Despre chip şi asemănare în teologia ortodoxă.

„Atunci când vrem

să găsim în scrierile Părinţilor o definiţie clară a ceea ce corespunde în noi
chipului divin, riscăm să ne pierdem în mijlocul afirmaţiilor diverse care,
fără a fi discordante, nu pot fi reduse la o parte oarecare a fiinţei umane.”1
Persoana are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se
realizează numai în comunicare. Omul trebuie înţeles ca subiect personal,
capabil să pună întrebări şi să dea răspuns numai în comuniunea personală în
care îşi găseşte adevărata identitate.2
De fapt, această relaţie personală este înscrisă în om de la creaţie prin
faptul că Dumnezeu, Creatorul Său, este un Dumnezeu întreit în persoane.
Însăşi creaţia este actul relaţiei interpersonale între Dumnezeu Tatăl şi Duhul
Sfânt. Deci omul este creat tocmai pentru a reflecta aceste relaţii personale,
pentru a se manifesta în relaţii personale cu semenii săi.3
Chipul dumnezeiesc în om este repercusiunea teologiei trinitare în
antropologia creştină sau, altfel spus, este un chip al Treimii. În el vedem
reproducerea misterului trinitar şi de aceea omul reflectă în sine structura şi
viaţa acestui mister4.
Gânditorii din vechime numeau pe om microcosmos, dar Biserica
creştină, prin Sf. Părinţi, ii dă omului adevărata lui valoare, de chip al lui
Dumnezeu, menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Filozofii profani
numindu-l pe om microcosmos credeau că-l elogiază, dar în fond ei nu-l
ridicau la demnitatea de conducător al cosmosului. Sfinţii Părinţi, în frunte
cu Sfântul Grigorie de Nyssa, afirmă că măreţia omului nu constă în faptul

1
Vladimir Lossky, Chip şi asemănare, traducere de Lucian Turcescu, în Studii Teologice, nr.1/1991 Seria
a II- a, pag. 56
2
Idem, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca Manolache, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 169.
3
Ibidem, pag. 403.
4
Drd. Vasile Cristescu, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu din om, în Studii Teologice, nr.
1-2/1992,Seria a II-a, pag. 95.
că omul e chipul universului, ci în faptul că omul e chipul firii Creatorului
său.5
Totuşi omul e mai mult decât un „microcosmos”. El este persoană,
după chipul lui Dumnezeu. Singur omul a primit la creaţie „suflare” divină.
Primul om a dat nume animalelor după firea lor. Mai apoi, Adam a fost
aşezat în lume şi a primit porunca de a o stăpâni şi cultiva.6
Dumnezeu a prevăzut totul şi a creat toate potrivit planului Său. Omul
a fost înzestrat cu tot ceea ce avea nevoie spre a-şi putea împlini chemarea.
Nu a fost o fiinţă plasată în afara lumii, nici în faţa ei, nici numai înăuntrul
ei. Omul a fost şi este integrat cosmosului, dar în acelaşi timp încifrat în
ordinea şi în perspectiva spiritului.
Omul a fost înzestrat cu calităţi deosebite faţă de celelalte fiinţe ale
lumii. Toate aceste calităţi ale omului ca persoană se mişcă în jurul datului
ontologic exprimat prin noţiunea de chip al lui Dumnezeu.7
Sfinţii Părinţi afirmă că elementele chipului sunt numeroase, fiindcă ele
reflectă, oricât de imperfect, bogăţia imensă a Arhetipului. Omul este chip al
lui Dumnezeu în calitatea sa de suveran al lumii. Autoritatea sa se sprijină pe
raţiune, pe liberul arbitru şi pe dragoste. În chipul lui Dumnezeu din om mai
intră de asemenea nemurirea sufletului, binele, frumosul şi fericirea.8
În Sf. Scriptură, omul nu este definit prin sine, ci întotdeauna în
raportul său cu Dumnezeu. În Dumnezeu îşi are omul începutul şi ţinta
ultimă. Poate cea mai concentrată şi mai adecvată definiţie pe care şi-o poate

5
Ierom. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre chip şi asemănare, în Studii
Teologice, nr. 9-10/1956, Seria a II-a, pag. 587.
6
Ep. Dr. Vasile Coman, Probleme de antropologie creştină, în Mitropolia Banatului, nr. 7-9/1975, pag.
327.
7
Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1996, pag. 158.
8
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Spirit umanist şi elemente de antropologie în gândirea patristică, în Studii
Teologice, nr. 5-6/1970, Seria a II-a, pag. 358-359.

2
da omul din perspectivă religioasă creştină este cea exprimată într-una din
cântările slujbei înmormântării: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi
port rănile păcatelor.”9
Starea de distincţie a omului creat de Dumnezeu drept coroană pentru
întreaga creaţie este indicată de referatul biblic al Facerii (1, 26), care
mărturiseşte: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră…!” Biblia nu spune în ce constă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
în om întrucât ea nu face ştiinţă analitică.
Scopul ei este să păstreze în lume cuvântul lui Dumnezeu, arătând
oamenilor voia Sa de a mântui neamul omenesc. În cărţile Noului Testament
această expresie nu o întâlnim decât la Sf. Ap. Pavel, care dezvoltă chiar o
antropologie cu elemente filozofice, dar cu scop şi conţinut hristologic.
Fundamentul învăţăturii pauline despre om este Iisus Hristos, chipul lui
Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1,
15; II Corinteni 3, 18; Filipeni 2, 16).10
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti iau ca bază a învăţăturii lor despre
om expresia referatului biblic, pe care o dezvoltă şi în care fac distincţie
între conţinutul chipului lui Dumnezeu în om şi cel al asemănării. Chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu în om devin categorii esenţiale de participare la
viaţa divină. Chipul exprimă esenţa naturii umane, capacităţile naturale cu
care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Pentru că omul este imaginea lui
Dumnezeu, tot ceea ce este Dumnezeu prin fire şi în mod necreat, trebuie să

9
Pr. Vasile Mihoc, Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu – deşi poartă rănile păcatelor, în
Mitropolia Ardealului, nr. 7-9/1981, pag. 549.
10
Nicolae Streza, art.cit., p. 554.

3
fie omul prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi în mod creat. De aceea, se poate
spune despre chip că nu este adevărat decât în măsura în care posedă toate
atributele modelului său.11
În scrierile Sfinţilor Părinţi nu se găseşte o definiţie limpede a ceea ce
corespunde în noi chipului dumnezeiesc. Când se atribuie caracterul de chip
al lui Dumnezeu demnităţii regeşti a omului, superiorităţii sale în lumea
materiei, în esenţa sa spirituală, în suflet, în facultăţile spirituale sau
libertatea proprie omului, Sfinţii Părinţi încearcă să definească chipul omului
prin analogie cu chipul lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte Sfânta
Scriptură. Astfel, chipul lui Dumnezeu în om este o calitate a sufletului, ca
simplitatea, nemurirea, iubirea sau cunoaşterea lui Dumnezeu, comuniunea
cu El sau posibilitatea de a participa la viaţa divină, cu locuirea Sfântului
Duh în suflet.12
În general, Sfinţii Părinţi se feresc să mărginească ceea ce este chipul
lui Dumnezeu la o parte oarecare a fiinţei umane. Pe de altă parte, chipul lui
Dumnezeu în om reflectă plenitudinea arhetipului divin, care este cu
neputinţă de a fi cunoscut şi definit, la rândul lui şi el este greu de cunoscut
şi definit. De aceea nici nu se poate defini precis în ce constă chipul lui
Dumnezeu în om. Noi nu putem să-l concepem altfel decât prin mijlocirea
ideii de participare la bunurile nesfârşite ale lui Dumnezeu13.
În ceea ce priveşte asemănarea omului cu Dumnezeu, întreaga tradiţie
ortodoxă este unanimă şi afirmă că asemănarea este o stare de har pe care
omul o primeşte prin Iisus Hristos în Biserică. Hristos a deschis drumul
omului spre Dumnezeu prin intermediul legăturii harice restabilite de El în
Biserică. Drumul spre asemănarea omului cu Dumnezeu este un progres
11
Ibidem, pag. 556.
12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Starea primordială a omului, în Ortodoxia, nr. 3/1956, pag. 352.
13
Nicolae Streza, art.cit., p. 557.

4
continuu. Ca idee teologică, asemănarea este condiţie neapărată a cunoaşterii
lui Dumnezeu; nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără să ne purificăm
prin Hristos, Dumnezeu înomenit şi să ne facem asemenea Lui pentru a
putea ajunge la adevărata cunoaştere. De aceea, se poate afirma că Hristos
intră în raport intim cu cei asemenea Lui.
Omul are prin creaţie capacitatea de a deveni subiect al dragostei
divine, capacitate ce nu se şterge nici prin păcat. Ca subiect actual al
dragostei divine, omul nu poate deveni decât când primeşte în sine dragostea
lui Dumnezeu, când el are această capacitate de recepţie activă a dragostei
divine. Este o capacitate de a creşte în dragostea lui Dumnezeu prin eforturi
proprii şi împărtăşirea harului divin. Capacitatea de a deveni subiect al
dragostei divine, adică purtător al harului, trebuie să corespundă ca şi chipul
lui Dumnezeu în om, iar starea actuală de subiect al acestei dragoste să
corespundă ca şi asemănare a omului cu Dumnezeu14.
Chipul implică destinaţia omului spre îndumnezeire, setea de
infinitate, ca relaţie bilaterală. Asemănarea însă e nu numai starea finală de
îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului
stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu pune în lucrare voinţa
omului, dar fără această voinţă, nu ni se descoperă.15
De aceea Părinţii, de la cei dintâi şi până la Sfântul Grigorie Palama,
au accentuat faptul că noţiunea de chipul se dezvoltă în asemănare îndeosebi
prin virtuţi, care sunt în special opera voinţei, ajutată de har.
Aşadar, chipul lui Dumnezeu este bunul omenirii totale, care trebuie
să se realizeze în fiecare dintre noi. Oamenii sunt creaţi după chipul lui
Dumnezeu, adică înzestraţi cu raţiune şi capabili de desăvârşire morală. Prin
14
Ibidem, p. 563.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
15

Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1981, p. 99.

5
învăţătura despre chip şi asemănare, omul se înfăţişează ca un „dumnezeu
creat”, un „dumnezeu prin har”: aceasta este adevărata şi fundamentala
definiţie a omului în creştinism16.

16
Ierom. Nestor Vornicescu, art.cit., p. 589.