România în Primul Război Mondial

Vineri, 14 August 2020 09:57

Acum 104 ani, în ziua de 14/27 august 1916, România intra în Primul Război Mondial de
partea Antantei. Cu această ocazie să facem o scurtă trecere în revistă a participării României
la acest război.
În Primul Război Mondial România a dus o campanie de întregire a neamului românesc și de
aceea mai este numit și Războiul de Întregire Națională.
Primul Război Mondial (1914-1919), a izbucnit din cauza conflictelor de interese, atât
economice cât și politice, ale marilor puteri ale vremii. Pretextul care a declanșat însă războiul
l-a constituit atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), când un tânăr student sârb, pe nume
Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz
Ferdinand și pe soția acestuia.
În urma acestui incident Austro-Ungaria a adresat Serbiei un ultimatum, ale cărui condiții nu
puteau fi acceptate. În realitate Belgradul nu respinge decât art. 6, care prevede participarea
funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de sârbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce
privește atentatul, deoarece considerau că atentează la independența statului sârb. Aceasta este
de ajuns pentru ca pe 28 iulie, Austro-Ungaria să declare război Serbiei și să bombardeze
imediat capitala.
În aceste condiții Marile Puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în
dispută, hotărând mobilizarea. Astfel s-au creat cele două tabere combatante: Tripla Înțelegere
(Antanta) formată din Franța, Marea Britanie și Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese
invadată de trupele germane, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale (Tripla Alianță) –
Germania și Austro-Ungaria.
Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra
guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale
conform Tratatului de Alianță din 1883 (tratatul obliga România să intre în război alături de
aliații săi numai în cazul în care aceștia ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul). Dorinței
regelui Carol I, ce vroia să-și respecte angajamentul prin tratatul semnat, și demersurilor
stăruitoare ale ministrului Austro-Ungar la București pentru intrarea în război, i s-a opus cu
hotărâre primul ministru Ion I. C. Brătianu. Acesta inițiase, de mai mult timp, reorientarea
politicii externe românești în sensul intereselor împlinirii idealului național al unității statale.
Ideea intrării imediate în război de partea Puterilor Centrale – susținută de Carol - mai era
sprijinită doar de liderul conservatorilor Petre P. Carp.
Guvernul și oamenii politici s-au pronunțat categoric împotriva cooperării cu Puterile
Centrale. De asemenea, opinia publică românească se manifesta împotriva cooperării militare
cu Puterile Centrale. În acest moment soluția acceptată de toți era neutralitatea – apreciind că
trecerea de partea Antantei nu era posibilă din rațiuni politice, diplomatice, dar, mai ales,
economice și militare. România nu era pregătită în acel moment pentru acest război. Ion I. C.
Brătianu concepea neutralitatea ca o perioadă de tranziție, o expectativă armată, în vederea
pregătirii interne și intrării în război alături de Antantă, pentru desăvârșirea întregirii statale.
La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I,
membrii guvernului, foști prim-miniștrii și conducătorii principalelor partide politice – a fost
stabilită poziția oficială a României față de război. Dând dovadă de înțelepciune, oamenii
politici participanți la acest Consiliu, în acord cu dorințele opiniei publice, au adoptat formula
unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, care corespundea intereselor neamului. Așa
cum fusese proclamată, neutralitatea era o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea
încheierii alianței cu Antanta, care promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii naționale de
unire la România a teritoriilor românești din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania, Banatul,
Bucovina).
După moartea regelui Carol I, survenită la 27 sept./10 oct 1914, a urmat la tron principele
moștenitor Ferdinand, nepotul de frate, care a continuat aceeași politică de neutralitate.
Ferdinand I, dându-și seama care este adevăratul interes al poporului român, el fiind născut și
crescut în Germania, devine mai român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să
intre în război împotriva propriei sale patrii de origine. Un rol de seamă în acest sens l-a avut
și regina Maria, britanică și rusoaică la origine, și adeptă prin convingere a alianței cu puterile
Antantei.
Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul lui 1916. El avea
convingerea că, dată fiind poziția geografică a țării, neutralitatea nu va putea fi menținută
vreme îndelungată. Dorea însă ca momentul intrării să fie decis în raport cu interesele țării,
într-o situație favorabilă, care să îngăduie ca, prin sacrificii cât mai mici, să se poată realiza
dezideratele naționale. Spre acest obiectiv au fost îndreptate toate eforturile politice, militare
și economice.