Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur

faţă de nedreptăţile sociale

Antiohia, centrul spiritualităţii creştine din Orient, care a format şi a dat Bisericii multe
personalităţi, este leagănul unuia dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii – Sfântul Ioan Gură de
Aur. Apelativul „Gură de Aur” nu l-am dat noi astăzi, ci doar îl mărturisim împreună cu
contemporanii şi succesorii lui, care l-au admirat şi stimat, deoarece caracterizează elocvenţa şi
talentul unui mare orator, unui profund teolog, unui desăvârşit slujitor al lui Hristos.
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia în jurul anului 344 [1]. Tatăl său, generalul Secundus, a
murit la scurt timp după naşterea sa. Antuza, mama sa, descendentă a unei familii nobiliare din
Antiohia, rămasă văduvă la numai 20 de ani, a renunţat la recăsătorire, consacrându-şi viaţa
educaţiei şi instrucţiei fiului ei. Averea moştenită de la părinţii ei şi de la soţ i-au permis Antuzei
să-i dea fiului o aleasă instrucţie clasică şi creştină.
Pentru cultura clasică a avut doi renumiţi dascăli, pe filosoful Andragathius şi pe retorul
Libanius. Acesta l-a îndrăgit şi apreciat atât de mult încât aduce elogii publice atât mamei sale
Antuza, ca model de mamă creştină, cât şi Sfântului Ioan, pe care l-ar fi lăsat succesorul său dacă
nu s-ar fi încreştinat[2].
Înainte de a începe studiile superioare, Sfântul Ioan a primit primele elemente de învăţătură
creştină de la mama sa, iar apoi remarcabili teologi sau asceţi cum ar fi episcopul Meletie al
Antiohiei, care l-a şi botezat în anul 372, Diodor din Tars, profesor la şcoala teologică din
Antiohia şi ascetul Carterios l-au iniţiat în tainele teologiei. Sigur o influenţă deosebită asupra
formării sale au avut marii teologi alexandrini, ale căror opere au fost studiate de el cu mare
interes. Printre colegii de studii amintim pe Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, dar mai ales pe
Vasile, pe care l-a iubit şi l-a stimat ca pe cel mai bun şi mai apropiat prieten. „A fost lângă mine
tot timpul, ne spune Sfântul Ioan. Am urmat aceleaşi studii şi am avut aceiaşi profesori. Una ne
era şi râvna şi sârguinţa pentru studiile pe care le făceam. La fel ne era şi dorinţa, născută din
aceleaşi năzuinţe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar şi când i-am părăsit, când a trebuit să
ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viaţă şi atunci am fost tot de o părere”[3].
Practicarea avocaturii nu-l mulţumea pe Vasile şi insista pentru călugărie. Hotărâţi să
îmbrăţişeze monahismul, „filosofia cea adevărată”, cei doi au vrut să plece împreună. Sfântul
Ioan, la insistenţele mamei sale, care simţea această despărţire ca o a doua văduvie [4], a trebuit să
renunţe. Casa a devenit însă o adevărată mănăstire. Retras din vâltoarea preocupărilor lumeşti,
trăia în asceză, studiind Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi până la el.
După moartea mamei sale, prin anii 374-375, a trăit timp de 4 ani sub îndrumarea unui
bătrân eremit sirian, în munţii Antiohiei iar apoi timp de 2 ani s-a retras într-o peşteră, tot din
munţii Antiohiei, practicând o asceză foarte severă care i-a afectat sănătatea.
Chemat de episcopul Meletie a revenit în Antiohia, coborârea sa din munte însemnând
începutul urcuşului pe cele mai înalte culmi ale oratoriei creştine şi ale teologiei ortodoxe[5].
În anul 381 a fost hirotonit diacon de episcopul Meletie şi timp de 5 ani a îndrumat
activitatea catehetică ocupându-se în paralel şi de elaborarea scrierilor sale din tinereţe, unele de
o inegalabilă frumuseţe, cum ar fi Tratatul despre preoţie.
În anul 386 episcopul Flavian l-a hirotonit preot; cu acest prilej Sfântul Ioan a rostit o
memorabilă cuvântare, care ilustrează încă o dată importanţa pe care o acorda misiunii preoţeşti.
Ca preot al catedralei episcopale din Antiohia, ctitoria împăratului Constantin cel Mare [6], Sfântul
Ioan a dominat prin cuvântările sale, timp de 12 ani, viaţa spirituală a antiohienilor. Predica de
două ori pe săptămână, Vineri şi Duminică, iar în Postul Mare zilnic, cuvântările sale însufleţind
inimile credincioşilor din toate bisericile Antiohiei şi din împrejurimi, fie prin comentariile la
Sfânta Scriptură, prin cuvântările moral-ascetice, fie prin cuvântări polemice îndreptate
împotriva viciilor sau a ereziilor care tulburau viaţa Bisericii în acel timp. Predicile sale, deşi
durau uneori până la două ore, nu deveneau niciodată obositoare pentru că marele orator reuşea
prin elocinţa sa dar şi prin exemple, prin istorisiri interesante şi reale, prin analogii şi metafore,
prin pilde şi întâmplări cotidiene, să capteze atenţia auditoriului. O atenţie deosebită acorda
aspectului social, el fiind pe drept cuvânt numit de Ilie Miniat „mângâierea păcătoşilor”. Deşi
biciuia cu mare curaj abuzurile şi imoralitatea, necredinţa şi îndărătnicia ereticilor sau a
necreştinilor, Sfântul Ioan a fost în acelaşi timp un remarcabil protector şi însufleţitor al tuturor.
Semnificative în acest sens sunt cele 21 de cuvântări despre statui [7] rostite în faţa antiohienilor
îngroziţi de pedeapsa ce urma să vină din partea împăratului Teodosie cel Mare, ale cărui statui
au fost dărâmate şi profanate de mulţimea revoltată în urma fixării noilor impozite. În timp ce
episcopul Flavian plecase la Constantinopol pentru a mijloci amnistierea, Sfântul Ioan căuta să
menţină în oraş calmul şi să împrăştie teama. Mustrând şi înfierând viciile, el mângâia în acelaşi
timp pe oamenii descurajaţi şi îngroziţi, având bucuria de a le comunica prin cuvântarea 21,
rostită la sărbătoarea Învierii Domnului, în anul 387, că au fost iertaţi.
 Renumele de mare predicator s-a făcut cunoscut şi în Constantinopol, încât după moartea
episcopului Nectarie (381-397), Sfântului Ioan i-a fost oferit scaunl episcopal din capitala
imperiului, spre regretul antiohienilor, care îl doreau urmaş al bătrânului episcop Flavian, şi spre
nemulţumirea alexandrinilor, care îşi vedeau diminuate influenţele la curtea imperială după
eşecul din anul 381[8], printre contracandidaţii Sfântului Ioan numărându-se şi preotul Isidor,
sprijinit de episcopul Teofil al Alexandriei.
Deşi la început s-a împotrivit, episcopul Teofil al Alexandriei, forţat oarecum de Eutropiu,
primul ministru al împăratului Arcadie, care a şi organizat răpirea Sfântul Ioan din Antiohia şi
aducerea lui la Constantinopol, l-a hirotonit ca episcop la 17 decembrie 397, întronizarea
făcându-se la 28 februarie 398[9].
Dacă pentru populaţia capitalei venirea Sfântului Ioan a însemnat binecuvântare, deoarece
grija sa pentru cei săraci s-a revărsat în mod benefic asupra multora, pentru el personal începe o
viaţă de suferinţă, de jertfă şi prigonire, de confruntare cu duşmăniile şi cu uneltirile.
În primul rând s-au ridicat împotriva lui clericii şi monahii; preoţii pentru că-şi vedeau
diminuate veniturile încasate în mod abuziv de la credincioşi, monahii pentru că li se impunea
respectarea disciplinei şi vieţii monahale, personalul palatului patriarhal pentru că luxul şi
banchetele au fost înlocuite cu simplitate şi vieţuire ascetică, economiile rezultate din
eliminarea cheltuielilor inutile fiind folosite pentru sprijinirea săracilor şi văduvelor; s-au
ridicat împotriva lui demnitari de la curtea imperială, împărăteasa Eudoxia şi doamnele din
anturajul ei, care se simţeau lezaţi de predicile în care Sfântul Ioan condamna luxul şi dorinţa
nesăbuită de îmbogăţire, şi episcopii simoniaci, depuşi din treapta arhierească la sinodul de la
Efes din anul 401[10].
Acestor nemulţumiri Sfântul Ioan le-ar fi putut opune rezistenţă, dacă nu se organiza o
campanie susţinută de subminare a personalităţii lui. În această campanie denigratoare erau
antrenaţi atât reprezentanţi ai ierarhiei superioare, cât şi înalţi demnitari de stat.
Pe lângă împărăteasa Eudoxia, care vedea în ierarhul ascet şi milostiv un opozant
neînduplecat faţă de viciile sale, Sfântul Ioan a căzut în dizgraţia vestitului Eutropiu, care
organizase de fapt alegerea sa ca episcop al capitalei imperiului. Conflictul dintre Sfântul Ioan şi
Eutropiu s-a declanşat pe fondul disputei privind retragerea dreptului de azil pe care îl avea
Biserica. Deşi Eutropiu a fost eliminat şi omorât în 399 [11] atmosfera antiioanită era menţinută de
împărăteasa Eudoxia. În plus împotriva Sfântului Ioan s-au ridicat episcopii Acaciu de Bereia în
Siria, Severian al Cabalei şi Antioh al Ptolemaidei, însă cel mai vehement episcopul Teofil al
Alexandriei. Pe fondul disputei origeniste în care episcopul Teofil a fost chemat la
Constantinopol pentru a răspunde învinuirilor formulate de călugării „Fraţii Lungi” alungaţi din
Egipt, episcopul Teofil, sprijinit de cei trei episcopi adversari ai Sfântului Ioan şi de cercurile
antiioaneice de la curtea imperială, a obţinut aprobarea convocării unui sinod, devenind astfel din
acuzat, acuzator. Sinodul, la care au participat mai mulţi episcopi aduşi din Egipt şi adversarii
Sfântului Ioan, s-a ţinut la Stejar, în apropiere de Calcedon, în anul 403.
Prezidat de mitropolitul Pavel al Heracleei, pe baza celor 29 de acuzaţii formulate de doi
diaconi din Constantinopol, excomunicaţi de Sfântul Ioan pentru crimă şi adulter, şi pentru
refuzul Sfântului Ioan de a se preznta în faţa unui sinod improvizat de adversarii săi, sinodul l-a
depus din scaunul episcopal al Constantinopolului[12] iar împăratul Arcadie l-a exilat.
Evenimentele ce s-au succedat imediat (revolta poporului, moartea subită a mitropolitului
Pavel de Heracleea şi cutremurul de pământ simţit în camera împărătesei şi interpretat ca o
ameninţare divină) au dus la revocarea deciziei imperiale, iar Sfântul Ioan a cerut ca
reîntronizarea să se facă de un sinod mai mare decât cel care l-a depus.
Peste câteva luni spiritele s-au agitat din nou. Împărăteasa Eudoxia, nemulţumită de critica
adusă de Sfântul Ioan, deranjat în timpul Sfintei Liturghii de zgomotul prilejuit de dezvelirea
statuii de argint a împărătesei aşezată în faţa palatului senatului, a cerut ajutorul episcopului
Teofil al Alexandriei. Depunerea canonică putea fi motivată de faptul că el nu a fost absolvit pe
cale sinodală de decizia sinodului de la Stejar. Convocându-se un nou sinod în anul 404 Sfântul
Ioan a fost depus din treapta episcopală, arestat în noaptea de Paşti pe când pregătea botezul
catehumenilor şi exilat la 9 mai 404 la Cucuz, o localitate în munţii Taurus în Asia Mică[13].
Deşi s-a predat gărzii imperiale pentru a evita ciocnirile violente dintre populaţia fidelă şi
trupele imperiale, la aflarea veştii despre un nou exil susţinătorii lui, printre care şi 40 de
episcopi, au fost persecutaţi de împărat[14].
Drumul spre locul exilului, care a durat peste 70 de zile, a fost foarte obositor şi primejdios.
S-au parcurs circa 1000 km pe jos, în marş forţat, prin praful şi căldura toridă a verilor
anatoliene, fără a se ţine cont de vârsta şi sănătatea şubrezită a arhiepiscopului exilat. Clima era
neprielnică iar desele incursiuni ale arabilor îi puneau viaţa în pericol. La acestea se adăuga
starea precară a sănătăţii.
 Sfântul Ioan a menţinut legătura permanentă cu prietenii săi, adresându-se la peste 100 de
persoane, fiind interesat de bunul mers al Bisericii. S-a adresat papei Inocenţiu I şi episcopilor
din Milano şi Aquileea pe care i-a rugat să nu recunoască depunerea sa ilegală dar mai ales să nu
întrerupă comuniunea cu el[15].
Adversarii lui, temându-se că susţinătorii din Constantinopol şi Antiohia, care îl vizitau
adeseori, vor obţine amnistierea, au cerut împăratului schimbarea locului exilului. Trebuia să fie
dus la Pityus, un mic orăşel pe ţărmul estic al Mării Negre. Pe drum, în apropiere de Comana în
Pont, după ce a slujit pentru ultima dată Sfânta Liturghie, în biserica Sfântului Vasilisc, a murit
la 14 septembrie 407, mărind pe Dumnezeu pentru toate. Rămăşiţele sale pământeşti au fost
aduse în Constantinopol de patriarhul Proclu, unul din ucenicii săi, şi aşezate cu mare cinste în
biserica Sfinţilor Apostoli în timpul împăratului Teodosie II (405-450) la 27 ianuarie 438[16].
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat ca un inegalabil predicator şi desăvârşit păstor de
suflete. Opera sa[17], care cuprinde 18 volume din colecţia J.P. Migne, nu poate fi egalată ca
volum decât de cea a Fericitului Augustin. În mare parte opera sa este formată din omilii, unele
transcrise direct de stenografi, altele scrise dar poate nerostite în faţa credincioşilor.
Una dintre problemele sociale majore care l-a preocupat şi pe care a condamnat-o în
predicile şi acţiunile sale a fost discrepanţa izbitoare dintre bogaţi şi săraci. El nu a condamnat
bogăţia, ci greşita administrare a ei de către deţinători, deoarece în concepţia lui bogăţia nu este
rea în sine, aşa cum nici sărăcia materială nu este o virtute, ambele fiind doar moduri prin care se
poate obţine mântuirea. Bogăţia trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu din care să aibă parte
fiecare. De aceea deţinătorul ei este doar un administrator care trebuie s-o întrebuinţeze cu
înţelepciune şi chibzuinţă, gândind permanent că va da socoteală de aceasta în faţa lui
Dumnezeu, adevăratul creator al tuturor bunurilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea el a
acţionat ca mare atlet al filantropiei în spaţiul antiohian şi apoi cel constantinopolitan.
Pentru el comunitatea model, spre care a tins în tot timpul păstoririi sale, a fost cea din
Biserica primară descrisă în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 4, 32-37. De aceea a militat
permanent pentru împărţirea echitabilă a bunurilor, condamnând fără echivoc luxul, avariţia,
lăcomia şi zgârcenia bogaţilor. Pornind de la convingerea că averea nu se poate dobândi în mod
cinstit, el consideră că nedreptatea este începutul oricărei proprietăţi individuale [18] care devine
izvorul tuturor suferinţelor şi patimilor întrucât accentul este pus pentru a diferenţia „al meu” de
„al tău”[19]. Pledând pentru folosirea în comun a bunurilor, dând ca exemplu elementele absolut
necesare vieţii puse la dispoziţia tuturor de către Dumnezeu (aerul, apa, soarele, pământul, cerul,
astrele, lumina etc.), Sfântul Ioan spune: „Comunitatea bunurilor este mult mai potrivită pentru
noi decât proprietatea individuală, ea este mai conformă cu natura ... bunurile necesare ne
aparţin în comun, iar noi nu putem respecta comunitatea nici în cele mai mici. Totuşi
Dumnezeu, ne-a dăruit pe cele dintâi de obşte ca să învăţăm, folosindu-ne, să punem în comun
pe celelalte”, afirmaţie întâlnită şi la Sfântul Vasile cel Mare[20]. Faptul că îndemnul privind
vinderea averilor pentru a trăi viaţa de obşte şi de către bogaţi apare doar într-o singură omilie [21],
arată că acest apel îndrăzneţ nu a avut nici o rezonanţă stârnind chiar vehemente împotriviri.
Ca şi Sfântul Vasile cel Mare, el postulează acelaşi principiu: proprietarul bunurilor
materiale este Dumnezeu, iar oamenii doar administratorii lor. „Toate le avem de la Hristos:
existenţa, viaţa, respiraţia, lumina, aerul. Dacă El ne ia ceva din acestea, pierim cu toţii”.
Refuzul împărţirii judicioase a bunurilor ar putea atrage revolta lucrătorilor ceea ce ar
pereclita existenţa celor bogaţi. De aceea Sfântul Ioan căutau să-i mobilizeze pe bogaţi spre
practicarea milosteniei, recurgând la propunerea îndrăzneaţă a celor două cetăţi, în care unii să
trăiască separat de ceilalţi. În timp ce săracilor nu le va lipsi nimic pentru că ştiu să-şi producă
cele necesare cu forţe proprii, bogaţii sunt sortiţi lipsurilor şi chiar pieirii pentru că nu sunt
deprinşi cu munca[22].
Exemplul personal însoţeşte practicarea milosteniei şi la Sfântul Ioan. El a împărţit săracilor
nu numai averea proprie moştenită de la părinţi, ci ajungând patriarh al Constantinopolului şi
comparând abundenţa din reşedinţa episcopală cu sărăcia multor oameni, a hotărât să vândă
vasele scumpe şi banii să-i împartă celor nevoiaşi, impunând un trai auster. Biograful său,
Paladiu relatează: „El însuşi trăia simplu şi sobru, cu regim călugăresc, aşa cum trăise ca preot
în Antiohia. Lua masa singur şi nu bea vin ... uneori nu mânca până seara, fie din cauza grijilor
bisericeşti, fie din cauza contemplaţiilor bisericeşti”[23].
În anul 390, când era preot în Antiohia, menţiona că beneficia de activitatea filantropică a
Bisericii din acest oraş 3000 de persoane afară de cerşetorii ocazionali. Zilnic erau întreţinute
văduve şi fete, deţinuţi, bolnavi, infirmi, străini şi săraci care primeau hrană şi îmbrăcăminte.
Cheltuielile erau suportate de biserică din veniturile proprii şi donaţiile unor credincioşi modeşti,
dar nu ale bogaţilor.
Venind episcop în Constantinopol a constatat că lipsa practicării milosteniei făcea ca mii de
oameni să trăiască într-o cruntă sărăcie. Şi aici Biserica ajuta peste 3000 de săraci, deşi veniturile
ei nu se ridicau la nivelul averii unui bogat. De aici concluzia pe care o trage Sfântul Ioan: „Dacă
numai 10 bogaţi ar vrea să-i ajute pe săraci, aşa cum ajuta Biserica, nu ar mai fi nici un sărac în
oraşul nostru”[24]. Banii economisiţi din reducerea cheltuielilor de la reşedinţa patriarhală i-a
folosit pentru construirea unor noi spitale şi repararea şi dotarea celor existente. Pentru a-i
determina pe bogaţii oraşului să facă milostenie, a descris în cuvinte zguduitoare situaţia
bolnavilor din spitale dar mai ales a celor contaminaţi de lepră sau suferind de cancer, izolaţi la
marginea capitalei: „Aceste două boli sunt în acelaşi timp lungi şi incurabile. Cine este atins de
ele, este alungat de cetăţenii oraşului şi i se interzice frecventarea băilor, a forumului, a
oricărui loc public. Această sechestrare devine şi mai grozavă, dacă acest nenorocit nu poate fi
asigurat că nu-i va lipsi măcar pâinea”[25].
De pe urma asistenţei medicale organizată şi susţinută de Biserica din Constantinopol
beneficiau de asemenea pelerinii şi străinii, dacă se întâmpla ca ei să se îmbolnăvească[26].
Sfântul Ioan a criticat vehement menţinerea sclaviei în societatea creştină. Pentru el „sclavia
este numai urmarea păcatului. Numai lăcomia, invidia şi nesaţiul au născut-o”[27]. În târgurile de
sclavi, relatează el, oamenii erau trataţi şi expuşi ca animalele, vânduţi şi cumpăraţi ca o
marfă[28]. De aceea el căuta să-i convingă pe stăpâni, ca cel puţin să-i trateze creştineşte, să-i
înveţe meserii ca să-şi poată asigura existenţa şi apoi să-i elibereze [29]. Maltratarea sclavilor prin
bătaie este considerată neomenie, drept pentru care cerea stăpânilor să-i educe folosind puterea
cu blândeţe[30]. Deşi condiţiile social-economice nu permiteau desfiinţarea sclaviei, prin predicile
sale Sfântul Ioan a contribuit la îmbunătăţirea regimului sclavilor şi chiar a determinat pe unii
stăpâni să-i elibereze[31].
În contextul concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur despre misiunea socială a Bisericii
trebuie privite şi cele 21 de cuvântări rostite cu prilejul „incidentului statuilor” petrecut în anul
387 în Antiohia[32]. Sentinţa drastică dată de împărat pentru acest act de „les majestates” [33] a
dezechilibrat moral şi fizic întreaga populaţie a oraşului. Păgânii fugeau din cetate iar creştinii
aşteptau îngroziţi moartea. Era la începutul Postului Mare. Episcopul Flavian al Antiohiei (381-
404), neţinând cont nici de vârsta înaintată, de boală şi de primejdiile drumului, nici chiar de
unica soră care era pe moarte, a plecat la Constantinopol pentru a-l îndupleca pe împărat să
anuleze sentinţa. El a pledat în faţa suveranului pentru întreaga populaţie a cetăţii (creştini şi
păgâni), arătând că Hristos a iertat pe cruce toate păcatele lumii (Lc 23, 34) şi îndemnându-l să
urmeze şi el acest exemplu faţă de supuşii săi antiohieni în această perioadă premergătoare
Paştilor. Era un act de curaj şi mai ales o acţiune cu final decisiv din partea unei autorităţi
bisericeşti faţă de oamenii ajunşi în necaz.
În acelaşi timp Sfântul Ioan a rostit celebrele cuvântări Despre statui[34] în care, pe de o
parte, amintea antiohienilor că datorită excesului de bogăţie au nedreptăţit pe săraci şi astfel au
atras mânia lui Dumnezeu asupra lor, iar pe de altă parte, îndemnându-i la înfrânare, post
rugăciune, răbdare şi supunere faţă de autoritatea politică, le dădea speranţă şi-i asigura că
Biserica îi primeşte cu braţele deschise şi îi mângâie în fiecare zi (Omilia a VI-a). „Să lăsăm dar
pe Dumnezeu să rezolve răstriştea noastră iar noi să ne rugăm şi să trăim în sfinţenie, căci
datoria noastră este să devenim oameni virtuoşi, iar datoria lui Dumnezeu este să pună capăt
relelor ce ne împresoară” (Omilia a IV-a), era îndemnul plin de speranţă adresat de Sfântul Ioan
antiohienilor.
În această stare de nesiguranţă şi de teamă profundă, au intervenit şi monahii pustnici, care,
părăsind chiliile lor din munţi şi din peşteri, au acţionat cu mare fermitate şi curaj mai ales la
sosirea comandantului armatei, Ellebihos, şi a logofătului curţii, Chesarie. „Fără să-i cheme
nimeni, spune Sfântul Ioan, văzând ce nor grozav a înconjurat cetatea, au venit din toate părţile
ca nişte îngeri din cer şi mergând la dregătorii cei mari, au vorbit cu îndrăzneală, apărând pe
vinovaţi şi arătându-se dispuşi să-şi pună capetele lor numai să-i scape de necazuri pe cei
închişi”. Unul dintre ei, arătând că statuile au fost reaşezate îndreptându-se greşeala atât de
repede, s-a adresat judecătorilor astfel: „Dacă însă voi veţi ucide chipul lui Dumnezeu, cum veţi
putea îndrepta greşeala? Cum veţi putea învia pe cei ucişi?” (Omilia a XVI-a) făcând astfel apel
la demnitatea şi mila creştină.
Strădania conjugată a celor trei slujitori bisericeşti pusă în slujba celor aflaţi în mare
cumpănă, a dus la iertarea vinovaţilor, decizie comunicată cu mare bucurie prin Omilia a XXI-a,
reuşita datorându-se în mod special bătrânului episcop Flavian.
Din cele expuse se poate observa atitudinea acestui mare părinte al Bisericii faţă de
discrepanţa izbitoare dintre bogaţi şi săraci ca rezultat al folosirii iraţionale şi imorale a bunurilor
materiale, militând prin cuvânt şi prin faptă pentru practicarea milosteniei cu scopul alinării
suferinţei multora.
De asemenea se evidenţiază acţiunea decisivă a Bisericii prin slujitorii ei în momente de grea
încercare pentru mulţi credincioşi. Modelul oferit de Sfântul Ioan Gură de Aur ca practicant
neobosit al slujirii filantropice este mereu actual şi ne inspiră în acţiunea socială a Bisericii din
zilele noastre când există de asemenea multă suferinţă în rândul oamenilor. El a demonstrat că dacă
suferinţa nu poate fi întotdeauna împiedicată, ea poate fi însă alinată dacă suntem convinşi că în
fiecare dintre semenii noştri străluceşte chipul lui Dumnezeu şi ajutându-i, îi slujim într-adevăr lui
Hristos care locuieşte în ei. Prin predică, prin faptă şi prin întreaga lui activitate a arătat că
adevărata generozitate nu stă în fuga de lume, în indiferenţa faţă de viaţa reală a lumii, în lipsa de
responsabilitate, ci în slujirea lumii, în întrajutorarea oamenilor. Omul trebuie să se elibereze de tot
ceea ce-l împiedică să ducă o viaţă demnă de cea mai aleasă făptură a Creatorului. Prin caracterul
uman al predicii şi activităţii lui, el a arătat că adevărata slujire şi preamărire a lui Dumnezeu nu se
poate împlini fără slujirea omului, că iubirea de Dumnezeu se manifestă prin iubirea de oameni.

[1]
 Asupra anului naşterii Sf. Ioan părerile sunt împărţite. O concluzie unanimă care ar cuprinde toate variantele
este şi cea întâlnită la B. Altaner, A. Stuiber, Patrologie, Freiburg, 1978, p. 322, care fixează anul naşterii în
perioada 344-354. A se vedea şi cea mai recentă monografie, J.N.D. Kelly, Golden Mouth. The Story of John
Chrysostomus – Ascetic, Preacher, Bishop, Londra, 1995.
[2]
 Sozomen, Istoria bisericească, VIII, 2, PG 67, 1513.
[3]
 Tratat despre preoţie I, 1, traducere românească de D. Fecioru, Despre preoţie, Bucureşti, 1987, p. 23-24.
[4]
 Ibidem, p. 27-29.
[5]
 D. Fecioru, Introducere la Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri I, PSB, vol. 21, Bucureşti, 1987, p. 10.
[6]
 I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p.200.
[7]
 Migne, PG 49, 15-222.
[8]
 Este vorba de respingerea candidaturii lui Maxim Cinicul, reprezentantul alexandrinilor, la scaunul episcopal
din Constantinopol, în favoarea Sf. Grigorie de Nazianz, cf. I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, vol. I, ed. III, Bucureşti, 1987, p. 334 ş.u.
[9]
 Cf. Altaner /Struiber, Patrologie, p. 322. Vezi şi D. Fecioru, Introducere..., p. 12.
[10]
 I.G. Coman, op. cit., p. 201; Altaner /Stuiber, Patrologie..., p. 322.
[11]
 În timpul urmăririi, când Eutropiu s-a refugiat chiar în biserică, deşi luptase pentru suprimarea dreptului de
azil al acesteia, Sf. Ioan a preferat să fie el arestat decât să extrădeze pe cel ce era sub protecţia Bisericii, iar când
acesta a fugit din biserică şi-a fost prins şi omorât, Sf. Ioan a subliniat în cuvântarea sa cât de mare este folosul
omului care rămâne în Biserică şi este protejat de ea, vezi Cuvânt la Eutropiu II, PG 52, 413-414.
[12]
 A se vedea „Actul de acuzare împotriva Sf. Ioan Gură de Aur”, Anexa I, în Sf. Ioan Gură de Aur,  Cuvioasa
Olimpiada. O viaţă, o prietenie, o corespondenţă, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 187-191.
[13]
 Cf. Altaner /Stuiber, Patrologie, p. 323.
 [14]
 Populaţia revoltată a incendiat biserica Sf. Sofia şi clădirea senatului din Constantinopol, ibidem, p. 323.
[15]
 Ibidem, p. 330.
[16]
 Ibidem, p. 323 şi I.G. Coman, op. cit., p. 202.
[17]
 O înşiruire a operelor cunoscute până acum găsim la D. Fecioru, op. cit., p. 20-26.
[18]
 Omilia a XII-a la 1 Timotei 4, 4, Migne, PG LXII, 562.
[19]
 Idem, 563-564.
[20]
 Despre Lăcomie, VII, Migne, PG XXXI, 276-277.
[21]
 Omilia a LXXXV-a la Evanghelia după Matei, Migne, PG LXIII, 762-764.
[22]
 Omilia a X-a la 1 Corinteni, IV, Migne, PG LXI, 292 şu.
[23]
 Dialog istoric despre viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, XII, Migne, PG XLVII, 39.
[24]
 Omilia a LXXVII-a la Matei, în col. PSB, vol. 23, Bucureşti, 1994, p. 871-884.
[25]
 Ad Stagyrum 1, III, Migne, PG XLVII, 490-491.
[26]
 Cf. D. Constantelos, op. cit., p. 156.
[27]
 Omilia a XXII-a la Efeseni, 2, Migne, PG LII, 157.
[28]
 Omilia a II-a. Către cei care vor fi luminaţi, 5, Migne, PG LI, 261.
[29]
 Omilia a XL-a la I Corinteni, 5, Migne, PG, LI, 353-354.
[30]
 Omilia a XV-a la Efeseni, 3-4, Migne, PG LIII, 109-110.
[31]
 De exemplu Sfânta Melania a eliberat într-o zi 8000 de sclavi, cf. C.C Pavel, „Atitudinea Sfinţilor Trei
Ierarhi faţă de problemele morale ale vremii lor”, în ST (1977), nr. 3-4, p. 231. A se vedea şi I.G. Coman, „Lupta
Sfinţilor Părinţi împotriva sclaviei”, în ST (1953), nr. 3-4, p. 165-187.
[32]
 Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), dorind să acopere cheltuielile cauzate de războiul cu goţii şi să
organizeze mari serbări la sfârşitul anului 387, a decis să impună supuşilor un impozit suplimentar. La 26 februarie
388, când guvernatorul general al Antiohiei a convocat Senatul pentru a anunţa noua măsură fiscală, unii senatori au
protestat, au aruncat însemnele de demnitari imperiali şi ieşind în stradă au instigat mulţimile la revoltă. Au fost
incendiate casele demnitarilor şi dărâmate statuile împăratului, împărătesei decedate Flacilla şi ale celor doi fii,
Arcadie şi Honoriu. Antiohia zăcea într-un mare dezastru. Înainte ca împăratul să se pronunţe faţă de acest act de
„les majestates”, autoritatea locală a făcut numeroase arestări, a instituit un tribunal militar, care trebuia să jucede pe
vinovaţi în trei zile fără drept de apel, numărul inculpaţilor fiind atât de mare încât închisorile nu erau suficient de
încăpătoare.
[33]
 Antiohia pierdea titlul de metropolă a provinciei Siria, cu toate avantajele ce decurgeau din acesta, în
favoarea Laodiceei. Au fost închise teatrele, circul, băile publice. Locuitorii oraşului urmau să fie exterminaţi în
masă iar cetatea distrusă până în temelie şi arat locul pentru a nu se mai cunoaşte vreo urmă, cum procedase
împăratul Adrian (117-138) cu Ierusalimul în urma revoltei evreilor conduşi de Bar-Kochba în anul 135.
[34]
 A se vedea V. Axinia, Valoarea omiletică a predicilor „Despre statui” ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
în GB (1977), nr. 10-12, p. 887-894.