Părinţii privesc pe om ca pe un adevărat cârmaci şi domn al universului şi înţeleg

această domnie ca o formă de exercitare a însuşirii lui de împărat 1. Astfel, pentru credinciosul
care priveşte lucrurile teologic, nici un progres sau cucerire tehnică nu reprezintă o uimire.
Revelând secretele cosmosului, omul nu face nimic altceva decât să împlinească unul din
punctele destinului său, de vreme ce în mod sigur organizarea cosmosului înaintează în
direcţia umanizării lui.
Teoria de mai sus poate fi extinsă la întreaga scară a vieţii şi activităţii umane.
Exigenţa dreptăţii şi păcii se revelează şi ea drept reflexul şi, în acelaşi timp, drept efortul
nostalgic, conştient sau inconştient, ca umanitatea să ajungă la modul minunat de existenţă al
Arhetipului ei Treimic, după chipul căruia a fost plăsmuită şi în care numai îşi poate găsi
pacea şi odihna.Omul întreg, suflet şi trup, existenţă personală în relaţie naturală cu celelalte
existenţe umane şi în legătură organică cu cosmosul, tinde prin însăşi constituţia lui să-şi
depăşească limitele şi să devină nemărginit şi nemuritor. „Fiindcă setea sufletelor omeneşti
are nevoie de o apă infinită, iar lumea aceasta mărginită cum ar putea să o satisfacă?”2.
Modelul (arhetipul) reprezintă conţinutul ontologic al „chipului” („icoanei”). Acest
ultim punct înseamnă că adevărul ontologic al omului nu se află în el însuşi înţeles în mod
autonom: în însuşirile lui naturale, cum susţin teoriile materialiste, în suflet sau în partea
superioară a sufletului, mintea (intelectul), cum credeau mulţi filozofi antici, sau exclusiv în
persoana omului: cum admit sistemele filozofice personocentrice contemporane, ci în
Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de
elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuşi
„materialul" creat, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul este înţeles de Părinţi în mod
ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică.
Cele două elemente prin care Arhetipul se află şi lucrează în mod real în om şi care
constituie realitatea propriu-zisă a omului sunt sublimate cu claritate de un text caracteristic al
Sfântului Grigorie al Nyssei: „Aşa cum ochiul vine în comuniune cu lumina prin strălucirea
care se află în mod natural în el, atrăgându-şi prin această putere sădită în mod natural în el
ceea ce este conatural cu el, aşa a fost necesar să fie amestecat cu natura umană ceva
conatural cu Divinul, ca prin această corespondenţă aceasta să aibă dorinţa faţă de ceea de
care e înrudită intim... De aceea el a fost împodobit cu viaţă, raţiune şi înţelepciune, şi toate
cele bune vrednice de Dumnezeu, pentru ca prin fiecare din acestea să aibă dorire după acelea
cu care este înrudit intim... Acestea le-a arătat cuvântul despre facerea lumii într-un singur

1
Sf.Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, 7, PG 26, 312BC.
2
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, PG 150, 560D-561A.
cuvânt folosindu-se de o expresie cuprinzătoare şi zicând că omul a fost făcut după chipul lui
Dumnezeu”3.
În acest text devine limpede, pe de o parte, constituţia teologică a omului (:;pentru
aceasta a fost împodobit cu viaţă, înţelepciune şi toate cele bune vrednice de Dumnezeu) iar,
pe de altă parte, atracţia pe care o exercită în mod interior asupra omului Arhetipul
(atrăgându-şi la sine ceea ce e conatural cu el prin puterea sădită în mod natural în el)4.

3
Sf.Grigorie al Nyssei, Marele cuvânt catehetic, 5, PG45, , 21CD.
4
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, , trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Bucureşti 1999, pp.65-76