Universitatea „Al. I.

Cuza”, Iaşi
Facultatea de istorie
Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

Alexandru cel Bun

(Stat, societate şi mentalităţi în spaţiul românesc în secolele XIII-XVI)

Student: Apostol Petru-Emil

 Alexandru cel Bun

În istoria modernă a României, un rol important îl are formarea statelor medievale româneşti, a
Moldovei şi a Ţării Româneşti, şi organizarea lor sub conducerea primilor domni ai acestor locuri,
legile vremurilor acelea păstrându-se cam în aceleaşi limite, fiind influenţate, de-a lungul timpului,
doar de unele modificări în contextul politicii externe şi de eventualele schimbări în plan ideologic.
În organizarea principatului medieval românesc Moldova, un rol important l-a avut domnul
Alexandru cel Bun care, ajutat şi de o perioadă de pace destul de îndelungată, a realizat numeroase
reforme în plan intern, reglementând totodată şi statutul Moldovei în raport cu statele învecinate.
Situaţia internaţională în care Alexandru a ajuns domn al Moldovei a fost, în ansamblu, una
favorabilă statului nou înfiinţat de la est de Carpaţi, pretenţiile de suzeranitate ridicate de conducătorii
maghiari şi poloni fiind zădărnicite de numeroasele lupte interne, dar şi de creşterea în peninsula
Balcanică a puterii otomane. Astfel, încă de la începutul secolului al XIII-lea, se observă în titulatura
unora dintre regii arpadieni pretenţii lipsite de o bază reală, ei afirmându-şi, printre altele, presupuse
stăpâniri asupra Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei, acest lucru putând fi pus pe baza dorinţei de
expansiune teritorială a statului maghiar şi de lărgire a sistemului de vasalitate din estul Europei, dar şi
pe eforturile papalităţii de a-i converti la catolicism pe creştinii ortodocşi din aceasta regiune 1. De
asemenea, Regatul polon, un alt vecin geografic al Moldovei, a încercat să-i aducă sub jurământ de
vasalitate pe cei dintâi domni ai Moldovei, accentuându-se, astfel, un conflict între poloni şi coroana
maghiară, dispută nesoluţionată de uniunile dinastice maghiaro-polone (1370) şi polono-lituane
(1385). Mai mult decât atât, pe lângă multiplele conflicte cu populaţiile din apusul statelor lor, în
special cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, aceste regate s-au confruntat cu numeroase disensiuni interne,
nobilii din ambele stăpâniri căutând să profite de uniunile dinastice, căştigându-şi noi drepturi.
Confruntându-se şi ea cu problema întregirii teritoriale, Polonia nu a putut să-şi concentreze atenţia
foarte mult asupra Moldovei, fiind mai interesată de reluarea Galiţiei şi de păstrarea Lituaniei ca stat în
cadrul răsăritului european (dovadă că regele Cazimir al III-lea al Poloniei, solicită ajutorul nepotului
său, regele Ludovic de Anjou al Ungariei împotriva conducătorilor Galiţiei, promiţăndu-i succesiunea
la tronul Poloniei în eventualitatea lipsei de succesori pe linie masculină) 2 . Cu toate acestea, ducele

1
Cihodaru, Constantin, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 - 1 ianuarie 1432), Editura „Junimea”, Iaşi, 1984, p.
29.
2
Ibidem, p. 31.
lituanian Vladislav Iagello, devenit rege al Poloniei prin căsătoria cu Hedviga, fiica lui Ludovic de
Anjou (conducătorul uniunii maghiaro-polone), a reuşit să supună Moldova, după ce, în prealabil,
Lituania devenise vasala Poloniei prin urcarea la domnie a lui Vitold, vărul lui Vladislav.
Pe lângă ameninţarea maghiară şi polonă, teritoriul de la est de Carpaţi mai resimţea şi unele
atacuri ale tătarilor hanatului Hoardei de Aur. Acesta se afla într-o descreştere accentuată a puterii şi
influenţei în nordul Mării Negre, numeroasele conflicte externe (cu regatele Poloniei şi Lituaniei) şi
interne ducând la o fărâmiţare a statului în mai multe hanate, printre cele mai importante fiind cele de
la Astrahan, Crimeea şi Kazan.3 Pe lângă aceştia, însă, o altă putere se ridica în peninsula Balcanică, a
cărei ameninţare se resimte mai puţin în prima jumătate a secolului al XIV-lea, urmând ca în cea de-a
doua jumătate a aceluiaşi secol să devină un pericol foarte mare în calea păstrării integrităţii şi
autonomiei statelor din sud-estul Europei. Este vorba de ofensiva otomană care, la sfârşitul secolului al
XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea începe să se impună în penisnula Balcanică, desfiinţând
voievodatul sârbesc şi ţaratele bulgare de la Vidin şi Târnovo, numeroasele ofensive declanşate
împotriva lor sfârşind dezastruos (ca cel de la Nicopole din anul 1396) sau doar încetinind procesul de
expansiune turcească.4 În acest context, ţările române au fost slab ajutate şi uneori lăsate fără apărare
în calea agresiunii otomane, impunându-se o bună organizare politică, militară şi economică din partea
domnilor români, aspect relevat foarte bine de domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova.
Alexandru, descendent din dinastia bogdăneştilor, fiu al lui Roman I, a fost asociat la domnie
lui Ştefan I, fratele său, şi lui Iuga vodă, alături de celălalt frate, Bogdan. Ba mai mult, într-o danie de
sate făcută mănăstirii Pobrata, Alexandru apare ca având mai multă trecere în faţa domnului actual,
dania fiind făcută de voievod împreună cu fraţii săi: „Mihail, Alexandru, Bogdan şi Iuga”. 5 De aceea,
după moartea lui Ştefan (presupusă iniţial la 12 august 1399, în lupta de la Vorskla, iar apoi, cum e cel
mai probabil6, în primele săptămâni ale lunii aprilie a anului 1399) Alexandru se proclamă domn al
Moldovei în locul său.7 Referitor la începutul domniei lui Alexandru I au existat, în istoriografia
română, opinii împărţite. Unii istorici plasează începutul domniei sale la o dată din anul 1400,
anterioară, însă, zilei de 11 februarie, în timp ce alţii consideră fals uricul din 11 februarie 1400,
punând începutul domniei la data de 23 februarie 1400.8 Bogdan Petriceicu Haşdeu plasa domnia lui
Alexandru între anii 1399 şi 1432, date acceptate şi de profesorul Ilie Minea care consideră ziua de 23
aprilie a anului 1399 ca zi de început a acestei domnii. Utilizarea unor stiluri cronologice diferite (de la
3
Ibidem, p. 34.
4
Ibidem, p. 38.
5
Ibidem, p. 53.
6
Comform opiniei lui C. Cihodaru în opera citată.
7
Cihodaru, Constantin, op. cit., p. 54.
8
Ibidem, p. 55.
1 martie, de la 1 ianuarie) a adâncit tot mai mult problema, câştigând adepţi de o parte şi de alta, fapt
ce a făcut din această chestiune una destul de semnificativă în cadrul istoriografiei române. 9 Rămânem
la părerea expusă într-un mod atât de convingător de către profesorul Constantin Cihodaru, acceptând
ca plauzibilă data de început la 23 aprilie 1399. În privinţa modului în care Alexandru a ajuns la
domnie se consideră, pe bună dreptate, că accederea s-a făcut cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân din
Ţara Românească, împotriva regelui polon. Swidrigailo, conducătorul Podoliei, şi fratele său Vladislav
al II-lea, regele Poloniei, l-au susţinut pe Iuga care a cedat Ţara Şipinţilor, ca recunoştinţă pentru
sprijinul acordat.10 În schimb, Alexandru a urmărit să se alieze cu marele cneaz lituan, Vitold, ceea ce
susţine ipoteza comform căreia între acesta şi Vladislav ar fi existat unele disensiuni în acel moment.
De asemenea, unele surse vorbesc chiar de o alianţă a acestuia cu conducătorii Ordinului Cavalerilor
Teutoni, nemulţumiţi, de asemenea de politica lui Vladislav al II-lea. Problemele întâmpinate de
Baiazid în estul Imperiului Otoman cu forţele conduse de Timur Lenk i-au permis lui Mircea cel
Bătrân să vină în sprijinul lui Alexandru, considerându-l un domn mai potrivit ca Iuga zis şi „Ologul”,
care îl susţinuse cu puţin timp înainte pe Vlad Uzurpatorul la tronul Ţării Româneşti. Lipsa de reacţie
a lui Vladislav al II-lea, confruntat cu problemele iscate de moartea Hedvigăi şi, prin urmare, de
necesitatea argumentării legitimităţii sale ca rege al Poloniei, a dus la instalarea lui Alexandru ca domn
al Moldovei şi înlăturarea lui Iuga. Se zădărnicesc astfel şi ultimele sforţări ale polonilor de a impune
un alt domn credincios lor, pe Ivaşcu, care se declarase vasal al regelui polon şi promitea, în schimbul
ajutorului pentru ocuparea tronului Moldovei, să renunţe la suma de bani împrumutată de tatăl său
acestuia şi la Pocuţia.11
După stabilizarea situaţiei în Moldova, Alexandru cel Bun a urmărit dezvoltarea economică,
politică şi militară a statului său, în perioada lui societatea moldovenească organizându-se într-un mod
ce avea să se păstreze, în linii generale, pe parcursul întregului ev.
Ajuns la domnie cu ajutorul unei mari părţi din boierime, el a urmărit să păstreze ordinea
feudală, respectiv sistemul stabilit anterior de suzeranitate-vasalitate, marii boieri dispunând de un
număr de sate, moştenite sau primite în dar din partea domnului, de mijloace de producţie, dar şi de un
număr de ţărani sau meşteşugari căzuţi în starea de servitute. 12 La începutul domniei lui Alexandru cel
Bun, domeniile acestei boierimi măsurau până la unul sau două sate, uneori doar părţi de sate,
ajungând ca, în timpul urmaşilor săi să măsoare chiar 30 sau 50 de sate. Asemenea proprietăţi au
realizat în timpul domniei lui Alexandru I boieri precum Oană vornicul, Cupcici, Mihail de la Dorohoi
9
Ibidem, p. 57.
10
Ibidem, p. 66.
11
Ibidem, p. 69.
12
Ibidem, p.76.
sau Mihul logofătul.13 Satele puteau fi moştenite iar dreptul de stăpânire asupra acestora le era
recunoscut de domnie, purtând denumirea de ocini sau moşii, sau proveneau din donaţiile făcute de
domni unor dregători pentru slujbe, fiind numite în documente drept vislujenii. 14 Orice proprietate
constituia un „uric” adică o „proprietate veşnică” după termenul maghiar őrők, stăpânirea asupra
domeniului boieresc fiind reînnoită la moartea proprietarului, revenindu-i urmaşilor săi. Alexandru cel
Bun a dăruit puţine sate şi mănăstirilor, dar a oferit multe locuri pustii boierilor, îndemnându-i să
întemeieze sate, aceştia obţinând confirmarea proprietăţii doar în cazul în care reuşeau să înfiinţeze
sate, în caz contrar teritoriile în cauză revenind domniei. 15 Aceste măsuri au avut scopul de a creşte
populaţia Moldovei, fără a exista însă pericolul creşterii marii proprietăţi boiereşti, femeile având drept
de moştenire ca şi bărbaţii, fapt ce ducea, cu timpul, la fărâmiţarea tot mai mare a moşiei. Mai mult
decât atât, domeniile boiereşti erau formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de sate, fără unitate
teritorială, astfel încât mobilizarea unei forţe militare în timp util de către boierii potrivnici domniei nu
se putea realiza.16
În cadrul proprietăţii feudale, ţăranii trebuiau sa dea o dijmă, respectiv a zecea parte dintr-un
produs cneazului (judelui), fiind scutite grădinile de zarzavat. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun
nu exista, însă, oligativitatea muncii pe rezerva seniorială, sătenii trebuind însă să participe la
repararea curţii, a morii, a iazurilor, în cazul în care acestea existau. Proprietarii mai realizau venituri
şi din aşa-numitele monopoluri feudale, locuitorii domeniului fiind obligaţi să-şi macine grânele la
moara boierului (unde se percepea din nou o zeciuială), în caz contrar fiind aspru pedepsiţi.17
Din toate acestea observăm că populaţia ţării se împărţea în două mari categorii: proprietarii de
pământ, şi ţărănimea aservită din satele căzute în dependenţă feudală sau din satele aparţinând
domniei. În clasa proprietarilor de pământ intrau boierii mari şi mici, adică dregătorii, apoi slugile
domneşti (slujitorii) şi proprietarii proveniţi din rândurile boierimii, rămaşi fără dregătorii. Acestora
din urmă, în unele documente din secolul al XV-lea li se spunea nemeşi (provenit din termenul
maghiar nemeş care inseamnă nobil) pentru ca mai târziu, în timpul dominaţiei otomane această de
numire să fie înlocuită de denumirea turcă de mazil. 18 Boierimea din Moldova lui Alexandru cel Bun
nu era o clasă închisă, domnul putând ridica - şi avem unele exemple în această direcţie - boieri din

13
Ibidem, p. 77.
14
Ibidem, p. 78.
15
Ibidem, p. 80
16
Ibidem, p. 81.
17
Ibidem, p. 82.
18
Ibidem, p. 83 şi urm..
rândurile ţărănimii prin danii succesive. De asemenea, în urma unor războaie, luptătorii merituoşi erau
ridicaţi în rândurile nobilimii, fiind admişi în aşa-numita categorie a „vitejilor”.19
În ceea ce priveşte clasa locuitorilor neprivilegiaţi ai ţării, sau oamenii de rând, aceştia pot fi
împărţiţi în două mari categorii: cei care trăiau pe proprietăţile boierimii şi cei care foloseau terenurile
domniei, ambele categorii fiind libere, cu drept de strămutare. Dacă în această perioadă numărul
satelor dependente de boierime şi Biserică era destul de redus, numărul satelor dependente de domnie
era foarte mare, locuitorii acestora fiind obligaţi să dea domnului zeciuială, dar să presteze şi diverse
munci pentru întreţinerea domeniului său, asigurându-se astfel visteria statului şi justificându-se
vastele libertăţi financiare de care dispuneau satele boiereşti.20 Pe lângă atenţia acordată acestor două
clase, Alexandru îi ia în considerare şi pe orăşeni, sprijinind îndelung dezvoltarea urbană a Moldovei,
ajutând la consolidarea oraşelor de-abia înfiinţate. Astfel, el a acordat scutiri şi libertăţi orăşenilor,
atrăgând în aceste zone atât autohtoni cât şi germani veniţi din Transilvania şi Galiţia, maghiari şi
armeni. De asemenea, pune la dispoziţia oraşelor întinse terenuri din jurul lor pe baza căruia îşi
asigurau hrana necesară, dar totodată, materia primă pentru meşteşugurile lor. Astfel, orăşenii
moldoveni nu se ocupau numai cu meşteşugurile şi comerţul ci şi cu agricultura, păstrând o mare parte
din vechile tradiţii săteşti. Pe de altă parte, toate terenurile, casele aparţineau domniei şi constituiau
doar drept de folosinţă pentru cei ce îl întrebuinţau, aceştia trebuind să dea zeciuială din toate
ocupaţiile cu caracter agrar, obligându-se, de asemenea, şi la diferite munci şi transporturi în favoarea
domnului.21 Cu toate acestea, şi orăşenii, ca şi celelalte categorii prezentate anterior reprezentau
oamenii liberi ai ţării, pe lângă aceştia mai putând fi întâlniţi încă un mic număr de oameni lipsiţi de
libertate. Aceştia erau robii ţigani ce puteau aparţine de domnie, de boieri sau de mănăstiri, cunoscuţi
în documentele cancelariilor sub denumirea de holopi. Ei erau folosiţi în muncile domestice şi,
asemenea sclavilor din antichitate, puteau fi vânduţi sau lăsaţi moştenire.22
Consolidarea statului feudal al Moldovei, liniştea şi siguranţa care au domnit în acest stat în
timpul domniei lui Alexandru cel Bun au constituit principalii factori care au contribuit la înflorirea
vieţii economice în ţară. Datorită lor, populaţia Moldovei a crescut simţitor într-un timp foarte scurt,
dovadă fiind numeroasele sate lipsite de un nume precis şi menţionate doar prin expresia „unde a
fost/este jude (cneaz)” cutare, fapt ce atestă o politică demografică intensă a domnului moldovean. 23 S-
a ajuns, astfel, la o creştere a producţiei agricole atât pentru feudal cât şi pentru muncitorul direct,

19
Ibidem, p. 84.
20
Ibidem, p. 85.
21
Ibidem, p. 89.
22
Ibidem, p. 90.
23
Ibidem, p. 91.
raporturile dintre oraş şi sat intensificându-se. Astfel, oraşele şi târgurile au devenit pieţe de desfacere
pentru produsele agricole şi animale, orăşenii necesitând produsele muncii sătenilor, în timp ce aceştia
din urmă, laolaltă cu feudalii, solicitau produsele meşteşugăreşti confecţionate în oraşe. 24 Agricultura a
constituit şi în această perioadă ramura de bază a economiei acestor locuri, printre culturile de plante
semnificative putând fi menţionate cultura viţei-de-vie şi pomicultura (sunt menţionate în unele
documente vii şi chiar livezi). O parte din vinul rezultat revenea domniei (a zecea parte), constituind,
de multe ori obroace la diferite mănăstiri: Bistriţa, Moldoviţa, Neamţ, etc.. Tot referitor la perioada lui
Alexandru cel Bun, se vorbeşte despre creşterea vitelor ca una din activităţile agricole de bază, la un
moment dat fiind consemnaţi boieri care cumpărau sate dând în schimb vite. Existau chiar unele locuri
special amenajate unde le creşteau, numite văratece, unele dintre aceste aşezări transformându-se cu
timpul în sate. Chiar şi domnia dispunea de întinse terenuri pe care le folosea fie pentru vânătoare fie
pentru creşterea vitelor, purtând numele de branişti şi fiind supravegheate de dregători numiţi
brănişteri.25 Venituri importante, însă, veneau şi din apicultură, continuând să se producă pe o scară
relativ mare ceară şi miere, destinate în bună parte exportului. 26 Este pomenită, de exemplu, încă de la
începutul domniei lui Alexandru cel Bun existenţa unor stupi în inventarul mănăstirii Neamţ, dar apar
şi menţiuni cu privire la anumite dispoziţii de-ale domnului de a se înfiinţa mai multe prisăci în
anumite zone.27
Industria casnică în această perioadă era, de asemenea, foarte dezvoltată, ţăranii producând în
gospodărie tot ceea ce le era necesar pentru hrană şi îmbrăcăminte, prelucrând materiale precum lâna,
inul, cânepa, pieile şi părul obţinut de la unele animale. Îşi confecţionau, de asemenea, uneltele, dar
pentru construirea locuinţelor sau a unor obiecte ce necesitau un grad mai ridicat de specializare,
solicitau şi sprijinul meşterilor satului. 28 Cu toate acestea, ţăranii şi boierii moldoveni de pe domeniile
feudale aveau nevoie de obiectele produse de meşteşugarii din oraşe sau de meşterii din afara statului,
îndeosebi de obiectele din metal, mai greu de realizat în caminul propriu.29 Conştient de necesitatea
existenţei unui bun echilibru între sat şi oraş, Alexandru cel Bun a sprijinit urbanizarea Moldovei, din
perioada lui datând mai multe documente în care se fac referiri la aşezări de acest tip, în special cele ce
vizau privilegii comerciale, cum este şi cazul documentului din 1408 adresat negustorilor din Liov, dar
şi liste de oraşe precum cea întocmită de Ulrich von Richental, unde se enumeră, printre altele, unele
oraşe din Moldova care şi-au trimis delegaţii la conciliul de la Constanţa (1415-1418). Sunt
24
Diaconescu, Emil, Alexandru cel Bun, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 31.
25
Cihodaru, Constantin, op. cit., p. 94.
26
Diaconescu, Emil, op. cit., p.32.
27
Cihodaru, Constantin, op.cit., p. 96.
28
Ibidem, p. 97.
29
Ibidem, p. 98.
menţionate astfel Suceava, Neamţ, Roman, Iaşi, Baia, iar mai târziu Orhei, Gârla Putnei şi Galaţi. 30
Toate aceste oraşe, precum şi altele nou înfiinţate au alcătuit principala reţea comercială a Moldovei în
acea perioadă, făcând legătura între produsele din diverse zone ale ţării, dar şi din afară, incuzând
Moldova în cadrul marilor drumuri comerciale europene (drumul tătărăsc, etc.). În acest sens,
Moldova era deosebit de avantajată prin poziţia geografică, având acces la ţărmul Mării Negre ceea
ce-i permitea o legătură economică cu oraşele genoveze din estul Europei, dar şi cu oraşele hanseatice
din apus. De asemenea, comerţul în această perioadă a fost favorizat şi de stabilitatea politică existentă
în acest spaţiu, fapt ce oferea negustorilor condiţiile propice de a se deplasa în căutarea unei pieţe de
desfacere pentru produsele lor.31 Tot în acest sens, Alexandru I a dat un privilegiu negostorilor din
Liov (Lwow) la 8 octombrie 1408 prin care scădea tariful vamal pentru produsele comercializate de
aceştia, încurajându-i, astfel, să vină în ţară. Acesta era valabil însă şi pentru din „ţara Rusiei (Galiţia)
şi a Podoliei”.32 În aceeaşi direcţie, a confirmat autonomia şi privilegiile obţinute sub stăpânirea
domnilor anteriori a negustorilor genovezi din Cetatea Albă şi Licostomo.
Alexandru cel Bun n-a fost procupat, însă, numai de atragerea negustorilor străini în ţară, ci a
urmărit şi aşezarea lor definitivă aici. În acest scop, el a acordat o libertate deplină cultului religios,
recunoscându-l, în acest sens pe Ohanes, episcopul armenilor din ţara sa şi fixându-i scaunul la
Suceava. De asemenea, a reînfiinţat episcopia catolică din Moldova şi i-a fixat reşedinţa la Baia (un rol
important în acest sens având şi soţia sa, o catolică fanatică, înrudită cu familia domnitoare din
Polonia).33 Un alt aspect ce a avut un rol important în dezvoltarea comerţului în Moldova lui
Alexandru cel Bun a fost emisunea de monezi şi circulaţia monetară. Majoritatea mărfurilor se
cumpăra şi se vindea pe bani însă, datorită penuriei de monezi din vremea la care ne referim, schimbul
se mai facea şi în natură.34 Pentru a rectifica această chestiune, domnul moldovean a apelat la mai
multe emisiuni monetare, astfel încât, în perioada stăpânirii sale numărul monedelor autohtone era
mult mai crescut decât al celor străine, fapt observat prin cercetări arheologice. Se cunosc mai multe
tipuri de monede ce s-au păstrat din perioada lui Alexandru cel Bun, printre care dublii groşi şi
jumătăţile de groşi, drept reper fiind luate monedele emise de înaintaşii săi, Petru I şi Roman I, acestea
asemănându-se în mare parte ca aspect.35 Observăm, aşadar, o îndelungată politică de accentuare a

30
Ibidem, p. 101.
31
Ibidem, p. 121.
32
Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor, vol I, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All, Bucureşti,
2007, p. 404.
33
Cihodaru, Constantin, op. cit., p. 122 şi urm..
34
Ibidem, p. 143.
35
Ibidem, p. 144.
dezvoltării economice a Moldovei din acea perioadă cu numeroase reforme întreprinse de domnul
moldovean care au ţinut cont de situaţia internaţională şi de posibilităţile ţării la acel moment.
Din punct de vedere al organizării administrative a ţării, observăm păstrarea vechilor obiceiuri,
adăugându-se pe lângă organele administartive ale obştii cele dependente de domnie, de boieri sau
mănăstiri. În relaţiile dintre unităţile administrative funcţiona „legea românească” ( „legea ţării”), aşa-
numitul drept cutumiar sau „obiceiul pământului”. 36 Într-o obşte sătească, puteau să intre mai multe
caturi sau cătune, fiecare dintre ele având drept conducător un cneaz sau un jude. Acesta mai era ajutat
în deciziile sale de un sfat al „oamenilor buni şi bătrâni”, iar uneori, în situaţii deosebite, şi de
„cuvânt” (din latinescul conventus: adunare) sau grămada satului. 37 Oraşele, în schimb, erau conduse
de un şoltuz (voit), asistat de 12 pârgari, iar la nevoie, de un sfat mai cuprinzător numit rada. 38 Statul
însă, în ansamblul său, cuprinde mai multe ţinuturi, în perioada lui Alexandru cel Bun numărând până
la 24, existând o organizare ierarhică clară, cu domnul în fruntea piramidei, urmat de dregătorii săi,
fiecare cu atribuţii specifice (logofăt, paharnic, vistier, postelnic, spătar, etc.). Această delimitare
strictă a treptelor conducerii a dus la un control mai bun al statului, permiţând intervenţia rapidă în
zonele afectate de diverse probleme iar în caz de război, o mai rapidă mobilizare a oştirii.
Referitor la organizarea militară, în perioada lui Alexandru I existau corpuri de oaste numite
steaguri care, în perioada lui Ştefan cel Mare ajung la un număr de 48. Raportat la numărul de ţinuturi,
observăm că în vremea domnului moldovean din a doua jumătate a secolului al-XV-lea erau câte două
steaguri de ţinut.39 Acest fapt ar putea fi extrapolat şi asupra perioadei lui Alexandru cel Bun, în care
probabil, s-a organizat întâia dată armata sub această formă, judecându-se după faptul că, pe întregul
secol, organizarea administrativă, care nu putea fi separată total de cea militară, a cuprins 24 de
ţinuturi. Acestea reprezentau oastea cea mică a Moldovei, oastea cea mare cuprinzându-i şi pe ţăranii
din satele boiereşti şi mănăstireşti care erau solicitaţi doar în situaţii extraordinare. Mai erau aduşi în
oastea cea mare şi ţărani din satele dependente, dar aceştia aveau obligativitatea de a se prezenta, spre
deosebire de ţăranii de pe domeniile libere. 40 În privinţa armamentului şi a tehnicii de luptă, nu avem
informaţii foarte multe, dar din ceea ce putem observa, în Moldova lui Alexandru cel Bun erau
utilizate metodele şi procedeele specifice vremii, cu unele diferenţe în ceea ce priveşte cavaleria,
asupra căreia au zăbovit mulţi călători prin acest spaţiu în lucrările lor. Pe lângă aceste aspecte ce ţin
doar de organizarea şi desfăşurarea activităţii militare, domnul moldovean a procedat şi la completarea

36
Ibidem, p. 171.
37
Ibidem, p. 172 şi urm..
38
Ibidem, p. 173.
39
Ibidem, p. 174.
40
Ibidem, p. 176.
şi buna întreţinere a sistemului de apărare al ţării, alcătuit din mai multe cetăţi situate în interior sau pe
graniţă şi din posade (cetăţi de interior la Suceava, unde era capitala, şi la Neamţ, iar de graniţă la
Hotin, Chilia şi Cetatea Albă).41
Pe lângă aspectele de organizare şi administraţie, în perioada lui Alexandru cel Bun a existat şi
o vastă politică religioasă, culturală şi artistică. În plan religios, ca şi predecesorii săi, Petru I şi Roman
I, Alexandru I a încercat realizarea unei ierarhii bisericeşti proprii Moldovei, cu lideri pământeni,
refuzând propunerile succesive ale Constantinopolului. A procedat chiar la numirea în fruntea ierarhiei
bisericeşti moldovene a unui român, Iosif, care nu a fost recunoscut de patriarhul de la Constantinopol
decât după multe insistenţe.42 Tot în sensul promovării credinţei creştin-ortodoxe în Moldova,
Alexandru cel Bun a hotărât aducerea moaştelor sfântului Ioan cel Nou la Suceava, fapt descris de un
învăţat călugăr din acea vreme, Grigore Ţamblac. 43 În privinţa celorlalte culte religioase, Alexandru
cel Bun a manifestat o vădită toleranţă, înfiinţând episcopia catolică de la Baia şi recunoscând dreptul
de manifestare a altor câteva confesiuni. În ceea ce priveşte arta şi cultura în prima jumătate a
secolului al XV-lea, în Moldova încep să se înmulţească construcţiile din piatră şi se ctitoresc
numeroase biserici a căror pictură reflectă un vădit interes pentru frumos. Dezvoltarea culturii în acele
vremuri a revenit în mod deosebit Bisericii, mănăstirilor mai exact, unde s-au format primii cărturari şi
unde s-au păstrat, de multe ori, lucrările literare ale vremii. 44 În preajma unor mănăstiri precum
Rădăuţi, Neamţ, Bistriţa şi Moldoviţa funcţionau chiar şi unele şcoli incipiente, cu dascăli destul de
simpli, aleşi în general din rândul călugărilor. Aici erau învăţate cântările bisericeşti, dar şi scrisul şi
cititul, fiind pregătiţi aici cei ce aveau să fie, mai apoi, logofeţi sau caligrafi în cancelaria domnească.45
În final ne vom opri asupra politicii externe a lui Alexandru cel Bun, politică ce a favorizat
foarte mult dezvoltarea economiei, a culturii şi a artei în prima jumătate a secolului al XV-lea în
Moldova. Aceasta se caracterizează ca o politică paşnică, domnul moldovean evitând, pe cât posibil,
conflictele cu statele învecinate, participând la conflicte militare doar în situaţiile în care diplomaţia
nu-şi atingea scopul.46 Cu Ţara Românească din perioada lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun s-a
aflat în cele mai bune relaţii şi datorită aportului considerabil pe care domnul muntean l-a avut în
înscăunarea sa pe tronul Moldovei, dar şi datorită creşterii ameninţării otomane care începea să se
resimtă şi la nord de Milcov. Sunt menţionate, în acest sens, anumite participări ale unor corpuri de
oaste moldovene (steaguri) în armata Ţării Româneşti împotriva turcilor chiar în primii ani ai secolului
41
Ibidem, p. 181.
42
Ibidem, p, 188.
43
Giurescu, C. Constantin, op. cit., p.403.
44
Diaconescu, Emil, op. cit., p. 64.
45
Ibidem, p. 71.
46
Cihodaru, Constantin, op. cit., p. 224.
al XV-lea.47 După domnia lui Mircea şi cea foarte scurtă a fiului său, Mihail, relaţiile cu Ţara
Românească au luat o turnură deosebită, mai ales după ce Alexandru ocupă Chilia profitând de luptele
pentru tron din Muntenia dintre Radu Praznaglava (Pleşuvul) şi Dan al II-lea. După consolidarea
domniei Dan, încercând să reia Chilia este învins în două rânduri (1429 şi 1430), pentru ca în 1431, cu
tot sprijinul turcesc pe care l-a avut în luptele cu Alexandru cel Bun, să fie înlăturat, locul lui fiind
preluat de Alexandru Aldea.48
În relaţie cu Polonia, domnul Moldovei a urmat politica înaintaşilor, necontestând statutul de
vasalitate al strămoşilor săi, ba chiar mai mult, la 12 martie 1402 depune un jurământ de fidelitate
regelui Poloniei, Vladislav al II-lea, promiţându-i, totodată, sprijin. Această atitudine a luat în
considerare şi aspecte de natură comercială (legătura cu Liovul), dar şi aspecte de natură teritorială (se
dorea păstrarea Pocuţiei care fusese pusă drept gaj de către regele polon încă din timpul lui Petru I)
astfel încât, în contextul politicii imediate, decizia domnului moldovean a fost una înţeleaptă. 49
Reînnoindu-şi succesiv jurământul, Alexandru cel Bun s-a supus politicii adoptate în primii ani de
domnie, sprijinindu-l, în repetate rânduri pe regele polon împotriva cavalerilor teutoni, un exemplu
elocvent în acest sens fiind participările moldovene în luptele de la Grűnwald (1410) şi Marienburg
(1422).50 Pe cale diplomatică, însă, Alexandru a obţinut Pocuţia, Vladislav al II-lea Iagello neplătind
restul sumei împrumutate de Petru I pe care se angajase să o restituie („1000 de ruble frânceşti”) 51, dar
a consfinţit şi legăturile de prietenie cu Polonia căsătorindu-se cu Ringala, vara primară a regelui. 52
Spre sfârşitul domniei însă, relaţiile s-au înrăutăţit, Alexandru cel Bun aflând de prevederile tratatului
de la Lublau prin care, Sigismund de Luxemburg şi Vladislav al II-lea Iagello îşi împărţeau teritoriul
Moldovei. Astfel, după ce încercase să participe la diferite cruciade antiotomane plănuite de cei doi
regi (la Brăila, în 1426 Alexandru I şi Vladislav al II-lea l-au aşteptat zadarnic pe Sigismund care avea
probleme cu husiţii în vestul imperiului său), spre sfârşitul domniei Alexandru se include într-o alianţă
cu ducii Lituaniei şi cavalerii teutoni împotriva Poloniei, prădând în 1431 teritorii din Polonia înspre
Halici şi Cameniţa, din care, însă a fost nevoit să se retragă nu fără o pradă considerabilă.53
Relaţiile cu Ungaria, pe de altă parte, nu au cunoscut niciodată momente de înţelegere, existând
permanent disensiuni între planurile domnului moldovean şi scopurile regelui Ungariei, devenit mai
apoi şi împărat al Germaniei (1410), Sigismund de Luxemburg. Dimpotrivă, acesta din urmă a căutat

47
Diaconescu, Emil, op. cit., p. 46.
48
Giurescu, C. Constantin, op cit., p.394.
49
Diaconescu, Emil, op. cit., p. 49.
50
Ibidem, p. 53.
51
Giurescu, C. Constantin, op. cit., p. 389.
52
Diaconescu, Emil, op. cit., p. 55.
53
Ibidem, p. 61.
mereu să împartă teritoriul Moldovei, atât de favorabil unei dezvoltări economice puternice. Avem, în
acest sens, tratatul de la Lublau, unde se prevedea o împărţire a teritoriului de la est de Carpaţi între
regii Ungariei şi Poloniei, dar şi unele întruniri la Kesmarck şi Luck unde se insista asupra înlăturării
domnului moldovean.54 Aflând spre sfârşitul domniei despre aceste planuri ale coroanei maghiare,
Alexandru şi-a păstrat politica de neagresiune până spre final când, însă, atacă Polonia.
În concluzie, judecând întrega activitate a domnului moldovean, putem înţelege de ce, referitor
la personalitatea sa, comform cronicii lui Miron Costin, locuitorii ţării îi spun „bătrân şi bun (...) şi îi
slăvesc amintirea”. Fără doar şi poate, în cei peste 30 de ani de domnie, Alexandru cel Bun a
consolidat instituţiile, organismele principatului românesc de la est de Carpaţi, promovând o politică
externă de egalitate în raport cu regii vecini şi de pace, ceea ce a favorizat dezvoltarea economiei şi
culturii în prima jumătate a secolului al XV-lea în Moldova. De asemenea, în perioada la care ne
referim, putem vorbi de o oarecare stabilitate politică în acest spaţiu, spre deosebire de momentul
anterior şi chiar de răstimpul ca a urmat, până la Ştefan cel Mare. Constatăm, astfel, valoarea activităţii
lui Alexandru cel Bun într-o perioada crucială a dezvoltării Moldovei, mai ales în situaţia unui context
internaţional tot mai defavorabil şi a necesităţii afirmării românilor ca neam puternic în estul Europei.

54
Ibidem, p. 58.
Bibliografie

Cihodaru, Constantin, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 - 1 ianuarie 1432), Editura „Junimea”, Iaşi,
1984.
Diaconescu, Emil, Alexandru cel Bun, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor, vol. I, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All,
Bucureşti, 2007.