LUCRARE DE ATESTAT

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

Profesor coordonator, Elev,

Pr. Prof. Constantin Simiraș Nistor Cosmin Dumitru

-2017-

1
 Cuprins

INTRODUCERE .............................................................................................................. 3

Frica de Dumnezeu și gândul la judecată .............................................................................. 4

Sporirea în Mântuitoarea Frică de Dumnezeu ....................................................................... 8

Concluzie ....................................................................................................................... 15

BIOGRAFIE ................................................................................................................... 16

2
 INTRODUCERE

În lucrarea de față îmi propun să prezint tema anunțată în titlu printr-o abordare în două
direcții: prezentarea unor elemente de conținut și a modului în care cuprinsul acestui conținut s-a
format. Știm că operele Sfinților Părinți sunt rodul unei gândiri teologice și a unei trăiri profunde
duhovnicești, accesul la cunoaștere se datorează gândirii și a revelației lor. Mă gândesc să spun
câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este „începutul înțelepciunii". Dar tare mi-e că
nu înțelegem noi ce este frica lui Dumnezeu; adică, să-ți fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, și
atuncea, de frica băutului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de
Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, și unde este dragostea
dacă ne este frică de Dumnezeu așa cum ne este frică de un câine rău? Dar atunci ce este frica lui
Dumnezeu?
Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, și-a agațat în odaie o
icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, și mai ales chinurile iadului. Și
atuncea nădăjduiește, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoșeze și
să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinței, dar acuma se uită
cu indiferență la toate ororile pe care le arată tabloul, și începutul înțelepciunii parcă nu se
înțelenește în inima lui. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeași cu frica de
Dumnezeu, sau când alții gândesc că, tot așa, se înfricoșează cu gândirea la draci și la tot ce ne fac
ei? Dar atuncea îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul
nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?
Din această pricină am dorit să redau pe scurt în câteva cuvinte ce este frica de Dumnezeu
sau frica lui Dumnezeu, folosindu-mă de scrierile și explicațiile a câțiva Sfinți Părinți legate de
aceată temă, pentru a reda precis, concret și pe înțelesul la ce se referă frica de Dumnezeu sau la ce
ar trebui sa ne gândim. Căci de cele mai multe ori ne vin în minte astfel de gânduri despre care nu
avem nici un fel de cunoștință, iar din comoditate sau poate de teamă, evităm să întrebăm
persoanele care cunosc răspunsurile la întrebările noastre și rămânem astfel cu anumite lipsuri care
din nebăgare de seamă se pot umple cu multe neadevăruri.
Prin urmare în rândurile de mai jos o să vă vorbesc despre Frica de Dumnezeu, tema acestui
proiect; folosindu-mă de mărturii scrise, definiții și explicații date de pe această temă de Sfinții
Părinți.

3
CAPITOLUL I

FRICA DE DUMNEZEU ŞI GÂNDUL LA JUDECATĂ

Părinții duhovnicești ne vorbesc în principal despre o frică sau o teamă de lume. O angoasă,
o spaimă pătimașă , izvorâtă din teama pătimașului e a nu-și putea împlini dorințele privind lumea
și lucrurile ei.
Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă asupra caracterului pătimaş al acestei frici. Păcatul
prim constă, pentru acest Sfânt Părinte, în dumnezeirea creaţiei, în loc de a acorda cinstea cuvenită
Creatorului ei. Omul pătimaş nu are altă grijă decât satisfacerea iraţională a dorinţelor sale
păcătoase, prin intermediul lumii. El nu caută altceva decăt să-şi realizeze, prin intermediul
acesteia, dorinţele sale pătimaşe, trăind permanent spaima, pe de o parte de lume, ca de ceva
inexplorat deplin, iar pe de altă parte, teama că ea nu va reuşi să-i ofere bucuria sau plăcerea
sperată.
Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lanţul vicios plăcere - durere, care
caracterizează viaţa pătimaşă. Omul cufundat în păcate crede că poate să separe pe una de alta,
evitând tot ceea ce i-ar putea provoca durere, şi alergând cu toată fiinţa sa spre tot ceea ce este în
stare să-i aducă plăcere. Iraţionalitatea patimii constă tocmai în această focalizare, în această
direcţionare a „ puterilor şi resurselor sale spre dobândirea plăcerii trecătoare. te curăţirea
conştiinţei”.
Experiind insuficienta, neputinţa şi lipsa de deplinătate bunurilor şi mijloacelor pe care i le
oferă lumea aceasta hilară şi amăgitoare, omul descoperă durerile şi strâmtorările lumii. Iar
acestea, în loc să-i spiritualizeze, îl aruncă iarăşi în oceanul şi mai adânc al patimilor,
scufundându-l în plăcerile sale ameţitoare şi amăgitoare. Pe omul pătimaş, frica aceasta, în loc să-l
întoarcă spre sine şi spre Dumnezeu, îl leagă şi mai mult de lumea iluzorie îndepărtându-l de la
chemările mai înalte ale lui Creatorului său.
Omului pătimaş lumea nu i de descoperi în raţiunile ei şi nu este cale de înaintare spre
Dumnezeu şi spre fericirea veşnică, ci este o mare învolburată, ale cărei valuri sunt patimile în
infinitele lor manifestări şi nuanţe reproşabile. Neîntelegându-i raţionalitatea, omul pătimaş nu se
alege din această alergare fără ţintă şi sens duhovnicesc decât cu o îndoită teamă: de obiectul căutat
şi de negăsirca lui sau de înşelarea aşteptărilor sale.
Omul duhovnicesc însă a depăşit logica finită, contingentă. Pentru el, după cum arată
Sfântul Maxim, contemplarea raţiunilor lucrurilor şi ale Sfintei Scripturi devin căi de apropiere şi
de înaintare în viața virtuoasă. La el, frica de lume este înlocuită de consumarea euharistică a

4
creaţiei şi de frica lucidă de a nu o fi ajutat să-şi împlinească, să-şi deruleze toate potențele ei,
imprimate de Dumnezeu prin creaţie.
Omul nu se mai scufundă în lume, ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu, într-o
„Liturghie cosmică“.
Frica de Dumnezeu, spre deosebire de angoasa şi spaima provocată de lume, este o forţă
spirituală, pozitivă, izvorâtă din căinţă şi întreţinută de ajutorul divin. Spre deosebire de frica de
lume, care ne stăpâneşte şi ne paralizează voinţa şi raţiunea, frica de Dumnezeul ne întăreşte
voinţa, făcându-ne activi în lucrarea mântuirii.
Credința în Dumnezeu, conștiința existeței și a lucrării Lui în viața noastră, conduce spre
gândul de răsplată sau osândă din partea Lui, pentru faptele noastre. Iar aceasta înseamnă teama de
pedeapsa lui Dumnezeu.
Părinții ascetici consideră că teama de Dumnezeu este „rodul credinței”, „primul dar” pe
care îl dobândește credinciosul, „începutul virtuții”, „ prima poruncă”, „temelie” a veiții
duhovnicești, „fiică a credinței și păzitoare a poruncilor”. Ea este absolul necesară procesului
duhovnicesc al creștinului căci, fără acestă frică mântuitoare, a duhului, este cu neputință minții să
ajungă la realitățile duhovnicești cele înalte. „Fără frică, adaugă Sfântul Teognost, este cu
neputință minții să ajungă la dragostea dumnezeiască și prin ea să zboare spre cele nădăjduite și să
se odihnească în ele”.
Chiar în cer de ar trăi cineva – ne spune Sfântul Petru Damaschinul- dacă nu va avea în
suflet această temere, nu îi va folosi la nimic această ședere în cele spirituale și nu îi vor fi de nici
un folos ostenelile sale, pentru că va fi supus mândriei și căderii.
Cunoscând valoarea acestei frici pentru progresul duhovnicesc și modul în care, prin
osteneli ascetice și prin pocăință ea se curăță și se transformă în frica a duhului, în frică
dumnezeiască, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă: „Înțelepțește-te și pune în călătoria ta drept
temelie frica de Dumnezeu și în puține zile te vei așeza la Poarta Împărăției, fără ocoliri în drumul
tău”. Sfinții Părinți ai Filocaliei vorbesc, la modul general, de trei feluri de temere sau frică: una
izvorâtă din mânie, alta a începătorilor și o alta desăvârșiților.
Cea dintâi se manifestă ca o tulburare, un cutremur și un zbucium irațional și însoțește
patima mâniei, cu formele ei aberente din punct de vedere spiritual. Această temere păcătoasă
paralizează lucrarea trupească și sufletească a omului, cufundându-l în întuneric și răutate.
Celelalte două forme de temere de Dumnezeu au o legătură deosebită cu viața duhovnicească,
corespunzând de fapt, celor două forme sau stări duhovnicești generale: de păcat sau de virtute, de
împătimire sau de despătimire și nepătimire.
Frica începătoare este urmare a păcatelor. Ea echivalează cu o conștientizare a așezării
duhovnicești proprii, a rătăcirilor și căderilor proprii, iar această conștientizare prevestește

5
pedepsele ce vor urma, „amenințările chinurilor”. Ea se naște, deci, din „așteptarea pedepsei
pentru greșeli”. Referindu-se la asemenea treaptă duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul, spune ca
toți hoții care, netemându-se de Dumnezeu, s-au înspăimântat de lătrat de câini. De aceea,
îndemnul său este „să ne temem de Dumnezeu ca de fiare” și „să iubim pe Domnul cum îi cinstim
pe prietenii noștri”.
Frica de Dumnezeu este – pentru cel ce crede cu adevărat – legată fiițial de „simțirea inimii
sale”. Ea „ține de alcătuirea noastră”. Această temere de Dumnezeu, ca de un Drept Judecător,
curăță sufletul creștinului, conducând spre lucrarea poruncilor. Ea este asemenea fricii pe care o
trăiește robul față de stăpânul său. Ea conduce spre pocăință, spre plânsul duhovnicesc, iar toate
curăță ființa umană de imperfecțiunile sale morale. Duhul temerii se arată în înfrânarea de la
păcate și efort de lucrare a virtuților. Ea conduce spre cunoștinșa de noi înșine și de cele spirituale,
spre vedera celor înalte și spre teologie.
Frica acesta începătoare este frica „cinstitorilor de Dumnezeu”.
Ca o temere care nu este curată și deplină, această frică începătoare nu rămâne pentru
totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăință. Frica aceasta, de amenințări, de
pedepse, teama aceasta de rob se curăță treptat, prin lucrarea poruncilor cu dragoste, prin păzirea
„comorii tuturor faptelor bune”. Semnul desăvârșirii ei este păzirea de orice fel de păcat, chiar și
dintre cele mai mici, ura față de acestea.
Cu cât înaintează, deci, mai mult în lucrarea virtuților, cu atât mai mult locul fricii și al
păcatului este luat de faptele bune și de dragoste. Conștiința de rob și slugă este înlocuită de starea
de fiu care își iubește părintele și, la rândul său, este răsplătit de acesta. De la teama față de
păcatele sale și față de pedepsele pentru ele, ostenitorul dobândește tot mai curată și nădejde în
răspalta din partea lui Dumnezeu. Impregnată tot mai mult de pocăință și de lucrarea faptelor bune,
această frică începătoare conduce spre frica desăvârșită, curată a duhului. Aceasta este o lucrare
proprie drepților, celor ce s-au curățit de păcat și au dobândit nepătimirea. Ea nu mai este teama
robului față de stăpânul său, frică de pedepse pentru păcat, ci este dragostea și grija fiului de a nu
provoca supărare și tristețe tatălui său iubitor. Ea este trăirea măreției covârșitoare a puterii
nesfârșite a lui Dumnezeu și închinarea omului în fața acestuia.
Ea se transformă, astfel, în amintire neîcetată la Dumnezeu, la bunurile promise de El celor
drepți, celor ce au înaintat pe calea cea strâmtă a nevoințelor viețuirii creștine.
Cel ce a dobândit-o pe aceasta, „se află pe treapta fiului pentru că nu face aceasta de frica
muncilor, ci din dragostea ce scoate afară frica. Această frică, curată, a duhului este o veselie a
sufletului, este temerea celor sfinți și desăvârșiți, celor ce au ajuns la măsura iubirii. Ea este o frică
desăvâșită, asemenea iubirii desăvârșite din care ea izvorăște și înseamnă a săvârși binele și
virtutea, din dragoste de Dumnezeu și din dor de unire cu El.

6
 Cel ce a dobândit-o de aceasta, se află în „imediata apropiere de Dumnezeu Însuși, neavând
decât înțelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El”. Spre deosebire de frica de lume, de lucrurile și
de persoanele care o compum și de la care ne pot veni ispite, frica de Dumnezeu este o armă
puternică, prin care cel care a dobândit-o pe aceasta, „chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi,
nu se teme”. El știe că atât timp cât Îl are Ajutor și Apărător pe Domnul nu are de ce se teme și de
cine se înfricoșa, pentru că Dumnezeu și sfinții Săi îngeri îi sunt ocrotitori ai vieții sale.
Frica de Dumnezeu înlătură frica de cele ale lumii și cu cât lepădarea de acestea este mai
mare, cu atât dragostea și nădejdea în cele viitoare sunt mai puternice. Sistematizând acest proces
duhovnicesc al creștinului de la starea de rob la cea de fiu, de la frica de pedepsele a lui Dumnezeu,
la dragostea desăvâșită în El, Sfântul Isaac Sirul spune: „ Omul, cât este în trândăvie, se teme de
moarte. Iar când se apropie de Dumnezeu, se teme de judecată. Dar când a înaintat deplin, a
înaintat în dragoste. Când se află cineva în conștiința sufletească și în vițuirea cea bună, cugetarea
lui se mișcă în fiecare clipă în aducerea aminte de judecată”.
Frica de Dumnezeu cea curată și mântuitoare se dobândește prin cercetarea sufletească și
prin pocăință neîncetată, prin amintirea morții și pomenirea chinurilor.

7
CAPITOLUL AL II-LEA

Sporirea în Mântuitoarea Frică de Dumnezeu

Sporind, credinţa devine frică de Dumnezeu.Pe de o parte, nu credinţa se naşte din frica de
Dumnezeu, ci frica, din credinţă. Căci ca să-ți fiefrică de El, trebuie să crezi în El. Pe de altă,
credinţa nu se poate dezvolta fără ca să treacă prin frică sau, poate, ajutată chiar de la început de
frică (Fapte 2, 37). Credinţa nu e nici la început pur teoretică, ci are, prin frica ce o însoţeşte, un
caracter existenţial. O credinţă ce n-a ajuns la frică, sau nu e însoţită de la început de frică, nu şi-a
câştigat o eficientă îndestulătoare pentru pornirea la fapte.
Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul să copleşească frica de lume.
Frica de durerile şi de strâmtorările lumii ne face să ne aruncăm cu toată nesocotinţa după plăcerile
ei și după situaţiile prospere care ne pot cruţa de eventuale strâmtorări, frica de lume ne leagă de
lume, ne face să ascultăm de ea şisă nu dăm ascultare chemării mai înalte a Iui Dumnezeu, care nu
se face prin credinţă. De aceea forţa de atracţie a lumii, manifestată nu numai prin împătimirea de
plăcerile lumii, ci şi prin frica de lume, trebuie contracarată printr-o frică şi mai mare: prin frica de
Dumnezeu. Căci nefiind în stare de la început să simţim bucuriile de care ne va face parte
Dumnezeu, deci neputând fi dezlipiţi prin ele de lume, trebuie să fim dezlipiţi de lume printr-un act
de putere, de înspâimântare, printr-o o frică mai mare, prin cea de Dumnezeu.
De aceea scriitorii duhovniceşti deosebesc două feluri de frică de Dumnezeu: frica de robi
adică, frica de pedeapsa Lui, şi frica din iubire, adică frica de a nu ne lipsi de bunătatea Lui. Prima
e a începătorilor, a doua, a celor progresaţi. Dar nici frica de Dumnezeu începătoare nu e numai
slăbiciune, ci şi o mare putere de a înfrunta frica de lume, care e numai slăbiciune şi robie, total
lipsită de libertate. Frica de lume o pătimim, ea ne stăpâneşte prin slăbirea voinţei noastre. Frica de
Dumnezeu e o forţă care intâreşte voinţa noastră, care ne face factori activi, în loc de marionete
pasive. Chiar şi în ea e o putere de la Dumnezeu.
Heidegger deosebeşte între frica „de ceva din lume”şi frica de golul lumii peste tot, adică
de existenţa în lume, care este simţită ca ameninţând în orice clipă, cu platitudinea şi cu nimicnicia
el, modalitatea uneitrăiri proprii care face transparentă fiecăruia intimitatea sa.
Dar omul căzut în forma cenuşie de existenţă nu mai ştie de frica de platitudine. Aceasta
izbucneşte câteodată în conştiinţa lui, ca o scurtă revelaţie a intimităţii ce se vede înecată şi vrea să
se salveze. Omul s-a dezobişnuit atât de mult de privirea intimităţii sale în faţă şi de o existenţă
proprie, deosebită de clişeele comune, încât se sperie de asemenea revelaţii şi se aruncă şi mai mult
în platitudine. Aceasta e fricade ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica de a nu

8
pierde prilejurile de plăcere, pierdere care l-ar putea întoarce la intimitatea sa, la trăirea prin sine
însuşi, lipsit de sprijinul comod al lumii.
În această teorie găsim, într-o formă mai rezervată, trei adevăruri care coincid în fond cu
învăţătura creştină despre frică: întâi, că viata pământească a omului este însoţită Inevitabil de o
frică; al doilea, că prin frica aceasta ființei umane i s-a dat un scut împotriva primejdiei de a fi
înecată de lume; al treilea că omul a pervertit această frică ce trebuia să-l păzească de lume şi să-l
lege de Dumnezeu, Izvorul existenței autentice, concentrate în intimitatea spiritului, prefâcând-o
într-o frică de-a nu fi lipsit cumva de lume, de existența în orizontul cenuşiu al lumii, într-o frică de
a fi dezlipit de lume, de a vieţui ca o fiinţă spirituală.
Desigur, Heidegger s-a ferit de a socoti că „Angst” e frica de Dumnezeu, ci a socotit-o frică
de lume, dar nu frică de a nu pierde lumea, ci frică de a se pierde în lume; nu o teamă care-1 atrage
pe om spre lume, ca „Furcht", ci una care-1 pune în gardă față de nimicnicia ei. Dar noi socotim că
frica primordială şi fundamentală a ființei umane, de a cădea în automatismul păcatului, al
patimilor, al lumii, nu s-ar putea explica fără sentimentul că el e răspunzător pentru păstrarea şi
dezvoltarea caracterului său spiritual. Iar sentimentul acestei responsabilităţi, conştiinţa că va avea
să dea seama pentru această cădere în braţele lumii, nu s-ar putea explica fără să existe un for
superior tot de caracter spiritual, de care atârnă.
Dacă ar fi numai omul cu lumea, neavând să dea nimănui socoteală de asimilarea sa
completă cu lumea, frica omului de această perspectivă ar fi cu totul inexplicabilă. În frica de a se
confunda în lume (Angst), se revelează omului caracterul său de ființă spirituală, făcută pentru
tonarea de Dumnezeu, Care-I poate salva ca flintă spirituală. Frica de păcat prin alipire la lume este
în fond frica de Dumnezeu. Dacă prin credinţă ni se dăruieşte un început de evidenţă a prezenţei lui
Dumnezeu, prin frică ni se sporeşte revelarea acestei evidenţe, şi acest spor îl simţim ca o forţă atât
de puternică, încât e în stare să înmoaie sau să rupă toate legăturile care ne înlânţuiesc de lume:
împătimirea, frica, grija lumească. Dumnezeu, Care ne revelează puterea Sa în frică, ne face să ne
temem de a cădea în braţele păcatului, sau ale lumii, ne face să nu ne fie frică de a pierde prilejurile
de fericire în lume.
Frica de Dumnezeu copleşeşte frica de lume, aceea de a nu o pierde. Ea promovează
dimpotrivă frica de-a ne pierde în lume, prin alipirea la ea; ea ne dă frica de lume în acest al doilea
sens; ne dă frica de lume ca de un pericol pentru existenţa noastră adevărată şi eternă.
În frica de Dumnezeu deci se manifestă conştiinţa destinului nostru etern de a nu ne asimila cu
lumea. Se manifestă conştiinţa despre nimicnicia cu care ne ameninţă lumea; conştiinţa că lumea
contravine destinului nostru etern, asigurat de trăirea prin intimitatea proprie.
Aşadar, în frica de Dumnezeu ni se revelează conştiinţa unei autorităţi, constituită de o
realitate superioară nouă, nu inferioară, cum e lumea, conştiinţa unei autorităţi pe care nu o putem

9
nesocoti. Nu putem face orice, nu ne putem scufunda în lume, pentru că simţim opreliştea din
partea unui for căruia avem să-i dăm socoteală.
De fapt, în frica de a păcătui, în frica de a cădea în braţele lumii, care e una cu frica de
Dumnezeu, nu avem conştiinţa unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, şi anume a
unui rău care ne va apăsa existenţa la infinit De altfel însăşi frica adâncă, din firea omului, de a nu
se pierde în lume (Angst) e o frică de un rău infinit. De aici şi infinitatea ei. Nu ne temem că prin
căderea în valurile lumii vom dispărea propriu-zis, ci că existenţa noastră va deveni pentru vecie
insuportabilă. Dacă n-ar fi decât lumea şi perspectiva pierderii totale în ea, n-ar exista acel
„Angst”, de care vorbeşte Heidegger.
De aici, conştiinţa că urmările căderii noastre nu se vor arăta în toată gravitatea lor decât
de-abia după ce vom trece în planul vieţii veşnice. De aceea frica de Dumnezeu e o frică de
judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soarta noastră; e frica de judecata din urmă şi de chinurile
unei veşnice existențe neautentice, nedepline.
În acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipită de gândul la judecata din urmă. Asceza
răsăriteană recomandă neîncetat să medităm la judecata din urmă, pentru ca să sporească în noi
frica de Dumnezeu, prin care evităm păcatul.
Precum credinţa, sporind prin virtuţile ce răsar din ea, încearcă anumite transformări, aşa şi
frica persistă şi ea pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar se înnobilează. Sfântul Maxim,
aducând la unison locurile Epistolei lui Ioan 4, 13 şi Ps. 34, 10, spune: „Frica este de două feluri:
una curată, iar alta necurată. Astfel, frica ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având
drept pricină a naşterii ei păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămâne totdeauna, ci va dispărea
împreună cu păcatul. Dar frica curată care stăruie într-una, chiar fără amintirea păcatelor, nu va
înceta niciodată, fiindcă este ființială. Ea ține oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca
Unul ce-și face vădită slava Sa care e mai presus de toată împărăţia şi puterea”.
Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce pe de o parte la
pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare.
„Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul isaac Şirul, şi se naşte în Inimă din credinţă şl frică... Ea
este a doua renaştere”. „Pocăinţa este reînnoirea Botezului, zice Sfântul loan Scărarul.Părinţii
duhovniceşti vorbesc, mai întâi, de o frică sau o teamă de lume. O angoasă, o spaimă pătimaşă,
izvorâtă din teama pătimaşului de a nu-şi putea împlini dorinţele privind lumea şi lucrurile ei.
Cine se teme de Dumnezeu, iubeşte pe tot omul şi ajută pe tot omul cu multă dragoste, când
este în necazuri. Cine se teme de Dumnezeu, nu cruţă averea sa de a o da la săraci. Cine se teme de
Dumnezeu, are mare frică, nu numai să nu greşească cu lucrul sau cu cuvântul, lui Dumnezeu, ci şi
cu gândul. Dar de ce? Ştie ce zice Duhul Sfânt: că Dumnezeu pe cele mai înainte gândite ale
noastră le-a văzut şi le vede.”

10
 Preacucernicul părinte ne amintește cu mare dragoste spre îndreptare Pilda Dreptului Iov
spre îndreptarea și spre întarirea celor mult îngreuiați de grijile lumești: „Aţi auzit la Iov? Aţi auzit
om temător de Dumnezeu? Ce zice dumnezeiasca Scriptură? „Era un om în ţara Asidiei, în ţinutul
Uz în Arabia, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui”. Dar auzi ce spune: Şi era foarte
temător de Dumnezeu. În toata seara aducea un bou jertfă. Pentru ce? El trăiește înainte de Legea
scrisă. Este al cincilea de la Avraam şi a trăit aproape cu o mie de ani înainte de Moise.
Şi el, acest om al lui Dumnezeu, avea şapte feciori şi trei fete şi aducea jertfă de curăţire,
cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu
gândul lui Dumnezeu. Aţi auzit? Care din tata şi mama de azi, care părinţi mai au grijă ce gândesc
copiii lor? Cine se mai teme azi de păcatele cu gândul ale copiilor lor? „Vai de mine, or fi cugetat
ceva rău copiii mei! Poate au cugetat la furt, sau la ură, sau la desfrânare, sau la beţie, sau la
răzbunare. Vai de mine, să aduc jertfă lui Dumnezeu, ca să-i ierte Dumnezeu, că au greşit cu
gândul!”Ai auzit părinte de copii? Ai auzit tată de copii? Se teme să nu fi greşit copiii lui cu gândul
către Dumnezeu! Ai auzit de ce l-a lăudat Dumnezeu pe Iov? Iată cum spune Scriptura: Fost-a
întru una din zile şi au venit îngerii Domnului înaintea Domnului, ecât toate este dragostea. Dar ca
să ajungă cineva la dragostea de Dumnezeu, negreşit trebuie să aibă mai întâi frica lui Dumnezeu.
Că de aici porneşte toată fapta bună: din a se teme omul de Domnul.
Duhul Sfânt spune astfel: Fericit este omul care se teme de Domnul, că întru poruncile Lui
va voi foarte. Deci cine se teme de Dumnezeu, voieşte foarte mult să facă poruncile lui Dumnezeu,
adică faptele bune; după cum şi acela ce nu se teme, îşi dă frâu liber la toată răutatea şi la tot
păcatul.
Cine are frica lui Dumnezeu este cel mai înţelept om de pe faţa pământului. Pentru că spune
Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof şi fratele marelui Vasile: „Am văzut pe mulţi oameni
care s-au silit si înveţe toată ştiinţa cea din afară, iar în cele teologhiceşti, adică în ştiinţa despre
Dumnezeu, nu puţin au sporit dar fiindcă le-a lipsit lor adevărată înţelepciune, care este frica lui
Dumnezeu, departe s-au făcut de Dumnezeu şi în mocirla tuturor relelor au ajuns”.
Părintele Cleopa spunea așa: „Auzi pe unul că are două doctorate, două licenţei dar auzi
că-i un preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fără judecată, fără milă de săraci, fără
dragoste de aproapele lui, care dă cu piciorul în toată fapta bună şi în credinţa cea dreaptă ce-i
foloseşte lui ştiinţa cea din afară, dacă n-are frica lui Dumnezeu? Mai bine nu se năştea unul ca
acesta, care nu cunoaşte pe Ziditorul său şi nu se teme de El în toată vremea, ca să se ferească de
rău şi să facă binele.
De aceea vă spun: e bine ca omul să înveţe carte multă, să fîe şi inginer, să fie şi doctor, să
fie şi profesor, şi profesor universitar, să fie şi militar, să fie şi general, ce-a rânduit Dumnezeu
pentru fiecare. Dar în toate treptele lui să nu uite frica de Dumnezeu.

11
 Că, dacă a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea în lumea aceasta şi mai bine nu se
năştea să vadă atâta bunătate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El nouă viaţa, mintea, aerul, lumina,
căldura, ploile la vreme, hrană, belşug, sănătate, vedere, auz, înţe¬lepciune şi, după atâtea
binefaceri ale lui Dumnezeu, să închidă ochii ca păsările cele de noapte, care nu [văd decât numai
la întuneric, şi să nu vadă pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiată şi locuieşte în lumina
cea neapropiată.
De aceea am început să vă spun: ferice de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este
adevărat om înţelept şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi în veacul cel viitor.”
Tot părintele Cleopa mai amintea oamenilor: „Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place să ia
avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu,
şi cu soţia sa trăieşte în curăţie, după rânduiala Bisericii. Cine se teme de Dumnezeu, nu face
avorturi, nu-i beţiv, nu-i tutungiu, nu-i bătăuş, nu-i râvnitor de avere străină, nu-i nesupus, ascultă
de stăpânirea statului, cinsteşte stăpânirea, după Apostolul Pavel: EI dă celui cu cinstea, cinste;
celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică; şi nimănui cu nimic nu-i rămâne dator, decât să
iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Cine se teme de Dumnezeu, nu doarme în timpul Sfintei Liturghii, acasă, Duminica. Cine
se teme de Dumnezeu, nu lasă copiii să crească în fărădelegi, ci îi ceartă şi-i îndreaptă, îi învaţă să
se închine lui Dumnezeu, să postească, să meargă la biserică şi să ducă viaţă curată în familie. Cine
se teme de Dumnezeu, nu pierde vremea îndeşert. Ori lucrează, ori se roagă lui Dumnezeu, ori
citeşte Sfintele Scripturi, ori cugetă la judecata viitoare, la moarte, la răsplată, la fericirea raiului şi
la iad.
Că-s miliarde de miliarde de îngeri. Nimeni nu-i poate număra, după cum spune Proorocul
Ieremia: Oastea cerului cine o va număra? Că-s mai mulţi ca nisipul mării. Şi ei merg la
Dumnezeu, Care-i Minte; Mintea cea dintâi, izvorul tuturor minţilor raţionale, celor din cer şi de
pe pământ, şi dau raportul gânditor şi cuvântător, ce fac cu mântuirea suflete¬lor; ce fac oamenii
pe pământ şi cum se luptă ei şi slujesc lui Dumnezeu la mântuirea lumii.
Ce zice Apostolul Pavel? Au nu sunt toţi slugi - zice de îngeri - care se trimit de Dumnezeu
spre slujbă, pentru cei ce vor să moştenească mântuirea? Ai auzit care-i slujba lor? Sunt puşi în
slujba mântuirii neamului omenesc. Aşa au venit îngerii; şi veşnic vin ca fulgerul şi dau raportul
lui Dumnezeu ce fac oamenii pe pământ, şi fiecare înger păzitor spune de sufletul său ce i s-a
încredinţat ce face în acel minut.
Atunci a venit şi satana, şi Dumnezeu îl întreabă: Dar tu de unde vii? Dar ce? Nu ştia
Dumnezeu de unde vine diavolul, dacă Dumnezeu este în tot locul de faţă? Cum spune la Ieremia:
Eu sunt Care umplu cerul şi pământul. Există loc unde nu-i Dumnezeu, în iad, sau în rai, sau în cer,
sau pe pământ? Există vreun cer sau mai presus de toate cerurile unde nu-i Dumnezeu? Şi atunci

12
nu ştia Dumnezeu de unde vine? Dar de ce i-a pus întrebarea?
Pentru cel necredincios, frica de Dumnezeu este frica de judecata Lui Dumnezeu, și de
moartea veșnică, moarte ce înseamnă despărțire veșnică de Dumnezeu (Lc 12: 5; Ev 10:31). Altfel
stau lucrurile cu cel credincios. Pentru el, frica este reverență față de Dumnezeu. În Evrei 12:
28-29 se găsește o excelentă descriere a acestei frici de Domnul, „Fiindcă am primit dar o
împărăție, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori, și să aducem astfel Lui Dumnezeu, o
închinare plăcută, cu evlavie și cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” Acest
sentiment de respect și uimire exprimă frica de Domnul pentru cel credincios. Acesta este factorul
care ne motivează să ne supunem Creatorului Universului.
Proverbe 1: 7 declară, „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii…” Până nu înțelegem
Cine este Dumnezeu și nu dezvoltăm o frică reverențioasă față de El, nu putem avea adevărata
înțelepciune. Adevărata înțelepciune decurge din înțelegerea că Dumnezeu este sfânt, drept și
neprihănit. În Deuteronom 10: 12, 20-21 găsim cuvintele, „Acum, Israele, ce alta cere de la tine
Domnul Dumnzeul tău, decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să
iubești și să slujești Domnului Dumnezeului tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău. Să te temi
de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri. El este slava
ta, El este Dumnezeul tău. El a făcut în mijlocul tău aceste lucruri mari și grozave pe care și le-au
văzut ochii." Frica de Domnul este temelia umblării noastre în căile Lui, a slujirii Lui și fără
îndoială, a iubirii noastre față de El.
Mulți au tendința de a reduce frica de Domnul pentru cei credincioși la „a-L respecta” pe
Domnul. Desigur că respectul este inclus în conceptul fricii de Domnul, dar frica de Domnul e mai
mult decât simplu respect! Frica de Domnul care este biblică, trebuie să includă înțelegerea
faptului că Dumnezeu urăște păcatul, și neaparat trebuie să existe elementul fricii de judecata Lui
Dumnezeu pentru păcat, chiar în viața celui credincios.
În Evrei 12:5-11 citim despre felul cum Dumnezeu pedepsește, disciplinează pe cel
credincios. Deși, pedeapsa este dată în dragoste (Evrei 12:6), este totuși un lucru de temut. Ca și
copii, frica de pedeapsa părinților ne-a păzit, de unele acțiuni greșite! Același adevăr trebuie să fie
valabil și în relația noastră cu Dumnezeu. Trebuie să ne temem de pedeapsa Lui, și de aceea trebuie
să trăim în așa fel încât să-I fim plăcuți Lui Dumnezeu.
Credincioșii nu trebuie să fie „speriați” de Dumnezeu. Nu avem nici un motiv să ne
speriem de Dumnezeu, sau să fim îngroziți de El! Noi avem promisiunea că nimic nu ne poate
despărți de dragostea Lui (Rom 8:38-39). Avem deasemenea făgăduința că El nu ne va lăsa și nu
ne va uita niciodată (Ev 13:5). Frica de Domnul înseamnă să avem o așa reverență față de El, încât
să determine felul cum ne trăim viața. A te teme de Domnul înseamnă a-L respecta, a te supune
pedepsei Lui și a te închina cu simțul uimirii înaintea Lui!

13
14
 Concluzie

În final, mărturisesc că deși mântuirea este una, făcută tuturor oamenilor de Domnul nostru Iisus Hristos prin
jertfa Sa pe Cruce, așadar am putea spune că sunt mai multe căi de mântuire, câte una diferită și proprie fiecărui om.
Aceste căi de mântuire sunt asemenea unei hărți cu drumuri, unde orice om își alege propriul drum, dar foarte
important este ca după această călătorie să ajungem la destinația corectă și să nu ne rătăcim pe undeva din cauza
dificultății drumului pe care si l- ales, sau mai rău să își piardă viața pe el din cauza riscurilor pe care nu a știut să le
evite.
Prin urmare persoanele care se rătăcesc de la calea cea dreaptă trebuie să caute adevărul și să își rezolve orice
problemă punându-și încrederea în Dumnezeu.

15
 BIOGRAFIE

Ne vorbește Părintele Cleopa 1, text îngrijit de Arhim. Ioanichie Bălan; Ediția a III-a, Edit. MĂNĂSTIREA
SIHĂSTRIA 2010
Ne vorbește Părintele Cleopa 8, text îngrijit de Arhim. Ioanichie Bălan; Ediția a III-a, Edit. MĂNĂSTIREA
SIHĂSTRIA 2010
Ascetica și Mistica Ortodoxă vol. I ASCETICA, Pr. Prof. Dr. Acad.Dumitru Stăniloae; Edit. DEISIS 1993
Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul Alba Iulia
Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Pr. Ioan C. Teșu; TRINITAS Edit. Mitropolia Moldovei și
Bucovinei Iași, 2001
Morala creștină, Georgios Mantzaridis

16