UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ,,ANDREI ŞAGUNA”

SECŢIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Arhid. Prof.Univ.Dr. Ioan Ică Jr Gorbănescu Andrei

Sibiu,
2019

1
 UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA”
FACULTATEA DE TEOLOGIE
SFÂNTUL ,, ANDREI ȘAGUNA”
SECȚIA- TEOLOGIE PASTORALĂ

TEOLOGIA ȘI MISTICA HRISTOLOGICĂ

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Arhid. Prof.Univ.Dr. Ioan Ică Jr Gorbănescu Andrei

Sibiu
2017

2
 CUPRINS

Argument………………………………………………………………….p.III
Introducere………………………………………………………………..p.IV

Cap.I. Teologia și mistica Întrupării Logosului divin

I.1 Întruparea Logosului lui Dumnezeu-premisă și condiție a mântuirii obiective.........p.1

I.2 Unirea ipostatică-maxima apropiere a omului de Dumnezeu……………………....p.11
I.3 Kenoză și îndumnezeire în spiritualitatea ortodoxă…………………………….…..p.19

Cap.II. Teologia și mistica Răscumpărării

II.1 Raportul dintre Mântuirea Obiectivă și mântuirea Subiectivă..................................p.30

II.2 Răscumpărarea și aspectele ei de jertfă, ontologic și recapitulative……………......p.35
II.3 Însușirea roadelor Răscumpărării în spiritualitatea ortodoxă………………….…....p.42

Cap.III. Teologia și mistica Euharistică

III.1 Sfânta Euharistie-Jertfă și Taină a unirii creștinului cu Hristos.................................p.52

III.2 Comuniunea euharistică în spiritualitatea ortodoxă…………………………...……p.63
III.3 Viața în Hristos prin Euharistie și Tainele Bisericii…………………………………p.74

Cap. IV. Teologia și mistica Eshatologică

IV.1 Hristos Pantocrator-Mântuitorul și Judecătorul (Hristos și judecata particulară; Hristos și

judecata universală)…………………………………………………………………....…p. 87
IV.2 Hristos – Lumina lumii și îndumnezeitorul omului în sens eshatologic....................p. 97
IV.3 Cer nou și pământ nou” – transfigurarea creției în și prin Hristos Pantocrator...........p. 106

3
Argument

În decursul vieții de student, când mi-a fost dat să mă adâncesc în izvorul nesecat
al Teologiei, am avut curiozitatea să cercetez, după limitele firii, misterul hristologic. Acesta
ni-L prezintă pe Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și Răscumpărător al omului din robia păcatului.
A fost o mare provocare, deoarece este greu pentru o minte omenescă să deprindă ceva ce poate
fi învățat doar prin trăire.
Nimic nu este mai frumos și mai sublim decât să cercetezi învățătura despre Cel
care S-a făcut Om asemenea nouă, afară de păcat. Întruparea lui Hristos este taina ,,cea din veac
ascunsă și de îngeri neștiută”. Omului I s-a dat șansa de a deveni Dumnezeu după har și acest
lucru m-a antrenat și motivat și mai mult să mă adâncesc în studiu. Tema îndumnezeirii omului
este un subiect ce are ca fundament iubirea de Dumnezeu și de semeni.
În cuprinsul lucrării, mi-am propus să evidențiez, cât mi-a fost dat de
Dumnezeu, câteva aspecte ce țin de mistica hristologică. Misterul divin nu poate fi cuprins în
materialitatea acestei lumi, ci doar trăit ca un prezent continuu al comuniunii cu Creatorul. Am
ales această temă, din dorința de a învăța cât mai multe lucruri despre modul în care Omul S-a
pogorât din iubire pentru a face creatul, posibil Dumnezeu după har.
Lucrarea mi-am structurat-o pe patru capitole, pe parcursul cărora am încercat
să cuprind cât mai bine tema aleasă:

I. Teologia și mistica Întrupării Logosului divin;

II. Teologia și Mistica Răscumpărării;
III. Teologia și mistica Euharistică;
IV. Teologia și mistica hristologică eshatologică.

Pe tot parcursul redactării, am încercat să argumentez cât mai elocvent aspctele

susținute și m-am străduit să dau o notă de originalite rândurilor ce le-am scris. Mereu este loc
de mai bine, de a îmbunătăți o muncă și de a plini un efort. De aceea, mă voi strădui să nu-mi
limitez lecturile și demersurile educaționale la această lucrare. Pentru mine, ea, este un început
al lungului drum ce îl am de urmat.

4
Introducere

Întreaga învățătură a Bisericii Ortodoxe are un fundament hristologic, iar creația

este prin definiție hristocentrică. Omul este suprema creație a lui Dumnezeu căreia i s-a oferit
șansa mântuirii și posibilitatea îndumnezeirii prin enipostazierea firii umane de către Iisus
Hristos.
Mistica hristologică a Bisericii de Răsărit consideră Întruparea lui Hristos ca
fiind centrul existenței eclesiale și fundamentul poporului care tinde la restabilirea comuniunii
cu Dumnezeu Tatăl. Toate câte există au la baza iubirea trinitară care este pârghia ce susține
întregul univers. Teognozia la care este chemat omul pentru a ajunge la theosis se poate realiza
doar prin integrare eclezială care unește creatul cu necreatul și pogoară cerul pe pământ în
cadrul cultului divin. Omul, în calitate de chip al Chipului, este chemat la o activitate teandrică
în cadul căreia Dumnezeu I se comunică prin tot ceea ce-l înconjoară și mai presus de atât Îl
trimite pe Hristos să plinească sinergia.
Biserica, în calitate de Trup tainic al lui Hristos, oferă omului posibilitatea
mântuirii prin integrarea acestuia în misterul divin. Această integrare se realizează prin
dispoziția omului de a se uni cu Hristos euharistic și trăirea eshatonului ca un prezent continuu.
Unirea cu Hristos, mistic, presupune ieșirea din temporal și împărtășirea din infinitatea iubirii
divine. Viața mistică la care ne cheamă Hristos Cel Întrupat și Înviat este: ,,esențialmente viață
în divin și divinul, în spiritualitata Bisericii de Răsărit, nu este în primul rând putere, ci izvorul
din care tâșnesc făptura cea nouă și noua viață”1
Hristos, în calitate de Răscumpărător ne-a dat șansa de a restaura chipul trinitar
ce îl avem impregnat încă de la creație. Mai mult decât atât, unirea deplină cu El o realizăm
prin Sfânta Taină a Euharistiei care este o Jertfă continuă a Lui și a păcatelor noastre și Taină a
iubirii împărătășite deplin. Toate acestea ne ajută să intrăm în taina lui Dumnezeu și în
așteptarea momentului re-ntâlnirii cu Hristos, la cea de a Doua Venire, când fiecare dintre noi
vom avea parte de bucuria infinită a vederii Dreptului Judecător.

1
Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Sofia, București, 2015 p.118

5
 Teologia și mistica hristologică

I. Teologia și mistica Întrupării Logosului divin

I.1 Întruparea Logosului lui Dumnezeu-premisă și condiție a mântuirii obiective

Mântuirea sau răscumpărarea omului din robia morții și a păcatului este opera
lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Hristos prin Însăși Persoana Sa este Mântuitor.
Nici un om nu poate găsi mântuirea pe cont propriu sau în afara persoanei lui Iisus Hristos. A
căuta mântuirea însemnă a căuta pe Iisus Hristos și comuniunea cu El.
Opera de mântuire presupune o colaborare între Hristos în calitatea de Mântuitor
și om care este cel care are parte de roadele acestei conlucrări. Mântuirea o face Fiul lui
Dumnezeu printr-o lucrare de transformare a noastră în care un rol deosebit de important îl are
iubirea lui Dumenzeu față de om. Din această cauză, doar Iisus Hristos este Cel care poate
îndeplini și împlini această operă prin săvârșire de lucruri minunate și mântuitoare.
În cadrul procesului soteriologic, putem, pornind de la textul paulin din Romani,
8,30 ,, Iar pe cei pe care i-a hotărât mai înainte, i-a și chemat și pe care i-a chemat, i-a și
îndreptățit iar pre care i-a chemat, pe aceștia i-a și slăvit”2, de unde se distinge patru etape
definitorii în iconomia mântuirii- hotărârea din veșncie, chemarea, îndreptarea și proslăvirea.
Întreg neamul omenesc este chemat la o întărire a comuniunii cu Creatorul și la ajungerea spre
starea desăvârșită de îndumnezeire. Această tindere din veșncie a neamului omenesc spre
mântuire s-a realizat în timp prin persoana Lui Iisus Hrisos căruia Îi aparține chemarea și
răscumpărarea.
Dumnezeu oferă neamului omenesc prima condiție a mântuirii prin harul
Domnului Iisus Hristos. Potrivit învățăturii de credință ortodoxe, Biserica este Trupul cel Tainic
al Lui Hristos ce are rol de mijlocire a acestui har deoarece creștinii pot face prin aceasta
legătura cu harul chemării spre a se îndumnezei. Acest har al chemării spre mântuire se oferă
oamenilor în mod gratuit având ca fundament iubirea lui Dumnezeu care vrea ca tot omul să

2
Romani, 8,30

6
afle calea spre desăvârșire și să devină asemenea Lui prin har.
Dumnezeu, prin harul Său natural, înfăptuiește condiția obiectivă a procesului
soteriologic dar ființa umană este responsabilă în virtutea liberului arbitru să fructifice acest dar
sau să ignore milostivirea lui Dumnezeu. Chemarea omului spre mântuire este o acțiune a iubirii
divine și este momentul inițial al vieții noastre duhovnicești. Chemarea este adresată tuturor
oamenilor iar alegerea este condiționată de efortul omului spre a realiza scopul ultim al
existenței sale- mântuirea.
Referatul biblic al Genezei, ne spune că Dumnezeu a creat lumea din nimic prin
puterea cuvântului, cerul, pământul și toate câte sunt ,,Prin credință pricepem că s-au întemeiat
veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd 3” Totodată toată
creația a fost adusă la viață prin intermediul Cuvântului ,, La început era Cuvântul și Cuvântul
era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin
El s-au făcut, și fără El nimic nu S-a făcut din ce s-a făcut ”4. Deci lumea, și toate câte sunt în
ea și omul, ca încununare a acestora sunt premise ale venirii Fiului lui Dumnezeu în lume spre
mântuirea acesteia.
În acest proces al mântuirii este un adevăr incontestabil faptul că Iisus Hristos a
venit în lume să cheme la mântuire și să mântuiască pe cei păcătoși ,, Vrednic de credință și de
toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși,
dintre care cel dintâi sunt eu”5. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, are un dublu sens,
unul îndreptat spre Dumnezeu, spre a-L slăvi prin reconfigurarea comuniunii noastre cu El și
eliberarea noastră se sub tirania păcatului și a morții prin îmbrăcarea noastră în strălucirea
dumnezeiască.
A doua premisă a mântuirii este centrată în jurul omului care este creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este un dat ontologic ce pre-
închipuie pe de o parte specificul condiției umane iar pe de alta faptul că omul este într-o relație
directă cu Dumnezeu. În minunea conceperii omului după chipul Lui Dumenzeu este implicată
atât relația cu El cât și relația cu toți cei care sunt deținători ai chipului lui Dumnezeu. Calitatea,
după chip definește caracterul de ființă spirituală a omului ce stă în relație cu Arhetipul care
este necreat și care este Treimea de persone absolute.

3
Evrei 11,3
4
Ioan 1, 1-3
5
I Tim, 1,15

7
 În cadrul acestei comuniuni de iubire dintre om ca parte a creatului și Dumnezeu
ca sursă a tuturor și exponent Necreat, s-a produs o frântură în momentul în care omul a umbrit
chipul său și s-a lăsat pradă păcatului care a întinat structura iubirii supreme a Sfintei Treimi
revărsat asupra sa. Natura și toate celelalte își găsesc un sens în om prin calitatea acestuia de
co-creator. Aceasta îi urmează în cădere pentru că este o natură proprie omului. Calea spre
îndumnezeire propusă lui Adam nu putea fi posibilă fără o biruință asupra păcatului generator
de moarte și de pieire a celor create. Pentu ajungerea la unirea cu Dumnezeu, omul a fost nevoit
să străpungă trei bariere6 stricăciunea intrată în firea sa, ca o consecință a căderii, păcatul și
moartea
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită ca mântuire obiectivă sub cele
trei aspecte ale sale. Prin împlinirea celor trei feluri de activități ca aspecte ale actului mântuitor,
Iisus Hristos are o întreită slujire: ca profet, ca arhiereu și ca împărat. În calitatea Sa de Prooroc
–Învățător, Hristos este plinătatea acestei demnități prin Însăși Persoana Sa, descoperind
oamenilor cu autoritatea pe care o deține ca Mântuitor, adevărul despre Dumnezeu, despre
creație, despre om confirmând toate acestea prin faptele minunate. Sfântul Evanghelist Ioan
ilustrează faptul că Iisus Hristos se identifică cu însăși învățătura Sa: ,,Eu sunt calea, adevărul
și viața”7.
Mântuitorul Iisus Hristos, este adevărul ipostatic al Tatălui și totdată și plinirea
Revelației dumnezeiești : ,,Pentru că Legea prin Moise s-a dat iar harul și adevărul au venit
prin Iisus Hristos”8. Conținutul chemării profetice a lui Hristos îl constituie Evanghelia Sa
împreună cu Sfânta Tradiție sau Tradiția Apostolică.
Slujirea arhierească a lui Hristos constă în jertfa de Sine cu tot ceea ce implică
aceasta de la încercările îndurate de El de la Întrupare până la moartea pe Cruce- ca act
confirmator al iubirii față de oameni. Dumnezeu în înțelepciunea Sa a decis ca Fiul Său să fie
Cel care va mântui neamul omenesc de sub jugul întunericului și al păcatului. Sfânta Scriptură
Îl numește pe Iisus Hristos, Arhiereu Veșnic și mai mult decât atât El este ,,(…) preot în veac
după rânduiala lui Melchisedec.”9

6
Pr.Prof. Dumitru Radu, Mântuirea a doua creație a lumii, în revista Ortodoxia, Anul XXXVIII, Nr 2-Aprilie
Iunie, 1986, București, pag.52
7
Ioan 14,6
8
Ioan 1,17
99
Psalm 109,4

8
 Doctrina catolică referitoare la mântuire atribuită lui Anselm de Canterbury,
accentuează ideea de satisfacție în jertfa Mântuitorului iar dreptatea divină a fost ofensată de
om prin căderea acestuia în păcat. Viziunea protestantă respinge doctrina catolică și întrevede
mântuirea ca realizată prin moartea substitutivă a lui Hristos care a suportat în locul oamenilor
mânia lui Dumnezeu ce s-ar fi revărsat asupra lor.
Demnitatea de împărat a lui Iisus Hristos este afirmată de numele ce I S-a dat
în cuprinsul profețiilor mesianice, de către unii dintre contemporani și chiar prin auto afirmare.
În profețiile vechi testamentare, Mesia este ilustrat ca împărat ce stă pe tronul lui David în veac,
făcând dreptate ca Împărat și mântuitor, stăpân până la marginile pământului și dincolo de
acestea. Înainte de moartea și Învirea Sa, Iisus Hristos Și-a arătat demnitatea de Împărat prin
multitudinea de minuni săvârșite pentru omenire prin intermediul cărora El a încercat să
pogoare Împărăția lui Dumnezeu la nivel uman.
Sublimul demnității Sale ca Împărat Îl atinge prin Învierea Sa din morți prin care
pe toate le ridică de la moarte la viață și împodobește întreaga creație în Lumina necreată a
dumnezeirii Sale. După Înviere alte două momente fundamentale din cadrul slujirii ca Împărat
sunt Înalțarea la cer și Judecata Universală.
Actul cel mai impresionant al mântuirii obiective care a jucat un rol decisiv în
cadrul operei de mântuire a lumii, este actul Întrupării Fiului lui Dumnezeu prin care Hristos a
unit întreaga sa demnitate de Fiu al Lui Dumnezeu cu natura umană decăzută în păcat și
cuprinsă de efectul devastator al morții. Prin Întrupare înțelegem În-omenire faptul că Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut și Om adevărat.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a unit în Sine cele de sus şi cele de jos, adică
pe Dumnezeu cu omul, şi, prin aceasta, pe Dumnezeu cu întreaga creaţie. Taina Întrupării este
inaccesibilă multora, dar poate fi descifrată fragmentar şi adesea de cei cu o bogată experienţă
duhovnicească. Chiar dacă şi îngerii au ştiut despre ,,taina cea din veac ascunsă“, căci zămislirea
Domnului e binevestită de Arhanghelul Gavriil şi păstorii sunt învăţaţi prin îngeri, totuşi, le-a
rămas ascuns modul necuprins al zămislirii Domnului, ,,cum fiind întreg în Tatăl şi întreg în
toate, şi toate umplându-le, era întreg în pântecele Fecioarei“.
Scopul şi efectul Întrupării a fost definit tocmai ca şi răscumpărarea omului şi
restaurarea sa la condiţiile originale care au fost distruse în urma căderii în păcat. Sfântul Maxim
Mărturisitorul a susținut că Întruparea trebuie privită în calitate de scop absolut şi primar al lui

9
Dumnezeu în actul Creaţiei. Întrupându-Se ca om, El cuprinde în Persoana sa toată creația.
Această cuprindere se face nu printr-o acțiune exterioară ci prin faptul că le umple de iubire și
le umple de sens.
Actul Întrupării a fost un act de iubire din partea Sfintei Treimi. Lumea a fost
răscumpărată prin în-omenirea lui Hristos în urma sfatului trinitar. Persoanele trinitare sunt
arhetipul iubirii și este cauza generatoare a tuturor actelor soteriologice. Întreaga Sfântă Treime
a luat parte la actul Întrupării lui Hristos. Acest act este oferirea la nivel uman a iubirii veșnice
a lui Dumenezeu. În Hristos toți suntem mântuiți pentru că prin El avem relație directă și intimă
cu Dumnezeu.
Părintele Stăniloae, atestă cum, prin Întrupare, omul are parte de iubirea treimică
și se împărtășește de aceasta: ,,Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu, S-a arătat ca lumină deplină
a omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu și frate al său, ca Fiul lui
Dumnezeu, și în stare să se înalțe, prin Duhul Dfânt al Fiului, la viața neînchisă în lumea
aceasta. L-a arătat făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de
intimitatea cu Sfânta Treime pentru o fericire veșnică în această comuniune.”10
Fără actul Întrupării, umanitatea nu L-ar fi putut avea pe Dumnezeu prezent în
ea. Omul nu s-ar fi putut odihni în infinitatea lui Dumnezeu dacă eternul nu se pogora la
termporal. Odihna veșnică oferită omului prin Întrupare este eternizarea acestuia prin suflet și
transformarea acestuia în purtător al dumnezeirii. O altă dovadă de apropiere între om și
Dumnezeu manifestată prin actul Întrupării este aceea că Fiul lui Dumnezeu a decis să Se nască
dintr-o reprezentantă a neamului omenesc- Fecioara Maria. Dacă nu s-ar fi născut dintr-o
reprezentantă a neamului omenesc, nu ar fi oferit lumii șansa veșniciei și apropierea nu ar fi
fost atât de bine conturată.
În actul Întrupării, Părintele Stăniloae vede și o ilustrare a iubirii lui Dumnezeu
Tatăl față de creație și față de făpturile Sale: ,,Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit
și Eu pe voi”11. Un alt lucru pe care părintele Stăniloae vrea să îl sublinieze în legătură cu taina
Întrupării este acela că, spațial, Hristos nu vine mai aproape de oameni ci operează prin altă
putere, aceea a iubirii pe care ne-o arată, și prin intermediul căreia înlătură orice umbră de păcat

10
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993,
pag.57
11
Ioan 15,9

10
și de deznădejde de pe ochii trupului supus păcatului. Prin înlăturarea amorțelii de pe ochii
trupului, omul este capabil să ,,poată vedea și să poată primi conștient razele dumnezeirii care
și înainte îl străbăteau.”12
Taina Întrupării lui Hristos este tâlcuită de părintele Stăniloae, ca fiind o lucrare
soteriologică bazătă pe iubire față de oameni și nu doar pe ideea ascultării față de Tatăl. Prin
asumarea firii umane Hristos S-a apropiat atât de mult de oameni încât, prin Taina Răstignirii,
El nu a răstignit doar trupul Său în-omenit ci toate păcatele neamului omenesc și patimile ce
mistuie sufletele acestora. Hristos ia trup uman și pentru a revela oamenilor faptul că ,, (..)
iubirea Sa pentru ei este atât de mare încât intră în comunitate deplină cu ei prin cuvânt și
faptă, într-o frățietate concretă, nu numai una formal. ”13
Hristos, prin Întrupare nu a realizat doar o împăcare a omului cu Dumnezeu fără
de care nu era posibilă comuniunea cu Acesta, ci a și modificat constiuția ontologică a creație
pentru a o face pe acesta aptă să primească întru sine necreatul prin Hristos care este pârgă a
Celui necreat. Iubirea este motivul principal al Nașterii ca om din Fecioară deoarece aceasta
descrie cel mai bine ființa divină și este modul prin care omul îl poate cunoaște cel mai bine pe
Dumnezeu ,,Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”14
Opera soteriologică este structurată de Sfântul Maxim Mărturisitorul pe trei
etape pe care Hristos le reactualizează mereu în Ființa Sa. Prima treaptă este cea a Întrupării
apoi incoruptibilitatea voinței în viața pământească ce duce la Cruce apoi nestricăciunea firii
care se va reflecta în Înviere15.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, întruparea și îndumnezeirea sunt
corespondențe și nu pot fi disociate în cadrul operei soteriologice. Dumnezeu se face om și prin
aceasta omul se ridică spre plinătatea dumnezeiască. De altfel, el susține că Hristos S-ar fi
întrupat și dacă nu exista păcatul strămoșesc deoarece El voia să unească prin Sine firea umană
cu divinitatea.
Taina Întrupării cuprinde în ea toate simbolurile și taine Sfintei Scripturi. El
susține că cel care cunoaște și își asumă taina Crucii și a Mormântului, va putea să cunoască și

12
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, pag.232
13
Ibidem, pag.254
14
I Ioan 4,8
15
De Ambiguis, P.G. t.91, col.1392, B apud, Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura
Anastasia, pag 182

11
rațiunile ființiale ale tuturor lucrurilor. Sfântul Maxim spune că : ,,Taina Întrupării Cuvântului,
cuprinde în Sine sensul tuturor simbolurilor și enigmelor Scripturii ca și sensul ascuns al
întregii creații sensibile și inteligibile. Dar Cel care cunoaște taina Crucii și a Mormântului
cunoaște și rațiunile ființiale ale tuturor lucrurilor.(..)”16. Maxim Mărturisitorul vede în faptul
Întrupării că Hristos adună întru Sine întreaga omenire dar aceasta nu o face printr-o intervenție
exterioară ci din interior prin intermediul iubirii și a păcii pe care le instalează în cadrul
oamenilor.
Fiul lui Dumnzeu S-a făcut om și pentru faptul că în cadrul creației, omul are
menirea sublimă de a proteja ceea ce I-a fost oferit și de a duce cu el întreaga creație la
desăvârșire. Dacă omul nu este desăvârșit, cum va putea să împlinească și să plinească ceea ce
i-a fost încredințat. Sfântul Maxim întărește acest lucru spunând că: ,,Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om, pentru că ommul este inelul de legătură dintre toate părțile creației și Dumnezeu. În
El se vor aduna toate. Omul are de la început o legătură ontologică cu toate și o sete de a
desăvârși această legătură.”17
În ceea ce privește relația dintre Adam ca Proto-părinte și a lui Hristos ca cel de
al Doilea Adam, aceștia au fiecare rolul lor în creație. Adam este primul om ce este părintele
neamului omenesc dar el a constituit un început al omenirii umbrit de păcat și lipsit de
comuniunea cu Dumnezeu. Hristos, reprezintă al Doilea Adam venit din cer care semnifică un
incipit marcat de iubirea și comuniunea cu Dumnezeu. Mântuirea este realizată de Hristos încă
de la momentul zămislirii Sale într-un pântece omenesc. Despre modul de asemănare dintre
Adam și Iisus Hristos și modul de preluare a trupului material, Sfântul Maxim spune: ,,Domnul
Iisus Hristos, Se constituie ca om pe de o parte după o oarecare asemănare cu Adam, deși e și
născut după o oarecare asemănare cu noi, pe de alta, e făcut altfel decât Adam și altfel decât
noi (..)”18
Un alt Sfânt Părinte care a scris o capodoperă teologică despre Întruparea lui
Hristos ca premisă a răscumpărării și îndumnezeirii omului, a fost Sfântul Atanasie cel Mare.
Acesta a tâlcuit taina Întrupării nu doar ca o consecință a păcatului și răscumpărării din calea
morții ci și ca o dovadă de iubire ce își are izvorul în Arhetipul trinitar.

16
Centuriile gnostice, 1,66,P.G., t.90, col 1108, A B apud, Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de
Răsărit, Editura Anastasia, pag.168.
17
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua E.I.M.B.O.R. București, 2006, nota de subsol 328, p.391
18
Ibidem, nota de subsol 348,p.415

12
 Pocăința manifestată de om după cădere nu era suficientă pentru restabilirea
completă a comuniunii cu Dumnezeu. În urmă căderii omul a umbrit chipul lui Dumnezeu sădit
în interiorul său și astfel și putința de a lupta cu păcatul era deficitară. În acest context, doar o
re-noire a comuniunii prin Hristos, putea să-l ridice pe om din stricăciunea firii sale. Prin cădere,
oamenii au rămas goi de harul divin și nu-l puteau redobândi fără sprijinul unei Persoane
dumnezeiești sca sursă a harului mântuitor.
Cine ar fi putut să restabilească comuniunea cu Dumnezeu Tatăl dacă nu Hristos
prin asumarea firii umane? Acesta nu doar că a înoint comuniunea, ci a și întărit-o ridicând-o la
stadiul de filiație prin intermediul Lui cu Tatăl. Acest lucru este susținut și de Sfântul
Atanasie: ,,(..) Sau de cine era nevoie pentru readucerea acestui har, dacă nu de Cuvântul lui
Dumnezeu, Care a făcut la început toate, din cele ce nu sunt.? Căci era propriu Lui să aducă
iarăși pe cel stricăcios la nestricăciune și să împlinească pentru toți ceea ce se cuvenea în fața
Tatălui 19”
Venind în trup, Acesta a vrut să reveleze într-o formă mai clară și mai apropiată
iubirea Lui față de neamul omenesc. Pogorându-Se la stricăciunea noastră, Hristos ia un trup
nu străin de al nostru dintr-o repezentantă a nemului omenesc, pentru a arăta că prin actul Său,
El se face întru totul asemenea nouă, însă fiind mereu și Dumnezeu. Pântecele Fecioarei Maria
a devenit leagăn al trupului nestricăcios. Trupul Său este asemenea unui templu, iar omul prin
faptul că este creat din trup material și suflet imaterial are menirea să ridice trupul la starea
desăvârșită a îndumnezeirii.
Hristos a luat un trup asemenea nouă pe care l-a adus jertfă Tatălui pentru a-l
ridica pe acesta la unirea cu Tatăl. Toate acestea le face din iubirea pentru a disturge stricăciunea
trupului uman supus păcatului. Aducând jertfă trupul nostru, pentru a înlătura păcatul, Fiul lui
Dumnezeu Își asumă răstignirea prin intermdiul căreia El Se dăruiește ca om Tatălui făcându-
Se tuturor pildă de iubire și dăruire până la moarte. De altfel, cea mai mare dovadă de iubire pe
care cineva o poate avea pentru semenul său este să-și dea viața pentru el.
Sfântul Atanasie vede în faptul Întrupării și faptul că oamenii primesc chipul
rațional al lui Hristos pentru ca omul să se poată deosebi de ființele raționale. Rațiunea supremă
a coborât la nivelul rațiunii umane pentru a o transforma pe aceasta în înțelepciune pentru viața

19
Sfântul Atanasie cel Mare, Psb 15, Scrieri Partea I, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului,E.I.M.B.O.R.,
București, 1987, p.98

13
viitoare. Dumnezeu îi face pe oameni după chipul Său ca prin intermediul acestui har să poată
să cunoască Chipul desăvârșit ca prin intermdiul Acestuia să aibă parte de înțelepciune și iubirea
Creatorului: ,, (...) Dumnezeu fiind bun îi face părtași de chipul Domnului nostru Iisus Hristos
și-i zidește după chipul și asemănarea Lui, ca printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică
pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înțelegerea Tatălui și cunoscând pe
Făcătorul să trăiască viața mulțumită și cu adevărat fericită.”20
Prin faptul că Hristos a luat trup omenesc, nu înseamnă că El a luat ceva de la
materialitate așa cum este în cazul nostru al creaturilor. Acesta a dăruit mereu creației totul
culminând cu Însuși Trupul Său care l-a transformat în pârgă a dumnezeirii în interiorul celor
care au potențialitatea izbăvirii. Cuvântul Întrupat săvârșea minuni prin puterea divină ce era în
interiorul Său dar totuși El ridică trupul la statutul de purtător al dumnezeirii. Faptele săvârșite
prin intermediul Trupului Său, sunt în viziunea Sfântului Atanasie o dovadă dată oamenirii cu
privire la Providența Sa : ,,Și toate acestea a socotit Mântuitorul de bine să le facă, pentru ca
de vreme ce oamenii nu recunoșteau providența Lui în toate, și nu vedeau prin creațiune
dumnezeirea Lui, să o vadă din faptele Lui prin trup și să dobândească prin El cunoștința
despre Tatăl (..)”21
Jertfa pe Cruce este modul suprem prin care, prin intermdiul Trupului Său,
Hristos a surpat patimile și stricăciunea trupului omenesc pe care L-a asumat. În cadrul tainei
Crucii, Hristos a răstignit prin intermediul Trupului Său, firea stricăciunii care stăpânea
omenirea și a abolit moartea prin Învierea care S-a manifestat tot prin intermdiul Trupului ca
prefigurare a trupului ajuns la îndumnezeire. Acest lucru este confirmat și de Sfântul Apostol
Pavel : ,,Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup)
muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune
și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:Moartea
a fost înghițită de biruință. Unde îți este moarte biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul
tău?”22

20
Ibidem p.104
21
Ibidem p.114
22
I Cor 15, 53-55

14
I.2 Unirea ipostatică-maxima apropiere a omului de Dumnezeu

Hristologia are ca fundament prezența lui Dumnezeu în cadrul creației la nivel

antopologic. În acest sens, unirea ipostatică, este momentul teologic și dogmatic cel mai
reprezentativ pentru a ilustra asumarea firii umane și unirea până la întrepătrundere a firilor în
Persoana lui Iisus Hristos.
Iisus Hristos, născându-Se ca om prin voia Sa pentru oameni și nu prin
intermediul plăcerilor, Acesta nu are nimic egoist în Ființa Sa. El a luat firea umană pentru a-l
ajuta pe om să se ridice la nivelul comuniunii treimice și pentru a-i face posibilă acestuia
îndumnezeirea. La baza actului mântuitor a stat iubirea prin intermediul căreia, Hristos ne
comunică virtuțile, ferirea de păcat, viața veșnică și comuniunea cu Sfânta Treime care este
arhetipul iubirii.
Lupta pentru definitivarea dogmei hristologice s-a desfășurat pe o durată de
patru veacuri, timp în care doctrina creștină a fost nevoită să țină piept înțelepciunii grecești.
Sfinții Părinți care au contribuit la formularea dogmei hristologice au ținut mereu seama de
unirea omului cu Dumnezeu. Argumentele folosite de ei contra învățăturilor străine de
Ortodoxie, vizează plinătatea comuniunii noastre cu divinitatea. Ceea ce este îndumnezeit în
persoana lui Iisus Hristos este firea umană care este preluată în mod deplin de divinitatea Sa.
Sensul unirii ipostatice în Persoana lui Hristos a fost acela de a fi indumnezeită
firea umană si umanitatea Sa deplin spiritualizată prin pătimiri, moarte și Înviere. Trupul Lui
îndumnezeit nu este numai o relicvă ci reprezintă, izvorul viu din care se împărtășesc până la
sfârșitul veacurilor cei ce țintesc îndumnezeirea. Iubirea dumnezeiască a lui Hristos S-a
comunicat în asemenea măsură umanit ății Sale, încât aceasta a devenit aluatul prin intermediul
căruia se comunică această iubire tuturor celor ce cred în Hristos.
Învățătura hristologică s-a formulat la Calcedon și susținea faptul că în Hristos
sunt două firi deosebite într-un singur ipostas. El rămâne una, devenind totuși cealaltă.
Dumnezeirea nu s-a făcut omenire nici omenirea nu s-a transformat în dumnezeire. Cele două
firi s-au unit în mod neamestecat, și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Omenitatea are
menirea de a se ridica la nivelul dumnezeirii deoarece nu a devenit divină prin unirea firilor.
Un lucru important de subliniat în cadrul unirii ipostatice este acela că firea
umană nu s-a constituit ca persoană aparte. Fiul lui Dumnezeu făcându-se ipostas al firii

15
omenești, a tranformat-o pe aceasta în mediu de ilustrare a iubirii lui Dumnezeu și mijloc de
răspândire a acesteia către întreaga creație. Prin intermediul firii umane, Hristos se află într-o
legătură specială cu toți oamenii și implicit cu întreaga creație. Umanitatea și implicit creația
întreagă Îi devin proprii lui Iisus Hristos prin faptul că este Creatororul lor dar Acesta devine și
Subiect prin improprierea și înălțarea acestora la cel mai înalt nivel de existență.
Cele două firi sunt deosebite și neamestecate una de alta. El se află într-o relație
de întrepătrundere. După Sfântul Ioan Damaschinul perihoreza este posibilă prin intermediul
dumnezeirii și nu părții umane. Acesta afirmă că : ,,Cinstind pe împăratul și Dumnezeul meu,
cinstesc în același timp purpura trupului Său nu ca pe un veșmânt sau ca pe o a patra persoană
ci ca pe un trup unit cu Dumnezeu, ce rămâne fără schimbare, ca și dumnezeirea care L-a uns.
Căci firea trupească, n-a devenit dumnezeire, ci așa cum Cuvântul nu s-a schimbat, ci a rămas
ceea ce era făcându-se trup, tot așa trupul s-a făcut Cuvânt fără a fi pierdut ceea ce avea,
făcându-se una cu Logosul după ipostas”23
Legătura ce se conturează între oameni și Iisus Hristos este una divino-umană
ce presupune ridicarea omului de la statutul de ființă creată la cel de ființă destinată
îndumnezeirii. Hristos nu este doar Cel prin care a fost făcută omenirea ci și Cel prin care este
îndemnată aceasta spre asemănarea cu El. Fiul lui Dumnezeu, prin realizarea unirii ipostatice,
dă lumii și mai ales timpului mărginit o valoare deosebită. Omul a fost făcut într-un anumit
timp al istoriei si avea statutul de ființă mărginită, însă prin umanizarea lui Hristos, omul este
veșnic prin intermediul sufletului și se îndreaptă spre eternizarea constituției sale ontologice.
Fiul lui Dumnezeu care este Rațiune supremă intră cu omul în comuniune ca de
la om la om :,,Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, ipostasul supremei afecțiuni și rațiuni, intră cun
noi într-o comuniune ca de la om la om , într-o legătură inter-umană, umanizându-ne deplin
dar prin îndumnezeire”24. Firea umană de după păcat e făcută de Hristos un mediu de revelare
a lui ca Dumnezeu. În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, taina unirii celor două firi, s-a
realizat fără alterarea nici uneia dintre firi. Natura umană, prin unirea ipostatică, este consolidată
și mai ales desăvârșită. În actul plinirii naturii umane, firea divină nu a avut de suferit ci doar a
fost nevoie de un pogorământ pentru a se realiza armonia divino-umană. Singurul lucru prin

23
Disputatio cum Pyrrho, P.G., T.91, col 1013 C-1016 A, IV,3, col.105 A B, apud, Vladimir Lossky, Teologia
Mistică a Bisericii de Răsărit, pag.175
24
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, București, 1995 vol II pag.
72

16
care firea divină a intervenit asupra firii umane a fost înlăturarea păcatului: ,,A închipuit în mod
nefantezist marele mister al iconomiei pentru noi, neînlăturând nimic natural din partea
asumată afară de păcat”25
În tot actul mântuitor, Iisus Hristos fiind Persoană divino-umană, a realizat
maxima apropriere dintre cele două firi și în cadrul minunilor și în la nivel comunicațional cu
creația Fiecare natură lucrează separat- ca om a ridicat cu mâna pe tinerii aparent adormiți, iar
ca Dumnezeu I-a înviat. Picioarele sale umane umblau pe mare purtate fiind de harul divin ce
era parte constitutivă a Ființei Sale. Tot legat de apropierea de oameni prin unirea celor două
firi un episod ilustrativ din actul soteriologic este Învierea prietenului Său Lazăr. Când Hristos
a aflat că Lazăr a adormit, Acesta a lăcrimat. Lucurul acesta s-a datorat firii umane existente în
Ființa Sa. Referitor la acest lucru Sfântul Ioan Damaschinul spune: ,,Nu firea omenească îl
învie pe Lazăr, nu puterea dumnezeiască varsă lacrimi înaintea mormântului său26”
Referitor la Unirea Ipostatică, Părintele Stăniloae, spune că prin intermediul
acesteia se realizează actualizarea chipului divin din om și o restabilire a rațiunii divine: ,,În
felul acesta, firea umană se vede împlinită și pe planul rațiunii ontologice în Ipostasul rațiunii
divine. Rațiunea și voința umană asumate de Ipostasul Logosul, nestând într-un ipostas uman
propriu, care să poată individualiza folosirea rațiunii și a voinței în mod contrar altora, ci fiind
ipostaziate în rațiunea și voința personală divină, care sunt modelul adevărat al lor, sunt
actualizate ca rațiune și voință într-un mod favorabil tuturor firilor umane, având, o mare
putere de atragere a lor la unitate”27
Prin intermediul unirii ipostatice, Hristos este Cel Care restabilește firea umană
în sensul ei conturând cadrul pentru realizarea răscumpărării ontologice a omului. Efectul direct
al acestei comuniuni este trăirea de către Fiul lui Dumnezeu a umanității la nivel subliminal,
are loc o interiorizare reciprocă între cele două firi. Cuvântul asumând umanitatea nu a știrbit
și mai ales anulat divinitatea.
Pentru o explicitare mai eficientă și mai detaliată a unirii ipostatice, Sfântul
Nicodim Aghioritul deosebește trei moduri de realizare a comuniunii.: ,,cel după ființă, propriu

25
Opuscula theologica et polemica, P.G. , 91, col. 32 apud, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura
Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
26
De fide orthodoxa III, 15, col 1057 A, apud, Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, pag.175
27
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, Vol II, p.31

17
Persoanelor, cel după lucrare (energie), propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de
întrupare, și cel după ipostas, propriu naturii dumnezeiești și omenești în ipostasul lui
Hristos.”28 Primul mod de unire, cel după ființă, nu este posibil deoarece cele două firi sunt
diferite din punctul de vedere al calității ontologice, unirea după energie este deja realizată între
Dumnezeu și oameni iar unirea după fire care se realizează în mod unic în Persoana lui Iisus
Hristos.
Această unire ipostatică are și o serie de consecințe, fiecare dintre acestea având
rol definitoriu în procesul actului soteriologic. Astfel consecințele unirii ipostatice sunt:
Comunicarea însușirilor, îndumnezeirea firii omenești, lipsa de păcat, lui Hristos I Se cuvine o
singură închinare, Fecioara Maria este adevărătă Născătoare de Dumnezeu.
Comunicarea însușirilor se referă la faptul că în unitatea Persoanei lui Hristos
firii dumnezeiești i se atribuie însușiri omenești iar firii umane însușiri divine. Referitor la
această consecință Sfântul Ioan Dmaschin afirma: ,,Când este vorba de ipostas fie ca-L numim
după cele două firi, fie că-L numim după una din părți, îi atribuim însușirile celor două firi.
Acesta este modul comunicării însușirilor, anume că fiecare dă celeilalte propriile ei însușiri,
în virtutea identității ipostasului și întrepătrunderii reciproce”29. În persoana lui Iisus Hristos,
însușirile se mențin până la un anumit grad, încât cele omenești pot fi cunoscute ca marcă a
umanului.
Unirea Ipostatică, nu exclude faptul că Lui Iisus Hristos I se cuvine o singură
închinare. Nu este cu putință să i se aducă divinității Lui o închinare iar umanității lui o altă
închinare. Rugăciunea se adresează Persoanei de aceea I se cuvine doar o închinare. Hristos nu
este dublu ipostas ci același Ipostas cu o calitate dublă.
Prin unirea celor două firi, Hristos a devenit om întreg, și a luat asupra Sa toate
neajunsurile și neputințele firii umane asumate. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune referitor la
acest lucru faptul că: ,,Luând firea omenească în sinea Sa, Fiul lui Dumnezeu a făcut-o parte a
sinei sau a Ipostasului Său. Sinea Sa, după Întrupare, cuprinde și firea umană. Conștiința Lui
de sine implică și umanitatea Sa. ”30 Asumând firea umană, și-a însușit afectele intrate în cadrul
ei după cădere, și El este mai aproape de ceea ce simte omul și trăiește acesta prin intermediul

28
Nicodim Aghioritul, Despre paza celor cinci simțuri, Volo, 1958, p.207, apud, Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, vol II, p.32s
29
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta , București, 1993
30
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua E.I.M.B.O.R. București, 2006, nota de subsol 2 p.67

18
lor. Foamea, setea, le satisface cu moderație iar referitor la altele dă dovadă de multă răbdare și
de îngăduință (chinurile morții).
El S-a făcut ca ipostas, și om deplin, cu toate caracteristicile lui pentru ca opera
de mânturie să fie mai apropiată de ceea ce trebuie creatul să îndeplinească pentru ajunge la
desăvârșire. Mântuitorul Hristos deși și-a însuși trăsătura pătimitoare prin firea umană Acesta
nu a luat întru Sine și împătimirea. Trăsătura pătimitoare a intrat în firea umană după cădere ca
rezultat al neascultării de Creator. Patimile sunt acte prin care omul cedează și se lasă condus
de firea materială din el și care este marcă a pierzării și depărtării de Dumnezeu: ,,Această
împătimire este produsul voii noastre, potrivnice firii, a voii care alege arbitrar (a voii
gnomice), care, prin neascultarea de Dumnezeu, fie că dă frâu vreunui afect, fie că îl intensifică,
satisfăcându-l peste limita strict necesară întreținerii firii”31
Iisus Hristos a împlinit prin firea umană atât cât îi este omului cu putință fără a
lăsa firea divină să intervină asupra celor materiale. Prin acest lucru, Fiul lui Dumnezeu știe cât
poate omul să îndure și să suporte pentru mântuirea lui. Omul trebuie să facă tot ce poate pentru
a îndeplini destinul său soteriologic. Ceea ce omului nu îi este cu putință, lui Hristos îi este cu
putință și mereu va veni în sprijinul făpturii Sale și nu o va lăsa să alunece în prăpastia pierzării.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cadrul viziunii sale hristologice, susține faptul
că prin umanitatea Sa, Hristos face transparent pe Dumnezeu și a dat șansa apropierii până la
filiație a creatului cu necreatul. El nu putea să facă acest lucru fără o umanitate pe care o asumă
o eliberează de patimi și toate acestea făcându-le din iubire, prin răbdare și înfrânare:,, (..)
Hristos descoperă prin umanitatea Sa pe Dumnezeu, întrucât ne prezintă umanitatea în care a
eliberat trăsătura ei pătimitoare de împătimire și a slăbit această trăsătură, ba chiar a eliberat
firea noastră de această trăsătură, realizând omul adevărat, cum nu o mai putea face nici un
om după căderea în păcat ”32
Sfântul Ioan Damaschin, susține că voința dumnezeiască, dădea voie, în
Persoana lui Hristos voinței umane să arate din plin ceea ce îi este propriu. 33 Cele două voințe
nu puteau să intre în disonanță în cadrul Persoanei Divine deoarece acestea erau unite prin
intermediul iubirii lui Dumnezeu și erau susținute de dorința de a mântui neamul omenesc. Au
existat momente în viața pământească a lui Hristos, când firea Sa umană a fost mai evidentă dar

31
Ibidem, nota de subsol 7 p. 73
32
Ibidem, nota de subsol 10, p.77
33
De fide ortodoxa, III, 15, col, 1060, B C apud Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, p.176

19
acest lucru s-a întâmplat cu acordul divinității care dorea prin aceasta să arate apropierea dintre
om și Dumnezeu. Ambele voințe din Hristos au arătat că atunci când există legătură între creat
și necreat totul este în deplină funcțiune.
Rugăciunea din Grădina Ghetsimani spre exemplu, este episodul biblic ce
ilustrează că Hristos era și om, Acesta fiind cuprins de spaimă în fața morții. El se înspăimânta
omenește dar credea și se ruga dumnezeiește. Sfântul Ioan Damaschinul arată cum moartea s-a
interpus ca o barieră între cele două firi ale Mântuitorului- firea omenească era cuprinsă de
teamă dar voința divină face loc acestei piedici aparente pentru dumnezeire spre a o transforma
pe aceasta într-un Paște ale întregii creații de la întuneric la lumina ce fără de sfârșit a
dumnezeirii: ,,În timp ce voința Sa omnenească- zice Sfântul Ioan Damaschinul-refuza să
primească moartea, și voința dumnezeiească făcea loc acestei manifestări a naturii umane
asumate, Domnul, potrivit firii Sale omenești, era în luptă și teamă, se ruga pentru a fi cruțat
de moarte. Dar fiindcă voința Sa dumnezeiască dorea ca voința Sa omenească să primească
moartea, pentru firea umană a lui Hristos suferința a fost de bună voie” 34
Strigătul de teamă al lui Hristos pe Cruce este o manifestare a voinței Sale
omenești care se simțea neputincioasă în fața morții și în fața pierzării. Voința Sa divină era
conștientă de ceea ce se întâmplă și trăiește totul ca pe o altă dovadă de ascultare față de
Dumnezeu Tatăl și ca asumare a planului soteriologic de izvăvire a lumii din ghearele morții.
Suferința de pe Cruce este tâlcuită de unii Sfinți Părinți ca fiind un rezultat al kenozei divine
prin intermediul căreia divinul se pogoară pentru a deveni una cu umanul.
Tot legat de unirea ipostatică, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că prin
asumarea firii umane, Hristos a devenit Fratele nostru, iar noi am devenit ca și El fiii lui
Dumnezeu. Prin această relație noi suntem părtași ai luminii necreate a lui Dumnezeu care a
devenit prin El călăuză a noastră în încercările vieții, iar iubirea Sa este de acum modul prin
care omul comunică cu Dumnezeu.
În cadrul imnului 15, Sfântul Simeon explică la un moment dat cum, omul,
unindu-se cu Dumnezeu prin Hristos are parte de bunătatea fără de margini a Izvorului Luminii
și este transformat ontologic dintr-o ființă muritoare într-una nemuritoare sufletește ,,Deci
fiindcă Tu, cum s-a spus, ești în afara tuturor,/și pe cei ce-i luminezi, îi faci să iasă din cele
văzute,/ precum Tu ești acolo sus împreună cu Tatăl Tău/și ești Acela întreg nedespărțit de noi/și

34
Ibidem, III, 18, col 1073 B C apud Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, p.176

20
iarăși fiind în lume, ești neîncăput de lume/-fiindcă în toate, ești Același mai presus de toate-
/așa și pe noi, robii Tăi, ce ne aflăm în mijlocul celor/sensibile și în fața celor nevăzute/,/me
scoți și ne urci în întregime cu Tine în lumina Ta/și ne faci din muritori nemuritori.”35
Este propriu teologiei Sfântului Simeon Noul Teolog să asemene iubirea cu
lumina, deoarece iubirea este un sentiment propriu doar persoanelor care sunt rod al unei iubiri
întâi cerești și apoi a celei pământești Prin intermediul ei, omul este luminat de Tatăl Ceresc
pentru a avea acces la Taina Adevărului și pentru a putea prin intermediul ei să intre în lumina
cea fără de margini a Trinității. Specific acest lucru, deoarece, Hristos prin unirea firilor nu doar
a iubit lumea ci a și luminat-o arătându-i calea spre desăvârșire și a transformat-o în teoforă
prin intermediul sufletului înnoind-os prin Taina Crucii.
Sfântul Simeon, în cadrul imnului17, face un apel tuturor oamenilor la trezvie și
la trezirea din amorțeala firii pentru a ne face frați cu Iubirea Personificată care este Hristos și
împreună cu care să urcăm pe scara luminii până la Dumnezeu: ,,Să ne trezim cei somnoroși/ca
să apucăm iubirea,/sau mai bine zis să ne facem părtași cu ea./Și așa să ne mutăm de la cele
de aici,/ca să ne înfățișăm împreună cu ea/Creatorului și Săpânului,/ieșiți împreună cu ea/în
afara celor văzute.”36

I.3 Kenoză și îndumnezeire în spiritualitatea ortodoxă

35
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropolia Oltenie, Craiova,
1990 p.382
36
Ibidem, p.461

21
 Iisus Hristos, din iubirea Sa nemărginită pentru neamul omenesc, S-a întrupat
știind că oamenii nu-l vor recunoaște ca Dumnezeu. Acesta ia forma robului, adică Își asumă
firea noastră, cu toate consecințele robiei păcatului și a morții, săvârșește actul iubirii supreme
omorând moartea și dând naștere unei noi vieți pentru neamul omenesc.
Fiul lui Dumnezeu S-a dăruit nouă, a trăit integral în condiția umană și-a
impropriat chipul de rob pentru a ne deschide nouă o cale mai ușoară spre
îndumnezeire: ,,Mântuitorul S-a făcut rob, fără a înceta să aibă putere asupra robiei’’37.
Asumarea firii umane de către Fiul lui Dumnezeu constituie așa zisa kenoză sau golire a Lui de
slava pe care a avut-o înainte de Întrupare. Kenoza, fiind voită de Dumnezeu Tatăl și lucrată
prin Sfântul Duh, aceasta este un act special prin care se oferă omului întâlnirea cea mai intimă
cu divinitatea.
Textul kenozei este ilustrat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Filipeni ,,Care Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu/Ci S-
a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-
se ca un om,/S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte de
cruce/Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de
orice nume/ Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece al celor cerești și al celor
pământești și al celor de dedesubt,/Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos
întru slava lui Dumneze-Tatăl38 ”.
Kenoza lui Hristos este condiția și mai ales cauza îndumnezeirii omului. Această
idee este subliniată și de Sfântul Pavel în Epistola a doua către Corinteni: ,,Căci cunoașteți
harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia
Lui să vă îmbogățiți”39. Kenoza Fiului lui Dumnezeu, cuprinde două etape una anterioară
întrupării când Hristos acceptă să Își asume firea umană iar pe de altă parte, a doua etapă, când
Hristos ia patima noastră asupra Sa.
Hristos a luat asupra Sa pătimirile neamului omenesc pentru a le depăși din
lăuntru. Kenoza trebuie tâlcuită în strânsă legătură cu planul de mântuire a lumii și cu
îndumnezeirea omului. Firea omenească nu ar fi putut suporta divinitatea și nu s-ar fi putut

37
P.S.Prof.Dr. Irineu Slătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, Ed.România Creștină, București, 1999,
p.86
38
Filipen 2,6-11
39
II Cor. 8,9

22
împărtăși de puterea acesteia fără a fi nimictă. Hristos nu putea veni mai aproape de om cum a
făcut-o prin deșertarea din Slava cerească pentru a Se face asemenea celor ce vrea să-I
mântuiască.
Prin mândrie și neascultare omul a căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu.
În contrast cu acesta, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din iubire și în chip smerit fără a renunța
însă la nimic din ceea ce era ca Dumnezeu. El este mereu în ascultare față de Dumnezeu Tatăl
până la împlinirea jertfei pe Cruce care a devenit izbăvire mântuirii pierdute a omului.
Patimile la care a fost supus Iisus Hristos sunt o expresie a kenozei Fiului lui
Dumnezeu făcut om. Acesta a suferit durerea ca om dar a mântuit neamul omenesc ca
Dumnezeu. Prin suportarea patimilor, a durerii și a morții se arată puterea voii omenești care
este îndumnezeită. Maxima eficiență a planului mântuirii se realizează prin plinirea kenozei.
Având trupul legat de lume dar transfigurat de dumnezeire, El va putea să transfigureze întregul
univers. Modul deplin de transfigurare a universului este asumarea trupului omenesc devenit
trup personal al Lui.
Faptul că Dumnezeu și-a enipostaziat firea umană, El arată nu doar valoarea și
măreția acordată oamenilor ci și maxima iubire cu care El cuprinde omenirea prin brațele Crucii
Sale. O altă valență a asumării firii umane este aceea că acordă o importanță aparte conceptului
de Persoană. O persoană este capabilă de iubire și de dăruire iar arhetipul nostrum este Iisus
Hristos ca Persoană umană ce izvorăște iubirea divină.
Hristos făcându-Se om pătimește alături de noi, suferă alături de noi și ne
mângâie când suntem cuprinși de suferință. Lucrul acesta Îl face fără însă a știrbi dumnezeirea
ce o avea ci, prin smerenie a făcut îndumnezeirea accesibilă tuturor celor care sunt capabil de
sinergie. El iubește lumea într-un mod divin prin faptul că suferința noastră o asumă pentru ca
mai apoi să devenim parteneri ai Lui la dumnezeire. Kenoza este implinită și desăvârșită prin
iubire.
Această imagine a golirii de Sine a lui Hristos zugrăvită de Sfântul Apostol
Pavel în Epistola către Filipeni, este prezentată pe larg în scrierile patristice și în întreaga tradiție
ortodoxă răsăriteană. Teologia răsăriteană este o teologie care se bazează pe iubire și care are
ca fundament arhetipul trinitar capabil de a oferi și de a îndumnezei prin intermediul iubirii
întreg neamul omenesc.
Kenoza semnifică însăși asumarea naturii umane. Fiul lui Dumnezeu S-a dăruit

23
nouă, a asumat și trăit integral condiția umană. Referitor la îndumnezeire, aceasta se realizează
prin unirea omului cu Dumnezeu, și acest lucru a fost pregătit în cadrul comuniunii trinitare.
Venind în trup, Hristos a îndumnezeit mai întâi trupul asumat de El apoi a ajutat prin acesta și
pe oamenii care vor să imite statutul umanității Sale transfigurate.
În sens larg, îndumnezeirea își are începutul la Botez când omul devine fiu al
Bisericii și primește haina de lumină a sufletului și aceasta se desfășoară pe durata întregului
urcuș duhovnicesc al omului. Prin Taina Botezului, omul este împodobit cu haina virtuților și
cu nădejdea vieții veșnice.
Starea de îndumnezeire este percepută de Părintele Stăniloae, ca o stare de
odihnă în Dumnezeu din care omul nu vrea să mai iasă. Aceasta nu înseamnă o încremenire ci
o continuă bucurie de comuniunea cu Dumenezeu. Fiind ajuns la o măsura deplină a maturității
spirituale, omul nu mai simte o distanță între divinitate și el ci este mereu părtaș la bucuria și la
mângâierea iubirii divine revărsate asupra sa.
Întreaga ființă, prin îndumnezeire, are o altă valoare ontologică, statutul ei în
aces context nu mai are început și sfârșit. Omul îndumnezeit nu mai așteaptă finalul. Acesta
trăiește într-un infinit al iubirii. Părintele Stăniloae vede prin actul Întrupării, actul de
îndumnezeire al omului. Nu există o dovadă de iubire mai mare decât aceea de a te face una cu
celălalt pentru a-l izbăvi pe acela de tot ceea ce e rău și care este o piedică în calea desăvârșirii
sale.
Iisus Hristos, așa cum spunea și Părintele Stăniloae, ,,(..) ne este cale, ajutându-
ne să facem și noi din umanitatea noastră, un mediu tot mai străveziu al dumnezeirii, cum e
firea Lui omenească, și un mijloc tot mai adecvat lucrării dumnezeirii cum este umanitatea
asumtă de El, fără să ajungem niciodată la această calitate a Lui. El este, în alți termeni, calea
spre îndumnezeirea noastră prin har.40”
Prin asumarea firii umane Hristos devine Fiul Omului prin excelență, deoarece
Acesta ridică pe om la starea Lui de Om cu firea pură fără nici o urmă de păcat. Prin kenoza Sa,
Hristos S-a făcut lumina noastră spre Împărăția Cerurilor și un nou început al umanității spre
îndumnezeire. Dacă cei născuți din primul Adam sunt sortiți morții definitive cei născuți din
Noul Adam au posibilitatea de a moșteni viața veșnică și de a purta chipul Celui ceresc prin

40
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993,
p.72

24
îndumnezeire: ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc, omul cel de al doilea este din cer/
Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești, și cum este Cel ceresc, așa sunt și cei
cerești/ Și după cum am purtat chipul celui pământesc să purtăm și chipul Celui ceresc”41
Evanghelia după Ioan oferă una dintre dovezile cele mai clare de iubire pe care
Hristos a avut-o pentru creația Sa:,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul
lui să și-l pună pentru prietenii săi”42. Acest text oferă o proiecție a iubirii divine pe care
Hristos a asumat-o și a dovedit-o prin asumarea firii umane și răstignirea pe Cruce a păcatului
pentru a oferi prin aceasta Viața veșnică.
Actul suprem al kenozei divine și urcușul omului spre îndumnezeire au fost teme
ce au avut um impact și asupra spiritualității ruse. În cadrul hristologiei din Rusia,
Arhimandritul Sofronie Saharov și Părintele Serghei Bulgakov au fost două dintre fețele
bisericești marcante ale teologiei rusești ce au dat naștere unor interpretări memorabile
referitoare la kenoza Fiului Lui Dumnezeu ca leagăn al îndumnezeirii omului.
Dimensiunea kenotică din hristologia rusă a cunoscut o dezvoltare mai
accentuată în secolul XIX. Această amploare a problemei hristologice s-a datorat bazei
scripturistice și liturgice cu un puternic colorit monahal iar pe de altă parte preocuparea
pastorală. Hristosul kenotic a deveni în cel timp centrul culturii și al teologiei rusești. În mod
firesc, atenția acordată deșertării lui Hristos din slava cerească a ridicat problema unei kenoze
ca atribut etern al Treimii. Mitropolitul Filaret Drozdov al Moscovei consideră Crucea ca fiind
o icoană pământească și umbră a crucii iubirii din cer. Mitropolitul Filaret exprimă caracterul
absolut al actului kenotic al iubirii divine: ,,Iubirea Tatălui e cea care răstignește, iubirea Fiului
e iubirea răstignită, iar iubirea Duhului e iubirea care triumfă în puterea crucii. Așa a iubit
Dumnezeu lumea.”43
În cadrul hristologiei arhimandritului Sofronie, tema kenozei ocupă un loc
central și de referință pentru demersul său teologic. Noțiunea de kenoză domină întreaga sa
teologie și are un rol important în conturarea învățăturii despre personă. Kenotismul
arhimandritului Sofronie e determinat de înțelegerea kenozei lui Hristos. Acesta, în cadrul
interpretării imnului hristologic din Filipeni, pune accentul pe două planuri- kenoza divino-

41
I Cor.15, 47-49
42
In,15,13
43
Operele lui Filaret mitopolitul Moscovei, vol 1, Moscova, 1873, p. 90,94 apud, Ieromonah Nicholas Saharov,
Iubesc deci exist,Deisis, Sibiu, 2008, p.120

25
umană temporală din Hristos de-a lungul vieții sale pământești și kenoza intratrinitară eternă
manifestată de Logosul divin.
Kenoza pământească a lui Hristos, este abordată de arhimandritul Sofronie pe
ideea că Întruparea este o kenoză ontologică. Fiul lui Dumnezeu care este necreat Își asumă un
mod de existență inferior-existența umană creată. În cadrul teologiei sale, arhimandritul
Sofronie, evidențiază faptul că în cadrul Întrupării, Hristos nu Își exercită divinitatea proprie.
Acest act ce ocupă un loc central în opera de mântuire este manifestat în numele și cu puterea
Tatălui sau prin Duhul Sfânt.
Tot în cadrul hristologiei arhimandritului Sofronie, kenoza divină și cea umană
devin una în Persoana lui Hristos. Kenoza este strâns legată de theoză și cea dintâi își găsește
plinirea în înfăptuirea celei de a doua în cadrul omenirii: ,,Kenoza Lui desăvârșită e
transfigurată în îndumnezeirea deopotrivă de desăvârșită a firii noastre”44.
Învățătura despre îndumnezeirea omului este percepută de arhimandritul
Sofronie ca fiind unul din punctele centrale și de referință a mesajului creștin, ca fiind sensul
mântuirii. Abordarea acestei teme este diferită în cadrului teologiei sale deoarece el nu
abordează tema doar din perspectica energiilor divine ci și din perspectiva persoanei divine.
Noțiunea de îndumnezeire în acest context depășește ideea de participare.
Noutatea adusă de arhimandritul Sofronie în legătură cu îndumnezeirea omului
este conturarea a două perspective cheie – ,,perspectiva comunitară ( multiipostatică) și
tăgăduitoare de la sine(kenotică)”45. În comparație cu autorii ascetici ruși din secolul XIX,
arhimandritul Sofronie ilustrează ideea îndumnezeirii ca motiv indispensabil al teologiei sale.
El, pentru definirea procesului de theoză, folosește modurile tradiționale de receptare a
îndumnezeirii ca sălașluire a Duhului ca înfiere a omului și ca împărtășire a acestuia de harul
divin.46
O altă noutate adusă de arhimandritul Sofronie cu referire la îndumnezeire este
aceea că el asociază ideea de îndumnezeire a omului cu apartenența la creștinisim. Acest lucru
reflectă faptul că îndumnezeirea este un proces ale cărui rădăcini sunt cuprinse în ființa umană
la nivel ontologic încă de la creație. A crede în Hristos înseamnă a crede în dumnezeirea Sa și

44
Videt Boga p.125 apud Ieromonah Nicholas Saharov, Iubesc deci exist,Deisis, Sibiu, 2008, p.117
45
Ieromonah Nicholas Saharov, Iubesc deci exist Teologia Arhimandritului Sofronie, Editura Deisis, Sibiu,
2008, p.182
46
Ibidem

26
în opera Sa soteriologică:
Arhimandritul Sofornie este de părere că așa cum Hristos a asumat slăbiciunile
firii umane fără să umbrească divinitatea Sa, și omul are capacitatea de a putea să
îmbunătățească materialitatea firii sale prin contopirea cu harul divin. În acest context acesta
are ca model Sfinții ce au fost oameni asemenea nouă dar care prin asceză, rugăciune și iubire
au reușit să ajungă la desăvârșire. Aceștia sunt modele vii a faptului că Dumnezeu Se unește
ființial cu tot omul ce încearcă să-și depășească condiția sa mărginită și tinde spre eternitatea
iubirii trinitare.
O altă figură reprezentativă a spiritualității ortodoxe din Rusia a fost părintele
Serghei Bulgakov care a oferit o percecepție diferită a kenozei. Acesta în cuprinsul teologiei
sale kenotice a fost influențat de ideile kenotiștilor germani mai cu seamă a filosofului german
Friedrich Wilhelm Schelling care folosea relația kenotică dintre Dumnezeu și creație pentru a-
și susține cosmogonia sa.
Părintele Bulgakov distinge diverse planuri în kenoza divină. Kenoza constituie
în viziunea lui existența fiecărui ipostas. Și creația este pentru el un act kenotic. Kenoza
Dumnezeirii constă în micșorarea de sine a absolutității lui Dumnezeu prin acceptarea unei
relații cu creația. Fiecare ipostas al Sfintei Treimi are propriul rol în actul kenozei divine și în
relația Lui cu lumea creată. Kenoza Tatălui și a Duhului Sfânt sunt invocate de părintele
Bulgakov cu referire la Întruparea și Patima Fiului.
În actul kenozei lui Hristos, relația Sa cu Tatăl dobândește un caracter de
subordonare iar în cadrul Întrupării există o anulare kenotică a Fiului în Tatăl. În ceea ce
provește relația Fiului cu Duhul Sfânt raportată la actul kenozei, părintele Bulgakov expune
faptul că Hristos este părăsit de Mângâietor pe Golgota. Momentul crucial de pe Golgota este
considerat o kenoză pnevmatică. În moartea kenotică de pe Golgota rămânerea imuabilă a
Duhului (peste Fiul) devine imuabilă, în contrast cu perceptibilitatea de la Schimbarea la Față.
Supremul act de smerenie al Lui Hristos și idealul îndumnezeirii omului și-au
găsit o dezvoltare și în cadrul scrierilor patristice. Sfinții Părinți sunt cei care, inspirați de Duhul
Sfânt și datorită unui efort ascetic și intelectual susținut au dat naștere unor interpretări
hristologice de o mare importanță pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este scriitorul bisericesc ce, alături de mulți alții,
au explicat în scrierile lor taina În-omenirii Fiului lui Dumnezeu ca premisă a îndumnezeirii

27
umanității asumate. Micșorarea dumnezeiască (kenoza) nu reprezintă în teologia Sfântului
Maxim o sărăcire a dumnezeirii ci o coborâre de negrăit a lui Hristos care a luat chip de rob
fără însă a renunța la caracterul Său de Dumnezeu. Prin kenoză, Hristos a integrat în Persoana
divină toate durerile și decăderile firii umane. Întreaga operă a lu Hristos s-a bazat pe iubire și
smerenie, condiții care le-a insuflat și omenității pentru a se desăvârși.
În teologia maximiană se disting două etape ale asumării firii umane- una este
asumarea firească iar cea de a doua, asumarea iconomică. Cea dintâi își găsește împlinirea în
cea de a doua. Asumarea firească se reflectă doar o singură dată când Hristos Se arată celor trei
Apostoli așa cum era în firea Sa umană îndumnezeită. Condacul praznicului Schimbării la Față
exprimă clar cele două aspect ale firii umane enipostaziată în Persoana lui Hristos - ,,Schimba-
tu-te-ai la față în munte Hristoase Dumnezeule, și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta au
înțeles, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima cea de bună voie și lumii să
propovăduiască faptul că Tu ești cu adevărat raza Tatălui”.
Așa cum am enunțat mai sus, kenoza Fiului lui Dumnezeu deschide lumii calea
spre îndumnezeire. În teologia maximiană, îndumneizeirea ocupă un loc central și este ținta
supremă a voinței umane. În cadrul teologiei Sfântului Maxim, Întruparea lui Dumnezeu și
îndumnezeirea omului se condiționează reciproc. Ambele presupun o sinergie. Referitor la acest
lucru, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că ,,omul se plasează pe sine întru totul numai în
Dumnezeu și avându-l pe Dumnezeu în totalitate imprimat și format în sine, încât este numit
Dumnezeu prin har iar Dumnezeu este numit om prin bunăvoință…pentru că întotdeauna și în
toți, Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea să realizeze misterul Întrupării Sale”47.
Omul poate să ajungă la plenitudinea existenței sale doar dacă actualizează
mereu chipul lui Dumnezeu sădit în el încă de la momentul creării. Prin chipul acordat, omul
are o relație apropiată cu divinitatea iar prin Hristos, Dumnezeul-Om care a adus mântuirea, el
are posibilitatea îndumnezeirii prin iubirea față de Dumnezeu față de poruncile Sale și față de
aproapele. În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, sensul omului în această viață este
Hristos prin care a venit harul mântuitor oferit tuturor prin taina Crucii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvoltă ideea omului ca microcosmos care
întrunește întru sine toate cele trei aspecte ale lumii create- cel fizic, psihic și rațional și este

47
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 7,P.G.91,1084 CD, apud Emil Bartoș, Conceptul de îndumnezeire la
Părintele Stăniloae, Oradea, 1999, p.267

28
chemat se le unifice pe toate întru sine. Toate aceste trei aspecte sunt modurile prin care omul
intră în comuniune cu creația și cu Dumnezeu. Omul îl găsește pe Dumnezeu în lume iar lumea
are nevoie de om pentru a putea reveni la comuniunea cu Creatorul.
Între om și Dumnezeu există o legătură intimă în sensul că omul a fost creat
pentru ca prin el să se reflecte în creație lumina și slava lui Dumnezeu. Omul este teofor prin
acordarea chipului divin la creație. Pentru a-și întări comuniunea cu Dumnezeu, și pentru a
ajunge la îndumnezeire, omul trebuie să parcurgă un urcuș duhovnicesc. Sfântul Maxim, descrie
trei trepte ale îndumnezeirii omului.
Prima treaptă este lucrarea virtuților, purificarea firii de patimi. Aceasta
presupune, păzirea poruncilor în cadrul cărora stă ascuns Hristos și împlinirea poruncii iubirii.
Patima semnifică o satisfacere a afectelor trupești care umbresc nevoile sufletului de a se
apropia de Dumnezeu și de a se desăvârși. Toate patimile își au rădăcina în iubirea egoistă de
sine.
A doua treaptă a procesului de theoză presupune o cunoaștere a rațiunilor
existente care trebuie raportată la Rațiunea Supremă. Înțelegerea duhovnicească a Scripturii
este o tradiție veche a spiritualității răsăritene care este posibilă doar celor care au mintea și
inima unite în rugăciune iar Hristos este mereu prezent în viața celui ce se află în plin proces de
desăvârșire. Înțelegerea cuvintelor Scripturii împreună cu curățirea de patimi și împodobirea cu
virturți este calea spre îndumnezeire așa cum afirmă și Sfântul Maxim: ,,înțelegerea întocmai a
cuvintelor Duhului se descoperă însă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care
printr-o îndelungă cultivare a virtuților, curățindu-și mintea de funinginea patimilor, primesc
cunoștința celor dumnezeiești, care se întipărește și se așează de la prima atingere”48
Cea de a treia etapă este cea a teologiei sau a rugăciunii curate și implicit a
cunoștinței. Aceasta este cea mai înaltă treaptă ce are în vedere unirea cu Dumnezeu și
inundarea inimii umane cu iubirea cea dătătoare de viață a Sfintei Treimi. Iubirea divină ce
încălzește inima omului este căldura prin care este anulată orice urmă a egoismului și a
patimilor. Rugăciunea este modalitatea prin care omul vorbește cu Dumnezeu ca de la persoană
la Persoană. Aceasta se realizează însă prin intermediul iubirii ca factor al comuniunii divino-
umane.

48
Răspunsuri către Talasie, 65, Filocalia vol III Editura Harisma, București, 1994, pag.420

29
 Concepția despre îndumnezeire în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul se
dovedește a fi mereu actuală deoarece întregul destin soteriologic al omului nu are drept scop
decât unirea cu Dumnezeu și realizarea comuniunii de iubire între tip și Arhetip.
Un alt Părinte bisericesc ce a tâlcuit ,,taina cea din veac ascunsă” a smereniei de
bună voie a lui Hristos și a îndumnezeirii omului, a fost Sfântul Simeon Noul Teolog. Acesta,
în scrierile sale de conotația poetică, a versificat ideea unirii omului cu Dumnezeu și a descris-
o ca fiind o relație de fraternitate bazată pe iubirea îmbrăcată în lumina dumnezeirii. Sfântul
Simeon Noul Teolog ilustrează în imnele sale Smerenia lui Hristos prin care Acesta S-a deșertat
din slava cerească pentru a-l ridica pe om la cer. Dobândirea smerenieie este descrisă astfel:
,,Hristos e blând, smerit cu inima/iar cel ce a dobândit-o, L-a cunoscut pe El./Căci prin El are
smerenia,/mai bine zis el este smerenia”49
Îndumnezeirea omului este pentru Sfântul Simeon o consecință a Întrupării lui
Hristos. Fiul lui Dumnezeu nu S-a rușinat să își asume firea umană și să se facă întru totul părtaș
cu aceasta. Destinul omului este legat de Persoana Fiului lui Dumnezeu deoarece prin Acesta
s-a descoperit scopul pentru care a fost omul creat. Destinul omului în această viață este veșnicia
. Prin Hristos, ni s-a revelat iubirea triadică, aceasta fiind asociată la Sfântul Simeon cu lumina
care străpunge orice umbră a păcatului și mistuie moartea ca pârgă a nimicirii persoanei umane.
Hristos, prin asumarea trupului uman, L-a făcut pe acesta transparent pentru a se putea
împărtăși de lumina divină, i-a oferit puterea de a ieși în întâmpinarea luminii dumnezeiști ce
izvorăște din El: ,,A făcut trupul lui transparent pentru lumina dumnezeiască și l-a dezlipit de
patimile ce leagă de lume trupurile celorlalți și ne-a oferit și nouă puterea să ieșim în
întâmpinarea luminii dumnezeiești din El ca Dumnezeu”50
Îndumnezeirea este starea la care omul ajunge și se manifestă ca o stare de bine,
de căldură interioară și de bucurie ce nu are descriere în exprimarea omenească. Hristos ne-a
îmbrățișat pe toți prin Întruparea Sa și S-a oferit nouă întreg: ,,Pătrunzându-mă întreg, mă
îmbrățișează întreg/se dă pe Sine întreg mie, nevrednicului,/și sunt umplut de iubirea și de
frumusețea Lui/și mă umplu de dulceața dumnezeirii./Mă împărtășesc de lumină, particip la
slavă/și-mi luminează fața ca și a Celui Iubit al meu”51

49
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,
1990, Imnul 24, pag 488
50
Ibidem, Imnul 12, pag 363, nota de subsol 106
51
Ibidem, Imnul 16, pag 389-390

30
 În aces pasaj de imn, Sfântul Simeon descrie cum omul primește în dar pe Fiul
Tatălui care a venit nu doar ca dar ci ca Izbăvitor oferit în dar de Tatăl. Omul este ținta iubirii
și frumuseții divine și prin ajungerea la starea de desăvârșire, la măsura bărbatului deplin care
este Hristos, omul este capabil și el să se facă transmițător de bucurii divine. Dumnezeirea este
descrisă de Părintele Stăniloae ca fiind ,,dulce”, ,,plăcută”, și blândă. Toate aceste caracteristici
sunt tipice persoanei ca factor de transmitere a trăirilor și manifestărilor sufletești:
,,Dumnezeirea e dulce, e plăcută, e blândă și mângâietoare, pentr că e a Persoanei sau a
comuniunii treimice de Persoane. Dumnezeirea nu e un simplu obiect al cugetării teoretice. Ea
are în Sine dulceața comuniunii iubitoare curate și aceasta ne-o comunică și nouă. Dulceața
Ei s-a arătat mai ales în Hristos.”52
Întreaga operă de mântuire are în centrul ei pe Hristos în calitatea de Persoană a
Sfintei Treimi ce din iubire S-a deșertat pe Sine, a luat chip uman cu scopul de a întări ,,bobul
de muștar” al divinității care este parte constitutivă firii umane. Sufletul, ca parte a dumnezeirii
este mereu într-o ascendeță spre Împărăția pierdută la cădere și tinde mereu să se odihnească în
căldura cea fară de sfârșit a Sfintei Treimi.
Întreaga operă de mântuire își are temeiul în Întruparea Lui Hristos din iubire
față de oameni, în kenoza Sa din slava cerească pentru a uni cerul cu pământul și a o desăvârși
prin oferirea harului îndumnezeitor.

52
Ibidem pag 390 nota de subsol 194

31
Teologia și Mistica Răscumpărării

II.1 Raportul dintre Mântuirea Obiectivă și mântuirea Subiectivă

Omul, în calitate de creație a lui Dumnezeu care este pus stăpân peste toate cele
create, are responsabilitatea mântuirii sale dar și a protejării celor pe care le are în grijă. Destinul
soteriologic al omului este în strânsă legătură cu relația pe care acesta o are cu Dumnezeu. După
ce devine membru al Bisericii prin Taina Sfântului Botez, acesta este mădular al Bisericii în
cadrul căreia își construiește destinul soteriologic.
În cadrul Tainei Sfântului Botez, omul primește în dar harul mântuitor și Sfânta
Treime își face lăcaș în viața lui ca mărturie a mântuirii obiective: „Primind în Botez Treimea,
ne facem una în Dumnezeu Cel Unul, dar ne însușim iubirea Celor trei Persoane ale Lui, ca
iubirea între noi. Căci nu vine în noi unitatea abstractă a Lui, ci unitatea iubitoare a celor trei
Persoane deoființă, trasmițându-ne și nouă, persoanele de aceeași ființă, iubirea dintre Ele,
sau întărind iubirea noastră între noi ca persoane de aceeași ființă”53.
În acest demers al mântuirii, pe care omul îl are de îndeplinit, el nu este singur
ci ajutat de Hristos, Cel care S-a Întrupat și a devenit asemenea nouă, afară de păcat, pentru a
ne demonstra că mântuirea este posibilă. Mântuirea obiectivă este reprezentată de toată
activitatea mântuitoare a lui Hristos și tot ceea ce Sfânta Treime, ca Arhetip al iubirii a făcut
pentru om.
În centrul mântuirii obiective se află Jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos.
Pe lângă aceasta tot ceea ce a propovăduit Fiul lui Dumnezeu și minunile făcute au contribuit
la răscumpărarea omului din robia păcatului. Întruparea lui Hristos nu se rezumă exclusiv la
restabilirea stării omului dinainte de cădere ci aceasta face referire și la îndumnezeirea lui.
Îndumnezeirea este starea la care trebuia să ajungă protopărintele Adam dacă nu cădea în păcat.
Răscumpărarea care este mântuirea obiectivă nu doar că-l mântuiește pe om ci
și schimbă ceva în ontologia acestuia. Întreaga ființă este reconstituită și recapitulată pentru
viața cea nouă. Această reconstituire a ființei umane se realizează cu ajutorul harului divin care
este energie necreată izvorâtă din cadrul Sfintei Treimi. Ca oameni, nu ne rezumăm doar la
asumarea firii umane de către Hristos, ci și la o restaurare continuă prin Har. Prin intermediul

53
Pr. Prof. Dumitru. Stăniloae, Psb 81, p. 123 cf Nota 236

32
enipostazierii firii umane, avem parte, prin harul divin de înfierea de către Dumnezeu. Despre
acest lucru vorbesc și Sf. Grigorie Palama, Macarie Egipteanul sau Maxim Mărturisitorul54.
Constribuția divină la lucrarea de mântuirea a omului se desfășoară pe mai multe
planuri și fiecare dintre acestea au un rol definitoriu pentru ajungerea ființei umane la
deplinătatea spirituală și la maturitatea bărbatului desăvârșit, care este Hristos. Orice om face
parte dintr-o familie în sens restrains, iar în sens larg este parte componentă a familiei
hristocentrice care este Biserica-instituție divino umană ce are ca scop adunarea creștinilor spre
același scop - mântuirea. Biserica este locul în care Dumnezeu și omul se întâlnesc și mântuirea
omului este lucrată de fiecare dintre cele două părți.
Mântuirea obiectivă și cea subiectivă au ca punct comun Biserica deoarece
Dumnezeu îl primește pe om în casa Sa și îi dă posibilitatea de a vorbi cu El. Omul vine de bună
voie în ea și intră în comuniune cu Creatorul. Duhul Sfânt este cel care desăvârșește lucrarea
mântuitoare. Referitor la acest lucru părintele Stăniloae susține că: ,,Biserica este laboratorul
în care Duhul lui Hristos ne face sfinți sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos, în care e
concentrată ca într-o persoană sfințenia și iubirea Sfintei Treimi. Duhul Sfânt face aceasta,
întreținând în noi, în același timp, preocuparea activă de sfințenie. Biserica se ocupă în mod
principal cu sfințenia membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc.”55
Mântuirea pe care Hristos ne-o oferă se datorează faptului că El ne încorporează
în Sine iar Biserica este extindere a măreției lui Hristos la nivelul oamenilor. Biserica are în
centru pe Hristos Cel Înviat care a biruit moartea. Oamenii care sunt încorporați în Biserică sunt
din punct de vedere obiectiv răscumpărați din ghearele morții. Referitor la acest lucru Părintele
Stăniloae susține că : ,,Hristos îi mântuiește pe oameni întrucât Se extinde în ei, întrucât îi
încorporează în Sine și întrucât îi asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată. Biserica este
această extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizează treptat
asimilearea oamenilor cu Hristos Cel Înviat”56
Tot ceea ce a făcut Hristos și Jertfa ce are în centru omenirea s-a realizat datorită
iubirii ce o are pentru omenire. Dacă Hristos nu s-ar fi Întrupat între om și Dumnezeu ar fi fost
o distanță ce nu putea fi parcursă de materialitatea omului. Hristos a venit să desăvârșească firea

54
Pr. Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, trad. Lector dr. Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2012, p.
93
55
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în ST. 3-4, 1967, P.127
56
Idem, Sinteza eclesiologică , ST . nr 5-6, 1995 p.269

33
umană știind că, aceasta, prin intermediul sufletului este parte din perfecțiunea dumnezeiriii.
Referitor la acest lucru, Sfântul Atanasie, făcând referire la Persoana Mântuitorului, afirma
că: ,,De nu aș fi venit și de nu aș fi purtat trupul lor, nici unul dintre ei nu s-ar fi desăvârșit, ci
ar fi rămas toți stricăcioși. Deci, lucrează, Părinte întru ei. Și precum Mi-ai dat Mie să port
trupul lor, dă-le și lor Duhul Tău, ca să fie și ei una în Acesta și să se desăvârșească întru Mine.
Căci desăvârșirea lor arată că s-a săvârșit întruparea Cuvântului Tău. Și lumea văzând pe
aceștia desăvârșiți și purtători de Dumnezeu, va crede ne-ndoielnic, că Tu M-ai trimis și am
venit la ei”57.
În cadrul citatului enunțat mai sus este reprezentativ faptul că, Hristos, Îi cere
Tatălui Ceresc să pogoare asupra creației Sale, Duhul care să-i povățuiască în decursul
demersului soteriologic. Desăvârșirea oamenilor este strâns legată de Întruparea Logosului
deoarece acesta a fost și scopul lui Hristos. Duhul pe care-l primește omul prin Întruparea lui
Hristos, este chipul Acestuia care este de bun augur pentru a întări relația cu Tatăl.
Legătura filială a noastră cu Tatăl are ca fundament Duhul care ne insuflă chipul
Chipului Tatălui: ,,Noi devenim duhovnicești, având Duhul, imprimat în făptura noastră,
suntem după chipul Fiului și avem în noi elanul afectuos al filiației față de Tatăl ceresc”58.
Prezența Duhului în persoana noastră ne garantează filiația cu Tatăl Ceresc și mai presus de
aceasta ne oferă și posibilitatea mântuirii și a îndumnezeirii. Îndumnezeirea este starea
maturității duhovnicești și a plinătății demersului soteriologic.
Ajungerea la starea de îndumnezeire, presupune și o contribuție din partea
omului ca unul care este direct responsabil de mântuirea sa. Dumnezeu contribuie și plinește
eforul omului dar fără contribuția acestuia totul este dat pierzării. Așa cum am afirmat mai sus,
după ce omul a devenit fiu al Bisericii prin intermediul Tainei Sfântului Botez, acesta are datoria
morală de a se îngriji de sufletul său. Partea spirituală a omului este dovada vie a faptului că
între creat și Necreat este o legătură ontologică ce trebuie menținută.
Alături de mântuirea obiectivă, care este contribuția lui Dumnezeu la mântuirea
făpturii pe care a creat-o din iubire și pentru a iubi, este și mântuirea subiectivă care este
înfățișarea contribuției omului la destinul său mântuitor. Omul este capabil să lucreze la
mântuirea sa deoarece este înzestrat de la creație cu liberul arbitru și are prin botez chipul lui

57
Gamaliel Delaboia Lumea –Opera iubirii Preasfintei Treimi, Astra Museum, Sibiu, 2013 p.206 nota de subsol
156
58
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae Criteriile prezenței Duhului.. în ST nr. 3-4, 1967 p.109-110

34
Dumnezeu întru sine. Totul depinde de voința sa și de dorința de a ajunge la asemănarea cu
Dumenzeu.
Urcușul duhovnicesc al omului este un întreg demers pe care acesta trebuie să-l
întreprindă. Efortul omului de a se mântui se definește prin termenul de asceză. Asceza este
procesul prin care omul își înfrânează pornirile trupului și își ridică mintea spre
Dumnezeu: ,,Prin asceză, creștinul își îndreaptă încercările și căderile sale spre perspectiva
Patimilor Mântuitorului Hristos, printr-o întrupare și asemănare a realității omenești întru
lucrarea răscumpărătoare a Domnului”59. Efortul omului este acela de a încerca să își
contureze viața după învățătura Bisericii.
Asceza presupune un război nevăzut cu patimile și cu ispitirile diavolești și pe
lângă aceasta și o înfrânare a pornirilor trupești care-l împiedică pe acesta să devină templu al
Duhului Sfânt. Un element important în cadrul ascezei este cunoașterea propriei persoane
deoarece omul care nu se cunoaște pe sine nu poate să acceadă nici la cunoașterea lui
Dumnezeu.
Mântuirea subiectivă este într-o legătură sinergetică cu cea obiectivă deoarece
Dumnezeu a creat cadrul perfect pentru mântuirea omului iar mijloacele pe care acesta din urmă
le folosește sunt caracteristica liberului arbitru. Oamenii sunt chemați să înnoiască harul filiației
primit la Botez prin care aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu. Hristos, prin smerenie, S-a făcut om
și noi avem posibilitatea tot prin smerenie și iubire să devenim Dumnezei prin har.
Mântuirea, este lucrarea sinergetică a omului și a lui Dumnezeu. Hristos prin
Întrupare, a oferit modalități și exemplul propriu pentru a fi oamenilor Arhetip al desăvârșirii.
Efortul omului este încununat cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Așa cum Dumnezeu ne-a iubit
pe toți și S-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, suntem și noi datori să ne iubim semenii
pentru a păstra comuniunea de iubire sădită de Hristos în noi
Orice om este chip al lui Dumnezeu. Ființa umană poartă întru sine pecetea
iubirii divine iar responsabilitatea omului este de a o menține pentru a nu știrbi frumusețea
chipului primit în dar. Iuibrea dovedită pentru semeni este confirmare a pecetei iubirii pe care
orice om o are constitutiv întru sine. Mântuirea subiectivă și cea obiectivă nu sunt decât
reprezentări ale operei de mântuire în care Dumnezeu oferă, iar omul încearcă să împlinească

59
Pr. Porphyros Georgi,Înviere și viață Eshatologia Sf. Grigorie Palama, Editura Andreiană, Sibiu, 2015 p.163
nota de subsol 663

35
și să plinească darurile primite.

II.2 Răscumpărarea și aspectele ei de jertfă, ontologic și recapitulative

36
 Opera de mântuire la lui Iisus Hristos este o taină care se tâlcuiește prin multe
înțelesuri, fiecare dintre acestea fiind o sursă de luminare și de transformare a firii umane.
Această acțiune divină de a recupera firea umană din întunericul morții poate fi privită din
perspectiva a trei direcții, fiecare dintre acestea revelând câte un aspect esențial din taină
soteriologiei umane. În centrul acțiunii de Răscumpărare un loc deosebit de important îl au
Patimile, moartea pe Cruce din iubire pentru umanitate și Învierea din morți ca modul suprem
de oferire a vieții celei noi.
În Noul Testament, iconomia divină este prezentată sub triplu aspect - de profet
prin intermediul propovăduiri Evangheliei, de preot prin jertfa Sa și cea de împărat prin
intermediul slujirii Sale. În cadrul acțiunii răscumpărătoare este evident faptul că tot ceea ce
Hristos a întreprins a fost în scop soteriologic așa cum El Însuși afirmă: ,,Eu n-am venit să judec
lumea, ci să mântuiesc lumea”60
Cele trei direcții ale lucrării mântuitoare întreprinse de Hristos precum și cele
trei slujiri prin care a adus lumii eliberarea din sobia păcatului reliefează trei aspecte de bază
ale mântuirii obiective.
Aspectul de jertfă al Răscumpărării are în centrul ei Persoana lui Iisus Hristos,
care, prin intermediul lucrării mântuitoare și al Crucii a ridicat lumea la stadiul îndumnezeirii.
Ideea jertfei lui Hristos este descrisă și în cadrul Epistolei către Evrei care spune că: ,,Hristos
S-a adus pe Sine Jertfă fără prihană lui Dumnezeu..și pentru aceasta El este Mijlocitorul unui
nou testament, ca prin moartea suferită săre răscumpărarea greșililor de sub întâiul testament,
cei chemați să ia făgăduința moștenirii veșnice”61
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos are un pronunțat caracter de jertfă. Aceasta
începe de la Întrupare, culminează cu patimile și răstignirea iar mai apoi se desăvârșește prin
Învierea cea de a treia zi. În cuprinsul acestei lucrări de răscumpărare, Hristos este Arhetipul
ascultării. Acesta face ascultarea față de Tatăl până la moarte pentru a câștiga spre mântuire
neamul omenesc.
Ascultarea a fost cerută proto-părinților încă din grădina Edenului: ,,A dat apoi
Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mânânci,/Iar din

60
In 12,47
61
Evrei 9, 14-15

37
pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei
muri negreșit!”62. Aceștia din pricina ispitirii diavolești nu au menținut vie comuniunea și
flacăra iubirii divine în-lăuntrul lor, iar Hristos prin ascultarea Sa, a reconfigurat comuniunea
dintre oameni și Dumnezeu. Jertfa lui Hristos este expresie a ascultării Sale și pe lângă acest
lucru este vorba și de o preamărire a Tatălui: ,,Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucru pe
care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit”63
Un alt punct central al Jertfei răscumpărătoare este Moartea lui Hristos pe Cruce.
Referitor la taina Crucii, teologul Georges Florovski afirma că : ,,Toată viața Domnului este o
singură Cruce”64. Acest lucru evidențiază faptul că Hristos a fost încă de la început Cel care va
răscumpăra întregul păcat al neamului omenesc prin intermediul Crucii Sale pe care o va tran-
sforma dintr-un obiect de tortură în insturmentul eliberator al umanității.
Din cauza faptului că la baza actului soteriologic a fost iubirea, Hristos de pe
Cruce a eliberat omenirea de povara păcatului. Prin răstignire a transformat Crucea în altar de
jertfă către Dumnezeu Tatăl. El a ,,băut” paharul pătimirilor pentru a ne oferi eliberarea și a ne
da Sângele Său ca nectar al mântuirii și al îndumnezeirii. A suferit pe Cruce din cauza păcatelor
lumii dar suferința lui a pre-nchipuit și durerea omului depărat de Dumnezeu și supus răului. El
S-a Răstignit în mod public pentru a arăta că deși era și Dumnezeu nu a fost scutit de suferință
și prigoană pentru creația Sa.
Taina Crucii nu poate fi percepută întru totul de rațiunea umană deoarece ea este
împlinită de o persoană divină care ș-a pogorât la starea umană pentru a o ridica la
îndumnezeire. Așa cum susține și Florovski, toată viața lui Hristos a fost un adevărat model de
răbdare, milă și iubire. Mântuirea a fost desăvârșită pe Golgota când Hristos Și-a încheiat actul
Său și și-a asumat cu adevărat condiția umană și păcatul acesteia. Iisus Hristos a ales și a dorit
aceste patimi, umilința și în cele din urmă răstignirea, pentru că erau o pregătire a bucuriei
Învierii când toate vor fi fi cuprinse de lumina și iubirea Celui necreat.
Iisus Hristos, nu are parte de moarte ca și consecință a păcatului ci ca mod de a
mântui creația și de a o ridica pe aceasta la desăvârșire. Dacă ar fi avut de suferit de pe urma
păcatului sau a morții proprii nu ar fi putut să-și improprieze firea umană și prin aceasta
consecințele căderii omului. Acest lucru este evidențiat și de părintele Stăniloae: ,,Moartea

62
Facere 2,16-17
63
Ioan 17,4
64
Georges Florovski, Creație și Răscumpărare, vol III, Belmont, Massachusetts, 02178 p.44s

38
altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine
moartea. Și fiindcă a luat păcatul tuturor, a trebuit să ia și moartea lor65”
Strigătul de pe Cruce al Lui Hristos, : ,, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru
ce m-ai părăsit”66, este răcnetul care ilustrează durerea lui Hristos ca om, și implicit al întregii
umanități aflate sub durerea păcatului. Tot în acest moment al suferinței omenești a lui Iisus
Hristos, și natura este părtașă la crucificarea Creatorului. Natura a recăzut în obscuritate ca la
început, înainte de creație și se afla pe punctul de a fi cuprinsă de neființă.
În momentul în care Hristos a fost răstignit, întreaga natură s-a înspăimântat și
cerul și pământul au deplâns pătimirea Domnului lor. Îngerii din cer au fost cuprinși de teamă
vâzând pe Domnul Slavei ,,spânzurat” pe lemn. Acest lucru este ilustrat și în cărțile
liturgice: ,,Văzându-Te toată făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine Făcătorul și Ziditorul
tuturor, s-a schimbat de frică și s-a tânguit, soarele și-a restrains lumina și pământul s-a
clătinat, pietrele s-au despicat și catapeteasma templului s-a rupt, morții din morminte s-au
sculat și Puterile îngerești s-au spăimântat zicând: O, minune! Judecătorul se judecă și
pătimește voind, pentru mântuirea și înnoirea lumii ”67. Scopul ultim al Crucii a fost acela de a
schimba soarta omenirii prin deschiderea Porților Împărăției Cerești.
Un alt aspect al Răscumpărării este cel ontologic. Acest aspect al răscumpărării
este centrat pe firea umană din cadrul ipostasului dumnezeiesc. Ascultarea până la moarte a
Mântuitorului Hristos este o lucrare de întărire și de restaurare a firii umane. Acestea au avut o
eficiență ontologică deoarece pe lângă faptul că a fost eliberat omul de sub păcat și a fost
împăcat cu Dumnezeu, firea umană asumată de Hristos a fost înălțată de la stricăciune la
nestricăciune și a devenit deplină.
Firea umană asumată de Iisus Hristos se umple progresiv cu energiile divine
necreate prin intermediul cărora aceasta poate tinde la desăvârșire. În linii mare, această
desăvârșire a firii umane a fost oferită umanității încă din momentul Întrupării lui Hristos atunci
când El și-a impropriat necreatul și l-a făcut parte integrantă a Persoanei Sale alături de
divinitate.
Teologia patristică consideră în unanimitate faptul că firea umană asumată de

65
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II a, Editura Omniscop, Craiova,
1993 p.313
66
Marcu 15,34
67
Triodul E.I.B.M.B.O.R., București, 1986 p.272

39
Iisus Hristos a avut efectele care au devenit proprii firii umane după căderea în păcat, dar nu a
avut și păcatul în sine și mai ales putința de a păcătui. Aplecarea firii spre rău a devenit proprie
oamenilor după căderea în păcat dar Iisus Hristos deși a asumat firea umană nu a impropriat și
păcatul. Mântuitorul a asumat firea umană pentru a o curăți de păcat și de pierzare.
Iisus Hristos nu a avut în natura Sa plăcerea ci doar durerea. Și aceasta din urmă
este tot o urmare a căderii în păcat însă, Fiul lui Dumnezeu suportând durerea pentru mântuirea
oamenilor a transformat-o pe aceasta în terapie contra păcatului și mod de a da morții o altă
conotație. Moartea în dureri așa cum a suferit-o Hristos este o eliberare și o cale de a ajunge la
o maturitate spirituală deplină. Durerea a fost schimbată în mod de a intra cu Dumnezeu în
legătură deoarece o persoană a Trinității a suferit pentru a deschide drumul spre fericirea
veșnică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce o conotație nouă în legătură cu prezența
durerii și a stricăciunii în firea umană a lui Iisus Hristos, în paralel cu lipsa plăcerii și a păcatului
în voia Lui. În viziunea sa, durerea este antidotul păcatului. Plăcerea trupului care trebuie
înfrânat și care are ca final moartea este conform rațiunii. În Persoana lui Iisus Hristos, plăcerea
și păcatul erau abolite de Rațiunea divină și din această cauză El a rezistat în fața durerii și a
ispitelor celui rău până la capăt.
Ispitirile Mântuitorului sunt un exemplu elocvent pentru faptul că Iisus asumând
firea umană a ,,educat” afectele și pornirile acesteia care aveau tendință spre rău și pierzare.
Mântuitoul a respins ispita satanei care a încercat să-l amăgească prin intermediul firii umane,
foamea, dorința de stăpânire. El a respins ispita prin intermediul durerii în apropierea morții,
biruind prin fire teama de durere.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ilustrează cum Iisus Hristos a oprit planurile
căpeteniilor și stăpâniilor celui rău și a ars veninul acestora nimicindu-l:,,(..) În felul acesta
deșertându-și acelea deplin în El veninul stricăcios al răutății lor, l-a ars ca printr-un foc,
nimicindu-l cu totul din fire. Așa a dezbrăcat, în vremea morții pe cruce, Căpeteniile și
Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri. ”68
Rezultatul morții și o încoronare a suferințelor este Învierea ca manifestare a
îndumnezeirii depline a firii umane. Învierea este proprie lui Dumnezeu dar prin faptul că Iisus
și-a impropriat firea umană, aceasta a avut parte de răscumpărarea supremă. Se poate spune că

68
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, Editura Harisma, București, 1994, p.82

40
Dumnezeu a înviat pe Iisus Hristos ca om pentru a-l răsplăti pentru jertfa pură și plină de iubire
pe care a avut-o față de Sine. Moartea lui Iisus Hristos a fost o trecere spre Înviere și spre
realizarea mântuirii în sensul cel mai deplin al acesteia.
Cel de al treilea aspect al operei de Răscumpărare a oamenilor este cel
recapitulativ. Prin intermediul lui, ni se revelează, cum Hristos a cuprins întreaga omenire
aducând-o pe aceasta la starea de îndumnezeire.
Acest aspect al răscumpărării, ne ilustrează faptul că Hristos, prin Întrupare, ne-
a oferit o nouă viață, cea a deplinătății și mai presus de aceasta El ne-a răscumpărat de sub robia
morții veșnice. Modul în care Hristos ne cuprinde pe toți în cadrul actului Său mântuitor nu este
identic cu concepția umană despre cum ființele materiale se fac părtași la aceeași situație.
Aceasta este o taină a dumnezeirii prin care umanitatea intermediată de Hristos are acces la
Împărăția Vieții lui Dumnezeu și la bucuria comuniunii cu trinitatea. Prin jertfa ca Om, Iisus a
recapitulat tot omul, care, prin structura sa dihotomică este parte a dumnezeirii prin intermediul
sufletului.
Recapitularea de care avem parte prin intermediul lui Hristos este una de natura
virtuală prin care toți am fost aduși ofrandă Tatălui și în calitatea de persone îndumnezeite.
Referitor la modul în care omul accede spre ceruri prin Iisus Hristos este ilustrat de Sfântul
Apostol Pavel astfel:,,Și împreună cu El, Dumnezeu ne-a sculat și împreună ne-a așezat în
ceruri, în Iisus Hristos”69. Prin intermediul acestei recapitulări au fost unite toate în și prin
Hristos. Cerul și pământul au intrat în comuniune, iar Hristos a fost Cel care a desăvârșit această
legătură prin intermediul jertfei Sale nesângeroase:,,Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să
fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ-toate întru El”70
În toate actele întreprinse de Hristos în activitatea Sa, ne-a cuprins și pe noi prin
faptul că firea umană era parte integrantă a Persoanei Sale dar și pentru că toate cele întreprinse
au fost săvârșite pentru redobândirea umanității și ridicarea pe treptele măririi. Prin intermediul
acestei acțiuni de răscumpărare, Hristos este modelul lui Adam Cel Nou care a pus temeliile
unei noi umanități, a uneia care are la bază iubirea trinitară.
Proto-părintele, Adam, datorită faptului că a căzut în păcat a cuprins întreaga
omenire. Acțiunea lui a avut urmări negative prin faptul că lumea a fost îngenunchiată de păcat

69
Efeseni 2,6
70
Efeseni 1,10

41
iar moartea era văzută ca o pedeapsă fără de sfârșit a acțiunilor negative pe care omul le
întreprindea față de Dumnezeu. Iisus Hristos, Cel ce a acceptat să Se facă om, a refuzat să Se
nască din pricina căderii proto-părintelui. Nașterea Sa a fost una încadrată în comuniununea
iubirii divine extinse la oameni prin Maica Domnului.
Nașterea Lui a fost o ,,golire” de bună voie în favoarea celui ce era osândit. Prin
Întruparea Sa și mai ales prin opera de Răscumpărare a creat o nouă imagine a nașterii umane
cea în comuniune și nu în păcate. Mântuitorul Hristos a luat din omul cel dintâi al facerii, chipul,
iar din omul nașterii postura de rob. Acest lucru este susținut și de Sfântul Maxim Mărturisitorul
astfel:,,A luat din omul facerii chipul lui Dumnezeu, iar din omul nașterii, chipul de rob sau
pătimirea (capacitatea de suferință) și stricăciunea. Îmbinându-le pe amândouă, prin
nepăcătuire a tămăduit pătimirea și prin pătimire și moarte a scos din fire afectele care pot fuce
la păcat”71.
Iisus Hristos este modelul unic și reprezentativ al noii umanități. El este izvorul
din care se adapă întreg neamul omenesc cu Apa cea Vie care este dătătoare de viață și
tămăduitoare de păcat și de moarte. În ceea ce privește ordinea ierarhică dintre Adam și Hristos,
cel dintâi a fost primul om creat de Dumnezeu dar Hristos este din veci Fiul Tatălui care a luat
parte la sfatul trinitar pentru facerea lumii.
Fiul lui Dumnezeu este cel care, prin faptul că a răscumpărat neamul omenesc,
a devenit centrul umanității. Toată lumea Se raportează la El ca la Arhetipul de la care survine
binele și iubirea în mod deplin. Fiul lui Dumnezeu nu este centrul umanității doar în sens pasiv
prin faptul că oamenii se simt atrași de bogăția Lui, ci și în sens activ prin faptul că El transmite
lumii forța și modalitatea de a intra în comuniune cu dumnezeirea prin intermediul Lui. Oamenii
primesc de la Dumnezeu iubirea nemărginită care are rolul de a-i ridica din tristețea ființei lor
căzute și din amorțealea firii abolite de întunericul morții. Prin Patimile și moartea Sa, ne-a
recapitulat pe toți și a schimbat destinul ontologic al omenirii. Astfel s-a ivit posibilitatea de a
înnoi chipul lui Dumnezeu care este puntea de legătură dintre om și Creator, construită încă de
la creare.
Hristos devine un ,,Eu” central, un Eu care semnifică destinul fiecărui om și
atrage pe fiecare individ să devină o persoană. Caracteristica fiecărei persoane este comuniunea
prin iubire. Acest lucru este ilustrat și în scrierile teolgice contemporane: ,,Prin patimile și

71
Sfântul Maxim Mărturisitoul, Ambigua, E.I.B.M.B.O.R, București, 2006, p.405 nota de subsol 339s

42
moartea Sa, Iisus ne-a scos obiectiv pe toți din bluestem și ne-a îndumnezeitm căutând să ne
facă și evident relația Sa cu noi. El Se face pe Sine ca un Eu central, izvorâtor de iubire și
chemător de iubire. Și urmărind aceasta El făcea totul îndreptat spre semenii Săi, spre
deschiderea lor pentru relația voluntară cu Sine, presând în vederea trezirii lui tu al fiecăruia
dintre ei. Și Hristos a devenit un Eu puternic, atrăgător, dumnezeiesc de puternic și de
atrăgător, pentru oamenii tuturor timpurilor. Numai datorită acestui fapt, oamenii sunt atrași
mereu în relația cu El, la împărățirea cu El”72

II.3 Însușirea roadelor Răscumpărării în spiritualitatea ortodoxă

Întreaga operă de Răscumpărare se află în centrul doctrinei creștine. Astfel firea

umană a fost reintegrată în standardele ei ontologice prin restabilirea și întărirea comuniunii cu

72
Prof.N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru
facultățile de Teologei, vol II, ediția a III –a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2010, p.56

43
Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. Răscumpărarea nu a fost exclusiv o reparare a naturii
umane ci o îndumnezeire a acesteia având ca model transfigurarea Sa. Prin aceasta, trupul
omului va primi: ,,nădejdea slavei”73.
Relația dintre om și Dumnezeu, după cădere, a suferit o modificare substanțială
dar ea nu s-a transformat intr-un legalistă. Chiar și după ce omul s-a îndepărtat de Dumnezeu,
Acesta a căutat să restabilească legătura. Asta se vede încă din grădina Edenului: ,,Adame, unde
ești?”74. Prin această întrebare vedem că Dumnezeu deși știa de păcatul omului, a făcut ,,primul
pas” pentru a remedia comuniunea cu creatura Sa. Acțiunea răscumpărătoare a lui Hristos se
datorează iubirii nemărginite a lui Dumnezeu care nu dorește pieirea făpturii Sale ci reintegrarea
acesteia în comuniunea deplină a trinității.
Răscumpărarea umanității a fost acțiunea prin care omul a avut parte de multe
roade și de multe beneficii, cel mai mare fiind acela al îndumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu a fost
Cel care a reintegrat omenirea în iubirea Tatălui prin Paștele Său. Opera de Răscumpărare se
plinește prin intermediul Învierii când Hristos a îndumnezeit firea umană în mod deplin și a
îmbrăcat-o cu haina energiilor necreate pe care acesta a avut-o în grădina Edenului. Moartea și-
a pierdut boldul său și toate au fost îndumnezeite și plinite prin unirea cu Tatăl Ceresc.
Tot ceea ce a răscumpărat Hristos prin Patima, Moartea și Învierea Sa este părtaș
la iubirea Tatălui și face parte din Împărăția cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu care le cuprinde
pe toate întru Sine. Un mediu prin care omul a putut să-și contureze comuniunea cu Dumnezeu
după Răscumpărare este creația. Și prin creație a avut parte omul de o șansă a plinirii lui
deoarece, Dumnezeu i-a oferit creația Sa ca mediu al comuniunii cu El. Prin intermediul ei,
omul se poate spiritualiza și poate să-și manifeste intențiile bune și față de semeni. Astfel natura
peste care omul este stăpân este: ,,un mijloc prin care omul crește spiritual și își fructifică
intențiile bune față de sine și față de semeni, când este menținută și folosită conform cu ea
însăși. când omul o sterilizează, o otrăvește și abuzează de ea în proporții uriașe, el își
împiedică creșterea spiritual a sa și a altora. Lumea este menită să fie scară pre Dumnezeu”75.
Și cosmosul este părtaș la opera de răscumpărare a omului deoarece acesta
reprezintă tot creația lui Dumenzeu de care omul se bucură și prin intermediul căruia se poate
îndumnezei. Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin intermediul și în cadrul naturii.

73
Col 1,27
74
Fac.3,9
75
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica, E.I.B.M.B.O.R. 1992, P.133

44
Referitor la acest lucru Părintele Stăniloae afirmă că : ,Mântuirea nu se poate obține în izolare,
ci doar în spațiul cosmic”76. Lumea este dată spre cunoaștere dar și spre o satisfacere a nevoilor
trupești în calitate de etapă a trecerii spre eternitate. Acest lucru se realizează prin spiritualizarea
creației și presupune un efort din parte omului ca stăpân și rege al acesteia.
Creația ca mediu de comuniune al omului cu Dumnezeu este văzută de Părintele
Stăniloae și ca taină dar aceasta nu poate fi experiată decât dacă omul o percepe pe ca mijloc
de revărsare a harului divin. Omul trebuie să vadă creația ca mod de manifestare a iubirii lui
Dumnezeu prin care acesta are posibilitatea de a-și schimba destinul și de putea să acceadă la
îndumnezeire. Dacă omul nu percepe natura ca manifestare a iubirii divine nu poate fi cu
adevărat rege al ei.
Acest lucru este menționat și de părintele Stăniloae: ,,Ființa noastră nu poate
folosi cu adevărat și deplin creația ca taină decât dacă stă în legătură strânsă cu Dumnezeu,
Dăruitroul ei, decât dacă stă în mod conștient sub revărsarea iubirii lui Dumnezeu, Dăruitorul
naturii. Iubirea lui Dumnezeu ne vine obiectiv prin creație și când nu vedem creația natural
provenind de la Dumnezeu și deci nu vedem în ea semnul persistent al iubirii Lui. Dar în acest
caz iubirea lui Dumnezeu ni se comunică în mod limitat, căci lipsindu-ne conștienți despre ea,
iubirea lui Dumnezeu manifestată prin natură nu ne este mijloc de creștere spirituală” 77
.
Creația rămâne ca dar al lui Dumnezeu pentru om și se actualizează ca dar deplin
prin intermediul lui Dumnezeu care o asumă. Prin intermediul ei, Dumnezeu se face transparent,
și prin elementele ce o compun El ni se comunică permanent pentru a menține vie legătura cu
creatura sa.
Pe lângă faptul că Dumnezeu a dăruit omului natura ca modalitate de unire cu
El și de a menține legătura cu frumusețea naturală a dumnezeirii, Acesta, prin intermediul lui
Hristos a eliberat lumea de păcat. Acesta era factorul ce umbrea relația de iubire dintre creat și
necreat. Prin faptul că Hristos asumă firea umană și implicit păcatele acesteia, El devine Mielul
lui Dumnezeu care Se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele lumii. Această asumare a păcatului
de către Hristos este o taină a Dumnezeului-Om și o consecință a manifestării iubirii
restauratoare pentru neamul omenesc.
Părintele Stăniloae, în legătură cu asumarea păcatului susține că Hristos nu a

76
Ibidem p.186
77
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Creația ca dar și tainele Bisericii, în Ortodoxia 1/1976 p.11

45
săvârșit păcate în nici un fel și între firea Lui și păcat nu putea fi nicio legătură. În cadrul
Persoanei Sale, nu era voința de a săvârși răul însă a acceptat condiția da a impropria pe cel ce
face răul: ,,El n-a săvârșit păcate personale nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu fapta și nu
era imprimat în natura Lui acel fond de păcat moștenit. Păcatul nu era, o calitate a nuturii Lui,
nu răsărea din ea, nu era o împreunare organic între ea și păcat. Îl purta dar nu-l săvârșea.
Era un păcat străin pe care El nu-l sporea prin nici un adaos, nici măcar printr-o aprobare a
celor ce l-au săvârșit”78.
Păcatul originar este cel care face legătura cu pieirea omului și alungarea harului
divin de la ființa creată ce rămâne fără apărare în fața neantului existențial. Căderea care este
datorată păcatului neascultării este considerată de Georges Florovski ca fiind : ,,mai mult o
tragedie a unei iubirii greşit centrate. După Sfântul Atanasie, căderea umană constă tocmai în
faptul că omul se limitează pe sine la sine, că omul devine îndrăgostit de sine însuşi. Prin
această concentrare pe sine omul s-a separat de Dumnezeu şi a rupt legătura duhovnicească şi
liberă cu Dumnezeu. A fost un fel de delir, o obsesie a unui sine erotizat, un narcisism
duhovnicesc.”79
Referitor la eliberarea de patimi și de păcate, ca urmare a căderii, părintele
Stăniloae, susține că prin Hristos, păcatului i se ia orice fel de putere și este desființat. Păcatul
nu putea fi abolit prin intermediul cuiva care a avut de a face cu răutatea. Referitor la acest lucru
acesta afirma că: ,,Oamenii privind la osândirea păcatului prin persoana lui Iisus cea
nepăcătoasă, își pot da seama că ceea ce vrea Dumenzeu să stigmatizeze este păcatul lor ca
să-l osândească, căci altfel nu l-ar putea lovi. Îl leagă însă de o persoană nepăcătoasă, ca să
nu se poată spune că Dumnezeu urăște pe păcătos, nu păcatul. ”80. Răscumpărarea omului din
blestemul păcatului este ilustrat și de Sfântul Apostol Petru: ,,El a urcat păcatele noastre în
trupuul Său pe lem, ca noi, desfăcuți de păcate să viețuim dreptății”81
Urmarea păcatului este moartea, care până la momentul Răscumpărării era
văzută ca o pedeapsă și ca o modalitate prin care Dumnezeu se răzbună pe neamul omenesc. În
momentul în care omul s-a separat de Dumenezeu prin păcatul neascultării, natura omului a
început să se descompună prin faptul că structura sa ontologică s-a slăbit lipsindu-se de harul

78
Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993 p.278
79
Georges Florovski, Creație și Răscumpărare, vol III, Belmont, Massachusetts, 02178 p. 38
80
Ibidem p.292
81
I Petru 2,24

46
iubirii divine.
Experiența creștină a morții este mai întâi considerată a fi o tragedie și o
dezastruoasă durere ființială. Este important de subliniat faptul că nu Dumnezeu a creat
moartea, El a creeat omul cu accedere spre veșnicie și spre îndumnezeire. După cădere, omul a
devenit muritor prin intermediul trupului iar sufletul este veșnic deoarece el este sâmbure din
divinitate. Păcatul a făcut ca omul să fie furat Vieții și să fie luat de către praful pierzării.
Referitor la taina morții, părintele Stăniloae, consideră că aceasta este asemenea
unui văl tragic ce umbrește existența umană și ca un întuneric ce învăluie lumina trinității care
ar trebui să fie licărul de speranță al fiecărui creștin. Iisus Hristos de aceea se și Întrupează
pentru a elibera umanitatea de sub robia morții. El era și om dar și Dumnezeu și prin acest fapt,
El devine un nou mod de existență, un mod de ființare, acela de a fi raportată viața oricărui om
la Dumnezeu.
Hristos, prin biruirea morții, deschide omului posibilitatea transcederii spre
eternitatea ontologică: ,,De aceea se face om Fiul lui Dumnezeu însuși, pentru a-i aduce ca om
o iubire, care să-l poată scăpa de moarte, Cel ce s-a făcut om fiind totodată Dumnezeu. Fiul
lui Dumnezeu însuși se face în acest scop Persoană a firii omenești și a voinței ei, iradiind El
însuși prin firea omenească, iubirea Sa dumnezeiască asupra celor cărora li s-a făcut de
aceeași fire și răspunzând voinței de-a fi mântuiți de moarte a acelora, cu voia Sa de semen al
lor, dar nu cu o voie lipsită de putere, ci plină de puterea Sa dumnezeiască, dat fiind că voia
omenească a Sa e însoțită de voia Sa dumnezeiască”82
Tot legat de misterul morții, Paul Evdokimov este cel care, oferă o altă viziune
referitoare la acest Paște al ființei umane create. Sensul istoriei și al omenirii în general depinde
foarte mult de incipitul acesteia dar mai ales de modul în care se termină sau mai exact cum se
împlinește acesta. Totuși, viața fără moarte nu poate fi concepută deoarece creația este într-o
continuă ciclicitate și toate au rostul și mersul lor. Nu poate fi nimeni și nimic infinit în afară
de Dumnezeu care este sursa eternității. Viața fără de sfârșit nu există decât la
Dumnezeu: ,,Pentru Părinții Bisericii, viața fără sfârșit,în condițiile terestre, nu poate fi decât
un coșmar demonic și tocmai iubirea lui Dumenezeu față de creatura sa este cea care împiedică

82
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,
1991, p.286

47
imortalizarea acestui stadiu de viață ca re nu ar fi decât moarte suspendată”83
Valoarea omului se măsoară și în atitudinea lui față de moarte. Dumnezeu prin
opera de Răscumpărare a oferit ființei umane o nouă perspectivă a morții, cu totul diferită de
învățăturile filosofice. Filosofia în cuprinsul învățăturilor ei ilustrează ceea ce însemană
moartea, o estompare a timpului, a faptului că timpul creat este în contradicție cu eternitatea lui
Dumenezeu. Omul are acces la ea prin Răscumpărarea făcută de către Arhetipul eternității.
Teologia, prin intermediul lui Hristos, ne învață să privim moartea ca pe o trecere la veșnicie,
astfel Mântuitorul ne învață cum să murim în Înviere.
Odată ce neamul omenesc a fost răscumpărat din păcatul Adamic și i-a fost
oferită o altă viziune asupra morții care o percepe acum ca o poartă spre infinit, ființa creată își
întărește legătura cu Dumnezeu. Astfel ajunge la stadiul de înfiere care este tot o roadă a
răscumpărării deoarece fără a fi eliberați de întuneric nu putem fi fii ai Luminii. Înfierea omului
se face prin intermediul trăirii în Hristos și a dobândirii Duhului Sfânt. Așa cum ne revelează și
scrierile biblice, cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi a avut și are un rol definitoriu în
procesul sfințirii și al îndumnezeirii omului.
A trăi viața în Hristos însemnă a respecta poruncile lui Hristos așa cum El Însuși
ne îndeamnă: ,,Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi, și vom
veni la el și com face loaș în el”84. În legătură cu respectarea poruncilor, Părintele Stăniloae
evidențiază două aspecte definitorii ale acestei misiuni. Omul încearcă să împlinească poruncile
divine îndemnat fiind de un sentiment de iubire ce îl manifestă pentru Dumnezeu care îi este
acestuia esențial în procesut îndumnezeirii. Dintr-o altă perspectivă, Părintele Stăniloae, admite
că împlinirea poruncilor este darul lui Dumnezeu, lucru ce întărește și mai mult taina unirii și
vieții cu Hristos.
Duhul Sfânt este a Treia Persoană a Sfintei Treimi care plinește și sfințește toată
opera soteriologică a lui Hristos. Răscumpărarea făcută de Hristos a fost utilă neamului
omenesc pentru că a deschis calea spre sfințire făcută de Duhul Sfințitor. El este Mângâietorul
pe care Hristos L-a promis ucenicilor Săi înainte de Înălțarea la Cer: ,,Mângîietorul, pe Care
Eu îl voi trimtie vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Ttatăl purcede, Acela va

83
Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină, Christiana, București,
1993 p.171
84
Ioan 14,23

48
mărturisi pentru Mine ”85. Cele două Persoane ale Sfintei Treimi, Fiul și Duhul sunt într-o
împreună lucrare, Hristos Sfințește toate și întărește totul prin intermediul Duhului Sfințitor.
Momentul Cincizecimii este momentul în care Duhul Sfânt a coborât asupra Sfinților Apostoli
în chip de limbi de foc ca o întărire a operei de Răscumpărare și de răspândire a acesteia la
neamuri.
Cincizecimea este și momentul în care se întemeiază Biserica. Omul are astfel
parte de posibilitatea de a deveni fiu al acesteia, înfiat fiind de Sfânta Treime ca model de
paternitate divină. Biserica devine corabie a omului pe marea tulburată a vieții al cărei Cap este
Hristos, oamenii fiind mădulare vii ale acesteia. Învățătura despre Sfântul Duh este asemenea
unei tradiții tainice descoperită mai puțin decât arătarea strălucitoare a Fiului.
Dumnezeirea celor trei Persoane este identică. Sfântul Duh este cel care oferă oamenilor
dumnezeirea prin harul sfințitor făcându-i pe toți părtași ai dumnezeieștii firi. Focul dumnezeirii
care se manifestă sub forma harului divin ca enrgie necreată din supra-plinul trinitar, este primit
de orice om care este părtaș al Morții și Învierii lui Hristos. Acesta este răscumpărat de Hristos
prin intermediul Sfintelor Taine ca mâini ale dumnezeirii extinse în creație.
Sfântul Duh este izvor de daruri necreate pe care omul le primește pentru a se
sfinți, a-și modifica condiția ontologică și a deveni astfel apt de darul îndumnezeirii. Acesta este
Cel care plinește toată lucrarea Tatălui și a Fiului și oferă harul sfințitor celor care se găsesc
vrednici de focul cel de viață purtător. Prin darurile primite de la Duhul Sfânt, omul de schimbă
lăuntric și face din sufletul său, cămară de nuntă împodobită pentru Mirele Hristos. Firea umană
prin harul sfințitor devine Biserică ce are în fruntea ei pe Hristos ca Îndrumător pe drumul vieții.
Măreția darurilor primite de oameni de la Duhul Sfânt este susținută și de Sfântul
Grigore de Nazians: ,,Sunt cuprins de spaimă când cuget la bogăția numirilor-Duhul lui
Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Înțelepciunea lui Hristos, Duhul Înfierii. El ne crează din nou în
botez în înviere. El suflă unde voiește. Izvor al luminii și al vieții, El face din mine o Biserică,
mă îndumnezeiește, mă desăvârșește, o ia înaintea botezului și este căutat după botez. Tot ceea
ce face Dumnezeu, El face. El se înmulțește în limbi de foc și înmulțește darurile, El creează
povățuitori, aposotoli, prooroci, păstori, dascăli....El este un alt Mângâietor...ca și cum ar fi un
alt Dumnezeu”86

85
Ioan 15,26
86
Or.XXXI theologica V, paragraf, 29, P.G. t 36, col 159 B C apud, Vladimir Losky, Teologia Mistică a
Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia p.193

49
 Multitudinea de daruri pe care le primește omul din partea Duhului Sfânt sunt
utile acestuia în drumul spre desăvârșire și sunt pricinuitoare de bucurie sfântă pe care omul o
simte în unire cu Creatorul. Înfierea primită de oameni prin intermediul Duhului Sfânt este
cărarea spre următoarea etapă din procesul de răscumpărare. Acesta este stadiul în care omul
este invadat de harul divin și firea sa căzută este ridicată acum la starea de îndumnezeire.
Îndumnezeirea este rod al Răscumpărării deoarece scopul acțunii soteriologice
a fost acela de a ridica pe om la statul de Persoană deținătoare de dumnezeire. Teologul grec
Panayotis Nellas, ilustrează în scrierile sale cum procesul îndumnezeirii are la bază pe lângă
efortul omului și Persoana lui Hristos ca sursă de revărsare a iubirii divine și de har. Omul este
creat după chipul lui Dumnezeu și acesta este chemat să devină chip al lui Hristos. Acesta prin
Întrupare a oferit omenirii șansa îndumnezeirii și spre deosebire de Adam, El l-a unit pe om cu
Tatăl ceresc. Relația dintre Hristos și oameni nu e doar una de tămăduire, opera soteriologică
coincide cu îndumnezeirea: ,,Relația Lui cu omul nu e numai tămăduitoare. Mântuirea (he
soteria) omului este ceva mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu îndumnezeirea ( te
theose)”87
Conținutul uman real al îndumnezeirii este hristificarea. Sfântul Apostol Pavel
în cuprinsul epistolelor sale, face un îndemn către întreaga umanitate să se unească intim cu
Hristos și să ajungă la asemănarea cu Răscumpărătorul să ajungă la: ,,starea bărbatului
desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”88.
Această posibilitate oferită omului de a deveni Dumnezeu prin har este analizată
pe larg în scrierile Arhimandritului Sofronie Saharov. El pornește cu ideea îndumnezeirii de la
cuvintele Mântuitorului : ,,(..) Eu am spus, dumnezei sunteți? Dacă i-am numit dumnezei pe
aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu- și Scriptura nu poate fi desființată ”89 prin care
vrea să ilustreze că scopul ultim al ființei create este îndumnezeirea. Iisus Hristos a întreprins
întreaga operă de mântuire și ne-a răscumpărat pentru ca noi, să ajungem să fim asemenea Lui
după har.
Tradiția patristică vede că omul are ontologic în el întipărită îndumnezeirea prin
faptul că este creat după chipul lui Dumenezeu. În comparație cu teologii ascetici ruși ai
secolului XIX, Arhimandritul Sofronie, în tratarea temei despre îndumnezeirea omului are

87
Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2009
88
Efeseni 4,13
89
Ioan 10, 34-35

50
viziunea sa proprie punând accentul și pe caracterul de peroană ca exponent al comuniunii
trinitare. Pentru el ideea de a fi îndumnezeit este identică cu demnitatea de a fi creștin - de a fi
fiu al Tatălui și membru al Bisericii lui Hristos.
Îndumnezeirea este destinată omului și prin intermediul sufletului care este parte
din divintate, este sâmburele din Dumnezeu care își va găsi adevărata liniște doar când va intra
din nou în bucuria Stăpânului Său. Hristos ne-a oferit șansa îndumnezeirii prin jertfa Sa pe
Cruce și prin faptul că, a oferit omenirii Trupul și Sângele Lui ca hrana vieții celei adevărate și
aducătoare de veșnicie. În timpul vieții sale pământești, prin multitudinea de minuni și de
vindecări făcute, Hristos ne-a arătat că iubirea Sa este nemărginită și omul ca ființă creată este
singura care are parte de acest ocean de bunătate ce se manifestă ne-ncetat până la sfârșitul
veacurilor.
Trebuie evidențiat că omul a avut parte mereu de șansa îndumnezeirii din
momentul în care Hristos a decis să se facă Om asemenea nouă în afară de păcat. Prin această
kenoză a Sa din slavă, omul este pus la aceeași egalitate cu Dumnezeu și i se permite să devină
ceea ce este destinat să fie. Răscumpărarea prin taina Crucii este o premergere a îndumnezeirii
deoarece în momentul în care Dumnezeu a suferit ca om pe Cruce, întreaga natură a fost
răscumpărată și urcată la ceruri unde este sursa existenței și a fericirii veșnice.
În momentul răstignirii Hristos omul suferea pentru păcate, iar Hristos-
Dumnezeu oferea tuturor, prin Sângele Crucii Sale, acel strop de dumnezeire care a fost sădit
în sufletele celor prezenți și prin intermediul lor în structura ontologică a fiecăruia până la
sfârșitul veacurilor. Tâlharul de pe cruce este cel care a ajuns să stăpânească Raiul alături de
Domnul Îngerilor în ultimele momente ale vieții pământești. El este exemplu viu al faptului că
prin pocăință și prin smerenie, tot omul este ridicat la demnitatea de locuitor al Raiului, al
locului dumnezeirii.
Mormântul Mântuitorului Hristos în care a ,,adormit” păcatul și patimile a
devenit pentru creștini casă a dumnezeirii, iar îngerul vestitor care a transmis bucuria Învierii
este cel care alungă teama de păcat și de moarte prin întărirea faptului că Hristos a ieșit din
spațiul umanului, S-a întors la existența cerească și a dat o nouă existență lumii. Un alt lucru
important ce trebuie subliniat este acela că în cadrul acestui proces de îndumnezeire, omul are
posibilitatea de a se curăți sufletește prin intermediul Sfintei Taine a Spovedaniei și a se uni cu
Hristos prin Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta din urmă fiind punctul central al modului prin

51
care se rememorează până la sfârșitul veacurilor istoria mântuirii - Sfânta Liturghie ca pre-
nchipuire a Împărăției Veșnice făcută cunoscută oamenilor.
Evenimentul suprem care încunează întreaga operă de Răscumpărare a neamului
omenesc este Învierea Domnului prin intermediul căreia, Hristos a călcat moartea și păcatul cu
propria moarte redându-ne la viața veșnică. În acest context, îndrăznesc să fac referire la
Cuvântul de învățătură din Sfânta și Marea Dumincă a Sfintelor Paști în care Sfântul Ioan Gură
de Aur prezintă întreaga istorie de mântuire a omenirii și modul în care, Hristos a cuprins toată
creația și pe om ca și stăpân al acesteia. Învierea lui Hristos ne face părtași la bucuria divină
indiferent de statutul social sau de eforturile făcute pentru a fi persoane depline: ,,Pentru
aceasta intrați toți în bucuria Domnului nostru, și cei dintâi și cei de-al doilea luați plata.
Bogații și săracii, împreună bucurați-vă. Cei care v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei
care ați postit și cei care n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.”90.
Acest pasaj ilustrează cum, prin Învierea lui Hristos, toți sunt primiți la Ospățul de taină al
Stăpânului iar roadele acestuia sunt îmbelșugate.
Prin intermediul ridicării din morți a lui Hristos, a fost ridicat tot neamul
omenesc la slava cerească iar păcatul adamic a fost răscumpărat prin răbufnirea din mormântul
existenței a luminii cerești dătătoare de viață. Păcatul a fost spălat prin iubirea lui Dumnezeu,
iadul a fost ,,amărât” de iubirea divină iar toată creația a fost umplută de energiile necreate ale
harului divin: ,,Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-
o pe dânsa Cel ținut de dânsa.”91
Învierea Domnului Hristos este o reconfigurare a comuniunii paradisiace unde
nu își are loc decât iubirea și lumina cea necreată a Slavei. Prin acest eveniment triumfător al
vieții tot ceea ce este negativ este abolit și întreaga natură împreună cu omul care este repus și
el în demnitatea de Preot al creației lui Dumnezeu: ,,S-a sculat Hristos și au căzut demonii, a
înviat Hristos și se bucură îngerii, a înviat Hristos și viața veșnică stăpânește, a înviat Hristos
și nici un mort nu este în groapă, căci Hristos sculându-Se din morți, începătură a învierii celor
adormiți S-a făcut A Lui este slava și stăpânirea în vecii vecilor 92”.

90
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R. București, 1998 p.595
91
Ibidem
92
Ibidem p.596

52
53
 Teologia și Mistica Euharistică
III.1. Sfânta Euharistie-Jertfă și Taină a unirii creștinului cu Hristos

Întregul cult ortodox are în centrul său, ca Taină Supremă, Sfânta Liturghie, în
cadrul căreia se aduce Jertfa Supremă, aceea a transformării pâinii și vinului în Trupul și
Sângele lui Iisus Hristos. Misterul cultului constă tocmai în prezența reală a lui Hristos în toate
formele sale de manifestare. Sfânta Liturghie ne oferă actualizarea supremă a prezenței Lui
Hristos prin intermediul Sfintei Euharistii.
Taina iconomiei lui Iisus Hristos este simbolizată prin intermediul jertfei
realizate în cadrul Sfintei Liturghii. Această Jertfă vestește moartea, Învierea și Înălțarea
Domnului deoarece: ,,cinstitele daruri se prefac în însuși dumnezeiescul Trup, cu care El a
înviat și S-a înălțat la ceruri”93. Obiectul săvârșirii Sfintei Liturghii este prefacerea darurilor
în dumnezeiescul Trup și Sânge iar scopul acesteia este sfințirea credincioșilor care prin
cuminecarea cu Hrana Vieții dobândesc iertarea tuturor păcatelor și restaurarea relației cu
Creatorul.
Dintr-un alt punct de vedere, Sfânta Liturghie pe lângă aspectul sacramen- tal-
liturgic, este asemănată cu un urcuș al omului în infinitatea iubirii lui Dumnezeu, și al creației
spre desăvârșire. La toate acestea se adaugă Jertfa lui Hristos care este scopul și modalitatea
prin care omul este reconfigurat și ridicat la statutul de teofor, prin asumarea și îndumnezeirea
firii umane de către Hristos: ,,(..) Sfânta Liturghie este urcușul creației spre desăvârșirea ei spre
proslăvirea Treimii prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om și prin împărătșirea de ea.94”
Un moment important din cadrul cultului ortodox, anterior Sfintei Liturghii, este
săvârșirea Sfintei Proscomidii în cadrul căreia se săvârșește pregătirea cinstitelor daruri care se
vor transforma, prin venirea Sfântului Duh în Trupul și Sângele lui Hristos. Scoaterea Sfântului
Agneț care simbolizează Mielul lui Dumnezeu și înjunghierea crucișă ce se face după așezarea
acestuia cu fața în jos, simbolizează faptul că jertfa Lui este valabilă și pentru cei de jos.
Fundamentul acestui act kenotic este smerenia și iubirea față de omenitate.
Acest lucru este ilustrat și de părintele Stăniloae: ,,Înjunghierea crucișă se face

93
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre Viața în Hristos, Editura Arhiepiscopiei
Bucureștilor, 1992 p.52
94
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.M.B.O.R. Ediția a II-a ,
București, 2004 p.490

54
după așezarea Agnețului cu fața în jos, arătând că întruparea și jertfa lui Hristos s-a făcut
pentru cei de jos, pentru folosul lor și că jertfa deplină a lui Hristos are ca premisă smerenia
lui deplină, până la ascunderea totală a feței Sale, în care licărea Dumnezeirea”95
Sfintele Taine sunt comunicări ale realității spirituale divine care au o parte
materială (văzută) oficiată de clerici și o parte ascunsă care este parte a lucrării divine. Acestea
sunt: ,,lucrarea eficace a harului izvorând din umanitatea îndumnezeită a lu Hristos, Care Se
împărtășește, ca anticipare a împărăției Sale eshatologice, printr-un rit de sfințire săvârșit de
slujitoriii bisericești în și prin puterea Duhului Sfânt”96
Ele ne împărtășesc harul dumnezeiesc spre bucuria și îndumnezeirea omului, dar
Sfânta Taină în cadrul căreia ni se oferă însuși izvorul harului adică pe Iisus Hristos este Sfânta
Taină a Euharistiei, sub forma Trupului și a Sângelui pline de Duhul Sfânt. Această Taină oferă
credincioșilor ca hrană divină, pâine și vin sub forma Trupului și a Sângelui spre iertarea
păcatelor și dobândirea vieții veșnice.
Dintre toate cele șapte Sfinte Taine ale Bisercii Ortodoxe, această Sfântă Taină
este superioară celorlalte prin profunzimea și misterul pe care-l relevă creștinilor. Aceasta
depășește posibilitatea de percepție a rațiunii umane prin aceea că pâinea și vinul ca elemente
materiale devin prin harul divin, elemente ale vieții veșnice. Prin intermediul acestei Sfinte
Taine ni se împărtășește direct Izvorul harului, nu doar energia necreată divină. Această lucrare
divină are dublu caracter- de taină și de jertfă.
Instituierea acestei Sfinte Taine a avut loc în cadrul Pătimirilor Mântuitorului
când, la Cina cea de Taină, Acesta a oferit umanității prin intermediul pâinii și a vinului, hrana
vieții celei veșnice: ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâinea și vinul și binecuvântând, a
frânt și dând ucenicilor, a zis : Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și
mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți,/Căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei
noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”97
Sfântul Apostol Pavel ilustrează în Epistola I către Corinteni cum Hristos a dat
poruncă ucenicilor și prin aceștia tuturor învățăceilor lor să o perpetueze. Tot atunci,
Mântuitorul i-a făcut pe toți cei care se unesc cu El Euharistic, părtași și vestitori ai morții Lui
pentru veșnicie: ,,Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea /Căci de câte ori veți mânca aceasta

95
Ibidem p.197
96
Pr.Prof.Dr. Ioan Bria Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ediția a II-a, E.I.M.B.O.R. București, 1994, p.369
97
Matei 26, 26-28

55
pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți, până la venirea Lui. ”98.
Pe lângă acest lucru, o importantă semnificație în legătură cu instituirea acesteia
de către Hristos în ajunul pătimirilor, este aceea că Sfânta Taină a Euharistiei presupune
încheierea și culmea lucrării soteriologice asemănate cu o Liturghie a Cuvântului care arată
ucenicilor și prin ei tuturor oamenilor. Cei care se fac părtași cu vrednicie hranei euharistice vor
devin ei însăși o manifestare a Liturghiei Cuvântului: ,,Sfânta Împărtășanie, încheie și
culminează liturghia Cuvântului și, prin ea, Biserica își găsește închegarea ei deplină ca Trup
al lui Hristos. Prin ea se realizează împreună zidirea în Hristos a celor botezați și pecetluiți și
împreună creșterea în Hristos a creștinilor care se împărtășesc tot mai des și cu vrednicie de
Trupul și Sângele Lui ”99
Încă din perioada bisericii primare, Euharistia, a ocupat locul central al
comunităților creștine, aceasta era parte centrală a vieții bisericești. La acest ritual, în cadrul
Bisericii primare, participa întreaga comunitate, iar improprierea Hranei veșnice era obligatorie
pentru toți creștinii. În cadrul Bisericii primare, această frângere a pâinii oficiată ca amintire a
Lui Hristos, este trăită de către credincioși într-o manieră reală, concretă dar și mistică, lucrul
acesta fiind în concordanță cu întâlnirea de pe drumul Emausului: ,, Și, când a stat împreună cu
ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat, și frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor
și L-au cunoscut, și El s-a făcut nevăzut de ei”.100
Sfânta Euharistie, este anticipată de Botez deoarece fără ca omul să fie curățit
de păcatul strămoșesc și să fie îmbrăcat cu haina de lumină a energiilor necreate, nu poate să se
unească cu Domnul Hristos. Prin moartea fața de păcat și prin Învierea față de Hristos, omul
intră într-un dialog viu și personal cu Hristos. Euharistia este aceea care oferă oamenilor
veșnicia deoarece ei se cuminecă : ,,spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”101. Prin
Împărtășire omul capătă o nouă identitate, una hristocentrică în cadrul căreia destinul său se
modifică și se raportează la Arhetipul Hristos.
După Învierea și Înăltarea la Cer a Mântuitorului, întâlnirea dintre El și oameni
nu mai este una trupească așa cum au avut parte contemporanii Săi ci este una conturată în jurul

98
I Cor 11, 24-26
99
Pr. Dr. Constantin Leonte, Sfânta Euharistie în viața Bisericii și mântuirea credincioșilor, Editura Studion,
Bacău, 2007 p.72
100
Luca 24,30
101
Liturghier, E.I.M.B.O.R., București, 2000, p.182

56
cultului eclesial. Această întâlnirea mistică are lor prin intermediul Sfintei
Euharistii: ,,Întâlnirea aceasta a omului cu Dumnezeu care se petrece în ambianța Bisericii,
atinge maxima ei intensitate în Taina Sfintei Euharistii. Hristos a dorit astfel să împlinească
întreaga economie a mântuirii sălășluindu-Se în cei ce cred în El, ca singurul mod eficient în
care poate să le dăruiască întreaga Sa viață tuturor oamenilor (..)”102
Viața sacramentală este viața în Hristos. Prin Euharistie, omul se împărătșește
de iubirea veșnică a lui Dumnezeu și Se apropie de Izvorul Apei celei Veșnice care adapă toată
făptura spre rodire de viață. Euharistia revelează prezența reală a Lui Hristos în creație și prin
aceasta extinderea iubirii lui către toate făpturile care poartă pecetea comuniunii trinitare.
Această Sfântă Taină este o invitația la Cina Împărăției la care toți suntem chemați să luăm
parte. În cadrul acestei invitații Cel care face invitația este totodată și Hrana și cel care plinește
această Cină.
În cadrul Sfintei Taine a Euharistiei, omul este invitat să ia parte la jertfa veșnică
a Lui Hristos care se oferă ca ofrandă de mare preț tuturor celor care se fac vrednici de asumarea
ei. Această Sfântă Taină este centrul vieții spirituale a omului în Hristos. Prin Cuminecătură,
unirea cu Hristos este deplină: ,,Hristos euharistic este inima acestei vieți căci, din inimă,
pornește simțământul de intimitate și iubire. Trupul lui Adam cei dintâi este făcut din țărână,
Adam cel nou e născut din Dumnezeu. Trupul celui dintâi se hrănea cu hrana scoasă din
pământ, ființa celui de al doilea este hrănită cu însuși Trupul Stăpânului ceresc ”103.
Dumnezeiasca Euharistie Îl transformă pe Hristos în binele nostru suprem și pe
lângă aceasta hristificarea omului nu este doar o impresie a acestuia. Omul prin Euharistie
devine mădular al Lui Hristos în mod real. Acest lucru este întărit și de Sfântul Apostol Pavel
când susține: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos, și nu eu mai trăiesc ci Hristos trăiește în
mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința că Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit
și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”104.
Sfânta Taină a Euharistiei are un dublu aspect: de Jertfă și de Taină. Cele două
aspecte sunt unite și nu pot fi despățite. Prin intermediul Tainei, Dumnezeu ne transmite lucrarea
Sa iar prin Jertfă revelează iubirea, smerenia Fiului Său, iar noi, la rândul nostru, oferim viața

102
Prof. Ciprian Streza, Sfânta Euharistie-Cina de Taină cu Hristos în Împărăția Cerurilor, în Ortodoxia, Seria
a II-a, Anul VI, Nr. IV, Octombrie-Decembrie 2014, București, p.30
103
Pr. Dr. Constantin Leonte p.227
104
Galateni 2,20

57
noastră. În cadrul acestei Sfinte Taine, se realizează un schimb între Dumnezeu și oameni, El
oferă viața Sa ca dar, noi o dăm pe a noastră pentru a fi ridicată a statutul celei primite. Creștinii
care se cuminecă fac o legătură ontologică cu Arhetipul care devine parte integrantă a ființei
lor.
Jertfirea este un act de oferirea deplină față de cineva cu care vrem să ne
identificăm întru totul. Hristos, prin jertfa Sa, a urmărit refacerea umanității decăzute pentru a
ne uni cu Tatăl. Prin actul iubirii sale kenotice, oamenii au fost transformați și li s-a imprimat
în constituția ontologică starea de jertfă premergătoare îndumnezeirii:,,Jertfirea este expresia
capacității de înduioșare a unei persoane în relația cu alta, și jertfa lui Hristos urmărește
refacerea umanității noastr prin impresionarea noastră de către iubirea lui Dumnezeu față de
noi care merge până la jertfă ”105
În legătură cu caracterul de Jertfă al tainei euharistice Părintele Stăniloae
ilustrează faptul că Euharistia nu se rezumă doar la calitatea de sacrament culminant în cadul
căruia pâinea și vinul se metamorfozează în hrană veșnică ci este și jertfa de Sine pe care Iisus
Hristos o oferă Tătălui Ceresc pentru a răscumpăta omenirea din păcat: ,,Euharistia nu e numai
sacramentul culminant, în care sub chipurile pâinii și a vinului ni se oferă spre împărtășire ca
dar divin culminant Trupul și Sângele Domnului (..) Ea este și jertfa de Sine pe care Hristos o
oferă necontenit Tatălui pentru oameni”106
Jertfa lui Iisus Hristos în cadrul Sfintei Euharistii nu este diferită de jertfa de pe
Golgota ci este una și aceeași în cadrul căreia, Hristos stă ca Miel înjunghiat în veci în fața
Tatălui. Jertfa Euharistică este continuare a celei de pe Golgota dar în formă nesângeroasă. Ea
se aduce în fața tronoului slavei lui Dumnezeu nu pentru toată umanitatea ca în cazul cei de pe
Cruce ci doar pentru cei prezenți, aceia care sunt dispuși din liberă voie să participe la
comuniunea cu Dumnezeu Tatăl prin consumarea Trupului și Sângelui lui Hristos.
În cadrul Sfintei Euharistii, Hristos este El Însuși Jertfa dar și cel care este și
Jertfitor: ,,Dar în Euharistie se aduce Jertfă Însuși Hristos și această jertfă nemuritoare nu
poate fi adusă de către nimeni altcineva sau, mai bine spus, nimeni nu mai poate fi Jertfitor și
Jertfă în același timp”107. Între jertfa de pe Golgota și cea Euharistiscă există anumite diferențe
printre care- Jertfa de pe Cruce a adus lumii mânturiea în mod obiectiv, împăcând-o cu

105
Ibidem nota 3 p.455
106
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei, în Ortodoxia nr 3/1969 p.350
107
Ibidem nota 4 p.212

58
Dumnezeu și restautrând-o, pe când Jertfa Euharistică are rolul de a-l ajuta pe credincios să-și
asume răscumpărarea de pe Cruce.
O altă diferență este aceea că în cadrul Jertfei pe Cruce Hristos se aduce pe Sine
Tatălui pentru eliberara oamenilor, în cadrul jertfei din cadrul Sfintei Liturghii, Hristos ne aduce
și pe noi jertfă Tatălui dar nu ca pe niște obiecte ci ca pe niște persoane. Omul se aduce pe sine
jertfă Tatălui prin viața morală trăită și prin moartea față de patimi care ne închid calea spre
fericirea veșnică.
Sfânta Taină a Euharistiei, este cea care ni-L oferă mereu pe Iisus Hristos în stare
de Jertfă sub aspect Personal. Ea se mai numește și Jertfa de Taină pentru că revelează acest
mister al morții necontenite a lui Hristos care este în mod obligatoriu inseparabilă de starea Lui
de Înviere. Moartea la care se face referire în acest context nu este una morală ci o moarte
ontică: ,,Venind pe altar și împărtășindu-ni-se, Hristos, ne atrage la aceeași anulare a Sa,
făcându-ne să murim și noi, ca totodată să vieze Dumnezeu deplin în noi, sau să viem cu
adevărat. Așa se înțelege, că moartea și învierea sunt trăite simultan de creștin, precum sunt și
permanent în Hristos. Jertfa necontenită din cer a Domnului și arătarea ei pe altar în timpul
Liturghiei, crește din Jertfa pe Cruce, sau e continuarea aceleia, fără să aibă în această
continuare un caracter sângeros”108
Un alt lucru important de subliniat în legătură cu caracterul de Jertfă a lui Hristos
este acela că Hristos aduce o jertfă vie, una ce este plină de viață deorece ea nu este: ,,ceva adus
în sens de valoare de schimb, ci este Cineva, Care este preț și jertfă în El însuși și are valoare
supremă în Sine izvorând buna mireasmă de jertfă, care îi penetrează și îi antrenează spre
starea de jertfă pe toți cei ce se alipesc de El”109
Starea de jertfă a lui Iisus Hristos pe care ne-o însușim și noi prin Cuminecare
cu Trupul și Sângele Mântuitorului, este o moarte mistică a omului în misterul infinității lui
Dumnezeu. Prin împărtășire, omul se unește cu Hristos și se ,,afundă” în oceanul iubirii pe care
Hristos o transmite prin Sine metamorfozat sub forma Pâinii și a vinului. Jertfa lui Hristos
răspândește un miros de bună mireasmă duhovnicească și jertfa Lui devine jertfa
noastră: ,,Mireasma jertfei Lui devine astfel mireasma jertfei noastre, și mireasma jertfei

108
Ibidem pag.214 nota de subsol 592
109
Prof. Ciprian Streza, p.32

59
noastre, mireasma jertfei Lui”110.
În cadrul Sfintei Euharistii are loc întâlnirea și taina unirii depline a umanității
cu Hristos care este Mielul Jertfit al Tatălui ce învie pe cei care se unesc mistic cu El.
Participarea la Cina Împărăției este prilejul prin care omul poate să devină una cu Hristos și să
se îmbogațească de darurile supreme ale iubirii trinitare. Unirea cu Hristos este una tainică în
cadrul căreia omul, Trupul lui Hristos devine prelungire a trupului material al omului și îi
transmite toată iubirea și delicatețea firii umane îndumnezeite de Mirele Ceresc: ,,Unirea cu
Hristos, întâlnirea cu El în Sfânta Euharistie este o întâlnire tainică și personală. Această unire
este deplină pentru că prin ea Trupul lui Hristos se prelungește în trupul și sufletul fiecărui
creștin, dăruindu-i toate calitățile și simțirile, delicatețea și frumusețea firii sale umane
îndumnezeite”111
Iisus Hristos, vine la întâlnirea cu noi în cadrul Sfintei Euharistii în mod
personal, deplin. Omul, prin Euharistie, Îl simte pe Hristos ca pe un ,,Tu” personal care ne
solicită la comuniune și la unirea în cadrul comuniunii de iubire trinitare. Participarea noastă la
această jertfă este prin Împărtășirea cu Sfintele Taine și mulțumirea pentru toate darurile de
care avem parte: ,,Iisus Hristos însuși, în Persoană, vine la întâlnirea cu noi, iar noi îl întâlnim
și simțim ca un Tu ce ne cheamă și solicită la comuniune și care ni se dăruiește prin întreaga
ambianță bisericii, prin Sfintele icoane, prin Cuvântul Său și rugăciunile preotului și în final
prin Împărătșirea cu Trupul și Sângele Său.”112
Prin intermediul Sfintei Euharistii, omul se împărășește de iubirea veșnică a lui
Dumnezeu și are posibilitatea de a se apropia de Împărăția Cerurilor. Viața veșnică poate fi
descoperită prin intermediul Sfintei Taine a Cuminecării deoarece aceasta este darul oferit
omului de Dumenezeu. Darul primit de oameni din Euharistie constă în descoperirea misterului
și iubirii trinitare, o schimbare la nivel ontologic a ființei umane care-și reconfigurează destinul.
Cel mai important fapt este acela că prin Euharistie are loc schimbarea statutului creaturii- de
la starea căzută la cea restaurată.
Sfânta Euharistie este Taina ce se transmite tuturor creștinilor care se fac a fi

110
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.M.B.O.R, București, 199 Ediția a doua,
vol 3 p.74
111
Prof Ciprian Streza p.42
112
Pr.Prof.Dr.Ioan Ică , Modurile prezenței personale a lui Iisus Hristos, și a împărtășirii de El în Sfânta
Liturghie și Spiritualitatea Ortodoxă în Persoană și Comuniune prinos de cinstire adus Preotului Profesor
Academician, Dumitiu Stăniloae, Editura și Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993 p.339

60
vrednici de aceasta și pe care Hristos îi răslătește prin oferirea harului îndumnezeitor prin
intermdiul căruia, aceștia devin una în Hristos și se fac părtași a Împărăției cerurilor. Sfânta
Euharistie este o taină a unirii cu Hristos deoarece aceasta este într-o strânsă legătură cu
rugăciunea pe care orice credincios trebuie să o aibă ca etapă premergătoare cuminecării.
Menționez acest lucru deoarece prin intermediul rugăciunii omul intră în dialog cu Dumenzeu
și se unește cu el prin intermediul isihiei care unește creatul cu necreatul. În cadrul isihiei, omul
are parte de coborârea în inimă a harului divin care este parte din dumnezeuirea ce face parte
integrantă din natura umană.
Un alt motiv pentru care Sfânta Euharistie trebuie unită cu rugăciunea este
tocmai exemplul personal al Mântuitorului Hristos - Acesta S-a rugat, a mulțumit lui Dumnezeu
Tatăl apoi a frânt pâinea și a oferit-o Ucenicilor:,,Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâinea și
vinul și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor, a zis : Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu.
Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți,/Căci acesta este Sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”113.
Așa cum am menționat mai sus prin intermediul Sfintei Euharistii are loc o unire
între Hristos și om care se concretizează într-o stare de sinergie. Unirea cu Hristos prin
Euharistie este un model de comuniune deplină nu doar cu Cel care Se Jertfește și ne asumă ci
și cu semenii care sunt și ei impropriați euharistic de Hristos. Din această cauză, Euharistia
constituie Biserica în calitatea de Trup extins al lui Hristos și desăvârșește lucrarea mântuitoare
a Mântuitorului.
Referitor la această unire a omului cu Dumnezeu în cadrul Sfintei Euharistiei,
Sfântul Apostol Pavel în cadrul Epistolei către Corinteni, afirmă că: ,,Cel ce se unește cu
Domnul, un singur duh cu El se face”114. Prin intermediul acestei uniri, întărim comuniunea cu
Dumnezeu și re-actualizăm chipul înoit pe care l-am dobândit prin intermediul Sfintei Taine a
Botezului. De la momentul în care Hristos Își face lăcaș în interiorul nostru prin Botez, avem
putința de a creiona o relație apropiată cu Dumnezeu.
În legătură cu unitatea care are loc între oameni și Dumnezeu dar și a oamenilor
între ei, Sfântul Maxim Mărturisitorul susține că unitatea prin Euharistie nu este una fizică,
comună, caracteristică materialității ci una supra-ființială în care un rol important îl are iubirea

113
Matei 26, 26-28
114
I Corinteni 6,17

61
și dorința lui Dumnezeu de a se uni cu omul. Unitatea care se realizează este una și la nivel
rațional. Hristos, care este Rațiune supremă se pogoară la nivelul rațiunii umane pentru ca să
modifice gândirea și constituția ontologică a celor asumați.
Unirea deplină se realizează prin Împărătșirea credincioșilor cu Sfintele Taine
spre iertarea păcatelor și spre dobândirea vieții veșnice. De altfel, Cuminecarea cu Sfintele
Taine este și scopul inițial și ultim al Sfintei Liturghii. Prin împărtășirea cu Sfintele Taine,
omului i se comunică roadele Jertfei pe Cruce și se unește mistic cu Hristos care-și face lăcaș
în inima omului care trebuie făcut de fiecare dintre noi, tronul Slavei Cerești. Un lucru important
de stabilit este faptul că în momentul împărtășirii se folosește formula : ,,Se împărătășește robul
lui Dumnezeu… cu Cinstitul trup și Scump Sânge al Domnului spre iertara păcatelor și spre
viața de veci Amin ”. În cadrul acestei formule se rostește numele fiecărui creștin, lucru foarte
important deoarece fiecare credincios este o persoană ce vine spre unirea cu o altă Persoană.
Comuniunea se realizează între persoane iar rostirea numelui accentuează caracterul unitiv al
Sfintei Euharistii.
Liturghia euharistică nu doar că ne propovăduiește învățătura despre Dumnezeu,
ci, în cadrul ei, Îl primim pe Hristos în interiorul nostru Care își face lăcaș în inima noastră și
împreună cu noi este. ,,Ia aminte Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt
locașul Tău și de pe tronul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești, Cel ce sus împreună
cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. (...)” 115
. Aceasta actualizează
iconomia mântuirii și prin intermediul ei dobândim o experiență spirituală a vieții în Hristos.
Fără a se uni cu Hristos în cadrul Sfintei Taine a Euharistiei, omul are trăi într-o
iluzie existențială în ceea ce privește viața și destinul său. Prin unirea cu Hristos Euharistic,
omul capătă un sens, are o valoare mai mare ca personă, făcându-se una cu Hristos. Această
Sfântă Taină este aluatul duhovnicesc prin intermediul căruia sufletul omului devine Pâinea cea
de viață făcătoare.
Sfântul Ioan din Kronștadt, afirmă că fără ca omul să aibă parte de Sfânta
Euharistie, ar fi lipsit de binele Suprem și de binele existențial. Prin intermediul acestei Sfinte
Taine, omul se unește cu Iisus Hristos și capătă astfel toate lucrurile bune nestricăcioase care-
l vor f ace să tindă spre îndumnezeire: ,,Dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup și Sânge al
Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieții celei adevărate (..) n-ar avea decât

115
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghier, E.I.M.B.O.R. , București, 2012, p.185

62
iluzia vieții, n-ar avea darul sfințeniei, într-un cuvânt ar fi păgubită de toate bunurile cele
adevărate și nestricăcioase”.116
Unindu-ne cu Hristos prin Sfânta Taină a Euharistiei, participăm la comuniunea
de iubire a Sfintei Treimi și ne aflăm prin Aceasa în comuniune cu toată creația, în calitate de
părtași la dumnezeire

III.2.Comuniunea Euharistică în spirirtualitatea ortodoxă

116
Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia- cerul pe pământ, cugetări mistice despre Biserică și cultul divin
ortodox, Editura Deisis, Sibiu, 2002, Ediția a II-a p.167

63
 Sfânta Taină a Euharistiei, oferă oamenilor, prin intermediul lui Hristos, mijlocul
prin care aceștia pot intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl și pot fi părtași la bucuriile
Împărăției Sale. Comuniunea deplină a omului cu Dumnezeu, reprezintă o transfigurare a
ființei create, o hristificare ce oferă de altfel o cunoaștere supremă. Uninidu-ne cu Hristos
suntem ai Lui și astfel Tatăl recunoaște mintea Fiului Său în mintea noastră iar noi prin Hristos
avem calea deschisă spre cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl. Cunoașterea în acest sens este pentru
Evanghelistul Ioan conținutul vieții veșnice: ,,Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus pe care L-ai trimis”117.
Hristos este mereu în comuniune cu oamenii prin improprierea firii umane. El
nu se află în izolare față de neamul omenesc. Hristos nu poate fi cunoscut separat de Trupul
Său, și implicit de Biserica ce este Trup al Său și care este, printre altele, imaginea vie a
comuniunii omului cu Dumnezeu. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu în care Acesta
domnește. Acest lucru este susținut și de Ioannis Zizioulas: ,,Hristos este întotdeauna în relație
cu toți ceilalți oameni, și astfel cu umanitatea și cu natura umană în general. El nu este
niciodată un individ în izolare, care ulterior ajunge implicat într-o varietate de relații. El nu
poate fi cunoscut separat de trupul Său, de comuniunea celor sfinți în El, astfel încât nu există
Hristos fără Biserica Sa”118.
Comuniunea Euharistică nu presupune doar ca un anume număr de credincioși
să asculte, să înțeleagă învățătura de credință și să ofere Duminica și în sărbători Lui Dumnezeu
un cult public lipsit de fundamentul iubirii și al dăruirii de sine ci trebuie că oamenii care
alcătuiesc comunitatea să trăiască frățește . Celebrarea Euharistică cere o comuniune bazată pe
o transformare lăuntrică profundă în cadrul căreia, omul tinde spre asemănarea cu Arhetipul
comuniunii - Sfinta Treime.
Prefacerea euharistică este într-o strânsă legătură cu prefacerea credicioșilor
deoarece darurile oferite de oameni pre-nchipuie pe fiecare om care vrea să intre în comuniune
cu Hristosul Euharistic. Sfântul Duh ce se pogoară peste Cinstitele Daruri sfințește și
comuniunea prezentă ce vrea să intre la masa Împărăției lui Hristos. Prin intermediul faptului
că Sfânta Euharistie adună în gradul cel mai înalt, pe creștini în jurul mesei Sfântului Altar,
aceasta reprezintă reconstituirea comuniunii paradisiace, a vechii vatre a paradisului.

117
Ioan 17,3
118
Ioannis Zizioulas Mitropolitul Pergamului, Prelegeri de dogmatică creștină, Editura Sofia, București, 2014
p.227

64
Împărătșania unidică întreaga creație și o unește din nou cu omul care este pus împărat al
creației încă din starea paradisiacă.
Prin intermediul acestei refaceri a comuniunii, creația, devine mediu de unire a
omului cu Dumnezeu: ,,Realizând comuniunea deplină a credincioșilor cu Dumnezeu și
întreolaltă, Împărtășania desăvârșește acea vatră originară a lumii și unifică umanitatea în
mod absolut, facând-o Trup al lui Hristos. Jertfă și ofrandă sublimă, ea reface relația dinainte
de cădere a omului cu creația și o desăvârșește. Totul este oferit cu iubire lui Dumnezeu. Astfel
creația devine mediul prin care omul se unește cu Dumnezeu ”119
Comuniunea Euharistică este o integrare a întregii creații, împreună cu omul care
stăpân al ei, în prezentul continuu al comuniunii treimice. Celebrarea Euharistiei face pentru
noi prezente toate evenimentele din trecut și cele care se vor desfășura în cadrul istoriei
mântuirii. Participarea la această comuniune prin împărtășire înseamnă ieșirea din prezentul
material fragmentat de egoismul uman și intrarea în prezentul continuu al lui Dumnezeu.
Eternul lui Dumnezeu intră în timpul omului și îl face prezent continuu: ,,Astfel
celebrarea Euharistiei face pentru noi prezente evenimentele trecute și viitoare ale istoriei sfinte
a mântuirii. Participarea noastră la ea ne scoate afară din parcursul circular al istoriei și ne
introduce în timpul nou al Bisericii, în care eternul intră în timp și funcționează ca present
continuu”120.
Așa cum am enunțat mai sus, Sfânta Euharistie integrează în ea nu doar omul ci
întreaga creația ca spatiu al comuniunii cu Dumnezeu. O altă semnificație a Dumnezeieștii
Euharistii este cea cosmică. Aceasta reprezintă realitatea ultimă la care trebuie omul să tindă și
realitatea cerească în care trebuie să intre prin transfigurare ontologică. Spațiul Euharistiei este
cel al Împărăției unde sunt chemați toți cei care se unesc mistic cu Hristosul Euharistic: ,,Timpul
Euharistiei unifică trecutul, prezentul și viitorul, manifestă și activează în mod real veșnicia și
realitatea cotidiană. Spațiul Euharistiei e spațiul Împărăției, patria reală a creștinilor”121.
Realitatea unirii tuturor în Hristos prin intermediul Sfintei Euharistii nu este una
material, este o realitate divină, făcută posibilă oamenilor prin intermediul iubirii supreme.
Realitatea creată este adusă în relație directă cu Dumnezeu de la care și prin care capătă un nou

119
Pr.Dr. Constantin Leonte, Sfânta Euharistie în viața Bisericii și mântuirea credincioșilor, Editura Studion,
Bacău, 2007 p.174
120
Ibidem p.175 nota de subsol 476
121
Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2009, Ediția a IV-a p.144

65
sens. Tot ceea ce este asumat de Hristos este introdus într-o altă realitate, într-una divină în
cadrul căreia totul capătă un sens și un rol diferit - este potențat cu infinitatea și cu nemurirea
față de păcat: ,,Dumnezeiasca Euharistie unește toate acestea în persoana Fiului. Toate
elementele și persoanele create ce se aduc în dumnezeiasca Euharistie sunt aduse în acea noup
relitate și nu mai sunt constituite prin vreo altă realitate social sau creată. Toată realitatea
creată este adusă în relație direct cu Dumnezei”122
Pentru a avea parte de o comuniune euharistică deplină și pentru a ne putea
bucura cu adevărat de roadele acesteia trebuie să avem o pregătire stăruitoare în prealabil.
Rugăciunea, asceza și mărturisirea păcatelor sunt etapele prin care omul trebuie să treacă pentru
a se împărtăși cu vrednicie cu Sfintele și Dumnezeieștile Daruri: ,,De aceea ne apropiem de
Trupul și Sângele Domnului cu pocăința și cu frica cu care ne vom apropia de judecata din
urmă (..) De aceea frica de care suntem cuprinși când ne apropiem de Trupul și de Sângele
Domnului e și o frică de a nu ne apropia învârtoșați în păcate și deci o frică să nu cumva să nu
primim iertarea lor, eliberarea de deteriorarea produsă de ele. De aceea e și o frică însoțită de
o rugăciune stăruitoare.”123
Legătura ce se realizează între om și Dumnezeu prin intermediul Sfintei
Euharistii, Părintele Stăniloae, o aseamănă cu un dialog al iubirii. Acest dialog se poartă între
creat și necreat pe parcursul întregii Sfinte Liturghii, un cadru în care îngerii din ceruri se
pogoară și se fac părtași la Împărăția lui Dumnezeu pogorâtă prin Liturghia Euharistică pe
pământ. Referitor la acest lucru. Părintele Stăniloae spune că : ,,Euharistia se constituie astfel
ca un dialog și ca o întâlnire de daruri între oameni și Dumnezeu în Hristos, ca o culminare a
acestui dialog și întâlniri. Dialogul se desfăcșoară nu numai în viață ci și de-a lungul întregii
Liturghii, înălțându-se până la treapta culminantă pe care o ia în Euharistie”124.
Trebuie subliniat faptul că deși comunitatea se unește mistic prin Euharistie cu
Hristos și este prezentă ca jertfă în pâinea devenită Trupul Său, nu se confundă totuși cu Trupul
Lui cel personal. Cele două părți aflate în comuniune rămând într-un raport
dialogic: ,,Comunitatea, deși prezentă ca jertă în pâinea prefăcută în trupul Lui, nu se confundă

122
Ioannis Zizioulas p.232
123
Despre spovedanie și împărătășirea cu Sfintele Taine antologie alcătuită de ieromonah Benedict Stancu,
Editura Elena, Constanța, 2014- Ediția a doua, revăzută și adăugită.
124
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,vol 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997 ediția
a II-a p.74

66
totuși cu trupul lui Hristos cel personal, ci rămâne mai departe într-un raport dialogic cu El,
ca rezervă infinită de daruri. Comunitatea si-ar pierde în cazul confundării în Hristos cel
personal caracterul comunității de persoane, depersonalizându-se. Credincioșii păstrează
totdeauna conștiința că prin Hristos, se aduc și ei înșiși, deși se aduc prin puterea lui Hristos,
și prin aceasta îi aduce și Hristos. Îi aduce însă în jertfa Lui, ca persoane distinct, cu ca obiecte
amalgamate”125
Comuniunea Euharistică este ilustrată și în cadrul Sfintei Scripturi, mai exact în
Faptele Apostolilor: ,,Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii
și în rugăciuni”126. Acest verset reflectă faptul că Sfinții Apostoli au oferit mulțimii prin
cuvântările lor modelul de trăire autentică în Hristos și i-a conștientizat acesteia că frângerea
pâinii în numele lui Hristos este oferirerea ei ca jertfă cuvântătoare adusă pentru îndumnezeire.
În cadrul Sfintei Euharistii, există un schimb de daruri - Hristos se unește cu noi
și ne dă viața veșnică și îndumnezeirea ca unire deplină cu Sfînta Treime. Omul oferă Acestuia
viața sa pregătită și dispusă la participarea sinergetică. Tradiția patristică și filocalică
accentuează faptul că pentru ca acest schimb minunat de daruri dintre om și Dumnezeu să poată
fi concretizat, omul trebuie să se apropie de Sfânta Taină a Euharistiei într-o stare de jertfă
manifestată printr-o pregătire ulterioară (post, asceză și rugăciune). Această jertfă a
materialității, Hristos o asumă și o face una cu jertfa Sa pe care o duce la Tronul Slavei pentru
a îndumnezei umanitatea asumată.
Didahia - învățătura celor doisprezece Apostoli este una dintre operele scrise
pentru propovăduirea învățăturii de credință și pentru ilustrarea modului de comuniune ce era
asumat în veacurile apostolice. Această scriere face tranziția între scrierile nou testamentare și
cele patristice care au înfrumusețat și îmbogățit cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi. În
cuprinsul Didahiei sunt scrise rugăciuni în formă scurtă cu referire la Sfânta Euharistie și la
cele ce înseamnă unirea omului cu Hristos în chip euharistic.
Una dintre acele rugăciuni dimpreună cu tâlcuirea potrivită este prezentă în
capitolul IX al scrierii apostolice: ,,Mai întâi cu privire la potir: Îți mulțumim Ție, Părintele
nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus,
Fiul Tău. Ție Slava în veci. Cu privire la frângerea pâinii - Îți mulțumim Ție, Părintele nostru,

125
Ibidem p.75
126
Fapte 2,42

67
pentur viața și cunoștința, pe care ne-ai facut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava
în veci. După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una,
tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta. Că a Ta este slava și
putere prin Iisus Hristos, în veci. Nimeni să nu mănânce nici să bea din Euharistia voastră, ci
acei care au fost botezați în numele Domnului.(..)”127
Această formă de rugăciune reflectă ideea de unitate și de comuniune a Bisericii.
Mulțumirea adresată face referire la iubirea lui Dumnezeu Tatăl care a dorit să facă oamenilor
cunoscut pe Hristos prin intermediul rodului viței care este parte a muncii oamenilor ca
manifestarea a materialității. Hristos a dorit să intre în comuniune cu oamenii prin itermediul
pâinii și a vinului care sunt expresie a efortului omului ce se aduce ofrandă pentru dobândirea
veșniciei.
În cadrul capitolului X al aceleiași opere, este prezentată o formă de rugăciune
pe care comunitatea o rostea după împărtășirea cu Hristos cel euharistic: ,,Îți mulțumim Ție,
Părinte Sfinte, pentru sfânt numele tău pe care l-ai sălășluit în inimile noastre și pentru
cunoștința, credința și nemurirea, pe care facut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava
în veci. (..) Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ți mulțumească Ție, iar
nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică (..)”128.
În această formă de rugăciune, comunitatea mulțumește pentru veșnicia primită
prin hrana euharistică și pentru faptul că Iisus Hristos este Cel care s-a sălășluit în inimile lor
pentru a le oferi unirea mistică cu Dumnezeu. Rugăciunea adresată lui Dumnezeu Tatăl reflectă
faptul că era conștientizată comuniunea treimică cea dătătoare de unitate și iubire. Dumnezeu
Tatăl oferă lumii pe Fiul Său ca Hrană pentru a ridica pe oameni la Sine.
Literatura filocalică și cea patristică oferă un florilegiu de scrieri în cadrul cărora,
comuniunea Euharistică este descrisă și analizată ca posibilitate a dobândirii de către om a
mântuirii ca dar al strădaniei sale pământene. Sfântul Teodor de Mopsuestia este unul dintre
Sfinții Părinți care a descris în scrierile sale doctrina euharistică și posibilitatea unirii mistice
cu Hristos.
Acest Sfânt Părinte, întrevede comuniunea euharistică ca o relație de iubire între
creat și necreat: ,,Iubindu-ne precum o mamă (Hristos) ne hrănește cu propriul Său Trup. Prin

127
Scrierile Părinților Apostolici, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979 P.29
128
Ibidem p.30

68
intermediul aducerii aminte, al simbolurilor și al semnelor liturgice, ne apropiem cu blândețe
și cu bucurie de Hristos Cel înviat din morți”129. Acest Sfânt Părinte, Îl aseamănă pe Hristos cu
o mamă care oferă copiilor ei tot ceea ce este mai bun până la a-și da viața pentru ei așa cum
am primit noi în dar Viața Veșnică prin Trupul și Sângele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu a înviat
din morți și noi, prin Euharistie, înviem din moartea ființială spre care tindem prin efectuarea
păcatului.
Teodor de Mopsuestia ilustrează și rolul fundamental al Sfântului Duh atât în
prefacerea Darurilor cât și sfințirea credincioșilor. Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi
reprezintă fundamentarea unirii dintre om și Dumnezeu și desăvârșirea omului și a creației.
Prezența Sfântului Duh în cadrul Euharistiei, oferă acesteia printre altele caracterul de
pregustare a bunătății eshatologice: ,,Hrănindu-ne cu ea, primim în lăuntrul nostrum harul
Sfântului Duhh care ne face nemuritori și neclintiți în nădejde. În acest fel, într-un chip de
negrăit, suntem deja părtași la bunătățile viitoare. Și când va veni sfârșitul lumii, atunci vom fi
plini de harul Duhului și, fără taine și simboluri, vom deveni cu totul nemuritori, nestricăcioși
și veșnici”130.
Așadar din perspectiva acestui Sfânt Părinte Sfânta Euharistie este hrana care ne
oferă nemurirea și ne întărește pentru a face față tuturor ispitelor și încercărilor la care suntem
supuși mereu prin intermediul ispitelor.
Un alt Sfânt Părinte care creionează comuniunea euharistică din pespectiva
iubirii și mai ales a luminii divine este Sfântul Simeon Noul Teolog. Acest Părinte al Bisericii
a scris în operele sale veșnicele bucurii pe care omul le primește prin intermediul unirii mistice
cu Dumenezeu și cum cel creat cuprinde în interiorul său necreatul făcut Hrană a nemuririi.
În cadrul teologiei Sfântului Simeon se întrevede o legătură strânsă între
experiența lăuntrică a omului și iubirea divină ce umple de sens strădania omului. Această idee
cu referire directă la Sfânta Euharistie ca mod prin care Hristos ne inundă cu dragostea Sa
infinită, este ilustrată în cadrul unei Rugăciuni de împărtășanie cuprinsă în cadrul unui
Horologhion byzantin.
O parte din cadrul acestei Sfinte rugăciuni oferă spre meditație următoarele
cuvinte: ,,Cel care se împărtășește cu darurile dumnezeiești și îndumnezeitoare nu mai este

129
Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei Traducere de Dora Mezdrea , Editura Anastasia, 1995 p.121
130
Ibidem p.122

69
singur, ci este cu Tine, Hristoase al meu. Lumină de trei ori mai strălucitoare decât a soarelui,
care luminează cu Tine întreaga lume. Eu nu mai sunt singur ci sunt cu Tine, Care dai viață,
suflarea mea, viața mea, bucuria mea, salvarea lumii...Știu, o, Mântuitorul meu, că nimeni n-a
păcătuit atât de mult ca mine și nu Ți-a greșit atât de mult cât Ți-am greșit eu, dar știu că nici
povara greșelilor, nici numărul păcatelor nu pot depăși nesfârșita răbdare a Dumnezeului meu,
nici iubirea lui pentru oameni. Pe cei care ard de căință îi răcorești cu mirul sfânt al dragostei
Tale, îi faci curați și luminoși, împărtășiți de lumnină, cuminecați cu dumnezeire (...) ”131
Sfântul Simeon Noul Teolog în cadrul discursurilor sale, ilustrează prin
exemplul personal, starea omului conștient de condiția sa materială și păcătoasă. În acest
context, imaginea Sfântului Simeon este imaginea întregii omenități care este pusă în aceeași
situație - Hristos vine și îndumnezeiește totul prin Trupul Său făcut Hrană veșnică a nemuriririi.
El susține că, deși, omul este aflat în comuniune cu Hristos și se cuminecă cu Trupul și Sângele
Său nu Îl poate vedea și suporta în deplinătatea dumnezeirii și măreției Sale deoarece
materialitatea omului este slabă în comparație cu infinitatea Necreatului.
În cadrul imnului 20, Sfântul Simeon ilustrează prin propria persoană cum omul
conștient fiind de nimicnicia sa este mirat de faptul că Hristos intră în comuniune cu el care este
purtător al trupului supus păcatului: ,,(..) La mine, la care oamenii refuză să se uite și cu care
nu vor nici să vorbească, nici să stea la masă cu mine, preaticălosul, Tu,Cel ce hrănești toată
suflarea și toată firea, Cel ce ești de neapropiat chiar și pentru serafimi , Cuvântul, Făcătorul
și Stăpânul a toate, nu numai că Te uiți la mine, vorbești cu mine și mă hrănești, dar m-ai
învrednicit să țin și să mânânc chiar și ceea ce este în chip ființial Trupul Tău și să beau
preasfântul Tău Sânge, pe Care l-ai vărsat lăsându-te înjunghiat pentru mine”132
În cuprinsul imnului 49, Sfântul Simeon ilustrează că această comuniune
euharistică la care participăm aici pe pământ ne va fi de bun augur pentru viața veșnică și ne va
fi de ajutor când ne vom afla în fața scaunului de judecetă a lui Hristos. În fața Dreptului
Judecător, Euharistia pe care ne-am asumat-o ne oferă atunci, izbăvirea din ghearele morții și
intrarea din nou în comuniunea paradisiacă.
Comuniunea euharistică, oferă omului, posibilitatea intrării în Lumina cea
negrăită a dumnezeirii și oferă șansa să se împărtășească de iubirea veșnică a Dumenzeului

131
Ibdem p.123
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole Scrieri III, Introducere și traducere diac.Ioan I.Ică Jr,
132

Editura Deisis, Sibiu, 2001 p.123

70
Celui Viu : ,,Acest lucru îl cerem și acum, și pentru acest lucru Te rugăm și cădem la Tine ca
să-l primim, Mântuitorule- și anume ca și acum să ne hrănim, Atotîndurate , din Pâinea aceasta
Care S-a pogorât în chip înțeles cu mintea din cer ca să dea celor ce se împărtășesc de ea viață,
iar atunci când plecăm și mergem spre Tine să o avem tovarăș de drum, ajutor și izbăvitor și
împreună cu Ea și prin Ea să ne înfățișăm la Tine, Mântuitorule (..)”133
Așa cum am enunțat mai sus, omul prin unirea mistică cu Hristos în cadrul tainei
Sfintei Euharistii, are parte de Lumina divină necreată pe care Sfântul Simeon Noul Teolog o
vede ca o manifestare a iubirii trinitare și ca o sursă prin care omul are acces la dumnezeire și
este capabil să perceapă misterul comuniunii divino-umane.
Comuniunea euharistică, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, reflectă marea
iubire a lui Hristsos, Care, ne-a dat spre hrană Trupul Său și care Și-a unit dumnezeirea Sa cu
firea nostră păcătoasă. Iubirea Lui Hristos nu a fost doar una arătată ci și una demonstrată, una
care a fost dovedită și chiar asimilată. Referitor la mare1a taină a iubirii lui Hristos, concretizată
în comuniunea Euharistică, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază: ,,Cel pe Care până și îngerii
Îl privesc cu spaimă, sau mai curând nici cu îndrăznesc să-L privească din cauza strălucirii
Sale, esteAcela Care ne slujește drept hrană, Care se amestecă cu noi, și cu Care noi facem o
singură carne și un singur Trup(..)”134.
Prin comuniunea Euharistică, omul se face una cu Hristos Cel care, din iubire
pentru noi S-a oferit pe Sine ca jertfă nesângeroasă spre iertarea păcatelor și moștenirea vieții
celei veșnice. Sfântul Ioan Gură de Aur în cadrul unei omilii legate de Sfânta Euharistie,
menționează că cei care se cuminecă cu Sfintele Daruri se vor bucura de aceeași cinste cu îngerii
și vor sta împreună cu aceștia îmbrăcați fiind cu veșmântul nemuririi oferit de Iisus Hristos.
Omul, prin comuniunea euharistică, intră într-o legătură ființială cu Hristos și are parte de
bucuriile Împărăției Sale: ,,Cei ce se împărătțesc cu Sângele acesta, stau împreună cu Îngerii,
cu Arhanghelii și cu Puterile cele de Sus, îmbrăcați cu însuși veșmântul cel împărătesc al lui
Hristos, având armele cele duhovnicești”.135
Sfântul Ioan Gură de Aur oferă și învățături despre jertfelnicul de care omul
trebuie să se apropie cu frică și cu cutremur. Acest jertfelnic este cel care oferă ofranda nemuririi
și care dă oamenilor hrana nemuririi. Jertfelnicul cel mai de preț al Lui Hristos este inima

133
Ibidem p.258
134
Placide Deseille, p.120
135
Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de Grâu, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995 p.485

71
fiecărui creștin ce intră în comuniune cu El și în inima căruia El Își face lăcaș: ,,Voiești poate a
vedea jertfelnicul lui?Acest jertfelnic l-a ridicat Însuși Dumnezeu, nu din pietre, ci din materii
cu mult mai strălucite decât cerul, din suflete cuvântătoare…Acest jertfelnic este făcut din
mădularele lui Hristos și Trupul Stăpânului se face jertfelnic ție.”136
Sufletul omului trebuie să fie mereu pregătit pentru a fi în postura de a-l primi
pe Hristos în interiorul său și pentru a deveni oricând jertfelnicul Mielului care se aduce ofrandă
veșnică pentru ca omenirea să aibă acces la nemurire.
Sfântul Chiril al Ierusalimului în cadrul Catehezelor sale mistagogice, oferă spre
întărire sufletească, povețe despre cum trebuie omul să intre în comuniune euharistică cu
Hristos și despre cum sub forma pâinii, luăm Trupul lui Hristos, iar sub forma vinului, Sângele
cel de viață dătător: ,,Trupul ni se dă sub forma pâinii, sângele sub chipul vinului. Prin aceasta
noi devenim purtători de Hristos, corporali și cosângeni cu El sau părtașii firii
dumnezeiești.”137.
Ideea aceasta a Sfântului Chiril al Alexandriei ilustrează faptul că prin
comuniunea euharistică, omul devine parte a firii divine lucru ce este esențial pentru ajungerea
la starea de îndumenzeire spre care tinde orice creștin. Învățătura Sfântului Chiril este susținută
de Sfântul Apostol Petru în cea de a doua sa epistolă astfel: ,,Prin care El ne-a hărăzit mari și
prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea
poftei celei din lume”138. Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Petru vrea să ilustreze faptul că
omul, prin participarea la comuniunea euhraristică, se face părtaș la firea divină și se eliberează
de tot ceea ce este material și disturbător pentru mântuirea sufletului.
Tot referitor la Sfânta Euharistie, Sfântul Ambrozie al Milanului, susține că
această Sfântă Taină este mai veche decât tainele evreilor și bineînțeles mai veche decât acestea.
Prin vizunea euharistică, acesta explică faptul că deși noi mâncăm prin împărtășire Trupul lui
Hristos și bem Sângele Lui, totuși, le primim pe acestea sub forma pâinii și a vinului - materii
pe care omul le cunoaște și le deține. Acest lucru se datorează și faptului că înșiși Ucenicii, n-
au perceput cum ar fi trebuit cuvintele lui Hristos când le-a spus că trebuie să mânânce Trupul

136
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii sau Tâlcuirea Epistolei a doua către Corinteni, Omilia XX, Editura
Sofia, București, 2007 p.185
137
Pr.Prof.Dr. Ene Braniște, Explicarea Tainelor de inițiere Botezul, Mirungerea, Sfânta Euharistie în literatura
creștină, Editura Andreiană, Sibiu, 2015 p.48
138
II Petru, 1,4

72
Lui și să bea Sângele Lui: ,,Și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca
trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”139.
Această explicație este foarte utilă deoarece unii oameni priveau Trupul și
Sângele lui Hristos din punct de vedere al materiei în sine dar acesta este de fapt modalitatea
prin care omul poate să iasă din granița materialului și să pătrundă în imaterialitatea iubirii lui
Dumnezeu: ,,Așadar, pentru ca să nu spună mai mulți că le-ar fi oarecum greață de sânge, dar
să rămână harul răscumpărării, de aceea primești într-adevăr, taina în asemănare, dar
dobândești cu adevărat harul și puterea firii”140
Comuniunea Euharistică este cea mai profundă modalitatea prin care ne unim cu
Hristos prin Sfintele Taine deoarece omul primește ca hrană a vieții Însuși Trupul și Sângele lui
Hristos. Viața lui o unește cu a noastră pentru a ne ridica la măreția și la demnitatea de persoane
umane îndumnezeite.

III.3.Viața în Hristos prin Euharistie și Tainele Bisericii

Țelul omului în acestă viață este acela de a ajunge la unirea cu Dumezeu și de

a-și reactualiza chipul primordial. Acest lucru a fost inițiat de Iisus Hristos prin marea taină a
Întrupării, când Fiul Omului a luat asupra Sa firea umană, apoi, prin activitatea pământească,
Hristos a arătat că viața omului își găsește menirea în viața Sa. Pe tot parcursul soteriologic,
omul trebuie să se raporteze mereu la Hristos, Răscumpărătorul și mântuitorul lumii. Acesta
este Arhetipul Omului care l-a făcut să intre în misterul iubirii lui Dumnezeu.

139
Ioan, 6,53
140
Pr.Prof.Dr. Ene Braniște, Explicarea Tainelor de inițiere Botezul, Mirungerea, Sfânta Euharistie în literatura
creștină, Editura Andreiană, Sibiu, 2015 p.233 nota de subsol 341

73
 Viața omului este deplină doar încadrată în viața lui Hristos ce integrază întreaga
creație în Trupul Său tainic de pe pământ-Biserica. De altfel, după scrierile patristice, măreția
omului: (..) nu se află pur și simplu în faptul că este un microcosm, ci în acela că este chemat
să devină o biserică tainică, un cosmos mare și nou în cel mic și vechi ”141. Omul, pentru a trăi
viața după modelul lui Hristos, trebuie să-și reconfigureze destinul său și totul trebuie să fie
raportat la Creator.
Înnoirea pe care omul o primește prin intermediul Duhului lui Dumnezeu se
extinde asupra întregii creații prin faptul că este stăpân al acesteia și este inelul de legătură între
făptură și Creator. Ceea ce a asumat Hristos prin Întrupare nu doar a eliberat din stricăciune ci
a și schimbat radical. Ceea ce a fost asumat a fost și îndumnezeit. Natura creată a devenit astfel
purtătoare de Dumnezeu, Trup al lui Hristos care se manifestă în mod concret sub imaginea
Bisericii. Trăirea în Hristos este un mister pe care omul este chemat să îl descopere și este ajutat
în acest sens de Biserica Sa care are ca moduri de exprimare a mântuirii omului - Sfintele Taine.
Sfintele Taine ca și cuvântul, ,,aparțin iconomiei sau istoriei mântuirii actuale.
Hristos a pus în ele puterea harului, pe care acestea o comunică acolo unde celebrantul și
primitorul nu ridică obstacole”142. Aceste lucrări ale harului divin își găsesc fundamentul în
dorința lui Hristos de a împărtăți harul divin oamenilor. Împărăția Cerurilor se face vizibilă prin
intermediul lor de aceea ele: ,,sunt numite nu numai porți ale harului ci și porți sle raiului,
deoarece puterea Împărărției se dă prin ele, ca o arvună istorică a slavei eshatologice”143.
În ceea ce privește numărul lor, acestea sunt șapte dar Biserica nu a încercat să
dogmatizeze acest număr. Trebuie însă subliniat simbolismul acestui număr - unii comentatori
văd în această cifră un simbol al universalității: șapte porți ale Tebei, apoi șapte fiice și șapte fii
ai Niobei. O altă valoare simbolică a acestui număr este prezentă în cartea Apocalipsei, acolo
unde se menționează despre cele șapte stele, șapte duhuri ale lui Dumnezeu, șapte sigilii și nu
în ultimul rând cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfinții Apostoli nu pretend că ei au instituit
Sfintele Taine. Aceștia se socotesc a fi:,,(..) Slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu”144

141
Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit- Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis,
2009, Ediția a IV-a p.66
142
Pr.Pof.Dr.Ioan Bria Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol I, Editura Andreiană, Sibiu, 2009,p.345
143
Ibidem p.346
144
I Cor 4,1

74
 Prima Sfântă Taină a Bisericii noastre este cea a Botezului. Aceasta este taina de
inițiere, prin care omul este instruit pentru a face parte din Împărăția lui Dumnezeu. Este
menționată în cadrul Crezului, anul 381, deoarece este instituită direct de Iisus Hristos. Prin
Botez, omul are parte de nașterea de sus necesară pentru dobândirea Împărăției veșnice: ,,De
nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”145.
Toți oamenii, prin creație, sunt solidari cu Adam dar prin el suntem părtași și la
firea căzută care induce creaturii posibilitatea de a păcătui. Hristos a fost Cel care a luat firea
umană afară de păcat și a ridicat-o la statutul de purtătoare a dumnezeirii. Omul este dator de
aceea să imite viața lui Hristos și să intre în ritmul Său de viață. Creștinul trebuie să moară și
să învieze împreună cu Hristos în chip mistic pentru a deveni chip al Său.
Omul, prin botez, are parte de protecția Duhului Sfânt, cel care este plinitorul
lucrării treimice. Apa botezului rerpezintă elemental vital al omului nou, a aceluia care se adapă
prin aceasta de Apa Vieții. Duhul Sfânt, așa cum susține și părintele Stăniloae, desăvârșește
crearea omului prin suflarea duhului de viață dătător. Omul, prin duhul vieții, se deosebește de
celelalte făpturi prin statutul de purtător al chipul lui Dumnezeu. Hristos, Însuși, prin botezul
Său, a dat pildă de smerenie și de unire a materialității apei cu imaterialitatea dumnezeirii Sale.
Sfinții Părinți, oferă o conotație simbolică cristelniței aceea de a fi: ,,(…) atât
chipul sânului Maicii Domnului cât și al Iordanului”146. Apa Botezului este pre-nchipuire a
materiei veacului viitor care va purta în ea pe Fiul ca pe ipostas străveziu și pe Duhul Sfânt care
răspândește energiile necreate ale dumnezeirii.
Apa Botezului, prin binecuvântarea și rugăciunile Bisericii devine pântece al
omul hristofor și leagăn al îndumnezeirii sale. Ea este potrivnică oricărei lucrări diavolești și
devine har de sfințenie și dezlegare de păcate: ,,(..) Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de
sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice
neatinsă, plină de puterea îngerească (.. )” 147
. Cufundarea de trei ori în apa Botezului
actualizează moartea cea de trei zile a lui Hristos, unirea omului cu El și Învierea cea de a treia
zi. Prin cufundarea în apa Botezului în numele Sfintei Treimi, omul cel vechi moare vieții
materiale și se naște cel nou unit cu Hristos, primitor al vieții celei noi.

145
In, 3,5
146
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Vol 3, Ediția a II-a,
București, 1997, p.27
147
Aghiasmatar, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002 p.38

75
 Firea umană, capătă un sens cu totul nou prin Botez, devenind, chip al Celui
necreat. Omul nou botezat este părtaș la bucuria chemării de sus aceea de a deveni fiu al
Împărăției și trebuie să se lepede de materialitatea firii pentru a face loc imaterialității divine ce
se sălășluiește în inima sa.
Prin Botez, omul exprimă o formă de imitarea a morții și Învierii lui Hristos.
Paradoxul acestei idei este acela că omul nu moare în chip natural ci în chip duhovnicesc, moare
păcatului și învie unei noi vieți. Referitor la acest lucru, părintele Stăniloae afirmă că: ,,Noi nu
murim la Botez așa cum a murit Hristos la sfârșitul activității Sale, ci ne ridicăm la o viață de
curăție și de fapte bune, închinată lui Dumnezeu. De aceea nici nu înviem, cum a înviat El după
acea moarte. Viața la care ne ridicăm din Botez este numai un drum spre Înviere”148.
Prin intermediul Botezului, are loc unirea mistică a omului cu Hristos al cărui
chip devine cel creat:,,Comuniunea cu Hristos e așa de reală, așa de adâncă, încât nu e
concepută ca o participare liniștită la ființa spirituală a lui Hristos, ci ca o reală împreună-
trăire a morții și învierii lui”149. Prin intermediul acestei uniri mistice baptismale, creștinul este
integrat în dinamica vieții lui Hristos - toate ale Lui devin ale noastre. Dintr-o altă perspectivă,
Botezul este Cruce pe care omul se răstignește pentru a se îndumnezei. Prin faptul că Hristos a
pătimit, și noi ca mădulare ale Trupului Său, suntem supuși la încercări pentru a ne îndrepta pe
calea cea bună a virtuților către Împărăția lui Dumnezeu:,,Dacă un mădular pătimește, pătimesc
toate celelalte cu atât mai multe ceea ce a pătimit ,,Capul” vor primi și mădularele celelalte, și
întru aceea ce a fost preamărit Capul-Hristos se vor preamări și celelalte membre. Solidaritatea
mistică între cap și membre explică moartea și învierea noastră cu Hristos”150. Creștinul odată
primind identitatea cea nouă prin Botez, se identifică întru totul cu Răscumpărătorul său.
În cadrul Bisericii Ortodoxe, cea denumită a doua taină de inițiere, care este
plinirea celei dintâi, este Sfânta Taină a Mirungerii. Prin intermediul acesteia, omul capătăt
identitatea de ființă umană raportată la Dumnezeu și primește darurile Sfântului Duh. Acestea
sunt uneletele prin care omul are acces la sfințirea firii sale și la ungerea cu bunătatea lui
Dumnezeu.
Sfânta taină a Mirungerii oferă omului statutul de preot al creației

148
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, p.31
149
Mitropolitul Nicolae Mladin, Hristos-viața noastră, Asceza și mistica paulină, Ediția a II-a, Editura Deisis,
Sibiu, 2012 p.129
150
Ibidem nota de subsol 36

76
prin ,,hirotonia” sa ca om deplin și aparținător al Împărăției lui Dumnezeu. Prin ungerea cu ulei
sfințit, noul creștin al Bisericii devine templu al lui Dumnezeu prin sălășluirea Duhului Sfânt
în inima sa care se transformă în Tron al lui Hristos.
A fi cu adevărat om înseamnă a fi pe deplin tu însuți. Taina Mirungerii este
ungerea omului cu personalitatea sa unică și reprezintă deschiderea acestuia spre deplinătatea
creației divine. Aceasta este ,,vântul” Duhului Sfânt care-l poartă pe creștin și care-l umple de
focul iubirii și lucrării divine. Sfânta Taină a Mirungerii, oferă noului botezat darurile Sfântului
Duh. Sfântul și Marele Mir este simbolul regenerării naturii umane. Acest lucru este întărit și
de Sfântul Apostol Palvel în Epistola a doua către Corinteni:,,Iar Cel Care ne întărește pe noi
împreună cu voi în Hristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a
dar arvuna Duhului în inimile noastre”151.
Formula de ilustrare a acestei Sfinte Taine este Pecetea darului Duhului Sfânt
prin intermediul căreia cel care tocmai s-a îmbrăcat cu haina de lumină a Sfintei Treimi este
acum sfințit de Mângâietorul. Între Sfânta Taină a Mirungerii și cea a Botezului există o strânsă
legătură deoarece acestea sunt două etape indispensabile și reprezintă condiția sine-qua-non a
dobândirii demnitătii de hristofor. Referitor la importanța acestei Sfinte Taine pentru unirea
mistică a omului cu Dumnezeu și indispensabilitatea față de Botez, părintele Alexandru
Schmemann susține că cele două nu ar trebui considerate ca fiind Taine distincte ci una deplină.
Mirungerea ar trebui mai corect considerată o completare și o plinire a celei dintâi:,,Mirungerea
nu e propriu zis o altă Taină, ci mai degrabă împlinirea (completarea) Botezului, întărirea prin
Duhul Sfânt. Ea poate fi deosebită de Botez numai în sensul în care se deosebește viața de
naștere (..)”152.
Prin Botez, omul are parte de o nouă naștere, aceea din apă și din Duh și astfel
întreaga sa existență va deveni hristocentrică. Pentru a-și impropria acest destin este nevoie de
Sfânta Taină a Mirungerii așa cum precizează și Panayotis Nellas: ,,Astfel, cei care au fost
constituiți spiritual și s-au născut în acest mod trebuie să câștige și o lucrare potrivită unei
astfel de nașteri, și o mișcare corespunzătoare. Aceasta o poate săvârși în noi celebrarea
dumnezeiescului Mir”153.
Taina Mirungerii oferă noului născut în Hristos armura Duhului Sfânt prin

151
II Cor 1,21-22
152
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă p.46 nota de subsol 48
153
Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2009 p.141

77
intermediul căreia acesta este ocrotit de darurile pnevmatice și este integrat în marea familie a
Sfintei Treimi, care este Biserica. Hristos, care Se unește mistic cu fiecare credincios, trebuie
să găsească în structura ontologică a acestuia pecetea Duhului Sfânt, ca o confirmare a noii
identități dobândite. Sfântul Mir cu care este uns noul botezat este elementul esențial al
dobândirii statutului de membru al Bisericii lui Hristos.
Sfânta Taină a Botezului și cea a Mirungerii sunt primele două taine care conferă
etapele prin intermediul cărora, copilul ca și creatură a lui Dumnezeu, este născut duhovnicește
prin apa Botezului și întărit cu arvuna Duhului prin Mirungere. Hristos apoi se pogoară
Euharistic peste noul creștin ca o confirmare deplină a identității sale.
Sfânta Taină Euharistiei, spre deosebire de celelalte, Îl prezintă pe Hristos sub
forma Pâinii și a Vinului care semnifică Trupul și Sângele Său. Prin intermediul acestei Sfinte
Taine, Hristos se dă deplin membrilor Bisericii constituindu-i pe aceștia ca fiind Trupul Său
extins. Oamenii se unesc cu Hristos prin intermediul Trupului și Sângelui Său ca etapă
pregătitoare a înfăptuirii mântuirii și ajungerea la îndumnezeire.
În cadrul acestei comuniuni duhovnicești care se leagă între oameni și Hristos
prin intermediul lui Sfintei Euharistii, fiecare om este chemat să devină el însuși Potir. Astfel
Hristos intră deplin și-și face lăcaș în inima acestuia. Unirea euharistică este o datorie
baptismală pe care încă de la Botez omul și-o asumă. Hristos a luat firea noastră și a dorit să o
ridice din umbra păcatului și a morții și astfel El se unește cu fiecare în parte transformându-i
în parte constitutivă a ființei Sale. Referitor la acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că
Hristos, ,,Dacă a venit la firea noastră, e vădit că a venit la toți, iar dacă a venit la toți, a venit
și la fiecare...Căci se unește cu fiecare dintre cei credincioți prin Taine și hrănește prin Sine
însuși pe cei ce i-a făcut. Iar prin aceasta te convinge că a luat trup”154.
Hristos este prezent real cu trupul jertfit și înviat în cadrul Sfintei Euharistii și se
dăruiește oamenilor pentru a imprima ontologic în structura lor starea de jertfă și posibilitatea
de înviere spre o nouă viață care este cea veșnică. Prin comuniunea euharistică, omul trăiește
cele trei momente fundamentale din istoria mântuirii la care se face părtaș - Cina cea Taină,
Golgota și Învierea. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, aceasta este superioară prin faptul
că implică dublu aspect - de Taină și de Jertfă. În ambele cazuri, omul este invitat la Masa

Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Vol 3, Ediția a II-a,
154

București, 1997, p.64 nota de subsol 65

78
Împărăției lui Hristos și este chemat ca prin stare de jertfă să intre în cuprinsul tainei euharistice.
În calitatea ei de Jertfă, Euharistia nu este o ilustrarea specială față de cea de pe
Golgota. Ea este o continuare a aceleia, în care, Hristos se jertfește și se va jertfi până la sfârșitul
veacurilor pentru fiecare credincios care vrea să devină părtaș la misterul divin. Omul prin
Împărășire, se unește cu jertfa cea dătătoare a lui Hristos. Jertfa de care are parte omul realizează
la nivel ontologic, refacerea chipul lui Dumnezeu: ,,Prin urmare, jertfa de care se împărtășește
omul prin Euharistie are, înainte de toate, un rol cu adevărat ontologic, de refacere a chipului
divin, cu toate că, în același timp, este și o mărire a lui Dumnezeu”155.
Sfânta Euharistie este o liturghie a jertfei și a iubirii manifestate de Hristos și
oferită omului. Caracterul liturgic al Sfintei Euharistii se reflectă tocmai prin dăruirea totală a
Fiului lui Dumnezeu tuturor celor care au pecetea chipului Său. Prin caracterul de Jertfă al
Euharistiei, omului i se oferă posibilitatea de jertfire, astfel se imprimă în constituția fiecăruia
posibilitatea de a se dărui total.
Al doilea aspect, cel de Taină, se reflectă prin aceea că prin intermediul
comuniunii euharistice, omul are acces la misterul Împărăției Cerurilor și devine apt să
deslușească taina iubirii divine. Sfânta Euharistie este importantă și prin faptul că Hristos ne
oferă viața veșnică, aceasta neputând fi percepută din exterior ci doar din interiorul ființei
umane. Cu alte cuvinte, doar cei care se fac părtași comuniunii euharistice pot percepe și pot
simți cum apa vieții veșnice izvorăște din cadrul inimii sale.
Sfânta Euharistie este o taină și prin faptul că în fiecare părticică a Sfântului Trup
Hristos se află deplin și complet deoarece plinătatea Dumenzeirii se găsește cuprinsă în ea.
După ce sunt sfințite, Cinstitele Daruri, ele devin reprezentarea vie a tainei iubirii și smereniei
depline a lui Hristos. Acestea semnifică puterea de dăruire și de oferire a Celui care ne-a ridicat
din mrejele păcatului și ale morții:,,După prefacerea elementelor, Domnul este prezent în
Euharistie, întreg, nu numai sub fiecare din cele două chipuri ale pâinii și a vinului ci și în
fiecare părticică din ele.”156
Prin Euharistie, toți oamenii se unesc cu Hristos și devin un singur trup. În toți
sălășluiește Duhul Sfânt care este plinitorul unirii mistice cu Hristos a tuturor celor care se
cuminecă cu Sfintele Taine:,,Hristos creează trupul și îl menține. El e fundamentul purtător,

155
Pr. Dr. Constantin Leonte, Sfânta Euharistie în viața Bisericii și mântuirea credincioșilor, Editura Studion,
Bacău, 2007 p.213
156
Ibidem p.208

79
legătura ce-i unește, puterea ce-i transpune în sfera pnevmatică, izvorul care-i hrănește în viața
cea nouă”157. Așadar, Hristos în stare de Jertfă și prin iubire ne preface pe toți întru Sine și ne
deschide calea spre Împărăția Sa.
O altă cale prin care omul intră în comuniune cu Hristos și prin care se face vas
destinat îndumnezeirii, este Sfânta Taină a Mărturisirii. Prin intermediul acesteia, creștinul își
reînnoiește haina de lumină a sufletului pe care a primit-o în cadrul Sfântului Botez. Prin
intermediul ei, penitentul se confesează direct Lui Hristos, preotul fiind doar un martor al
spovedaniei. Valoarea duhovnicească a acesteia este una deosebit de importantă deoarece prin
intermediul ei, omul intră în comuniune cu Dumnezeu și se pregătește pentru unirea cu El prin
Euharistie.
Taina Mărturisirii constă în iertarea păcatelor celor care se căiesc cu adevărat de
cele săvârșite. Dezlegarea de păcate se realizează prin intermediul rugăciunii rostite de preot
dar la nivel subliminal, Hristos, este Cel care primește în imensa Sa iubire fărădelegile săvârșite
de om și le iartă ușurând sufletul pentru al face lăcaș al sălășluirii Sale. În cadrul structurii
dihotomice, omul are trup ca exponent al materialității și sufletul ca marcă a spiritualului și a
Dumnezeirii.
În cadrul acestei Sfinte Taine, se realizează o comunicare intimă și sinceră, între
preot și penitent. Cel care se spovedește trebuie să conștientizeze că el mărturisește păcatele lui
Hristos iar preotul este doar un martor, un mesager al mesajului său. Taina Mărturisirii este un
prilej deosebit de a realiza comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea se realizează la nivel
personal între cel care se confesează și Hristos care răscumpără sufletul creaturii Sale. Referitor
la acest lucru Părintele Stăniloae afirmă că: ,,Domnul are bucurie de mărturisire pentru că ea
este începutul comuniunii în care reintră penitentul cu Hristos, și întrucât intră cu un om care
I se înfățișează în numele lui.”158
Mărturisirea oferă posibilitatea de a întări legătura dintre om și Dumnezeu, una
care trebuie să se bazeze pe iubire care este fundamentul comuniunii. Hristos este Cel care prin
intermediul dezlegării preotului dă dovadă de iubire și de disponibilitatea de a-l reprimi pe cel
rătăcit în cadrul Împărăției Sale.

157
Mitropolitul Nicolae Bălan, Hristos-viața noastră ascetica și mistica paulină, Editura Deisi, 2012, p.110 nota
de subsol 23
158
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Vol 3, Ediția a II-a,
București, 1997, p.90

80
 În strânsă legătură cu această Sfântă Taină este cea a Sfântului Maslu, prin
intermediul căreia oamenii se roagă lui Dumnezeu pentru a fi tămăduiți de suferința trupească
și sufletească. Sfânta Taină a Maslului oferă celui bolnav, prin ungerea cu untdelemn sfințit,
tămăduirea trupească iar prin rugăciunile preoților și prin pocăință se realizează și tămăduirea
sufletească.
Această Sfântă Taină reflectă faptul că Hristos nu doar că a răscumpărat neamul
omenesc din robia păcatului și a morții dar l-a și tămăduit. și o va face până la sfârșitul
veacurilor prin intermediul rugăciunilor bisericii. Una dintre slujirile mesianice ale lui Hristos
este cea taumaturgică lucrul acesta este reflectat în cele șapte periscope evanghelice care se
citesc în cadrul acestei slujbe. Preoții, ca slujitori ai Bisericii, oferă în primul rând celui care
suferă remediu pentru boala sufletească.
În ceea ce privește valoarea spirituală a acestei Sfinte Taine, trebuie subliniat
faptul că prin intermediul ei, omul are parte de o vindecare miraculoasă, aceasta este un act de
compasiunea lui Hristos care este: ,,doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel Care poartă fără
durere neputințele noastre cu a Cărui rană toți ne-am vindecat (..)”159. Această Sfântă Taină la
fel ca și cea a Mirungerii are în componența ei Untdelemnul care în acest caz este denumit
untdelemnul bucuriei prin care cel suferind are parte de mângâierea cerească prin rugăciunea
preoților.
Domnul Hristos este Doctorul Sufletelor și al Trupurilor noastre și prin aceasta
El oferă oricărui creștin ajutor la moment de cumpănă. Păcatul este cauza principal a oricărei
boli și de aceea tămăduirea, oferită penitentului în cazul acestei Sfinte Taine, trebuie să fie
acompaniată și de căința celui în cauză. La această Sfântă Taină participă mai mulți preoți și
implicit mai mulți credincioși, lucru care ilustrează comuniunea dintre membrii Bisericii.
Această comuniune dintre credincioși și preoți este o prefigurarea a comuniunii cu Hristos,
Izbăvitorul tuturor neputințelor noastre.
O altă Sfântă Taină a Bisericii Ortodoxe care reflectă ideea de comuniune și de
jertfire după modelul lui Hristos, este Taina Sfintei Cununii. Aceasta este un act sfânt de origine
divină în cadrul căruia se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei care se
unesc în mod liber. Unirea dintre cei doi se realizează cu binecuvântarea lui Dumnezeu și

159
Pr.Prof.Dr. Ioan Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol I, Editura Andreiană,Sibiu, 2009
p.374

81
simbolizează unirea tainică dintre Hristos și Biserică.
Prin faptul că putem vedea pe Dumenzeu în persoana de alături și că iubirea față
de celălalt ni-L face transparent pe Creator, e un dar al Întrupării Cuvântului. Prin aceasta,
fiecare om este chip al lui Dumnezeu iar unirea ce are loc în cadrul Sfintei Cununii, reprezintă
și o unire în mod indirect cu Cel care a adus la existență pe cel de lângă noi. Căsătoria se
întemeiază prin unirea dintre bărbat și femeie și reprezintă comuniunea deplină deoarece
împreună cei doi alcătuiesc umanitatea completă.
Referitor la ideea unității ce se regăsește în cadrul Sfinte Taine a Cununiei
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: ,,Vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de unul singur”160.
Din această cauză, bărbatul și femeia sunt chemați să devină una în Hristos, ei sunt prototip al
familiei care simbolizează în viziune hrisostomică, Biserica de acasă. În ceea ce privește
perechea proto-părinților din Rai, părintele Stăniloae susține că aceea era o pereche
conjugal: ,,Perechea umană din Rai era o pereche duală. Aceasta era căsătoria paradisiacă,
avându-și baza în natura umană duală”161.
În ceea ce privește binecuvântarea lui Hristos asupra celor doi, Acesta întărește
și înalță legătura lor din ordinea naturii și o transpune în ordinea harului, prin participarea Sa la
nunta din Cana Galileii. O remarcă importantă aici este aceea că Hristos și-a început facerea de
minuni în cadrul unei nunți cu ocazia întemeierii unei familii. Între cei doi, trebuie să existe
iubirea ca sentiment ce-l face transparent pe celălat și reflectă spiritualitea fiecărei persoane.
Bărbatul, trebuie să aibă capacitatea de a desluși taina femeii care este leagăn al umanității.
Căsătoria este modalitate de asuprire a egoismului, este un altar de jertfă al capriciilor și mai
mult decât atât, este cale de unire cu Dumenezeu prin comuniunea cu celălat.
Așa cum am enunțat mai sus, familia este, în teologia Sfântului Ioan Gură de
Aur, chipul tainic al Bisericii: ,,Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt
ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuși”162. Tot referitor la unitatea dintre bărbat și
femeie în cadrul căsătorie și nașterea omului deplin, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că
soții: ,,se completează unul pe altul, nici bărbatul nu este complet fără femeie, nici femeia fără
bărbat. Defectele unuia sunt compensate de calitățile celuilalt, darurile reciproce se fac

160
. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Vol 3, Ediția a II-a, București,
1997 p.121 nota de subsol 156
161
Ibidem p.121
162
Ibidem p.126 nota de subsol 169

82
echilibrul reciproc. Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulțește în familie.”163
Fundamentarea căsătoriei dintre cei doi se realizează prin Sfânta Euharistie prin
intermediul căreia, Hristos se unește cu noua familie care devine o unitate și un chip al Bisericii
în Împărăția Cerească. Trupul lui Hristos se face astfel părtaș la noua familie întemeiată în
cadrul Bisericii. Legătura dintre bărbat și femeie, în cadrul căsătoriei este imagine a unirii lui
Hristos cu natura umană iar unirea lor este pre-nchipuire a unirii ipostatice din Subiectul divin
unic al lui Hristos.
Împlinierea familiei este nașterea de prunci care simbolizează deplinătatea iubirii
dintre cei doi. Acesta este darul oferit de Dumnezeu soților care s-au arătat vrednici de a
perpetua neamul omenesc și de a da naștere unui nou micro-cosmos al cărui prototip este
Hristos. Un copil implică o responsabilitatea enormă prin aceea că el devine parte integrantă a
societății și fiu al Bisericii prin Taina Sfântului Botez. Orice copil trebuie să se unească
baptismal cu Hristos, aceasta fiind cea mai importantă responsabilitate a familiei.
În cadrul societății de astăzi, familia este imagine a perpetuării neamului
omenesc și de împlinire a poruncii din cartea Facerii ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți
pământul și-l stăpâniți (..)”164. Stăpânirea pământului și perpetuarea speciei umane purtătoare
a chipului lui Dumnezeu este misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o familiei care este
imaginea comuniunii trinitare la nivel uman. Așa cum omul este rod al iubirii trinitare, familia
este rod al rezultatului comuniunii dintre bărbat și femeie.
O Sfântă Taină ce este aparte față de celelalte și care reflectă caracterul sacerdotal
al ființei umane, este cea a Hirotoniei. În fiecare dintre Sfintele Taine, Hristos se dăruiește
printr-o lucrare a Sa celor care cred în El, iar în Sfânta Taină a Euharistiei, se oferă deplin cu
Trupul și Sângele Său. În cadrul celorlalte Taine, Hristos se dăruiește prin preot, dar în cadrul
Hirotoniei: ,,Se leagă ca subiect ce ni se dăruiește în chip nevăzut de o persoană umană, pe
care consacrând-o ca preot sau episcope, face dăruirea Sa către noi prin celelalte Sfinte
Taine”165.
Hirotonia este Taina Bisericii prin excelență deoarece un membru al comunității
este investit în demnitatea de ,,vas ales” al lui Hristos și i se dă responsabilitatea de a fi imaginea

163
Pr. Prof.Dr. Ioan C.Teșu, Familia contemporană între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011 p. 175
164
Facere 1,28
165
Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Vol 3, Ediția a II-a, București,
1997 p.97

83
lui Hristos pe pământ și cel care va da socoteală pentru fiecare credincios care-i vine la scaunul
spovedaniei. Cel cheat poartă Chipul Preotului prin Excelență, care este Hristos. Toți cei
investiți cu această demnitate, sunt ilustrare a preoției unice a Celui care este preot până la
sfârșitul veacurilor după rânduiala lui Melchisedec.
Rânduiala Hirotoniei are două elemente esențiale - punerea mâinilor episcopului
cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt și trimiterea de a sluji în numele lui Hristos. Prin
pogorârea Duhului Sfânt asupra candidatului la preoție, întreaga Sfântă Treime ia parte la
investirea cea mai presus de ceruri iar Sfinții Îngeri se cutremură de măreția acesteia. Unul
dintre Părinții Bisericii care a lăsat urmașilor un florilegiu cultural-duhovnicesc despre măreția
și frumusețea preoții a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cel care are parte de hirotonia întru preot dă dovadă de marea sa dragoste de
Hristos și de dăruirea sa ca ofrandă pentru a jertfi pe altarul Bisericii: ,,Ce dragoste mai mare
ai putea avea decât acela că prin hirotonirea ta îndeplineși tocmai acele fapte numite de Hristos
semne ale dragostei pentru El?”166. Dragostea pentru Hristos este girul oferit de om Celui care
S-a jertfit pentru el și s-a dat spre mâncare pentru a tinde la starea de îndumnezeire.
Misiunea preoțească se manifestă pe mai multe direcții, fiecare dintre acestea
fiind o mărturie a jertfei preotului și dragostei sale față de Hristos. Predicarea Evangheliei este
o misiune prin care preotul imită pe Hristos, Cel care a propovaduit restaurarea Împărăției
iubirii. Mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să depășească granițele instituționale ale
Bisericii și trebui făcută oriunde se impune cazul. Acest lucru trebuie făcut cu timp și fără timp.
Propovăduirea veșniciei hristocentrice nu-și are loc în timpul materialității umane. O altă
misiune a preotului este Săvârșirea Sfintelor Taine și mai ales a Tainei Tainelor care este Sfânta
Liturghie. Prin intermediul acestora, cel investit prin hirotonie, Îl face prezent pe Hristos și-l
oferă pe El ca hrană a numuririi tuturor celor care îi are în păstorire.
Slujirea Pastorală este o altă sarcină prin care trebuie să fie purtat de grijă
enoriașilor și fiecărui suflet pe care Hristos îl dăruiește preotului spre a-l conduce pe drumul
mântuirii. Orice suflet salvat sau întărit este o dovadă vie a faptului că Hristos Își iubește creația
și nu voiește moartea păcătosului ci dobândirea de către acesta a vieții veșnice. Sfântul Ioan
Gură de Aur conferă slujirii preoțești o conotație deosebită prin aceea că aceasta se diferențiază

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sofia,
166

București, 2004, p. 51

84
de orice altă misiune pământească: ,,Dar omul caruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare
a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci paguba la propriul suflet”167.
Demnitatea preoțească este superioară oricărei demnități pământene deoarece
acesta administrează Tainele prin mâna lui Hristos. Acesta nu poate face nimic și nu-și poate
aroga dreptul de a administra ceva care nu este al său. Slujirea sacerdotală este cu mult
superioată și față de cea a îngerilor. Una dintre acestea este cea a Tainei Spovedaniei prin care
preotul răspunde de sufletul fiecărui creștin care i se confesează în scaunul spovedaniei.
Referitor la acest lucru Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că: ,,Oamenii care trăiesc pe pământ
și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care
Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor ci oamenilor
«Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ dezlegate
vor fi și în cer»”168.
Prin intermediul acestei Sfinte Taine, împăția lui Dumnezeu și toate învățăturile
acesteia sunt propovăduite și transmise omenirii prin intermediul unei persoane din rândul lor
ca naștere trupească dar diferită ca misiune și menire. Este foarte important de subliniat faptul
că un preot poate aduce omului Raiul într-o clipă pe când un om nu poate oferi cuiva decât
iluzia Raiului. Binecuvântarea preotului este mâna lui Hristos care-și îmbrățișează creația și
făptura pe care a chemat-o să devină preot al Împărăției Sale.

167
Ibidem p.55
168
Ibidem p.77

85
Teologia și Mistica Eshatologică

IV.1. Hristos Pantocrator- Mântuitorul și Judecătorul ( Hristos și judecata particulară,

Hristos și judecata universală)

În cadrul Teologiei Ortodoxe, eshatologia, ocupă cu loc important deoarece

aceasta se află în strânsă legătură cu mesajul soteriologic . Aceasta reprezintă un element nativ
și fundamental în cuprinsul mântuirii în Hristos. Veacul viitor este ținta spre care tinde orice
creștin care este unit baptismal cu Răscumpărătorul Hristos.
Referitor la eshatologie, mai mulți teologi au avut fiecare aportul său cu privire
la aceasta. Părintele John Meyendorff, este cel care distinge în cuprinsul Bisericii, trei feluri de
eshatologie astfel: prima interpreteare este de natură apocaliptică potrivit căreia, Împărăția lui
Dumnezeu vine în lume iar istoria va fi nimicită și creștinii nu vor fi capabili să facă ceva să
îndrepte lucrurile.
A doua interpretare se caracterizează prin așa numita ,,eshatologie umanistă sau
optimistă” care reflectă viziune pesimistă asupra istoriei și care, în secolul XX, forma ei mrxistă
a influențat Răsăritul. Cea de a treia imagine a eshatologie, promovată de Meyendorf și care a
fost acceptată este cea potențială sau profetică. Aceasta din urmă se fundamentează pe sensul
biblic ce este prezent atât în Vechiul cît și în Noul Testament și care-l situează pe om în fața
răspunderii sale personale, sociale și istorice.
O altă viziune asupra eshatologiei, este prezentată de teologul rus Vladimir
Lossky care face o legătură între aceasta și apofatism: ,,Elementul comun care leagă
eshatologia și apofatismul este viitorul, pentru că Dumnezeu se descoperă deplin în viitor, iar
viitorul nu e niciodată închis ci rămâne deschis și necunoscut”169. Vladimir Lossky consideră
cunoașterea ca fiind o deschidere spre cele viitoare ca descoperire a celor ce vor urma și ca
vedere a Celui ce se află deasupra istoriei. De altfel, Sfântul Isaac Sirul, susține cunoașterea ca
fiind limba lumii vitoare.
În ceea ce privește viziunea eshatologică a părintelui Dumitru Stăniloae, acesta
are deosebitul merit de a pune un echilibru între istorie și eshatologie. Acesta face o critică

169
Pr. Porphyrios Georgi, Înviere și viață- Eshatologia Sfântului Grigorie Palama Editura Andreiană, Sibiu, 2015,
p.25 nota de subsol 69

86
virulentă ideii care identifică spiritualitatea ortodoxă cu desconsiderarea vieții zilnice. Această
manifestare este considerată de părintele Stăniloae ca fiind:,,eshatologie imatură”170.
Eshatologia reprezintă etapa finală a existenței creației.Referitor la existența creației, părintele
Stăniloae afirmă că: ,,existența creației are trei etape- cea de la creație până la Hristos, cea în
Hristos sau determinată de Hristos până la sfârșitul formei actuale a lumii și cea care urmează
după aces sfârșit”171.
În cadrul eshatologiei, un alt element care are un rol definitoriu în opera
mântuirii este moartea. Fostul patriarh al Constantinopolului, Atenagora, face referire la moarte
ca la o poartă și ca la o parte constitutivă a ființei noastre. Viața omului fără această din urmă
etapă nu ar avea nici un sens și ar însemna doar risipă și un vis fără deșteptare: ,,Moartea este
ca o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viață. Noi suntem botezați în moartea
Lui, ca să participăm la viața Lui. Viața noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru
și moartea noastă coincid. Prin crucea de viață dătătoare, viața își află împlinirea prin moarte.
Fără moarte viața ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare. ”172
În sens larg, moartea, este puntea de trecere de la viața materială-efemeră la cea
imaterială veșnică. Existența veșnică se face cunoscută sufletului prin intermediul acestei etape.
Moartea face să se descopere ființei noastre caracterul de persoană, adâncimea și profunzimea
existenței umane. Pentru ființa umană, moartea sugerează și un sentiment de teamă dar totodată
și atrage prin curiozitatea explorării unui univers nou cel al veșniciei: ,,În teama sfântă pe care
o naște moartea, omul comunică cu misterul cel mai adânc al existenței, primește o
revelație”173.
Dintr-o altă perspectivă, moartea capătă un sens deplin în creștinism, unde este
percepută ca un moment crucial în dialogul omului cu Dumnezeu. Moartea corporală este o
realitate iminentă și implacabilă deoarece: ,,Ce este viața noastră?....Abur sunteți care se arată
o clipă, apoi piere”174. Viața trupească a omului supusă păcatului datorită firii materiale care
este supusă mereu tentațiilor și ispitelor. Moartea este generală această este destinată și celor

170
Ibidem p.26 nota de subsol 73
171
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.M.B.O.R, București, 1997 Ediția a doua,
vol 3 p.143

172
Ibidem p.145 nota de subsol 1
173
Ibidem p.145 nota de subsol 3
174
Luca 4,14

87
drepți și celor păcătoși. Aceasta este rezultatul căderii în păcat o dovadă că omul este pământesc
prin trupul său și ceresc prin suflet: ,,pământ ești și în pământ te vei întoarce”175.
Conform învățăturii de credință ortodoxă, moartea este plată a păcatului și nu
este nici creație a lui Dumnezeu nici nu are vreo legătură co-naturală cu ființa creată. Este foarte
important modul în care omul percepe și ma ales trăiește moartea. Cei care au nădejdea Învierii
moartea este trecerea spre condiția îndumnezeită a lui Hristos și spre veșnicia pe care el ne-o
oferă prin Înviere. Referitor la aspectul acesta al morții, Părintele Bria afirma că : ,,Moare
Hristos, înviază Adam. De aceea ceasul din urmă nu înseamnă o desființare a persoanei ci o
separare vremelnică a naturii create”176.
Moartea lui Hristos a transformat această trecere spre veșnicie dintr-o pedeapsă,
în predare lui Dumnezeu:,,Ea a fost schimbată prin moartea lui Hristos și prin Învierea Sa,
câștigând altă dimensiune decât trecerea în neființă și nemaifiind înțeleasă ca pedeapsă ci ca
predare lui Dumnezeu, ca mijloc de unire cu El, a intrării mai depline a omului în stăpânirea
sa ca persoană”177.
Învierea lui Hristos a fost momentul care a schimbat radical noțiunea despre
viață și mai ales cea despre moarte. După acest moment crucial din istoria mântuirii, moartea
este doar un somn: ,,Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor
adormiți”178. Cei adormiți au parte acum de nădejdea învierii întru Hristos. Moartea este acum
ca un Paște la viața veșnică, la care omul ia parte.
În ceea ce privește schimbarea ideii despre moarte, Sfântul Ioan Gură de Aur, în
Omilia Sa de Paști vedea trecerea la veșnicie a omului ca pe o adormire întru fericire: ,,Astăzi,
stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porțile cele de aramă și a pierdut însăși fața morții. Dar
pentru ce vorbesc de fața morții? A schimbat chiar numele morții. Acum moartea nu se mai
numește moarte ci adormire și somn”179. Somnul de care are parte omul după Învierea lui
Hristos este unul care are întru sine posibilitatea veșniciei și mai ales posibilitatea
îndumnezeirii.
Eshatologia face referire și la soarta sufletelor după ce acestea se vor despărți

175
Facere 3,19
176
Pr. Prof.Dr Ioan Bria, Tratat de teologie Dogmatică și simbolică, Vol I, Editura Andreiană, Sibiu, 2009 p.385
177
Vasilică Păvălucă, Lucrarea lui Dumnezeu în creație după Părintele Stăniloae, și Jurgen Moltman, Editura
Presa Universitară Clujeană, 2014 p.247
178
I Cor. 15,20
179
Pr. Prof.Dr Ioan Bria p.386

88
de trupul cel mult pătimitor și vor merge în fața Dreptului Judecător. Nemurirea sufletului este
o noțiunea deosebit de importantă în cadrul teologiei ortodoxe, conform căreia, sufletul fiind
parte din dumnezeire acesta este imaterial și etern. În teologia mai veche, această noțiune era
legată de indistructibilitatea acestuia. Aceasta se datorează voii lui Dumenezeu care este
creatoare și conservatoare. Prin acest lucru, Dumnezeu dorește ca omul să fie mereu dependent
de El.
Un alt temei important prin care se suține ideea de nemurire a sufletului este
acela că Hristos s-a făcut om asemenea nouă și a devenit casă și haină a veșniciei noastre.
Sufletul este creat veșnic pentru a putea să se sălășluiească întru el lumina care este Hristos, sau
pentru a deveni hristofor.
Unul dintre reprezentanții preotestantismului, Althaus, susține distrugerea
integrală a omului . El susține ideea de moarte sub trei aspecte astfel: ,, ca relație de creație, de
mânie și de grație cu Dumnezeu”180. Din această viziune protestantă a morții reiese doar
aspectul de pedeapsă al acesteia nu și pe cel de eliberare de păcat și de reconfigurării comuniunii
cu Dumnezeu.
Althaus își argumentează teoria pe argumentul că omu nu are suflet
indestructibil, separat de trup și că acesta are o construcție monist. El susține că omul: ,,trebuie
să-și dea seama că viața viitoare se datorește nu naturii sufletului indestructibil, ci un act de
atotputernicie și de milă dumnezeiască, deci omul trebuie să fie distrus complet, ca să vadă
cum singur Dumnezeu îi dă din nou viață”181.
Ca un contra-argument la teoria protestantă a lui Althauss, teologie ortodoxă
susție teoria că omul prin structura sa dihotomică, păstrează dependența de Dumnezeu prin
intermediul sufletului care aparține imaterialității divine. Omul conștientizează moartea și o
acceptă fără însă a o vedea ca pe o formă de distrugere a lui ca persoană. Cel care a avut o viață
virtuoasă și strânsă legătură cu Creatorul, o vedea pe aceasta ca pe o posibilitate de unire cu
Dumnezeu. Omul care este păcătos vede moartea ca pe o : ,,clipă de scufundare în nimic”182.
Moartea este deci trecerea la o altă viață la una în cadrul căreia, omul are acces
la infinitatea iubirii lui Dumnezeu și se poate împărtăși de numurirea oferită prin sinergia

180
Pr Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, p.160 nota de subsol 20
181
Ibidem p.161
182
Ibidem

89
divino-umană. Nemurirea sufletelor este o dovadă vie a faptului că Dumnezeu a creat omul
pentru eternitate. Prin intermediul sufletului, omul este veșnic asemenea Celui care l-a creat.
Orice persoană este o mărturie unică a revelației divine, este parte din El și o
formă de descoperire a misterului divin la nivelul creației: ,,Orice persoană este o realitate
unică, un semn unic al imaginației creatoare a lui Dumnezeu și rămâne ca o mărturie unică a
ei, ca o formă unică a revelației Lui. Dumnezeu nu poate uita în veci nici o persoană și dacă
nu o poate uita, o și menține în viață”183.
Așa cum am menționat mai sus, legătura omului cu Dumnezeu la nivel ontologic
se realizează prin intermediul sufletului. Întreruperea existenței sufletelor între moarte și
judecata universală ar însemna distrugerea legăturii divino-umane. Ființa umană trebuie să aibă
conștiința că este rodul de iubire al Sfintei Treimi și fiecare este unic în planul soteriologic al
lui Dumnezeu: ,,Iar omul de asemenea trebuie să aibă conștiința că Dumnezeu nu a interrupt
și nu va întrerupe niciodată relația cu el, că el nu este un accident pentru Dumenezeu, ci are
o valoare permanentă”184.
Veșnicia sădită în om este garanția acestuia pentru dobândirea îndumnezeirii
care este țelul și menirea omului în această viață. Dumnezeu, prin intermediul veșniciei
sufletului, a oferit omului posbilitatea de a deveni asemenea Lui prin har pentru a redobândi
chipul pierdut prin cădearea în păcat proto-părinților Adam și Eva.
Sfintele Scripturi ne ilustrează faptul că întreaga judecată a neamului omenesc
Îi aparține lui Iisus Hristos: ,,Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”185.
Din acest verset biblic, Sfântul Evanghelist Ioan, revelează că soarta veșnică a omului depinde
de Cel ce l-a răscumpărat din ghearele morții și de sub robia păcatului. Iisus Hristos S-a făcut
om asemenea nouă și a străpuns prin firea Sa umană îndumnezeită toate ispitele și neputințele
materialității.
Toată judecata a fost dată lui Hristos deoarece el a asumat umanitatea și a ridicat-
o la o calitate exemplară aceea pe care a avut-o la creație. Suprema formă de ridicare și de
eliberare s-a realizat prin Învierea și Înălțarea Sa la ceruri prin care întreaga umanitate a fost
schimbată și restabilită. Noi : ,, (..) suntem judecați, după un criteriu atins de om, de un om care

183
Ibidem p.164
184
Ibidem p.164
185
Ioan 5,22

90
a făcut totul să ajungem și noi acolo și care ne împărtășește prin judecată de nivelul la care a
ajuns El, dacă am dat și din partea noastră colaborarea cu El pentru a ajunge acolo”186.
Judecata lui Hristos are un rol fundamental pentru umanitatea deoarece aceasta
este un prilej pentru ajungerea acesteia la desăvârșire. Cu alte cuvinte: ,,această judecată face
din umanitatea desăvârșită a lui Hristos, înrădăcinată în absolutul divin, pârghia fermă a
progresului nostru spre adevărata desăvârșire în umanitate”187
Din faptul că Hristos este Cel care v-a judecat soarta sufletelor nu trebuie înțeles
că El va rosti o sentință arbitrară conform unor criterii impersonale ci El este cel din care se
revarsă ne-ncetat iubire față de cei răscumpărați. Pentru cei care au viețuit după exemplul oferit
de El și s-au străduit să ducă o viață morală, judecata va fi un prilej de re-ntâlnirii cu Iubirea
deplină și cu sălașul infinit al comuniunii trinitare.
Cei care nu au dus o viață morală și au refuzat să participe la comuniunea cu
Hristos aici pe pământ, vor avea parte de o lipsă definitivă de iubire și legătură cu El. Aceștia
nu vor mai avea parte de nici o încercare de a-i mai scoate din letargia ființială de care sunt
cuprinși. Judecata sufletelor după moarte are două aspect- unul particular și unul universal.
Judecata particulară, așa cum învață teologia ortodoxă, nu este un eveniment de
asuprire sau de condamnare a sufletelor ci este momentul în care fiecare om ajunge cu faptele
sale în fața tronului de judecată a lui Hristos. Acesta este însoțit de îngerul păzitor și se bazează
și pe rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfinților și nu în ultimul rând a urmașilor.
Acest fel de judecată presupune o discernere a faptelor bune de cele negative și
o disociere a ceea ce este nociv de ceea ce este benefic pentru mântuire. Acest lucru este
argumentat astfel: ,,Judecata particulară nu este un eveniment de condamnare și de excludere
reciprocă. Este momentul de a discerne, în toată libertatea conștiinței, ceea ce este constructiv,
pozitiv, de ceea ce este destructiv, negative în viața credinciosului”188.
Fiecare suflet este responsabil pentru faptele sale și conștiința fiecăruia este cea
care judecă cel mai aspru destinul veșnic al fiecăruia. Scopul judecății este de a restabili ierarhia
sufletelor, după un criteriu care este comun tuturor – iubirea. Acest criteriu este folosit pentru
stabilirea soartei veșnice a sufletelor pentru că tot acesta a fost și temeiul creării omului și

186
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, p.188
187
Ibidem p.189
188
Pr.Prof.Dr. Ioan Bria ,Eshatologia sau viața viitoare în Ortodoxia, nr 1-2 Ianuarie-Iunie, 1995, București p.69

91
îmbogățirea acestuia cu chipul divin.
Această judecată are un caracter deosebit deoarece: ,,în starea actual, numai o
parte este unită cu lumea cerească, cealaltă parte așteaptă această unire. Căci sufletele
sfinților, grație darlui Duhului Sfânt și unirii cu Acesta, se află în comuniune cu Dumnezeu încă
din timpul viețuirii lor în trup. Cât privește trupurile lor, nu este încă momentul, ele rămân în
mormânt, supuse stricăciunii, și nu vor deveni incoruptibile decât în ziua învierii generale,
când, desigur, creația pământească, văzută și sensibilă, va fi transformată, și se va uni cu cea
cerească, adică nevăzută și mai presus de simțire”189.
Judecata particulară, este momentul de început al dobândirii vieții veșnice de
către sufletul care a părăsit lutul material al trupului. Hristos, Cel care s-a făcut om asemenea
noup, afară de păcat, a transformat viața pământească în cale deschisă către veșnicie. După
moartea trupului, sufletele celor drepți se duc în loc luminat, de bucurie, care, potribit
vocabularului din tradiția iudaică se numește sânul lui Avraam. Referitor la acest lucru avem o
serie de mărturii biblice: ,,Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A
murit și bogatul și a fost îmormântat”190.
Înainte de învierea trupurilor și de judecata universal, nici condamnarea nici
fericirea sufletelor nu este veșnică. De aceea, rugăciunile Bisericii, sunt cele care ajută la
definitivarea locului veșniciei. Idealul fiecărui este ajungerea în Rai- locul unde nu este nici
durere nici întristare ci viață fără de sfârșit.
Raiul, în sens biblic, desemnează locul în care locuiește Dumnezeu și în care
este introdus cel dintâi om: ,,Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a
pus acolo pe omul, pe care îl zidise”191. Pe lângă acest lucru, Raiul desemnează participarea
omului la viața divină și acesta vădește și chipul frumuseții celei dintâi, lumina feței Creatorului.
Noțiunea de Rai face referire la cei doi termini în jurul cărora gravitează destinul veșnic-
pregustarea împărăției și așteptarea făgăduințelor: ,,Căci a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de
nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”192.
Grădina Edenului este locul în care a fost pus primul om spre a locui și spre a se
îndumnezei și din această cauză, pentru fiecare om, acest loc este leagănul desăvârșirii ca

189
Ibidem p.71
190
Luca 16,22
191
Facere 2,8
192
II Cor. 12,4

92
persoană și dorința pentru întărirea comuniunii cu Dumnezeu. Biserica se roagă pentru ca
fiecare om să devină cetățean al Raiului și prin sălășluirea în acest loc să capete libertatea
ontologică. Dobândirea fericirii veșnice în Rai se realizează prin depășirea ispitelor și unirea cu
Hristos: ,,Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui
Dumnezeu”193.
În comparație cu acest loc al fericirii veșnice, iadul este spațiu al sufocării
sufletelor și un mediu de restricție, de acuzație și de asuprire. Acesta este un loc al deznădejdii
în care cei adormiți sunt supuși la chinuri și libertatea lor este umbrită de forțele răului.
Berdiaeff, în viziunea sa, admite un iad care: ,,constă din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar
el crede cp acesta este un iad subiectiv , nu ontologic, și declară că e cu neputință să fie
veșnic”194. Starea sufletelor este stabilită în urma judecății particulare de către Iisus Hristos
care, până la Judecata universală, se poate schimba în funcție de rugăciunile urmașilor și ale
Bisericii.
Lumea ce va să vină începe cu parousia care semnifică venirea lui Iisus Hristos
pe norii cerului pentru a compara starea lumii și valoarea istoriei cu dreptatea Sa. În cadrul
tradiției ortodoxe, nu s-a insistat prea mult asupra evenimentelor ,,Zilei Domnului” când și cei
vii și cei morți se vor aduna cu toții în numele lui Iisus Hristos.
Parousia semnifică venirea întru slavă a Fiului Omului care este acompaniată de
judecata universală și de transfigurarea creației, care va căpăta un sens nou. Toți se vor bucura
atunci de Învierea lui Hristos Cel care a învins moartea prin Sine și toți vor învia așa cum se
ilustrează în cadrul viziunii lui Ezechiel:,,Așa grăiește Domnul Dumnezeu oaselor
acestora:Iată, Eu voi face să intre în voi duh și veți învia/Voi pune pe voi vine și carne va crește
pe voi, vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh și veți învia, și veți ști că Eu sunt
Domnul”195.
Judecata Universală este ultimul act în cadrul căruia toată creația va fi judecată
și atunci se va stabili destinul veșnic al sufletelor. În cadrul acestei judecăți, Hristos pe lângă
acestă judecată, va fi desființată orice domnie, stăpânie și moartea va fi vrajmașul care va fi
distrus.

193
Apoc.2,7
194
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, p.177
195
Iez 37,5-6

93
 Toată creația a fost supusă lui Hristos și de aceea El va despărți pe cei buni de
cei răi:,, După aceeea, sfârșitul când Domnul va preda împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când
va desființa orice domnie și orice stăpânie și orice putere. Căci El trebuie să împărățească
până ce va pune pe vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit
este moartea”196.
Judecata Universală nu trebuie privită ca o zi a răzbunării ci ca o zi a răsplătirii
fiecăruia după faptele sale: ,,Străluci-vor în ziua răsplătirii și ca niște scântei care se lasă pe
miriște așa vor fi. Judeca-vor neamurile și stăpâni vor fi peste popoare și Domnul va împărăți
întru ei, în veci ”197. Când Hristos va veni cu slavă multă pe norii cerului însoțit de cetele
îngerești care vor trâmbița biruința Sa asupra morții, sufletele vor sta în fața tronului de Judecată
și conștiința fiecăruia va reprezenta criteriul cel mai elocvent al deciziei divine. Un lucru
important de subliniat în acest context este faptul că întreaga creație va lua parte la această
judecată și toate faptele fiecăruia se vor face văzute pentru toți.
Pentru unii această judecată de pe urmă va fi un act de binecuvântare pentru
faptul că se vor re-ntâlni cu Hristos cel Veșnic, și astfel a venit momentul ca veșnicia Sa să le
fie dăruită. Îndumnezeirea omului este acum, în acest moment, disponibilă pentru fiecare în
parte. De partea celaltă există sufletele care văd această venirea a lui Hristos întru slavă ca pe
un act de osândă. Atitudinea acestora se datorează faptului că ei s-au depărtat de Cel care i-a
răscumpărat din robia păcatului și a morții.
În ceea ce privește venirea lui Hristos la judecata universală, trebuie menționat
că: ,,Hristos intră în scenă nu numai ca judecător, ci și ca Cel Căruia I S-a refuzat
dragostea”198. De aceea, Hristos vine nu să condamne acest lucru sau să se răzbune, El vine ca
să ofere lumii destinul veșnic și fericirea slavei sale în funcție de cum s-a pregătit fiecare pentru
aces lucru. Controbuția omului la realizarea acestui lucru se rezumă la faptele fiecăruia și la cât
de unit a fost fiecare cu Răscumpărătorul.
La judecata finală, starea fiecăruia are un caracter bazat pe cât de deschis a fost
cu ci din jurul său. Atitudinea noastră față de semeni se va ilustra în atitudinea lui Hristos față
de noi la momentul judecății finale. Iertarea pe care fiecare suflet o așteaptă de la Hristos nu

196
I Cor 15 24-25
197
Pr.Prof.Dr. Ioan Bria ,Eshatologia sau viața viitoare în Ortodoxia, nr 1-2 Ianuarie-Iunie, 1995, București p.86
198
Ibidem p.88

94
este un lucru imposibil. Judecata universală este o taină care Îi aparține exclusiv lui Dumnezeu
iar iertarea oferită fiecărui suflet este rezultatul sinergiei.
În cadrul judecății universale, trebuie făcut referire și la milostivirea lui Hristos
care nu va îngădui ca făptura pe care El a răscumpărat-o să fie înghițită de pieire. El nu ține
minte răul și ca atare este important ca fiecare creștin să spere în mântuirea sa de către Hristos
deorece prin aceasta, fiecare Îl laudă și-L preamărește pe Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul
susținea faptul că omul care nu are încredere în milostivirea lui Dumnezeu și care se află în
deznădjde în ceea ce privește veșnicia sa sufeltească, este propriul său dușman de moarte.
Momentul decisiv pentru fiecare suflet care tinde la mântuire este și
oportunitatea care-I poate oferi acestuia îndumnezeirea. Iisus Hristos care este Lumina lumii,
oferă lumina necreată a slavei Sale oricărui suflet care este capabil de a se împărtăși de aceasta.
Îndumnezeirea este plinătatea vieții veșnice la care omul poate ajunge în funcție de demersul
său efectuat pe calea mântuirii.

95
IV .2. Hristos – Lumina lumii și îndumnezeitorul omului în sens eshatologic

Întreaga existență a omului are în centru pe Hristos Cel Care S-a întrupat și a
devenit asemenea nouă, afară de păcat pentru a ne îndumnezei. Acest demers al îndumnezeirii
omului, își are fundamentul în divino-umanitatea lui Hristos. Prin Întrupare, Fiul Omului a luat
asupra Sa neputințele firii umane și le-a pus în lumina Sfintei Treimi spre a le preschimba prin
intermediul iubirii.
Iisus Hristos este centrul umanității noastre, este Arhetipul tuturor ființelor
create. El este și Om și Dumnezeu și prin acest lucru a ridicat firea umană la plinătatea
dumnezeirii iar măreția divină a fost pusă în slujba umanului: ,,Hristos e calea văzută spre ținta
care este tot El, prin faptul că e omul model, dar și Dumnezeu, ca viața deplină a omului, prin
unirea deplină a firii Lui omenești cu firea Lui dumnezeiască”199.
Creaţia este rezultatul iubirii infinite a lui Dumnezeu, aşa încât scopulei nu putea
fi decât o fiinţă îndreptată spre Dumnezeu – Creatorul său. Dumnezeu, creându-l pe om, a pus
în el tot ceea ce este perfectibil. L-a adus la existenţă ca pe un dar al iubirii Sale, dându-i
posibilitatea să se adâncească în bucuria acestuia. Crearea omului este actul generozităţii lui
Dumnezeu. El vrea ca omul să existe, să se facă părtaş la iubirea Sa. Dar această vrere a lui
Dumnezeu nu este o constrângere a celui creat.
Iisus Hristos, Cel care a mântuit neamul omenesc a însemnat pentru omenire
Lumina care a răsărit din mila lui Dumnezeu pentru a se risipi umbra păcatului și ambiguitatea
morții. El este Cale spre adevărata viață la care omul este chemat să vină și pe care trebuie să o
cerceteze. Prin asumarea firii umane de către Hristos, aceasta este destinată luminării și fericirii
veșnice la a doua venire: ,,El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viața
adevărată. Împărtășindu-ne tot mai mult de El, sau de viață nu mai umblăm în întuneric, ci în
lumină. Hristos e lumina adevărată, pentru că e Viață”200.

199
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia,
1993 p.71
200
Ibidem p.73

96
 Încă din momentul în care omul a devenit membru al Bisericii prin Taina
Sfântului Botez, acesta are acces la misterul lui Dumnezeu și se împărtășește din izvorul
nesecat al iubirii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt care se sălășluiește în persoana nou botezată, oferă
aceleia harul divin pe măsura efortului și strădaniei de care dovadă pentru ajungere la
îndumnezeire.
În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul spune că: ,, aşa cum soarele, fiind
desăvârşit, trimite la fel raza sa cea desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura
în care are ochiul curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El i-a făcut
capabili de toate lucrările şi darurile Sale, încă din clipa Botezului, dar nu tuturor le-a dat să
pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor,
adică pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţei în Hristos”201.
Înainte de a lua trup uman, Hristos nu ni se descoperise deplin ca fiind Fiul lui
Dumnezeu și Lumina a lumii. Până în acel moment, El era pre-nchipuirea unui Stăpân
poruncitor care dorește să impună o ordine pe care umanitatea nu putea să și-o improprieze.
Lumina Sa de Fiul al lui Dumnezeu nu iradia deplin iubirea îndumnezeitoare.
Ipostasul divino-uman al lui Hristos reprezintă pentru noi paradigma deplină a
desăvârșirii noastre. Prin intermediul Întrupării, Hristos devine, centrul intim ontologic al
naturii umane. Prin acest act al Întrupării, Hristos devine lumina noastră și totodată calea spre
adevărata viață: ,,Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care
era la Tatăl și s-a arătat nouă...Și aceasta era solia pe care am auzit-o de la El și v-o vestim-
că Dumnezeu este lumină și nici întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu
El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul”202.
Prin faptul că Hristos este Lumina lumii și a luat firea umană, a dat posibilitatea
firii umane de a fi mereu sub oblăduirea luminii divine și sub binecuvântarea Sfintei Treimi
care este sursa inepuizabilă de iubire și de lumină. Datorită acestui lucru, omul este luminat
mereu de protecția divină și are parte prin apartenența la aceasta de sălășluirea pentru vecie în
lumina necreată a dumnezeirii.
Întreg cultul ortodox și învățătura Bisericii Ortodoxe sunt învăluite în lumina
Învierii lui Hristos și a lui Dumnezeu ca energie necreată, izvor al acestei lumini. Dumnezeu ca

201
Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul Botez, în F.R. 1, p. 295.
202
I Ioan 1,5-6

97
Lumină o temă importantă atât în evanghelia Sfântului Ioan, cât și în demersul patristic al
Sfinţilor Grigore Palama și Simeon Noul Teolog. Pentru toţi aceştia adevărata cunoaştere e cea
primită de la Dumnezeu prin vederea slavei Sale. Vederea lui Hristos este adevărata cunoaştere.
Simţirea” sau „vederea” lui Dumnezeu şi unirea cu El în lumină se iveşte în om pe măsura
curăţirii sale de păcate.
Însuşi Iisus Hristos spune „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”203. Cuvântul, ca Fiu al lui Dumnezeu, se află într-
o năgrăită armonie cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și astfel poate arăta iubirea şi bunătatea către
oameni. Iubirea şi bunătatea unui om se reflectă pe chipul acestuia ca lumină, pentru că e dipus
să se dăruiască celorlalți după modelul lui Hristos.
Dacă iubirea şi bunătatea iradiază din om ca lumină, cu atât mai mult iradiază
din Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, devenit Cuvântul revelator, luminător şi
iubitor, în mod accesibil, oamenilor. Iubirea Lui, metamorfozată ca lumina de pe fața trupească
a Lui, arată că, trupul,care este prototip al materialității poate deveni mediu comunicabil al stării
spirituale. Între materie şi spirit se crează o comunicabilitate care-l face pe om să exprime ceea
ce sufletul simte.
Dacă Hristos nu ar fi venit în lume ca om răspândind lumina și iubirea treimică,
lumea ar fi rămas în întunericul unei existențe ambiguue ce ar fi fost înghițită de moarte. Prin
intermediul acestei legături cu Hristos, întreaga umanitate se umple de lumină, și are astfel
posiblitatea de a se împărtăși de misterul divin. Hristos ni Se oferă ca model de om şi de atrage
spre unirea cu Sine ca Dumnezeu si ne îndumnezeieşte sau ne umple de puterile dumnezeieşti
în acest scop. Iisus Hristos este sensul vieții noastre deoarece El a dat sens vieții omului prin
enipostazierea firii umane. Acesta: ,,(..) s-a făcut prin Întrupare, Lumina lumii în sensul ei. Fiul
și Cuvântul lui Dumnezeu este, în calitate de Dumnezeu în Sine, însuși lumina”204.
Iisus Hristos, este Lumina lumii dar și a Tatălui deoarece Acesta este Fiul lui
Dumnezeu care a venit în lume să lumineze pe tot omul care se află în întunericul necunoștinței
și al păcatului. Lumina este Hristor născut din Lumina cea veşnică a Tatălui, care are
capacitatea de a exista de la Sine, spre deosebire de luminători, care fac parte din creaţia lui
Dumnezeu. Lumina –Fiul lui Dumnezeu-, este fără de început.

203
Ioan 8,12
204
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, p.82

98
 Expresia: “Eu sunt lumina lumii”, nu denotă un adevăr care se referă exclusiv
la Hristos, pentru că sunt trei Persoane Divine şi toate sunt întruchipare a luminii. Aici se face
referire la firea dumnezeiască, pentru că Tatăl este Lumina din care este Lumina cea adevărată,
şi Duhul Sfânt, care este Lumină . Lumina celor trei Persoane ale Sfintei Treimi iradiază ne-
ncetat și inundă inima tuturor celor care intră în comuniune harică cu Trinitatea.
Orice om se poate împărtăși de această lumină necreată și poate ajunge la
îndumnezeire. Este important de subliniat faptul că lumina divină nu este perceptibilă structurii
psiho-somatice a omului trupesc, ea este accesibilă la nivelul minții umane doar când aceasta
este cuprinsă de iubire și se află în comuniune cu Dumnezeu. Lumina divină nu este ființa lui
Dumnezeu, ci o manifestare a lucrărilor Sale. Învăţătura fundamentală a Sfântului Simeon Noul
Teolog se întemeiază pe faptul că, pentru a vedea lumina simplă şi fără formă a Dumnezeului
Cel în Treime, „omul însuşi trebuie să devină lumină” aşa cum se scrie în imnele Sfântului
Simeon Noul Teolog. Acesta se identifică întru totul cu lumina dumnezeirii și o consideră parte
integrantă a ființei sale: ,,Lumina Mea, Dumnezeul meu, ești Tu"205.
În cadrul imnului 8 Sfântul Simeon ne ilustrează care sunt oamenii cărora li se
arată Dumnezeu și care s-au deprins cu facerea de bine și împlinirea poruncilor. Cei care au fost
cuprinși înainte de păcate și s-au căit de relele făcute se fac ,,fii ai Luminii” (In 12,36). Cei care
sunt fii luminii Lui sunt totodată fii ai Săi, pentru că sunt purtători și răspânditori ai luminii Lui,
născuţi însă nu din El nu prin ființă, ci prin har. Posibilitatea omului de a-L cunoaște pe
Dumnezeu ca lumină presupune o unire a minții cu inima care este tronul slavei lui Dumnezeu.
Lumina divină pe care o transmite Hristos ca sursă a ei, este veșmântul cu care omul trebuie să
se înfățișeze la A doua Venire pentru a arăta că sunt fii ai Bisericii.
Această lumină este hrana veacului, pâine cea spre fiinţă, a zilei celei neînserate
Oamenii văd cu ochii minţii şi cu bogăţie însăşi Lumina simplă a dumnezeirii, pe care
atingîndu-o cu mâinile trupești împinşi de o dragoste nereţinută, o mănâncă fără să mănânce cu
gura duhovnicească a minţii sufletului lor, şi de vederea frumuseţii şi dulceţii ei nu se pot sătura
niciodată deoarece aceasta este sursa îndumnezeirii și împlinirii lor ca persoane.206
Hristos, ca Lumină a lumii este Cel care răspândește tuturor lumina cunoașterii
și iubirea divină. Sfântul Chiril al Alexandriei este cel care, în cadrul scrierilor sale face referire

206
Sfântul SIMEON NOUL TEOLOG, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Dis.. 10, p. 334.

99
la Dumnezeu Tatăl ca Lumină a creației și Iisus Hristos ca lumină a Tatălui, Lumină din Lumină.
Dumnezeu-Cuvântul este lumina vieţii, cea care dăruieşte tuturor viaţa, dar este, prin harul său,
şi lumina înţelegerii, lumina cunoştinţei, lumina învierii, lumina cea neînserată. Această: ,,
Lumină luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o pe ea”207.
Sfântul Ioan mărturiseşte în Evanghelie sa că întreaga creaţie este adusă în
lumină, adică în existenţă, de către Dumnezeu- Cuvântul, care este lumina cea Adevărată –
necreată ( Ioan 1, 5). Hristos este Lumina lumii, adică viaţa oamenilor. Din El porneşte viaţa
pentru că El este izvorul vieţii. Sfântul Chiril al Alexandriei susține referitor la Hristos ca
Lumină a lumii că: ,,Fiul este lumina adevărată, nimic în afară de El nu este lumină adevărată,
nici nu are de la sine puterea de a fi şi de a se numi lumină. Dar nici cele create nu vor da din
firea proprie lumina ca pe un rod al firii lor. Ci precum sunt aduse la existenţă din cele ce nu
sunt, aşa, din faptul de a nu fi lumină, ele, primind raza Luminii adevărate şi fiind luminate
prin împărtăşirea de firea dumnezeiască şi duse la imitarea Aceleia, se vor numi şi vor fi şi ele
lumină.”208
Hristos Mântuitorul, Cuvântul Tatălui este unica lumină autentică şi în sens
propriu. Iisus Hristos este Lumina lumii și Acesta este singura sursă de iluminare a oamenilor
și cea care-i poate duce la starea de îndumnezeire spre care tindem. Lumina ce izvorăște din
Hristos este călăuza noastră pe calea mântuirii. Scopul vieţii creştine este vederea Luminii lui
Dumnezeu, întoarcerea din întunericul cunoaşterii senzoriale, pe care a dobândit-o omul după
cădere, la cunoaşterea duhovnicească, pe care a avut-o în starea de curăţire din Rai.
Există o legătură strânsă între om și cosmos. Antropologia ortodoxă nu poate
separa omul de cosmos, pentru că omul nu poate trăi fără el pe de o parte, iar pe de alta parte,
cosmosul este mijloc de dialog între om şi Dumnezeu. De altfel, îndumnezeirea întregii creații
depinde de cea omului ca împărat al ei. Astfel: ,,prin trupul și prin sufletul său, în care se
oglindește chipul lui Dumnezeu, omul este atât micro-cosmos cât și micro-theos, menit să ridice
creația la comuniunea de viață veșnică a Sfintei Treimi, prin puterea harului necreat ”209.
Până la ajungerea la starea de îndumnezeire, omul trebuie să dea dovadă de
maturitate duhovnicească și trebuie să recapete comuniunea deplină cu Dumnezeu. Un semn

207
Ioan 1,5
208
Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelie Sfântului Ioan, în P. S. B., vol.
41, p. 79.
209
Pr. Prof.Dr.Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.M.B.O.R., București, 2005 p.172

100
premergător îndumnezeirii este și capacitatea omului de vedere a luminii divine necreate.
Îndumnezeirea presupune unirea mistică cu Dumnezeu și schimbarea ontologică a omului prin
pătrunderea în misterul iubirii și al luminii divine.
Vederea luminii dumnezeiești e posibilă doar oamenilor care au sufletul curat și
care sunt în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii. Prin lipsa de ascultare şi printr-o
folosire abuzivă a libertăţii, o parte din fiinţele spirituale luminate de Dumnezeu au pierdut
această stare prin nesupunere şi prin răzvrătire. La început și Lucifer era înzestrat cu lumina
îngerilor, pe care din neascultare a pierdut-o, sau mai exact pe care n-a mai putut să o păstreze
în forma ei originară, ci o are într-un mod denaturat și deformat.
În viaţa de comuniune cu Dumnezeu există și momente de extaz mistic, când
lumina divină poate fi văzută, dar există înșelări demonice care-l duc om în amăgire şi rătăcire.
În scrierile lor sfinţii Părinți arată semnele luminării neamăgitoare și a celei mincinoase. Prin
neascultare și mândrie îngerii căzuți, diavolii, păstrează o caricatură, o pseudo-lumină a celei
pe care au avut-o la început. Nu e de mirare, „deoarece însuși satana se preface în înger al
luminii” (II Cor. 11, 14). Pentru a discerne între lumina divină și cea satanică e nevoie de o
maturitate duhovnicească pe care nu poate să o aibă decât bărbatul duhovnicesc pe care-l
prezintă Sfântul Simeon Noul Teolog în scrierile sale.
Procesul îndumnezeirii omului are la bază efortul ascetic al acestuia și
milostivirea lui Dumnezeu care vrea ca tot omul ce vine în lume să se mântuiască. Acest proces
de îndeplinire a destinului soteriologic este fundamental pentru mântuirea fiecărui creștin.
Această împlinire a destinului soteriologic al fiecărui om se va fundamenta în ziua cea mare a
Judecății când Iisus Hristos, va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Ziua Judecății universale
este momentul crucial al istoriei creștine în care întreaga creația va fi deplină și plinită prin
revărsarea harului divin mântuitor. Momentul judecății finale, se caracterizează prin inundarea
întregii creații de lumina divină. Sfântul Simeon descrie că în acel moment, Raiul, va fi umplut
de harul duhului Sfânt. „Acesta le arată un rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi
frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi. Iar acestea sunt smerenia şi
bucuria, pacea, blândeţea şi compătimirea, plânsul ploaia lacrimilor şi desfătarea străină în
ele, Fulgerarea harului Tău care luminează tuturor celor din rai”( Cateheza 47).
Lumea va fi atunci asemenea Muntelui Tabor care s-a umplut de lumina necreată
a feței lui Hristos. Umplerea acesteia de lumină presupune îndumnezeirea a toate. Viaţa

101
dumnezeiască din trupul lui Hristos va umple lume întreagă. Dar aceasta nu va fi fiinţa divină,
ci reprezintă lumina şi slava ce pornesc din ea ca plinătate a dumnezeirii. Prin aceasta zidirea
devine pnevmatică, incoruptibilă, îndumnezeită, transparentă, deşi pentru a se face capabilă de
o astfel de înnoire trebuie să moară forma actuală a lumii210.
Iisus Hristos eshatologic va fi Cel care va pune o ordine în cadrul creației și a
făpturilor. Întâlnirea cu El și mai ales împărtășirea de El este scopul ultim al fiecăruia.
Îndumnezeirea omului în sens eshatologic presupune o pregătire continuă a omului pentru a
întâmpina momentul unic al Judecății. La sfârșitul veacurilor faptele fiecăruia vor fi girul pe
care acesta îl va avea cu scopul de a obține fericirea veșnică. Venirea lui Hristos pe norii cerului,
înconjurat de îngeri și de Sfinți reflectă pe lângă măreția momentului ci și onoarea și bucuria
cu care este primit un creștin în Împărăția Cerurilor.
În acest sens, trebuie subliniat faptul că faptele și mai ales împărtășirea cu
Hristos în această viață este condiția pentru ca la A doua Venire, omul să aibă parte de fericirea
veșnică. Creștinul ca are Lumina lui Hristos drept căpătâi al vieții sale, va fi înconjurat de
aceasta în momentul când sufletul său pleacă spre Hristos și mai ales atunci când trebuie să
răspundă pentru faptele sale. Sfinții împreună cu Hristos, Arhiereul și Judecătorul veșnic, vor
martori și împlinitori ai mântuirii omului. Momentul judecății prezintă și o modificare a
trupurilor și a lucrurilor deoarece acestea nu vor mai avea aceleași proprietăți.
Materia trupurilor și a lucrurilor nu va mai avea aceleași proprietăți și
caracteristici. La înviere și trupurile oamenilor vor căpăta ceva din strălucirea și belșugul
luminii trupului Mântuitorului. Din trupul lui Hristos „va iradia lumina dumnezeirii lui, prin
umanitatea Lui, care va ține loc de Soare central în tot universul spiritualizat și luminos. Iar
persoanele iradiante și ele de lumină spirituală se vor vedea toate de fiecare, asemenea unor
stele distincte și ușor de apropiat fiecăruia”211.
Doar cei care s-au unit deja cu Ea, în viața pământească vor se vor împărtăși de
slava veșnică a lui Dumnezeu.Dar, bineînțeles, Lumina divină își continuă munca cu noi și după
această viață. Sfântul Simeon o descrie ca „prietenul de călătorie al sufletului de-a lungul
drumului de întoarcere spre Dumnezeu: „Cu ea și prin ea noi vom veni în fața Ta, O
Mântuitorule”. Sub protecția sa omul poate să treacă prin armele puternice ale răului, fără să fie

210
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR., Bucureşti 1997, p. 260.
211
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. 1, Cristal, București, 1995, p. 170.

102
afectat de acest lucru.
Prezența Luminii dumnezeiești care se oferă celor izbăviți de păcate, prin efortul
ascezei și cu ajutorul harului necreat al lui Dumnezeu, constituie o manifestare a Parusiei, a
Eshatonului, care a început deja în ei. Ei nu au lăsat nici un minut din viața lor de pe pământ
să se risipească; ei au început să se bucure de inaccesibila Lumină a lui Dumnezeu. Și acum și
întotdeauna ei sunt în Dumnezeu. Ei au izbăvit și s-au eliberat din ghearele morții.
Nu teologul teoretician vede lumina dumnezeiască, sau se unește în iubire cu
Hristos, numai știind acest lucru, ci omul duhovnicesc sau sfântul, care s-a curățit de patimi,
care-l închid pe om în însăși non-sensul existenței. Acoperământul lui Dumnezeu, nu este o
izolare a Lui față de noi, ci este o depărtare a noastră de El prin patimi care ne închid legătura
și dialogul cu Dumnezeu212
Cei care nu au obținut această Lumină divină și nu au văzut-o din cauza
nepăsării, vor fi excluși pe veci din viziunea Luminii. În concordanță cu starea în care este găsit
omul în ultima zi, fiecare suflet va fi îmbrăcat cu o haină fie de lumină, fie de întuneric.
Trupurile drepților și ale nedrepților putrezesc când mor. La învierea morților, toți vor fi înviați
așa cum s-au pregătit. Trupurile păcătoșilor vor învia murdare, rău mirositoare, pline de
întuneric și corupție. Și se vor uni cu demonii răi pe care i-au ascultat și i-au urmat. Trupurile
sfinților, pe de altă parte, vor învia în glorie, întru slava luminii divine în care au trăit. Și
sufletele care au sălășluit în astfel de trupuri pure, „vor străluci”, mai tare „ca soarele”( Mt. 13,
43).
Sufletele care se vor bucura de Împărăția Cerurilor vor fi asemenea aștrilor
cerești care iradiază lumină și încălzesc întreaga creație. Omul, ca rege și împărat al creației,
este chemat să îndumnezeiască întreaga creație și să o facă parte intregrantă a împărăției lui
Dumenezeu. Fiecare dintre oameni este resposabil de destinul său seteriologic dar și de al
creației care i-a fost dată ca dar.
Hristos judecă omenirea cu iubire și milostivire. El nu este un Judecător aspru,
toate le face spre izbăvirea și eliberarea făpturilor Sale din ghearele păcatului și a morții. Rolul
omului în acest context este acela de a urma învățătura Bisericii și de a se împărătăși cât mai
mult de Hristos, Cel care ne bucură pe toți cu măreția și infinita Sa iubire
În acest proces al îndumnezeirii omului, un rol esențial îl are și harul divin, ca

212
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, 1991, p. 315.

103
energie necreată și factor al mântuirii omului. „Harul cu care lucrăm mântuirea noastră care
ne vine din Hristos e o dovadă a unei mișcări a lui Dumnezeu în legătură cu noi, chiar dacă
aceasta nu-L coboară din ființa Lui. Mișcarea nu este cauza răului, cum spunea origenistul
Evagrie213. Acest har este și o răsplată a lui Dumnezeu pentru cei care fac efortul de a junge șa
desăvârșire. „Harul unirii cu Dumnezeu, sau harul înfierii, îl dă Domnul ca un surplus celor
ce fac pentru Domnul o osteneală în plus, pe lângă cea cerută lor prin legea naturală și cea
scrisă, date lor ajutor”214.
Harul îndumnezeitor este cel care îndumnezeiește omul și totdată transfigurează
întreaga creație pentru a deveni spațiu al Împărăției lui Dumnezeu.

IV.3 ”Cer nou și pământ nou” – transfigurarea creției în și prin Hristos Pantocrator

Dumnezeu a creat lumea ca mediu de comuniune între El și creație. Prin

intermediul omului întreaga creație este chemată la îndumnezeire. Acesta ca împărat și ca preot
el ei trebuie să o conducă pe aceasta pe calea desăvârșirii și a împlinirii. Creația se împlinește
prin faptul că devine lăcaș al Împărăției lui Dumnezeu- lucru care este încredințat omului să-l
facă.
Tot ceea ce a creat Dumnezeu este învăluit de misterul divin și lucrurile sunt

213
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Psb 80”, cf. Nota 5, p. 15
214
Ibidem, cf. Nota 186, p 154

104
perfectibile, destinate plinătății și îndumnezeirii. Iisus Hristos, prin Întruparea Sa, ridică neamul
omenesc din robia păcatului și din umbra morții.
Iconomia lui Dumnezeu cu privire la destinul soteriologic al lumii și al omului
constă în îndumnezeirea acestora și implicit reconfigurarea stării ontologice. Între mântuirea
omului și cea a lumii există o strânsă legătură: ,,Mântuirea și îndumnezeirea vizează, fără
îndoilă, în mod direct umanitatea dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic
cu natura. Căci natura ține de om, sau întregește pe om și omul nu se poate desăvârși fără să
reflecteze și să lucreze asupra naturii’’215.
La momentul celei de a Doua Veniri, întreaga creație este transfigurată și tot
universul este pregătit pentru a se transforma în cetatea fără de sfârșit a Împărăției lui
Dumnezeu. Întreaga materie va fi transfigurată, scăldată fiind în lumina energiilor necreate ce
vor cuprinde tot universul. Datorită acestui lucru, materia va fi percepută doar prin intermediul
spiritului. Referitor la acest lucru, Sfântul Grigorie Plama afirma că: ,,Fără să dispară material,
lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate încât nu spriritul va fi văzut prin materie ci materia
prin spirit”216.
Lumina trupurilor și a tuturor creaturilor materială fiind acum datorită stării de
lamentare în care se află existența se va preschimba atunci în lumină imaterială datorită faptului
că tot materialul perfectibil va fi înlocuit de imaterialitate perfectă a dumnezeirii: ,,Lumina lor
material va fi penetrată și copleșită atunci de lumina imaterială, necreată facând ca separările
individuale să fie copleșite și să-și piardă ascuțimea”217. Tot în legătură cu lumina și cu
restaturarea creației în sens eshatologic, Sfântul Simeon Noul Teolog descrie foarte frumos și
expresiv această reconfigurarea a întregii împărății materiale a lui Dumnezeu: ,,Toată zidirea
(așa cum am spus în multe părți), împreună cu paradisul, după ce se va innoi și ve deveni
întreagă duhovnicească, va deveni o locuință materială, nestricăcioasă, neschimbabilă,
veșnică și înțelegătoare. Și cerul va fi neasemănat mai strălucitor și mai luminos decât cel ce
se vede acum, ca un altul nou. Și pământul va primi o frumusețe negrăită și nouă și un chip
neveștejit de verdeață. Sau va fi îmbrăcat cu flori luminoase și foarte variate și duhovnicești în
care, cum zice cuvântul duhovncesc,locuiește dreptatea. Și soarele va străluci de șapte ori mai

215
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.M.B.O.R., Bucureşti 1997, p. 223
216
Idem, Teologie Dogmatică, vol 3, E.I.M.B.O.R., Bucureşti 1997 p.260
217
Ibidem p.261

105
mult și lumea, îndoit de cum strălucește soarele acum, iar stelele vor fi asemenea cu soarele de
acum....Și întreaga lume aceasta va fi mai presus de orice cuvânt ca una ce întrece orice
înțelegere (...)”218.
Așa cum menționa și Sfântul Simeon Noul Teolog, întreaga zidire va căpăta
frumusețea și transparența paradisiacă. Pământul va fa împodobit de o frumusețea care nu
aparține materialității și intervenției pe care o are omul asupra sa. Cerul va fi și el luminos și
împodobit cu o iradiere imaterială asemenea energiilor necreate ce au rolul de a îndumnezei tot
ceea ce cuprind. Această schimbare ce va avea loc la A Doua Venire va fi cu neputință de înțeles
pentru cei care aparțin materialității deoarece aceștia trebuie să fie și ei transfigurați prin
intermediul credinței și a harului divin.
Lumea cea nouă care va fi la Parusie, și trupul nostru inviat, va fi caracterizat d
eun grad maxim de imaterialitate și de spiritualitate prin îndumnezeire dar vor avea totuși
materialitatea tipică naturii din care fac parte. Oamenii vor deveni asemenea îngerilor dar nu
prin intermediul naturii ci datorită vredniciei de care aceștia dau dovadă pentru a se mântui.
Lumina care va cuprinde întreaga creație și va face să iradieze totul îți va avea izovrul din
Hristos. El este sursa care va mântui și va îndumnezei toate.
Referitor la lumina care va cuprinde întreaga creație, Sfântul Simeon Noul
Teolog spune că : ,,(..) chiar și soarele și stelele vor fi copleșite la un loc cu toate formele lumii,
dar nu desființate de Hristos, Soarele dreptății, de lumina ce va iradia din trupul Lui.”219. În
ziua în care Soarele ce va iradia lumina imaterială, aceea va fi ziua Domnului prin excelență,
ziua luminii ne-nserate. Totul va fi în acel timp iluminat și sălășluit în lumina Împărăției lui
Dumnezeu care va deveni atunci cadrul în care creația va fi una nouă și transfigurată prin
intermediul harului divin.

Părintele Stăniloae spune că : ,, Lumea devenită un mediu desăvârșit,un organ

transparent al dumnezeirii, își va descoperi în același timp frumusețile ei nebănuite. Ea se
descoperă în parte încă de pe acum ca frumoasă celor ce folosind harul primit prin Tainele
Bisericii se înduhovnicesc și-și purifică vederea și văd lucrurile și persoanele în mod curat ”220.

218
Ibidem p.261. nota 194
219
Ibidem p.262
220
Ibidem p.264

106
Din acest text, rezultă faptul că lumea se va schimba atât de mult, la vremea eshatonului încât
va descoperia atunci câtă frumusețe a sădit Creatoul în cuprinsul ei și cât este de importantă
pentru cei care vor cu adevărat să fie Preoți ai ei prin raportarea la Hristos.
Pământul a fost dat în stăpânire omului încă din grădina Edenului pentru ca
acesta să-și câștige existența prin intermediul său dar și pentru a deveni o pregustare a Împărăției
cerești prin intermediul omului. Trebuie să ne impropriem lumea pentru a nu o mai simți ceva
exterior nouă. Ea face perte din noi și la rândul nostru noi o formăm și restaurarea acesteia
trebuie să fie în strânsă legătură cu omul.
În acel timp al sălășluirii lui Dumnezeu în Împărăția Sa, lumea va fi însufelțită
și va deveni mereu nouă și după cum susține Sfântul Maxim Mărturisitorul aceasta va iradia de
strălucire și frumuseți ne-nchipuite se vor ivi: ,,Căci va fi cu adevărat un timp când va suna
acea trâmbiță înfricoșătoare , răsunând de un sunet străin, și tot ce este acum se va desface și
toată orânduirea ei văzută va cădea. Și lumea văzută va trece, primindu-și sfârșitul său. Iar
lumea ascunsă acum se va arăta, aducând în fața ochilor, urechilor și minților taine străine”221.
Un element important ce va avea un rol deosebit în această restaureare și ivire a
frumuseților viitoare este trâmbița prin care îngerii, vor anunța venirea pe norii cerului a lui
Hristos, Care, în acel moment va da naștere unei noi lumi, îndumnezeite, și pe deplin
pnevmatizarte.
Și cerul și oamenii vor învia spre o nouă viață și aceștia din urmă vor primi plata
cuvenită în funcție de strădanie pe care au depus-o de-a lungul parcursului
soteriologic: ,,Trâmbița aceea, care nu e decât o putere dumnezeiască, cu sunet extraordinary
de zguduitor, va clătina și dărâma toate, prefăcăcându-le într-o lume de nebănuită frumusețe,
ca o dulce mărturisire a iubirii dumnezeirii și chemării ei. Sunetul acesta prin chemarea lui
zguduitoare, dar apoi de dulce chemare asupra celor buni și de aspră condamnare pentru cei
răi, va trezi trupurile morților, mai bine zis va da putere sufletelor să-și aducă trupurile la o
nouă și veșnică viață”222.
Pământul, în ziua judecății va ave cu totul altă înfățișare, totul fiind cuprins de
lumina și cerul deopotrivă vor avea cu totul altă imagine și întreaga supremație va fi exprimată
de măreția Împărăției care o avea institui Iisus Hristos atunci. În ceea ce privește restaurarea

221
Ibidem p.267 nota 207
222
Ibidem

107
creației în contextul celei de a doua veniri, o tâlcuire explicită cu referire la acest lucru este
realizată de părintele Ioan Sorin Uscă.
Cartea Apocalipsei care este ultima din cuprinsul canonului nou-testamentar este
o adevărată bogăție în ceea ce privește înfîțișarea și descrierile care fac referire la A doua Venire.
Această scriere este încărcată de o multitudine de simboluri. Încă din primul verset al acesteia
ni se spune că : ,,Și am văzut un cer nou și un pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel
dintâi au trecut, iar marea nu mai este ”223.
În cadrul acestui verset, dispariția mării este un element simbolic ce semnifică
după interpretarea părintelui Uscă: ,, (..)închisoarea veşnică şi pedeapsa balaurului (Satana),
al fiarei (Antihrist) şi al falsului profet (19, 20; 20, 10), la fel cu eliminarea Morţii şi a
Hadesului (20, 14). Eliminarea mării este simbolul victoriei complete şi definitive a creaţiei
asupra haosului, a vieţii asupra morţii”224 . Marea în acest context pre-nchipuie haosul și
prefigurare a morții. Eliminarea acesteia simbolizează și izbânda vieții asupra morții.
Tot referitor la acest verset, Sfântul Macarie Egipteanul, tâlcuiește acestea prin
faptul că Hristos a pregătit un pământ nou și un tărâm nou, o împărăție veșnică aceea a iubirii.
Dintr-o lume a duhurilor rele care au ca scop moartea omului și îndepărtarea acestuia de iubire
divină, Fiul lui Dumnezeu renaște o nouă existență ce are ca scop înnoirea tutror prin energiile
divine necreate. Aceste energii divine sunt cele schimbă întreaga creație și o îndumnezeiește.
Sfântul Macarie Egipteanul referitor la schimbarea creației de către Fiul lui Dumnezeu spune
că:„El (Fiul) a pregătit noul pământ al luminii şi noul cer al Duhului (Sfânt); rezumând (voi
zice): o lume nouă şi o împărăţie veşnică. Din pământul muritor şi întunecat al duhurilor răului
unde sălăşluiesc gândurile lor, El (Fiul) va duce sufletele care L-au dobândit şi care L-au iubit
într-un pământ al vieţii şi al luminii, unde sălăşluiesc Sfinţii. Într-acesta se vor stabili paşii, iar
mintea şi gândurile acolo se vor plimba, fiindcă au fost mutaţi de la moarte la viaţa veşnică”.225
Tot legat de restaurarea creației și implicit a omenirii, în ziua judecății finale, va
dispărea orice formă de suferință, de lacrimă iar moartea va fi abolită de Împărăția luminii. Ca
întărire a acestei afirmații Sfântul Ioan Evanghelistul spune că: ,,Și va șterge orice lacrimă din
ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele

223
Apocalipsă 21,1
224
Pr Sorin Ioan Uscă, Comentariu la Apocalipsă, Editura Cristiana, București, 2004 p.91 nota de subsol 1
225 Ibidem, p.91 apud Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XII, G – 1

108
dintâi au trecut”226. Cele dintâi la care se face referire aici sunt vremurile în care creația era
stăpânită de durerea și lacrimile pricinuite de separarea de Dumnezeu. Hristos va șterge orice
lacrimă deoarece acestea presupun disperarea și slăbiciunea firii umane.
În legătură cu acest lucru, Sfântul Ioan Scărarul afirmă că, Hristos: „Omoară
păcatul, şi lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici unde
nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după
înviere, când va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi nici durere, nici întristare, nici suspin”227.
Un alt verset reprezentativ pentru restaurarea creației și instaurarea împărăției
luminii și a slavei lui Dumnezeu este: ,,Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să
o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia este Mielul”. Aici se face referire la
cetatea nouă-veacul viitor în care Hristos va fi Lumina lumii și totul se va afla sub oblăduirea
strălucirii veșnice. Soarele și aștrii se vor stinge deoarece Soarele dreptății va lumina și încălzi
întreaga creație. În acea veșnicie instaurată, totul se va afla sub cârmuirea lui Hristos care va
face să domnească iubirea și căldura cea fără de sfârșit a iubirii divine.
Schimbarea creației și instaurara unei noi Împărății este mediul în care Hristos
Îi va primi pe cei care se vor bucura de răsplata de care vor avea parte la Judecata Universală.
Cerul nou și pământul nou este simbolul noii creații ce va fi instaurată și va asemenea celei din
Eden în cadrul căreia iubirea și lumina vor domni.
Fiecare om în această viață tinde la mântuire și spre dobândirea Împărăției
Cerurilor. Acest țel soteriolog își va avea îndeplinirea când toate cele create împreună cu omul
ca preot al lor vor învia spre viața veșnică.

226
Apocalipsă 21,4
227
Pr. Sorin Ioan Uscă, nota de subsol 11 p.92

109
Concluzii

Privită, în linii mari, lucrarea ce am realizat-o este o analiză de proporții reduse

a hristologiei, în cadrul Bisericii de Răsărit. Cele patru capitole, pe care a fost structurată,
analizează aspecte diferite ale misticii hristologice.
Primul Capitol exemplifică Taina Întrupării prin care Hristos S-a făcut om
dintr-un supraplin al iubirii Sale. Unirea ipostatică în cadrul Persoanei Mântuitorului nu a făcut
altceva decât să apropie și mai mult pe om de Dumenzeu și să realizeze o relație teandrică.
Iubirea, care stă la baza Tainei Întrupării, ni-l prezintă pe om ca fiind cel care are potența
îndumnezeirii prim chipul trinitar.
Al doilea capitol, evidențiază calitatea de Răscumpărător al lui Hristos. Acesta
este Cel care a venit pe pământ să-l împace pe om cu Dumnezeu. După căderea în păcat a
proto-părintelui Adam, relația dintre Creator și creație a fost mai sensibilă și necesita o
îmbunătățire și o aprofundare. Întregul proces de răcumpărare a cuprins mai multe etape care
l-a situat pe om în centru și a făcut din acesta un șablon de manifestare a iubirii.
În cadrul celui de al treilea capitol, am redactat o sumară viziune despre Sfânta
Euharistie. Aceasta este Taina Bisericii prin care omul se unește cu Hristos, Cel care se împarte
și nu Se desparte. Sfânta Euharistie are dublu aspect de Taină și de Jertfă. Ambele sunt într-o
strânsă legătură. Fără unirea euharistică cu Hristos, demersul soteriologic al omului este
zadarnic. Focul dumnezeirii ni se oferă prin Euharistie pentru a arde tot păcatul și pentru a ne
pregăti de împărășirea mai cu adevărat cu Hristos în veacul viitor.
Ultimul capitol al lucrării, cel despre Eshatologie, prezintă o renaștere și o
restaurare a întregii creații pentru întâlnirea cu Hristos. Această împărtășire de prezentul
continuu al Împărăției divine, este o temă foarte actuală prin faptul că pe Masa Sfintelor Altare
se va pregusta până la sfârșitul veacurilor din dulceața Hranei celei de viața dătătoare. Cerul
nou și pământul nou vor fi noul mediu în care Hristos va instala Împărăția veșnică a iubirii și
invitația la Cina Împărăției la care suntem cu toții chemați
Să ne ajute Dumenezeu să fim mai receptivi la semnele divine care ne pregătesc
pentru îmbogățirea cu adevărat de Taina lui Hristos Cel mort și Înviat

110
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare scripturistice și patristice

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea P.F. Teoctist, cu

aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institului Biblic și de
Misiune a Bisericii, Ortodoxe Române, 1993.
2. Sfântul Atanasie cel Mare, Psb 15, Scrieri Partea I, Cuvânt despre
Întruparea Cuvântului., București, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1987
3. Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelie
Sfântului Ioan, în P. S. B., vol. 41, București, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem
Sirul, Despre preoție, București, Editura Sofia, 2004
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de Grâu, Bacău, Editura
Buna Vestire, 1995
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii sau Tâlcuirea Epistolei a doua către
Corinteni, Omilia XX, București, Editura Sofia, 2007
7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, București Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006
8. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole Scrieri III, Sibiu,
Editura Deisis, 2001
9. Idem, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Sibiu, Editura Deisis, 2001

II. Manuale

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol I,
Sibiu, Editura Andreiană, 2009
2. Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță, Pr. Prof. Ioan,
Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru facultățile de Teologei,
vol II, ediția a III –a, Cluj Napoca, Editura Renașterea, 2010

111
3. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol 1,
Ediția a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1997
4. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol 3, Ediția a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1997
5. Ibidem, p.46, nota de subsol 48
6. Remete, Pr. Conf, Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2000
7. Triodul, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1986

III. Dicționare

1. Academia Română, DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediție

revizuită și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, A-Z, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1994
3. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Dicționarul teologilor români, București,
Editura Univers, 1996
4. Stoian, Ion, M, Dicționar religios: termini religioși, credințe populare și
nume proprii, București, Editura Garamond, 1994

IV. Cărți, studii, articole

1. Aghiasmatar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 2002
2. Bălan, Mitropolitul Nicolae, Hristos-viața noastră ascetica și mistica
paulină, Sibiu, Editura Deisis, 2012
3. Bartoș, Emil, Conceptul de îndumnezeire la Părintele Stăniloae, Oradea,
Editura 1999

112
4. Braniște, Pr.Prof.Dr. Ene, Explicarea Tainelor de inițiere Botezul,
Mirungerea, Sfânta Euharistie în literatura creștină, Sibiu, Editura
Andreiană, 2015
5. Bria, Pr.Prof.Dr. Ioan, Eshatologia sau viața viitoare în Ortodoxia, nr 1-2
ianuarie-iunie, București, 1995,
6. Delaboia, Gamalie, Lumea –Opera iubirii Preasfintei Treimi, Sibiu, Astra
Museum, 2013
7. Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, București, Editura Christiana,
1993
8. Filocalia, vol III, București, Editura Harisma, 1994
9. Leonte, Pr. Dr. Constantin, Sfânta Euharistie în viața Bisericii și
mântuirea credincioșilor, Bacău, Editura Studion, 2007
10. Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, București
Editura Anastasia, 2014
11.Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1998
12.Mladin, Mitropolitul Nicolae Hristos-viața noastră, Asceza și mistica
paulină, Ediția a II-a, Sibiu, Editura Deisis, 2012
13. Nellas, Panayotis, Omul, animal îndumnezeit - Perspective pentru o
antropologie ortodoxă, ediția a IV-a, Sibiu, Editura Deisis, 2009
14. Panayotis, Nellas, Omul animal îndumnezeit, Sibiu, Editura Deisis, 2009
15. Patronos, Pr. Georgios, Îndumnezeirea omului, trad. Lector dr. Sabin
Preda, București, Editura Bizantină, 2012,
16.Păvălucă, Vasilică, Lucrarea lui Dumnezeu în creație după Părintele
Stăniloae, și Jurgen Moltman, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană,
2014
17.Placide, Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea ,
București, Editura Anastasia, 1995
18. Porphyrios, pr. Georgi, Înviere și viață. Eshatologia Sf. Grigorie Palama,
Sibiu, Editura Andreiană, 2015
19.Popescu, Pr. Prof.Dr.Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2005
20. Saharov, Ieromonah Nicholas, Iubesc deci exist - Teologia
Arhimandritului Sofronie, Sibiu, Editura Deisis, 2008
113
21. Slătineanul, P.S.Prof. Dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înnomenit,
București, Editura România Creștină, 1999
22. Stancu, Ieromonah Benedict Antologie despre spovedanie și împărătășirea
cu Sfintele Taine, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Constanța, Editura
Elena, 2014
23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și
îndumnezeitorul omului, București, Editura Anastasia, 1993
24. Idem, Ortodoxie și românism, București, Editura Basilica, 2014
25. Idem, Ascetica și mistica, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992
26. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II a, Craiova, Editura
Omniscop, 1993
27. Idem, Creația ca dar și tainele Bisericii, în revista Ortodoxia, anul
XXVIII, nr. 1, 1976
28. Idem, Sfântul Simenom Noul Teolog, Studii de Teologie Dogmatică
Ortodoxă, Imnul 24, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1990
29. Idem, Sinteza eclesiologică, în Studii Teologice, anul LXIII, nr. 5-6,
București, 1995
30. Idem, Criteriile prezenței Duhului. în Studii Teologice, anul XVIII, nr. 3-
4, București, 1967
31. Idem, Studii de teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Editura
Mitropoliei Olteniei, 1991
32.Idem, Teologia Euharistiei, în revista Ortodoxia anul XXI, nr 3/1969
33.Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. 1, București, Editura
Cristal,1995
34. Radu Pr.Prof. Dumitru, Mântuirea a doua creație a lumii, în revista
Ortodoxia, Anul XXXVIII, nr 2, seria aprilie - iunie, București, 1986
35.Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C. Familia contemporană între ideal și criză, Iași,
Editura Doxologia, 2011

114
 Curriculum vitae
Europass

Informaţii personale

Nume / Prenume Gorbănescu Andrei

Adresă(e) Strada Orizontului numărul 40

Telefon(oane) 075606514

E-mail(uri) andreigorbanescu@yahoo.com
Naţionalitate(-tăţi) Română

Data naşterii 01.04.1995

Sex Masculin

Şcoala Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Andrei Şaguna” Sibiu

Domeniul ocupaţional Student

Experienţa profesională
Perioada 2001-2015
Pasiuni Lectura, limbile străine, muzica instrumentală şi religioasă
Activităţi preferate Voluntariate
Discipline preferate Cele specifice învăţământului religios
Tipul activităţii sau sectorul de
activitate

115
 Educaţie şi formare
Calificarea/ Diploma obţinută ECDL Core Certificate
Certificat ECDL Complet 2012
Certificat de Competenţă Lingvistică într+o limbă de circulaţie internaţională 2013
Certificat de Competenţă Lingvistică de comunicare orală în limba română 2013

-Concepte de bază ale Tehnologiei Informaţiei

Discipline principale -Utiliyarea computerului şi organizarea fişierelor
studiate/competenţe profesionale -Editare de text
dobândi -Calcul tabelar
-Baze de date
-Prezentări
-Utilizare internet şi poştă electronică
-Limba şi literatura română – nivel EXPERIMENTAT
-Limba engleză nivel - EXPERIMENTAT

Numele şi tipul instituţiei de Certificat de participation ,,Acteur de mon Avenir”

învăţământ/ furnizorului de
formare Institutul

Perioada 2013-2017 facultate / 2009-2013 liceu / 2005-2009 Gimnaziu / 2001-2005 Învăţământul

primar

Calificarea / diploma obţinută Diplomă de participare la Sesiunea de comunicări științifice ,,România și coordonatele de
securitate regională” organizat de A.N.I 4-6 Mai 2017
Diplomă pentru participarea la seara de colinde şi cântece patriotice ,,Noi suntem..creştini”
Tălmaciu 2013
Premiu la Concursul Naţional de Evaluare în Educaţie la Informatică şi TIC ,,Tudor Sorin”
Şef promoţie pe gimnaziu în anul 2009; diplomă de 8 clase cu media 9,87
2009-Premiul I la concursul d eeseuri religioase ,,LUMINĂ DIN LUMINĂ”
2009- Premiul I la concursul de eseuri literare din cadrul simpozionului
,,ÎNVĂŢĂMÂNTUL
ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN” desfăşurat a Grupul Şcolar –Dărmăneşti
2009 - Premiul III la Olimpiada de Religie Ortodoxă –Mileniul III Creştin
2008 - Premiul I la Olimpiada de Religie Ortodoxă –Mileniul III Creştin
2007- Premiul II la Olimpiada de Religie Ortodoxă –Mileniul III Creştin
2006 - Premiul II la Olimpiada de Religie Ortodoxă –Mileniul III Creştin
2004 - Premiul I la muzică instrumentală acordeon ,,MICUL PRINŢ”
2000 - Premiul I la Concursul Micii povestitori

Aptitudini şi competenţe
personale

116
 Limba(i) străină(e)
cunoscută(e)
Autoevaluare Înţelegere Vorbire S
c
r
i
e
r
e
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la Discurs oral Exprimare scrisă
conversaţie
Limba Engleză Bine Foarte Bine Bine Bine Bine
Limba Franceză Bine bine bine Bine Bine
(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru Limbi Străine

Competenţe şi abilităţi sociale
Spirit de echipă: am experienţa muncii în echipă încă din liceu, când am participat la activităţ
de voluntariat sau culturale cu trupa de teatru sau cor. Am fost purtătorul de cuvânt al clase
Membru în Consiliul de Administraşie al Colegiului (în clasa a XII –a). În anul 2011 am f
purtătorul de de cuvânt al grupului din România în Spania din cadrul unui Proiect Comen
şi am dat un interviu în spaniolă la ziarul Faro de Vigo. 2015- prezent Membru în Consiliul
Administrație al Facultății de Teologie

Competenţe şi aptitudini Experienţă bună a managementului de proiect şi al echipei.

organizatorice

Competenţe şi aptitudini Povestitor al trupei de teatru din Colegiu

Instrument muzical – orgă şi acordeon
artistice Aptitudini de prezentator spectacole/concerte

Alte competenţe şi aptitudini

Hobby: fotbalul

Competenţe şi aptitudini de
Utilizarea eficientă a calculatorului
utilizare a calculatorului

Permis de conducere
Categoria B
Informaţii suplimentare Referinţele pot fi furnizate la cerere

Anexe

117
 Declaraţie

VIZAT,

Conducător ştiinţific______________

D E C LA R A Ţ I E

pentru conformitatea asupra originalităţii operei ştiinţifice

Subsemnatul Gorbănescu C. Andrei domiciliat în localitatea Dărmănești str .Orizontului nr.40

bl______ap___,judeţul Bacău având actul de identitate Seria XC nr 923173 , CNP 1950401045356, înscris
pentru examenul de licenţă/disertaţie, având lucrarea cu titlu ,,Omul, taină a iubirii Sfintei Treimi”

Conducător ştiinţific Arhid. Ioan Ică Jr

Declar următoarele:
- opera ştiinţifică nu aparţine altei persoane, instituţii, entităţi cu care mă aflu în relaţii de muncă
sau altă natură;

- opera ştiinţifică nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin aplicarea
acesteia nu devine dăunătoare sănătăţii ori vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor;

- opera ştiinţifică nu a mai fost publicată de subsemnatul sau de o terţă persoană fizică sau
juridică, în ţară sau în străinătate, anterior datei depunerii acesteia spre evaluare în scopul
obţinerii recunoaşterii ştiinţifice în domeniu.

Specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informaţii care stau la baza
emiterii unor teorii originale au fost corect citate şi prezentate în lucrare.
Data_____________________________
Numele şi prenumele_________________________________
Semnătura_________________________

118
119