UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ PENTRU

OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

TEOLOGUL LUMINII NECREATE

 
 
 
 
 
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
LECT. DR. Ionuţ-Alexandru TUDORIE

CANDIDAT
PR. Justinian-Aurelian NECULAI
COLEGIUL TEHNIC HENRI COANDĂ TULCEA

BUCUREŞTI 2009-2011
 
 

† CUPRINS †

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ..................................................................................................... 3 

CAPITOLUL II. TRADIŢIA SPIRITUALĂ A RĂSĂRITULUI CREŞTIN ................................. 6 

CAPITOLUL III. SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA – TEOLOG AL ISIHASMULUI .............. 19 

CAPITOLUL IV. ISIHASMUL DUPĂ GRIGORIE PALAMA ..................................................... 44 

CAPITOLUL V. CONCLUZII ....................................................................................................... 79 

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 83 

ANEXE ............................................................................................................................................ 86 

DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE PE PROPRIE RĂSPUNDERE ...................................... 103 

 
2
 

CAPITOLUL I.
† INTRODUCERE †

orbindu-le ucenicilor despre misiunea Sa în lume, Domnul Hristos

le-a spus: ,,Eu pentru aceasta am venit în lume, ca lumea să aibă
viaţă, şi să o aibă din belşug”. Şi, într-adevăr, viaţa lumii s-a
schimbat odată cu venirea lui Hristos. Întunericul s-a risipit şi în
locul lui a apărut lumina, minciuna a slăbit, iar adevărul a început să
prindă putere, ura s-a domolit, iar iubirea i-a luat locul. Toate acestea
sunt daruri şi binecuvântări ale lui Dumnezeu către oameni, pentru că Mântuitorul a venit
în lume să redea creaţiei demnitatea cea dintâi, pierdută prin cădearea în păcat.
Iar pentru aceasta, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său cel unul Născut, ca
lumea să aibă viaţă prin El şi nu oricum, ci ,,viaţă din belşug”. Această viaţă din belşug,
revărsarea vieţii dumnezeieşti peste creaţie este şi tema lucrării de faţă. Iar Sfântul Grigorie
Palama este unul dintre teologii de seamă care s-au remarcat prin contribuţia pe care a
adus-o teologiei, în a face cunoscut lumii viaţa dumnezeiască împărtăşită creștinilor.
În rugăciunea Împărate ceresc îl rugăm pe Duhul Sfânt, căruia ne adresăm, să vină
și să se sălăşluiască întru noi pentru a ne sfinţi, deoarece El este ,,vistierul bunătăţilor”,
Cel de la care primim tot binele din lume. Aceste bunătăţi ale Duhului Sfânt sunt darurile
lui Dumnezeu sau harul dumnezeiesc, iar harul lui Dumnezeu este energia divină necreată
ce izvorăşte din fiinţa divină, comună tuturor Persoanelor divine, dar proprie Duhului
Sfânt.
Harul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu cu care omul, dacă conlucrează,
dobândeşte sfinţenia, participă la viaţa dumnezeiască. Fără harul lui Dumnezeu nu este
posibilă viaţa dumnezeiască, aşa cum spune Domnul Hristos: ,,Fără de mine nu puteţi face
nimic” (Ioan 6-44).
Harul lui Dumnezeu face posibilă unirea duhovnicească a omului cu Hristos în
Duhul Sfânt. Acest adevăr fundamental a fost păstrat în Biserica Ortodoxă prin
binecunoscuta rugăciune a inimii: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune face din inimă altarul lui Dumnezeu
prin chemarea lui Hristos care este făcut prezent prin lucrarea Duhului Sfânt.

 
3
 

Această lucrare tainică a Duhului Sfânt îşi are începutul atunci când Mângâietorul
s-a pogorât peste ucenici, la ziua Cinzecimii, când a luat fiinţă Biserica în chip văzut, dar a
fost şi anticipată de Mântuitorul pe Muntele Tabor la Schimbarea la Faţă. Iar pentru
această lucrare sfântă a Duhului în noi a luptat Sfântul Grigorie Palama.
Spunem a luptat, pentru că aproape toată existenţa sa pământească s-a străduit să
arate lumii că în Biserica Ortodoxă Duhul Sfânt este viu şi lucrător, este prezent în fiecare
mădular al ,,trupului tainic al lui Hristos”. Iar învăţătura sa despre energiile necreate ale lui
Dumnezeu a primit din partea Bisericii confirmarea în nu mai puţin de trei sinoade,
1341,1347,1351, ceea ce arată lucrarea lui Dumnezeu prin acest Sfânt Părinte.
Însă lucrul cu totul dumnezeiesc se arată în recunoaşterea sa ca sfânt încă din viaţă,
fiind canonizat de Biserică în anul 1367, la puţin timp de la mutarea sa la Domnul în 1359.
Iată, deci, cum Sfântul Grigorie Palama se arată a fi unul din marii părinţi ai Bisericii
Soborniceşti, nu numai pentru că a mărturisit adevărul dumnezeiesc, adevăr pe care
Biserica Ortodoxa îl păstra prin Sfânta Tradiţie, dar şi pentru faptul că în disputa lui cu
reprezentanţii scolasticii medievale, ai raţionalismului apusean, adevărul dumnezeiesc s-a
păstrat în integritatea lui şi poate mai mult decât atât, a adus biruinţa Ortodoxiei în lupta ei
cu raţionalismul umanist al Renaşterii.
Tocmai de aceea, una dintre săptămânile Postului Mare, mai precis a II-a, este
închinată acestui părinte al Bisericii. Şi nu întâmplător s-a făcut această aşezare imediat
după duminica primă, numită a Ortodoxiei, pentru a arăta că fără Duhul Sfânt în noi, fără
ajutorul său, nici o lucrare, fie ea şi bună, nu poate fi desăvârşită. Biserica vrea să arate că
Postul Mare care este un urcuş către Dumnezeu, nu poate fi săvârşit fără Duhul Domnului,
la fel şi devenirea omului până la asemănarea cu Dumnezeu, la ,,măsura bărbatului
desăvârşit” (Efeseni 4-13), nu poate avea loc decât cu ajutorul lui Dumnezeu care lucrează
în lume prin energiile Sale necreate, în care El este prezent.
Lucrarea de faţă îşi propune să trateze acest subiect atât de delicat al prezenţei lui
Dumnezeu în energiile Sale necreate şi prin ele, în lume, așa cum se reflectă în opera
Sfântului Grigorie Palama. Subiectul este expus în trei capitole ample, încadrate de un
capitol introductiv și de concluzii: Tradiția isihastă în Răsăritul creștin, Sfântul Grigorie
Palama – teolog al isihasmului şi Isihasmul după Grigorie Palama.
Primul capitol arată că teologia palamită nu este cu desăvârșire nouă - cunoașterea,
vederea lui Dumnezeu în rugăciune – are la bază tradiția creștină. Despre aceasta vorbesc
toți Sfinții Părinți din primul mileniu creștin. Cu alte cuvinte, teologia palamită se
întemeiază pe învățătura Sfinților Părinți. Ne-am oprit asupra celor mai reprezentativi.

 
4
 

Al doilea capitol se axează pe învățătura Sfântului Grigorie Palama, pornind de la

disputa cu filozoful calabrez Varlaam care a prilejuit cristalizarea teologiei creștine, a
dreptei credințe ortodoxe, în opoziție cu teologia apuseană de factură umanist-
renascentistă.
Capitolul al treilea arată că odată cu încheierea disputei în jurul energiei necreate,
teologia palamită s-a răspândit în toată lumea creștină. Un aspect aparte îl constituie
reprezentanții palamisului în Țările Române, în special Sfântul Nicodim de la Tismana și
Sfântul Paisie Velicikovski.

 
5
 

CAPITOLUL II.
† TRADIŢIA SPIRITUALĂ A RĂSĂRITULUI CREŞTIN †

onahismul este poate cea mai frumoasă floare ce a răsărit în Grădina

Evangheliei lui Hristos! Monahii, aceşti atleţi ai lui Hristos, au luptat
de-a lungul istoriei creştinismului pentru a apăra Biserica, şi-au
închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu şi au fost răsplătiţi cu darul
sfinţeniei, ca rod al Evangheliei. Iată ce poate fi mai frumos şi mai
înălţător în creştinism! Cât de săracă ar fi fost Biserica în absența
acestor viețuitori în duh!
Această instituţie a monahismului care a dat lumii creştine mulţime mare de sfinţi,
de martiri, de sihaștri şi trăitori în Duhul Evangheliei, a schimbat faţa lumi. Fără monahi
lumea nu ar mai fi la fel, fără acest model de jertfire totală și de asumare a crucii, urmând
întru totul cuvântul Mântuitorului: ,,De va vrea cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” ( Marcu 8- 34).
Ne putem întreba cum a apărut această instituţie a monahismului pe care
comunitatea creştină primară nu o cunoştea. Răspunsul îl găsim în paginile Sfintei
Scripturi, unde aflăm că pustiul este locul unde sălăşluieşte cel rău: ,,Și când duhul necurat
a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte” (Matei 12-43).
Tocmai acest pustiu este piatra de încercare. Acești oameni numiţi monahi sau călugări au
ales pustiul ca să se desăvârşească .
Alegerea acestui loc nu este întâmplătoare, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a se
împlini profeţia de la Isaia care zice: „Iată eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale care va
pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi
cărările lui!” (Marcu 1-1-4). Dumnezeu îi cheamă pe oameni la desăvârşire în pustie pentru
a arăta că, aşa cum în pustie, un loc cu totul sărac şi plin de primejdii de tot felul, singura
nădejde este Dumnezeu, la fel şi în lume singura nădejde de mântuire este Dumnezeu.
Bineînţeles că pustia nu este singura cale de a ajunge la desăvârşire, însa calea
monahismului este proprie creştinismului care ne învaţă să luptăm cu ispitele care ne vin
de la lume. Și nu de la acea lume, creaţie a lui Dumnezeu, ci de la lumea stăpânită de
diavol prin păcat. Deci monahismul a apărut ca o necesitate de a lupta cu ispitele lumii, iar
pustiul era locul propice de a duce această luptă în locul stăpânit de diavol.

 
6
 

Am spus în cuvintele anterioare că această instituţie a monahismului nu era

cunoscută în toată amploarea ei de la început, monahismul dezvoltându-se începând cu
secolul al IV-lea. După Edictul de la Milan, din 313, Biserica lui Hristos intră într-o etapă
nouă. Până la acest moment Biserica suferise crunte persecuţii, aproape trei veacuri, din
partea a nu mai puţin de zece împăraţi romani.
Prin împăratul Constantin cel Mare, Biserica iese din catacombe, câştigă libertate,
dar îi pierde pe martiri. De la această dată, Biserica dobândeşte privilegii, este copleşită de
bogăţii, însă caracterul de Biserică luptătoare împotriva păcatului şi a ispitei va avea de
suferit. Pe acest fond apare monahismul, mai bine-zis se dezvoltă, pentru a arăta lumii
adevărata vocaţie a Bisericii, aceea de a lupta împotriva păcatului. Aşa cum spune un
scriitor creştin, „nu monahismul este nou în secolele III – IV, ci viaţa obişnuită, dusă de
mulţimea de creştini recent convertiţi în acea vreme”1 .
Istoria creştinismului ne arată prin numeroasele exemple de pustnici, eremiţi şi
stâlpnici cum monahismul stă mărturie, aşa cum ne îndeamnă Evanghelia, în lupta contra
unei vieţi comode, fără jertfă de sine. Prin exemplul lor de viaţă, monahii ne arată
adevărata cale către împărăţia cerurilor – îndumnezeirea – participarea la viaţa
dumnezeiască prin harul Sfântului Duh. Acesta este marea contribuţie pe care monahismul
o aduce teologiei – adevărata viaţă în Hristos.
În Răsăritul Creştin, încă de la început, monahismul şi-a arătat adevărata sa vocaţie
– calea împărăţiei cerurilor, a luminii, a îndumnezeirii. Sfântul Grigorie Palama nu este
decât exponentul unei teologii a „vederii lui Dumnezeu”, a cunoaşterii lui Dumnezeu,
practicată în Răsărit încă de la începuturi.
Printre primii monahi care au contribuit decisiv la sistematizarea unei tradiţii a
rugăciunii şi a unirii omului cu Dumnezeu a fost Evagrie Ponticul. Acesta era originar din
Pontul Capadociei, de unde şi numele său de Ponticul, şi a fost discipol direct al marilor
părinţi capadocieni, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, cel din urmă hirotonindu-l în
diacon2.
În anul 379 a venit la Constantinopol unde a stat pe lângă Sfântul Grigorie de
Nazianz3 când acesta ţinea celebrele cuvântări în Biserica Anastasia din capitala Imperiului

                                                            
1
John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 13
2
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (Trad. din lb. greacă), Editura Humanitas,
București, 1999, vol. 1, p.49
3
Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 26 

 
7
 

Bizantin, iar mai apoi a ucenicit pe lângă urmaşul părintelui capadocian, Nectarie. Aici s-a
remarcat ca un foarte iscusit predicator, cu serioase înclinații către viaţa duhovnicească.
Poate tocmai de aceea, şederea sa în capitală imperiului a fost destul de scurtă, căutând să
găsească o viaţă mult mai înaltă spiritual, ceea ce Constantinopolul se pare că nu îi oferea.
A plecat mai întâi la Ierusalim, crezând că cetatea sfântă îi va ostoi setea de viaţă
duhovnicească, însă în cele din urmă va ajunge în pustiul Egiptului, se pare, în 3824,
făcându-se monah aici, unde era o comunitate monastică puternică , în care se nevoiseră,
printre alţi mari părinţi ai pustiei, Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Pahonie cel Mare şi
mulți alţii.
Aici, în pustiul Egiptului, şi-a găsit monahul Evagrie locul şi aici a rămas pentru a
ajunge la desăvârşire, bine ştiind că numai în singurătate poţi vorbi cu Dumnezeu, aşa cum
spunea părintele său duhovnicesc avva Macarie: ,,Monahul (din grecescul monos – singur)
se numeşte aşa din această cauză: pentru ca el să stea de vorbă cu Dumnezeu zi şi noapte şi
să nu îşi închipuie nimic altceva decât lucrurile lui Dumnezeu, fără să posede ceva pe
pământ”. 5
Aici, însă, nu s-a mulţumit doar să imite pe monahi în practicarea rugăciunii şi a
faptelor plăcute lui Dumnezeu, ci a încercat şi chiar a reuşit să integreze rugăciunea, care
constituia preocuparea de căpetenie a monahului, într-un sistem metafizic şi antropologic
inspirat de neoplatonism6. Tocmai pentru aceasta Evagrie este considerat unul dintre stâlpii
spiritualităţii răsăritene, pentru că începând cu el, viaţa duhovnicească este aşezată într-un
cadru foarte precis, deşi putem spune că este influenţat de filozofie, şi tocmai de aceea,
multe dintre scrierile sale au fost condamnate postum la Sinodul V Ecumenic din 553 de la
Constantinopol.
Cu toate aceste derapaje mai mult de ordin filozofic, Evagrie este, aşa cum îl
numeşte un teolog creştin, mai important pentru mistica creştină decât Dionisie
Pseudoareopagitul care a venit mai târziu, când misticii aveau prin Evagrie o învăţătură
deja fixată7.
Ceea ce trebuie reţinut ca fiind de o importanță deosebită este tratatul său despre
rugăciune. El este primul care pune bazele viitoarei rugăciuni a inimii, la el întâlnindu-o
                                                            
4
Ibidem p.49
5
John Meyendorff, op.cit., p.19
6
Ibidem, p.16
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op.cit., vol. 1, p.51

 
8
 

mai mult ca o rugăciune a minţii sau intelectuală, influenţat fiind de neoplatonism care
considera intelectul uman (nous) divin, şi deci omul îl poate slăvi pe Dumnezeu, însă nu în
deplinătatea sa psihosomatică. De aici provine şi celebra definiţie a rugăciunii pe care o
avem de la Evagrie şi anume: „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”.
Prin toate acestea, Evagrie rămâne părintele duhovnicesc al pustiei, cel căruia
întreaga teologie îi datorează în principal punerea bazelor rugăciunii curate, a rugăciunii
inimi.
În acest sens vom aminti câteva din sentinţele sau cum sunt cunoscute capetele sale
despre rugăciune:
1. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu.
2. Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi
sălbăticia care se afla în sufletul tău.
3. Stai cu încordare şi te roagă cu osârdie şi ocoleşte grijile şi gândurile.
4. Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga .
5. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie.
6. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al veseliei.
7. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.
8. Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă, leapădă-te de tine însuţi în tot
ceasul şi suferind nenumărate răutăţi, nevoieşte-te pentru rugăciune.
9. Dorind să te rogi cum trebuie să nu întristezi vreun suflet, iar de nu în deşert să
alergi.
10. Nu te ruga să se facă voile tale, căci aceste nu se acoperă întru totul cu voia lui
Dumnezeu, ci roagă-te mai bine precum ai fost învăţat, zicând: „Facă-se voia
Ta întru mine”.8

Un alt mare părinte duhovnicesc, pilon de bază al spiritualităţii răsăritene, este

Macarie Egipteanul, părintele spiritual al lui Evagrie Ponticul. Acest mare ascet al
monahismului, supranumit şi Macarie cel Bătrân pentru a fi deosebit de alt Macarie cu care
adeseori a fost confundat, zis Alexandrinul, s-a născut după cele mai probabile surse în
jurul anului 300, în Egipt, retrăgându-se în pustiu la vârsta de 30 de ani9.

                                                            
8
Ibidem, p.88-90

9
Pr. Dr. Remus Rus, Dictionar de literatură creștină din primul mileniu, Editura Lidia, București, 2003, p.518

 
9
 

A vieţuit în pustia Skete devenind unul din principalii părinţi de aici, prin care s-a
făcut cunoscută această comunitate monastică în toată lumea creştină. A fost un personaj
cu totul special, despre viaţa sa relatându-ne, în special scriitorul bisericesc Rufin, dar şi
Paladie. Însă nici Paladie şi nici Rufin nu vorbesc despre o operă scrisă a acestuia. Totuşi
sub numele său avem celebrele Omilii duhovniceşti care, deşi poartă numele său, se pare că
nu îi aparţin.
Depăşind această dispută a paternităţii operelor lui Macarie, ce ne reţine atenţia la
acest mare părinte duhovnicesc este învăţătura sa despre rugăciune. Din apoftegmele sale,
care arată că era un adevărat învăţător şi practicant al rugăciunii adevărate, vedem că el se
10
prezintă ca unul din primii învăţaţi ai rugăciunii formulate sub formă de monolog .
Esenţial într-o astfel de rugăciune era repetarea numelui lui Dumnezeu. O putem socoti ca
o primă formă a Rugăciunii lui Iisus şi tocmai de aceea, acest părinte duhovnicesc este atât
de important pentru tema acestei lucrări. Putem spune că pornind de la Macarie, cea mai
cunoscută rugăciune a spiritualităţii răsăritului ortodox, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu”, are un început.
Însă aspectul cel mai important este faptul că spre deosebire de ucenicul său
Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul aşează omul ca fiinţă întreagă în faţa lui Dumnezeu
în stare de rugăciune. La Evagrie omul era văzut ca o capacitate în sânul materiei, influenţă
bineînţeles platonică, în timp ce Macarie îl aşează pe om – trup şi suflet – în faţa lui
Dumnezeu. Omul este creaţia lui Dumnezeu, după chipul Său şi cu menirea de a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu, iar omul în deplinătatea fiinţei sale psihosomatice se roagă lui
Dumnezeu.
Tocmai de aceea, unii cercetători l-au acuzat de „mesalianism”, mesalienii fiind
acei eretici care învăţau că oamenii pot cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, iar acesta este
creatorul duhului binelui şi al răului. Cel mai probabil aceste ipoteze sunt simple speculaţii
teologice, ortodoxia lui Macarie fiind una foarte clară.
Învățătura sa îl arată pe Macarie Egipteanul cu adevărat maestru spiritual al
rugăciunii neîntrerupte, aşa cum Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe Tesaloniceni:
„Rugaţi-vă neîncetat” ( I Tesaloniceni 5-17), căci numai prin rugăciune oamenii se unesc
cu Dumnezeu. Prin rugăciune Dumnezeu coboară la oameni, prin rugăciune oamenii se
unesc cu Duhul cel Sfânt prin harul dumnezeiesc şi, astfel, devin sfinţi şi adevărate temple
ale lui Dumnezeu.
                                                            
10
John Meyendorff, op. cit., p.20

 
10
 

Rugăciunea este aceea care face posibilă această unire, căci rugăciunea aduce harul
lui Dumnezeu în inimile noastre. Această învăţătură s-a datorat în mare parte acelor doi
mari corifei ai pustiului, ai spiritualităţii răsăritene, care au trasat elementele esenţiale ale
vieţii duhovniceşti. Rugăciunea minţii sau rugăciunea intelectuală a lui Evagrie devine, la
Macarie Egipteanul, rugăciunea inimii la care participă întreaga fiinţă.
Părinţii care au urmat acestora, precum Diadoh al Foticeii şi Ioan Sinaitul sau
Scărarul, de care ne vom ocupa în cele ce urmează, nu au făcut decât să popularizeze în
lumea bizantină spiritualitatea pustiului. Diadoh a fost episcopul Foticeii în Epir şi este
autorul cunoscutei lucrări duhovniceşti O sută de capete gnostice despre desăvârşirea
duhovnicească, una dintre cele mai renumite lucrări de specialitate având ca temă viaţa
duhovnicească şi cum poate fi ea dobândită.
Era foarte răspândită în lumea bizantină, fiind socotită ca un manual de viaţă
spiritual – duhovnicească. Aceasta şi datorită autorului ei, Sfântul Diadoh al Foticeii, o
personalitate de seamă printre ierarhii Bisericii lui Hristos. Se ştie că episcopul se numără
printre aceia care luptau împotriva ereziei monofizite, erezia care a fost oficial condamnată
la Sinodul IV Ecumenic, ţinut la Calcedon, în anul 451.
Erezia monofizită nega realitatea celor două firi în persoana Mântuitorului Iisus
Hristos. Eutihie, promotorul acestei erezii, a fost un arhimandrit care a trăit într-o
mănăstire de lângă Constantinopol şi învăţa pe oameni că în persoana sau ipostasul
Domnul Hristos nu subzistă decât o singură fire, cea dumnezeiască, cea omenească fiind
absorbită de aceasta. După cum se vede, erezia era una foarte periculoasă, deoarece
submina întreaga operă de mântuire.
Diadoh al Foticeii, om cu viaţă aleasă şi sfântă, fin cunoscător al vieţii spirituale şi
continuator al tradiţiei Sfinţilor Părinţi, condamnă această erezie, deoarece aceasta se baza
pe un neadevăr, susținând că Domnul Hristos s-a născut din Fecioara Maria, ca om
adevărat şi Dumnezeu adevărat, însă trupul său nu era de aceeaşi natură sau substanţă cu al
nostru, firea umană fiind absorbită de către cea divină. Ori aceasta ar conduce la ideea că
dacă Domnul Hristos n-a avut un trup uman, ca al nostru, atunci nici oamenii nu se pot
mântui în trup.
Cu alte cuvinte, erezia monofizită era cu atât mai periculoasă, cu cât periclita
întreaga învăţătură despre viaţa duhovnicească, despre vederea lui Dumnezeu şi
cunoaşterea Lui. Mântuitorul Iisus Hristos s-a făcut om întrutotul ca oamenii, rămânând
Dumnezeu, tocmai pentru ca aceştia să poată să-L cunoască, să se îndumnezeiască.

 
11
 

Domnul Hristos a luat trupul nostru şi ca să arate că şi noi putem să ne mântuim cu acest
trup.
Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt
temple ale Duhului Sfânt” (I Corinteni 3-16). Părinţii pustiei, începând cu Evagrie şi
continuând cu isihaștii, tocmai aceasta învăţau, că pe muntele Tabor ucenicii Domnului în
trup au văzut Slava lui Dumnezeu în trup, atât cât se putea.
În opera sa principală, Capita Gnostica, Sfântul Diadoh al Foticeii arată tocmai
acest lucru, că omul îl poate cunoaşte şi urma pe Dumnezeu, dar numai dacă Duhul lui
Dumnezeu, adică harul Lui, se sălăşluieşte în el. Începutul îndumnezeirii se face în Taina
Sfântului Botez când omul primeşte cele trei virtuţi teologice, credința, nădejdea și
dragostea: „Fraţilor, oricărei vederi duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi
dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar
dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simţire
a minţii urma Celui nevăzut”11.
Deşi influenţa evagriană este evidentă prin „acea mişcare a minţii”, totuşi Diadoh al
Foticeii arată, cât se poate de ortodox, modul în care omul poate pune început bun
mântuirii sale, adică prin harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este acela care face
începutul mântuirii noastre, iar acesta îl primim prin Taina Sfântului Botez. Apoi omul
conlucrând cu harul se deprinde a săvârşi binele, devenind virtuos şi se menţine pe această
cale prin rugăciune şi practicarea sau săvârşirea faptelor bune. Acum Rugăciunea lui Iisus
își arată rolul în viaţa duhovnicească.
Diadoh al Foticeii spune în aceleaşi Capete gnostice despre desăvârşirea
duhovnicească: „Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere
o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm deci pe Doamne Iisuse
Hristoase prin care îşi poate atinge deplin scopul. Căci nimeni nu numeşte Domn pe Iisus,
fără numai Duhul Sfânt (I Corinteni 12 – 3). Dar aşa de strâns şi de neîncetat să privească
la acest cuvânt în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci
toţi aceia care cugetă neîncetat la acest nume sfânt şi slăvit, în adâncul inimi vor putea
vedea odată şi lumina minţii lor. Pentru că dacă e ţinut strâns în amintire, el arde toată pata
de pe faţa sufletului printr-o simţire puternică, căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor (
Deuteronom 4 – 24, Evrei 12 – 29), cel care arde toată răutatea.

                                                            
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op.cit., p. 339

 
12
 

Ca urmare, Domnul atrage sufletul la iubirea puternică a slavei Sale, căci zăbovind numele
acela slăvit şi mult dorit prin pomenirea minţii în căldura inimii, sădeşte în noi numaidecât
deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să ne împiedice. Acesta este
mărgăritarul cel de mult preţ pe care îl poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca să
aibă o bucurie negrăită de aflare a lui” ( Matei 13 – 46)12.
Continuând tradiţia primelor veacuri creştine, începând cu secolul al VI–lea, în
pustiul Sinai, Mănăstirea Sfânta Ecaterina, întemeiată de împăratul Iustinian (527 – 565),
devine centrul din care se răspândesc ideile isihaste sau practica rugăciunii curate. Şi nu
este întâmplător acest lucru, deoarece cum bine ştim, Muntele Sinai în tradiţia creştină are
o importanţă cu totul aparte: aici proorocul Moise a primit tablele legii de la Dumnezeu,
aici omul a vorbit cu Dumnezeu, aici omul l-a văzut pe Dumnezeu.
În cunoscuta sa lucrare Despre viaţa lui Moise, Sfântul Grigorie de Nissa vorbeşte
despre acest episod, cum Moise a văzut slava lui Dumnezeu, lumina dumnezeiască, lumina
pe care au văzut-o şi sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov pe muntele Tabor.
Tocmai de aceea, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai, pe una din
absidele Bisericii centrale, este reprezentată scena Schimbării la Faţă, alături de scena
viziunii lui Moise pe muntele Sinai 13.
Printre cei mai de seamă monahi care au vieţuit în această academie duhovnicească
a fost Sfântul Ioan, numit şi Scărarul, după principala sa operă duhovnicească Scara
Paradisului. De asemenea i se mai spune și Sfântul Ioan Sinaitul, după numele mănăstirii
din Muntele Sinai, unde a fost şi egumen, dar i se atribuie şi apelativul Scolasticul, datorită
erudiţiei şi culturii sale cu totul deosebite.
Despre viaţa sa avem informaţii destul de puţine. Ele ne spun că s-ar fi născut în
jurul anului 570 şi ar fi trecut la Domnul pe la 64914. Nu se cunoaşte locul unde s-a născut,
deci implicit nici ţara de origine, deşi Meletie, arhiepiscopul Atenei, în a sa Istorie
bisericească, spune că ar fi originar din Palestina 15.

                                                            
12
Ibidem, p. 359
13
John Meyendorff, op. cit., p.29
14
Remus Rus, op. cit., p.424
15
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op. cit., vol. 9, p.7

 
13
 

În mănăstire intră de la o vârstă foarte fragedă, se pare că avea mai puțin de 17 ani
16
. Aici are ca povăţuitor pe un anume Martiriu care devine părintele său duhovnicesc şi
care va avea o mare influenţă asupra itinerarului său duhovnicesc.
După ce părintele său trece la Domnul, Sfântul părăseşte mănăstirea şi se retrage în
pustie, se pare, într-un loc izolat numit Thola, unde trăieşte în linişte şi rugăciune vreme
de aproape patru decenii17. Aici, aidoma Sfântului Apostol Pavel care după minunea
petrecută pe drumul spre Damasc, când mântuitorul i s-a arătat şi l-a chemat la apostolie, s-
a retras în pustiul Arabiei şi timp de trei ani a petrecut în rugăciune şi meditaţie sfântă, mai
înainte de a începe să propovăduiască, la fel și Sfântul Ioan Scărarul s-a nevoit spre
desăvârşire.
Într-o atmosferă de adevărată viaţă pustnicească s-a plămădit aici una din cele mai
frumoase scrieri ale umanităţii, şi anume, Scara Paradisului. Această lucrare foarte
cunoscută în lumea creştină, în general, iar în lumea ortodoxă în special, datorită
numeroaselor traduceri care s-au făcut de-a lungul timpului în arabă, siriană, coptă , greacă
și în limba romana de foarte timpuriu, a devenit un fel de manual pentru viaţa
duhovnicească folositor tuturor celor ce doresc să urmeze Evanghelia Mântuitorului Iisus
Hristos, dar în special călugărilor.
Această monumentală operă duhovnicească a fost scrisă de Sfântul Ioan Scărarul la
îndemnul bunului său prieten, Ioan, stareţul Mănăstirii Raithu care se afla nu departe de
Mănăstirea Sinai, pe malul Mării Roşii, şi am putea spune că reprezintă o sinteză a
primelor veacuri de viaţă monahală pe care o prezintă într-un mod sistematic18.
Modelul după care Sfântul Ioan Scărarul a alcătuit Scara Paradisului este
cunoscuta viziune a scării pe care a visat-o profetul Iacov în Vechiul Testament, la Facere,
cap. 88. Ea este modelul pe care orice monah trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge la
desăvârşire într-un urcuş spiritual. Ceea ce propune Sfântul Ioan Sinaitul nu este nou, ci
reprezintă scopul oricărui monah, acela de a dobândi pacea interioară, apathia, liniştea
sufletească. Tocmai de aceea, în acest proces, Rugăciunea lui Iisus ocupă un loc foarte
important, pentru că prin rugăciune atât sufletul, cât şi trupul, deci întreaga fiinţă a omului
se purifică, se înalţă către Dumnezeu, asemenea îngerilor din viziunea patriarhului Iacov.

                                                            
16
Ibidem p. 7 
17
Remus Rus, op. cit., p. 424
18
Ibidem, p. 424  

 
14
 

Lucrarea este alcătuită din 30 de capitole. Acestea, fără îndoială, fac trimitere la cei
30 de ani ai Mântuitorului şi trebuie privite ca etape sau momente pe care călugărul trebuie
să le parcurgă în drumul său către îndumnezeire sau asemănarea cu Dumnezeu.
Pe această scară a virtuţilor pe care monahul este trimis să le câştige, rugăciunea
ocupă un loc aparte. Sfântul Ioan Sinaitul îi acordă o importanţă deosebită, numind-o
„sfinţita maică a tuturor virtuţilor”, dându-i astfel poate cel mai frumos nume care s-a dat
vreodată rugăciunii. Cuvântul 28 sau treapta 28, unde plasează Sfântul rugăciunea, se
intitulează Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor virtuţilor şi despre
înfăţişarea văzută şi gândită în vremea rugăciunii.
Primele cuvinte cu care începe Sfântul Ioan scrierea sa despre rugăciune sunt
sugestive: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului și a lui
Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica
lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în
faţa necazurilor; zdrobirea războaielor; lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupești;
veselia ce va să fie; lucrarea fără margine; izvorul virtuţilor; pricinuitoarea harismelor;
sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea
nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, visteria sihaștrilor; micşorarea mâniei;
oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării din lăuntru, descoperirea celor viitoare;
semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă, cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de
judecată al Domnului, înaintea scaunului judecăţii viitoare”.19
Dintre toate aceste însuşiri ale rugăciunii, ultima, şi anume, semnul slavei
reprezintă cel mai grăitor aspect pentru întreaga spiritualitate ortodoxă. Şi spunem aceasta,
deoarece, cum bine ştim, în întreaga tradiţie ortodoxă isihastă, rugăciunea adevărată a
coborârii minţii în inimă este însoţită de semnul văzut al slavei lui Dumnezeu, aşa cum au
văzut-o ucenicii pe muntele Tabor la Schimbarea la Faţă. Însă această coborâre a minţii în
inimă se face cu mult efort duhovnicesc, prin practicarea rugăciunii „Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Numai aşa, urmând şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” ( I
Tesaloniceni 5 – 23), se poate ajunge la rugăciune curată, nepărtinitoare. Dar cu tot efortul
venit din partea omului, rugăciunea curată nu este decât dar de la Dumnezeu, căci zice
Sfântul Ioan Sinaitul: „Agoniseşte toată bărbăţia şi vei avea ca învăţător pe Dumnezeu. Nu
este cu putinţă a învăţa să vezi prin cuvânt. Ci vederea ţine de fire. Nici frumuseţea
                                                            
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op. cit., vol. 9, p. 381

 
15
 

rugăciunii nu se cunoaşte prin învăţătura altuia. Căci ea are de la sine învăţător pe

Dumnezeu, Care învaţă pe om cunoştinţa şi dă celui ce cere rugăciunea şi binecuvântează
anii celor drepţi”. 20
Dacă până în secolul X, adevărata şcoală a duhovniciei era pustiul, iată că începând
cu Sfântul Simeon, cel supranumit şi Noul Teolog, spiritualitatea ortodoxă începe să se
facă simţită în Imperiul Bizantin şi în alte medii decât mănăstirile din pustiu.
Născut în anul 949, la Galateea, în Paphlagonia, într-o familie de aristocraţi
bizantini 21, Simeon Noul Teolog este unul dintre cei mai renumiţi mistici ai spiritualităţii
ortodoxe. Toată viaţa şi-a petrecut-o ca monah în Constantinopol, capitala Imperiului
Bizantin, mai întâi ca vieţuitor în lavra Sfântului Teodor Studitul, iar mai apoi ajungând
chiar stareţ în cunoscuta Mănăstire Sfântul Mamas.
Încă de la începutul vieţii sale în lavră, sfântul s-a arătat ca un monah cu alese
calităţi duhovniceşti, având o deosebită ascultare față de un călugăr cu viaţa îmbunătăţită,
Simeon cel Pios. Tocmai pentru că unii nu vedeau cu ochi buni relaţia duhovnicească
dintre cei doi părinţi, Sfântul Simeon Noul Teolog s-a retras la Mănăstirea Sfântul Mamas.
Aceasta este perioada în care Sfântul Simeon devine stareţul mănăstirii şi se face cunoscut
ca un mare trăitor al vieţii duhovniceşti.
Este bine de amintit pentru ce Sfântul Simeon este numit și Noul Teolog, titulatură
pe care au mai primit-o doar doi dintre Sfinții Bisericii, şi anume, Sfântul Ioan
Evanghelistul şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Acest nume reflectă întreaga sa învățătură
teologică despre Dumnezeu, centrată pe persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi pe relaţia
vie şi directă pe care orice creştin trebuie să o aibă cu El.
Sfântul Simeon Noul Teolog înțelege relaţia creştinului cu Dumnezeu ca fiind una
de mare apropiere, cât se poate de vie și de dinamică. Creştinul trebuie să îl simtă pe
Hristos, să-L vadă şi numai atunci se poate spune că este creştin. El înţelege teologia ca
viaţă în Hristos, nu ca vorbire despre Dumnezeu. Pentru aceasta Sfântul Simeon a avut de
suferit toata viaţa din partea autorităţilor ecleziastice, deoarece acest fel de a înţelege
teologia era privit cu multă rezervă, iar Sfântul Simeon nu se sfia să vorbească despre
experienţele sale mistice, despre vederea lui Dumnezeu, despre legătura vie pe care o avea
cu Dumnezeu şi pe care o cerea tuturor adevăraţilor creştini.

                                                            
20
Ibidem, p. 394 
21
Remus Rus, op. cit., p. 747

 
16
 

Iată una dintre aceste mărturisiri pe care Sfântul Simeon nu se sfia să le comunice:
„Tu m-ai scos din mlaştina urât mirositoare şi când am atins pământul, Tu ne-ai dat în grija
slujitorului Tău, a discipolului Tău (Simeon cel Pios, părintele spiritual al lui Simeon cel
,,Nou”), dându-i poruncă să mă spele de toata murdăria. El m-a luat de mână şi m-a
condus, ca pe un orb, la izvor, adică la Sfintele Scripturi şi la dumnezeieştile porunci ...
Într-o zi, pe când alergam să mă scufund în baia zilnică, pe drum, Tu m-ai întâlnit, Tu care
odinioară m-ai scos din mizerie. Atunci, pentru prima oară, a strălucit în faţa ochilor mei
slabi, lumina imaculată a Feţei Tale dumnezeieşti ... Din ziua aceea, Tu ai revenit mai des;
de fiecare dată, pe când mă găseam la izvor, Tu îmi luai capul şi îl scufundai în unde,
lăsându-mă să văd strălucirea luminii Tale, dar imediat dispăreai, făcându-Te Nevăzut, fără
să mă faci să înţeleg Cine eşti Tu ...
În cele din urmă, Tu ai binevoit să îmi dezvălui augusta taină: într-o zi, pe când,
neobosit, m-ai scufundat o dată şi încă o dată, după cât mi se pare, în apa purificatoare, am
văzut licăriri fulgerătoare care mă înconjurau. Am văzut raza Feţei Tale amestecându-se în
ape şi simţindu-mă spălat de undele acestea strălucitoare, am ieşit din mine însumi şi am
fost încântat până la extaz ...
Un timp am trăit astfel. Apoi prin harul Tău mi-a fost dat să contemplu o altă taină
şi mai mare. Am văzut că, legându-mă de Tine, Tu Te înălţai la ceruri, dar, nu ştiu dacă şi
eu am fost luat cu trupul meu sau fără de el – Tu Singurul ştii – Tu care m-ai făcut …
Revenit în mine însumi, eram în lacrimi şi trist, cuprins de starea de frustrare la care
m-am văzut supus. Puţin după aceea am revenit în mine. Tu ai binevoit să mă înalţi acolo
sus, în cerul deschis, Faţa Ta, asemenea soarelui, fără înfăţişare şi fără chip; dar, încă nu
mi-ai descoperit Cine eşti Tu. Şi cum aş fi putut să aflu fără ca Tu să mi-o fi spus, când
deodată, Te-ai ascuns privirii mele celei slabe?...”22
Simțim în aceste mărturisiri care sunt de o sinceritate tulburătoare, un suflet cald, o
fire contemplativă care exprimă esenţialul trăirii creştine, comuniunea cu Dumnezeu,
cunoaşterea Lui şi experienţa unei vieţi cu adevărat înalte. Înțelegem că Sfântul Simeon
Noul Teolog este cu adevărat un mare trăitor al rugăciunii curate, a inimii, rugăciune pe
care mai târziu Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, o va aşeza într-un
cadru doctrinar foarte precis.
Dar înainte de a vorbi despre marele părinte al isihasmului, ne oprim la Grigorie
Sinaitul, un monah de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, care a netezit drumul
                                                            
22
John Meyendorff, op. cit., p. 41- 42

 
17
 

doctrinei palamite, atât în Bizanţ, cât şi în afara lui, adică în ţările slave, mai ales prin
scrierile sale care au cunoscut o largă răspândire. Pentru Sfântul Grigorie Sinaitul, originar
din Asia Mică, nu ştim precis anul naşterii sale, acesta se pare că ar fi 1255.23
Om cu alese calităţi intelectuale, dar şi om al rugăciunii, Grigorie Sinaitul s-a
remarcat în primul rând ca un desăvârşit rugător în mănăstirea din Muntele Sinai, acolo
unde duhul rugăciunii era viu de la Sfântul Ioan Scărarul. De aici a plecat în Creta, iar apoi
la Sfântul Munte Athos, unde a ajuns chiar superior al schitului Magoula24. Aici s-a făcut
cunoscut prin viaţa s-a deosebită, îmbunătăţită cu virtuţi, răspândind practica rugăciunii
curate deprinse la Muntele Sinai în Mănăstirea Sfânta Ecaterina.
Timpul petrecut aici a fost util monahilor însă din cauza deselor incursiuni ale
piraţilor turci a fost nevoit să se retragă undeva la marginea Imperiului Bizantin, la graniţa
cu Bulgaria25. De aici s-au răspândit cu mare uşurinţă atât scrierile sale, cât mai ales
practica rugăciunii inimii. Toate acestea au pregătit terenul pentru pătrunderea isihasmului
în aceste ţări. Iar în secolul al XIV-lea, când a avut loc disputa dintre Sfântul Grigorie
Palama şi Varlaam de Calabria, lumea ortodoxă a fost pregătită să lupte cu acest curent al
umanismului Renaşterii, reprezentat de teologul calabrez care nu accepta că omul poate
avea o legătura vie cu Dumnezeu prin energiile divine necreate.
Ajunşi aici, putem vorbi despre isihasm ca despre o adevarătă şcoală
duhovnicească, al cărei exponent principal este Sfântul Grigorie Palama, marele teolog al
isihasmului.

                                                            
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op. cit., vol. 7, p. 79 
24
Ibidem
25
Ibidem p. 84 

 
18
 

CAPITOLUL III.
† SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA – TEOLOG AL ISIHASMULUI †

fântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari părinţi ai
Bisericii Ortodoxe. Prin învăţătura sa, Ortodoxia a triumfat în lupta cu
Umanismul apusean, arătând totodată lumii bogăţia fără de asemănare
a spiritualităţii bizantine.
Sfântul Grigorie s-a născut în jurul anului 129626, într-o
familie aleasă a aristocraţiei bizantine, primind o bună educaţie, atât
religioasă, cât şi profană, aceasta deoarece a crescut împreună cu familia la Curtea
imperială, pe lângă împăratul Andronic al II-lea Paleologul, bun prieten cu tatăl său27.
Se pare că acest împărat era un suveran cu o viaţă duhovnicească deosebită. Spre
deosebire de mulţi dintre împăraţii bizantini care nu aveau o relaţie bună cu patriarhii
ortodocși ai Constantinopolului, de multe ori aceştia fiind priviți cu suspiciune, prigoniți și
chiar exilați (cazul Sfântului Ioan Gură de Aur ), Andronic al II-lea Paleologul a avut o
relaţie deosebită cu patriarhul Athanasie I, între cei doi existând o legătură de prietenie,
fapt care constituia o adevărată teocraţie – suveranul pământesc, despotul bizantin, fiind
instrumentul lucrării lui Hristos. De aceea îi vedem pe împăraţii bizantini închinându-se în
faţa Împăratului Ceresc.
În această atmosferă cu totul deosebită de la Curtea bizantină, a crescut Sfântul
Grigorie Palama. Se spune chiar că, într-o zi, împăratul a dorit să-i adreseze tatălui
Sfântului Grigorie câteva cuvinte, însă văzându-l cufundat în rugăciune, a renunţat,
respectând solemnitatea momentului28.
Aici tânărul Grigorie are posibilitatea să studieze atât sfintele învăţături ale
Părinţilor, cât şi învăţăturile profane29, îndeosebi filozofia lui Aristotel, însă nu şi a lui
Platon, deoarece în mediile bizantine această filozofie era socotită incompatibilă cu
învăţăturile creştine. Aceste studii i-au permis mai târziu, în disputa cu Varlaam de

                                                            
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, EIMBOR, București, 2006, p. 9
27
Ibidem, p. 10
28
John Meyendorff, op. cit., p. 59
29
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ed. cit., p. 11 

 
19
 

Calabria, fin cunoscător al acestor filozofii, să arate superioritatea spiritualităţii bizantine

în faţa filozofiilor lumii acesteia.
Şi cu toate că studiul aprofundat a constituit un bun exerciţiu intelectual pentru
tânărul Grigorie, deschizându-i totodată calea spre o frumoasă carieră politică la Curtea
bizantină, el simte încă de timpuriu o sinceră chemare către viaţa contemplativă, astfel că,
în jurul anului 131630, ia hotărârea de a alege drumul vocaţiei monahale, chemare pe care o
simţise şi datorită atmosferei spirituale care exista la acea vreme în Constantinopol, un oraş
în care mănăstirile, cu viaţa lor aşezată şi dumnezeiască, reprezentau un cadru firesc.
Se pare, însă, că la această hotărâre pe care Sfântul Grigorie a luat-o, au mai
contribuit şi alţi factori, cum ar fi apropierea de Teolept al Filadelphiei31, un adevărat
maestru al rugăciunii adevărate, dar şi moartea tatălui său, care înainte de a trece la
Domnul, devine monah. Urmând exemplul tatălui său, şi sfântul urmează această cale, nu
înainte de a pune bună rânduială în familia sa, unde el rămăsese responsabil după moartea
tatălui său. El propune atât mamei, cât şi fraţilor şi surorilor sale să urmeze calea
monahală, aceea care le va aduce mai târziu faima de familie cu adevărat creştină.
Împreună cu fraţii săi, în 131432, tânărul Grigorie se îndreaptă către Muntele Athos,
locul în care îşi va petrece mai bine de douăzeci de ani, ducând o viaţă cu adevărat
închinată lui Dumnezeu. Aici, la Muntele Athos, Sfântul Grigorie pune început al vieţii
monahale, viaţă care îi va aduce şi renumele, deoarece, chiar dacă mai târziu va ajunge
arhiepiscop al Tesalonicului, va continua să trăiască simplu, ca un monah, aşa cum trăia şi
în Athos.
Viaţa în Sfântul Munte era una aleasă. Chiar dacă mănăstirile de aici nu aveau o
vechime prea mare, aşa cum era, să zicem, Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la muntele Sinai
din secolul VI, ele aveau o faimă cu totul deosebită, dovadă fiind mulţimea călugărilor din
toate ţările ortodoxe care veneau aici pentru a se nevoi şi a câştiga Împărăţia Cerurilor. În
trecut existase chiar şi o mănăstire de rit latin, numită a „amalfilor”, deoarece toţi monahii
de aici erau originari din oraşul peninsular Amalfi.
Aici existau numeroase biblioteci, în care se găseau manuscrise ale operelor
Sfinţilor Părinţi. Se spune chiar că, după biblioteca Vaticanului şi cea de la Mănăstirea

                                                            
30
Diac. Ioan I. Ică jr., Sfântul Grigorie Palama, Scrieri II (pref., trad.), Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 29
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, op. cit., vol. 7, p. 36 
32
 Robert E. Sinkewicz, în La Theologie Byzantyne et sa tradition, vol. II (sous la direction de Carmelo Giuseppe
Conticello, Vassa Conticello), Turnhout, Brepols Publishers, 2002, p. 131

 
20
 

Sfânta Ecaterina, Muntele Athos deţine cea mai preţioasă bibliotecă din lumea creştină. Cu
alte cuvinte, aici se desfășura o bogată activitate intelectuală.
În vremea Sfântului Grigorie Palama, Sfântul Munte Athos era considerat
principalul centru al vieţii monastice ortodoxe. Tocmai de aceea, timpul petrecut aici de
Sfântul Grigorie a fost deosebit de important pentru pregătirea sa duhovnicească şi
intelectuală.
Încă din timpul Sfântului Athanasie în Muntele Athos era introdusă tradiția
monahismului comunitar, adică acea formă de viaţă cu cele trei voturi: al sărăciei, al
castităţii şi al supunerii necondiţionate, pe care călugării le îndeplinesc într-o comunitate
bine organizată, cu un egumen veghind la buna rânduială a comunităţii. Însă această formă
de organizare a vieţii monahale constituia, pentru mulţi monahi, o cale nu tocmai potrivită
pentru menirea și numele monahului, bine ştiind că „monah” vine din grecescul „monos”
care înseamnă singur, retras.
De aceea alegeau cealaltă cale de a îndeplini voturile monahale, şi anume
eremitismul pe care îl practicau, îndeosebi, monahii isihaști. Multă vreme, cele două căi au
fost, să spunem, într-un oarecare conflict, până când s-a ajuns la o cale de mijloc: câţiva
călugări se grupau în jurul unui gheron, practicau tot timpul săptămânii asceza, iar sâmbăta
şi duminica veneau în comunitate şi participau la viaţa liturgică împărtăşindu-se cu Sfintele
Taine33.
O astfel de cale a urmat şi savantul isihast Grigorie Palama la Muntele Athos.
Pentru început, Sfântul Grigorie, împreună cu cei doi fraţi, au vieţuit pe lângă marea
Mănăstire a Athosului, Vatoped, având ca părinte duhovnicesc pe un anume călugăr
Nicodim, îmbunătățit cu daruri alese34. Mai târziu, a ajuns chiar şi la marea Lavră –
mănăstirea întemeiată de Sfântul Athanasie, unde se pare că a fost și cantor, datorită,
bineînţeles, calităţilor vocale deosebite, dublate şi de o viaţă duhovnicească aleasă.
După un timp, s-a retras la un schit, numit Glossia35, împreună cu părintele său
duhovnicesc Grigorie – un monah cu viaţă aleasă şi purtare smerită – unde s-au nevoit
pentru dobândirea harului dumnezeiesc. N-au putut rămâne aici prea mult timp, deoarece
mănăstirile athonite, în special micile aşezări monastice, erau amenințate de piraţii care
bântuiau apele din jurul Peninsulei Athos. Multe dintre ele aveau ziduri înconjurătoare,
                                                            
33
John Meyendorff, op. cit., p. 63
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ed. cit., p. 13
35
Idem, Filocalia, vol.7, ed. cit., p. 208 

 
21
 

asemenea unor adevărate bastioane fortificate, ziduri care se văd şi în zilele noastre.
Datorită acestor incursiuni, urmate de prădăciune din partea piraţilor, micul schit unde
vieţuia şi Sfântul Grigorie a fost distrus.
Părăsind schitul, Sfântul Grigorie a luat hotărârea, împreună cu alţi monahi, să
plece în Ţara Sfântă şi în Muntele Sinai. Acolo sperau ei să-şi continue practica rugăciunii
celei adevărate, mai ales că în aceste părţi musulmanii erau mult mai îngăduitori cu
creştinii în ceea ce priveşte practicarea credinţei creştine.
Plecând spre Locurile Sfinte, Sfântul Grigorie s-a oprit la Tesalonic, un oraş unde
creştinismul avea rădăcini adânci, chiar Sfântul Apostol Pavel adresând către locuitorii
acestui oraş binecunoscutele sale epistole. Aici Sfântul Grigorie a făcut parte dintr-un grup
isihast ce avea drept scop răspândirea rugăciunii curate, nu numai în mediul monastic, ci şi
în afara zidurilor mănăstirii. La Tesalonic, în anul 1326, tânărul monah Grigorie a primit
Sfânta Taină a Hirotoniei36.
După o perioadă scurtă, dar plină de activitate duhovnicească la Verria, unde a
fondat un schit pe care l-a păstorit cu mult har, în 1331 se întoarce la Muntele Athos37 din
cauza trupelor militare sârbeşti care provocau multe stricăciuni şi neplăceri locuitorilor din
Verria.
Pentru a doua oară, prezenţa Sfântului Grigorie la Muntele Athos a adus mult folos
sufletesc celor care au vieţuit preajma lui. S-a stabilit la mica aşezare monastică Sfântul
Sava, care depindea din punct de vedere administrativ-duhovnicesc de Marea Lavră. Într-o
chilie retrasă, la Sfântul Sava, loc potrivit pentru nişte monahi care au ca singur scop
practicarea rugăciunii, Sfântul Grigorie a continuat vieţuirea duhovnicească începută când
a poposit prima dată la Athos, dar dusă şi la Verria, trăind retras tot timpul săptămânii, iar
sâmbăta şi duminica sau la praznicele mari coborând pentru a participa la viaţa liturgică a
comunităţii.
Pentru scurt timp, 1335–1336, Sfântul Grigorie a fost numit stareţ la una dintre cele
mai mari mănăstiri athonite, şi anume la Esfigmenu, mănăstire care la acea vreme număra
circa 200 de fraţi38. Şederea lui la Esfigmenu a fost, însă, scurtă deoarece neînţelegerile cu
fraţii datorate zelului său duhovnicesc l-au făcut să se întoarcă la Sfântul Sava unde îl vor
                                                            
36
Diac. Ioan I. Ică jr., Sfântul Grigorie Palama, Scrieri II , ed. cit., p. 34
37
Ibidem, p. 36
38
John Meyendorff, op. cit., p. 67

 
22
 

aştepta pe tânărul monah alte probleme, ridicate de binecunoscutul călugăr calabrez

Varlaam.
Trebuie precizat cine era acest Varlaam de Calabria. În jurul anului 1330 vine la
Constantinopol un grec din Calabria care în foarte scurt timp îşi câştigă faima şi renumele
datorită erudiţiei sale. Cu o bună pregătire intelectuală, fin cunoscător al filozofiei, în
special a lui Toma d Aquino, devine o persoană foarte influentă în Bizanţ. Câştigă
încrederea mai marilor Imperiului şi ajunge chiar să deţină o catedră la Universitatea din
Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin.
În faţa auditoriului, el ţinea cursuri privind lucrările lui Dionisie Pseudoareopagitul,
un cunoscut autor de scrieri mistice din secolul al V-lea, dar a cărui identitate precisă nu se
cunoaşte nici măcar astăzi. Scrierile lui Dionisie Pseudoareopagitul erau foarte cunoscute
în Răsărit, datorită profunzimii lor, dar şi a aplecării autorului spre partea apofatică a
cunoaşterii lui Dumnezeu, mult mai specifică Răsăritului decât Apusului unde predomina
catafatismul. Cu toate acestea, scrierile lui Dionisie erau cunoscute şi în Apusul Europei.
Se pare că venirea acestui italian cu origini greceşti nu a fost întâmplătoare, în
această perioadă când se duceau tratative asidue pentru unirea Bisericilor. Se ştie că în anul
1054 între Apus şi Răsărit s-a produs Schisma cea Mare, cu importante implicaţii şi
repercusiuni asupra vieţii liturgice, canonice din punct de vedere bisericesc, dar şi politice.
În acest context – apofatism și catafatism – a venit la curtea bizantină Varlaam de Calabria
şi se pare că mai marii Imperiului Bizantin i-au încredinţat misiunea de a fi purtătorul de
cuvânt al Bisericii Răsăritene în cadrul unei întrevederi cu doi reprezentanţi ai Scaunului
papal care a avut loc între 1334-133539.
Se pare, deci, că le câştigase încrederea, dacă i s-a acordat o cinste atât de mare,
aceea de a reprezenta interesele imperiului în probleme atât de importante. Cu toate
acestea, nu au întârziat să apară şi mici divergenţe, datorită faptului că Varlaam reprezenta
interesele bizantine şi din punct de vedere teologic, nu doar politic, fapt ce nu era pe placul
reprezentanţilor Bisericii în special. La aceasta se adaugă și faptul că Varlaam, deşi avea
origini greceşti, era mult influenţat de spiritul gândirii Apusene – o gândire de tip
raţionalist, care a dus în cele din urma la apariţia Renaşterii pe plan laic şi la apariţia
Reformei Protestante pe plan religios.
Pentru reprezentanţii Bisericii, nu însă pentru toţi – căci cei de la curte îl simpatizau
şi erau adepţii ideilor sale – însă pentru aceia care se opuneau și trebuie spus că proveneau
                                                            
39
. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ed. cit., p. 18

 
23
 

în special din mediul monastic, tipul de discurs teologic al lui Varlaam putea constitui un
soi de capcană, în care să fie atras Răsăritul, în ceea ce priveşte unirea Bisericilor. Din
perspectiva lor, Varlaam era atras de teologia apofatică a lui Dionisie, nu din sinceritate, ci
pentru că apofatismul afirmă ideea „necunoaşterii” lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu
poate fi cunoscut, ce rost ar mai avea atâtea discuţii pe marginea unui subiect cum ar fi
Filioque?
Acest tip de discurs, în care Dumnezeu nu poate fi obiectul cunoaşterii din partea
omului, a fost folosit de Varlaam la început împotriva Bisericii apusene, dar mai apoi au
apărut criticile din partea reprezentaţilor Bisericii greceşti, în special din partea monahilor
din sihăstria Sfântul Sava de la Athos. Aceştia i-au reproşat acest tip de gândire, fiindcă
dacă Dumnezeu nu poate fi cunoscut, atunci de ce s-a mai revelat oamenilor? De ce Iisus
Hristos s-a făcut om? Nu pentru ca oamenii sa-I cunoască voia Sa şi planurile Sale cu
referire la om şi la mântuirea sa? Descoperirea dumnezeiască este una naturală, adevărat,
dar ceea ce depăşeşte simţurile oamenilor nu este şi o descoperire supranaturală,
supralogică şi supraraţională?
Spirit liberal şi deschis către cunoaştere, Varlaam a încercat să-şi cunoască
oponenţii mergând pe ideea că dacă vrei să combaţi pe cineva, mai întâi trebuie să ştii cum
gândeşte, drept pentru care a mers chiar la sihăstriile lor şi a vieţuit acolo, la
Constantinopol şi Tesalonic40. A luat contact cu cei care practicau rugăciunea curată,
isihasmul, însă într-o formă nu chiar atât de înaltă ca cea practicată la Athos sau în Sinai şi
poate tocmai de aceea şi-a format o părere nu tocmai corectă asupra fenomenului.
Iată cum își descrie experiența așa-zis isihastă, în Scrisoarea V către Ignațiu: „Am
fost iniţiat de ei, scria Varlaam, în nişte monstruozităţi şi absurdităţi pe care un om nu le
poate enunța cu demnitate, dacă are minte sau măcar puţină raţiune, în produsele unei
credinţe eronate şi ale unei imaginații îndrăzneţe. Ei mi-au explicat învăţătura lor despre
uimitoarele separări şi despre unirile minții cu sufletul, despre legăturile pe care demonii le
au cu acestea din urmă, despre diferenţele care există între luminile roşii şi albe, despre
intrările şi ieşirile inteligibile care se produc prin intermediul nărilor în timpul respiraţiei,
despre scuturile care se adună în jurul ombilicului şi, în sfârşit, despre unirea Domnului
nostru cu sufletul care are loc în interiorul ombilicului în mod simţit, în deplină certitudine
a inimii.”41
                                                            
40
Ibidem, p. 25
41
Apud, John Meyendorff, op. cit., p. 70

 
24
 

Bineînţeles că tot ceea ce se spune în acest fragment este de un ridicol fără

comentarii, însă nu putem şti cu certitudine dacă respectivii monahi credeau toate acestea
sau dacă nu sunt decât interpretări ironice ale filozofului calabrez, consecințe ale unei
înţelegeri greşite a isihasmului şi a metodelor de practicare a rugăciunii curate de către
respectivii călugări. Însă cel mai dureros este faptul că Varlaam îi ia în serios pe aceşti
practicanţi ai isihasmului şi scrie împotriva lor adevărate tratate, acuzându-i în special de
mesalianism. Mesalienii constituie o grupare eretică ai cărei adepți pretindeau ca văd cu
ochii trupeşti esenţa lui Dumnezeu, că au un dialog liber cu Dumnezeu și chiar Îl văd.
Dar Dumnezeu nu poate fi văzut în mod direct, spune Varlaam şi continuă: „Dacă
ei consimt să spună, scrie Varlaam – citat de Sfântul Grigorie Palama, în Triade, II – că
lumina inteligibilă şi imaterială despre care vorbesc este Dumnezeu Însuşi şi dacă, în
acelaşi timp, ei continuă să recunoască [faptul] că El este absolut, invizibil şi inaccesibil
simţurilor, ei se găsesc în faţa unei alternative: declarând că văd această lumină, ei trebuie
să o considere fie ca un înger, fie ca esenţa însăşi a minţii, atunci când, curăţat de patimi şi
de ignoranţă, cugetul se vede pe sine şi, în sine, Îl vede pe Dumnezeu în propria lui
imagine. Dacă lumina despre care vorbesc se identifică cu una dintre aceste două realităţi,
trebuie să considerăm cugetarea lor drept perfect corectă şi conformă cu tradiţia creştină;
dar dacă ei spun că această lumină nu este nici esenţă supranaturală, nici o esenţă
îngerească, nici spiritul însuşi, dar pe care spiritul îl contemplă ca pe un alt ipostas, nu ştiu,
în ceea ce mă priveşte, ce este această lumină, dar ştiu că ea nu există”.42
Aceste tratate de aşa-zisă teologie îndreptate împotriva monahilor isihasti au făcut
multă vâlvă în lumea bizantină, nu puţini fiind cei care i-au dat dreptate lui Varlaam,
aceştia provenind chiar din cercurile cele mai înalte ale aristocraţiei bizantine, dar şi din
rândul clerului. În faţa unei asemenea avalanşe de critici, în majoritatea lor nefondate, dar
şi rău intenţionate, inima monahismului ortodox, Muntele Athos, nu putea rămâne
indiferentă.
Prin vocea, dar mai ales prin scrierile Sfântului Grigorie Palama, monahii de la
Muntele Athos răspund nedreptelor acuzaţii ale filozofului calabrez, în special prin
celebrele Triade întru apărarea sfinţilor isihaşti. Aceste scrieri au o importanţă
covârşitoare pentru teologia ortodoxă din perioada medievală deoarece ele fac o sinteză a
teologiei monahismului din Răsărit, căutând să arate că toate practicile sale sunt ancorate
în Tradiţia Sfântă a Bisericii, se bazează pe Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, iar isihastii
                                                            
42
Apud, Ibidem, p. 73

 
25
 

nu au făcut nimic altceva decât să păstreze şi să ducă mai departe învăţăturile şi predicile
sfinte pe care le-au primit de la părinţii pustiei în privinţa rugăciunii curate, a
îndumnezeirii, a vederii lui Dumnezeu, a teologiei curate.
În această dispută teologică s-a precizat şi locul isihasmului în raport cu învăţăturile
de bază ale Bisericii Ortodoxe referitoare la Creaţie, Întrupare, Mântuire şi Sfinţire.
Această precizare era necesară cu atât mai mult, cu cât isihasmul fusese acuzat de erezie,
aducându-i-se acuzaţia că isihastii sunt mesalieni43, adică văd fiinţa divină, lucru extrem de
grav pentru Ortodoxie. Datorită controversei, Sfântului Grigorie i s-a oferit posibilitatea de
a stabili clar distincţia între natura sau fiinţa lui Dumnezeu în veci necunoscută şi
insondabilă și energiile dumnezeieşti prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor şi
oamenii îl cunosc pe Dumnezeu.
Totodată, în această dispută, învăţătura ortodoxă s-a cristalizat, eliminându-se toate
acele elemente de natură filozofică, străine duhului evanghelic, dar care au pătruns de-a
lungul vremii în practicile şi doctrinele Bisericii Ortodoxe. Vitală pentru Ortodoxie,
disputa s-a întreţinut nu numai prin scrisori şi dialoguri de la distanţă, ci s-a manifestat şi în
Sinoade, locul unde de fiecare dată când Ortodoxia a fost amenințată, şi-a clarificat
învăţătura cu ajutorul şi sub protecția Duhului Sfânt.
Sinoadele care s-au ţinut în secolul al XIV–lea, mai precis în 1341, 1347 și 1351
sunt pentru Ortodoxie ca nişte Sinoade Ecumenice, deoarece într-o perioadă foarte grea,
aceea a stăpânirii otomane, Ortodoxia nu a avut puterea să-şi precizeze învăţătura foarte
clar, motiv pentru care aceste sinoade au arătat atât bogăţia spirituală a Ortodoxiei, dar mai
ales legătura ei cu Biserica primară şi cu tradiția și practicile acesteia.
Trebuie spus că disputa a avut mai multe etape, iar în toate Sfântul Grigorie a purtat
stindardul luptei ortodoxismului împotriva nominalismului proferat de teologul Varlaam de
Calabria. Scrierea de început cu care s-a deschis disputa fost Tomul Hagioritic44 și care se
pare că a fost alcătuit chiar de Sfântul Grigorie şi semnat de toţi stareţii Sfântului Munte.
Lucrarea arată cât de puternică era opoziţia împotriva lui Varlaam şi a întărit încă o
dată principiul sinodalităţii. În această scriere, ca şi în Triade, se reafirmă că mistica
creştină are drept scop unirea omului cu Dumnezeu, iar pentru aceasta, Dumnezeu se face
cunoscut omului în Biserică – Biserica fiind anticiparea vieţii dumnezeieşti din Împărăţia

                                                            
43
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, EIMBOR, București, 1995, p. 138
44
 Robert E. Sinkewicz, în La Theologie Byzantyne et sa tradition, vol. II (sous la direction de Carmelo Giuseppe
Conticello , Vassa Conticello), ed. cit., p. 159 

 
26
 

Cerurilor. Anticiparea vieţii dumnezeieşti a fost prefigurată încă din Vechiul Testament
prin profeţi care au făcut cunoscute oamenilor în profeţiile lor toate bunurile vieţii celei
veşnice.
Bineînţeles că toate acestea constituiau nişte taine greu de pătruns şi înţeles, dar ele
şi-au primit răspunsul atunci când Duhul Sfânt a venit în lume la Cinzecime. Atunci s-au
împlinit toate profeţiile Vechiului Testament referitoare atât la pacea adusă de Hristos, cât
şi la Duhul Sfânt care se va revărsa peste lume şi o va umple de sfinţenie. Deci, am putea
spune pe drept cuvânt că sfinţenia este de natură profetică, iar această funcţie aparţine în
mare parte monahilor, adică acelora pe care Varlaam îi combate şi îi consideră eretici:
„Într-adevăr, unii dintre ei au fost iniţiaţi prin experienţă: toţi aceia care au lăsat la
o parte bucuria bunurilor materiale, slava deşartă şi plăcerile păcătoase ale trupului şi au
preferat viaţa evanghelică şi care, în plus, şi-au consolidat acest abandon al lumii printr-o
supunere faţă de cei ajunşi la vârsta adultă trăind în Hristos; neavând nici o altă grijă în
afară de ei înşişi, printr-o stare de veghe aspră şi prin rugăciune curată, înălţaţi până la
Dumnezeu printr-o unire mistică şi supraintelectuală cu El, ei au fost iniţiaţi în cele ce
depăşesc mintea omenească. Alţii au fost iniţiaţi datorită respectului, încrederii şi dragostei
ce le-au arătat unor astfel de oameni … Acest har îndumnezeitor al lui Dumnezeu este
necreat, veșnic şi purcede de la Dumnezeu Cel fără de sfârşit, declară Sfântul Maxim
vorbind despre Melchisedec…
Aceasta este învăţătura Scrierilor Sfinte; aceasta este tradiţia Sfinţilor Părinţi;
aceasta este umila noastră experienţă. Constatând că preacucernicul monah Grigorie
Palamas, fratele nostru, a scris aceasta pentru apărarea sfinţilor isihasti, noi declarăm că
scrierile sale sunt riguros conforme cu tradiţia sfinţilor…(Patrologia Greacă, C.L., 1225 –
1230)”45
Prin acestea, elita monastică a Răsăritului ortodox de la Muntele Athos a dat un
răspuns categoric raţionalismului apusean promovat de Varlaam de la Calabria şi astfel la
Sinodul din 1341 de la Constantinopol au fost condamnate scrierile lui Varlaam. Şi încă o
dată s-a dovedit că adevărul are putere pentru că vine de la Dumnezeu prin harul său
dumnezeiesc.
Iar acest conflict între raţiunea umană ca putere a sufletului şi harul lui Dumnezeu a
arătat sublimitatea credinţei ortodoxe pentru că în Răsărit, spre deosebire de Apus, raţiunea
                                                            
45
Apud, John Meyendorff, op. cit., p. 75 - 76

 
27
 

este luminată de harul lui Dumnezeu ceea ce o face aptă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Astfel omul în totalitatea sa, trup şi suflet, Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că şi materia
este creaţia lui Dumnezeu şi este destinată transfigurării. Iată ceea ce nu a înţeles Varlaam
de Calabria, pentru că el era tributar platonismului apusean care făcea distincţie netă între
spirit şi materie, lucru foarte dăunător teologiei, nu numai celei apusene, ci teologiei în
general.
Aşa s-a încheiat scurta, dar plina de discordie şedere a lui Varlaam în capitala
Imperiului Bizantin, Constantinopol, învățatul calabrez reîntorcându-se în sudul Italiei
unde, se pare, a fost numit chiar episcop de rit latin. Totuşi, ideile sale au continuat să
tulbure, iar lupta nu era pe deplin încheiată.
Cum a fost posibil ca ideile sale umaniste să prindă în Bizanţ, patria rugăciunii, a
dreptei credinţe, a Sinoadelor Ecumenice? Într-adevăr, ideile filozofului calabrez au avut o
oarecare audienţă în unele medii sociale bizantine, deoarece în Bizanţ se pare că exista încă
din secolul al VIII-lea – epoca luptei iconoclaste – o profundă criză între o parte dintre
intelectualii de factură umanistă (care doreau o reîntoarcere la valorile elenismului
neoplatonic, o independenţă a acestuia faţă de tradiţiile creştine) şi aceia care apărau
dreapta credinţă a Sinoadelor Ecumenice (care au dat un mod de viaţă aparte, trăită după
preceptele evanghelice).
Aceste două tendinţe erau în conflict în Răsărit, iar acest conflict exista deoarece
apărătorii dreptei credinţe nu puteau accepta un sistem filozofico-teologic, cum era
neoplatonismul, în afara experienţei vii a lui Dumnezeu pe care o oferea isihasmul şi pe
care ei o moşteneau de la părinţii Bisericii.
Pusă în faţa acestei situaţii, instituţia Bisericii, prin reprezentanţii ei oficiali,
Patriarhul şi Sinodul de la Constantinopol, a avut o atitudine necombativă, rezultantă
directă a prestigiului pe care Biserica l-a câştigat, îndeosebi după 843, când Ortodoxia a
ieşit câştigătoare din lupta cu iconoclasmul. Această atitudine, să-i spunem statică, a fost
determinată și de reprezentanţii Bisericii care, la adăpostul victoriilor pe care le-au obţinut
de-a lungul vremii împotriva ereziilor, dacă putem spune aşa, nu vedeau în acest conflict o
reală ameninţare pentru instituţia Bisericii.
Poate că nu era un pericol pentru instituţia Bisericii, dar pentru viaţa liturgică a
Bisericii, pentru teologie, ca vedere a lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, pentru
mântuirea omului era un dezastru întrucât filozofia desparte teologia de viaţă, închizând-o
în nişte cadre stricte ale raţiunii. Atitudinea Bisericii de condamnare mai mult formală nu

 
28
 

era una foarte bună, fiindcă elita bizantină de factură umanistă încerca chiar o sinteză între
teologie si filozofie, înlocuind practic teologia Sfinţilor Părinţi.
Această condamnare se făcea în Duminica I din Postul Mare, numită şi Duminica
Ortodoxiei, în care erau condamnaţi alături de toţi ereticii care au fost combătuţi la Sfintele
Sinoade Ecumenice şi aceşti aşa-zişi filozofi – teologi, cum a fost Ioan Italos în secolul al
XI - lea46. Însă, această simplă condamnare nu rezolva problema de fond, şi anume
conflictul dintre filozofie și umanism, pe de o parte, şi mistică şi rugăciune ca modalităţi de
expresie a divinităţii, pe de altă parte.
În contextul acestei crize s-a purtat polemica între Varlaam de Calabria şi Sfântul
Grigorie Palama. Disputa a avut, în mod cert, un final pozitiv pentru că învăţătura Bisericii
a rămas vie şi nealterată, a fost păzită de avântul raţionalismului în care a fost aruncată
Biserica Apuseana, ale cărei consecinţe se resimt şi astăzi, sau astăzi mai mult ca oricând.
Exacerbarea curentului umanist care avea în centrul său omul şi nu pe Dumnezeu a dus la
apariţia Renaşterii care a antrenat în plan religios Protestantismul, iar de aici până la
Modernismul şi Postmodernismul de factură păgână din zilele noastre nu a mai fost mult.
Din această perspectivă am putea spune că disputa dintre cei doi teologi a fost una
providenţială pentru Biserica Răsăritului deoarece Ortodoxia a ieşit întărită, şi mai mult
decât atât, s-a precizat foarte clar distincţia netă între filozofie şi teologie, între raţiune şi
viaţă şi, nu în ultimul rând, între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile divine necreate prin care
îl cunoaştem pe Dumnezeu.
Cu toate acestea, conflictul nu s-a încheiat după plecarea lui Varlaam în Italia
pentru că mai mulţi ucenici ai acestuia au rămas să continuie cu mândrie lupta pentru
raţionalismul rece al umanismului. Însă toate acestea nu s-ar fi petrecut dacă împrejurările
politice din Bizanţ nu ar fi premis-o, pentru că de multe ori, poate de prea multe ori, în
Imperiul Bizantin politicul a avut o mare înrâurire asupra situaţiei spirituale.
Printre cei care au dus mai departe conflictul cu Varlaam, a fost un călugăr pe nume
Achindin, de origine bulgară, care era un vechi discipol al Sfântului Grigorie Palama. La
început el a avut o atitudine mai rezervată, încercând să fie un fel de mediator între cele
două tabere, însă, datorită poziţiei sale ambigue, el a fost condamnat la Sinodul din 1341,
dar în urma unei retractări a celor susţinute, numele său nu a mai fost menţionat alături de
cel al lui Varlaam.

                                                            
46
Vladimir Lossky, op. cit., p. 133

 
29
 

Ceea ce a făcut din Achindin un urmaş al lui Varlaam și un susținător al ideilor

umanist-raţionaliste, a fost situaţia politică din Imperiu. Sinodul din 1341 fusese prezidat
de însuși Împăratul Andronic al III lea Paleologul, dar acesta a murit la puţin timp de la
încheierea Sinodului, fără să apuce să semneze hotărârile de condamnare47.
Urmaşul împăratului fiind minor, conducerea Imperiului a revenit Annei de Savoia,
soţia împăratului. Aceasta nu a reuşit să aducă pacea şi înţelegerea în Imperiu în ceea ce
priveşte disputa dintre Varlaam şi Sfântul Grigorie Palama, fiecare dintre cei doi având
puternici susţinători, şi anume: Patriarhul Ioan Calecas pe de o parte, iar de cealaltă parte,
logofătul Ioan Cantacuzino care era omul de încredere al împăratului şi care în disputa
dintre cei doi a luat partea credinţei şi a adevărului mântuitor pe care le susţinea Sfântul
Grigorie Palama.
În luna august 134148, Ioan Cantacuzino pierdea puterea în favoarea celeilalte
tabere, în urma unor lupte politice. Însă el nu a renunţat total la luptă şi astfel s-a iscat un
fel de război civil împotriva împărătesei şi a susţinătorilor ei, în frunte cu Patriarhul Ioan
Calecas. În această dispută s-a implicat şi Sfântul Grigorie Palama care a condamnat
războiul pornit de Ioan Cantacuzino şi a luat partea împărătesei Anna de Savoia. În același
timp a amendat implicarea Bisericii, prin patriarhul ei, Ioan Calecas, în acest conflict pur
politic.
Astfel Sfântul Grigorie şi-a mai câştigat un duşman, în persoana patriarhului, care a
pus să fie arestat şi nu s-a mulţumit cu atât, a ajuns chiar să-l condamne pentru erezie,
folosindu-se în acest fel de Achindin, care se pare că aştepta un astfel de prilej pentru a
murdări numele Sfântul Grigorie şi dreapta învăţătură pe care o mărturisea. Anul 1344 a
fost anul în care patriarhul a emis actul prin care Sfântul Grigorie era excomunicat, iar
isihasmul primea o grea lovitură, pentru că odată cu aceasta Ioan Calecas l-a hirotonit pe
Achindin, cel mai de temut adversar al Sfântului Grigorie Palama.
Însă toate acestea nu au fost pe placul împărătesei care s-a dezis de acţiunile
patriarhului, deşi pentru ea, Sfântul Grigorie se pare că era un adversar politic redutabil. De
aici până la căderea din scaunul patriarhal a lui Ioan Calecas nu a mai fost decât un pas,
ceea ce s-a și întâmplat în anul 134749.

                                                            
47
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol.7, ed. cit., p. 213
48
Ibidem
49
Ibidem, p. 214 

 
30
 

La puţin timp după aceasta, marele logofăt Ioan Cantacuzino revine în capitala
Imperiului şi astfel Sfântul Grigorie intră în graţiile curţii Bizantine şi toate culminează cu
numirea sa ca arhiepiscop al Tesalonicului, în anul 1347. Astfel, Dumnezeu a făcut
dreptate şi acest mare părinte al Bisericii a ajuns să păstorească turma cea cuvântătoare a
lui Hristos, lucru pe care îl merita, atât el, cât mai ales Ortodoxia, deoarece prin aura
Sfântului Grigorie dreapta credinţă era propovăduită şi trăită aşa cum se cuvenea.
Anul 1351 a fost anul când s-a ţinut ultimul şi cel mai important sinod din secolul al
XIV-lea, cel care a aprobat învăţătura Sfântului Grigorie Palama şi, totodată, l-a
condamnat şi pe Nichifor Gregoras, ca adversar al isihasmului. Această doctrină a
Sfântului Grigorie a mai fost întărită şi de alte sinoade, toate hotărârile fiind trecute în
Synodicon-ul Ortodoxiei.
La Tesalonic, oraşul marelui Alexandru Macedon, Sfântul Grigorie şi-a desfăşurat
activitatea pastorală cu multă râvnă, demn de a fi numit un al doilea Sfântul Pavel, cel care
a scris Tesalonicenilor în primul secol al creştinismului, două epistole, iar omiliile
Sfântului Grigorie adresate lor constituie o dovadă în acest sens. Prin predicile sale, şi mai
ales prin viaţa sa, a reuşit să pună în centrul vieţii religioase rugăciunea curată, care-L face
prezent pe Hristos în această lume.
În acest fel şi-a desfăşurat activitatea pastorală Sfântul Grigorie până la momentul
când Împăratul Cerurilor l-a chemat la El, în Împărăţia pe care Sfântul Grigorie a
propovăduit-o pe pământ. Şi, deşi ultimii săi ani din viaţa pământească au fost încununaţi
cu multă suferinţă, aşa cum se cade unui adevărat mărturisitor, fiindcă a căzut în robie la
turci în urma unei călătorii spre Constantinopol, Sfântul şi-a dus crucea cu smerenie şi
demnitate până la sfârşit. Acesta a venit în ziua de 14 noiembrie 135950, zi în care lumea a
pierdut un mărturisitor, iar Cerul a câştigat un Sfânt.
Dacă până aici am expus viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama mai mult
din punct de vedere istoric, în continuare vom încerca să abordăm disputa dintre cei doi
oponenţi din punct de vedere doctrinar, arătând unde greşea Varlaam de Calabria şi unde
avea dreptate Sfântul Grigorie Palama.
Pentru călugării isihaşti, Varlaam era un adversar redutabil, în primul rând deoarece
el punea în discuţie însuşi fundamentul trăirii ortodoxe şi, astfel, ei erau obligaţi să se apere
şi să arate că mistica lor era bazată pe Sfânta Scriptură, pe Sfânta Tradiţie şi pe învăţăturile
părinţilor pustiei. Nimic din ce făceau şi învăţau aceştia nu era străin de duhul Evangheliei,
                                                            
50
Vladimir Lossky, op. cit., p. 132

 
31
 

iar până la Sfântul Grigorie nimeni nu a arătat atât de clar adevărul că Ortodoxia e trăirea
lui Dumnezeu. Pentru prima dată mistica ortodoxă este integrată într-un sistem bine definit,
bazat pe Evanghelie şi Tradiţie. Aşa fiind, l-am putea numi pe Sfântul Grigorie Palama
teoreticianul isihasmului. Mai mult, el a confirmat aceste adevăruri prin viaţa și prin trăirea
sa.
Dar lucrul cel mai important este acela că, prin Sfântul Grigorie, isihasmul primeşte
o împlinire organică în viaţa cultică, liturgică şi teologică a Bisericii. Aceasta era, de fapt,
viaţa Bisericii şi pe aceasta Sfântul Grigorie a mărturisit-o în faţa doctrinelor emise de
Varlaam.
Care erau, însă, învăţăturile filozofului calabrez? Acesta susţinea, în primul rând, că
orice cunoaştere umană, implicit cea a lui Dumnezeu, se fundamentează pe experienţă, iar
în al doilea rând, că Dumnezeu şi cunoaşterea sa sunt dincolo de orice acţiune sensibilă,
din această cauză Dumnezeu nu poate fi cunoscut, nefiind vorba decât de o cunoaştere cel
mult indirectă, nicidecum directă, cum susţineau isihaştii, trăirea mistică nefiind altceva
decât „simbol”. Plecând de la acestea şi în jurul acestora s-a ţesut întreaga controversă.
Trebuie să spunem de la bun început că teologia sau, mai bine-zis, sistemul teologic
al lui Varlaam era mult tributar filozofiei, atât celei aristotelice, cât şi celei neoplatonice.
Drept este că Sfântul Grigorie nu era întru totul împotriva filozofiei, ci numai împotriva
caracterului ei pur natural, ce excludea orice intervenţie de ordin supranatural, din partea
lui Dumnezeu.
„Eu spun – scria el [în Triade, II] – că printre darurile lui Dumnezeu multe sunt
naturale: acestea sunt acordate tuturor, fără deosebire în faţa legii, sub lege şi după lege;
altele sunt supranaturale, spirituale şi, în special, tainice; eu le consider pe acestea din urmă
ca fiind superioare celor dintâi, aşa cum acelea care au fost considerate vrednice de
înţelepciunea lui Dumnezeu sunt considerate superioare întregului sistem elenistic; de
asemenea, eu spun ca unul dintre darurile naturale ale lui Dumnezeu este filozofia, alături
de descoperirile raţiunii umane, de ştiinţă… Accept pentru fiecare onoarea ce i se
cuvine…”51.
Cu toate acestea, Sfântul Grigorie nu acorda nici un credit filozofiei antice în ceea
ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, bine ştiind că filozofii lumii antice, în special unii
din ei, vorbind despre Dumnezeu au fost consideraţi adevăraţi precursori ai Logosului,
                                                            
51
Apud, John Meyendorff, op. cit., p. 85

 
32
 

profeţi ai lumii păgâne. Doctrina Sfântului Grigorie, dimpotrivă, este una care are la bază
descoperirea lui Dumnezeu făcută oamenilor prin Iisus Hristos Însuşi Dumnezeu, deci una
revelaționară. Omul, în întregimea fiinţei lui psihosomatice, poate primi adevărul de la
Dumnezeu, şi încă din această lume, însă nu prin forţele sale, ci prin harul lui Dumnezeu
care le face pe toate posibile.
Prin aceasta Sfântul Grigorie se opune ferm învăţăturii platonice care consideră
trupul un fel de închisoare pentru suflet, între cele două părţi sufletul având întâietate. În
antropologia creştină, dimpotrivă, amândouă sunt create de Dumnezeu şi amândouă
împreună îl pot slăvi pe Dumnezeu. Aşadar, rugăciunea curată îl apropie pe Dumnezeu de
om, iar omul se apropie de Dumnezeu cu sufletul şi trupul său.
În acest sens, Sfântul Grigorie ajunge chiar să critice filozofia greacă care îi
îndeamnă pe oameni să se dedice ştiinţelor şi ele îi vor face înţelepți, făcând referire la
acea înţelepciune a lumii pe care Hristos a socotit-o nebunie. Iată ce spune în acest sens
Sfântul Grigorie, în Triade, I:
„Unii oameni dispreţuiesc scopul propus creştinilor, sub pretext că el este prea
modest: bunurile inefabile care ne-au fost promise pentru timpul ce va să vină! Neavând
drept cunoaştere decât ştiinţa experimentală, aceştia o introduc în Biserica celor ce practică
înţelepciunea lui Hristos. Cei care nu posedă cunoştinţe ştiinţifice, declară ei, sunt nişte
ignoranţi şi nişte fiinţe imperfecte: toată lumea trebuie să se aplece asupra studiilor
elenistice, se lasă la o parte doctrinele Evangheliei (aceștia din urmă, cu adevărat, nu se
leapădă în nici un chip de ignoranța științelor lor) şi să se îndepărteze, fără să se
sinchisească de Acela care spune: „Fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14 – 20; cf. Matei, 5, 48).
„Dacă eşti în Hristos, eşti desăvârşit” (Filipeni 3, 14 – 15; Coloseni 1, 28)… Deci, nu
lepădându-te de o astfel de ignoranţă, ci lepădându-te de ignoranţa referitoare la Dumnezeu
şi dogmele divine, ignoranţă care a fost interzisă de teologii noştri, refăcându-ţi modul de
viaţă în conformitate cu regulile prescrise de aceşti teologi, tu vei fi împlinit de
înţelepciunea lui Dumnzeu”52.
Prin acestea, Sfântul Grigorie Palama afirmă că harul este oarecum superior naturii,
iar prin metodele psihofizice de practicare a rugăciunii curate prin care se pare că harul
depinde de o anumită metodă naturală. Între acestea nu este oare o contradicţie? Nu,
nicidecum pentru că trupul se poate face sau poate deveni receptacul al harului divin,
pentru că Însuşi Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria, iar prin Hristos ne-a venit
                                                            
52
Apud, Ibidem, p. 86

 
33
 

harul şi mântuirea. Trupul, deci, poate şi el participa la îndumnezeire, chiar dacă harul este
cel care face începutul mântuirii.
Însă, lucrarea Duhului în trup este o mare taină pe care filozofia greacă, şi nu
numai, greu o poate pătrunde. Iată ce spune Sfântul Grigorie Palama:
„În dragostea Lui nemărginită faţă de oameni, Fiul lui Dumnezeu nu s-a mărginit
doar la unirea Ipostasului divin cu natura noastră, asumându-şi un trup viu şi un suflet
înzestrat cu facultatea de a înţelege, ca să apară pe pământ şi să trăiască cu oamenii; dar
pentru că El se uneşte cu ipostasurile omeneşti, ele însele – oh, miracol neasemuit! –
confundându-se El însuşi cu fiecare dintre credincioşi prin împărtăşirea cu Sfântul Său
Trup, pentru că El devine un singur Trup cu noi ( Efeseni 3 – 6) şi face din noi un templu
al Divinităţii întregi – căci în Însuşi Trupul lui Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea
Dumnezeirii” (Col. 2,9) – cum, să nu-i lumineze El pe aceia care sunt vrednici să se
împărtăşească din raza dumnezeiască a Trupului Său care este în noi, luminându-le
sufletul, aşa cum El a luminat trupurile discipolilor Săi pe Muntele Taborului? Căci atunci
acest Trup, izvor al luminii Duhului, nu era încă unit cu trupurile noastre: El îi lumina din
afară pe aceia care se apropiau cu vrednicie şi trimitea lumina sufletului prin mijlocirea
ochilor trupului; dar astăzi, pentru că El s-a confundat cu noi şi trăieşte în noi, El
luminează sufletul chiar din lăuntrul nostru”53.
De aici cunoaştem cât de ortodoxă este antropologia palamită şi, prin extensie, cea
isihastă. Întruparea este actul fundamental prin care trupurile noastre s-au unit cu puterea
lui Dumnezeu, sau aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „au devenit temple ale Duhului
Sfânt” (I Corinteni 6 – 19). În trupurile noastre primim harul lui Dumnezeu, har pe care noi
îl câştigăm prin Sfintele Taine şi, astfel, trupurile se sfinţesc, iar oamenii pot fi numiţi
pnevmatofori, adică purtători de har. Prin aceasta, Dumnezeu se uneşte cu noi, este în noi,
nu în afara noastră, căci spune Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”.
În noi este lumina lui Dumnezeu, numai că noi trebuie să o scoatem şi să o arătăm
lumii. Această lumină au văzut-o şi Apostolii pe Muntele Taborului, numai că aceasta era
în afara lor, pentru că Iisus încă nu se preaslăvise, noi încă nu devenisem mădulare ale
Trupului Său şi, de aceea, ochii lor trupeşti nu au putut suporta lumina dumnezeirii, dar o
doreau, pentru că Petru spune: „Bine ne este nouă aici” ( Matei 17 – 4).

                                                            
53
Apud, Ibidem, p. 88 - 89

 
34
 

Însă după înviere, trupurile oamenilor, ale celor ce cred în El, se prefac după trupul
Său, adică se pnevmatizează, devin purtătoare de har şi pot vedea slava lui Dumnezeu,
după cum ne spune Sfântul Grigorie:
„Noi care, ca în nişte vase de argilă, adică în trupurile noastre, purtăm lumina
Tatălui în persoana lui Iisus Hristos, pentru cunoaşterea slavei Duhului Sfânt, vom fi lipsiţi
de nobleţea spiritului, dacă păstrăm propriul nostru suflet înlăuntrul trupului? (Triade, I)”
,,Bucuria spirituală care vine de la suflet în trup, răspunde el, nu este deloc întinată
de comuniunea cu trupul, ci transformă trupul, spiritualizându-l, pentru că în clipa aceea
trupul aruncă afară din el toate poftele păcătoase ale cărnii; atunci trupul nu mai trage în
jos sufletul, ci se ridică odată cu acesta, în aşa fel, că omul întreg devine Duh, după cum
este scris: „Ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3 – 6). (Triade, II) ”54
Prin aceste cuvinte, sfântul isihast arată cât de importantă este materia. Dacă în
filozofia greacă materia este desconsiderată, putem spune chiar dispreţuită, creştinismul
înalţă materia, pentru că şi ea este creaţia lui Dumnezeu şi are menirea de a fi transfigurată.
Se are în vedere aici nu numai trupul omenesc, ci întregul univers material, dar în disputa
cu Varlaam s-a pus accentul pe trup, pentru că mântuirea omului începe şi se lucrează în
trup. Tocmai de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, persoana a doua a Sfintei Treimi, a luat
trup omenesc, pentru mântuirea noastră. Cităm din cuvintele Sfântului Grigorie:
„Lui Dumnezeu trebuie să-i oferim partea arzătoare a sufletului, vie şi lucrătoare,
astfel încât acesta să fie o jertfă vie; acelaşi lucru l-a spus Apostolul şi pentru trup: „Vă
îndemn, deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o
jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12 - 1). Cum poate fi oferit trupul
nostru ca o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu? Atunci când ochii noştri au privirea blândă,
… când ei ne atrag şi ne transmit îndurările din înalturi, când urechile noastre sunt atente la
povățuirile dumnezeieşti, nu doar pentru a le auzi, ci după cum spune David: „pentru a-şi
aminti de poruncile lui Dumnezeu ca să le îndeplinească” (Ps. 102 - 18), … când limba
noastră, mâinile noastre şi picioarele noastre sunt în serviciul voii dumnezeieşti. Această
practică a poruncilor lui Dumnezeu nu constituie o lucrare comună a sufletului şi a
trupului? Cum se face atunci că toate lucrările comune ale sufletului şi trupului umplu
sufletul de întuneric şi-l orbesc (după cum spune Varlaam)?”55

                                                            
54
Apud, Ibidem, p. 90
55
Apud, Ibidem, p. 91

 
35
 

De aici vedem cât de înaltă este viața creștină și cât de deosebită de alte practici
religioase. Creștinul, prin Taina Sfântului Botez, se naște la o nouă viață, este făcut
moștenitor al acesteia, iar prin Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, el se unește cu Hristos,
chiar ajunge să trăiască această viață în Hristos. Dar această viață dumnezeiască este
înlăuntrul său, acolo unde este harul lui Dumnezeu pe care el l-a primit la Botez.
Aceasta a dus în secolul al XIV-lea la o revigorare a vieții liturgice care are în
centrul ei Sfintele Taine pe care credinciosul, primindu-le, se mântuiește. Ele sunt salvarea
noastră, izbăvirea noastră din egoism și subiectivism, pentru că ele ne unesc cu Dumnezeu,
dar și cu semenii noștri.
De aceea, în centrul cuvântărilor sale, Sfântul Grigorie așeza Sfânta și
Dumnezeiasca Împărtășanie, întrucât fără ea nu există viața veșnică. Numai unindu-ne cu
Trupul și Sângele Domnului avem viață în noi, iar pentru aceasta participarea la Sfânta
Liturghie, cât și împărtășirea deasă sunt de neapărată trebuință pentru un creștin. Iar acest
lucru, cât se poate de adevărat, este întărit de perioada persecuțiilor, cea mai frumoasă
perioadă a Bisericii. În acea vreme plină de lumină dumnezeiască, Cerul s-a umplut de
sfinți, tocmai pentru că acei creștini se împărtășeau zilnic cu Trupul și Sângele Domnului.
La fel în secolul al XIX-lea, când s-a produs o renaștere spirituală a Rusiei, în
centrul ei s-a aflat persoana Sfântului Ioan de Kronstadt despre care știm cât de mult
prețuia Sfânta Împărtășanie, ajungând chiar să împărtășească zilnic mii de credincioși. Se
înțelege că exemplele pot continua.
Prin urmare, isihasmul, prin Sfântul Grigorie, urmărește să-l înalțe pe om, să-l ducă
la desăvârșire, după modelul lui Iisus Hristos. De asemenea, această înălțare se face aici, pe
pământ sau, mai bine-zis, începe de aici, de pe pământ, pentru că viața este dar al lui
Dumnezeu, iar creștinul trebuie să se bucure de ea și în ea să pună începutul mântuirii sale.
Tocmai de aceea pentru un creștin este atât de important timpul prezent și cel viitor, pentru
că în ele creștinul își poate câștiga fericirea veșnică.
Aici găsim răspunsul la unele acuze care se aduc credinței creștine, printre care
faptul că se opune progresului, că istoria nu este importantă și creștinismul caută să se
elibereze de ea, sau că nu este important ce facem aici, pe pământ, important este Cerul și
cum îl putem dobândi și așa mai departe. Toate acestea nu au nici un fundament, nici
teologic, nici măcar logic, creștinismul prețuind istoria, viața omului de-a lungul timpului,
pentru că în aceasta se afla începutul vieții viitoare. El nu se opune progresului, pentru că
trupul și nevoile lui sunt importante pentru Biserică, pentru creștinism, deoarece trupul
împreună cu sufletul sunt creația lui Dumnezeu.

 
36
 

Într-adevăr credința creștină se opune însă acelui progres al păcatului care face din
trup un mădular al răutății și al fărădelegilor. Cum am spus anterior, trupul trebuie să
devină pnevmatofor, adică purtător de duh, nu să se ajungă la o robie a lui prin păcat. De
aici vedem cât de importantă a fost această dispută, întrucât a adus nu numai clarificări
între Apus şi Răsărit, de ordin teologic sau mistic, ci a aşezat Ortodoxia într-un raport
foarte bine definit cu lumea şi istoria.
Această viziune escatologică asupra lumii ne face să înţelegem fondul gândirii
Sfântului Grigorie, dar şi al Ortodoxiei, în general. Creştinul aparţine istoriei şi lumii
acesteia, dar el, aici, se pregăteşte pentru patria cerească, Împărăţia lui Dumnezeu, unde
oamenilor li s-a pregătit bucuria vieţii celei nestricăcioase, iar această bucurie a întâlnirii
cu Dumnezeu o pregustăm încă din această lume.
Pentru sfinţii călugări care practicau isihasmul, experienţa rugăciunii îi făcea să
simtă îndurarea lui Dumnezeu, mila Sa cea atotcuprinzătoare şi, nu în ultimă instanţă, să
vadă lumina dumnezeirii, lumina pe care au văzut-o şi sfinţii apostoli pe muntele
Taborului, căci în concepţia isihastă lumina pe care ei o primeau prin îndurarea lui
Dumnezeu era lumina taborică. Iar această lumină şi, în general, evenimentul Schimbării
la Faţă erau o anticipare a celei de-a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos. Aşa va veni
Domnul la sfârşitul veacurilor, în lumina adevărului mântuitor şi aşa îl vor cunoaşte cei
necredincioşi, iar cei credincioşi îl vor recunoaşte ca lumina pe care şi ei au experiat-o în
viaţa lor.
Aceasta este, bineînţeles, o experienţă supranaturală a vederii lui Dumnezeu, a
luminii sale necreate pe care Sfântul Grigorie o opune gândirii raţionalist-umaniste a lui
Varlaam de Calabria, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile şi viețile Sfinţilor
Părinţi:
„Această cunoaştere supraraţională, scrie el, este comună tuturor acelora care au
crezut în Hristos … Hristos va veni întru slava Tatălui şi … drepţii vor străluci precum
Soarele ( Matei 13 – 43); ei vor fi lumină şi vor vedea lumina, spectacol plăcut şi sfânt, ce
aparţine doar sufletului purificat; această lumină străluceşte astăzi doar în parte, ca o
garanţie pentru aceia care, fără zbucium, au depăşit tot ceea ce este blestemat şi, prin
rugăciunea curată şi imaterială, tot ceea ce este pur; dar, în ziua aceea, ea îi va îndumnezei
în mod vizibil pe fiii Învierii (Luca, 20 – 36) care se bucură de veşnicie şi slavă şi o
strălucire dumnezeiască”56.
                                                            
56
Apud, Ibidem, p. 93

 
37
 

Ni se arată şi o altă faţă a isihasmului, şi anume, aceea a profetismului, fiindcă

monahii isihaşti primesc lumina harului Duhului Sfânt aici, în această lume, în parte ca o
arvună a celor viitoare. Prin aceasta, ei anticipează eonul viitor sau veacul ce va să vie.
Însă, această latură profetică a monahismului isihast oferă acestuia o răspundere aparte, nu
numai pentru cei care-l practică sau care îşi iau acest jug, ci pentru întreaga Biserică
sobornicească. Prin aceasta, monahii devin adevărate turnuri de apărare ale dreptei
credinţe.
Aceasta a făcut şi Sfântul Grigorie Palama, lăsând frumuseţea vieţii monahale şi
intrând într-o dispută teologică de anvergură cu teologul filozof Varlaam, devenind
adevărat ostaş al lui Hristos şi pavăză a dreptei credinţe. Iar Sfântul Grigorie a făcut
aceasta deoarece Dumnezeul creştin este o persoană, este viu şi se descoperă omului în
mod personal, nu prin creaturi, nu prin analogie, nu indirect, căci spune Sfântul Grigorie:
„Noi L-am cunoscut cu toţi prin vocea Tatălui care din înalturi ne anunţa această
învăţătură (Matei 3, 16 – 17), iar Sfântul Duh, lumina de nespus ea însăși, ne-a arătat că
vedem pe Cel Prea Iubit al Tatălui; Fiul Însuşi ne-a făcut cunoscut Numele Tatălui şi a
promis, urcându-se la Cer, că ne va trimite Duhul Sfânt ca să rămână cu noi pentru
totdeauna (Ioan 14 – 16); Duhul Sfânt însuşi a coborât şi a rămas în noi, ne-a vestit şi ne-a
învăţat întregul adevăr (Ioan 16 – 13). Cum s-ar putea atunci ca noi să-l cunoaştem pe
Dumnezeu doar prin creaturile sale?... Acela care nu are experienţa căsătoriei, nu cunoaşte
intimitatea lui Dumnezeu cu Biserica, pentru că el nu poate stabili analogii cu experienţa
lui? Îi vei sfătui atunci să scape de feciorie pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu de
care vorbeşti? Vei fi confundat cu Pavel care, nefiind căsătorit, a proclamat primul: „Taina
aceasta mare este, în comparaţie cu Hristos şi Biserica”(Triade, II).
,,Dumnezeu se lasă să fie cunoscut faţă către faţă şi nu prin ghicitori (Numeri, 12 –
8), El îi iubeşte pe aceia care sunt vrednici de această iubire, la fel cum sufletul este legat
de trup ca de propriile lui mădulare; El se uneşte cu ei până acolo încât vine să se
sălăşluiască întru totul în ei, aşa încât, la rândul lor şi ei sălăşluiesc în întregime în El, iar
prin Fiul, Duhul Sfânt se răspândeşte din belşug asupra noastră (Tit 3 – 6), fără ca să fi fost
creat pentru aceasta (Triade I, II)”57.
Acest cuvânt al Sfântului Grigorie ne arată că vederea lui Dumnezeu în trup în
această viaţă este posibilă prin harul lui Dumnezeu care se descoperă omului şi este
necreat. În marea lui iubire, Dumnezeu se descoperă omului pentru ca noi să-L cunoaştem
                                                            
57
Apud, Ibidem, p. 95

 
38
 

şi să ne unim cu El, dându-ne ceva din El, adică viaţa dumnezeiască care este veşnică şi
necreată. Iar noi, în starea noastră creată, primim harul necreat şi, cu el, viaţa
dumnezeiască, ne unim şi devenim dumnezeu prin har. Acesta este scopul suprem al
omului, să se unească cu Dumnezeu în iubire necreată şi veşnică. Tocmai de aceea,
învăţătura ortodoxă despre har are o importanţă deosebită, ocupând un loc de frunte între
capitolele dogmatice, spre deosebire de învăţătura catolică care vorbeşte despre har ca
despre o natură creată, supranaturală, şi care nu poate să-l ridice pe creştin la cunoaşterea
lui Dumnezeu, la unirea cu viaţa divină necreată, tocmai pentru că harul este creat.
După învăţătura ortodoxă, cunoaşterea lui Dumnezeu presupune o unire cu El în
iubire şi lumină necreată. Omul, în starea lui de creatură, nu are nici o posibilitate de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, de a se deschide către El, dar acest lucru, adică faptul de a-L
cunoaşte, se face posibil datorită atotputerniciei lui Dumnezeu care, prin harul său necreat,
se uneşte cu omul şi, astfel, omul îl vede pe Dumnezeu, datorită puterii pe care Duhul
Sfânt i-o dă:
„Pentru că această putere nu are un alt mijloc de acţiune, ea despărţindu-se de toate
celelalte fiinţe, devine ea însăşi, în întregime, lumină şi se asimilează cu ceea ce vede: ea
se uneşte fără să se amestece, lumină fiind. Dacă se priveşte pe sine, vede lumina: dacă
priveşte obiectul viziunii sale, este tot lumină; şi dacă priveşte mijlocul folosit de ea pentru
a vedea şi aici tot lumină este; în aceasta constă unirea; ca toate să fie una, în aşa fel încât
acela să nu poată deosebi nici mijlocul, nici scopul, nici esenţa, ci doar să aibă conştiinţa că
este lumină şi să vadă o lumină distinctă de orice creatură (Triade, II)”58.
De aici vedem cât de ancorată în realitatea biblică, evanghelică, este învăţătura
ortodoxă, că omul participând la viaţa dumnezeiască prin harul Duhului Sfânt, se uneşte cu
Hristos şi devine una cu El, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine”.
Plecând de la sintagma paulină, Sfântul Grigorie afirmă că omul se poate
îndumnezei, iar aceasta este o realitate cât se poate de palpabilă, dar Varlaam îl acuză de
un fel de bogomilism sau mesalianism, erezii care pretind că văd esenţa lui Dumnezeu.
În faţa acestei acuze deosebit de grave, Sfântul Grigorie face apel la învăţăturile
Sfinţilor Părinţi care vorbesc despre deosebirea dintre fiinţa lui Dumnezeu care rămâne
insondabilă şi necognoscibilă şi lucrările lui Dumnezeu sau energiile necreate prin care
omul îl poate vedea sau cunoaşte pe Dumnezeu. Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc despre
                                                            
58
Apud, Ibidem, p. 96

 
39
 

vederea lui Dumnezeu „faţă către faţă” nu se referă la contemplarea sau cunoaşterea fiinţei
divine, căci Dumnezeu rămâne în veci un „întuneric luminos” aşa cum se exprimă unul din
Sfinţii Părinţi, ci a-L vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” se referă la cunoaşterea lui
Dumnezeu prin energiile divine necreate.
Spune Sfântul Grigorie: „Atunci când Dumnezeu vorbea cu Moise, El nu a zis „Eu
sunt esenţa”, ci „Eu sunt Acela care este”. Deci nu Acela care este provine din esenţă, ci
esenţa provine din Acela care este, căci Acela care este cuprinde în El Fiinţa întreagă”.
Prin aceasta vedem că Dumnezeu este o persoană vie, care se deschide în iubire şi
prin iubire către oameni, care se revelează şi se face cunoscut pentru a se uni cu ei, dar cu
toate acestea, Dumnezeu rămâne în fiinţa sa un întuneric de nepătruns pentru om, chiar și
atunci când se descoperă omului. Dacă omul L-ar cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa sa,
Acesta ar înceta să mai fie ceea ce este, ar fi o creatură, ceea ce constituie un nonsens din
punct de vedere teologic.
Prin descoperire, ca participare la viaţa dumnezeiască, Dumnezeu se împărtăşeşte
omului, însă nu în totalitate, chiar dacă se lasă cunoscut în întregime. El, Dumnezeu, se
împărtăşeşte omului, creatură, dar creatura omul nu îl poate cunoaşte pe Dumnezeu în
Fiinţa sa, adică în totalitate. Ceea ce doreşte Sfântul Grigorie este, tocmai, să pună în acord
două lucruri care la prima vedere par contradictorii: pe de o parte, în Iisus Hristos,
Dumnezeu se descoperă omului în întregime şi-l cheamă pe acesta la mântuire, iar omul îl
cunoaşte pe Dumnezeu „faţă către faţă”, pe de altă parte, Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne de
necunoscut.
Din punct de vedere logic şi raţional, bineînţeles, cele două enunţuri nu se pot
împăca, dar dacă în filozofie acestea se numesc paradoxuri, în teologie ele se numesc
antinomii şi pot sta împreună, nu în sensul că una o exclude pe cealaltă, ci atunci când sunt
luate fiecare în parte exprimă adevărul fără ca explicaţia uneia să o excludă pe cealaltă.
Antinomiile sunt proprii teologiei ortodoxe, aceasta fiind plină de astfel de antinomii, altfel
misterul dumnezeiesc nici nu ar putea fi trăit, cu atât mai puţin înţeles. Prin antinomii,
adevărul dumnezeiesc, cel care depăşeşte puterea omului de a-l înţelege, poate fi, în parte,
înţeles şi trăit. Şi astfel, prin antinomii, Sfântul Grigorie rezolvă această enigmă a
cunoaşterii lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscut.
În descoperirea existenţei dumnezeieşti care este cunoscută de către om, Dumnezeu
rămâne, totuşi, necunoscut în fiinţa Lui. Dar cum se face aceasta? Prin puterea lui
Dumnezeu care este prezent în lucrările Sale în întregime. În energiile dumnezeieşti prin
care Dumnezeu se deschide faţă de lume, este prezent El.

 
40
 

Pentru a înţelege şi mai bine, iată ce ne spune Sfântul Grigorie: „Pentru că putem
participa la Dumnezeu şi pentru că esenţa supraesenţială a lui Dumnezeu este total
imparticipabilă, există ceva între esenţa imparticipabilă şi participanţi care le dă acestora
posibilitatea să participe la Dumnezeu. Dacă înlături ceea ce există între imparticipabil şi
participanţi – oh, ce gol! Te separi de Dumnezeu, distrugând legătura şi stabilind o
prăpastie enormă, de netrecut, între Dumnezeu, pe de o parte, și creaţia şi cârmuirea
creaturilor, pe de altă parte. Atunci trebuie să căutăm un alt Dumnezeu care să nu aibă în
El Însuşi propriul Său scop, energia Sa proprie şi propria Sa îndumnezeire; să fie un
Dumnezeu bun – căci în felul acesta nu-i va fi de ajuns să existe doar pentru a se
contempla pe Sine – nu numai perfect, ci depăşind orice limite; astfel, atunci când va voi,
în bunătatea Sa, să facă binele, îl va putea face; El nu va fi doar nemişcat, ci se va pune în
mişcare; va fi astfel prezent pentru toţi, cu manifestările Sale şi cu energiile Sale creatoare
providenţiale. Într-un cuvânt, trebuie să ne găsim un Dumnezeu care să fie participabil
într-un fel sau altul, aşa încât, participând la acesta, fiecare din noi să primească, în felul
caracteristic şi prin analogie de participare, existenţa, viaţa şi îndumnezeirea (Triade,
III)”59.
Aşadar, învăţătura palamită vorbeşte despre un Dumnezeu numit „participabil”,
adică un Dumnezeu viu, personal, cu care omul să se poată uni, fiindcă altfel
îndumnezeirea nu ar fi posibilă.
Dumnezeul lui Varlaam, necognoscibil, care nu se descoperă omului în totalitate,
nu se poate uni cu omul şi, dacă nu face aceasta, nici nu poate exista în realitate, căci
Hristos Domnul tocmai pentru aceasta a venit în lume, pentru ca omul să-L cunoască pe
Dumnezeu care este viaţa veşnică: „Căci aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine
singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos l-ai trimis” (Ioan 17 – 3).
Însă, Varlaam merge mai departe şi îi acuză pe isihaşti, în frunte cu Sfântul
Grigorie, că distrug unitatea lui Dumnezeu atunci când vorbesc despre Dumnezeu care se
lasă împărtăşit prin energiile necreate, un fel de alt Dumnezeu sau al doilea Dumnezeu,
însă inferior.
Răspunsul Sfântului Grigorie a fost cât se poate de prompt şi în spiritul credinţei
ortodoxe. Prin faptul că Dumnezeu se manifestă în multe chipuri şi moduri, nu se sparge
unitatea fiinţei Dumnezeieşti, fiindcă Dumnezeu este deasupra tuturor categoriilor umane

                                                            
59
Apud, Ibidem, p. 99

 
41
 

filozofice de întreg sau părţi, El fiind, totodată, şi necuprins în fiinţa Sa şi se împărtăşeşte

oamenilor, ca aceştia să-L cunoască.
Din răspunsul Sfântului Grigorie vedem cât de bine ancorată în tradiţia Bisericii
este practica isihastă şi, de ce nu, teologia palamită, pentru că acestea afirmă caracterul
pnevmatologic al îndumnezeirii omului, iar, pe de altă parte, fiinţa Lui Dumnezeu rămâne
misterul în veci necuprins.
Cum am spus, pentru gândirea filozofică aceasta este, dacă putem spune aşa, o
dilemă, însă, pentru Biserică, cele două concepte sunt adevăruri vii şi mântuitoare. Iar
geniul Sfântului Grigorie tocmai în aceasta s-a făcut cunoscut: cum a afirmat cu claritate
adevărul dumnezeiesc, dar tainic, care pentru gândirea pur raţională nu constituie decât o
mare dilemă. Însă, înțelepciunea Sfântului Grigorie Palama a ieşit la iveală atunci când a
răspuns criticilor săi care îl acuzau că prin această teologie a energiilor necreate introduce
în dumnezeire o dualitate. Răspunsul pe care l-a dat este, cu adevărat, răspunsul unui om
purtător de har: „Una din însuşirile lui Dumnezeu este simplitatea, iar, prin aceasta,
Dumnezei este prezent cu toată fiinţa Sa în energiile Sale necreate”.
Prin acest răspuns, Sfântul Grigorie arată adevărul Ortodoxiei, adevăr mântuitor şi
proniator, dar, totodată, prin acest răspuns, legătura lui Dumnezeu cu lumea este aşezată
într-o nouă lumină, alta decât o crease filozofia platonică. Platon învăţa că lumea văzută,
cea a oamenilor, nu este altceva decât o reflexie sau o imagine a lumii ideale, cea care face
legătura cu Dumnezeu sau cu Demiurgul aşa cum îl numea filozofia antică. Prin aceasta,
filozofia platonică se aşează pe o poziţie total opusă cu învăţătura biblică, dar care pentru
creştinismul răsăritean a constituit multă vreme o ispită.
Această prăpastie a fost definitiv trecută odată cu învăţătura despre energiile divine
necreate pe care Sfântul Grigorie a propovăduit-o. Dumnezeu intră în legătură cu lumea,
nu printr-o realitate creată sau autonomă, în afară de Dumnezeu, ci prin harul Său cel
dumnezeiesc. Prin aceasta, învăţătura ortodoxă s-a dezis total de platonism şi de filozofie,
în general, spre deosebire de învățătura romano-catolică, cea care afirmă că harul
dumnezeiesc este o realitate divină, dar creată, influenţă a gândirii platonice.
Astfel, harul lui Dumnezeu, cel care sfinţeşte lumea şi o duce la desăvârşire, nu este
o realitate prin care divinitatea răsplăteşte lumea pentru faptele sale, ci este prezenţa,
manifestarea lui Dumnezeu cel Viu şi Nemuritor, în lume.
În acest fel, Sfântul Grigorie devine părintele Bisericii, care vorbeşte despre
teologie ca despre o învăţătură vie şi dinamică, concepându-L pe Dumnezeu atât ca

 
42
 

transcendent şi imanent, dar şi ca Persoană caldă şi iubitoare, vie şi prezentă în mijlocul

operei Sale căreia i-a dat viaţă.
Toate acestea ne fac să înţelegem cât de importantă a fost, este şi va fi învăţătura
Sfântului Grigorie Palama. Prin ea, cel care este creştin simte în Dumnezeu o persoană
plină de iubire, care nu este indiferentă la problemele şi la necazurile oamenilor. Cel care
vrea să-L cunoască pe Dumnezeu găseşte în gândirea teologică a Sfântului Grigorie un
sprijin, fiindcă Dumnezeu nu este doar un obiect al cunoaşterii raţionale, El stabilind cu
oamenii o legătură vie, o relaţie personală, prin energiile Sale necreate.
Aceasta este adevărata teologie, viaţa dumnezeiască manifestată în lume prin harul
lui Dumnezeu necreat. La această viaţă ne cheamă Dumnezeu; ea este Cina pe care a
pregătit-o stăpânul slugilor sale, dar pe care slugile au refuzat-o, ca în pilda Mântuitorului
Iisus Hristos. Această teologie a fost ţinută în viaţă de rugăciunea isihaştilor. Pentru
aceasta s-au luptat ei în secolul al XIV– lea şi au izbândit, pentru că Dumnezeul la care ei
se închinau era un Dumnezeu viu, care le asculta rugăciunile şi le împlinea, în pofida
batjocurilor lui Varlaam.
Dumnezeul transcendent, idee, concept filozofic, orice, dar nu persoană vie şi
iubitoare, nu i-a adus lui Varlaam izbânda, iar istoria nu i-a reţinut numele, decât în
legătură cu Sfântul Grigorie şi disputa în jurul energiilor dumnezeieşti necreate, altfel de
mult ar fi fost dat uitării, ca toţi hulitorii de Dumnezeu dinaintea lui.
Spre deosebire de acesta, Sfântul Grigorie este, pentru Ortodoxie, stâlp al dreptei
credinţe, mărturisitor al adevărului, minte văzătoare de Dumnezeu, propovăduitor al
luminii neînserate şi, nu în ultimul rând, locuitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Se spune că
atunci când se afla pe patul de moarte, ultimele lui cuvine au fost: „Cerurile, Cerurile”60.
Nu ştim ce a vrut să spună Sfântul Grigorie, dar suntem încredinţaţi de ceea ce a văzut:
Împărăţia lui Dumnezeu!

                                                            
60
Silviu – Andrei Vlădăreanu, Grigorie Palama, în Lumea Credinței, noiembrie 2009, p. 61

 
43
 

CAPITOLUL IV.
† ISIHASMUL DUPĂ GRIGORIE PALAMA †

upă ce în capitolul precedent am vorbit despre persoana Sfântului

Grigorie Palama și despre disputa lui cu filozoful Varlaam de
Calabria, în prezentul capitol vom prezenta situația isihasmului
postpalamit.
Pentru secolul al XIV- lea, isihasmul a avut în persoana
Sfântului Grigorie un adevărat apărător sau apologet, însă trebuie
menționat faptul că nu numai Sfântul Grigorie a fost membru de seamă al misticii isihaste,
alături de el putem menționa teologi de seamă precum Grigorie Sinaitul, Nichifor
Monahul, Calist, Ignațiu Xantopaolos, reprezentanți de seamă ai Isihasmului.
Pornind de aici, putem spune că practica rugăciunii curate era foarte răspândită în
lumea ortodoxă, iar disputa teologică din secolul al XIV- lea dintre Sfântul Grigorie
Palama și Varlaam de Calabria nu a fost doar o simplă dispută teologică, ci o confruntare
de amploare între duhul curat al Evangheliei Mântuitorului Hristos și duhul lumesc al
raționalismului scolastic apusean. Toate acestea ne arată cât de puternic era Isihasmul în
lumea bizantină ortodoxă. Victoria sau izbânda Sfântului Grigorie nu este una
întâmplătoare. Dacă în mediile bizantine aristocratice se constată o oarecare îndepărtare de
mistica ortodoxă, în mediile mai de jos din punct de vedere social, ea are o pondere mai
mare.
Personaje cum ar fi Grigorie Sinaitul care nu s-a implicat efectiv în disputa
teologică, mai sus-amintită, au avut un aport deosebit în răspândirea practicii rugăciunii
curate, îndeosebi în lumea slavă. Scrierile acestuia despre rugăciune, cu privire la metodele
psihosomatice de practicare a ei, la mistica rugăciunii, la vederea lui Dumnezeu, fiind
deosebit de răspândite și cunoscute. Prin aceste scrieri, practica rugăciunii curate s-a
răspândit atât în mediile monahale, cât și în rândul credincioșilor.
Astfel, prin rugăciune,omul se curăță de păcate, harul dumnezeiesc devine parte
constitutivă a ființei umane, iar omul devine fiu al lui Dumnezeu, căci fără harul lui
Dumnezeu, omul nu este nimic, iar toată lucrarea omului nu are valoare mântuitoare.
Iată ce spun unii dintre cei mai cunoscuți călugări isihaști din secolul al XIV- lea
despre rugăciunea curată și practicarea ei: ,,Principiul oricărei activități bineplăcute lui

 
44
 

Dumnezeu este invocarea, plină de credință, a Cuvântului Mântuitor al Domnului nostru

Iisus Hristos. El ne-o spune: Fără mine voi nu puteți face nimic (Ioan 15 – 5). Urmează
pacea, căci trebuie să te rogi, spune el, fără de mânie și fără de șovăială (I Tim, 2 – 8);
dragostea creștinească, apoi, pentru că Dumnezeu este iubire și acela care rămâne în
iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el (I Ioan, 4 – 16). Pacea și dragostea nu fac
doar rugăciunea bineplăcută lui Dumnezeu dar, la rândul lor, ele iau naștere din rugăciune,
așa cum, razele dumnezeiești prin ele cresc și se sfârșesc … (Trad. J. Gouillard, Petite
Philocalie)”61
Iată cât de frumos, în tradiția Sfinților Părinți și în duhul Evangheliei, se exprimă
cei mai mari maeștri ai isihasmului cu privire la lucrarea dumnezeiască a rugăciunii și în
privința legăturii omului cu Dumnezeu prin rugăciune.
Biserica fiind trupul lui Hristos, prin participare la viața liturgică, creștinul
credincios devine cu adevărat membru al trupului tainic al lui Hristos. Iar Sfântul Grigorie
Palama tocmai aceasta a scos la lumină: bogăția sacramentală, comoara ascunsă din țarină,
pe care dacă o găsește cineva, apoi se duce și vinde tot ce are, numai să se împărtășească
din această comoară. Această realitate duhovnicească a existat dintotdeauna în Răsăritul
Ortodox, dar amenințată de duhul raționalist – umanist al Apusului, l-a determinat pe
Sfântul Grigorie Palama să ia o atitudine atât de fermă.
Dintre cei care au continuat lupta împotriva curentului umanist apusean, unul a fost
marele Nicolae Cabasila, teolog bizantin renumit. Numele său este așezat cu cinste alături
de alți mari teologi, cunoscători ai tainelor lui Dumnezeu, printre care Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ioan Climacos, Andrei Criteanul și putem
continua , căci izvorul sfințeniei în Ortodoxie este nesfârșit.
Mai înainte de a deveni unul dintre cei mai renumiți teologi, Nicolae Cabasila a
cochetat cu filozofia și literatura, fiind un mare admirator al culturii și civilizației apusene,
în special al celei grecești. Această pasiune însă îl plasa pe o pantă total potrivnică tradiției
ortodoxe, în general, și învățăturii Sfântului Grigorie Palama, în special. Însă, luminat fiind
de harul Duhului Sfânt, a ales calea cea dreaptă și a urmat învățăturile Sfinților Părinți.
Ispita umanismului apusean a fost biruită de duhul Evangheliei Mântuitorului Iisus
Hristos, astfel Nicolae Cabasila devenind unul dintre cei mai importanți teologi bizantini,
exponentul principal al unei mistici care avea la bază Sfintele Taine ale Bisericii care
împărtășesc omului harul divin mântuitor, absolut necesar pentru mântuire, aceasta fiind și
                                                            
61
Apud, Ibidem, p. 105 - 106

 
45
 

principala învățătură a Sfântului Grigorie Palama. Astfel, putem afirma că Nicolae

Cabasila a fost un palamit convins, chiar dacă el nu s-a implicat efectiv în disputa care a
avut loc la sfârșitul secolului al XIV- lea în Bizanț. Cu toate acestea, întreaga sa viață și-a
închinat-o crezului palamit.
O strânsă prietenie l-a legat de Ioan Cantacuzino, care în 135462, după ce a renunțat
la funcțiile politice, a îmbrăcat haina monahală și s-a dedicat exclusiv rugăciunii și
cultivării virtuților creștine, fiind și el, după cum bine știm, un susținător fervent al
palamismului. De asemenea, în teologia sa, profund sacramentală, acesta nu face altceva
decât să propovăduiască palamismul în mediul eclesial.
Deși Nicolae Cabasila a părut neinteresat de fondul dogmatic al disputei palamite,
teologia sa era pur palamită prin mistica sacramentală pe care o propovăduia, fiind bine
cunoscut faptul că scopul Sfântului Grigorie nu era altul decât să exprime în formule
teologice simple adevărul revelat prin Iisus Hristos.
Toate scrierile teologice ale savantului bizantin urmăresc cunoașterea lui
Dumnezeu de către om prin harul dumnezeiesc care se împărtășește prin Sfintele Taine.
Acest aspect îl întâlnim și la Sfântul Grigorie Palama pentru care Sfintele Taine – ca
Botezul și Euharistia – constituiau o poartă de intrare în creștinism, fiind de o importanță
deosebită pentru viața duhovnicească.
În opera sa, Viața în Hristos, Nicolae Cabasila vorbește despre Sfintele Taine ca
modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu. ,,Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi
Sfintele Taine? Ele ne pregătesc pentru viața viitoare ca unele care sunt așa cum spunea
Sfântul Apostol Pavel, ,,puterea veacului viitor (Evrei 6, 5)”63
Prin aceasta vedem că omul îl poate cunoaște pe Dumnezeu în mod mistic, iar
mijlocitor este harul pe care omul l-a primit la Botez, căci atunci, la Botez, omul a fost
curățat de păcate prin puterea Duhului Sfânt, Soarele a toată lumea. Și aceasta nu numai ca
noi să cunoaștem lumina lui Dumnezeu, s-o contemplăm, ci să devenim făclii ale Duhului
Sfânt în care se reflectă lumina cea necreată a harului Duhului Sfânt. Iată că unul dintre
efectele lucrării tainice a Sfântului Botez este acela că omul primește lumina cea adevărată
de la Dumnezeu, deschizându-i-se ochii spre a cunoaște adevărul mântuitor.
Alături de taina Sfântului Botez, ca un fundament al vieții duhovnicești, Nicolae
Cabasila așează Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, inima cultului divin ortodox, căci prin
                                                            
62
Idem, Teologia Bizantină, EIBMBOR, București, 1996, p. 139
63
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, EIMBOR, București, 1997, p. 205

 
46
 

Împărtășanie, credinciosul se unește în chip real cu trupul și sângele Domnului. De aceea

pentru Nicolae Cabasila temelia unei adevărate vieți duhovnicești o constituie rugăciunea
curată, însoțită de împărtășirea cu trupul și sângele Domnului.
Cităm, în acest sens, cuvintele teologului bizantin: ,,O! ce taină copleșitoare!
Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră, Trupul și
Sângele lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci cât de puternic trebuie să fie cugetul
nostru când e stăpânit de Cugetul lui Dumnezeu.”64
Din acest fragment înțelegem de ce Nicolae Cabasila acordă o deosebită
importanță Sfintei Împărtășanii, așezând-o în centrul vieții creștine. Dacă omul credincios
nu va face din împărtășirea cu trupul și sângele Domnului preocuparea sa de căpetenie,
atunci nu se poate numi creștin, fiindcă este creștin numai acela care se unește cu hristos
prin Duhul Sfânt. Tocmai pentru aceasta, deasa împărtășanie este foarte importantă pentru
că îl face pe om conștient de viața dumnezeiască la care el este chemat să participe.
Atunci când Domnul Hristos s-a întrupat pentru mântuirea noastră, El a luat toată
firea omenească, nu doar trupul, ci și sufletul, voința, rațiunea, sentimentele, într-un cuvânt
tot ceea ce este propriu firii omenești pentru ca noi să ne unim cu El în toată deplinătatea
noastră. Unindu-ne astfel cu El, totul devine comun, bineînțeles afară de păcat. Iată care
este marele har al Sfintei Euharistii, unirea cu Hristos a celor ce se pregătesc pentru
aceasta. Euharistia este o mare taină, taina cea mai presus între toate tainele. Hristos se
unește cu Biserica Sa care este trupul Său, așa cum Mirele se unește cu mireasa lui.
Pe această cale omul ajunge la îndumnezeire, prin Biserică și prin Sfintele Taine,
care constituie ele însele o cărare către împărăția Lui Dumnezeu. Prin Sfânta Împărtășanie,
pâinea cea spre ființă, omul primește viața dumnezeiască. Ea pulsează în el și prin ea, el
trăiește. Așa cum inima, în trupul omului, este organul central care menține viața și o
împărtășește și celorlalte mădulare, pâinea euharistică dă viață întregii ființe a omului.
Fără ea nu există viață, așa cum spune și Mântuitorul, dând ca exemplu mlădița care atunci
când se rupe de tulpină nu mai aduce roade. Omul care trăiește fără trupul și sângele
Domnului nu are viață în el, deși trăiește la nivel biologic. Spiritual, duhovnicește, el este
un om mort.
În concluzie, pentru isihasm, pentru practicarea rugăciunii curate, Nicolae Cabasila
este un reper exegetic, deoarece prin teologia sa centrată pe Hristos, pe Sfintele Taine și pe
harul dumnezeiesc care lucrează în Biserică, face din isihasm un curent deosebit de
                                                            
64
Ibidem, p. 109

 
47
 

important. Cu ajutorul rugăciunii, omul îl descoperă pe Dumnezeu și devine mădular al

trupului lui Hristos care este Biserica și prin care se unește cu Hristos Domnul.
După teribilul cutremur ce a fost căderea Constantinopolului, la 29 mai 1453,
tradiția rugăciunii curate nu s-a estompat în Răsăritul Ortodox, ci a continuat chiar și în
condiții vitrege, întrucât puterea otomană a pus numeroase opreliști credinței ortodoxe.
Însă prin caracterul simplu al învățăturilor ei, rugăciunea a supraviețuit mai ales în mediile
monastice, acolo unde călugării au continuat, în spirit palamit, practicarea rugăciunii
inimii. Astfel, timp de secole, tradiția a supraviețuit păstrând nealterată această comoară a
creștinismului.
În acest context, comunitatea monastică de la Muntele Athos are un rol deosebit de
important, constituind principalul pol al vieții religioase. Prin tezaurul patristic existent în
nomeroasele biblioteci pe care le dețineau mănăstirile athonite, acestea erau adevărate
centre de spiritualitate ortodoxă. Aici călugării erudiți se puteau documenta în privința
vieții religioase și a punerii ei în practică. Aici s-au format, alături de mulți alții, Maxim
Trindis, cunoscut și sub numele de Maxim Grecul, dar și Sfântul Nicodim Aghioritul (1748
– 1809).
Aceștia au avut un merit deosebit în privința răspândirii practicii rugăciunii curate
și, în general, în cultivarea virtuților spiritualității ortodoxe. Cu totul aparte s-a remarcat
personalitatea Sfântului Nicodim Aghioritul. Am putea spune că este un nou Palama pentru
ortodoxism, căci prin el viața ortodoxă s-a revigorat, datorită operei teologice de o
importanță fundamentală, pe care a pus-o în circulație în a doua jumătate a secolului al
XVIII- lea și începutul secolului al XIX- lea.
La fel ca și Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul, pe numele său de
mirean Nicolae Kalivourtsis65 a fost omul providențial, trimis de Dumnezeu într-unul
dintre momentele critice, din punct de vedere spiritual, prin care trecea Europa. În timpul
Sfântului Grigorie Palama apăruse curentul umanist – raționalist care pregătea terenul
Reformei Protestante, iar acum Europa era amenințată de noile idealuri raționalist –
iluministe care au culminat cu marea Revoluție franceză, din 1789 și care amenințau
Ortodoxia și viața religioasă creștină.
Pericolul venea din tendința de părăsire treptată a tradiției spirituale și se traducea,
în plan practic, religios, în slăbirea disciplinei monahale, în îndepărtarea de scopul suprem
pentru care omul a fost creat, și anume îndumnezeirea, care era și idealul suprem al
                                                            
65
Konstantinos Karaisaridis, Viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul, Editura Anastasia, 2000, p. 5

 
48
 

curentului isihast. Neparticiparea la Sfintele Taine ale Bisericii, în special la Mărturisire și

la Sfânta Împărtășanie, ca și legătura cu dumnezeieștile Scripturi și cu scrierile Sfinților
Părinți sunt câteva aspecte esențiale neglijate.
Acest mare părinte al Bisericii, demn urmaș al Sfântului Grigorie Palama și al lui
Nicolae Cabasila, reprezentant de seamă al spiritualității răsăritene ortodoxe, s-a născut în
jurul anului 1749 în insula Naxos66, primind la botez numele de Nicolae. Familia sa era
una foarte evlavioasă, cu părinți iubitori de sfințenie și cu frică de Dumnezeu. Se pare că
mama sa a intrat în monahism, primind numele de Agathi67.
În familie a primit, așadar, o educație în spirit creștin, făcându-se remarcat încă din
copilărie, alături de preotul din parohie. Și-a urmat vocația, înscriindu-se la școala din
Naxos, urmând apoi vestita școală teologică de la Smirna68, unde va continua pregătirea,
într-o aleasă atmosferă de studiu și rugăciune. Educația aprofundată în această instituție
renumită îi va fi de mare folos mai târziu, când va sluji Lui Hristos și Bisericii Sale.
În școala de la Smirna se afirmă ca elev deosebit, atât prin calitățile sale
intelectuale, fiind înzestrat de Dumnezeu cu o memorie excepțională, cât și prin viața
morală, dând dovadă de o conduită remarcabilă. Deși aceste calități îi puteau atrage invidia
colegilor, se pare că era iubit și stimat, atât de colegi, cât și de profesori. Atât de mult era
iubit și respectat, încât, într-o scrisoare, profesorul său, Hieratheos Dendrinos i se
adresează astfel: ,,Vino, fiul meu, aici, măcar acum la bătrânețea mea, ca să te las după
moartea mea profesor la școală, pentru că nu am pe altcineva atât de priceput ca tine.”69
Aceste cuvinte arată prețuirea de care se bucura Sfântul Nicodim aici, la școala din
Smirna, unde teologia ortodoxă era la loc de cinste, iar teologia catolică apuseană nu era
bine văzută. Amintim acest aspect deoarece Sfântul Nicodim s-a născut într-o regiune în
care numeroși călugări misionari apuseni încercau prin metode prozelitiste să-i atragă pe
grecii înrobiți de turci la catolicism.
Profitând de situația politică în care se găseau grecii sub stăpânire otomană, aceștia
și-au intensificat acțiunile de propagandă și se pare că au reușit să obțină un oarecare
                                                            
66
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului creștin. Editura Galaxia Gutenberg, 2005,
p. 535
67
Konstantinos Karaisaridis, op. cit., p. 29
68
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 535
69
Konstantinos Karaisaridis, op. cit., p. 30

 
49
 

succes prin editarea de cărți și înființarea de școli. Însă odată cu acestea a crescut și
aversiunea grecilor față de inițiativele invazive ale propagandiștilor.
Pe de altă parte aceste acțiuni au avut și un rol pozitiv deoarece intrând în contact
cu învățătura călugărilor apuseni, s-a creat posibilitatea de a o cunoaște și deci de a
compara și analiza dogmele. Situația creată se va reflecta mai târziu în scrierile Sfântului
Nicodim Aghioritul. Cunoașterea teologiei catolice apusene i-a dat prilejul să compare
două tipuri de spiritualitate și să evidențieze superioritatea celei răsăritene, pe de o parte,
iar pe de altă parte, să se exprime critic față de teologia catolică apuseană.
Atitudinea sa potrivnică față de catolicism provenea și din experiența sa de mai
târziu, ca monah și cunoscător al rigorilor vieții monastice de la muntele Athos, unde se
ducea o viață conformă cu preceptele evanghelice. De aceea, luând cunoștință de inovațiile
catolicilor în materie de credință, nu s-a sfiit să le combată cu cea mai mare asprime.
După terminarea studiilor teologice la Smirna, cu rezultate deosebite, se întoarce în
ținuturile natale, la Naxos, unde mitropolitul locului, Anthimos Vardis, văzând calitățile lui
deosebite, îl angajează ca secretar, dorind să-l introducă în rândul clericilor.70
În noua sa ascultare, tânărul Nicolae – care nu primise încă botezul de călugăr și nu
purta deocamdată numele de Nicodim – se remarcă printr-o deosebită râvnă, dublată de o
viață morală ireproșabilă. Tot acum ia contact cu spiritualitatea athonită prin cunoașterea
unor călugări veniți de la muntele Athos. De la ei, Sfântul Nicodim află lucruri deosebit de
importante care îi vor folosi mai târziu când va lua decizia să intre în cinul monahal.
Atât de impresionat a fost de acești monahi athoniți, încât a întreprins o călătorie în
insula Hydra pentru a-l întâlni pe unul din stâlpii spiritualității creștin – ortodoxe din acea
vreme, pe Sfântul Macarie al Corintului, care a avut o mare influență asupra Sfântului
Nicodim Aghioritul, în privința studiului patristic.71
Întâlnirea cu acest mare ascet al Bisericii Ortodoxe l-a făcut să devină el însuși un
mare iubitor al scrierilor Sfinților Părinți și cu atât mai mult, un practicant activ al
rugăciunii pe care aceștia o prețuiau și o recomandau ca mijloc prin care se ajunge la
cunoașterea Lui Dumnezeu. Această întâlnire a avut, de asemenea, un rol determinant în
hotărârea pe care Sfântul Nicodim a luat-o, de a urma calea monahismului, dând curs
dorinței arzătoare de a cunoaște mai de aproape monahismul athonit despre care auzise
cuvinte atât de frumoase.
                                                            
70
Ibidem, p. 32
71
Ibidem, p. 33

 
50
 

După călătoria întreprinsă la Hydra, se întoarce la Naxos, convins și pregătit să

îmbrace haina monahală72. Aceasta se petrece în 1775 pe când Sfântul Nicodim avea
numai 26 de ani. Dorința care îl însuflețea era atât de arzătoare, încât sfântul a coborât în
port, căutând cât mai grabnic o corabie care să-l ducă la destinație. A găsit-o și corăbierii i-
au promis că îl vor lua. În timp ce sfântul a plecat să își aducă lucrurile necesare călătoriei,
uitând promisiunea făcută, marinarii au ridicat ancora. Văzând corabia cum se
îndepărtează, cu lacrimi în ochi, sfântul a pornit înot spre ea, iar corăbierii, reamintindu-și
făgăduiala, au înțeles că omul acesta era sfânt și că aceasta era voia Domnului și s-au întors
cu mare teamă de Dumnezeu.73
Ajuns la Sfântul Munte Athos, sfântul s-a îndreptat către Mănăstirea Dionisiu așa
cum fusese sfătuit de mitropolitul Macarie dar și de Silvestru de Cesareea, un alt părinte
îmbunătățit pe care l-a întâlnit în Hydra. În acea vreme lavra Dionisiu era o așezare
monastică cu mulți părinți îmbunătățiți duhovnicește. Aici Sfântul Nicodim a întâlnit mulți
călugări care urmau învățăturile Sfinților Părinți, iar rugăciunea curată era socotită o
practică moștenită ca urmare a învățăturilor Sfântului Grigorie Palama – al cărui nume era
mult cinstit și venerat – și o continuare a acestora.
La Dionisiu, Sfântul Nicodim a luat hotărârea de a intra în monahism, primind și
numele care-l va face cunoscut, Nicodim, având ca ascultări strana și oficiul de secretar,
îndeletnicire pe care o cunoștea bine încă din perioada uceniciei pe lângă mitropolitul de
Naxos.74
Și-a împlinit cu multă conștiinciozitate ascultările, remarcându-se ca un monah
deosebit, dar ceea ce impresionează în această perioadă este studiul intens la biblioteca
mănăstirii. Se spune că după ascultări, tot timpul liber și-l petrecea numai în bibliotecă. Au
rămas ca mărturie numeroase manuscrise citite de Sfântul Nicodim Aghioritul pe care se
află scris: ,,Am citit această carte sfântă, slăvită și plină de învățături tainice ale Duhului și
mi-a folosit foarte mult. Nicodim monahul din Naxos.”75
În 1777, la aproape doi ani de la sosirea sa la Muntele Athos, părintele său
duhovnicesc, Macarie al Corintului, sosește la Dionisiu pentru a se ruga Maicii Domnului
și pentru a-l întâlni pe vrednicul său ucenic, Nicodim. Această vizită nu a fost una
                                                            
72
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 536
73
Konstantinos Karaisaridis, op. cit., p. 34
74
Ibidem
75
Ibidem

 
51
 

obișnuită, mitropolitul Macarie l-a rugat pe Sfântul Nicodim să lucreze împreună cu el la

un proiect mai vechi al său, și anume Filocalia76. Lucrarea era aproape terminată, însă îi
lipseau multe părți privitoare la viețile sfinților trăitori ai cuvântului Evangheliei și partea
introductivă.
Faptul că mitropolitul Corintului, un om cu o faimă duhovnicească deosebită, se
adresează Sfântului Nicodim chemându-l să participe la proiectul său duhovnicesc de
alcătuire a Filocaliei arată că Sfântul Nicodim, deși nu împlinise 30 de ani, își câștigase
deja faima unui om cu o viață duhovnicească înaltă.
Ajuns în acest punct, nu se putea să nu dorească să-l cunoască pe unul dintre marii
părinți duhovnicești, practicant al rugăciunii curate, părintele Paisie Velicikovski, care se
nevoia în Moldova la Mănăstirea Neamț. Însă nu și-a putut duce dorința până la capăt
deoarece în drum spre Moldova călătoria i-a fost întreruptă de marea care era foarte
agitată.77
După această nereușită încercare de a-l cunoaște pe unul dintre cei considerați stâlpi
ai Isihasmului din vremea sa, Sfântul Nicodim se întoarce la Muntele Athos, dar nu la
Dionisiu, ci se retrage mai întâi la o chilie, iar mai apoi, pe Insula Schiropoula, împreună
cu un mare părinte duhovnicesc, Atanasie.78 Aici își continuă el viața după regulile de
înaltă trăire duhovnicească, cu lecturi din Sfinții Părinți și cu scrieri folositoare de suflet,
care să ajute pe cei doritori să știe și să practice rugăciunea curată, cale spre cunoașterea lui
Dumnezeu. Ca o confirmare a înaltei viețuiri duhovnicești va primi marea schimă,
reîntorcându-se la Muntele Athos.
Pe la anul 1784, mitropolitul Macarie vine pentru a doua oară la Muntele Athos cu
rugămintea ca, prin scrierile sale, Sfântul Nicodim să facă cunoscut lumii ortodoxe un
părinte sfânt al Ortodoxiei, Sfântul Simeon Noul Teolog, într-un limbaj mult mai simplu,
accesibil și pe înțelesul credincioșilor. Din smerenie, dovedind o ținută duhovnicească cu
totul aparte, după ce dă curs rugăminții săvârșind lucrarea, Sfântul Nicodim pune ca
semnătură numele altcuiva.79
De la această lucrare încep să fie alcătuite toate scrierile pe care Sfântul Nicodim le
va lăsa posterității. Atât de mult a iubit sfântul această îndeletnicire, încât deseori uita de
                                                            
76
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 536
77
Konstantinos Karaisaridis, op. cit., p. 34
78
Ibidem
79
Ibidem, p. 36

 
52
 

cerințele trupului, nemaiîngrijindu-se nici de mâncare, de aceea trupul său a slăbit foarte
mult și sfântul a mai trăit foarte puțin. Nevoința pentru a hrăni poporul dreptcredincios cu
învățături duhovnicești i-a șubrezit sănătatea precară. A fost chemat la Domnul în ziua de
14 iulie 180980. Până în ultimele clipe ale existenței sale pământești și-a îndreptat gândul
spre Domnul, rugându-se neîncetat.
Ultimele sale cuvinte au fost o rugăciune înălțată către Dumnezeu pe care l-a iubit
întreaga viață: ,,Iertați-mă, părinții mei, mintea mea este covârșită de oboseală și nu mai
poate să formuleze rugăciunea în taină, de aceea o rostesc cu glas tare, viața mea merge
spre sfârșitul ei, iar Sfântul Dumnezeu să vă răsplătească pentru dragostea și osteneala
voastră, pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine păcătosul.”81Așa a plecat la Domnul
Sfântul Nicodim, împăcat cu Dumnezeu și cu frații, așa cum se cade unui sfânt, om al lui
Dumnezeu.
A lăsat în urma trecerii sale o viață dumnezeiască, dublată de o muncă neobosită în
a propovădui cuvântul lui Dumnezeu prin scrieri fără egal. Opera sa este imensă, scrierile
sale însumând mii de pagini în care tratează probleme teologice din cele mai profunde.
Iată cum îl caracterizează teologul francez V. Grumel: ,,teolog, canonist, liturgist,
hagiograf, scriitor ascetic, editor de cărți, unul din cei mai prolifici scriitori, și fără
îndoială, cel mai harnic monah, prin care, după multe secole, se glorifică Biserica
grecească.82 Această apreciere este cu atât mai relevantă, cu cât vine din partea unui teolog
apusean care scoate în evidență personalitatea Sfântului Nicodim, prin care întreaga
Ortodoxie se glorifică.
Dintre multele sale scrieri ne oprim asupra Filocaliei, care are o importanță cu totul
deosebită pentru Ortodoxie. După cum am amintit mai sus, pe când Sfântul Nicodim
viețuia la Dionisiu, mitropolitul Macarie i-a adresat rugămintea de a diortosi și a săvârși o
introducere la opera sa, Filocalia. Aceasta a apărut în anul 1782 la Veneția în două
volume.83
Scrierea aparține așadar, în egală măsură, mitropolitului Macarie al Corintului și lui
Nicodim Aghioritul, amândoi conlucrând la apariția acestei mărețe opere a Ortodoxiei,

                                                            
80
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 536
81
Konstantinos Karaisaridis, op. cit., p. 37
82
Ibidem, p. 44
83
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1, ed. cit., p.5

 
53
 

lucrare esențială atât pentru Răsăritul Ortodox, cât și pentru creștinătatea apuseană.
Numărul mare de traduceri atestă acest lucru.
Filocalia este cartea de căpetenie pentru creștinul doritor să-l cunoască pe
Dumnezeu, explicând cum se săvârșește urcușul sufletului și al întregii ființe a omului
către Creator, care prin harul Său cel îndumnezeitor îl ridică pe om din noianul păcatelor și
prin virtuți îl înalță la asemănarea cu Dumnezeu.
Nici un om care nu se curăță de patimi și nu urmează calea Evangheliei și a
Sfinților Părinți nu va putea ajunge la cunoașterea de Dumnezeu. Iată de ce această operă a
Sfântului Nicodim este atât de importantă, iar prin ea, acesta este un vrednic urmaș al
Sfântului Grigorie Palama.
Iată ce spune părintele Dumitru Stăniloae despre Filocalie în Introducerea
Filocaliei românești: ,,n-ajunge să-i spui omului în cuvinte duioase să viețuiască după voia
lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumezi pas cu pas cum să se izbăvească de uriașii
păcatului, care îi pun tot felul de piedici și cum să procedeze pentru a se întări în viața
virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoștinței lui Dumnezeu. Desigur, avântul
general al credinței este necesar pentru sufletul creștin care vrea să se desăvârșească. Dar
tot atât de necesară este cunoștința precisă a legilor sufletului și a piedicilor care îi stau de-
a curmezișul și-i slăbesc încet-încet avântul.
Noi, deseori socotim că ajunge să-i spunem omului să facă binele și să nu facă răul
la arătare. Dar până să ajungă aici, trebuie să-și câștige anumite deprinderi lăuntrice, să fi
biruit răul înăuntru, în mod statornic, și să se fi deprins cu cugetări bune. Altfel, nu va
putea face binele la arătare, sau îl va face forțat, trecător sau fariseic. De aceea se pune
atâta preț pe scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite și faptele externe
pot fi îmbunătățite numai după ce omul s-a deprins să-și urmărească atent orice gând, că, e
de rău, să-l alunge îndată sau să-l curețe și să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când,
astfel, toată desfășurarea vieții lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de
lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat în viața externă, și slobod
de patimi. De aici înainte, va crește în dragostea de semeni și va cunoaște tot mai mult
tainele adânci ale vieții spirituale, pătrunzând în centrul de lumină și de fericire
dumnezeiască.”84
Însă opera monumentală a Sfântului Nicodim Aghioritul nu a avut importanță
numai pentru spiritualitatea greacă, ci pentru toată lumea ortodoxă. În special pentru cea
                                                            
84
Ibidem, p. 9

 
54
 

rusă, căci prin Paisie Velicikovski, un călugăr viețuitor în Moldova și contemporan cu

Sfântul Nicodim, scrierile acestuia s-au răspândit în toată lumea slavă, cultivând tradiția
rugăciunii curate peste tot în ortodoxie.
Fiind în legătură cu mulți călugări și credincioși ruși, în special cu cei de la
cunoscuta Mănăstire Optina, starețul Paisie a popularizat scrierile duhovnicești ale
Sfântului Nicodim. Se știe că opera sa principală a fost o ediție slavonă a Filocaliei
părintelui aghiorit care purta numele de Dobrotoliubie ce a apărut la Sankt – Petersburg în
1793.85 Este cunoscut faptul că Paisie nu a făcut numai traducerea Filocaliei, ci a și
îmbogățit-o cu alte scrieri ale Sfinților Părinți, în special ale Sfântului Grigorie Palama, de
unde se vede cât de mult era respectat palamismul chiar dacă trecuseră multe secole de
când Sfântul Grigorie se mutase la Domnul.
Scrierile paisiene au avut un adevărat impact asupra poporului rus, ducând la o
renaștere spirituală, ele răspândindu-se în toată țara. Dar practica rugăciunii curate,
isihasmul, exista în Rusia cu mult timp înainte de apariția scrierilor paisiene. Neexistând
date foarte precise, datorită îndeosebi situației politice – se știe că statul rus era fărâmițat în
mai multe cnezate care duceau o luptă aprigă cu tătarii sau mongolii care distrugeau
aproape totul - informațiile privind viața monastică, unde se presupune că se practica
isihasmul erau destul de vagi.
În secolele XIV – XV se aduc dovezi numeroase despre practicarea isihasmului în
Rusia. Scrierile palamite, literatura bizantină duhovnicească se traduceau în special în
țările slave cum ar fi Bulgaria și Serbia, două state care continuau tradiția bizantină. De
aici, ele ajungeau și în Rusia datorită călugărilor misionari.
Secolele XIV și XV au însemnat însă și slăbirea urmată de căderea Imperiului
Bizantin, un adevărat seism pentru Ortodoxie. Aceasta a făcut ca patriarhul
Constantinopolului să ducă mai departe tradiția bizantină isihastă și țări precum Bulgaria,
Serbia, Rusia, Țările Române au ajuns să fie păstrătoare ale unei tradiții de origine
apostolică.
Acești călugări misionari care au răspândit în aceste țări ideile isihaste, învățăturile
palamite au fost adevărate făclii ale Ortodoxiei. Acest lucru arată că practica isihasmului,
în special în Rusia, are o legătură puternică cu isihasmul bizantin. Spunem acest lucru

                                                            
85
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1995, p.
79

 
55
 

deoarece sunt mulți care vor să susțină o oarecare originalitate a isihasmului de sorginte
rusească, fiind o creație exclusivă a geniului rusesc.
Chiar dacă pe această temă se poate discuta, este incontestabil faptul că practicarea
rugăciunii inimii în Rusia este de origine bizantină. Bineînțeles că anumite particularități
există, cum ar fi sfinții ruși, cei numiți ,,nebuni pentru Hristos”, sau o mai mică importanță
acordată speculației teologice, în favoarea teologiei populare, dar toate acestea nu
constituie decât excepții, regula fiind respectată riguros în esența ei.
În secolul al XIV – lea, în perioada kieveană, existau traduceri ale Sfinților Părinți,
Lavra Peșterilor fiind o dovadă în acest sens. Aici se nevoiau numeroși călugări doritori de
a vedea slava lui Dumnezeu cea necreată. Tradiția a fost continuată de marele părinte al
isihasmului, Paisie Velicikovski, care prin nenumăratele traduceri ale părinților pustiei, a
făcut ca în secolul al XIX – lea poporul rus să dețină, traduse în limba lui, multe din
operele Sfinților Părinți. Astfel, după Grecia, țara cu cele mai numeroase traduceri din
Sfinții Părinți, se situează Rusia, ceea ce face din ea un adevărat bastion al Ortodoxiei în
această parte a lumii.
Vorbind de secolul al XIV – lea și de Kiev, nu putem să nu amintim personalitatea
marelui Ciprian86, mitropolitul Kievului între 1390 și 1406. Acesta era adept al isihasmului
venit de la Bizanț, unul dintr-o întreagă pleiadă de teologi isihaști care aveau menirea să
reprezinte curentul în toate colțurile imperiului și chiar în afara lui, așa cum se întâmplă în
cazul de față. Aici în Rusia au găsit pământul cel bun și au aruncat semințele rugăciunii
curate care au dat rod însutit.
O astfel de situație nu este singulară. Se cunosc destul de multe exemple în care
așa-numiții misionari, dacă le putem spune astfel, făcuseră minuni. În Bulgaria, ne putem
referi la ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul.
În Rusia, predica mitropolitului Ciprian aducea în discuție chemarea monahului, și
anume aceea de a fi înger în trup, cel care trăiește numai pentru Dumnezeu, cele lumești
fiindu-i de prisos. Predica sa avea un profund caracter social, fiind cunoscut faptul că în
Evul Mediu nu numai în Rusia, în toată Europa, mănăstirile erau deținătoarele unor
domenii bogate, ceea ce făcea din mănăstiri locuri în care monahii erau supuși tentației de
a se preocupa de veniturile considerabile ale domeniilor și mai puțin de cele dumnezeiești.
Cuvintele înaltului preot isihast au avut ecou imediat în sufletele monahilor, mai
ales în mănăstirile unde curentul pătrunsese deja și practica rugăciunii era cunoscută. În
                                                            
86
Ibidem

 
56
 

nordul țării se găsea în secolul al XIV – lea marea Lavră a Sfintei Treimi, unde Sfântul
Serghie împreună cu ucenicii săi întemeiaseră o adevărată școală a rugăciunii inimii.
Această mănăstire deținea una dintre cele mai mari biblioteci din acea vreme, în care se
găseau numeroase traduceri din Sfinții Părinți, în special din scrierile Sfântului Grigorie
Sinaitul.
În această mănăstire, isihasmul a prins rădăcini, producând ulterior o adevărată
renaștere spirituală a Rusiei. De aici plecau monahi către Muntele Athos, locul unde puteau
să ia contact direct cu ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, să cunoască mai multe aspecte
legate de energiile divine necreate, să studieze operele Sfinților Părinți și nu în ultimul
rând, să ia contact cu viața în duh pe care o duceau părinții de aici. Întorși în țara lor ei
întemeiau schituri, așezări monahale și mănăstiri în care se practica rugăciunea lui Iisus.
Un astfel de caz foarte cunoscut este acela al lui Nil Maicov (1433 - 1508)87,
viețuitor al unei mănăstiri aflate în nordul Rusiei. Plecat în Grecia, a luat cunoștință de
viața în rugăciune, pentru ca, revenind în țară, să întemeieze un schit pe malul râului Sora,
de unde și supranumele său, Nil Sorski.88
La Muntele Athos monahul Nil a cercetat cu acribie multe mănăstiri și schituri,
chiar și chiliile stareților, de unde a primit învățături despre viața ascetică, despre
rugăciunea inimii, trezvie și păzirea minții și a inimii. Aici, în Grădina Maicii Domnului, a
cules din frumoasele flori ale virtuților creștine pentru însuflețirea cugetului doritor de
mântuire. Trăind pe viu întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, ca o anticipare a ospățului
ceresc pregătit de Mântuitorul tuturor celor ce iubesc, sufletul i s-a curățit de patimi, iar
această stare deosebită a încercat toată viața să o insufle ucenicilor săi pentru a fi cunoscută
și perpetuată.
După periplul duhovnicesc athonit, Nil și ucenicii săi au încercat să pună bazele
unei vieți ascetice asemenea celei de la Muntele Athos. Dar împreună cu rânduiala
duhovnicească, Nil și ucenicii lui au vrut să introducă în mănăstiri și o reformă privitoare
la avuțiile monahilor, în sensul renunțării totale la bunuri materiale, tocmai de aceea au fost
numiți cei ,,fără avuție”. Aceste planuri nu au fost duse la împlinire, întâmpinând multe
piedici din partea înalților prelați.

                                                            
87
Sfântul Nil Sorski, Carte pentru lucrarea minții, Editura Anastasia, 1997, p. 119
88
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 538

 
57
 

În urma acestei nereușite, marele trăitor s-a reîntors la viața în rugăciune și

singurătate, îngrijindu-se numai de mântuirea sufletelor păstoriților lui. S-a săvârșit din
viață la data de 7 mai 1508, într-o totală împăcare cu Dumnezeu, dar și într-o smerenie
asemenea celei în care și-a trăit viața, lăsând ca testament ucenicilor rugămintea de a nu-i fi
înmormântat trupul într-un loc de seamă, pentru nevrednicia faptelor sale.
Însă urmașii săi l-au prețuit, l-au venerat, luând ca model de urmat faptele sale,
meritele sale deosebite atât pentru viața călugărească, cât și pentru viața credincioșilor în
general. La puțin timp după moartea sa, însuși țarul Ivan cel Groaznic a zidit o biserică pe
mormântul său, ca recunoaștere a vredniciei sale.89
Însă cea mai prețioasă moștenire lăsată de Sfântul Nil Sorski o constituie scrierile
sale de mare valoare duhovnicească. Ele sunt relevante atât în ceea ce privește viața sa
sfântă, cât și impactul pe care l-a avut sfântul asupra ucenicilor și a vieții duhovnicești din
Rusia de la acea vreme.
Iată un fragment dintr-o epistolă adresată unuia dintre ucenicii săi: ,,Îți scriu ca să-ți
dau vești despre mine, deoarece dragostea ta în numele Domnului m-a mișcat și mă face să
mă grăbesc să-ți dau vești despre mine.
Știi, de pe vremea când trăiam împreună în chinovie, cât am ținut să rămân departe
de frământarea lumii și cum mi-am pus toate puterile să mă port după legile Domnului, pe
care însă, din lenevie și din negrijă, nu le-am putut împlini.
După ce m-am întors din călătoria noastră, mi-am zidit în mănăstire o chilie în afară
de chinovie și astfel trăiesc aici, atât de bine pe cât mă ajută puterile. Acum, m-am așezat
nu prea departe de mănăstire, fiindcă acest loc mi-a plăcut prin harul Domnului, iar
oamenilor din lume nu le este deloc ușor pentru vizite, după cum știi tu.
Mă îndeletnicesc cu Dumnezeieștile Scripturi; în primul rând, cu rugăciunea
domnească și împlinirea ei; apoi, Faptele Apostolilor; apoi iarăși, viețile și învățăturile
Sfinților Părinți. Acestea toate le urmăresc cu mare băgare de seamă; și, așa cum mă
pricep, scriu pentru bunăvoia Domnului și spre folosul sufletulu, pentru a învăța; aceasta
este viața și suflarea mea.
Iar dacă mi se întâmplă să dau de ceva ce nu găsesc în Sfintele Scripturi, las lucrul
deoparte atâta timp cât nu găsesc nimic – deoarece afară de voia și înțelepciunea Sa nu mi-
aș îngădui să fac. Și dacă mă întâmpină cineva cu dragoste duhovnicească, îi dau sfatul să
facă la fel. Tot astfel te sfătuiesc și pe tine, care de la început ai fost plin de iubire
                                                            
89
Tomas Spidlik, Marii mistici ruși, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1997, p. 123

 
58
 

duhovnicească față de mine. Deci, dacă vrei și tu același lucru, poartă-te cum scrie în
Sfintele Scripturi și ai grijă – pe măsura înțelegerii tale – să împlinești poruncile Domnului
și învățăturile Sfinților Părinți.”90
Epistola din care am citat arată cât de importantă este respectarea rânduielilor vieții
monahale, alături de lectura neîncetată din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți care erau
pentru Sfântul Nil ,,apa cea vie” de care vorbește Mântuitorul în întâlnirea cu femeia
samarineancă.
Și ceea ce el săvârșea, pretindea și ucenicilor săi. În sihăstria lui, Sfântul Nil
împreună cu ucenicii împlineau cele mai aspre rânduieli ascetice. Trăiau retrași, câte doi, și
participau numai la slujbele bisericești. Viața lor se asemăna mult cu a sfinților din Pateric,
dar și cu a monahilor athoniți al căror exemplu îl urmau.
Într-un alt cuvânt al său, adresat ucenicilor săi, în care el le vorbește despre lucrarea
gândului și păzirea inimii și cum trebuie ele îndeplinite, vedem cât de mult prețuia Sfântul
Nil Sorski Cuvântul Vieții – Scriptura - și învățăturile Sfinților Părinți: ,,Mulți Sfinți
Părinți arată, dând pilde pentru lucrarea inimii și păzirea gândului și a cugetului, cum a fost
fiecare învățat la aceasta prin mila Domnului. La început este Însuși Cuvântul lui
Dumnezeu, care a spus: ,,Din inimă ies gândurile rele și acestea spurcă pe om.” (Matei 15-
18-19) și ne-a învățat : ,,Să curățim partea cea dinlăuntru a paharului” (Matei 23-26) de
toată spurcăciunea și că se cuvine ,,să ne închinăm în duh și în adevăr”.
Tot spre curățire de patimi ne îndreaptă și cuvintele Apostolului, care a zis: ,,Dacă
mă rog cu limba, cu buzele adică, și duhul meu se roagă, iar mintea fără de roadă este; așa
că mă rog cu duhul și mă rog și cu mintea” (I Corinteni 14-14-15). A vorbit asemenea
Apostolului despre rugăciunea inimii și m-a întărit în aceasta și mai mult când a zis:
,,Voiesc mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea decât zece cu limba.” (I Corinteni
14-19)
Sfântul Agathon zicea: ,,Fapta dragostei se aseamănă cu floarea: ce este ascuns în
ea este roadă și se cheamă lucrarea minții”. Apoi, a rostit sfântul acel cuvânt înfricoșat:
,,Tot pomul care nu dă roade bune, va fi tăiat și azvârlit în foc”. Iar Părinții mei ziceau așa:
,,Dacă te rogi numai cu buzele și uiți mintea, rugăciunea se pierde, căci Dumnezeu la minte
ia seama”.
Sfinții Părinți, și nu numai pustnicii care au trăit tot timpul în pustiuri îndepărtate,
care și-au păzit cugetul în singurătate și au dobândit harul, ajungând la curățirea de patimi
                                                            
90
Igor Smolici, Din viața și învățătura stareților, Editura Anastasia, 1997, p.88 - 89

 
59
 

și la duh neîntinat, ci și aceia care trăiau în mănăstiri și care ședeau în apropiere de lume și
de orașe, ca de pildă Sfântul Simeon Noul Teolog și starețul său, Teodor Studitul, care au
trăit în sfânta și marea mănăstire a Studionului, în mijlocul orașului plin de oameni, au
luminat ca stelele prin darurile lor duhovnicești. La fel și Nichita Stitatul și mulți alții.
Iar Sfântul Grigorie Sinaitul nu îndeamnă numai pe pustnici și pe cei ce trăiau în
singurătate să se îngrijească de trezvie și de tăcere – adică paza cugetului – ci și pe cei ce
trăiau în chinovii.
,,Acestea puține le-am cules din cele multe citite, ca un câine, din câte au căzut de
la masa ospățului cel bogat al cuvintelor spuse de Dumnezeieștii Părinți, care să-mi ierte
mie, celui ce nu pot să ajung nici cât o singură răsuflare a lor.”91
Din aceste cuvinte se vede smerenia Sfântului Nil și putem aprecia ce moștenire a
lăsat sfântul spiritualității rusești – rugăciunea – pe care a practicat-o, împreună cu
ucenicii săi, comoara cea mai de preț și nestematul neprețuit rămase ca testament.
Atât de scumpă i-a fost această rugăciune, încât el ne sfătuiește ca un adevărat
isihast, ucenic al Sfântului Grigorie Palama: ,,Se cuvine să căutăm liniștea spiritului, să
evităm orice gând, chiar și pe acelea care ar părea permise, să fixăm în mod constant
adâncurile inimii și să spunem: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu,
miluiește-mă”. Aceasta este și rugăciunea pe care Sfântul Grigorie Sinaitul o recomandă
începătorilor, ca fiind forma cea mai ușoară.92
Biserica însă nu a urmat întru totul linia isihastă începută de Sfântul Nil Sorski,
existând chiar sinoade locale care s-au pronunțat împotriva măsurilor de ordin social pe
care le-a propus mișcarea isihastă. Cu toate acestea ea nu s-a stins, luând amploare odată
cu scrierile Sfântului Paisie Velicikovski, care au atras foarte mulți monahi și credincioși.
Secolul al XIX – lea a fost marcat de o reînnoire a tradiției isihaste prin ucenicii
Sfântului Paisie. În această efervescență spirituală de trezire duhovnicească, stâlpii pe care
s-a construit edificiul isihast au fost Mănăstirea Optina, cu marii ei stareți și urmașii
acestora, și personalitatea de excepție a celui mai mare părinte duhovnicesc de la Sfântul
Grigorie Palama până în zilele noastre, și anume Sfântul Serafim de Sarov.
Pentru întreaga istorie a isihasmului în general, nu numai pentru spiritualitatea
rusească, Mănăstirea Optina înseamnă foarte mult. Aici s-au format generații întregi de
monahi care, sub îndrumarea stareților, au devenit mari practicanți ai rugăciunii lui Iisus.
                                                            
91
Ibidem, p. 94
92
John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, ed. cit., p. 125

 
60
 

Istoria acestei mănăstiri începe prin secolul al XIV – lea și are o existență aproape
neobservată timp de câteva secole. Secolul al XVIII – lea este acela în care ea devine o
adevărată lavră a monahismului rusesc. Platon, mitropolitul Moscovei, se ocupă personal
ca această așezare monahală să se dezvolte, fiind impresionat de locul deosebit pe care și-l
aleseseră monahii pentru a practica în retragere rugăciunea și faptele creștinești.
În 1821 câțiva călugări, discipoli ai lui Paisie Velicikovski, vin aici și pun temelia
unui nou schit cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul93, cu aceasta
începând adevărata viață a lavrei Optina, care a făcut-o renumită.
Modul de viață la Optina nu era unul nou sau aparte. Monahii sau începătorii în ale
vieții duhovnicești se grupau în jurul unui bătrân, în grecește, gheron, iar în rusă, stareț, și
acesta îi călăuzea pe drumul greu și anevoios al dobândirii harului dumnezeiesc. Prin
sfaturi, rugăciuni și exemplu personal, acești stareți erau adevărați părinți duhovnicești,
vrednici de a purta numele de avvă, ca în Pateric. Supunerea și ascultarea față de un astfel
de avvă erau considerate condiții sine qua non în privința unei vieți duhovnicești adevărate.
Cum bine ne amintim, însuși Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate, în
Tomul său Aghioritic, pe care l-am amintit și în paginile lucrării noastre, vorbea despre
monahism, acordându-i o funcție profetică profund teologică. Sfințenia, țelul suprem al
oricărui creștin, nu este altceva decât o anticipare a stării de grație din împărăția lui
Dumnezeu, dar care începe a se realiza încă de pe pământ, din această viață.
În practică este vorba despre apariția funcției profetice în Biserică. Acești stareți,
prin curăția și sfințenia vieții lor, atrăgeau pe mulți. Harismele cu care Duhul îi înzestrase
făceau minuni nu numai printre monahi ci și printre intelectualii vremii lor, exemple ca
Tolstoi, Gogol sau Dostoievski fiind grăitoare.
Iată ce spune un scriitor rusdin secolul XX, S. Cetverikov, despre fenomenul
Optina: ,, Senatorul, țăranca săracă, studentul apăreau la fel în ochii Bătrânului (stareț) ca
niște pacienți ce aveau nevoie de un tratament spiritual … Unii îl întrebau dacă era nevoie
să-și căsătorească fiica sau fiul, să primească un servici sau să se mute ca să caute de
lucru? … O țărancă cerea sfatul cu privire la îngrășarea curcanilor … și îl primea. În fața
uimirii celor din jur, starețul răspundea: întreaga ei viață este în acești curcani …”94

                                                            
93
Patericul de la Optina (trad. de Cristea Florentina), Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 10
94
Apud J. Meyendorff, Sfântul Grirorie Palamas și mistica ortodoxă, ed. cit., p. 128

 
61
 

Citind acest pasaj uimitor parcă îl vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul, profetul
ultim al Legii Vechiului Testament, care la râul Iordan răspundea tuturor ce să facă,
vameșilor, soldaților și tuturor care îi cereau sfatul.
Atât de mult a însemnat Mănăstirea Optina pentru spiritualitatea rusă, încât au venit
și au găsit cuvânt duhovnicesc la stareții de aici multe din personalitățile vremii. Este
cunoscut faptul că marele romancier și gânditor rus F. Dostoievski, în romanul său, Frații
Karamazov, a descris atmosfera duhovnicească de la Optina. Starețul Zosima, personaj
memorabil al romanului, este proiecția literară a starețului Ambrozie de la Optina. Acesta
era un vrednic urmaș al stareților Leonida și Macarie, care ar putea fi numiți întemeietori ai
instituției stăreției de aici.
Ceea ce a vrut marele gânditor rus să arate este că în mănăstire rugăciunea, viața
duhovnicească, creștinismul, în general, era trăit ca în primele secole ale existenței sale,
fapt care a făcut din această așezare monahală un centru din care a pornit revigorarea
spirituală a Rusiei sau citând cuvintele lui Dostoievski: ,,Cum vă veți mira – spune
Dostoievski cititorilor săi vorbind despre stareț [ Ambrozie] – dacă vă voi spune că din
rugăciunile acestor călugări smeriți, care se străduiesc spre liniște și singurătate, se va ivi
mântuirea Rusiei.”95
Cu adevărat aceștia prin rugăciunile lor lucrau la mântuirea credincioților, fiind mai
mult decât simpli îndrumători spirituali. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu datorită
credinței și vredniciei lor, ei călăuzeau pe credincioși pe calea cea dreaptă, bine – plăcută
lui Dumnezeu. Având harisma înainte – vederii, stareții le descopereau credincioșilor voia
lui Dumnezeu. Astfel se manifesta funcția profetică de care am amintit mai sus.
Aceasta îi făcea pe oameni să se apropie mai mult de Dumnezeu, să-l iubească și
să-l simtă mai aproape de problemele lor și de viața lor, precum un Tată, așa cum ne învață
Însuși Iisus Hristos.
Celălalt stâlp al edificiului isihast în Rusia este Sfântul Serafim de Sarov. Sfântul s-
a născut în 1759 și s-a mutat la Domnul în anul 1833. Orașul copilăriei sale a fost Kursk,
iar numele său de botez era Prohor.96
După o tinerețe petrecută sub aripa ocrotitoare a Maicii Domnului care l-a salvat
odată când copilul Prohor căzuse din turla bisericii97, acesta pleacă într-un pelerinaj la Kiev
                                                            
95
Igor Smolici, op. cit., p. 234
96
Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, Editura Agapis, 2002, p. 18
97
Igor Smolici, op. cit., p. 250

 
62
 

spre închinare la Mănăstirea Lavra Pecerskaia și cu acest prilej el ia hotărârea de a se

călugări și de a sluji lui Dumnezeu.
Au rămas memorabile cuvintele starețului Dositei de la Kiev care i-a spus: ,,Du-te,
copilul lui Dumnezeu, îi spuse starețul, în schitul Sarovului și rămâi acolo. Locul acela îți
va aduce mântuirea. Cu ajutorul Domnului, acolo vei sfârși călătoria pământească. Dă-ți
osteneala însă ca să-ți îndrepți necurmat gândurile către Dumnezeu și să repeți fără încetare
rugăciunea: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătosul”. Ține-te cu tărie de această orânduire și fii treaz; când mergi, când stai, când
lucrezi, când ești la biserică, păstrează în inimă și în gând, necontenit, aceste cuvinte. În
această rugăciune vei găsi liniștea, prin ea vei dobândi curățenia trupului și a sufletului. Și
Duhul Sfânt, izvorul tuturor harurilor, se va pogorî asupra ta și-ți va înălța viața întru
sfințenie.”98
Cuvântul starețului Dositei este adânc și plin de semnificații, dar și revelator.
Funcția profetică a monahismului, de care aminteam, se regăsește în acest cuvânt care s-a
împlinit întocmai pentru tânărul Prohor. Și cu adevărat dumnezeiască este mărturia pe care
o aduce starețul cu referire la rugăciunea inimii. Aceasta era răspândită și toți cei care
doreau o viață duhovnicească se îndeletniceau cu rostirea ei. Era săvârșită tot timpul, așa
cum învață părinții isihaști, având ca temei cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,,Roagă-te
neîncetat” (Tesaloniceni 5-23).
După binecuvântarea starețului Dositei, tânărul Prohor pleacă la Sarov, locul
indicat de acesta, cu adevărat binecuvântat de Dumnezeu, unde viețuitorii duceau o viață
aspră, dar după regulile monahale, în spiritul virtuților și faptelor creștinești, practicând
neîncetat rugăciunea inimii. Viețuind în acest loc, în ascultare și împlinire a poruncilor
dumnezeiești, tânărul Prohor a ajuns să fie călugărit și a primit ca nume de monah pe acela
de Serafim, fără îndoială pentru viața sa curată și înduhovnicită, asemenea cu a îngerilor.
Odată cu intrarea în cinul monahal, nevoințele lui s-au înmulțit, slujea cu și mai
multă râvnă dumnezeiasca Liturghie și se împărtășea ca semn al comuniunii depline cu
Hristos, aproape zilnic, iar după ce se sfârșeau sfintele slujbe, îi ocupa tot timpul studiul
Sfintelor Scripturi și al Sfinților Părinți, alături de practicarea faptelor bune. Nu-și lăsa
pentru sine nici un răgaz, era tot timpul cu gândul și cu fapta în slujba lui Hristos și a
Maicii Sale la care avea o deosebită evlavie.

                                                            
98
Ibidem, p. 251

 
63
 

Auzindu-se despre faptele sale minunate, fu ridicat la treapta de ieromonah în anul

1793 de către episcopul Teofil care îl prețuia în mod deosebit.99 Și de această dată și-a
împlinit ascultarea cu pace și bucurie în suflet, însă dorul său cel mare era acela de a se
retrage în pustiu și a se dedica rugăciunii curate, așa cum îi profețise starețul kievean.
Dorul acesta a putut fi împlinit după ce starețul Sarovului a plecat la Domnul.
Plecarea în sihăstrie nu a fost ceva nou pentru că Sfântul Serafim încă de când
viețuia în mănăstire ducea o viață ca de sihastru. Și-a luat cu el cele de trebuință, printre
care o Evanghelie și o carte de slujbe pentru Sfânta Liturghie și așa s-a retras pentru a
învăța rugăciunea curată, cea care te unește cu Dumnezeu.
Deși la început a mai fost necăjit de credincioși care îl căutau pentr u a-i cere
sfatul, în cele din urmă totul s-a liniștit, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Se nevoia zilnic
cu rugăciunea, purta o rasă albă cu o cruce mare la gât dăruită de însăși mama sa iar pe sub
straie, mai multe cruci de fier care cântăreau foarte mult.
Toate acestea le săvârșea din iubire de Dumnezeu și din mare evlavie pentru
Maica Domnului și se spune că deși nu era post, citea fără întrerupere Rugăciunea
Sfântului Efrem Sirul: ,,Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului
smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne Împărate,
dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești
în vecii vecilor. Amin.”
Rugăciunea era însoțită de post, pe care Sfântul Serafim îl prețuia în mod deosebit.
În afară de sfânta și dumnezeiasca Împărtășanie, timp de doi ani nu s-a hrănit decât cu un
soi de ceapă pe care o mânca după ce în prealabil o fierbea.100Așa în post și în rugăciune se
nevoia Sfântul Serafim pentru dobândirea cununii sfințeniei. Însă Dumnezeu a hotărât să-l
scoată din pustiu pentru ca de nevoințele sale să se bucure nu numai îngerii din ceruri, ci și
oamenii să cunoască vasul cel ales al Domnului.
După moartea egumenului mănăstirii, frații monahi, luminați de Duhul Sfânt, l-au
ales stareț. Sfântul a refuzat cinstea ce i se făcea, cu multă smerenie. În cele din urmă a
primit, însă nu s-a abătut de la canonul său de rugăciune absolut deloc, dimpotrivă l-a făcut
și mai aspru.

                                                            
99
Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, ed. cit., p. 61
100
Igor Smolici, op. cit., p. 258

 
64
 

A luat asupa sa, după un timp, nevoința tăcerii, pentru că, spunea sfântul, urmând
pilda Sfinților Părinți: ,,tăcerea este podoaba cea mai înaltă a virtuților.”
O împlinea cu atâta stăruință încât timp de trei ani n-a vorbit cu nimeni, convins că:
,,Dacă rămânem în tăcere – replica el – dușmanul, satana, nu poate să se prindă cu nimic
de noi. Tăcerea trebuie să fie în inimă și în cuget. Ea aduce în suflet cele mai deosebite
daruri ale duhului. De la singurătate și tăcere pornesc blândețea și mișcarea sufletului:
aceasta din urmă lucrează în inima omenească la fel cu << apa Siloamului care curge lin
>>.”101
Apoi și-a luat asupra sa și altă nevoință, și anume zăvorârea. S-a închis în chilia sa
și aici se ruga la Dumnezeu. Chilia sa devenise asemenea cuptorului din Babilon, era
numai foc, însă un foc purificator, al rugăciunii. Chilia era atât de sărăcăcioasă, încât nu se
găsea altceva decât o icoană a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, o candelă și un
coșciug în care se odihnea sfântul și pe care îl privea spre a-i aminti de moarte, în folosul
mântuirii102.
A stat în această nevoință aproape 15 ani, din 1810 până în 1825. De acum și până
la sfârșitul binecuvântat al vieții sale pământești, Sfântul Serafim a primit pe credincioși,
sfătuindu-i, îndrumându-i ca un păstor de suflete, plin de milă față de oile sale cele
cuvântătoare. Din povețele sale, nu lipsea niciodată rugăciunea inimii. Așa cum a primit de
la Dumnezeu darul rugăciunii, așa a încercat să-i facă pe oameni să cunoască și să trăiască
Rugăciunea lui Iisus, ca roditoare pentru suflet și aducătoare de binefaceri de la
Dumnezeu.
Spunea Sfântul Serafim de fiecare dată: ,,Aceasta trebuie s-o săvârșești în deplină
trezvie – așa învăța el; fie mergând, fie stând, fie la lucru, fie la biserică, înainte de
începerea slujbei, săvârșește această rugăciune în suflet și în inimă. În chemarea numelui
lui Dumnezeu vei găsi întotdeauna liniște, curățenie pentru trup și pentru duh, iar Duhul
Sfânt, izvor al harului, se va pogorî asupra ta și te vei păstra în curățenie și în frică de
Dumnezeu.”103
Neîndoielnic Sfântul Serafim de Sarov este cel mai mare isihast, cel mai cunoscut
practicant al rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Palama până în zilele noastre.
Teologia sa, una puternic axată pe dobândirea harului lui Dumnezeu care face posibilă
                                                            
101
Ibidem, p. 260 - 261
102
Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, ed. cit., p. 107
103
Igor Smolici, op. cit., p.263

 
65
 

minunea unirii omului cu Dumnezeu, continuă teologia palamită din secolul al XIV – lea,
care a făcut din Sfântul Grigorie un adevărat teolog al luminii necreate.
Un astfel de teolog a fost și Sfântul Serafim de Sarov, adeseori mai mult practic
decât teoretic, deși din scrisorile pe care le adresa ucenicilor săi reiese că Sfântul era și un
teolog rafinat, nu numai un rugător aprins. Mărturii în acest sens ne aduc binecunoscutele
sale Dialoguri cu Motovilov. Iată ce spune sfântul în relatarea lui Motovilov:
,,Scopul vieții pe pământ este acela de a câștiga bani și de a primi onoruri, funcții.
Dobândirea duhului este tot dobândirea unui capital, dar dat în mod unic de către har și
veșnic. El se dobânziște aproape cu aceleași mijloace cu care se dobânziște un capital
trecător de bani și onoruri. Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, compară
viața noastră cu un negoț și numește faptele noastre pe pământ un fel de cumpărătură.
Afaceri sunt toate faptele virtuoase săvârșite pentru Hristos; ele ne procură harul Duhului
Sfânt fără de care nimeni nu se mântuiește, nici nu se poate mântui. Același Duh Sfânt vine
să locuiască în inimile noastre și această așezare a celui Atotputernic în noi, această
prezență în inima noastră a triunității Sale nu ne este dată decât prin mijlocirea câștigării,
pe măsura faptelor noastre, a Duhului Sfânt.” 104
Din aceste prețioase cuvinte ne dăm seama că moștenirea palamită era vie în Rusia,
țară cu puternice valențe isihaste, care a dat Ortodoxiei mari sfinți și trăitori pe care i-am
amintit anterior, dar trebuie să spunem că numărul lor este mult mai mare. Noi am amintit
doar câțiva care s-au remarcat în mod deosebit.
Un alt loc binecuvântat de Dumnezeu care a păstrat cu sfințenia tezaurul ortodox al
rugăciunii inimii, urmând cu fidelitate tradiția palamită, a fost Țările Române. Din
documentele vremii se cunoaște că în disputa palamită din secolul al XIV – lea dintre
Sfântul Grigorie și Varlaam de Calabria au luat parte și ierarhi din Țările Române, mai
exact ierarhi de Vicina – cetate antică, înfloritor centru ecleziastic în secolul XIV, care a
dat pe primul ierarh al Țării Românești, Iachint, în 1359.105
Dintre personalitățile care s-au remarcat în mod deosebit ca stâlpi ai isihasmului în
Țările Române putem menționa pe Sfântul Nicodim de la Tismana. Iar când vorbim despre
Sfântul Nicodim de la Tismana nu putem să nu remarcăm faptul că venirea lui în Țara
Românească, unde a reorganizat monahismul românesc, s-a produs la scurt timp după
încheierea oficială a disputei dintre Sfântul Grigorie și Varlaam de Calabria care a avut un
                                                            
104
Tomas Spidlik, op. cit., p. 167 - 168
105
Pr. Prof. dr Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, EIMBOR, București, 1991, p. 256

 
66
 

impact puternic asupra contemporanilor. Nu putem trece cu vederea faptul că Sfântul

Nicodim venea de la Muntele Athos, inima ortodoxă a palamismului și deci putem spune
că a fost un discipol al doctrinei palamite.
Ceea ce este cu adevărat providențial, venirea Sfântului Nicodim a coincis cu un
eveniment istoric deosebit pentru Țările Române și anume crearea statelor românești cu
instituțiile ecleziastice corespunzătoare, mitropoliile. Acest eveniment, alături de
reorganizarea monahismului românesc, săvârșită de Sfântul Nicodim, fac din el o
personalitate remarcabilă, cu totul providențială, iar din palamism, pe care sfântul îl
propovăduia, cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu.
În ceea ce privește viața Sfântului Nicodim nu se știu cu exactitate locul și anul
nașterii sale, multe surse susținând că s-ar fi născut dintr-un tată grec și o mamă sârboaică,
altele, că ar fi de origine aromână, de prin părțile Prilepului106, în orice caz, sfântul nu avea
origini românești. Încă din tinerețe a arătat o evlavie deosebită. Fiind o fire contemplativă,
aplecată spre rugăciune și interiorizare, a ales calea frumoasă a monahismului. A intrat în
obștea Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos.107
După o ședere îndelungată, în care s-a nevoit cu postul și rugăciunea, învățând
calea către sfințire, a revenit în locurile natale din apropierea Dunării. Faptul că a viețuit la
Muntele Athos l-a făcut să cunoască rugăciunea curată și să exerseze practicarea ei. De
asemenea, a avut cunoștință de disputa în jurul energiilor necreate și a rugăciunii inimii, iar
după ce Ortodoxia a triumfat, călugării athoniți, printre care și Sfântul Nicodim, au părăsit
Sfântul Munte pentru a răspândi rugăciunea curată și învățătura ortodoxă.
Aici, în regiunile din vecinătatea Dunării, a întemeiat mai multe mănăstiri, printre
care amintim: Vratna și Monastirica108, preocupându-se de revigorarea vieții monahale
într-o perioadă destul de dificilă pentru Ortodoxie, datorită pe de o parte turcilor, care
duceau războaie de cucerire, vrând să fie stăpânitori peste Europa, iar pe de altă parte
acțiunilor prozelitiste ale catolicilor în aceste ținuturi.
Bucurându-se de recunoaștere în lumea ortodoxă, Sfântului Nicodim i-a revenit
această misiune sfântă de a lupta pentru adevărul dumnezeiesc mântuitor, pentru
propovăduirea lui. Nu întâmplător se spune că însuși cneazul Serbiei, Lazăr, a dorit să-i

                                                            
106
 Ibidem, p.307
107
Ibidem
108
Ibidem

 
67
 

încredințeze conducerea spirituală a Bisericii Sârbe109. Din smerenie însă Sfântul Nicodim
a refuzat această înaltă cinstire, deoarece considera că o astfel de misiune ar fi fost în
detrimentul vieții interioare, pe care el o prețuia ca adevărata lucrare mântuitoare pentru
suflet. Însă nu Serbia avea să fie pentru Sfântul Nicodim locul care-l va face cunoscut în
întreaga lume creștină. Pentru el, Dumnezeu a pregătit ceva mult mai înalt. Țara
Românească și reorganizarea monahismului de aici aveau să-i aducă recunoașterea ca
persoană cu adevărat providențială.
Ne punem întrebarea firească: Ce l-a făcut pe Sfântul Nicodim să treacă Dunărea și
să activeze în Țara Românească? Se pare că zelul său misionar a fost principala cauză, însă
nu trebuie trecută cu vederea nici propaganda catolică pe care o putem considera un factor
determinant în opțiunea sa. Într-adevăr, propaganda catolică era destul de puternică în
nordul Dunării, după cum cunoaștem din episodul Vlaicu – Vodă și doamna sa, Chiajna.
Chiajna era de confesiune catolică și a încercat prin atragerea la catolicism a soțului ei,
domnitorul Vlaicu – Vodă (1364 – 1377), să determine Țara Românească să intre sub
influența scaunului papal.
Aceste evenimente, trebuie să precizăm, se petreceau la scurt timp după
recunoașterea oficială a Mitropoliei Țării Românești de către ierarhul de la Constantinopol,
în mai 1359. Astfel, venirea Sfântului Nicodim este esențială pentru menținerea în sfera
de influență a Bizanțului, a tânărului stat creștin de confesiune ortodoxă. Sfântul Nicodim
era persoana cea mai potrivită pentru această lucrare datorită renumelui său de bun
organizator al vieții monahale, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită staturii sale
duhovnicești, fiind cunoscut ca practicant al rugăciunii lui Iisus.
Venind în Țara Românească, primul lucru pe care l-a săvârșit a fost ctitoria
MănăstiriiVodița, în anul 1370, nu foarte departe de teritoriul Serbiei. Un fapt demn de
remarcat este acela că Mănăstirea Vodița era așezată sub patronajul spiritual al Sfântului
Antonie cel Mare, cunoscut în Ortodoxie ca fiind unul din stâlpii monahismului. Această
așezare nu era întâmplătoare, având în vedere misiunea cu care venise Sfântul Nicodim în
Țara Românească, aceea de a pune bazele unei adevărate vieți creștine, iar la temelia
acestei vieți autentice în Hristos trebuia așezată o comunitate monastică puternică,
sănătoasă, de aceea patronatul spiritual al Sfântului Antonie poate fi considerat un ajutor
duhovnicesc temeinic prin rugăciunile acestui sfânt protector.

                                                            
109
Mitropolitul Serafim, Isihasmul, tradiție și cultură românească, Editura Anastasia, 1994, p. 59

 
68
 

Această așezare monastică, prima de pe teritoriul Țării Românești, ridicată probabil

cu ajutorul material al domnitorului Vlaicu – Vodă, avea menirea să fie un centru de
rezistență duhovnicească în fața acțiunilor prozelitismului catolic. Mănăstirea era într-
adevăr un centru monastic puternic; viața obștii era organizată după rânduielile vieții
isihaste practicate la Muntele Athos. Obștea nu avea mai mult de 12 călugări110, după
numărul celor 12 apostoli ai Domnului Iisus Hristos.
Dorința Sfântului Nicodim de a face din Vodița un centru isihast puternic se vede și
din organizarea administrativă a vieții duhovnicești, ctitoria sa urmând modelul celor de la
Muntele Athos, având autonomie totală față de orice autoritate bisericească sau politică a
țării.
La scurt timp de la venirea sa în Țara Românească s-au putut vedea roadele lucrării
sale duhovnicești, sfântul fiind mult iubit de către credincioși și stimat de către conducerea
politică a țării. Fiind un om sfânt, cu o viață duhovnicească aparte, el a reușit într-o
perioadă scurtă să pună bazele unei vieți isihaste pe aceste meleaguri.
De prețuirea de care se bucura ne dăm seama și din faptul că a fost membru al
delegației care a mers la Constantinopol, cu misiunea de a aplana conflictul care se crease
între Biserica Sârbă și Patriarhia de la Constantinopol. Atât de însemnată a fost prezența sa
la rezolvarea litigiului, încât sfântul a primit rangul de arhimandrit și i s-a acordat dreptul
de a sfinți biserici111. După ce a reușit să împlinească această misiune importantă, prin care
s-a obținut ridicarea anatemei aruncate de Patriarhul ecumenic asupra Bisericii Sărbe și
ridicarea Întâi-stătătorului la rangul de patriarh, Sfântul Nicodim a revenit în Țara
Românească, unde ungurii cuceriseră Banatul de Severin care cuprindea și ctitoria
sfântului, Vodița.
Cu ajutorul rugăciunilor și cu încredere în puterea lui Dumnezeu, Sfântul Nicodim
a pornit ctitorirea unei noi mănăstiri în ținutul Gorjului de astăzi, Mănăstirea Tismana.
Amplasarea acesteia era mult mai bună, fiind înconjurată de munți cu păduri, ceea ce făcea
să fie protejată față de invaziile armatelor cotropitoare, în special de cele ungurești.
Regimul vieții mănăstirești era asemenea celui de la Vodița. Monahii de aici se nevoiau cu
rugăciunea curată, învățându-i și pe alții s-o pună în practică. În schimb, Sfântul Nicodim
s-a retras, nevoindu-se în liniște, într-o peșteră aflată nu departe de mănăstire, care se poate
localiza și astăzi.
                                                            
110
Ibidem
111
Pr. Prof. dr Mircea Păcurariu, op. cit., p. 308

 
69
 

Cu toate că practica rugăciunea retras în munte, de unde revenea rar, pentru cazuri
excepționale, sfântul nu a abandonat lucrarea misionară. Așa se face că sfântul a ajuns,
propovăduind lucrarea tainică a rugăciunii, chiar dincolo de munți, în Transilvania, unde
tradiția spune că a ctitorit Mănăstirea Prislop. Aici a scris chiar o Evanghelie în care s-a
consemnat: ,,Această Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în al șaselea
an al acelei liniștite vieți”112. Cu siguranță ,,Țara Ungurească” de care se face amintire este
Transilvania în care Sfântul Nicodim se stabilise poate pentru a-și desăvârși lucrarea
rugăciunii lui Iisus.
După reîntoarcerea sa din Transilvania, s-a stabilit la mult iubita sa ctitorie de la
Tismana retras în peștera sa, de unde cobora foarte rar doar pentru rugăciunea de obște de
sâmbăta și duminica, atunci când se și împărtășea. Sfântul Nicodim și-a dat obștescul
sfârșit pe 26 decembrie 1406.113 Data trecerii sale la cele veșnice a fost considerată un
semn al providenței, o recunoaștere a vieții sale duse în sfințenie. De asemenea, monahii și
poporul credincios au avut dintotdeauna o evlavie deosebită la Sfântul Nicodim, ceea ce a
făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să generalizeze cultul său în 1955 în
întreaga Biserică.
Așadar iată că Sfântul Nicodim este un vrednic urmaș al Sfântului Grigorie Palama,
cel care a făcut ca Ortodoxia să fie credința cea dreaptă care îl mântuiește pe om. Din
nefericire, scrieri semnate de Sfântul Nicodim nu ne-au parvenit, însă lucrarea sa
duhovnicească a ajuns până la noi prin ucenicii săi, prin mănăstirile pe care le-a ridicat și
care constituie adevărate vetre ale rugăciunii inimii. Poate că nu întâmplător, unul dintre
marii duhovnici contemporani plecat la Domnul în 1989, practicant al rugăciunii inimii,
părintele Arsenie Boca își doarme somnul de veci, așteptând a doua venire a Mântuitorului,
într-una dintre ctitoriile nicodimiene, la Prislop.
Lucrarea duhovnicească începută de Sfântul Nicodim ca ucenic al Sfântului
Grigorie Sinaitul pe care-l cunoscuse în tinerețe114, a continuat în țările române, precum
sămânța aruncată în pământ bun care rodește însutit.Un astfel de pământ roditor a fost cel
românesc. De aici s-au ridicat numeroși părinți nevoitori ai rugăciunii lui Iisus, acea
rugăciune pe care Varlaam de Calabria și adepții săi o luau în derâdere și pe care Sfântul
Grigorie Palama a apărat-o ca fiind cale spre unirea cu Dumnezeu.
                                                            
112
Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 60
113
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 311
114
Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 61

 
70
 

Unul dintre sfinții viețuitori ai acestor meleaguri, urmaș al isihasmului athonit al

Sfântului Nicodim, a fost Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Date despre viața sa avem
foarte puține. Știm că s-ar fi născut în anul 1692 în Ucraina, deci fiind de origine rusă, ca și
marele Paisie Velicikovski și a trecut la Domnul la data de 25 aprilie 1767115. Venit în
Țările Române, datorită persecuțiilor din Rusia, unde monahilor li se interzisese să mai
trăiască în pustiu, el a găsit loc de isihie undeva, în părțile Vrancei și ale Buzăului.
Mănăstirea Dălhăuți îi va fi loc de rugăciune, aici ajungând chiar egumen al mănăstirii.
După o perioadă îndelungată petrecută aici, Sfântul Vasile ridică Schitul Poiana
Mărului, cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat și se stabilește la schit împreună
cu 12 viețuitori116. Este ușor de remarcat asemănarea cu Mănăstirea Vodița, ctitoria
Sfântului Nicodim, a cărei obște număra tot 12 călugări, după tradiția celor 12 apostoli, de
unde putem deduce o anumită continuitate a misiunii duhovnicești preluate de la Sfântul
Nicodim.
La Poiana Mărului, Sfântul Vasile a dus o viață închinată Domnului, în rugăciune și
post. Tot aici și-a scris opera și a format mulți ucenici care au răspândit duhul rugăciunii
lui Iisus peste tot în Țările Române. Viața de obște de la Poiana Mărului era organizată
după principiile vieții duhovnicești de la Muntele Athos, bucurându-se de o situație
privilegiată datorită bunelor relații stabilite între Sfântul Vasile și domnitorul țării. Atât de
cunoscut era schitul în lumea ortodoxă, încât mulți călugări veneau chiar din Sfântul Munte
și se închinoviau în mănăstirile și schiturile aflate sub ascultarea starețului.
Însuși Sfântul Vasile devenise foarte cunoscut și respectat, de vreme ce în 1749 a
mers la București pentru a discuta aspecte importante legate de isihasm și de rugăciunea lui
Iisus, împreună cu patriarhii Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului.
Pentru a ne face o imagine cât mai clară despre personalitatea Sfântului Vasile de la
Poiana Mărului este de ajuns să amintim că în 1750 pe când se afla la Muntele Athos într-
un periplu duhovnicesc, l-a tuns în monahism pe unul din ucenicii săi, Platon, care mai
târziu va deveni marele Paisie Velicikovski117. Reîntors în țară, în locurile pe care le iubea
atât de mult, în părțile Vrancei, a continuat ampla lucrare spirituală care a făcut din Sfântul
Vasile cel mai cunoscut reprezentant al vieții monahale de pe meleagurile Vrancei și
Buzăului și totodată unul dintre părinții isihasmului românesc.
                                                            
115
Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 269
116
Ibidem
117
Ibidem, p. 291

 
71
 

Sfântul a trecut la Domnul în anul 1767, iar amintirea lui a rămas atât de vie printre
ucenici, încât unul din ei spune în 1818: ,,Așa fel de măsuri și puteri a avut acest fericit
părinte al nostru Vasile în povețele sale duhovnicești și îndrumări, încât nu numai viața
schitului său, ucenicilor și la amândouă aceste țări a fost folositor, dar și după moartea sa
tuturor celor vii118.
Iar cuvintele sale despre rugăciune și lucrarea ei rămân nemuritoare, ca de altfel și
rugăciunile Sfântului Vasile din ceruri: ,,Dacă pe neașteptate apare un semn al dușmanului
sub forma vreunei patimi sau a unor gânduri rele, cel care practică rugăciunea lui Iisus îl
cheamă în ajutor pe Hristos împotriva unor asemenea vicleșuguri și diavolul piere odată cu
semnul lui. Dacă, din pricina slăbiciunii sale, cade printr-un gând sau un cuvânt, prin
mânie sau prin desfrânare, atunci se roagă lui Hristos, mărturisindu-și plin de pocăință,
greșeala. Dacă a căzut pradă acediei, a tristeții care-i apasă duhul sau inima, atunci își
fixează gândurile asupra morții, a gheenei și a lui Dumnezeu, care este prezent alături de
el; și după ce și-a petrecut ceva timp împreună cu aceste gânduri,î l invocă pe Hristos.
După care, reușind să obțină prin luptă pacea, Îl roagă din nou pe Hristos, ca să-i ierte
păcatele cu voie sau cele fără de voie făcute. Cu simplitate, atât în ceas de luptă, cât și
atunci când în suflet e pace, el aleargă la Hristos și Hristos îi apare în orice lucru care i se
întâmplă, fie bun sau rău.”119
Însă cel care este cu adevărat un al doilea Grigorie Palama în plan practic, cel care
a făcut ca isihasmul să fie cunoscut și mai ales practicat este Sfântul Paisie Velicikovski. S-
a născut în Ucraina la 21 decembrie 1722 într-o familie preoțească cu mulți copii120, în
localitatea Poltava. Trăind într-o familie de preot se înțelege că a primit o educație
religioasă solidă. Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, Cuvinte din operele Sfinților Părinți,
Psaltirea erau cărți cu care micul Petru – căci acesta era numele primit la botez – a crescut.
Această atmosferă de lectură religioasă și rugăciune profundă și-a pus amprenta asupra sa,
fapt care i-a cultivat încă din copilărie înclinația către viața monahală.
Crescând, și având posibilități materiale, a ajuns să studieze la renumita Academie
din Kiev, întemeiată de Sfântul Mitropolit Petru Movilă. Școala aceasta se bucura de un
prestigiu deosebit, putem spune că era mândria poporului ucrainean, mai ales de când
însuși țarul Petru cel Mare a ridicat-o la rangul de Academie. Aici elevii primeau cea mai
                                                            
118
Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 116
119
Ibidem, p. 123
120
Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 290

 
72
 

aleasă educație în cel mai pur stil ortodox, fiind una dintre puținele școli de acest fel din
spațiul ortodox răsăritean.
Deși rezultatele sale erau foarte bune pentru că tânărul Petru era un elev strălucit,
învățământul nu l-a atras fiindcă se axa prea mult pe scolastică, în timp ce el avea înclinație
către viața duhovnicească. De asemenea obișnuia să viziteze peșterile din preajma
Kievului unde viețuiau mulți sihaștri, fapt care a contribuit decisiv la hotărârea tânărului
Petru de a urma calea monahismului.
Când se petreceau aceste fapte, sfântul avea o vârstă foarte fragedă, aproximativ 14
ani. În pofida vârstei, sfântul dădea dovadă de multă maturitate duhovnicească și spirit de
discernământ; nu judeca niciodată pe nimeni, știind că unul este judecătorul tuturor
faptelor noastre – Dumnezeu; nu ura pe nimeni și încerca să iubească pe toți, chiar și pe cei
care îl supărau și-l jigneau.
Adeseori purta discuții cu colegii lui pe teme duhovnicești desprinse din Sfânta
Scriptură și din operele Sfinților Părinți. Toate acestea l-au pregătit pentru intrarea în
monahism, care s-a petrecut în anul 1740, când sfântul a părăsit școala și a intrat în cinul
monahicesc.
Anii petrecuți la Kiev i-au dat prilejul unor întâlniri cu părinți, călugări și chiar
ierarhi de la care Sfântul Paisie a căutat să culeagă tot ceea ce este bun și folositor, așa cum
albina zboară din floare în floare și culege polenul cel bun. Întâlnirea care i-a marcat
destinul a fost aceea cu ieromonahul Pahomie și Mitropolitul Antonie, pe care i-a cunoscut
la Kiev, refugiați aici din pricina războiului ruso-turc. Ascultându-i pe aceștia și luând sfat
de la ei, s-a apropiat de monahismul moldovenesc și îndrăgindu-l se pare că încă de atunci
s-a hotărât să se stabilească în Țara Moldovei.
După peregrinări prin schituri și mănăstiri din Ucraina, printre care amintim de
Liubeci sau de mănăstirea Sfântului Nicolae Medvedeski situată pe malul râului Tiasmin,
unde a îmbrăcat și rasa călugărească sub numele de Platon121, sfântul a luat hotărârea de a
se stabili în Moldova pe care o îndrăgise deja. Faptul s-a petrecut în anul 1743 iar locul
unde s-a stabilit nu era altul decât regiunea Vrancei unde păstorea starețul isihast Vasile de
la Poiana Mărului.
Zona aceasta unde a poposit monahul Platon, viitorul Sfânt Paisie Velicikovski, nu
a fost întâmplător aleasă. Încă din primele secole creștine se nevoiau aici pustnici în
căutarea liniștii și a mântuirii, dovadă sunt disericile rupestre din Munții Buzăului, veche
                                                            
121
 Ibidem, p. 291

 
73
 

vatră monahală. În secolul al XVIII – lea când vine Sfântul Paisie, acești munți erau
împânziți de mănăstiri și mai ales de sihăstrii, în care se nevoiau mulți dintre ucenicii
Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. Acest lucru era cunoscut în toată lumea ortodoxă,
încât putem să-l numim un adevărat ,,pustiu, Sketis egipteam”. Așa se explică prezența a
numeroși monahi sârbi, bulgari, ruși și chiar greci în regiunea la care ne referim. Cu
siguranță acesta a fost unul dintre motivele venirii Sfântului Paisie în locul acesta
binecuvântat de Dumnezeu.
Primul lui popas a fost schitul Dălhăuți unde a zăbovit puțin timp, iar mai apoi s-a
stabilit la schitul Trăisteni122. Aceste două vetre de viață monahală se aflau sub oblăduirea
duhovnicească a Sfântului Vasile care le vizita foarte des în folosul fraților călugări.
Intrând în această obște monahală, Sfântul Paisie a luat cunoștință de înalta viață
spirituală de aici. Slujbele și toată rânduiala se făceau după tipicul mănăstirilor athonite,
ceea ce învăluia aceste așezări într-o atmosferă de liniște și rugăciune. Era exact locul pe
care Sfântul Paisie și-l dorea încă din tinerețile lui. La bunul mers al lucrării monahicești
vegheau numeroși călugări duhovnici care îi inițiau pe ucenicii lor în taina rugăciunii
curate. Adeseori după terminarea slujbelor, novicii, frații se adunau în jurul duhovnicului și
purtau lungi discuții despre cum poate fi câștigată împărăția lui Dumnezeu.
Tânărul monah Platon a ajuns în scurt timp foarte cunoscut printre frați pentru
râvna sa și pentru viața dusă în ascultare și rugăciune. Auzind de el, Sfântul Vasile i-ar fi
propus să-l hirotonească preot deși nu avea încă vârsta pentru hirotonire. Din smerenie,
monahul Platon a refuzat această cinste, dovadă a staturii duhovnicești la care ajunsese,
deși era încă foarte tânăr.
Dorind o viață mult mai retrasă, se mută la schitul Cârnu, o așezare monastică cu
reguli monahale foarte stricte.123Aici viețuitorii trăiau în sihăstrii și numai pentru Sfânta și
Dumnezeiasca Liturghie se adunau primind Sfânta Euharistie. În restul timpului se
nevoiau și se strângeau în jurul starețului căutând sfat și povățuire despre purtarea
războiului nevăzut împotriva patimilor sufletești și trupești. În acest fel se nevoia și tânărul
monah Platon, căutând liniștea sufletească și învățând rugăciunea inimii. Și aici i s-a dus
vestea și ajunsese atât de respectat încât frații îl căutau pentru sfat numindu-l ,,bătrânul cel
tânăr”124.
                                                            
122
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 8, Editura Humanitas, 2002, p. 545
123
Ibidem
124
Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 134

 
74
 

A viețuit în aceste locuri cercetate de Dumnezeu aproape patru ani, timp în care a
învățat limba română destul de bine, fiindu-i de mare folos în dialogurile purtate cu frații
monahi.
Anul 1746 a adus schimbări în viața Sfântului Paisie. A pornit spre Muntele Athos.
Motivul acestei plecări neașteptate nu se cunoaște cu exactitate, însă se presupune că
această decizie a fost luată datorită presiunilor venite din partea fraților monahi de a se
hirotoni, fapt pentru care el nu se considera vrednic. Toate acestea, cumulate și cu
îndelunga experiență dobândită în decursul anilor au făcut ca monahul Platon să ia decizia
de a merge la Muntele Athos, locul râvnit de toți cei care erau deciși să urmeze viața
monahală. Muntele Athos era numit în Țările Române Grădina Maicii Domnului, fiind
denumit astfel deoarece toți cei care se nevoiau prin mănăstirile sau schiturile românești
încercau să viețuiască după modelul vieții îngerești athonite.
Ajuns la Sfântul Munte, s-a îndreptat către Mănăstirea Pantocrator, unde se nevoiau
mulți monahi de origine slavă, și poate că acesta a fost principalul motiv al opțiunii sale.125
De la început și-a căutat un duhovnic, așa cum se obișnuise în Țările Române, însă
negăsind, s-a lăsat în voia lui Dumnezeu care i-a călăuzit permanent pașii.
Viața duhovnicească fără îndrumarea unui părinte este deosebit de anevoioasă,
tocmai de aceea la început a întâmpinat mari dificultăți mai ales de ordin sufletesc. Ispitele
venite din partea diavolului, războiul nevăzut împotriva gândurilor, acedia, patimă
specifică vieții monahale, toate acestea au fost biruite prin post, multă rugăciune,
privegheri și multe lacrimi.
Așa a trăit o vreme până când, ca o mângâiere venită de la Dumnezeu, a ajuns la
Muntele Athos și starețul Vasile de la Poiana Mărului. Nespusă a fost bucuria întâlnirii cu
părintele său duhovnicesc, mai ales în acele momente grele, fiindcă el alesese calea
sihăstriei, a izolării totale, drum foarte greu pentru un monah relativ tânăr. Primind
sfaturile cuvenite din partea starețului, a mulțumit lui Dumnezeu și a primit să fie călugărit
de către Sfântul Vasile, primind și numele de Paisie.
După plecarea duhovnicului său și urmând sfatul acestuia, Sfântul Paisie ia pe
lângă el un monah, pentru început, iar mai apoi, crescând numărul, ia ființă comunitatea
paisiană. Toți monahii din jurul său erau români, iar slujbele se țineau alternativ, în română

                                                            
125
Ibidem, p. 135

 
75
 

și slavonă. Cu timpul comunitatea a crescut numeric și datorită hirotonirii Sfântului Paisie

întru preot, în anul 1758, de către ierarhul român Grigorie Roșca.126
Odată cu creșterea numărului de frați, a fost necesar și un spațiu potrivit pentru
buna rânduială a vieții, astfel comunitatea s-a mutat în schitul Sf. Prooroc Ilie. Aici au
început să vină monahi din ce în ce mai mulți, atrași de viața duhovnicească deosebită din
acest schit. Era o comunitate foarte frumoasă și bine închegată, cu un îndrumător iscusit în
plan duhovnicesc. Atât de renumit ajunsese Sfântul Paisie, încât însuși fostul Patriarh
Serafim se spovedea la el.127
Printre ucenicii de seamă ai Sfântului Paisie la Muntele Athos se numărau Grigorie
Dascălul, viitor Mitropolit al Țării Românești și un mare păstor de suflete, ieromonahul
Gheorghe, viitorul stareț al Cernicăi și al Căldărușanilor, figură cu totul remarcabilă a
monahismului românesc isihast și mulți alții, toți monahi care urmau cu vrednicie calea
duhovnicului lor, calea desăvârșirii, pe care unii dintre ei au și dobândit-o.128
După un timp, din pricina numărului și mai mare de frați, Sfântul Paisie a ales ca
loc de nevoință una dintre marile mănăstiri moldovenești, și anume Dragomirna, care avea
hramul Pogorârea Sfântului Duh, hram simbolic ales, am putea spune, fiindcă prin venirea
obștii paisiene de la Muntele Athos, Duhul Sfânt s-a pogorât peste Țările Române.
Aici viața monahicească a fost organizată după regulile athonite, având la bază
,,Regulile mari și mici” ale Sfântului Vasile cel Mare, dar și ale altor mari părinți ai
monahismului, cum ar fi Nil Sorski, de care am pomenit anterior în lucrarea de față, sau
Sfântul Teodor Studitul. Astfel bazele fiind puse, comunitatea fraților era în continuă
creștere, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu era viu și respectat întru totul. Frații se aflau în
ascultare desăvârșită față de stareț, neagonisind bunuri materiale, ci numai spirituale,
singura bogăție prețuită fiind cea a duhului. Rugăciunea, psalmodierea, citirea Sfintelor
Scripturi, a Vieților de sfinți și a învățăturilor lor erau singurele preocupări.
Întrucât numărul fraților era mare, Sfântul Paisie a cerut binecuvântarea ierarhului
locului pentru hirotonirea mai multor preoți, dintre monahii îmbunătățiți, care puteau fi
duhovnici și păstori ai fraților. Astfel a rezultat un frumos model de pastorație, care se
practică și astăzi, nu numai în mediul monahal, ci și în cel laic. Iată cum plecând de la
Sfântul Grigorie Palama și de la învățătura sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu,
                                                            
126
Ibidem, p. 136
127
Ibidem, p. 137
128
Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 320

 
76
 

care fac ca Dumnezeu să fie prezent în lume, ajungem pe această linie la curentul paisian
din secolul al XVIII – lea care nu făcea altceva decât să respecte întru totul învățătura
palamită și să dea un nou chip lumii creștine, atât monastice, cât și laice.
Această binecuvântată obște monahală a stat la Dragomirna până în momentul când
Bucovina a fost inclusă în granițele Imperiului Austriac, astfel că, în 1775, Sfântul Paisie și
comunitatea au ajuns la Mănăstirea Secu, unde obștea paisiană a putut duce același
program duhovnicesc început la Dragomirna. Și aici a apărut însă problema spațiului, care
nu mai corespundea cu nevoile obștii în creștere.
Acest lucru l-a întristat profund pe Sfântul Paisie căruia nu-i plăceau mutările
frecvente dintr-un loc în altul și își dorea stabilitate pentru comunitatea monahală. De
aceea atunci când i s-a oferit un alt loc, mult mai spațios, Mănăstirea Neamț, cu greu a
acceptat o nouă deplasare la insistențele domnitorului și ale mitropolitului. Însă frați au
rămas și la Secu și astfel ambele mănăstiri erau sub oblăduirea duhovnicească a starețului
Paisie, iar numărul celor care se nevoiau și ascultau de Sfântul Paisie depășea 350129.
Aici la Neamț, paisianismul, ca o continuare a palamismului, a atins punctul său
culminant. Se făceau traduceri din operele Sfinților Părinți, atât în română, cât și în
slavonă, pentru ca aceste flori duhovnicești să pătrundă în cât mai multe suflete.
Mănăstirea Neamț a devenit o făclie a monahismului ortodox, un adevărat Munte Athos
unde Rugăciunea lui Iisus dădea roade și cei ce o practicau vedeau slava lui Dumnezeu,
atât cât se putea și așa cum învăța Sfântul Grigorie Palama.
Descriera starețului făcută de către un grec pe nume Constantin Caragea scoate în
evidență atât sfințenia vieții sale, cât și frumusețea căii care l-a dus la sfințenie: ,, Pentru
prima dată în viața mea am văzut întruparea sfințeniei, și nu o sfințenie disimulată. Am fost
impresionat de chipul lui luminos și palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui
stufoasă și lungă, strălucitoare ca argintul, de curăția hainelor sale și a chiliei lui. Vorba lui
era blândă și sinceră … Avea aerul unui om complet detașat de cele trupești.” 130
Aceste puține cuvinte sunt de ajuns pentru a arăta ce înseamnă sfințenie și despre
cum a întrupat-o Sfântul Paisie.
Cu ajutorul rugăciunii, sfințenia – desăvârșirea la care suntem chemați – o putem
face văzută, deoarece harul lui Dumnezeu lucrează în om și-l face vas ales al Duhului

                                                            
129
Edward G. Farrugia, S. J. (coord.), op.cit., p. 800
130
Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 139

 
77
 

Sfânt. Aceasta este învățătura Sfântului Grigorie Palama, sau mai bine-zis, aceasta este
Ortodoxia, vederea lui Dumnezeu cu inima curată.
Pentru noi, românii, este o mare cinste faptul că ceea ce se cheamă rugăciune, viață
curată, vedere dumnezeiască, toate acestea s-au făcut simțite pe acest pământ binecuvântat
de Dumnezeu. Noi am amintit doar pe cei mai importanți piloni ai isihasmului românesc,
Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului și Sfântul Paisie cel
Mare, însă numărul lor este mult mai mare, și aici este de ajuns să pomenim pe starețul
Gheorghe de la Cernica, pe Onufrie de la Vorona, Sfântul Calinic de la Cernica, Paisie
Olaru sau Arsenie Boca pentru a ne face o imagine despre cât de mult a însemnat și
înseamnă isihasmul pe aceste plaiuri românești.

 
78
 

CAPITOLUL V
† CONCLUZII †

ot ceea ce s-a spus până aici nu s-a vrut decât să fie o prezentare a ceea
ce înseamnă cu adevărat viața creștină în esența ei, pentru că isihasmul,
am putea spune, nu este altceva decât creștinismul în forma lui primară.
Încă din secolul al IV – lea după ce Biserica creștină a ieșit din
catacombe, după Edictul de la Milan din 313, când creștinismul și-a
câștigat libertatea, tradiția Rugăciunii lui Iisus a arătat continuitate în
lumea creștină, în Răsăritul bizantin mai apoi. Încă de la început până în zilele noastre,
practica acestei rugăciuni neîncetate există în Ortodoxie, revărsând asupra oamenilor
sfințiți prin rugăciune, harul și puterea lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului, mulți teoreticieni sau teologi au încercat să vorbească despre
această rugăciune, să-i dea o anumită formă, să facă diferite clasificări, însă nu s-a pus
niciodată la îndoială existența sa, nici atunci când Evagrie punea accentul mai mult pe
aspectul intelectual al rugăciunii, fără a lumina caracterul ei hristocentric și mai ales
sacramental.
Acest caracter, niciodată individual sau egoist îl așează pe cel care o rostește în
comuniune cu ceilalți, prin Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că acela care spune rugăciunea,
în mod neîntrerupt, nu se izolează de semeni, așa cum ar părea la o primă vedere, ci
chemând numele cel Prea Sfânt al lui Iisus, prin harul Duhului Sfânt acesta îi sfințește viața
și-l umple de căldura iubirii pentru semeni, legându-l de aceștia prin lucrarea harului
dumnezeiesc.
Prin urmare, această chemare sfântă, Rugăciunea lui Iisus nu este nicidecum o
înlocuire a puterii dumnezeiești a harului Duhului Sfânt, ci este o împlinire a lui în ființa
omului, dat fiind că omul aharic este un nonsens, atâta timp cât Dumnezeu pentru aceasta
l-a creat pe om, să fie purtător al harului său.
Rugăciunea aduce totodată echilibru într-o problemă controversată, aceea a
raportului dintre evlavia interioară a fiecărui creștin care se poate ruga la Dumnezeu fără
ajutorul Bisericii, pe de o parte, și a participării la viața liturgică a Bisericii, care prin
Sfintele Taine îi aduce omului harul divin indispensabil pentru mântuire, pe de altă parte.

 
79
 

În isihasm, echilibrul este atins mai ales datorită concepției antropologice pe care
teologii isihaști o aveau despre Sfânta Scriptură, căci numai Cuvântul lui Dumnezeu
revelat și așternut în scris oferă o cunoaștere eshaustivă a omului și a destinului său
metaistoric.
Filozofiile și sistemele gnoseologice care au încercat să dezlege misterul ființei
umane nu au dus decât la teoretizări abstracte, insuficiente. Putem lua ca exemplu filozofia
platonică, cu al ei dualism antropologic bine cunoscut, în care spiritul omului este încătușat
în primitiva materie, spiritul fiind nemuritor și aspirând spre cunoaștere și existență
superioare, dar pe care lumea materială, determinată istoric, nu i le poate oferi sau cel mult
îi oferă o imagine palidă a unei lumi ideale, ceea ce a produs iluzie și dezamăgire.
Mergând pe această linie, gândind astfel, Biserica, privită ca existență istorică, este
o instituție care vrea să-l amăgească pe om, fiindcă toate actele Bisericii, prin care Hristos
– Capul Bisericii – propovăduiește Mântuirea, și anume Întruparea, Învierea din morți,
Înălțarea, Pogorârea Sfântului Duh, toate acestea nu au nici o valoare, fiindcă se adresează
spiritului, deci numai unei părți a ființei umane, cât timp trupul rămâne în afara sferei
dumnezeiești.
Prin urmare, platonismul și filozofia în general nu privesc omul ca pe un întreg,
trup și suflet, amândouă fiind creații unice, având valoare intrinsecă, pe când isihasmul
ancorat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție tocmai acest aspect îl accentuează: privește
omul ca pe un întreg, creație a lui Dumnezeu alcătuită din trup și suflet.
Privind omul în mod obiectiv, isihasmul a putut să formuleze judecăți absolute în
ceea ce privește ființa umană și scopul ei în lume. Omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu
și Dumnezeu se descoperă omului. Omul poate ajunge să-L vadă pe Dumnezeu și să-I
simtă prezența binefăcătoare. Un rol fundamental în relevarea acestui adevăr l-a avut
Sfântul Grigorie Palama. În teologia sa numai omul în totalitatea ființei sale poate recepta
harul lui Dumnezeu, și nu în mod separat, sufletul sau trupul.
Tocmai de aceea Sfântul Grigorie Palama și cei care l-au urmat au fost foarte fermi
și au răspuns celor care îi acuzau de anumite practici trupești, numai trupești, când făceau
rugăciunea, excluzând participarea spiritului, sau atunci când era vorba de descoperire prin
duhul înainte-vederii sau prin anumite viziuni imaginare, socotindu-le exclusiv imaginare
fără nici un fel de implicare a trupului.
Palamiștii nu despărțeau ființa umană, căci trupul nu trebuie despărțit de suflet
pentru a nu se distruge unitatea lui originară pe care Hristos, prin Întrupare, a restaurat-o.
Astfel că încercările de a separa unitatea ființială a omului nu sunt decât lucrări demonice.

 
80
 

Este tocmai ceea ce a încercat să facă diavolul prin ispitirea lui Hristos pe Muntele
Quarantaniei, este ceea ce învăța Varlaam de Calabria, faptul că Dumnezeu poate fi
cunoscut numai pe cale intelectuală, naturală, ochii trupești nu pot vedea slava lui
Dumnezeu.
Aceasta era coloana vertebrală a teologiei Sfântului Grigorie Palama. Însă ceea ce
trebuie precizat, teologia palamită nu era ceva cu totul nou, cum susțineau unii. De la
Sfinții pustiului egiptean și până la misticii zilelor noastre, toți afirmă că omul în totalitatea
ființei lui primește lumina harului necreat, lumină care va premerge Învierea cea de obște.
Se poate naște întrebarea: oare acesta nu este materialism în forma lui cea mai
pură? Nicidecum, pentru că materialismul în viziunea isihaștilor era legat eminamente de
transcendența absolută a lui Dumnezeu. Ori Dumnezeu este nu numai deasupra materiei, ci
și necuprins, situat deasupra înțelegerii limitate a făpturii create de El, toate aceste atribute
atestând puterea lui Dumnezeu care depășește în totalitate capacitățile omului. În sens
invers, datorită atotputerniciei Sale, Dumnezeu se poate descoperi vederii omului, din
punct de vedere trupesc, dar și înțelegerii lui.
Acesta este firul roşu al teologiei palamite, dar și al Ortodoxiei în general încă de la
începuturi, deși s-a cristalizat mai târziu. De aceea teologia palamită nu este separată de
mistică, de trăire duhovnicească. Teologie și viață sunt cele două aspecte complementare
ale aceluiași adevăr suprem care este Ortodoxia. Acesta a fost astfel trăit încă de la început
în creștinismul răsăritean.
Ceea ce a făcut Sfântul Grigorie Palama, a arătat lumii teologia trăită a Ortodoxiei,
punând-o în balanță cu umanismul exacerbat al Renașterii, sau altfel spus, a pus față în față
concepția creștină despre om și destinul său, cu viziunea gânditorilor renascentiști despre
om și destin. Din această confruntare, Ortodoxia a ieșit biruitoare, iar așa-zisa dispută
dintre Sfântul Grigorie Palama și Varlaam de Calabria nu a fost decât confruntarea dintre
teologia și viața dumnezeiască, pe de o parte, și teoria filozofică a lumii, pe de altă parte.
Afirmarea adevărului Ortodoxiei ne apare cu atât mai important, cu cât îl raportăm
la istorie și la epocile ce au urmat după afirmarea sa.
Secolul al XIV – lea a fost unul de cotitură pentru credința ortodoxă care a avut de
făcut o alegere între, pe de o parte, gândirea creștină despre om, în care omul conlucrează
cu harul lui Dumnezeu și se poate îndumnezei, gândire bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție, iar pe de altă parte, între concepția umanistă în care omul deține o anumită
autonomie, se afirmă ca având un statut independent în raport cu divinitatea, aceasta

 
81
 

neintervenind în viața omului, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului aici pe

pământ, sau cel puțin ca începutul desăvârșirii omului să pornească de aici, de pe pământ.
Ceea ce numim astăzi secularizare, fenomen pe care-l considerăm a fi generator al
îndepărtării omului de credință, sursă a necredinței și a indiferentismului religios care
domină lumea contemporană, este efectul gândirii umaniste din secolul al XIV – lea.
Prin Sfântul Grigorie Palama, Ortodoxia a ales să rămână în credința lui Hristos,
cea care afirmă prezența Duhului Sfânt în lume, dar și lucrarea Lui mântuitoare. Acest
adevăr fundamental de nezdruncinat a fost afirmat cu toată tăria în isihasm și în toate
formele și dezvoltările sale ulterioare.
Faptul că Biserica Ortodoxă a făcut din Grigorie Palama un sfânt, ne întărește
credința în învățătura Lui Hristos, în tradiția Sfinților Părinți, învățătură care ne arată
drumul păstoririi pe calea mântuirii. Chiar dacă veacuri de-a rândul a fost considerată o
biserică conservatoare, puțin deschisă către nou, refractară progresului, perspectivele deloc
optimiste ale științei moderne care arată cât de firavă și fragilă este ființa umană în fața
descoperirilor tot mai avansate ne fac să înțelegem de ce Biserica Ortodoxă a rezistat de-a
lungul atâtor veacuri.
Ceea ce umanismul a dorit să înceapă, o așa-zisă autoîndumnezeire a omului, iar
epoca modernă a continuat, ne apare ca o iluzie mincinoasă și periculoasă. Omul nu poate
fi dumnezeu prin sine însuși. Omul, creație a lui Dumnezeu, poate ajunge dumnezeu doar
prin lucrarea sfințitoare a harului, în nici un caz prin sine însuși.
Departe de a răspunde tuturor problemelor pe care lumea le-a ridicat și care
continuă să se acumuleze, frământându-i pe oameni, isihasmul afirmă, profund ancorat în
revelație, lucrarea mântuitoare a lui Hristos în lume prin Duhul Sfânt. Pentru că numai în
Hristos prin Duhul Sfânt suntem chemați să moștenim Împărăția Lui Dumnezeu pregătită
pentru noi încă de la crearea lumii. Acesta este marele adevăr pe care l-a mărturisit în
secolul al XIV – lea Sfântul Grigorie Palama, teologul Luminii Necreate.

 
82
 

† BIBLIOGRAFIE†

1. Bălan, Arhim. Ioanichie, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005

2. Benga, Pr. Daniel, Metodologia cercetării ştiinţifice în teologia istorică, Editura

Sofia, Bucureşti, 2005

3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, București, 1999

4. Bunge, Ierom. Gabriel, Evagrie Ponticul. O introducere, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr.,
editura Deisis, Sibiu, 1997

5. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
EIBMBOR, București, 1997

6. Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin, Vlăducă, Ion (coord.), Din învățătura Sfinților
Părinți. Antologie de texte patristice pe teme de dogmatică și spiritualitate, Editura
Bizantină, București, 2004

7. Carmelo Giuseppe Conticello, Vassa Conticello, La Theologie Byzantine et sa

tradition, vol. II, Turnhout, Brepols Publishers, 2002

8. Cristea, Florentina (trad.), Patericul de la Optina, Editura Bunavestire, Bacău, 2002

9. Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodologice, Editura

Polirom, 1999

10. Evdokimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, trad. de Pr.
Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Asociația filantropică medicală creștină
CHRISTIANA, București, 1995

11. Farrugia, Edward G.(coord.), Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin,

Editura Galaxia Gutenberg, 2005

12. Golitzin, Ierom. Alexander, Mistagogia – experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie.

Studii de teologie mistică, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998

13. Grigorie Palama, Sfântul, Scrieri I, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
2005

14. Grigorie Palama, Sfântul, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
2005

 
83
 

15. Ionescu, Miron (coord.), Radu, Ioan (coord.), Didactica modernă, Editura Dacia,
Cluj- Napoca, 2001

16. Karaisaridis, Pr. Prof. univ. Konstantinos, Viața și opera Sfântului Nicodim
Aghioritul, Editura Anastasia, 2000

17. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, EIBMBOR, București, 1995

18. Louth, Prof. Andrew, Originile tradiției mistice creștine. De la Platon la Dionisie
Areopagitul, trad. de Elisabeta Voichița Sita, Editura Deisis, Sibiu, 2002

19. Meyendorff, John, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, Editura

Enciclopedică, București, 1995

20. Meyendorff, John, Teologia Bizantină, EIBMBOR, București, 1996

21. Moore, Arhim. Lazarus, Sfântul Serafim de Sarov – O Biografie Spirituală, trad. de
Prof. Paul Bălan, Editura Agapis, București, 2002

22. Nil Sorski, Sfântul, Carte pentru lucrarea minții, trad. de Ierom. Calinic de la
Prodromu (1885), reviz. de Arhim. Paulin Lecca, col. Comorile Pustiei, Editura
Anastasia 1997

23. Orzetic, Maria (coord.), Ghid de proiectare didactică Religie creștin-ortodoxă, vol.
III, Editura Sfântul Mina, Iași, 2004

24. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR,
București, 1992

25. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR,
București, 2004

26. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatică Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000

27. Savin, Prof. Ioan Gh., Mistica și ascetica ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale
Sibiu, 1996

28. Serafim, Mitropolitul, Isihasmul – tradiție și cultură românească, trad. de Iuliana

Iordăchescu, Editura Anastasia, 1994

29. Smolici, Igor, Din viața și învățătura stareților, trad. de Arhim. Paulin Lecca, col.
Comorile Pustiei, 20, Editura Anastasia, 1997

 
84
 

30. Spidlik, Pr. Tomas, Marii Mistici Ruși, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1997

31. Spidlik, Pr. Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. II – Rugăciunea, trad. de
Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998

32. Spidlik, Pr. Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. IV – Omul și destinul său
în filozofia religioasă rusă, trad. de Maria – Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
2002

33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (trad.), Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii,
vol. 1, Editura Humanitas, București, 1999

34. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (trad.), Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii,
vol. 6, Editura Humanitas, București, 1997

35. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (trad.), Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii,
vol. 7, Editura Humanitas, București, 1999

36. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (trad.), Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii,
vol. 8, Editura Humanitas, București, 2002

37. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (trad.), Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii,
vol. 9, Editura Humanitas, București, 2002

38. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama,
IBMBOR, București, 2006

39. Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și Educația. Atitudini. Convergențe. Perspective,

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

40. Zamfirescu, Dan, Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenței lor istorice,

Editura Roza Vânturilor, București, 1992

 
85
 

† ANEXE †
 
PROIECT DIDACTIC

Data:
Disciplina: Religie ortodoxă
Clasa: a X-a
Unitatea de învăţare: Spiritualitate şi misiune
Subiectul lecţiei: Rugaciunea curată
Tipul lecţiei : mixtă
Scopul lecţiei: Aprofundarea cunoştinţelor despre importanţa rugăciunii în viaţa
particulară şi în Biserică; formarea deprinderii elevilor de a se ruga.

Competenţe derivate :
La sfârşitul lecţiei elevii vor fi capabili :
C1 – să definească corect şi comprehensiv rugăciunea;
C2 – să identifice şi să exemplifice tipuri de rugăciuni;
C3 – să precizeze condiţiile realizării unei rugăciuni bine plăcute lui Dumnezeu;
C4 – să enumere care sunt treptele rugăciunii;
C5 – să precizeze modalităţi de realizare a rugăciunii curate;
C6 – să conştientizeze importanţa rugăciunii curate pentru mântuire în viaţa
credincioşilor;

Strategii didactice:
1. Metode şi procedee: Conversaţia catehetică şi euristică, lectura, explicaţia,
problematizarea, observaţia individuală
2. Mijloace de învăţământ: fişe cu citate din Sfinţii Părinţi, fişe de lucru pentru
activitate în grup, tabla, creta;
3. Forme de organizare a activităţii: activitate frontală, individuală, lucru pe
echipe.

Resurse: capacitatea de învăţare a elevilor, timp: 50 minute;

Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură, EIMBOR, Bucureşti, 1990.

2. Credinţa ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 1999
3. Antonie Plămădeală,Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983.
4. Mitropolitul Serafim, Isihasmul: tradiţie şi cultură românească, Editura Anastasia,
1994
5. Din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Antologie de texte patristice pe teme de dogmatică
şi spiritualitate ortodoxă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004
6. Maria Orzetic (coord.), Ghid de proiectare didactică: Religie cultul ortodox, vol.
III, Editura ,,Sf. Mina”, Iaşi, 2004
7. Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2004
8. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă: repere teoretice şi metodice, Editura
Polirom, Iaşi, 1999

Modalităţi de evaluare: frontală, formativă, orală.

 
86
  

SCENARIUL DIDACTIC

Etapele Competenţe Tim Conţinutul instructiv-educativ Strategii Evaluare

lecţiei derivate p Activitatea profesorului / didactice/
activitatea elevilor Metode,
mijloace, forme
de organizare
I. 2 • Salutul
Momentul min. • Rugăciunea Împărate ceresc
organizatoric • Notarea absenţelor
• Pregătirea pentru începerea
lecţiei.
II. 5 Prin întrebări frontale, elevii conversaţia Profesorul
Verificarea min. sunt solicitaţi să prezinte titlul activitate apreciază
cunoştinţelor ultimei lecţii, conţinutul tematic, frontală verbal şi
învăţăturile morale desprinse din prin notare
acestea şi tema pentru acasă. răspunsurile
date de
elevi
III. Crearea unei atmosfere conversaţia
Pregătirea 2 adecvate aprofundării noului activitate
aperceptivă min. conţinut şi realizării scopului şi frontală
competenţelor lecţiei.
- Care sunt formele de cinstire a
lui Dumnezeu?
- Prin ce modalităţi îi adresăm o
cerere lui Dumnezeu?
- Cum îi mulţumim?
- Cum stabilim şi menţinem o
legătură cu Dumnezeu?
IV. 1 Profesorul comunică elevilor conversaţia
Anunţarea min. titlul lecţiei: Rugăciunea curată. explicaţia
subiectului noii Precizează, de asemenea
lecţii şi competenţele derivate din scopul
enunţarea noii lecţii.
competenţelor
V. C1 – să 25 Prin conversaţie cu elevii şi prin
Comunicarea definească min. explicaţii ale profesorului se
noilor corect şi porneşte de la conceptul de
cunoştinţe comprehensi rugăciune, cunoscut elevilor, conversaţia
v rugăciunea; pentru a defini noţiunea de
rugăciune curată.
- Ce înţelegem prin rugăciune? Dar
prin rugăciune curată? lectura şi
Se poate porni de la Sfânta discutarea
Scriptură, unde se arată că fragmentelor
rugăciunea este ridicarea minţii din fişele de
către Dumnezeu, aşadar este lucru Evaluare
vorbirea inimii cu Dumnezeu (A se Fişa cu extras orală,

 
87
 

vedea Fişa cu extras din Sfânta din Sfânta frontală,

Scriptură). Scriptură, continuă
Rugăciunea nu numai că îl
apropie pe om de Dumnezeu, dar îl explicaţia
uneşte cu Dumnezeu în duh, îl face
duh cu El. Toate faptele bune îl
ajută pe om să câştige îngăduinţa
lui Dumnezeu, dar nici una nu
întrece rugăciunea, căci prin
rugăciune dragostea de Dumnezeu
şi de aproapele ne umple sufletele. Fişa cu citate
Rugăciunea curată este din Sfinţii
aceea pe care o face mintea când a Părinţi
ajuns la capacitatea de a alunga
uşor şi pentru multă vreme orice explicaţia
gânduri atunci când convorbeşte cu
Dumnezeu. La această libertate
ajunge omul numai după ce a
C2 – să dobândit eliberarea de patimi,
identifice şi despătimirea.
să Rugăciunea curată are mai
exemplifice multe etape, fiecare având
tipuri de corespondent în una sau alta din
rugăciuni; treptele urcuşului duhovnicesc, conversaţia
pentru că rugaciunea trebuie să îl explicaţia
însoţească mereu pe credincios.
Rugaciunea curată se face
numai după ce mintea s-a ridicat de
la contemplarea firii văzute, când
mintea este deasupra imaginilor şi
închipuirilor. Evaluare
Se lecturează şi se discută orală,
cu elevii fragmente din scrierile frontală şi
Sfinţilor Părinţi despre rugăciune individuală
C3 – să (Se utilizează Fişa cu citate din
precizeze Sfinţii Părinţi). conversaţia
condiţiile
realizării unei - Unde ne rugăm? explicaţia
rugăciuni - Cum ne rugăm?
bine plăcute - Pentru ce ne rugăm? Cu ce scop
lui adresăm rugăciunea?
Dumnezeu; Având în vedere spaţiul în
care se desfăşoară, precum şi
numărul de persoane care participă
la rugăciune, putem distinge două
tipuri de rugăciune: cea particulară, argumentarea
pe care o face fiecare credincios în cu citate
mod individual şi cea făcută în
Biserică, la care participă toţi discutarea
credincioşii. fragmentelor

 
88
 

După scopul rugăciunii, se citate

mai pot distinge: rugăciunea de Evaluare
laudă, de mulţumire, de cerere, de observaţia prin
căinţă etc. individuală aprecieri
combinată cu verbale
- Cum ne pregătim pentru activitatea
rugăciune? frontală
- Ce condiţii trebuie să îndeplinim
pentru a ne fi ascultate rugăciunile?
- Ce spun Sfinţii Părinţi despre
rugăciunea curată şi condiţiile
realizării unei astfel de rugăciuni?
Patristica si tradiţia bisericească
menţionează printre condiţiile de
bază ale unei rugăciuni bine
plăcute lui Dumnezeu necesitatea
unei pregătiri sufleteşti şi trupeşti,
de asemenea împăcarea cu semenii
şi stăruinţa în rugăciune, adică
C4 – să rugăciunea neîncetată.
enumere care Pregătirea sufletească şi
sunt treptele trupească are în vedere însoţirea cu expunerea
rugăciunii; postul, cu milostenia şi pacea
interioară pentru ca mintea să se lectura din
poată întoarce de la lucrurile din scrierile
afară către inimă. Sfinţilor Părinţi
Buna rugăciune trebuie să
pornească din smerenie şi din
iubire. Sufletul smerit se predă pe
sine voii lui Dumnezeu, se
curăţeşte şi se deschide către Cel pe
care îl iubeşte şi pe care îl are
permanent în minte.
Stăruinţa în rugăciune
înseamnă preocuparea pentru
legătura permanentă cu Dumnezeu,
după îndemnul biblic: ,,Rugaţi-vă
neîncetat”(I Tesaloniceni 5, 17),
adică pomenirea neîncetată a
numelui lui Iisus Hristos în rostirea
Rugăciunii lui Iisus.
Cităm din cuvintele unui
C5 – să mare rugător cu dragoste fierbinte
evidenţieze pentru Dumnezeu, care a lecturarea şi
modalităţi de perseverat chiar şi în rugăciunea discutarea
realizare a pentru vrăjmaşi, Cuviosul Siluan fragmentelor
rugăciunii Athonitul: ,,Dacă vrei rugăciunea din Fişa cu
curate curată, fii smerit, înfrânat, sfaturi
mărturiseşte-te cu sinceritate, şi patristice
rugăciunea te va iubi.”

 
89
 

explicaţia
Rugăciunea, în
desfăşurarea şi creşterea ei are mai
multe trepte:
a) rugăciunea gurii, realizată
prin mişcarea buzelor;
b) rugăciunea minţii, când
ceea ce spunem înţelegem
cu mintea;
c) rugăciunea inimii, când
ceea ce rostim şi înţelegem
ajunge să fie simţit cu
inima. La această treaptă
ajung puţini, Sfântul Isaac
Sirul spune că doar unul la
zece mii se învredniceşte să
realizeze rugăciunea inimii.
d) rugăciunea de sine
mişcătoare se întâlneşte
atunci când este întipărită în
inima noastră;
e) rugăciunea văzătoare este
aceea care permite
cunoaşterea gândurilor
celorlalţi şi vederea cu
duhul;
f) rugăciunea în extaz sau în
uimire este cea care
transfigurează fiinţa
omului. Mintea se înalţă la
cer iar chipul e învăluit în
lumină harică;
g) rugăciunea duhovnicească
este cea mai înaltă. Se mai
numeşte şi vedere
duhovnicească şi Împărăţie
a Cerului.

Se cunosc mai multe metode

pentru dobindirea rugaciunii curate.
Ele aparţin Sfinţilor Părinţi: metoda
Sfântului Simeon Noul Teolog,
metoda Sfântului Grigorie Palama,
a Sfântului Grigorie Sinaitul, a
Sfântului Maxim Mărturisitorul, a
Sfântului Nicodim Aghioritul şi
exemplele pot continua.
Se utilizează Fişa cu sfaturi
patristice.

 
90
  

În scrierea Trei capitole despre

rugăciune şi curăţia inimii, Sfântul
Grigorie Palma abordează
Rugăciunea lui IIsus în acelaşi timp
ca rugăciune a minţii şi a inimii, a
întregii fiinţe a omului, pe care o
poate realiza numai o minte
despătimită care şi-a transformat
pasionalitatea sufletului prin
smerenie şi căinţă. În mod concre,
paza minţii şi urcuşul spre
Dumnezeu se realizează prin
rugăciunea neîncetată care curăţă şi
luminează mintea şi sufletul. Astfel
se ajunge la contemplaţie.

VI. 10 Elevii sunt solicitaţi să se lucru în echipă Evaluare

Fixarea min. grupeze pentru activitatea în echipe Fişe (1,2,3) formativă,
cunoştinţelor şi să rezolve sarcinile cuprinse în pentru orală
fişa grupei. Concluziile sunt activitatea în
prezentate de liderul fiecărei grupe. grup
problematizarea

VII. 2 Evaluarea se realizeaza pe tot Notarea

Aprecierea min. parcursul lectiei, prin aprecierea elevilor
activităţii răspunsurilor individuale ale activi la
elevilor elevilor dar şi a activităţii lecţie
desfăşurate în grupe sau în perechi. însoţită de
aprecieri
verbale
VIII. 1 Realizaţi un eseu pe tema:
Tema pentru min. Rugăciunea în viaţa tinerilor.
acasă

IX. 2 Rostirea rugăciunii de la

Încheierea min. sfârşitul orei, Cuvine-se cu
lecţiei adevărat.
Salutul..

 
91
 

DESPRE RUGĂCIUNE
- FIŞE DE LUCRU SUPORT PENTRU DESFĂŞURAREA LECŢIEI-

EXTRAS DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Despre rugăciune, însuşi Mântuitorul ne vorbeşte: ,,Tu însă, când te rogi, intră în
cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns şi [...] îţi va răsplăti ţie.
Când vă rugaţi nu spuneţi multe [...], că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai
înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6. 6-8).

FIŞE CU CITATE DIN SFINŢII PĂRINŢI

Iată ce spun Sfinţii Părinţi:

„Când sufletul ajunge astfel iar mintea sa se cufundă în harul Duhului până în
adâncurile smereniei în Hristos Dumnezeu, el începe atunci să nu mai ştie lumea întreagă
ca şi pe cei din lume şi să nu mai privească la sine însuşi...” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Sfântul Grigorie Palama asociază rugăciunea curată cu isihasmul: ,,Aceasta e calea

spre iubirea desăvârşită care, transformată prin nepătimire, duce în sus şi se potriveşte mai
cu seamă celor ce s-au retras din lume [monahilor]; căci aceştia făcându-şi răgaz pentru
Dumnezeu şi stăruind cu minte netulburată în convorbirea cu El prin această unire cu El
leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi strâng uşor comoara iubirii.” (Triade, II)

SFATURI PATRISTICE ÎN VEDEREA SĂVÂRŞIRII RUGĂCIUNII CURATE

,,Nu te îngriji de câte ori rosteşti Rugăciunea. Singura ta grijă să fie ca ea să

ţâşnească din inimă ca un izvor dătător de viaţă dintr-o fântână de apă vie.” ( Sfântul
Teofan Zăvorâtul)

,,Alungă-ţi duşmanii cu numele lui Iisus, căci nu este o armă mai puternică în cer şi
pe pământ... Amintirea lui Iisus să-ţi însoţească fiecare suflare şi aşa vei cunoaşte valoarea
liniştii lăuntrice.” (Sfântul Ioan Scărarul)

 
92
 

DESPRE RUGĂCIUNE
– FIŞE PENTRU ACTIVITATEA ÎN GRUP –

FIŞA 1 – GRUPA 1

Se dă fragmentul:

,,Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu;
iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi
fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa
necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti,
veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor,
sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii (cea care taie
deznădejdea), dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria
sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării
dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu
adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii
viitoare.”
(Sfântul Ioan Scărarul, Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor
virtuţilor; şi despre înfăţişarea văzută şi gândită în vremea rugăciunii, în Filocalia
sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Editura Humanitas, 2002, p. 381)

CERINŢE:

- Ce rol are rugăciunea în viaţa omului, după Sfântul Ioan Scărarul ?

- Ce învăţături desprindem din fragmentul dat ?

 
93
 

FIŞA 2 – GRUPA 2

Se dă fragmentul:

,,Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al

doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem
cunoscută împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre
e cel mai bun. [...]
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi
nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri. [...]
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută
întreagă din firele, mai bine-zis din zalele nepomenirii răului. Căci de nu, cu nimic nu te
vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un
singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei.”
(Sfântul Ioan Scărarul, Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor
virtuţilor; şi despre înfăţişarea văzută şi gândită în vremea rugăciunii, în Filocalia
sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Editura Humanitas, 2002, p. 381- 384)

CERINŢE:

- Cum trebuie să ne rugăm pentru a ni se împlini rugăciunile ?

- Ce învăţături desprindem din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul ?

 
94
 

FIŞA 3 – GRUPA 3

Se dau fragmentele:

,,Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în

rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că
pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii.”
(Sfântul Ignatie Briancianinov, în vol. Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 228)

,,Un trup sătul este o piedică în calea rugăciunii curate, iar Duhul Sfânt nu vine
când pântecele nostru este plin. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu se
slăbească înainte de vreme şi monahul să rămână în stare să-şi facă ascultarea.”
(Sfântul Siluan Athonitul, în vol. Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 231 )

CERINŢE:

- Cum trebuie să se pregătească sufleteşte şi trupeşte creştinul pentru a se ruga ?

- Ce învăţături desprindeţi din fragmentele date ?

 
95
 

PROIECT DIDACTIC

Data
Disciplina: Religie ortodoxă
Clasa: a XI-a
Unitatea de învăţare: Liturgică şi artă
Subiectul lecţiei: Fundamentul biblic şi dogmatic al icoanei
Tipul lecţiei : comunicare de noi cunoştinţe.
Scopul lecţiei: Argumentarea rolului şi a valorii icoanei în Biserica Ortodoxă; cultivarea
unei atitudini de respect şi cinstire a icoanelor.

Competenţe derivate :
La sfârşitul lecţiei elevii vor fi capabili:
C1 – să definească icoana;
C2 – să cunoască temeiurile biblice ale cinstirii sfintelor icoane;
C3 – să facă distincţia între icoană şi idol;
C4– să definească termenul de iconoclasm;
C5– să enumere funcţiile pe care le au icoanele în Biserică şi în viaţa creştinilor;

Strategii didactice:
4. Metode şi procedee: Conversaţia catehetică şi euristică, lectura, explicaţia,
problematizarea, observarea dirijată, observaţia individuală, analiza şi comparaţia
5. Mijloace de învăţământ: fişe de lucru, videoproiector, imagini reprezentative,
material ppt cu cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din România, tabla,
creta;
6. Forme de organizare a activităţii: activitate frontală, individuală, lucru pe
echipe.

Resurse: capacitatea de învăţare a elevilor, timp: 50 minute;

Bibliografie:
9. Sfânta Scriptură, EIMBOR, Bucureşti, 1990.
10. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1981.
11. Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, EIMBOR, Bucureşti, 1993
12. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIMBOR,
Bucureşti, 1997
13. Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, Bucureşti 1937
14. Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 2000
15. Paul Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridian, 1992
16. Maria Orzetic (coord.), Ghid de proiectare didactică: Religie cultul ortodox, vol.
III, Editura ,,Sf. Mina”, Iaşi, 2004
17. Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2004
18. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă: repere teoretice şi metodice, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Modalităţi de evaluare: frontală, formativă, orală.

 
96
  

SCENARIUL DIDACTIC

Etapele Timp Competenţe Conţinutul instructiv-educativ Strategii Evaluare

lecţiei derivate Activitatea profesorului / didactice/ Metode,
activitatea elevilor mijloace, forme de
organizare
I. 2 min. • Salutul
Moment • Rugăciunea Împărate ceresc
organizatoric • Notarea absenţelor
• Pregătirea pentru începerea
lecţiei.
2 min. Pregătirea pentru noua conversaţia aprecieri
II. lecţie se realizează prin activitate frontală verbale
Pregătirea conversaţie cu elevii:
aperceptivă - Ce reprezintă sfintele icoane?
- Ce atitudine avem în faţa
icoanei?
III. 1 min. Profesorul comunică expunerea
Anunţarea elevilor titlul lecţiei: explicaţia
subiectului Fundamentul biblic şi
noii lecţii şi
dogmatic al icoanei.
enunţarea
competenţelor Precizează, de asemenea,
competenţele derivate din
scopul noii lecţii.
IV. 20 – 25 Se prezintă aspectele
Comunicarea min. cognitive şi afective
noilor referitoare la cultul icoanelor, expunerea
cunoştinţe punctându-se :
explicaţia
1) definirea sfintelor
icoane ca reprezentări ale
Mântuitorului, ale Maicii
Domnului, ale sfinţilor sau ale
unor evenimente semnificative conversaţia aprecieri
din istoria mântuirii; problematizarea verbale
2) temeiul doctrinar al expunerea
cinstirii sfintelor icoane;
3) distincţia dintre icoană
şi idol;
4) iconoclasmul;
5) funcţiile icoanei;
Se urmăreşte fişa de lucru
ce cuprinde elemente de
conţinut, temeiuri activitate pe grupe evaluare
scripturistice pentru existenţa
lecturarea orală,
şi cinstirea sfintelor icoane.
Prin conversaţie şi fragmentelor formativă
problematizare, punem în extrase pe fişe de evaluarea
evidenţă deosebirea dintre lucru şi discutarea activităţii pe
icoană şi pictură, lor grupe

 
97
 

transcendenţa de la material la
C1 – să spiritual, icoana ca obiect de
definească veneraţie şi ca simbol.
Cuvântul icoană,
icoana; conversaţia evaluare
provenit din grecescul eikon,
înseamnă chip sau orală,
reprezentare. În Ortodoxie, frontală
icoana este un mijloc de
întâlnire a omului cu problematizarea
Dumnezeu şi cu Sfinţii. Icoana observarea dirijată
descoperă o altă realitate decât activitate frontală
cea văzută, face trecerea de la
lumea materială la cea
spirituală. Prin urmare, icoana
nu trebuie privită ca o simplă
pictură.

Sunt citite şi discutate

argumentele scripturistice şi
patristice pe care se fondează
C2 – să
tradiţia creştină a cinstirii şi
cunoască respectării sfintelor icoane.
temeiurile Se formează grupe de
biblice ale elevi şi se împart fişele pentru
cinstirii activitatea desfăşurată pe
sfintelor grupe. După rezolvarea
cerinţelor, liderul grupei
icoane;
prezintă concluziile activităţii.
Profesorul şi ceilalţi elevi
apreciază răspunsurile fiecărei
grupe.

- Ce motive au la bază
reprezentările iconografice?
- Ce înţelegem prin idol?
- Ce susţin ereticii despre
C3 – să facă Sfintele Ioane?
distincţia - Care dintre împăraţii
între icoană bizantini au luptat împotriva
şi idol; icoanelor?
- În care Sinod Ecumenic a
fost combătută erezia despre
Sfintele Icoane?
- Când sărbătorim restabilirea
cultului icoanelor?

Elevii sunt solicitaţi să-şi

reamintească Porunca a doua
din Decalog. Se supune

 
98
  

C4– să discuţiei un fragment din

definească textul Părintelui Cleopa: ,,Dar
termenul de ce legătură are idolul cu
iconoclasm; sfintele icoane? La porunca a
doua în Decalog zice: Să nu-ţi
faci chip cioplit, nici
asemănarea vreunui lucru din
câte sunt în cer, sus, pe
pământ, jos, în apă şi sub
pământ. Să nu te închini lor,
nici să le slujeşti. Aici de idoli
se vorbeşte. Porunca a doua.”
V. 8 min. Se derulează cu ajutorul
Fixarea şi videoproiectorului materialul observaţia dirijată evaluare
sistematizarea ppt. cu icoane reprezentative oservaţia orală,
noilor de pe teritoriul ţării noastre.
individuală individuală şi
cunoştinţe Materialul cuprinde date
referitoare la vechimea, locaţia analiza şi frontală
şi semnificaţiile icoanelor comparaţia
prezentate (în special icoane material ppt.,
ale Maicii Domnului). videoproiector
Elevii sunt antrenaţi
atât în lecturarea informaţiilor
cât şi în observarea detaliilor
iconografice.

VI. 8 min. C5– să - Care este valoarea spirituală

Asocierea şi enumere a Sfintelor Icoane? conversaţia aprecieri
generalizarea funcţiile pe - Cum ne ajută Sfintele problematizarea verbale
Icoane? Sunt ele făcătoare de
care le au activitate frontală
minuni?
icoanele în - Cunoaşteţi astfel de situaţii şi individuală
Biserică şi în care prin mijlocirea sfinţilor
în viaţa reprezentaţi în icoane s-au
creştinilor; întâmplat fapte minunate? explicaţia
- În ce mod ne influenţează expunerea
viaţa prezenţa icoanelor acasă,
la şcoală, în spitale etc?

În concluzie, Sfintele
Icoane au în primul rând o
funcţie harică. Prin sfinţire, ele
sunt mijlocitoare între om şi
Dumnezeu. Ceea ce este cu
neputinţă omului, este cu
putinţă lui Dumnezeu, de aici
decurgând faptele minunate
săvârşite prin smerenie, căinţă

 
99
  

şi rugăciune în faţa Sfintelor

Icoane.
O altă funcţie este
aceea estetică, punând în
evidenţă frumuseţea chipurilor
şi imaginilor reprezentate în
icoane.
De asemenea, icoanele
au o foarte importantă funcţie
pedagogică, educându-l pe
creştin în spiritul Sfintei
Tradiţii şi Sfintei Scripturi şi
nu în ultimul rând, icoana are
funcţie latreutică, însoţind
cultul divin.

VII. 2 min. Evaluarea se realizeaza activitate frontală notarea

Aprecierea pe tot parcursul lectiei, prin şi individuală elevilor activi
activităţii aprecierea răspunsurilor la lecţie şi
elevilor individuale ale elevilor şi a
încurajarea
activităţii desfăşurate în
echipe. Sunt notaţi elevii care verbală a
au participat activ la elevilor cu
desfăşurarea lecţiei şi atitudine mai
încurajaţi să răspundă cei care puţin activă
au avut o activitate mai puţin
activă.

VIII. 1 min. Realizaţi un eseu pe explicaţia

Tema pentru tema: Lucrarea lui
acasă Dumnezeu prin Sfintele
Icoane în viaţa noastră.
IX. 2 min. Rostirea rugăciunii de la
Încheierea sfârşitul orei, Cuvine-se cu
lecţiei adevărat.
Salutul..

 
100
 

FUNDAMENTUL BIBLIC ŞI DOGMATIC AL ICOANEI

FIŞE PENTRU LUCRUL PE GRUPE

GRUPA 1- ARGUMENTE SCRIPTURISTICE

ƒ ,,Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26).
ƒ Mântuitorul spune: ,,Cel ce Mă vede pe mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”
(Ioan 12, 45).
ƒ Întruparea Domnului: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am
văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan
1, 14).

CERINŢE:

- Care sunt temeiurile principale ale cinstirii Sfintelor Icoane desprinse din Sfânta
Scriptură?
- Comentaţi expresia: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup”.

GRUPA 2 – REFERINŢE PATRISTICE

ƒ ,,Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu care este icoana
cea vie a nevăzutului Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane).
ƒ ,,Să ne închinăm lor, să le sărutăm şi să le cinstim cu ochii, cu buzele şi cu inima,
ca fiind asemănarea Dumnezeului întrupat, sau a Maicii Domnului, sau a sfinţilor
care s-au făcut părtaşi patimilor Lui şi slavei lui Hristos şi au învins şi au distrus pe
diavoli şi demoni şi rătăcirea lor.”
(Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane)

ƒ ,,Cine vrea să fie un teolog şi un bun predicator, este nevoie să înveţe mai întâi
sensul adânc al icoanei creştine. Ea produce un rol sfânt în cei ce o studiază.”
(Sf. Ioan Gură de Aur, Predici despre pocăinţă)

CERINŢE:

- Cum putem cinsti icoanele?

- Ce învăţături desprindem din operele Sfinţilor Părinţi cu privire la cultul Sfintelor
Icoane?

 
101
 

GRUPA 3 – SINODUL VII ECUMENIC

Extras din Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic [Niceea, 787]:

,,Şi, rezumând, zicem: păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau
nescrise, încredinţate nouă. Între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea
propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în Întruparea, adevărată şi nu
închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, acestea aducându-ne bun folos;
[...] hotărâm cu toată cinstea şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele
icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi
vesminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi.[...]
Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip, şi cel care se închină la icoană se
închină persoanei zugrăvite în ea.”

CERINŢE:

- Ce conţine şi ce importanţă a avut hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic cu privire la

cultul icoanelor?
- Cum luptă Biserica contra celor care nu cinstesc Sfintele Icoane?

 
102
 

DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

Subsemnatul, Neculai Justinian–Aurelian, înscris la examenul pentru obţinerea

Gradului didactic I, seria 2009 – 2011, specializarea Religie ortodoxă, prin prezenta,
certific faptul că lucrarea metodico-ştiinţifică cu titlul: SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA –
TEOLOGUL LUMINII NECREATE, elaborată sub coordonarea conducătorului ştiinţific:
lector universitar doctor Ionuţ-Alexandru Tudorie, este rezultatul propriilor mele activităţi
de investigare teoretică şi aplicativă şi prezintă rezultatele personale obţinute în activitatea
mea didactică.
În realizarea lucrării am studiat doar surse bibliografice consemnate în lista
bibliografică, iar preluările din diferitele surse, inclusiv din alte lucrări personale, au fost
citate în lucrare.
Prezenta lucrare nu a mai fost utilizată în alte contexte evaluative – examene sau
concursuri.

Data: Semnătura:

 
103