3.

FRICA DE DUMNEZEU
ŞI GÂNDUL LA JUDECATĂ

Progresând, credinţa devine frică de Dumnezeu. Pe de o parte, nu credinţa se naşte

din frica de Dumnezeu, ci frica, din credinţă. Căci ca să-ţi fie frică de El, trebuie să crezi
în El. Pe de alta, credinţa nu se poate dezvolta fără ca să treacă prin frică sau, poate,
ajutată chiar de la început de frică (Fapte 2. 37). Credinţa nu e nici la început pur teoretică,
ci are, prin frica ce o însoţeşte, un caracter existenţial. O credinţă ce n-a ajuns la frică sau
nu e însoţită de la început de frică, nu şi-a câştigat o eficienţă îndestulătoare pentru
pornirea la fapte.
Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul să copleşească frica
de lume. Frica de durerile şi de strâmtorărlle lumii ne face să ne aruncăm cu toată
nesocotinţa după plăcerile ei şi după situaţiile prospere care ne pot cruţa de eventuale
strârmtorări. Frica de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea si să nu dăm
ascultării chemării mai înalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinţă. De aceea forţa
de atracţie a lumii, manifestată nu numai prin împătimirea de plăcerile lumii, ci şi prin
frica de lume, trebuie contracarată printr-o frică şi mai mare: prin frica de Dumnezeu. Căci
nefiind în stare de la început să simţim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci
neputând fi dezlipiţi prin ele de lume, trebuie să fim dezlipiţi de lume printr-un act de
putere, de înspaimântare, printr-o frică mai mare, prin cea de Dumnezeu. Da aceea
scriitorii duhovniceşti deosebesc două feluri de frică de Dumnezeu: frica de robi, frica de
pedeapsa şi frica din iubire, frica de a nu ne lipsi de bunătatea Lui. Prima e a începătorilor,
a doua, a celor progresaţi.
Heidegger deosebeşte între frica «de ceva din lume» (Furcht) şi frica de golul lumii
peste tot, adică de existenţa în lume, care este simţită ca ameninţând în orice clipă, cu
platitudinea şi cu nimicnicia ei, modalitatea unei trăiri proprii, care face transparentă
fiecăruia intimitatea sa (Angst).
Dar omul căzut în forma cenuşie de existenţă nu mai ştie de frica de platitudine
(Angst). Aceasta izbucneşte câteodată in conştiinţa lui, ca o scurtă revelaţie a intimităţi ce
se vede înecată şi vrea să se salveze. Omul s-a dezobişnuit atât de mult de privirea
intimităţii sale în faţă şi de o existenţă proprie, deosebită de clişeele comune, încât se
sperie de asemenea revelaţii şi se aruncă şi mai mult în platitudine. Aceasta e frica
(Furcht) de ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica de a nu pierde
prilejurile de plăcere, pierdere care l-ar putea întoarce la intimitatea sa, la trăirea prin sine
însuşi, lipsit de sprijinul comod al lumii.
In această teorie găsim, într-o formă mai rezervată, trei adevăruri care coincid în
fond cu învăţătura creştină despre frică: Intâi, că viaţa pamântească a omului este insoţită
inevitabil de o frică; al doilea, că prin frica aceasta fiinţei umane i s-a dat un scut
împotriva primejdiei de a fi înecată de lume; al treilea, că omul a pervertit această frică ce
trebuia să-1 păzească de lume şi să-1lege de Dumnezeu, izvorul existenţei autentice,
concentrate în intimitatea spiritului, prefăcând-o intr-o frica de a nu fi lipsit cumva de
lume, de existenţa în orizontul cenuşiu al lumii, intr-o frică de a fi dezlipit de lume. de o
vieţui ca o fiinţă spirituală.
Frica de Dumnezeu ce se naşte din credinţa în El ar fi o reînviorare a fricii
primordiale, proprie fricii spirituale a omului, o reînviorare a lui «Angsl», în terminologia
lui Heidegger. Totuşi, în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se
pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci şi o frică unită cu încrederea în El.
 Desigur, Hridegger s-a ferit de a socoti că «Angst» e frica de Dumnezeu, ci a
socotit-o frică de lume. dar nu frică de a nu pierde lumea, ci frică de a se pierde în lume;
nu o teamă care-l atrage pe om spre lume, ca „Furcht”, ci una care-1 pune în gardă faţă de
nimicnicia ei. Dar noi socotim că frica primordială şl fundamentală a fiinţei umane, de a
cădea în automatismul păcatului, al patimilor, al lumii, nu s-ar putea explica fără
sentimentul că el e răspunzător pentru păstrarea şi dezvoltarea caracterului său spiritual.
Iar sentimentul acestei responsabilităţii, conştiinţa că va avea să dea seama pentru această
cădere în braţele lumii, nu s-ar putea explica fără să existe un for superior tot de caracter
spiritual, de care atârnă. Dacă ar fi numai omul cu lumea, neavând să dea nimănui
socoteală de asimilarea sa completă cu lumea, frica omului de această perspectivă ar fi cu
totul inexplicabilă. În frica de a se confunda în lume (Angst), se revelează omului
caracterul său de fiinţă spirituală, făcută pentru legarea de Dumnezeu, Care-1 poate salva
ca fiinţă spirituală.
Frica de păcat prin alipire la lume este în fond frica de Dumnezeu. Dacă prin
credinţă ni se dăruieşle un început de evidenţă a prezenţei lui Dumnezeu, prin frică ni se
sporeşte revelarea acestei evidenţe şi acest spor îI simţim ca o forţă atât de puternică încât
e în stare să înmoaie sau să rupă toate legăturile care ne înlănţuiesc de lume: împătimirea,
frica, grija lumească. Dumnezeu, Care ne revelează puterea Sa în frică, ne face să ne
temem de a cădea în braţele păcatului, sau ale lumii, ne face să nu ne fie frică de a pierde
prilejurile de fericire în lume. Frica dc Dumnezeu copleşeşte frica de lume, aceea de a nu
o pierde. Ea promovează dimpotrivă frica de-a ne pierde în lume, prin alipirea la ea; ea ne
dă frica de lume în acest al doilea sens; ne dă frica de lume ca de un pericol pentru
existenţa noastră adevărată şi eternă.
În frica de Dumnezeu deci se mamiesta conştiinţa destnului nostru etern de a nu ne
asimila cu lumea. Se manifestă conştiinţa despre nimicnicia cu care ne ameninţă lumea;
conştiinţa că lumea contravine destinului nostru etern, asigurat de trăirea prin intimitatea
proprie.
De fapt, în frica de a păcătui, în frica de a cădea în braţele lumii, care e una cu frica
de Dumnezeu, nu avem conştiinţa unei primejdi imediate, ci a unei primejdii viitoare, şi
anume a unui rău care ne va apăsa existenţa la infinit.. Dacă n-ar fi decât lumea şi
perspectiva pierderii totale în ea, n-ar exista acel «Angst», de care vorbeşte Heidegger.
De aici, conştiinţa că urmările căderii noastre nu se vor arăta în toată gravitatea lor
decât deabia după ce vom trece, pe planul vieţii veşnice. De aceea frica dc Dumnezeu e o
frică de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soarta noastră; e frica de judecata din
urmă şi de chinurile unei veşnice existenţe neautentice, nedepllne.
In acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipită de gândul la Judecata din urmă.
Asceza răsăriteană ne recomandă neîncetat să medităm la Judecata din urmă, pentru ca să
sporească în noi frica de Dumnezeu, prin care evităm păcatul.
Precum credinţa, sporind prin virtuţile ce răsar din ea, încearcă anumite
transformări, aşa şi frica persistă şi ea pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar se
înnobilează, Sfântul Maxim, aducând la unison locurile Epistolei lui loan 4, 13 şl Ps. 34,
10, spune: «Frica este de două feluri: una curată. iar alta necurată Astfel, frica ce se
naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii ei păcatul,
întrucât nu e curată, nu va rămîne totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul. Dar
frica curată care stăruie într-una, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată,
fiindcă este fiinţlală. Ea ţine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca Unul ce-Şi
face vădită slava Sa care e mai presus de toată împărăţia şi puterea».
 Unii scriitori duhovniceşti recomandă şl gândul la moarte, ca mijloc de purificare
de patimi. Dar este vădit că nu moartea în sine sperie pe un credincios adevărat, ci
judecata lui Dumnezeu, care urmează morţii. Perspectiva unei morţi definitive şi totale nu
întreţine în om frica, ci cel mult o plictiseală pentru lipsa de sens a existentei. Gândul la
moartea în sine e şi el însă de ajutor cel puţin la începători, întrucât aduce în faţă sufletului
nimicnicia lumii şi a făgăduinţelor ei. Ioan Scărarul îi închină acestui gând un capitol
întreg între cele treizeci ale «Scării» sale. «Precum pâinea este cea mai trebuincioasă
dintre mâncări, zice el, aşa gândul la moarte e cel mai necesar dintre toate lucrurile.
Gândul la moarte naşte în cei ce vieţuiesc în mijlocul lumii osteneli şl deprinderi
cuvioase, mai biue zis dispreţul plăcerilor; ...Gândul la moarte este moarte zilnică,
gândul la sfârşit este un suspin de fiecare ceas. Cei ce au acest gând, mărind necontenit
frica prin frică, nu se odihnesc pînă nu-şi consumă şi însăşi puterea oaselor. Dar să fim
încredinţaţi că si ea este un dar al lui Dumnezeu; căci altfel, cum se face că aflându-ne
chiar lângă morminte râmân unii dintre noi fără lacrimi şi învârtoşaţi ?» .
Gândul la moarte şi la judecată face mai frecvent gândul la Dumnezeu, cu care a
început întărirea credinţei, sporind astfel meditaţia lăuntrică. Sau frica şi ghâdul la moarte
nu sunt decât găndul la Dumnezeu, asociat cu conştiinţa păcatelor proprii şi cu teama de
judecată.