Cum se gândea Isus la milostivire?

Cine este omul? Orice om este un păcătos care aşteatpă să poată plânge în braţele lui Dumnezeu,
oricare ar fi păcatul său. Poate nu imediat...Dar va veni acel moment...Această solidaritate a lui
Isus cu păcătoşii, devine epifanie pentru noi pe cruce. Cum pleacă Isus dintre noi... pe cruce.
Toate Evangheliile spun că Isus a murit între doi păcătoşi publici, hoţi sau tâlhari.
Orice om aşteaptă şi doreşte să întâlnească privirea şi chipul lui Isus pentru a putea întâlni
milostivirea lui Dumnezeu, pentru a putea fi eliberat de greutatea vinovăţiei sale. Întâlnirea cu
milostivirea lui Isus este cea care face să se nască în noi căinţa autentică, adică lacrimile de
căinţă şi lacrimile de iertare. În acest sens ne indentificăm cu toţii cu acea femeie păcătoasă care
doar după ce a întâlnit acest chip a reuşit să lase lacrimile sale de căinţă şi de recunoştinţă să îi
spele inima, mintea şi apoi să îi dea puterea de a se ridica şi de a merge în pace.
Comportamentul lui Isus plin de milostivire faţă de cei păcătoşi a făcut să ajungă şi la inima
acestei femei vestea minunată că ea este iubită şi acceptată în mod necondiţionat. Că privirea lui
Isus nu se opreşte la păcatul omului ci ajunge la persoană. Pentru el este mai importantă persoana
decât păcatul acesteia. Omul rămâne un om, chiar dacă a comis răul. Din păcate noi suntem
obişnuiţi să identificăm şi să definim persoanele plecând de la un aspect negativ. Această
manieră de a defini pe alţii de la unul dintre aspectele lor, nu este creştin. Un om este mereu mai
mare decât păcatul pe care îl comite, mai mare decât viciul pe care îl face.
Isus pune în practică ceea ce a spus în VT: eu nu vreau moartea păcătosului, vreau ca el să se
convertească şi să trăiască. Nu e întâmplător că tocmai la sfârşitul acestui capitol, fariseii şi
învăţătorii au cules pietre pentr a-l lapida pe Isus. Dar doar când ceilalţi au plecat stă în picioare
în faţa femeii ca şi un judecător care iartă. Apoi îi spune femeii: Femeie! Nu îi spune adultero, ci
îi restituie adevărata ei demnitate. Este o femeie şi nicio femeie nu poate fi definită de păcatul
său, precum nici un bărbat. Pentru creştini un om nu poate fi identificat cu păcatul pe care l-a
făcut. Isus spune: aceasta nu este o păcătoasă, o adulteră (toate titlurile pe care noi le dăm).
Nimeni nu îi spuseseră acestei femei: femeie. Isus îi restituie cuvântul: cine te-a condamnat?
Nimeni, Doamne. Este o mare profesiune de credinţă: el este Domnul, Kyirios, aşa cum îl
chemăm şi noi astăzi. Nimeni, Doamne. Cine stă în faţa acestei Femei nu este un simplu rabi, ci
este Domnul, Kyirios. Isus încheie această întâlnire cu o vorbă extraordinară, pe care nimeni nu
poate să o spusnă: Mergi, şi de acum nu mai păcătui.
Exemplul din cartea Papei Francisc: regreti ca nu regreti? Dumnezeu pleacă de la cea mai mica
crăpătură din uşa vieţii noastre şi ne spune: tu eşti mai mult decât ceea ce ai ajuns să crezi despre
tine, copilul tău e mai mult decât eticheta pe care alţii i-au pus-o....tu eşti un fiu al lui Dumnezeu.
Milostivirea este o favoare nemeritată, dar gratis, har. Dacă fiorul de compasiune este o acţiune
de moment, bunăvoinţa, harul său este continuu este o ofertă cotinuă. Milostivirea este un dar
neaşteptat şi nemeritat al harului lui Dumnezeu pentru omul aflat într-o situaţie dificilă, pe care
şi-a provocat-o el însuşi. Dumnezeu vede sărăcia şi mizeria omului care suferă, îi ascultă
strigătul, se înfioară de milă, de compasiune şi se coboară spre mizeria şi sărăcia sa mereu, nu
doar o dată. Şi în ciuda infidelităţii omului, cu toate că acesta ar fi meritat o pedeapsă dreaptă, îl
acceptă, îl iartă şi îi oferă o nouă şansă. Toate acestea depăşesc mult gândirea noastră şi ne
conduc în misterul lui Dumnezeu.
Aceasta nu este niciodată negată: chiar şi dacă am deveni oameni pierduţi, noi ştim că în păcatul
nostru Dumnezeu continuă să ne iubească. Nu iubeşte păcatul nostru, ci ne iubeşte pe noi în
păcatul nostru. Parabola tatălui risipitor de milostivire este Evanghelia în Evanghelie: tatăl arată
o iubire care este mereu mai întâi.
Căința apare ca o frângere a inimii de piatră, despre care vorbește sf. Scriptură. De aceea la
un moment dat inima noastră aproape că este străpunsă, asemenea acelei stânci din Biblie care o
dată atinsă de bastonul lui Moise din ea va izvorî apă: lacrimile căinței.
„Cine își cunoaște propriul păcat este mai mare decât cel care învie un mort. Cine își plânge o
oră păcatul este mai mare decât cine învață lumea întreagă. Cine își cunoaște propria slăbiciune
este mai mare decât cine vede un înger. Cine îl urmează pe Cristos în secretul inimii este mai
mare decât cine se bucură de faimă în biserici” spune sf. Isac Sirul.
Putem cunoaște propriul păcat doar în momentul în care îl cunoaștem pe Dumnezeu. Pentru că
nu există un alt loc pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu decât prin convertire. Dumnezeu se face
cunoscut astfel prin iertare, iar păcătosul, descoperă din partea sa infinitul milostivirii care
înghite abisul păcatului său.
Convertirea este o întoarcere a inimii: pornește în inima noastră un proces spiritual datorită
căruia inima se eliberează de orice duritate și rigiditate, lasă să cadă orice egoism și ambiție, se
eliberează de sine și se abandonează lui Dumnezeu. Atunci când o inimă se oferă astfel lui
Dumnezeu, El devine un foc mistuitor (Dt 4,24).
S-ar putea obiecta că o experiență de acest tip este rezervată doar marilor păcătoși, adică acelora
care înainte de a-l întâlni pe Isus aveau conștiința foarte murdară; dar ce se întâmplă cu creștinii
angajați care au doar câte un păcat mic și care în rest se comportă în mod exemplar? O asemenea
întrebare trădează o premisă inconștientă: încă împărțim lumea în păcătoși și drepți și pe noi ne
punem de partea drepților.
Iar aceasta este tocmai atitudinea de care Dumnezeu vrea să ne vindece. Trebuie să ne fie revelat
fiecăruia păcatul în același timp cu milostivire: nimeni nu poate să se sustragă acestei necesități,
nici măcar cel care vrea să-l urmeze îndeaproape pe Isus.Sf. Paul: ”Vrednic de crezut și de primit
cu toată încrederea este cuvântul: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei
păcătoși”, între care eu sunt primul” (1Tm 1,15)
Căința se naște și din descoperirea deșertăciunii bogățiilor acestei lumi şi mai ales deşertăciunii
orgoliului, trufiei. Căința se naște în noi atunci când înțelegem că am lăsat mai mult spațiu fricii
decât iubirii.
Fariseul din noi
Dorința de a ne cunoaște în profunzime, de a face adevărul în noi înșine pentru a nu cădea în
prăpastia orgoliului ne impune să considerăm trăsăturile tipice ale fariseului.
Cum se priveste pe sine fariseul
In Evanghelie el apare drept omul cu o religiozitate falsă, în mod aparent îndreptat către
Dumnezeu dar în realitate îndreptat numai spre sine, centrat pe sine. El poartă o mască care
nu îi revelează adevărata identitate, nici măcar când se privește pe sine. Fariseul se pune cu
Dumnezeu într-o relație de la egal la egal, nerecunoscând propria fragilitate, limita și păcatul
propriu, ci afirmă superioritatea sa prin operele sale. El nu se pune în discuție, nu se întreabă, dar
consideră de la sine înțeleasă propria superioritate. De aceea nu lasă spațiu pentru un punct de
vedere diferit de al său. Este un om centrat pe sine, pe propriile proiecte și pe propriul mod de a
gândi. Este închis noutății Duhului, de aceea îl privește pe Isus ca pe un pericol. Are o nevoie
rigidă de a se apăra care îl face orb în fața misterului lui Isus, care chiar dacă a redat vederea
orbului din naștere, nu poate nimic în fața orbirii interioare a farizeilor. În el se concentrează
refuzul de a recunoaște propria nevoie de iertare, toate iluziile noastre de atotputernicie,
care ne conduc să credem că ne putem salva de unii singuri.
În fariseu putem vedea reflectată luarea de distanță de Dumnezeu, toate fugile de casa
paternă, momentele în care ne-am închis iubirii, rămânând fixați de schemele noastre rigide de
gândire și acțiune. Practica sa religioasă este orientată nu la a se relaziona, ma la a se arăta pentru
a fi admirat și astfel la creșterea stimei de sine. Rugăciunea sa nu cunoaște dimensiunea tainei, a
inimii, a rugăciunii simple făcute din inimă. Este sever și rigid cu toți cei care trebuie să îi
judece, și ceilalți devin o scuză pentru laxism în propria privință. Are tendința de a se înșela pe
sine, să nu recunoască adevărul, să facă să apară motivațiile sale drept foarte pure și sincere față
de cum sunt în realitate. Este opusul celui curat cu inima și din această cauză nu îl vede pe
Dumnezeu.
Arta sa de apărare: neagă realitatea compusă din slăbiciune și păcat. In 9 constituie un fel de
proces în care rolurile se întorc: drumului lent de iluminare interioară căruia îi corespunde
miracolul i se opune progresiva orbire a farizeilor, dispuși să facă numeroase artificii numai să
nu îl recunoască pe Cristos. Această negare este indiciu al inflexibilității mentale și al rigidității
interioare. Și noi când negăm realitatea ne închidem în spatele unui scut care ne apără falsele
noastre certitudini. Mândria cunoaște o dublă mișcare autoprotectoare: pe de o parte se sperie și
neagă tot ceea ce în afară ar putea pune în pericol falsele sale certitudini, și pe de altă parte este
mereu mai speriată de propria fragilitate, pe care nu reușește să o admită (In 8,1-11).
O altă apărare a atitudini de orgoliu este mecanismul de proiecție, prin care atribuim
exteriorului mai ales celorlalți aspectele inacceptabile ale persoanei noastre. In In 9 orbul
este mai întâi considerat un martor util, dar apoi tratat drept păcătos și astfel este dat afară din
templu. Se devine orbi la propriul rău și în același timp face ca celălalt să apară drept un păcătos.
Farizeul este omul care este fricos, are o enormă frică interioară. Cauza acesteia este
tocmai lipsa acelei umile încrederi care, le caracterizează pe hoți și desfrânate, cărora Domnul el
garantează intrarea în împărăția cerurilor. Rădăcina orgoliului stă în zona cea mai profundă a
ființei noastre unde se luptă între ele încredere și neîncrederea. Există un duel interior între
tendința de a se deschide speranței, curajului de a crede într-o prezență bună, și dubiul că viața de
fapt e o junglă în care e posibil să supraviețuiești doar atacând și apărându-te; un duel între
moarte și viață.
Cum tratează farizeul pe ceilalți: se pune în centru, deasupra celorlați pe care îi
disprețuiește. Îi observă cu atenție pentru a-l prinde când dă greș, încercând să observe bine
limitele celorlalți și astfel se întăresc în ideea bună pe care o au despre sine. Ei nu înfruntă direct
persoanele, ci murmură, calomniază și mai ales manipulează. Și astfel insensibilitatea lor le face
inima de piatră. În ochii farizeului celălalt este doar un instrument adecvat, un lucru, de eliminat
dacă e periculos sau de manipulat dacă din folosul său poate obține ceva. Emblematică este
istoria lui Iuda, de care fariseii s-au folosit: aleat când le convenea, după arest disprețuit. Și Isus a
fost victima capcanelor lor.
Fariseul care e în noi se manifestă probabil în moduri diferite, adaptate timpului în care
trăim, în schimb la rădăcina comportamentului nostru de multe ori descoperim aceleași atitudini.
Tocmai de aceea Isus i-a pus în gardă împotriva aluatului fariseilor (Mt 16,6). Ca și fariseul, și
noi simțim riscul de a ne pune pe noi în centrul vieții și deasupra celorlalți și ajungem în
asemenea defecte. Asta nu trebuie să ne facă să cădem în descurajare și în absența speranței.
Păcătoșii iubiți din Evanghelie sunt acolo să ne arata că nimic nu e fără de putință la
Dumnezeu (Lc 1,37), cu condiția să existe o inimă dispusă să recunoască propria slăbiciune
și să se dispună iubirii care îl salvează.
Milostivirea este unica experienţă de mântuire pe care o putem face aici pe pământ, experienţa
milostivirii lui Dumnezeu. Trupul nostru rămâne fragil şi precar, viaţa noastră rămâne contrazisă
de suferinţă, de boală, iar moarte se apropie de toţi. Aici pe pământ unica experienţă de mântuire
pe care o putem face este aceea a milostivirii. Benedictus: ne-a dăruit cunoaşterea mântuirii prin
iertarea păcatelor. Nimic mai mult, dar e tot. Această iertare ne permite să avem acces la
comuninunea definitivă cu Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu nu are altă condiţie decât aceea de
a-l primi cu uimire.
Dumnezeu nu iubeşte păcatul oamenilor, ci ne iubeşte în păcatul nostru. Şi nu în ciuda păcatului
nostru. El ne iubeşte atunci când noi îl urăm, El ne reconciliază cu El în timp ce noi suntem
păcătoşi. Romani 5: Paul nu îl întâlnise niciodată pe Isus. În timp ce noi eram păcătoşi,
Dumnezeu ne-a iubit. Iată mesajul lui Isus. Oare noi am spus vreodată: dacă eşti rău, Dumnezeu
nu te mai iubeşte? Dumnezeu ne iubeşte în timp ce suntem păcătoşi. Ce i-a cerut Tatăl fiului:

Atunci trebuie să invocăm pe Duhul Sfânt, să îi cerem lui Dumnezeu toată forţa iertării sale. Este
greutatea harului său. Iertarea lui Dumnezeu precedează mereu iertarea noastră, chiar şi căinţa
noastră. Această iertare a lui Dumnezeu cauzează convertirea, şi nu invers. Întoarce-mă Doamne
şi mă voi întoarce. Pentru că dacă Dumnezeu nu ne întoarce cu iubirea lui, noi de unii singuri nu
ne întoarcem. V-ati gândit vreodată cum iubim noi păcatele noastre? Noi nu le mai iubim ori
dacă ne fac rău sănătăţiii sau dacă ajung să fie cauză de ruşine pentru că ceilalţi le cunosc...dar
dacă nu, atunci noi ţinem la păcatele noastre şi suntem perseverenţi în acestea. Iată de ce: întarce-
ne Doamne, şi noi ne vom întoarce!
A renunţa la rău şi să rămânem la o pasivitatea de anu face. Apoi într-un al doilea moment
trebuie să încercăm să privim la cel care ne-a jignit. Mai întâi sau mai târziu ne dăm seama că nu
poate fi identificat cu răul pe care l-a comis: celălalt nu întrupează răul, ci doar o persoană care a
făcut ceva rău. Dacă nu ne asumăm această privire nu vom reuşi. Omul rămâne un om, care da a
comis răul. Din păcate noi suntem obişnuiţi să identificăm şi să definim persoanele plecând de la
un aspect negativ. Această manieră de a defini pe alţii de la unul dintre aspectele lor, nu este
creştin. Un om este mereu mai mare decât păcatul pe care îl comite, mai mare decât viciul pe
care îl face.
Dreptatea lui Dumnezeu conţine milostivirea. Iar nouă ne e greu să înţelegem aceasta. Iar uneori
spunem: chiar exagerează, e prea mult. Dar, venim dintr-o lume în care am fost mai mult formaţi
despre tema dreptăţii sau pe tema milostivirii. Isus spune că desfrânatele vă vor merge înainte: o
desfrânată ar vrea să schimbe viaţa. În condiţia sa este capabilă să ceară iertare lui Dumnezeu.
Dar noi, credincioşii, nu prea suntem păcătoşi: nu am omorât pe nimeni... Lumea nu mai vrea să
afle despre păcat. Facem păcate, chiar dacă nu ne dăm seama... Problema e tocmai aceasta: nu ne
simţim drepţi. Dacă cineva nu se simte păcătos, nu are nevoie de Isus. Dar dacă cineva se simte
păcătos, atunci eu mă închin înaintea lui.

Abba del deserto: Ce faceţi voi călugărilor? El răspunde: noi cădem, cerem milostivire şi ne
înălţăm; cădem, cerem milostivirea lui Dumnezeu şi ne ridicăm; cădem, cerem milostivirea lui
Dumnezeu şi ne ridicăm. Sf. Benedict are o scară cu 12 trepte: pe a douăsprezecea se va simţi ca
şi acel vameş care îi cere Domnului să să se milostivească. Papa a dorit un an al milostivirii: el
vrea să ne înveţe aceste lucruri şi să le spună Bisericii.
Milostivirea trebuie cerută în rugăciune: a face rugăciunea este darul milostivirii pentru noi
păcătoşii. Nu trebuie să ne scandalizeze milostivirea, ci trebuie să ne ajute să înţelegem inima lui
Cristos, care este o inimă de milostivire.

Exemplul pozitiv de fariseu: Nicodim.

Cantalamessa
Femeia simte acea privire de milostivire ca şi un balsam care îi coboară în inimă. Nicio persoană,
niciun bărbat nu o privise astfel. Isus îi dă posibilitatea să înceapă din nou să trăiască, să spere, se
întoarce acasă. Această femeie era liberă acum, nu numai în afară, înaintea oamenilor, dar şi
înăutru, înaintea lui Dumnezeu. Îndreptăţită, precum vameşul care a coborât de la templu.
Isus nu spune că adulterul nu este păcat, sau că este lucru fără importanţă. Acesta rămâne un
păcat care face mult rău conştiinţei şi inimei acelei persoane. Rămâne un rău care distruge familii
şi suflete. Constrânge acea persoană să aibă două vieţi, se caută individualizarea unei vinovăţii în
alţi. Nu este doar o trădare a unui soţ, ci şi o trădare de sine. Isus nu vrea să aprobe greşeala
femeii, dar vrea să condamne atitudinea acelora care sunt gata doar să denunţe şi să dezvăluiască
păcatul celorlalţi. Din păcate şi noi când cădem în acelaşi păcat, atunci când cineva din cercul
nostru de cunoscuţi are această problemă. Dar noi nu bârfim sau condamnăm pentru că destetăm
păcatul comis, dar pentru că avem ceva cu acea persoană. Pentru că, în mod inconştient, prin
contrastul dintre noi şi comportamentul negativ al celuilalt dorim de fapt să îl scoatem în
evidenţă pe al nostru. De aceea trebuie să fim autentici înaintea Domnului, şi să mergem la Isus
să cerem iertare pentru păcatul nostru şi nu pentru condamnarea altora.