Chipul omului primordial

Omul a fost creat desăvârşit dar această stare primordială nu coincide cu scopul său
ultim. El nu a fost unit din primul moment al existenţei sale cu Dumnezeu dar avea în fire
totul pentru atingerea scopului cu care a fost creat, caci „Dumnezeu Care a făcut firea
omenească i-a dat prin voinţa Sa, deodată cu existenţa şi puterea corespunzătoare de
înfăptuire a datoriilor”1.
Desăvârşirea lui constă în potenţa sa de a se uni cu Dumnezeu, de a se uni cu
deplinătatea dumnezeirii, care trebuie prin el să pătrundă în materie şi să transfigureze natura
curată. Omul prin unirea sa cu Dumnezeu, trebuia să unească întregul univers creat cu
Ziditorul. Sfântul Simeon Noul Teolog zice, referindu-se la transfigurarea universului prin
omul îndumnezeit că „Toate vor fi mai presus de cuvânt ca întrecând toată înţelegerea. Căci
vor fi spirituale şi dumnezeieşte şi se vor uni cu lumea înţelegătoare şi vor fi un alt rai
înţelegător”2.
Cugetând la starea primordială a omului, Părinţii filocalici vorbesc despre o slavă pe
care omul primordial o poseda înainte de cădere. Astfel, Sfântul Simeon Metafrastul zice:
„Slava dinaintea lui Adam…rănea puternic pe vrăşmaşul care o privea” 3. Dar această slavă nu
era încă desăvârşită, căci Adam nu se afla la capătul final al slavei ci numai la mijlocul ei, aşa
cum zice Avva Dorotei „Adam se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vederea
duhovnicească, într-o slavă şi cinste mijlocie” 4. Această stare este una firească a omului, omul
aflându-se în normalitate până ce era în legătură cu Dumnezeu, adică „aflându-se în starea cea
după fire, precum a fost zidit”5 sau cum zice Cuviosul Isaia Pustnicul „având simţirile
sănătoase şi stăruind în ceea ce îi era firesc”6.
Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul era prezent
în sufletul primului om, fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul
omenesc, el nu ar fi putut duce o viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o
raţiune şi o libertate dar ele nu pot funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu
Dumnezeu. În acest sens, Calist Patriarhul zice:

1
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (40), în „Filocalia”, vol. III, Editura Humanitas,
Bicureşti, 1999, p. 142.
2
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală …, (5), p. 138.
3
Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraze în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte
ale Sfântului Macarie Egipteanul, (36), în „Filocalia”, vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 294.
4
Avva Dorotei, op. cit., p. 453.
5
Ibidem.
6
Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, (2), în „Filocalia”, vol. XII, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991, p. 41.
„ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viaţă harul Duhului de viaţă Făcător şi aşa s-a făcut
Adam om desăvârşit; căci s-a făcut „spre suflet viu” (Fac. 2,7) şi nu spre suflet simplu. Duhul
lui Dumnezeu nu este suflet al omului ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul
Sfânt Se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul
cuvântător (Raţional) şi chip dumnezeiesc”7.
În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de durere, de
boală şi de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar material şi încă nedeplin
duhovnicesc”8. Această nestricăciune primordială era doar în potenţă deoarece Adam nu era
încă fortificat în lucrarea virtuţilor. Nestricăciunea şi incoruptibilitatea lui Adam erau date de
lipsa păcatului primului om şi de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate
„bune foarte” (Fac. 1,31) căci: „omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe
chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată
cu el”9. Aceasta înseamnă că omul putea să devină nemuritor, dacă rămânea, creştea şi se
desăvârşea în această stare harică şi dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.
Părinţii însă şovăie să adopte uimirea elinilor faţă de om ca „ microcosm “ pentru
faptul că recapitulează în el tot universul. Acest mare fapt este totuşi mic pentru Părinţi. Şi ei
se grăbesc să completeze că adevărata măreţie a omului nu se găseşte în aceea că este
existenţa biologică cea mai înaltă, un animal „raţional" sau ,,politic", ci în aceea că este un
„animal îndumnezeit" , că reprezintă existenţa creată care a primit porunca să devină
Dumnezeu.
Măreţia omlui nu se află pur şi simplu în faptul că este un „microcosm”, ci în acela că
10
este chemat să devină o „biserică tainică” , un cosmos mare şi nou în cel mic şi vechi.
Fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în aceasta
lume mică şi văzută. În ce constă măreţia omului? se întreabă Sfântul Grigorie al Nyssei. Şi
răspunde: „Nu în asemănarea lui cu lumea creată,ci în faptul că este făcut după chipul naturii
care l-a creat” ;înseamnă că măreţia omului se află în destinul lui”11.
Aşa cum adevărul şi posibilităţile creaţiei materiale se revelează şi realizează în om,tot
astfel adevărul şi posibilităţile omului creat se revelează şi se realizează în Dumnezeu Cel
necreat.Astfel devine limpede că motivul pentru care omul rămâne pentru ştiinţă un mister

7
Calist Patriarhul, Capete despre rugăcine, (16), în ,,Filocalia”, vol VIII, p. 227.
8
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (2), p. 121.
9
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (21), p. 77.
10
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia 4,PG 36, 627B
11
Sf. Grigorie al Nyssei, Despre alcătuirea omului, 16, PG44, 180.
ţine de faptul că el se află dincolo de limitele ştiinţei,că în nucleul lui,din cauza constituţiei
sale proprii,el este o fiinţă teologică.