Universitatea ,,Valahia” din Târgoviște Facultatea de Teologie

Ortodoxă și Științele Educației

Master:
Doctrina Socială și Ecumenică a Bisericii în Contemporaneitate

Anul: II

Disciplina : Teologie, Mărturisire și Slujire

Tema Lucrării:

Slujirea ca restaurare a chipului lui Dumnezeu în om

Coordonator Științific:

Prof. Dr. Munteanu Daniel Masterand:

Pr. Oprea Constantin

Târgoviște

2020

1
 C UPRIN S

INTRODUCERE ....................................................................................................................... 3

I. LEGĂTURA DINTRE CONSECINŢELE PĂCATULUI STRĂMOŞESC ŞI ÎNTREITA

SLUJIRE A MÂNTUITORULUI
....................................................................................................................................................................................... 4

II. CHEMAREA PROFETICĂ ............................................................................................................ 6

III. SLUJIREA ARHIEREASCĂ .......................................................................................................... 8

IV. DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ ................ .......................................................................... 12

V. RAPORTUL DINTRE CELE TREI SLUJIRI ALE MÂNTUITORULUI .................. 15

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 18

2
 Introducere

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, aşa cum mărturisim în Simbolul de Credinţă
,,pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus
are trei slujiri: învăţătorească, arhierească şi împărătească. Prin aceste trei demnităţi, slujiri
sau misiuni, Hristos îndeplineşte lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta se îndreaptă spre firea Sa
omenească, pe care ,,o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi
moartea, de pe urma păcatului strămoşesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi toţi,
pentru ca prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite prin
firea Lui umană să ne elibereze şi pe noi în viaţa aceasta de păcat, iar în cea viitoare, de
afecte, de coruptibilitate şi de moarte”1. Prin aceste slujiri Mântuitorul se îndreaptă şi spre
Dumnezeu, pentru a-L slăvi prin împăcarea noastră cu El (Efeseni 2, 16: “Şi să-I împace cu
Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”), prin
eliberarea noastră din robia păcatului şi prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune acestea despre rostul împăcării: ,,Pentru pace este întemeiată
această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să
împace neamul omenesc cu Tatăl (…). Şi El Însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze
pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: «Fericiţi făcătorii de
pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» (Matei 5, 9)”2. În definitiv, această împăcare
reprezintă împăcarea dintre cer şi pământ, liantul între Hristos şi omenire: ,,împăcarea
omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă dacă Dumnezeu, din nemăsurata Sa iubire şi
milostivire faţă de om, nu promitea venirea Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea
mântuitoare”3.

Vedem aşadar că deşi direcţiile acestei lucrări sunt trei, lucrarea însăşi nu se desparte,
fiind un tot unitar şi numai prin împlinirea acestor trei intenţii se împlineşte scopul ei
mântuitor. Putem privi lucrarea mântuitoare a lui Hristos din aceste trei laturi ale ei, însă
acestea nefiind despărţite, privind pe una dintre ele, nu putem face abstracţie de celelalte. În
toată activitatea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi
cu oamenii, ca Învăţător, Arhiereu şi Împărat. Opera mântuitoare a lui Iisus se împlineşte
„prin jertfa Trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe
care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin

1
Mihai Rădulescu, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei, Bucureşti, 2003, p. 60
2
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 32
3
Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2, martie
– aprilie, 1990, pp. 12 -13

3
poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii” 4 . Această întreită lucrare a
Mântuitorului nu este o inovaţie a raţiunii omeneşti, ci se bazează în primul rând pe Sf.
Scriptură. Încă din Vechiul Testament există demnităţile de profet, preot şi împărat,
preînchipuind şi simbolizând slujba întreită a Domnului. Profeţiile mesianice anunţă pe
Mântuitorul ca profet (Deuteronom 18, 15: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi
mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultaţi.”), preot (Psalmi 109, 4:
„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui
Melchisedec»”) şi împărat (Psalmi 2, 6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion, muntele
cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului”). Însă ceea ce în Vechiul Testament este simbol
şi profeţie, în cel Nou este adevăr şi realitate. Este adevărat că Sfinţii Părinţi, încercând să ţină
piept ereziilor referitoare la persoana Domnului, n-au tratat în special despre opera Lui. Abia
mai târziu, când s-a început expunerea sistematică a teologiei, s-a vorbit mai mult despre cele
trei demnităţi ale lui Hristos. În cele ce urmeză vom încerca să aprofundăm, după puterile
proprii, învăţătura creştină despre întreita misiune a Domnului.

I. Legătura dintre consecinţele păcatului strămoşesc şi întreita

slujire a Mântuitorului

Starea originară, primordială a omului a fost o stare de perfecţiune şi fericire. O stare

pe care omul, din cauza neascultării şi căderii sale în păcatul strămoşesc, a pierdut-o. Starea
decazută în care a intrat neamul omenesc, ca urmare a păcatului lui Adam, consta în trei
aspecte esenţiale: alterarea chipului lui Dumnezeu din om (întunecarea raţiunii şi slăbirea
voinţei), pierderea comuniunii harice o omului cu Dumnezeu şi căderea omului sub stăpânirea
morţii şi a diavolului.

Astfel, pentru a reface natura umană decăzută, Răscumpărătorul trebuia să realizeze

trei lucruri: să refacă chipul lui Dumnezeu din om, luminându-i mintea printr-o învăţătură
divină, să refacă comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi să scoată pe om de sub
stăpânirea morţii şi a celui rău 5 . Aşadar, Mântuitorul a îndeplinit trei slujiri: chemarea
profetică sau învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. Ca profet, ne
învăţă, revelând învăţătura divină despre Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire,
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 224
5
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2005, p. 218

4
Însuşi Mântuitorul spunând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca arhiereu, reface prin jertfa
răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu, precum înţelegem din cuvântul Sf. Ap. Pavel
către Evrei: „Întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată
pentru totdeuna.” (Evrei 10, 10). Ca împărat, învinge puterile diavolului, conducându-l pe om
spre adevărata lui menire, căci „I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică
tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” (Ioan 17, 2).

Aceste trei aspecte ale operei mântuitoare sunt numite fie chemări, fie slujiri, fie
dregătorii, fie misiuni, fie demnităţi. Însă, de obicei, pentru a se evita confuziile, se folosesc
numirile: „chemare profetică, slujire arhierească, demnitate împărătească, deşi toate sunt şi
slujiri, şi demnităţi”6. Aceste trei demnităţi existau şi în Vechiul Testament, însă fiecare era în
câte o persoană, nimeni putând îndeplini toate aceste slujiri deodată, decât Domnul nostru
Iisus Hristos, care le împlineşte pe toate deodată şi în mod desăvârşit. Faptul că Mântuitorul
este Profet desăvârşit, Arhiereu desăvârşit şi Împărat desăvârşit rezultă şi din Însuşi numele
Său, Hristos, care înseamnă Unsul, căci „în Vechiul Testament erau instituiţi prin ungere cu
untdelemn sfinţit numai proorocii (III Regi 19, 16: „pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola,
să-l ungi prooroc în locul tău!”), preoţii (Ieşire 28, 41: „...să îmbraci cu acestea pe fratele tău
Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui, să-i ungi, să-i întăreşti în slujbele lor şi să-i sfinţeşti ca
să-Mi fie preoţi”) şi regii (I Regi 9, 16: „Mâine pe vremea asta, voi trimite la tine pe un om
din ţinutul lui Veniamin şi tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel...”).

Iisus Hristos este Unsul prin excelenţă, căci El concentrează în Persoana Sa toate cele
trei demnităţi”7. Totodată trebuie menţionat că acestei trei demnităţi constituie o unică lucrare
mântuitoare. Toate trei sunt îngemănate în toată viaţa pământească a Mântuitorului şi în
veşnicie, „căci Acelaşi Iisus Hristos este profet, arhiereu şi împărat, lucrarea Sa mântuitoare
nefiind împărţită în sectoare deosebite”8. Ele nu pot fi separate, între ele existând o legătură
indisolubilă desăvârşită, întemeiată pe unicitatea Persoanei lui Iisus Hristos. El este în acelaşi
timp Profet, Arhiereu şi Împărat, însă se poate oberva o anumită ordine cronologică a actelor
mântuitoare ale lui Hristos: propovăduirea Sa (Prooroc), urmată de jertfa de pe Cruce
(Arhiereu) şi de biruinţa asupra morţii, prin Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui

6
Ibidem.
7
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca profet, arhiereu şi împărat), în rev.
„Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12, 1981, p. 770
8
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 218

5
(Împărat). Pentru aceasta, prezenta lucrare va înfăţişa cele trei slujiri în ordinea menţionată,
luând seama şi de practica majorităţii teologilor.

II. Chemarea profetică

Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea lui de învăţător şi descoperitor al

adevărului religios absolut despre Dumnezeu, al normelor morale, confirmând toate şi prin
viaţa Lui, ca pildă supremă de viaţă desăvârşită: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt
Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
(Ioan 8, 12). Ca şi profeţii Vechiului Testament, aleşi şi trimişi de Dumnezeu ca să-L
vestească pe El şi voia Lui, să îndrume poporul şi să vegheze asupra vieţii lui religioase şi
morale, şi Iisus Hristos, ca profet, învaţă adevărul dumnezeiesc, pe care îl ilustrează cu viaţa
Sa, o adevărată pildă de desăvârşire în virtute pentru noi. „Ca şi profeţii Vechiului Testament,
care îşi dovedeau trimiterea de la Dumnezeu prin minuni şi profeţii, şi Mântuitorul însoţeşte
propovăduirea Sa cu săvârşirea de minuni şi cu anunţarea de evenimente viitoare, cum sunt
cele referitoare la căderea Ierusalimului şi la viaţa Bisericii”9.

Însă Hristos nu este asemenea celorlalţi profeţi. El este profetul profeţilor, fiindcă
ceilalţi profeţi vestesc şi învaţă lumea prin puterea dată lor de Dumnezeu. Hristos, fiind Însuşi
Dumnezeu, vesteşte pe ale Sale, care sunt şi cele ale Tatălui. „El este identificat cu învăţătura
Sa. Şi învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e Profet într-un sens unic şi suprem. (...)
El e Cel ce propovăduieşte şi Cel ce Se propovăduieşte. El e chiar prin aceasta Proorocul
eminent, pentru că învăţătura Lui arată adevăratul drum de desăvârşire al umanităţii. Iar în
aceasta El nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire şi
desăvârşirea însăşi”10. Prin Hristos s-a făcut plinirea Revelaţiei, după El nu mai poate fi un alt
prooroc, fiindcă nu ar mai fi ce să ni se descopere despre Dumnezeu. Hristos, arătându-Se
lumii, ni-L arată pe Însuşi Dumnezeu.

„Ca învăţător desăvârşit, ca lumină a noastră a tuturor, Mântuitorul trebuia să fie

Dumnezeu-Om. Căci nimeni nu ne putea vesti despre Dumnezeu-Tatăl decât Cuvântul Său
ipostatic, întrupat. Şi cum noi nu putem fi luminaţi decât cu ochii noştri proprii, de aceea şi
Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să vină în maximă apropiere de noi, făcându-Se ca noi, dar

9
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 40
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 116

6
fără întinăciuni”11. Încă din Vechiul Testament, Profetul cel Mare este vestit de către prooroci.
Moise previne pe fiii lui Israel de venirea în mijlocul lor a unui profet mai mare decât el, pe
care trebuie să-L asculte: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica
Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultaţi”. (Deuteronom 18, 15), cuvinte profetice
confirmate apoi şi de Dumnezeu, Care a adăugat că Noul Profet va vorbi ceea ce El îi va
spune: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele
Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu.” (Deuteronom 18, 18). Astfel, aceste
două texte mesianice scot în evidenţă slujirea profetică a Mântuitorului Hristos.

Hristos este desăvârşitul învăţător despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi cel mai iscusit
predicator al cuvântului plin de viaţă al Creatorului, pe care ni-l împărtăşeşte nemijlocit.
„Acceptând limitele formale ale profetismului biblic, Mântuitorul Hristos a ridicat această
instituţie vechitestamentară la treapta cea mai înaltă, căci imperfecţiunea de care au dat
dovadă în viaţă profeţii Vechiului Testament a fost înlocuită cu perfecţiunea activităţii publice
a Fiului lui Dumnezeu”12.

În Noul Testament, Iisus este prezentat ca profetul zilelor celor mai de pe urmă, căci
„În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi
prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 2), ca rabi, învăţător şi mare prooroc, puternic în faptă
şi în cuvânt: „...Iisus Nazarineanul, Care este prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui
Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24, 19), Care prin venirea Sa în lume ne arată viaţa
veşnică şi ne dă puterea de a-L vedea şi a-L pricepe pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă ştim că
„Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel
adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos.” (I
Ioan 5, 20). „Iisus vine să anunţe «Vestea cea bună», adică, prezenţa şi lucrarea personală a
lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, un Dumnezeu voind să elibereze poporul Său şi toate
popoarele” 13 , iar această „Veste bună” înseamnă şi desăvârşirea Legii mozaice, fiindcă
Hristos este împlinirea Legii şi a proorocilor: „sfârşitul Legii este Hristos” (Romani 10, 4).
Prin predania Sa, „Hristos Se descojeşte pe Sine Însuşi de umbra care era aşezată în lege

11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 307
12
Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 1, 1983, p. 92
13
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 131

7
asupra Lui, ieşind din planul indirect în care se afla în timpul Vechiului Testament, în planul
dialogului direct”14.

Mântuitorul ne învaţă în propovăduirea Sa despre Dumnezeu, despre lume, despre om.

Ca Fiu al lui Dumnezeu ni-L descoperă pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat, ca Logos creator
ne dă sens existenţei noastre în cadrul creaţiei, ca Fiu al Omului ne oferă modelul desăvâşit la
care este chemată să ajungă umanitatea. „Adevărul propovăduit de El este, după cuprins,
învăţătura despre Sine, despre opera şi împărăţia Sa şi în aceelaşi timp completare a legii
mozaice”15.

Iisus Hristos este Învăţătorul veşnic care ne îndeamnă la mântuire, din cuvintele Sale
izvorând direct dumnezeirea Sa, de care ne bucurăm primind învăţătura Evangheliei.
„Subliniem că Hristos n-a vorbit şi deci n-a îndeplinit slujirea de Prooroc numai cât a fost pe
pământ. (...) El vorbeşte şi îndeplineşte slujirea de Prooroc şi acum prin cei ce vorbesc în
numele Lui; mai ales prin cei ce sunt investiţi prin harul Lui, cu o răspundere de a vorbi în
numele Lui şi despre El” 16 . Iisus Îşi îndeplineşte chemarea profetică direct, predicând El
Însuşi adevărul Evangheliei Sale, însă, indirect, lucrarea Lui e continuată, în Biserică, prin
Apostoli şi prin urmaşii lor, episcopii şi preoţii, pe care Duhul Sfânt îi luminează, pentru
propovăduirea neîntreruptă şi corectă a adevărului dumnezeiesc, până la sfârşitul veacurilor,
după porunca dată de Mântuitorul: „Învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit vouă.
Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20).
„Demnitatea Sa profetică se împărtăşeşte într-un fel şi oamenilor, prin faptul că le dă puterea
de a urmări, a afla şi a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna cu a trăi în
Dumnezeu”17.

III. Slujirea arhierească

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale slujiri. Ea este

lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin toate suferinţele îndurate de El,
de la Întrupare până la Moarte, toate, precum mărturisim în al treilea articol al Crezului:

14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 120
15
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,
Sibiu, 1930, pp. 225-226
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,
p. 342
17
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 240

8
„pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Din cauza gravităţii căderii, omul a pierdut legătura
harică cu Dumnezeu. Drept consecinţă, el nu se mai putea mântui prin propriile sale puteri, ci
doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, împăcând dreptatea şi
nespusa Lui iubire faţă de oameni, a hotărât mântuirea oamenilor prin Întruparea şi Jertfa
Fiului Său: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel UnulNăscut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16). „În mântuire, prin
Patimile şi Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură propriu-zis vina şi pedeapsa pentru
păcatul omului şi se restaurează natura lui căzută” 18. Din Sfânta Scriptură şi din gândirea
Sfinţilor Părinţi reiese ideea că slujirea arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcţii. În
primul rând, slujirea de Arhiereu prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e
îndreptată în mod direct spre Tatăl. În acelaşi timp, ea implică şi o direcţie îndreptată spre
oameni, întrucât scopul ei este răscumpărarea umanităţii, iar întrucât pentru îndeplinirea
acestui scop, Hristos aduce ca jertfă propria Lui fire umană, înţelegem că este cuprinsă în ea şi
o direcţie îndreptată spre aceasta19. În Epistola către Evrei se spune: „orice arhiereu, fiind
luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi
jertfe pentru păcate.” (Evrei 5,1). Însă între aceste trei direcţii este o legătură osmotică, încât
ele nu pot fi nicidecum separate.

Teologia apuseană, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, nu socotesc efectul slujirii
arhiereşti a Mântuitorului asupra firii umane şi astfel, o dezbracă de ceea ce este, probabil, cel
mai important aspect al ei: restabilirea firii omeneşti prin jertfa de pe Cruce, reducând-o la o
simplă operaţie juridică de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu în numele oamenilor care L-au
jignit cu păcatul lor, neimplicând în niciun fel firea omenească. Romano-catolicii afirmă că
păcatul n-a slăbit în niciun fel firea umană, ci numai la jignit pe Dumnezeu, făcându-L să
retragă de la noi darurile supraadăugate. Deci jertfa nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci
doar să înlăture supărarea lui Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în relaţie cu El
şi împodobită cu etajul darurilor supranaturale”20. Protestanţii, pe de altă parte, susţin că prin
păcat, nu numai că Dumnezeu a fost jignit, dar şi firea omenească a fost alterată complet,
încât nu mai poate fi restaurată, „ci ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui,
promisiunea restaurării ei în viaţa viitoare”21. Că moartea de pe Cruce a lui Iisus Hristos este

18
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 220
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 228
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 129
21
Ibidem.

9
jertfă adevărată pentru păcatele omului, se adevereşte prin multe texte scripturistice incluzând
profeţii mesianice, cuvintele Mântuitorului Însuşi şi cuvintele Apostolilor.

În cartea lui Isaia se spune despre Hristos: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi
cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de
Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile
noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.
Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui
fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un
miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a
deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că
s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.”
(Isaia 53, 4-8). Ioan Botezătorul zice despre Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii.” (Ioan 1, 29). Mântuitorul zice despre Sine: „Fiul Omului n-a venit să I se
slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20,
28); „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi...” (Luca 22,19); „Că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei
26,28). Sfântul Nicolae Cabasila afirmă şi el că: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi
răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi”22. În
Epistola către Evrei găsim o analiză detaliată a operei arhiereşti a Mântuitorului Hristos.
Cartea îşi propune să demonstreze superioritatea lui Hristos în toate domeniile. Ca Prooroc, El
este mai mare decât toţi proorocii; El este mai mare decât îngerii şi decât Moise; fiind Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu şi Domn, El este Împărat veşnic al universului. Dar mai presus de
toate, Epistola către Evrei vrea să arate superioritatea totală a preoţiei lui Hristos faţă de
preoţia Vechiului Testament. „Meritul fără egal al Epistolei către Evrei este acela de a fi
construit o hristologie completă axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului”23.

Iisus este numit în Epistola către Evrei arhiereu după rânduiala lui Melchisedec:
„Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după
rânduiala lui Melchisedec.” (Evrei 6, 20). În Vechiul Testament nu putea oricine să fie preot.
Numai Aaron şi urmaşii săi au fost investiţi de Dumnezeu cu preoţia: „Ca să-şi aducă aminte
fiii lui Israel că nimeni din alt neam, care nu e din seminţia lui Aaron, să nu se apropie să

22
Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu, Atena, 1974, p. 88, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130
23
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983, p.
183

10
aducă tămâiere înaintea Domnului...” (Numerii 16, 40). Spre deosebire de preoţia lui Aaron,
aceea a lui Hristos, cel fără antecesori şi fără succesori, după chipul lui Melchisedec, este
preoţie eternă şi universală, servire unică şi sublimă. „Hristos n-a uzurpat calitatea de
Arhiereu, deşi nu era din neamul lui Levi, ci din neamul lui Iuda. El are chemare divină şi
preoţia Sa este întemeiată prin jurământ dumnezeiesc, ceea ce înseamnă mult mai mult decât
chemarea familiei lui Aaron”24.

Prin apariţia şi lucrarea preoţiei lui Hristos, preoţia iudaică e desfiinţată. „Valabilitatea
preoţiei iudaice a fost provizorie, astfel încât să nu poată poată continua în noua fază a
istoriei. Melchisedec, regele Salemului, preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, preînchipuie
pe Hristos Însuşi. (...) Avraam este blagoslovit de Melchisedec, care este fără tată şi fără
mamă, fără spiţă a neamului (Hristos este fără mamă ca Logos de dinainte de veci şi fără tată
ca Logos întrupat), şi Avraam se obligă să-i dea zeciuială din prăzile sale, în conformitate cu
cele ce ulterior vor fi în vigoare, pentru preoţii din neamul lui Levi. Melchisedec, ca rege al
Salemului şi preot, i-a oferit pâine şi vin. În faţa lui Avraam, care este strămoşul întregului
popor al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi
primeşte şi zeciuială din prăzi; în acest fel l-a binecuvântat nu numai pe Avraam, ci şi pe
potenţialii preoţi leviţi care ar putea ieşi din Avraam.

Prin urmare, spune autorul Epistolei către Evrei, Melchisedec este superior preoţilor
iudei, deasupra preoţiei iudaice” 25 . Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal,
răscumpărarea omului din robiei păcatului, are şi unele scopuri secundare: adeverirea misiunii
Sale dumnezeieşti şi a adevărului învăţăturii Sale; pecetluirea şi sfinţirea Legii celei noi;
dovedirea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât
pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3, 16); să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăţia
aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) şi arătarea unui exemplu desăvârşit de
umilinţă, de răbdare, de ascultare şi lepădare de Sine26. Slujirea arhierească, ca întreaga operă
mântuitoare, e continuată de Mântuitorul şi după Înălţarea Sa la cer, în mod deosebit, prin
actualizarea Jertfei de pe Cruce în Biserică, în Sfânta Liturghie, în chip nesângeros: „Căci de
câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până
când va veni”. (I Corinteni 11, 26).

24
Ibidem
25
Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 227-228
26
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 221

11
 În Sfânta Liturghie, Hristos este Jertfitor şi totodată Jertfă şi Primitor; Cel ce Se aduce
şi Cel ce primeşte. Astfel El îşi continuă lucrarea arhierească până la sfârşitul veacului,
Hristos fiind unicul arhiereu etern şi desăvârşit. „Demnitatea arhierească a Mântuitorului se
comunică oamenilor mai ales prin aceea că le dă puterea de a-şi depăşi egoismul şi a se jertfi
pentru alţii”27. De aceea, ca să intrăm în comuniune cu Tatăl trebuie să ne aflăm în comuniune
cu Hristos. Hristos nu este numai Învăţătorul şi învăţătura prin Sine, ci şi Arhiereu şi Jertfă
prin Sine.

IV. Demnitatea împărătească

Demnitatea împărătească a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi puterea

Dumnezeului-Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al adevărului,
Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al împăraţilor. „Prin chemarea profetică şi prin servirea
arhierească, Iisus Hristos Îşi manifestă mai mult starea de umilinţă, mărirea Sa neapărând
decât ochilor spiritului.

Pentru îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate şi măreţia şi puterea

corespunzătoare însuşirilor Sale de Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci şi
împărat, şi Împărat este, dar nu împărat al deşertei măriri lumeşti”28. Adeverirea demnităţii de
împărat o găsim în numeroase texte scripturistice. Hristos este numit Împărat, şi în profeţiile
mesianice, şi de unii dintre contemporanii Săi, de El Însuşi şi de creştinii de pretutindeni.
Activitatea Sa, minunile Sale şi mai ales cele făcute cu Sine Însuşi, ca Schimbarea la Faţă,
Coborârea la iad, Învierea din morţi, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui dovedesc
încă o dată demnitatea Sa împărătească, demnitate exercitată de Mântuitorul prin
„întemeierea, stăpânirea şi conducerea împărăţiei harului, Biserica, pe care o desăvârşeşte în
viaţa viitoare”29.

În profeţiile Vechiului Testament, Mesia e înfăţişat ca împărat care stă în veac pe

tronul lui David, judecând şi făcând dreptate ca împărat şi mântuitor, stăpân până la marginile
pământului şi împărtăşind bunuri dumnezeieşti pentru toate neamurile. Profeţiile mesianice
vorbesc despre Împăratul Hristos: „Împărat peste Sion” (Psalmi 2, 6); „Iată că un rege va
stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu dreptate” (Isaia 32, 1); „Iată, vin zile, zice

27
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241
28
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof., Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 42
29
Ibidem.

12
Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge Rege şi va domni cu
înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel
va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi: «Domnul-dreptatea-noastră!»” (Ieremia
23, 5-6); „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”
(Zaharia 9, 9).

În Noul Testament, îngerul, vestind Naşterea Mântuitorului, Îl numeşte „Împărat

veşnic” (Luca 1, 33), iar magii Îl caută pe „regele Iudeilor” (Matei 2, 2), căruia I se închină şi
Îi aduc daruri; aclamat de popor ca un împărat la Intrarea în Ierusalim: „Au luat ramuri de
finic şi au ieşit întru întâmpinare Lui şi strigau: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului», Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13), Iisus recunoaşte în faţa lui Pilat
demnitatea Sa împărătească: „Şi l-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar
Iisus i-a răspuns: Tu zici.” (Matei 27, 11), El fiind „Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor” (I Timotei 6, 15). În viaţa şi activitatea Sa pământească, Mântuitorul şi-a arătat
demnitatea împărătească prin diferite minuni, cu deosebire în cele săvârşite asupra morţii: prin
învierea fiicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a prietenului Său, Lazăr, şi mai ales prin
propria Sa Înviere. „Puterea Lui s-a manifestat înainte de înviere nu numai ca o putere simţită
în suflete de cei ce s-au apropiat de El (...), ci şi ca o putere asupra naturii prin fapte de
vindecare a unor bolnavi şi de înviere a unor morţi. Când «ceartă» vântul şi marea şi acestea
se potolesc, oamenii miraţi exclamă: «Cine este acesta, că şi vântul şi marea l-ascultă?»
(Matei 8, 27). Sfinţii părinţi au explicat această ascultare, ca şi spaima de care au fost cuprinse
stihiile la moartea Domnului, prin referinţa lor faţă de Stăpânul creator şi susţinător al lor”30.
După moarte, primul act al demnităţii Sale de împărat este coborârea la iad: „cu care S-a
coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 19). „Coborârea la iad
este în acelaşi timp confirmarea morţii Domnului şi a existenţei sufletului omenesc în El şi
înfăţişarea reală a intrării Lui triumfale, surpând puterea morţii şi a diavolului”31.

Învierea Sa din morţi este cel mai mare act al demnităţii Sale de Împărat şi punctul
culminant al acesteia. „Învierea lui Hristos înseamnă cu adevărat că moartea a încetat să mai
fie elementul ce domină existenţa omului şi că, prin urmare, omul este de asemenea liber din

30
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 154
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 352

13
robia păcatului”32. „Dar slava la care este ridicat Hristos prin Învierea Sa din morţi nu o ţine
pentru Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit-o ca om, El fiind Dumnezeu”33.
Unii teologi contemporani consideră că Hristos a fost înviat de Tatăl ca o recompensă pentru
jertfa Lui de pe cruce, prin care a răscumpărat ofensa adusă lui Dumnezeu de către oameni.
Învăţătura ortodoxă învaţă însă clar, prin Sfinţii Părinţi că „învierea lui Hristos nu a
fost numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii
Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui dumezeiesc care purta şi natura omenească” 34 .
Atribuirea alternativă a actului Învierii în textele scripturistice când Tatălui, când Fiului arată
o împreună-lucrare a Lor. „Învierea este desăvârşita împlinire a proorocilor; este minunea
minunilor, ea nu se poate înlătura din viaţa Bisericii, fiind misterul mântuirii şi baza
răscumpărării noastre”35.

Învierii îi urmează alte două acte ale demnităţii de Împărat: Înălţarea lui Hristos la cer
întru slavă de-a dreapta Tatălui şi Judecata universală de la sfârşitul veacurilor: „Când va veni
Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale”
(Matei 25, 31). După Înălţare trimite Duhul Sfânt peste Apostoli, „semn că introduce
împărăţia Sa veşnică în istorie”36. În prezent, Hristos se manifestă ca Împărat prin conducerea
operei de mântuire. Credincioşii creştini cred şi mărturisesc că El „iarăşi va să vină cu slavă,
să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” (art. 7 din Simbolul Credinţei).
Continuarea demnităţii Sale împărăteşti şi după Înălţarea la cer se face în Biserică, asemenea
celorlalte două slujiri, prin ierarhia bisericească, aceasta fiind investită cu puterea harică
pentru continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului.

Astfel, slujitorii sfinţiţi învaţă pe credincioşi adevărul dumnezeiesc, îi sfinţesc prin

Sfintele Taine şi le călăuzesc sufletele spre mântuire, această ultimă misiune corespunzând
demnităţii împărăteşti a Mântuitorului. „Hristos ca împărat a creat temeliile edificiului
trupului ecclesiastic; a zdrobit puterile diavoleşti, a nimicit puterea morţii, a făcut minuni şi,
în final, El Însuşi a înviat. Această biruinţă este împărătească şi începutul rolului
transformator şi transfigurator al Bisericii însăşi prin intermediul Sfintelor Taine”37. „Puterea

32
John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p.
218
33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), op. cit., p. 352
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 233
35
Pr. Lect. Univ. Marin Stamate, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 125
36
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 133
37
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225

14
Lui împărătească se comunică oamenilor mai ales prin ajutorul pentru a se autocontrola,
pentru a învinge păcatul şi condiţia umană degradată de păcat”38.

V. Raportul dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului

Deşi sunt trei laturi din care lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită, lucrarea
însăşi nu se împarte. Toate cele trei demnităţi constituie, în ansamblu, o unică lucrare şi toate
sunt îngemănate în întreaga viaţă pământească a Mântuitorului şi în veşnicie. Iar întrucât ele
nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu poate face abstracţie de celelalte. A
face o separaţie între ele nu înseamnă nicidecum o separare lor, în Hristos. „El învaţă slujind,
Se jertfeşte biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele
nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două”39. Hristos,
când învaţă, manifestă puterea Sa împărătească, săvârşind minuni; ca arhiereu, descoperă în
patimile Sale pe cruce învăţături despre credinţă şi iubire, iar ca împărat al Bisericii,
împărtăşeşte credincioşilor bunurile lucrării Sale profetice şi arhiereşti. „Deci deşi direcţiile
lucrării sunt trei, lucrarea însăşi nu se împarte. Lucrarea de restabilire şi de îndumnezeire a
firii proprii este în acelaşi timp lucrare de slăvire a lui Dumnezeu; căci în natura omenească
astfel restabilită şi îndumnezeită se arată slava lui Dumnezeu şi natura însăşi slăveşte pe
Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face vădită de asemenea în eliberarea oamenilor de păcat.
Căci ei încetează să mai fie duşmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu
Dumnezeu prin trupul Său, adică prin puterile dumnezeieşti extinse în ei prin trupul Său; ei
pot «slăvi acum pe Dumnezeu în trupul lor şi în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu»
(I Cor. 6, 20)”40.

Hristos realizează mântuirea şi desăvârşirea oamenilor prin toate cele trei slujiri la un
loc, într-un mod pur şi în gradul cel mai înalt, neseparându-se cu totul una de alta pentru a se
identifica fiecare cu un anumit stadiu din viaţa Mântuitorului. Ele au coexistat permanent, cu
toate că, în anumite momente, a ieşit în evidenţă mai mult una dintre ele. Mesia a unit aceste
trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează o operă ca Împărat nu lipseşte Proorocul
şi Arhiereul; acelaşi lucru se întâmplă şi de câte ori lucrează ca Prooroc şi Arhiereu. „În
Persoana Sa nu există niciun conflict între aceste autorităţi harismatice, aşa cum se poate

38
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113
40
Idem., p. 112

15
întâlni în istoria poporului lui Israel. Totuşi, această unitate a autorităţilor este dictată şi de
identitatea ipostatică a lui Hristos şi, totodată, de structura însăşi a trupului ecclesiastic. În
interiorul acesteia nicio lucrare nu este înţeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca
sacerdotală. O scindare oarecare constituie o cădere din însăşi unitatea trupului harismatic al
Bisericii”41.

Datorită unităţii desăvârşite a celor trei slujiri, înţelegem că numai prin toate trei la un
loc s-a putut realiza mântuirea şi desăvârşirea oamenilor. „Căci oamenii trebuie să fie luminaţi
ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să depăşească duşmănia
dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul lor şi la plăcerile egoiste, adică prin
trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătura directă cu o
Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme
urmările păcatului; în sfârşit, trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă,
omenească, pe calea unei vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată
şi atotluminoasă”42.

Slujirea arhierească este îndreptată atât spre propriul trup, cât şi spre Dumnezeu şi spre
oameni; slujirea profetică sau învăţătorească este îndreptată către oameni, însă rolul ei este de
a pune în relief voia Tatălui şi slava Lui; iar prin puterea exercitată asupra naturii, asupra
morţii şi asupra oamenilor, Hristos slăveşte puterea lui Dumnezeu în Treime, ca una care Îi
este proprie, dar arată şi puterea pe care a dat-o trupului Său. Se poate spune că centrul
întreitei slujiri a lui Hristos îl constituie lucrarea Sa arhierească, prin care realizează refacerea
legăturii dintre om şi Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu. Chemarea profetică luminează
prin învăţătură, pregătind sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească
dăruieşte harul împăcării şi desăvârşeşte pe credincioşi. „Fiul lui Dumnezeu este Învăţător şi
Împărat al lumii şi înainte de întrupare – deşi altfel decât prin întrupare, neintrând în raport
personal direct cu omul şi neexercitând puterea de învăţător şi conducător ca slujbă a
mântuirii –, dar arhiereu, mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după aceasta. Desigur,
puterea arhiereiei o are tot în temeiul divinităţii Sale, căci dacă n-ar fi şi Dumnezeu, iar nu
numai om, n-ar putea fi arhiereul mântuitor. Căci n-ar putea reface legătura dintre om şi
Dumnezeu, decât aparţinând şi omenităţii şi Dumnezeirii”43. „În Persoana Cuvântului întrupat
aceste trei demnităţi pe care, după teologia Părinţilor ortodocşi, le-a condus El Însuşi în istoria

41
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 114
43
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 39

16
lui Israel, sunt reunite în mod indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii.
Biserica, ca trup al vieţii, ca edificiu a «pietrelor vii», nu poate fi înţeleasă fără puterea şi
autoritatea împărătească, proorocească şi sacerdotală, peste tot în cadrele liturgice şi
harismatice”44.

44
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225

17
 BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006.

3. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul

Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.

4. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România
Creştină, Bucureşti, 1999.

6. Chiţescu, Prof. Nicolae, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuţă, Teologia
Dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

7. Corniţescu, Diac. Asist. Emilian, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după

Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1983.

8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev.
„Studii Teologice”, nr. 2, 1990.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997.

10.Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2006.

11.Meyendorff, John, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed.

Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

12.Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 2, 1983.

13.Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca profet,
arhiereu şi împărat), în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12, 1981.

15.Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.

16.Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.

18
 17.Rădulescu, Mihai, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei,
Bucureşti, 2003.

18.Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2000.

19.Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele
pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000.

20.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

21.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.

22.Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică,
Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

19