Căința sau inima frântă conducătorilor religioşi, a soldaţilor, a unui tâlhar şi a celuilalt, şi în sfârşit a
„ Și toate mulțimile adunate la această priveliște, văzând cele petrecute, se centurionului (primii trei interoghează răstignitul, ultimii doi se lasă
întorceau bătându-și pieptul” (Lc 23,48)
Căința apare ca o frângere a inimii de piatră, despre care vorbește sf.
Scriptură. De aceea la un moment dat inima noastră aproape că este străpunsă,
asemenea acelei stânci din Biblie care o dată atinsă de bastonul lui Moise din
ea va izvorî apă: lacrimile căinței.
„Cine își cunoaște propriul păcat este mai mare decât cel care învie un
mort. Cine își plânge o oră păcatul este mai mare decât cine învață lumea
întreagă. Cine își cunoaște propria slăbiciune este mai mare decât cine vede un
înger. Cine îl urmează pe Cristos în secretul inimii este mai mare decât cine se
bucură de faimă în biserici” spune sf. Isac Sirul.
Putem cunoaște propriul păcat doar în momentul în care îl cunoaștem pe
Dumnezeu. Pentru că nu există un alt loc pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu
decât prin convertire. Dumnezeu se face cunoscut astfel prin iertare, iar
păcătosul, descoperă din partea sa infinitul milostivirii care înghite abisul
păcatului său.
Convertirea este o întoarcere a inimii: pornește în inima noastră un proces
spiritual datorită căruia inima se eliberează de orice duritate și rigiditate,
lasă să cadă orice egoism și ambiție, se eliberează de sine și se abandonează
lui Dumnezeu. Atunci când o inimă se oferă astfel lui Dumnezeu, El devine
un foc mistuitor (Dt 4,24).
S-ar putea obiecta că o experiență de acest tip este rezervată doar marilor
păcătoși, adică acelora care înainte de a-l întâlni pe Isus aveau conștiința
foarte murdară; dar ce se întâmplă cu creștinii angajați care au doar câte un
păcat mic și care în rest se comportă în mod exemplar? O asemenea întrebare
trădează o premisă inconștientă: încă împărțim lumea în păcătoși și drepți
și pe noi ne punem de partea drepților.
Iar aceasta este tocmai atitudinea de care Dumnezeu vrea să ne vindece.
Trebuie să ne fie revelat fiecăruia păcatul în același timp cu milostivire:
nimeni nu poate să se sustragă acestei necesități, nici măcar cel care vrea să-l
urmeze îndeaproape pe Isus.Sf. Paul: ”Vrednic de crezut și de primit cu toată
încrederea este cuvântul: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei
păcătoși”, între care eu sunt primul” (1Tm 1,15)
Ce înseamnă pentru mine căința inimii?
Căința se naște în fața crucii lui Isus, a iubirii sale
- Scena începe şi se termină cu poporul care priveşte şi contemplă
crucea (v.35, v43); în mijloc sunt diferitele modalităţi de a privi crucea: cea a
interogaţi, interpelaţi de Răstignit care devine elocvent pentru ei). Noi suntem
poporul care stă și se uită: privește, judecă și se identifică succesiv cu
diferitele personaje pentru a ajunge la sfârșit să își bată pieptul înaintea crucii.
- Refrenul: „Salvează-te pe tine însuţi!” (35.37.39).De ce Salvatorul nu
se salvează?Cum poate un învins să fie cel care eliberează?
- Cristos e răstignit în mijlocul a doi răufăcători: s-a făcut în toate
asemenea nouă, afară de păcat… solidaritatea sa cu noi merge până acolo
unde noi înşine nu am vrea să mai fim cu noi; realitatea noastră de slăbiciune,
cu limitele sale îl conţine pe Dumnezeu;
- „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac”: ne descoperă iubirea lui Dumnezeu
pentru toţi, răstigniţi sau oameni care răstignesc pe alţii; relatarea care
urmează are scopul de a ne ajuta să înţelegem ceea ce facem; nu vom putea
înţelege niciodată în întregime realitatea păcatului;
- Conducătorii religioşi ai poporului: pentru ei răstignirea este ceva
impur şi necurat, contrară lui Dumnezeu; Isus îi salvează pe alţii, dar nu şi pe
sine… îi salvează pe alţii, pierzându-se pe sine, contrarul a ceea ce facem noi
care îi pierdem pe ceilalţi crezând că astfel ne salvăm pe noi.; Un Dumnezeu
răstignit ne salvează de imaginea falsă despre Dumnezeu, conform căreia
Dumnezeu este cineva înfiorător care răspunde cu violenţă la violenţă, care îi
are pe toţi la dispoziţie, dar nu stă la dispoziţia nimănui, capabil să se salveze
pe sine şi să îi condamne pe ceilalţi; noi ne imaginăm un Dumnezeu care
realizează dorinţa noastră de a avea, a putea şi de a apărea; este proiecţia
dorinţelor noastre distructive. În faţa unui Dumnezeu proiecţie a dorinţelor
noastre e normal să existe atei; Crucea ne arată adevărul despre Dumnezeu
care se pune în mâinile tuturor şi pe toţi ne slujeşte cu umilinţă şi blândeţe, un
Dumnezeu care dăruieşte totul, chiar si propria viaţă; Crucea ne salvează de
imaginea falsă a unui Dumnezeu care nu simte compasiune pentru rănile
noastre, sau e indiferent, sau şi mai rău le cauzează; ne salvează de imaginea
unui Dumnezeu sadic, gelos pe libertatea şi fericirea noastră, poliţist gata
oricând să împartă condamnări, imagine pe care din păcate mulţi o mai iau
drept adevăr.; Adam, catehizat de şarpe, a fugit de această imagine! Crucea ne
oferă imaginea unui Dumnezeu rănit, vulnerabil în faţa răului nostru, care este
atotputernic în iubirea sa care dă viaţă!
Căința este descoperirea faptului că atunci când avem o imagine falsă
de fapt îl rănim pe Dumnezeu, rănim chipul lui Dumnezeu din noi. Căința
este părerea de rău pentru rănile pe care ni le-am provocat și le-am provocat
lui Dumnezeu în noi. Ce fel de chip al lui Dumnezeu port în mintea și inima
mea și ce fel de chip al lui Dumnezeu mărturisesc celorlalți?
- Din punct de vedere politic, soldatii, crucea este ridicolă şi
neputincioasă: este moartea sclavului care a dorit să se facă rege; „Dacă tu eşti
rege!, salvează-te pe tine însuţi”; regele este modelul oricărui om reuşit în
viaţă: este omul ideal, idealul fiecărui om; regele mereu şi oricum se salvează
pe sine! Isus este într-adevăr regele care ne salvează de imaginea falsă despre
om, reprezentată de rege; omul bogat şi puternic, cel violent care i-a distrus pe
ceilalţi, nu este omul realizat. Este un sărac falit, sclav al idolului averii,
puterii şi aparenţei; a-l avea pe acesta drept model înseamnă a-şi sacrifica
propria viaţă pe altarul mândriei. Isus ne vindecă de delirul de putere ce ne
locuieşte şi ne arată că omul nou este cel care are o atât de mare libertate,
încât îşi dă viaţa pentru alţii; puterea cea mai mare este cea de a da, nu de a
lua viaţa, este a sluji, şi nu a te sluji de alţii; toţi regii au devenit file de istorie,
in schimb, Isus şi libertatea sa provoacă şi acum.
Căința se naște și din descoperirea deșertăciunii bogățiilor acestei
lumi.
- Primul răufăcător, reprezintă falsa imagine despre salvarea personală:
salvarea de evenimentul morţii, frica cea mai mare a omului; Cristos care
moare pe cruce ne salvează de această imagine de mântuire: moartea nu este
sfârşitul vieţii, ci comuniunea deplină cu Tatăl; numai astfel viaţa poate fi
trăită având sens şi frumuseţe; Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi” este
disperarea unei persoane care se găseşte în faţa propriei morţi- unica problemă
care ne priveşte pe toţi la un moment dat; ceea ce ne interesează pe noi este să
scăpăm de moarte, iar pe Dumnezeu îl folosim în funcţie de această dorinţă a
noastră; a pretinde ca Dumnezeu să ne salveze „de” moarte, salvându-se pe
sine, înseamnă a nu-l cunoaşte; Dumnezeu nu ne salvează de moarte, ci „prin,
în” moarte, şi nu salvându-se pe sine, ci pierzându-se pe sine; dacă El nu ar fi
intrat în moartea noastră, aceasta ar fi rămas pentru noi ameninţarea supremă.
Dar dacă el este prezent în moartea noastră, atunci aceasta nu mai este o
separare, ci comuniune cu izvorul vieţii: Eu nu mor, ci intru în viaţă!
Căința se naște în noi atunci când înțelegem că am lăsat mai mult
spațiu fricii decât iubirii. Care sunt temerile cele mai frecvente care
împiedică oamenii să primească iubirea lui Dumnezeu?
- Celălalt tâlhar: vede în răstignit o noutate incredibilă: noi toţi vom fi,
mai devreme sau mai târziu, ţintuiţi pe stâlpul răului nostru. Dar de ce El, cel
Drept e acolo? Numai ca să fie cu mine şi ca şi mine, pentru ca şi eu să fiu
cu el şi ca şi el! „El m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine!” Problema
fundamentală a creştinului este să înţeleagă că Cristos a murit pentru mine,
din cauza mea. Trecerea de la primul la al doilea răufăcător este exorcismul
pe care îl înfăptuieşte evanghelia în viaţa noastră; este eliberarea de
minciună, care ne face să credem că Dumnezeu este invidios şi duşman, şi de
teama de moarte, care nu mai este despărţire de el, separare: „Cine oare ne va
despărţi de dragostea lui Cristos? nici moartea” (Rom 8) …fără experienţa
unei iubiri care e mai puternică decât moartea, nu suntem niciodată liberi.
Mântuirea nu este a scăpa de moarte, dar a descoperi că ea nu e acel
nimic de care ne temem, ci compania cu Isus, care ne iubeşte şi îşi dă
viaţa pentru noi. Noi ne aşteptăm o salvare care este proiecţia dorinţelor sau
a fricilor noastre; dar e mincinoasă, pentru că noi suntem fiinţe limitate,
mortale; Isus pe cruce ne salvează şi de ideea greşită despre moarte, şi deci
despre mântuirea personală.
- Dialogul încredinţării; aminteşte-ti de mine; tu vei fi cu mine;
Paradisul este a fi cu El;
- Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul! Luca face din abandonul
lui Dumnezeu , abandonul în mâinile lui Dumnezeu: este încrederea totală în
tatăl; a-şi da duhul, înseamnă a-l dărui înapoi lui Dumnezeu, este Duhul Sfânt.
Pt noi: moartea este actul prin care răspundem la darul total prin abandonul
total (durerile naşterii).
- Centurionul, văzând iubirea manifestată de Cristos pe cruce îl
preamăreşte pe Dumnezeu, numindu-l pe Cristos „drept”, un atribut al lui
Mesia, pentru că în el se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu: îndreptăţirea
noastră; în Mc: Acest om era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”; Centurionul
ştie de ce şi pentru cine a murit Domnul. El era un păgân, comandantul
plutonului de execuţie, călăul celui nevinovat. Ştie pentru că l-a ucis el, în
timp ce Isus se ruga pentru cei care-l răstigneau şi îşi dădea viaţa pentru ei.
Singurul care-l poate înţelege pe Isus răstignit pe cruce, este cel care l-a
răstignit; credinţa se naşte în faţa iubirii infinite şi nemeritate a lui Cristos
pentru cei care l-au condamnat şi l-au refuzat; Dumnezeu este cineva care
poate iubi în acest mod.
- Crucea nu este un eveniment numai de acum 2000 de ani; rămâne
semnul constant prin care Dumnezeu se prezintă omului pentru a-i oferi
mântuirea. Şi astăzi înfometatul, însetatul, cel gol, cel închis, sunt mereu El,
cel răstignit, care va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Căința se naște din privirea lui Cristos care suferă împreună cu mine și
pentru mine, din privirea către Cristos care moare împreună cu mine și pentru
mine. Ce m-a ajutat cel mai mult să primesc iubirea lui Cristos care a fost
răstignit și a murit pentru mine?