Sunteți pe pagina 1din 11
anul XXX septembrie - octombrie 2005
anul XXX
septembrie - octombrie 2005
editorial
editorial

CIUMA

Pr. Doru Costache

Am fost tentat de mai multă vreme să abordez acest subiect, văzând starea de lucruri din biserica noastră. Am aşteptat până acum nu pentru că mi-ar fi fost jenă de gura târgului (cei dintre Dvs. care s-au ostenit să încerce a mă cunoaşte ştiu deja că nu mă interesează bârfele “comunitare”),

ci pentru că am sperat ca

fenomenul să dispară de la sine, cum spaimele coşmarurilor se risipesc la primele raze de soare. Se pare însă că ori nu am aşteptat destul, ori conştiinţele unora dintre enoriaşi sunt mai profund rănite decât am crezut… În primul caz, evident că ar trebui să mi se acorde circumstanţe atenuante: îmi este realmente greu să accept instituirea anormalităţii ca regulă a vieţii de zi-cu-zi în Biserica lui Hristos. În fond, de ce să asistăm cu

indiferenţă la permanentizarea unei condiţii anti-creştine într-o parohie creştină? În al doilea caz, evident

că toţi trebuie să devenim

conştienţi de persistenta influenţă dăunătoare a stării de lucruri dinainte. Vă scriu cu amărăciune despre acestea. Îmi veţi spune că nu am dreptul, că nu vă cunosc, că nu am trăit disperarea cu care aţi înfruntat “lumea nouă”, fugind din pustiul unei Românii devastată spiritual de comunism şi de tentaculele securităţii, sărăcită material de programele cincinale; mai ales, îmi veţi spune că nu ştiu prin ce pericole a trecut biserica. Şi aveţi dreptate, dragii mei, nu am cum să mai gust disperarea Dvs. Însă va

trebui să îmi acordaţi şi mie, păstorului Dvs., creditul cuvenit unuia care a venit aici pentru Dvs., nu pentru sine (deşi trebuie să recunosc că este mai uşor să trăieşti la Sydney decât în Bucureşti). Să mă credeţi, aşadar, când vă spun că am găsit aici, în lumea liberă, ecourile încă puternice ale acelei Românii devastate spiritual, urme care acasă devin tot mai şterse. Pericolele care au ameninţat biserica nu mai există, dar mulţi încă trăiţi ca sub asediu… Am încercat să vă înţeleg, dragii mei, am încercat să vă acord circumstanţe atenuante. Chiar am crezut că unii dintre Dvs. au rezistat şi că sunt pe cale de a se trezi. Unii au confirmat speranţele mele, ieşind curajos din peşteră şi întuneric. Alţii doar au dat ceva semne de viaţă, pentru a muri curând la loc, lăsându-se în continuare adăpaţi cu otrava care încă se mai revarsă în parohia noastră… Din nefericire, şi aceasta este amărăciunea mea, a păstorului Dvs., rănile “politicii” desfăşurate anterior în biserică sunt mult prea profunde. Sunteţi răniţi şi nu (vreţi să) ştiţi. Sunteţi în suferinţă şi nu vreţi să recunoaşteţi. Nu am venit să vă judec, ci să vă aduc pacea lui Hristos. Pacea aceasta nu poate fi însă pur şi simplu instituită prin lege; ea se câştigă prin efortul reciproc al celor implicaţi. Nu pot să fac singur nimic, chiar dacă Domnul este cu mine. În Biserica lui Hristos, totul este interacţiune. Fără ca Dvs. să acceptaţi şi să vă aduceţi aportul, nimeni nu poate face pentru Dvs. ceva.

pag. 3

Naşterea Maicii Domnului
Naşterea Maicii Domnului

INTRIGĂ ŞI INTOLERANŢĂ

M. Constanţa

Oare de multe ori ne dăm seama că înăuntrul nostru se dă lupta între bine şi rău? O ilustrare minoră, dar semnificativă, este toleranţa faţă de sine. Sunt evidente neajunsurile pricinuite de cei care tind să-şi impună interpretările personale în situaţii pe care nu le cunosc în toate detaliile, aruncând piatra intrigii cu intoleranţa celor ce au impresia că spusele lor sunt de necontestat. Cei care îşi pleacă urechea la asemenea vorbe nu sunt mai puţin vinovaţi decât cei ce stârnesc furtuna; inconştient, ei sunt deja pregătiţi să recepţioneze orice este negativ, fără a pune la îndoială cele auzite. Cei mai vinovaţi, cei care aruncă primii scânteia vrajbei, sunt vigilenţi la tot ce mişcă în jurul lor,

pag. 3

pag. 2

CALEA CEA STRÂMTĂ

Dr. Emil Eracovici

Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nerăbdarea şi neascultarea l-au condus la încălcarea poruncii dumnezeieşti, săvârşirea păcatului strămoşesc şi implicit pierderea asemănării cu Dumnezeu. Ţelul omului de aici înainte este lupta cu el însuşi pentru recăpătarea asemănării şi a chipului dumnezeiesc, adică desăvârşirea şi prin urmare mântuirea. Modelul nostru în această direcţie este însuşi Iisus Hristos, iar calea desăvârşirii este calea cea strâmtă, adică a credinţei, nădejdii şi a dragostei. Este o cale greu de acceptat, întrucât cere credinţă într- un Dumnezeu pe care ştiinţa nu-L poate dovedi, logica nu-L poate explica, iar materialismul din noi nu-L poate vedea, auzi sau pipăi. Cere nădejde în Dumnezeu atunci când ne simţim disperaţi, prăpăstioşi şi părăsiţi. Această cale ne cere dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele atunci când egoismul şi mândria din noi ne îndrumă la individualism, invidie şi neutralitate. Să nu confundăm această cale strâmtă cu o simplă formulă a

supravieţuirii. Nu cred că este suficientă supravieţuirea războiului distructiv provenit din noi înşine şi de la diavol prin ispite, instincte primitive negative, etc. Ferirea de faptele rele este importantă, reprezentând fundaţia spiritualităţii creştine, dar evitarea pacatelor este doar începutul drumului. Chemarea la desăvârşire reprezintă o chemare la luptă. O luptă constructivă, continuă, spre dragoste universală necondiţionată şi spre asemănarea cu Dumnezeu. Nu ajunge să nu facem rău – trebuie să facem bine. Nu ajunge să nu ne răzbunăm împotriva vrăjmaşului – trebuie să-l iubim. Să ne-amintim parabola talanţilor, unde slujitorul care nu a făcut altceva decât să evite degradarea sau pierderea talantului primit (putem interpreta aici – evitarea faptelor rele) a fost alungată, iar cei care şi-au înmulţit talanţii (săvârşirea faptelor bune, lupta constructivă spre desăvârşire) au fost bine plăcuţi stăpânului. Acestă cale strâmtă pe care ne-o propune Hristos nu cred că este totdeauna şi grea. Este strâmtă datorită faptului că necesită o decizie conştientă de-a o alege şi ghidaj continuu pentru a rămâne pe ea. Este incomfortabilă datorită dificultăţii cu care ne dezlipim de noi inşine pentru a ne alătura lui Dumnezeu şi aproapelui. Odată cu aceată alegere trebuie să ne

debarasăm însă de instinctele primare de supravieţuire individualistă prin egoism şi asuprirea directă sau indirectă a altora. Pe această cale ni se cere smerenie, plângerea păcatelor, blândeţe, dreptate, milă, inimă curată, dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De cealată parte există calea cea largă, ce duce la pieire. Largă datorită faptului că nu necesită efort, nu necesită atenţie, nu necesită ghidaj. Nu există legi restrictive, nici îndrumări spre osteneli deosebite. Este calea mândriei, invidiei, desfrânării, materialismului, urii, ignoranţei, dispreţului faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Aceasta este calea pe care suntem îndemnaţi atunci când ni se spune: “Urmează-ţi instinctele tinere” sau “Distrează-te cât poţi, că viaţa este scurtă”. Dar să avem grijă că aceasta este şi calea consecinţelor pentru viaţa prezentă şi viitoare. Dumnezeu ne oferă libertatea de a alege între cele două căi. Una ne cere efort în vederea desăvârşirii. Cealaltă ne oferă pieirea pe gratis.

ă vâr ş irii. Cealalt ă ne ofer ă pieirea pe gratis. de la lume adunate

de la lume adunate

Dreptatea şi Nedreptatea

(Redată de Emil Eracovici)

Se spune că într-o zi Dreptatea şi Nedreptatea se plimbau prin lume. La un moment dat, au ajuns într-un orăşel, mic dar cochet, oprindu-se în faţa unui restaurant. Nedreptatea: “Hai să

intrăm înăuntru, să ne ospătăm”. Dreptatea: “Eu rămân afară, pentru că nu am bani”. Nedreptatea: “Haide înăuntru, că rezolv eu”. Dreptatea, crezând că Nedreptatea are cu ce plăti, a intrat. Nedreptatea a comandat tot felul de bunătăţi, specialităţi, vinuri renumite, până s-au săturat. Nedreptatea (sculându-se

de la masă): “Hai să mergem”. Dreptatea: “Nu putem pleca până nu plătim”. Nedreptatea: “Hai să mergem că am plătit eu înainte”. Dau amândoi să plece, când îi vede ospătarul, se apropie de ei şi le întinde nota de plată. Nedreptatea: “Ce vrei, chelnere, că am plătit deja”. Chelnerul: “Nu aţi plătit,

domnule”. Nedreptatea: “Am plătit, chelnere, ba chiar trebuie să-mi aduci rest de la ce ţi-am dat”. Continuând ei aşa timp de câteva minute, chelnerul, frustrat şi sătul de argumentare, şi-a aruncat braţele către cer, strigând:

“Doamne Dumnezeule, unde este dreptatea?” Dreptatea a răspuns pe un ton resemnat: “Aici sunt, dar am mâncat şi eu…”

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

pag. 3

în biserică

Pentru slava lui Dumnezeu

Familia Adrian şi Rodica Gherla a donat bisericii o maşină de tuns iarbă Dl. Laurenţiu Fulga, preşedintele Societăţii Spirit Românesc, a donat bibliotecii parohiale un set de reviste româneşti, printre care Dilema Veche şi 22 La tipărirea acestui număr al revistei Viaţa parohială au contribuit Consulatul General al României la Sydney şi Dl. George Strungaru

General al României la Sydney ş i Dl. George Strungaru categorii oricum anulate în liturghie). Îns

categorii oricum anulate în liturghie). Însă pentru bisericile care au sală, existenţa unei mese “simbolice” nu se mai justifică. De ce să rămânem la simboluri, când putem avea realitatea? Aducerea acestor prinosuri nu are legătură cu evlavia personală şi nici, cu atât mai puţin, cu lauda de sine (“eu am adus, tu nu ai adus”; “eu am adus prăjituri, tu nu ai adus decât pâine” etc.), ci cu manifestarea sentimentului de apartenenţă la comunitatea parohială (“indiferent ce am adus, este din dragoste pentru voi”…). Ideal este ca fiecare liturghie să fie urmată de o gustare, de o agapă, cum o numeau primii creştini, adică de o masă a dragostei (cf. Faptele apostolilor 2:46), care să confirme şi să întrupeze comuniunea noastră. Supărarea unor membri ai parohiei noastre pentru scoaterea celebrei mese din biserică şi mutarea ei acolo unde-i este locul (în sala de mese), nu are justificare. Dacă cei supăraţi doresc să fie creştini, atunci să aducă, acolo unde trebuie adus, cu inimă bună.

Despre masa prinosurilor

Pr. Doru Costache

În primele secole creştine, liturghia Bisericii era miezul mesei comune la care participau membrii comunităţii. Scopul acestor mese era manifestarea apartenenţei la comunitate, ritualul euharistic (al aducerii mulţumirii şi apoi al împărtăşirii) pecetluind această apartenenţă (cf. 1 Corinteni 10:16-

17).

În timp, sentimentul apartenenţei s-a subţiat tot mai mult, devenind mereu mai simbolic. Împărţirea anafurei şi a prinosurilor aduse de către credincioşi nu sunt decât palide ecouri ale semnificaţiei prime

a mesei comune a liturghiei.

Evident, în bisericile care nu au sală de mese, chiar şi aceste simboluri sunt importante, dacă cele aduse sunt împărţite cu dragoste între credincioşii participanţi la liturghie (trecând peste categoriile necreştine numite aproapele şi departele meu,

Ciuma pag. 1

Intrigă pag. 1

însă gândurile lor bat pasul pe loc, ostenind în situaţii trăite într-un moment mai îndepărtat sau mai apropiat din viaţa lor, luptându-se cu fantome precum Don Qujote cu morile de vânt. Din păcate, regăsim aceste categorii peste tot în lume. Unii au interese ascunse, alţii o fac inconştient, doar din spirit de evidenţiere. Între cele două categorii, scepticii caută şi alte surse de documentare, pentru a putea judeca în detaliu. Adevărul iese la suprafaţă. Dezinformatorii şi intriganţii sunt izolaţi, însă rana deschisă de ei rămâne multă vreme între membrii comunităţii, refăcându-se mai târziu, printr-o fragilă încredere unul în celălalt. Toţi suntem supuşi greşelilor minţii, de aceea când ne mărturisim, preotul ne cere să

spunem păcatele noastre făcute cu gândul, vorba sau fapta. Puţini sunt cei ce nu pleacă urechea la primul zvon, ci aşteaptă şi alte variante, gândind că-i ceva necurat la mijloc; aceştia sunt cei ce încearcă să vindece rana, aducând încrederea şi argumentul că lumea este în continuă evoluţie, deci nu putem rămâne la idei şi fapte vehiculate cu timp în urmă. Este greu, dar nu imposibil, a urma pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care a adus iubirea şi îngăduinţa, care, pe cruce fiind, a rostit “Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac”. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în realitate nu exista temeiuri de duşmănie între oameni. Există numai prejudecăţi, intoleranţă şi, mai ales, lipsa dialogului conciliant.

Până când nu veţi accepta adevărul că aţi fost dramatic afectaţi de o “politică” stricătoare de suflet, veţi rămâne în continuare aşa cum vă simt şi vă ştiu. Veţi fi cu ochii în lacrimi la liturghie şi la predicile mele, dar veţi gândi în continuare ca nişte necreştini, pregătind cinic capcane pentru cei care au alte opinii decât Dvs. Veţi poza în buni credincioşi, aprinzând ipocrit lumânări pentru vii şi morţi, dar veţi avea în inimă doar veninul uciderii spirituale a fraţilor… Mă veţi săruta frăţeşte, dar veţi răsuci mai departe cuţitul în rănile pe care tot Dvs. mi le-aţi produs… Cât încă este lumină, umblaţi ca fii

ai luminii!

"de ce să fie bine, când poate fi mai prost?"

(înţelepciune românească, sintetizată de D. Costache)

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

pag. 4

CREZUL – INTERPRETATRE

- partea a 4-a -

preot dr. Doru Costache

Crezul continuă cu învăţătura despre cea de a treia persoană a Sfintei Treimi: Duhul Sfânt. Mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt, cum apare în Simbol/Crez, avea în vedere la origine învăţătura eronată a macedonienilor, o sectă din secolul al patrulea, care considera că Duhul nu este o persoană dumnezeiască.

Articolele Crezului care încep cu cel despre Duhul Sfânt au fost formulate în cadrul celui de al doilea sinod ecumenic, ce a avut loc la Constantinopol, în anul 381.

Textul articolului: [Cred] şi în Duhul Sfânt, Domnul făcător de viaţă, care din Tatăl purcede, cel care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, cel care a vorbit prin profeţi.

Duhul Sfânt. Numele celei de-a treia persoane divine reprezintă o aproximare la fel de analogică precum numele celorlalte două persoane, în încercarea de a reda ceva din misterul vieţii divine. Aşa cum în cele din urmă nu ştim în ce constau calităţile de Tată şi Fiu care denumesc celelalte două persoane divine – deşi diverse calificative derivate din aceste nume sunt cunoscute de teologie –, tot astfel nu ştim în ce constă calitatea Duhului Sfânt.

Termenul duh, provenind din limba slavonă, înseamnă vânt sau respiraţie, suflare, traducând foarte bine ebraicul ruah, grecescul pneuma ori latinescul spiritus. Este adevărat că termenul ebraic are şi un alt sens etimologic (cloşca aşezată peste cuib), dar în esenţă cuvântul duh redă ideea de bază. Părinţii Bisericii au căutat să distingă maniera în care Fiul şi Duhul provin din Tatăl, afirmând că Fiul se naşte precum un gând în minte, sau un cuvânt, ca expresie a

gândului, şi că Duhul purcede (porneşte/iese din) Tatăl asemenea respiraţiei din plămânii cuiva. Însă este evident că aceste analogii cu realităţile omeneşti nu fac decât să indice spre taina de nepătruns a vieţii dumnezeieşti, nicidecum să o definească. Nu există vreo posibilitate ca aceste nume/ analogii să exprime până la capăt taina dumnezeirii.

Oricum, datorită acestei analogii cu vântul/respiraţia, a fost foarte uşor pentru teologie să recunoască în Duhul Sfânt puterea lui Dumnezeu atotprezentă în creaţie. Această putere nu este însă o simplă energie a Tatălui: este o persoană reală, ca şi Tatăl şi Fiul, însă o persoană prin care oceanul

energiilor divine se revarsă în lume.

Domnul făcător de viaţă. Fiind Dumnezeu adevărat, ca şi Tatăl şi Fiul, cea de a treia persoană dumnezeiască participă la toate acţiunile Sfintei Treimi. Despre Tatăl a fost afirmat la începutul Crezului că este Atotţiitor şi Creator, iar despre Fiul că este cel “prin care toate au fost făcute/ create”. Acum se afirmă despre Duhul Sfânt că este creatorul vieţii. Întreaga lume este de la început patronată de suflarea Duhului (cf. Facerea 1:2); el este cel ce operează în interiorul misterului vieţii, făcând posibilă existenţa şi dezvoltarea noastră.

Faţă de teoriile moderne, care consideră că universul şi viaţa au numai cauze “naturale”, credinţa noastră dezvăluie acţiunea permanentă a Duhului Sfânt, fără de care nimic din ceea ce este nu ar putea fi. Pentru Biserică, existenţa şi viaţa sunt rezultatul unei complexe şi continui interacţii între energiile dumnezeieşti necreate, revărsate prin Duhul

Sfânt, şi energiile cosmice create.

Care din Tatăl purcede. Originea Duhului Sfânt este tot Tatăl, ca şi în cazul Fiului, numai că în vreme ce Fiul provine din Tatăl prin “naştere”, indiferent ce înseamnă aceasta, Duhul provine prin “purcedere” (ieşire), indiferent ce înseamnă aceasta. Spre deosebire de credinţa Bisericii noastre, întemeiată pe cuvântul Mântuitorului (cf. Ioan 15:26), Bisericile de tradiţie occidentală (catolicismul, protestantismul) învaţă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Textul din Ioan 15:26 spune însă limpede că Duhul provine (veşnic) din Tatăl, în timp ce Fiul doar îl trimite (istoric) în lume, spre continuarea operei mântuirii şi sfinţirii creaţiei.

Cel care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit. Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat. Chiar dacă nu se mai spune acum că este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, aşa cum s-a spus despre Fiul, acest lucru este subînţeles. Dacă nu ar fi de aceeaşi fiinţă cu celelalte două persoane, nu ar primi aceeaşi închinare şi slăvire.

Dacă Duhul nu ar fi Dumnezeu adevărat, noi, cei care am primit darul/posibilitatea renaşterii spirituale prin harul/lucrarea Duhului Sfânt, nu am mai avea acces la Dumnezeu. Doar dacă Duhul este Dumnezeu, harul său ne face participanţi la viaţa divină.

Cel care a vorbit prin profeţi. Duhul Sfânt nu este numai cel prin care creaţia este susţinută în fiinţă; el este şi cel prin care Dumnezeu a vorbit profeţilor, descoperindu-le planul divin privind mântuirea noastră. Acţiunea Duhului a constat în trecut în luminarea profeţilor şi a apostolilor cu

pag. 5

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

pag. 5

Crezul… pag. 4

adevărul de sus, şi în călăuzirea lor spre consemnarea corectă a acestui adevăr în Sfânta Scriptură (cf. 2 Petru 1:20-21; 2 Timotei

3:16).

Astăzi, rămânând cel ce umple cu prezenţa sa creaţia întreagă (aşa cum mărturisim în rugăciunea “Împărate ceresc”), Duhul Sfânt este şi cel care conduce Biserica spre înţelegerea întregului adevăr descoperit nouă de Hristos (cf. Ioan 16:12-13).

El este de asemenea cel pe care Tatăl îl trimite, în urma rugăciunii noastre, asupra comunităţii adunate în liturghie. Rugându-se în numele credincioşilor, preotul se adresează Tatălui cu aceste cuvinte: “trimite Duhul tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri [de pâine şi vin] ce sunt puse înainte/oferite”. Potrivit credinţei noastre, Duhul Sfânt transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos, dăruite apoi nouă în sfânta împărtăşire. Tot el este cel care îi transformă pe cei care se împărtăşesc în potire ale harului; este ceea ce spune sfântul Pavel atunci când afirmă că noi suntem temple ale Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 3:16).

DUMINICA A 10-A DUPĂ RUSALII

1 Corinteni 4,9-16; Matei 17,14-23

Semeţie şi lepădare de sine

Alina Victoria Paraschiv

Primirea Botezului ne înscrie pe traiectoria mântuirii, dar drumul devenirii poate fi presărat cu multe capcane. Pericopele biblice de azi ne ghidează spre o înţelegere a slăbiciunilor de fond pe care le manifestăm în grade diferite în relaţiile cu semenii noştri şi cu Domnul. Ca întotdeauna, primim şi indiciul unui panaceu. În Apostol, sfântul Pavel îşi dojeneşte copiii în credinţă pentru că au căzut în capcana semeţiei:

fălindu-se unii faţă de alţii ca înţelepţi întru Hristos (1 Cor. 4,10) sau considerându-se înainte de vreme învăţători în Hristos (1 Cor. 4,15), ei îl uită pe părintele/ Părintele lor, uită că învăţătura este relaţia – viaţa cu tatăl/Tatăl. Nu îşi mai pun problema lui a fi cu, ci se cred puternici pentru că au ceva… Apostolul îi recheamă la percepţia unor născuţi în Hristos, făcând o schiţă a ceea ce preupune viaţa celor ce-L urmează pe Hristos (1 Cor. 4,11-13). Din perspectiva pericopei apostolice, ceea ce apare analog în pericopa evanghelică este starea de imaturitate în credinţă a ucenicilor – viitorii apostoli –,

credinţă înţeleasă nu doar ca o încredere nestrămutată, ci ca o formă de conştiinţă născută în urma experienţei directe. Colaborarea la dezrobirea de duhurile răutăţii, la învierea din moarte şi naşterea prin Evanghelie în Hristos presupune o anumită condiţie duhovnicească: fără dialogul/ sfatul cu Domnul (rugăciunea), fără păstrarea propriei curăţenii (postul), fără o viaţă puternic ancorată în Dumnezeu, nu poţi înfrunta neamul demonilor. În acelaşi registru al condiţiei dureroase de ‘gunoi al lumii’, amintită de Apostol corintenilor, Evanghelia aşează Patimile Domnului ca unic drum de urmat pentru cei ce-L iubesc. Omului semeţ i se cere să ia aminte la acest parcurs al smereniei şi durerii ca soluţie a vindecării sale de singurătate, neputinţă şi moarte. La vestea patimilor Domnului lor, ucenicii se întristează (Matei 17,22). Este în parte o tristeţe a celor ce au început să-l iubească, dar poate fi în parte şi reversul semeţiei: neputinţa omului vechi de a se preda deplin fără ajutorul Domnului, în mâinile Lui.

Relaţii interumane

Carmen Manoliu, Bucureşti

Educaţia persoanei umane rămâne un proces dificil, deoarece suntem confruntaţi cu voinţe independente, lumi cu totul străine de noi, cărora nu le putem propune alternative valorice decât în măsura în care propria noastră existenţă reprezintă o garanţie de reuşită. Care este reuşita totuşi? În paradigmă creştină, la începutul mileniului III nimeni nu mai crede în fuga de lume. Soluţia eremiţilor este oarecum epuizată, cel puţin dacă avem curajul să privim în jur, constatând că există atâtea probleme

sociale care cer implicare activă. Păstrând proporţiile, raportându-ne discret la caracteristicile definitorii ale personalităţii umane, am putea constata că se profilează cu repeziciune o cerinţă acută, aceea de a fi persoană perfect adaptată fenomenului urban, rezistentă la condiţii de stres, bun comunicator, cu simţul umorului, excelent negociator şi manager al situaţiilor conflictuale. Evanghelia ne învaţă:

“Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii!” Această învăţătură are înţelesuri adânci, care privesc întreaga profunzime a firii umane. Pentru a relaţiona adecvat cu persoana umană, ai nevoie să-ţi înţelegi în primul rând propriile

resorturi; la ce reacţionăm mai rapid, ce ne frustrează, care sunt lucrurile şi principiile pe care le respectă un om? Omul deţine în experienţa sa existenţială un nucleu de principii şi credinţe convertite în atitudini de viaţă pe care le exteriorizează în comportamentul său zilnic. Pentru a înţelege o persoană şi a relaţiona adecvat cu ea, trebuie să-i respectăm acel set de credinţe şi principii care reprezintă nucleul de bază al personalităţii sale. Înţelegerea şi respectul adresat acestui nucleu face ca oamenii cu care interacţionăm să se simtă în siguranţă în raport cu atitudinile şi comportamentele noastre.

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

pag. 6

HORA DE FOC

Motto: oamenii sunt cuvinte sărutate de Dumnezeu

Oamenii miros a pământ aşa începe moartea

Sufletului îi cresc aripi sfâşiind haina de sânge

Trupul naşte în dureri cei din urmă ochi

În pântecul cerului “Osana” se cântă

Aşa începe hora de foc a cuvintelor-trupuri

Sorina Sandu

Craiova

MAMA

Unde cânţi frumoasă mamă Lăcrimând la porţi de seară Cine-ţi încălzeşte vatra Să te miri în taină iar, Ca făclii se-nvârt prin colţuri Mângâind plecarea noastră? Tu doar singură cu luna Te arăţi pe la fereastră Şi asculţi imaginarul Chiar iluzia şi clipa Când în streaşină-şi adună Seara puii rândunica. Bate clopotul şi greul Te invită la odihnă Prea te-ai obosit, o mamă Tristă, sfântă în lumină. Abia poţi, în rugăciune Să respiri de dor şi drag Şi reverşi spre Preacurata Lacrime ce curg şi curg Primeneşti şi vărui tinda Pui şi busuioc în grindă Şi dai Tatii de pomană Colăcuţu’ din oglindă Eu anume pot la poartă Să te simt şi să te strig Parcă mă îneacă mila Şi un ultim cucurig Şi văd lumile departe Şi obrazul tău îl ştiu Ne-mplinit şi ca al mamei Tare singur şi pustiu. O, ascunsu-te-ai de lume Pătimind ca un bărbat Prăvălind pe mine gânduri, Nostalgie şi păcat.

G. Costea 19 Florar 2005 Sydney

MAREA PIERDERE

Îmi proiectez în lacrimă Tot relieful incomensurabil al amintirilor, întrebându-mă:

unde-i clipa nemiloasă ce năruie cerul peste vârsta mormintelor peste neputinţele oamenilor de a rămâne nemarcaţi precum zorii unde-i poteca pe care umblam împreună cu luna şi caii în nopţile de vară ascultând fericit cântecul greierilor unde-i apa, ce-mi colinda izvoarele-n vis şi-mi fulgerau păstrăvii în luminoase cascade Unde-am dormit mai bine şi-am visat mai senin şi mai paşnic ca-n această iarbă pe jumătate moartă plină de rouă şi stele unde n-am rătăcit niciodată şi n-am cunoscut singurătăţi inutile unde clopotele nu erau interzise şi fiecare (după belşugul inimii) se ducea la ai săi între părinţi şi copii între viaţă şi moarte între cer şi pământ într-un hohot de lacrimi şi suspine într-o necosmică şi călătoare foşnire

G. Costea 24 prier 1996 Sydney

CREDINŢĂ

Tu creditezi existenţa cu simfonia suferinţei, Călăuzindu-mi fiinţa în timp incert Postulând incendierea clipelor în poarta fericirii, Apropiem Geneza de Revelaţie cu inocenţa copiilor.

28 10 2000

Carmen Simionov-Manoliu

MUGURI

Sub tălpi fragede de prunci Tărâmul copilăriei rotea-ntrupări măiestre, Croind din praf şi ierburi mirosul de poveste. Rupeam din pârgul zilei fructul crud Muşcând fericirea de pe obrajii rotunzi, Râset păgân înălţam pe aripi de înger firav. Nelinişti de rouă băteau în geam, Palide le alungam cu larmă nebună Iar fluturi în leagăn de cântec Ne înălţau spre lună.

26 06 2001

Carmen Simionov-Manoliu

Secetă şi credinţă

Mira Lefter

Bucureşti

După patru ani de secetă într-un sat, exasperaţi, sătenii au cerut preotului să-i strângă pe toţi pentru a face un pelerinaj în munţi: vor face acolo o rugăciune colectivă, rugându-l pe Dumnezeu să aducă ploaie. În grup, preotul a observat un copil cu pelerină de ploaie. Mirat, preotul l-a întrebat daca nu cumva a înnebunit. Cum să ia cu el pelerina de ploaie, când acolo n-a plouat de

patru ani, iar suişul te omora de căldură şi oboseală? Copilul i-a răspuns că este răcit şi că, dacă tot cer ploaie lui Dumnezeu şi aşa va fi, când se vor întoarce de pe munte potopul o să-i ude rău, iar el nu vrea sa răcească şi mai tare. În momentul acela s-a auzit un tunet teribil şi picăturile au început să cadă. A fost de ajuns credinţa unui singur copil spre a se petrece o minune în care până şi cei mai pregătiţi nu credeau cu adevărat. [rămâne de văzut ce ar trebui să creadă românii pentru a nu mai trăi drama potopului; D.C.]

pag. 7

Oraşe mişcătoare sau Oare ce vede ochiul?

Adriana Pavlinca

Sydney

Am afirmat odată că am aversiune pentru oraşul în care trăiesc. Ulterior am simţit nevoia să corectez ceea ce

am spus. Erata. Simţirea este un flux. Ce s- a întâmplat oare? Dimineaţa m-am trezit ca după un vis urât, cu toate că nu mai ţineam minte ce am visat. Legea gravitaţiei parcă se opunea tuturor eforturilor mele de a-mi face

sufletul să leviteze

alungit, diverse obiecte îmi cădeau din mâini, intram în uşi închise, conuri din pinul de pe potecă de asemenea ascultau legea pământească şi cădeau, cu ţintă, chiar pe capul meu. A trebuit, cu chiu şi vai, să merg la cumpărături, fiindcă frigiderul si stomacul meu sunau a gol. Mai bine stăteam sub

plapumă, în linişte şi întuneric. Dar am făcut un efort, spre a nu mă lăsa totuşi pradă impresiilor date de un

interior atât de compromis.

Dar cum s-a desfăşurat oare ciocnirea mea cu exteriorul? În loc să văd cerul, vedeam pământul. Oceanul se deschidea la orizont ca o baltă imensă şi zbuciumată. Extrem de nedumerită, mă întrebam oare de ce ridică-n slavi atâta lume apa asta întunecată şi plină de rechini

înfometaţi

conspira să mă enerveze, să mă calce metaforic pe bătături, să mă irite. În plus, mişcându-mă prin peisaj, nu găseam nimic interesant, nimic demn să mă inspire în vreun fel. Păsările croncăneau neîncetat, parcă spre a-mi deranja pacea timpanelor. Până şi soarele devenise agasant. Cum putea el arde atât de… insensibil la ceea ce simţeam în acel moment? Afară ar fi trebuit să tune şi să fulgere; furtuna mi s-ar fi potrivit mult mai bine. Dar, brusc, ca un făcut, starea vremii s-a schimbat. Vorbesc de climatul meu interior, mai schimbător decât rapida succesiune

Faţa mi s-a

gravitaţional

Totul în jurul meu

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

de ploi, soare, nori şi crivăţ la munte. Pentru o fracţiune de secundă, am prins un zâmbet frumos, menit mie, din partea unei persoane total necunoscute, şi – abracadabra! – m-am şi trezit într-alt oraş, cu totul altfel decât cel în care mă plimbam cu puţin timp înainte. Şi totuşi am parcurs numai câţiva paşi între punctul A şi punctul nou, B. Vederea era fizic aproape aceeaşi; doar eu nu mai eram la fel. Dar ce diferenţă… Acum oceanul era promisiunea depărtărilor, vedeam o lume infinită, departe dincolo de ea. Era bogăţie şi mister, iar sunetul talazurilor îl intuiam ca pe o legănare. Sufletul îmi zbura departe, şi mă plimbam spre casă ca

şi cum aş fi avut arcuri în tălpi. Ar fi şi prin ceea ce ni se înfăţişează prin

putut să-mi cadă o cărămidă în cap şi cred că mi-ar fi părut o simplă pană. Da, acelaşi oraş. Reflectând asupra trecutului, mi-am dat seama că ceea ce mi s-a întâmplat acum este de fapt ceva cu totul obişnuit… Altă dată ieşisem de la un film ştiinţifico-fantastic. În stradă, m-au copleşit zgârie-norii cu imensitatea lor luminoasă pe fundalul întunecat al nopţii. Astfel am perceput înălţimea lor mai bine, şi aş fi găsit foarte plauzibilă şi deloc surprinzătoare în acel moment apariţia unui vehicul zburător care ar fi făcut slalom printre clădiri de sus în jos, în stânga şi în dreapta. Ieşind într-o alta zi de la o conferinţa cu diapozitive despre Italia, m-am aflat instantaneu într-o Toscana inundată în culorile

amurgului, cu toate ca autobuzul în care eram se grăbea să treacă un Harbour Bridge chiar foarte depărtat de ţara lui Da Vinci… Am căzut prada şi halucinaţiilor despre patria mumă, în timp ce un român îmi povestea despre Bucureştiul interbelic. Mi se părea că tot ceea ce mă înconjura avea alura oraşului în care m-am născut, dar aşa cum arăta cu mulţi ani înainte ca mama să fi fost măcar un gând in mintea bunicii mele. Deci, cum oare să am încredere în proprii mei ochi? Îmi dau seama că, într-un fel, viaţa pe pământ este un vis, cum afirmă de veacuri orientalii. Nu numai prin calitatea ei efemeră, dar

prisma ochilor. Ce reprezintă acelaşi moment pentru două persoane diferite, aflate mai mult sau mai puţin în aceleaşi condiţii? Ce reprezintă pentru aceeaşi persoană două momente diferite? O infinitate de stări şi impresii Ochiul, in mod selectiv, nu degeaba numit fereastra sufletului, caută urâţenie în nefericire şi frumuseţe în bucurie. Cu toate că străzile, clădirile, copacii, marea şi podurile sunt la locul lor, impasibile, neutre (aceasta în afara caracterului estetic obiectiv, care de fapt contează cel mai puţin). Nimic nu pare la fel. Colorăm totul în viaţă cu ceea ce există în noi; suntem pictorii propriei noastre realităţi. Important este să ne dăm seama de acest lucru şi să nu ne răzbunăm pe un ocean, pe un om, pe un oraş

Important este s ă ne d ă m seama de acest lucru ş i s ă

pag. 8

Mirele şi Mireasa, păstorul şi turma

pr. Doru Costache

Cele de mai jos reprezintă esenţa mesajelor duminicale de la sfârşitul lunii august, aşa cum le-am perceput şi exprimat în predicile mele din perioada respectivă. La prima vedere, aceste mesaje se referă mai mult la locul preotului în comunitate. Evident însă că fiecare dintre noi are de meditat asupra locului său în comunitate şi în această complexă ecuaţie, în care sunt prezenţi nu numai factori umani, dar în care factorii umani sunt în cele din urmă hotărâtori: Dumnezeu nu va lucra niciodată în locul nostru, deşi lucrează pentru noi… Duminica a 8-a după Rusalii (1 Co 1:10-17; Mat 14:14-22) Textul apostolic vorbeşte despre dezbinările din Corint. Sfântul Pavel fusese primul apostol ajuns în oraş, însă după el mai sosiseră şi alţi predicatori ai cuvântului lui Dumnezeu. Acum corintenii erau dezbinaţi, fiecare pretinzând a aparţine fie unui apostol considerat mai presus de ceilalţi, fie lui Hristos. Sfântul Pavel le aminteşte că ceea ce reprezintă fundamentul comun al noii vieţi a corintenilor nu este predica unui apostol ori a altuia, ci Hristos, cel ce s-a răstignit pentru oameni şi în numele căruia corintenii au primit botezul. Mai mult, Pavel însuşi le aminteşte că el nu i-a convertit prin cuvinte frumoase, ci dând mărturie despre crucea lui Hristos. Fragmentul rezumat mai sus exprimă, evident, grija părintelui spiritual pentru bună-starea duhovnicească a fiilor săi. Se descoperă aici ceva din natura relaţiei dintre păstor şi turmă. Ignorându-şi păstorul, turma poate îmbrăţişa obiceiuri aberante, contrare propriei meniri. Este de competenţa păstorului să readucă turma pe calea cea bună, la păşunea bogată a înţelepciunii evanghelice. Însă, potrivit textului evanghelic al acestei duminici, relaţia păstor-turmă nu epuizează taina vieţii creştine.

mulţii păstori veniţi la ei, dintre care unii cu gânduri de dezbinare. Sfântul apostol le atrage atenţia tuturor că singura temelie a comunităţii este Hristos, nu păstorii care vin şi se duc, cu mai multă ori mai puţină iscusinţă pastoralăŢine de fiecare păstor să lucreze cu bună-credinţă şi nu toţi au roade în comunitate. Dacă însă ei lucrează fiecare asupra sa, chiar dacă rodul lor în turmă nu este pe măsura aşteptărilor, ei îşi pot salva sufletele dacă sunt cu bună- credinţă şi dacă prin viaţa lor s-au făcut temple ale Duhului Sfânt. Duminica a 10-a după Rusalii (1 Co 4:9-16; Mat 17:14-23) Păstorii sunt mereu expuşi. Turma aşteaptă de la ei uneori ceea ce ei nu pot da. Apostolii Domnului nu au fost în stare să vindece copilul lunatic. Dispreţuiţi de toţi, ei gustă neîncetat – potrivit mărturiei sfântului Pavel – amărăciunea dezamăgirilor şi paharul suferinţei. Expuşi în faţa tuturor, ei sunt principalele ţinte ale răutăţii. Totuşi, deşi au ales să fie precum gunoiul înaintea oamenilor, ei rămân cei care moşesc renaşterea spirituală a celor ce cred în Hristos. Multe le sunt cerute păstorilor de către turmă, însă adevărata nemulţumire a păstorilor nu vine din faptul că sunt aşteptate de la ei lucruri pe care nu le pot face sau oferi; adevărata durere este că

şi urmeze urcuşul personal pe scara turma nu cere de la ei tocmai ceea ce

Fericirilor (cf. Mat 5:3-12); pe de altă parte, ucenicii înşişi (păstorii) trebuia să-şi vadă de propriul lor suflet. Ei, ucenicii, îşi împliniseră menirea, mediind între Hristos şi comunitate; de acum erau invitaţi în propria lor aventură spirituală, la propriul lor urcuş personal pe scara Fericirilor… Trebuia ca ei să înfrunte marea înfuriată a propriilor lor conştiinţe neliniştite ori eventual rănite în timpul slujirii; trebuia ca ei să înveţe să umble pe mare, să-şi depăşească propriile neputinţe şi temeri… Într-un ton asemănător, acelaşi Pavel le vorbeşte corintenilor despre

Ecuaţia este mai complexă. În realitate şi în cele din urmă, relaţia este între Hristos şi Biserică/ comunitate. Binomul păstor-turmă este numai o manifestare în concret a relaţiei mistice dintre Hristos şi comunitate, şi, dacă vreţi, experimentul menit să pregătească turma pentru întâlnirea cu Hristos. Păstorii, în textul nostru ucenicii Domnului, sunt cei prin care Hristos însuşi îşi dăruieşte cu generozitate mila. Păstorii aduc pâinile şi peştii, prezentându-le lui Hristos; tot ei sunt cei care apoi distribuie mulţimii darurile Domnului. Dar aceasta nu înseamnă că darurile sunt ale lor. Darurile sunt ale Domnului, şi sunt pentru poporul său. Duminica a 9-a după Rusalii (1 Co 3:9-17; Mat 14:22-34) Locul păstorilor nu este pentru totdeauna între Hristos şi comunitate; ei doar mijlocesc o relaţie, trebuind să se retragă discret atunci când comuniunea este realizată. Acesta e motivul pentru care Domnul i-a trimis pe mare, rămânând el singur cu turma, spre celebrarea nunţii tainice dintre Mire (Hristos) şi Mireasă (Biserica). Concedierea ucenicilor este dublu motivată: pe de o parte, cei care îl ascultaseră pe Iisus erau acum deplin edificaţi în cuvântul lui Dumnezeu, astfel că de acum fiecare trebuia să-

ei au de oferit: povăţuire pe calea progresului spiritual… Şi de această dată se dovedeşte însă că acolo unde păstorii nu pot face nimic pentru turmă, Hristos, Mirele Bisericii, poate orice… Probabil că bucurie mai mare pentru un păstor nu este decât a auzi glasul Mirelui eliberându-l de jug… Oare câţi vor auzi acest cuvânt? Puţin contează însă: Mireasa are în cele din urmă un singur Mire, chiar dacă mulţi sunt cei angajaţi în pregătirea nunţii.

pag. 9

pag. 9 LEC Ţ IA DE ROMGLEZ Ă George Roca PARODIE ÎN ROMGLEZ Ă PENTRU JONU

LECŢIA DE ROMGLEZĂ

George Roca

PARODIE ÎN ROMGLEZĂ PENTRU JONU MAICHII

George ROCA

Jonu, when erai copil Duceai caprele la hill Dar amu când eşti playboy Don’t remember plai cu boi. Te îmbraci cam indecent Cu haine de second hand Iar „noroc” când e să dai Nu ştii only „ceau” şi „hi”. How do you do, te-ntreab-o cow Tu răspunzi: “Duiu hau-hau” Ţi-ai schimbat numele-n John, Dar ţăranii-ţi spun tot Ion! Într-o nară porţi belciug Ca şi taurul la plug, În sprânceană-ai trei cercei Cumpărati pe dolărei De la Chivu de la colţ, Sută la sută gablonţ! Heavy metal, ce să zic? Ţi-ai pus rings şi-n buric. Macho-man Johnica-maichii Ţi-ai făcut frizură spiky Semănând cu un arici Dai din bici şi face plici! Piele groasă pe obraz De opt zile eşti neras Ca Silvestru lu’ Stalone În filmul cu Sharon Stone. Porţi blue jeans c-aşa e moda Şi bei numa’ whisky-an-soda Pe pensia lu’ bătrâna La muncă, nu la-ntins mâna!

Romgleza ori romglish, este un nou jargon care invadează din ce în ce mai mult spaţiul mioritic! Conţinând un amalgam de cuvinte din engleza americană combinat cu “dulcea limbă românească”, noul mijloc de comunicare poceşte de fapt ambele limbi. Meniurile cârciumilor sunt pline de exemple elocvente: Mămăligă ala Arizona, Stec ca la Nuiorc, Adidaşi cu fasole. Sau firmele stradale care grăiesc cam aşa: McDobre’s Fast food, Shopul Marghioalei, Baburică’s Ningea-skul, Pandele’s bookshop, Frosa’s parlour de ghicit în bobi şi‘n books sau Second-handul lui Taica Lazăr. Ce, credeţi că diasporienii sunt mai breji? Păi cum stăm cu: Să facem un shopping sau cu Mă duc la job cu carul? Cei mai simpatici mi se par românii new-yorkezi! Ei merg in Manhathan cu saboiul (subway - metrou).

Merită să vă povestesc o întâmplare veselă, cu speranţa de a vă distra puţin! Nu de mult, am fost invitat la o petrecere românească. Destinul a făcut să fiu aşezat lângă o simpatică matroană, originară din Dudeşti. Domnia sa mi-a facut cea mai ilară demonstraţie de romgleză pe care am auzit-o vreodată în Ţara Cangurului. De cum a sosit la masă, a început să scoată porumbei şi perle pe gură. S-a prezentat:

„Madam Fifi”, după care a început să facă ilustre comentarii despre bucate: „Vai dom-le, ce mult sifa (seafood) e pe masă! Cel mai mult îmi place lobsta (lobster), fişfinga (fish finger) şi oistra (oysters)! Suzuchi (zucchini) nu e aşa de buni ca castraveţii muraţi! Alo, domnu’ din colţ! Puteţi să îmi daţi strachina cu acnee (iahnie) până nu se termină? Vai ce mult seamănă doamna de lângă cel sărbătorit cu Mona Laiza Anaconda (Minelli sau Gioconda!?). Vă uitaţi la olimpice? Mie îmi place călăritul şi ‘notul!

Petrica Tomas la 200 metri breacfăst (breast-stroke)! Ce fată, parcă e băiat! Alo, şefu’! Puteţi să daţi drumu’ la hita (heater), că se răcesc doamnili”. Cel mai mult m- am amuzat când a dat peste cap bolul destinat spălatului pe mâini după lipicioasele sifa. A făcut o grimasă şi un comentariu: „Ăştia servesc supă fără să pună linguri la masă. Să ştii nenică că în ciainaton supa e mult mai gustoasă!” Pe la ora şepte ne-a spus la toţi ceau deoarece la ait (eight) avea job de baibisita (babysitter) la sista (sister) lu’ bosu’ lu’ sor’-sa. Păcat! Îmi produsese atât de mult good time! The Benny Hill Show luase sfârşit!

Unii aduc argumente că romgleza e foarte firească şi că a adus-o computerul!!! Oare? Am mai avut noi cutremure lingvistice de genul acesta! Vă mai aduceţi aminte de fripturision şi furculision? Bine zicea bunica: „româneşte a

uitat, altă limbă n-a învăţat, dar e

dăştept

cuvinte în limba română care să substituie invazia cuvintelor din import? Oare o fi snobism? Sper să ne treacă repede! Dacă nu, vom ajunge să vorbim ca madam

Feefee!

Sydney, Australia

Septembrie 2005

!”

Nu avem destule

Feefee ! Sydney, Australia Septembrie 2005 !” Nu avem destule Via ţ a parohial ă |

Viaţa parohială | septembrie - octombrie 2005 |

pag. 10

pag. 10 Dic ţ ionar Romglez (Romglish), Englez, Român alc ă tuit de pr. Doru Costache

Dicţionar Romglez (Romglish), Englez, Român

alcătuit de pr. Doru Costache şi un grup de ostenitori, întru ajutorul celor nou-veniţi în NSW şi al vorbitorilor de engleză dintre noi

Ideea, în cele din urmă, este de a învăţa să vorbim limba română româneşte şi limba engleză englezeşte… Cât despre Romgleză/ Romglish, să sperăm că reprezintă numai un experiment nefericit, cauzat de tensiunile (ne)adaptării…

Romgleză/Romglish

English

Română

aer condíşân

air conditioning

aer condiţionat

ăpóintmănt

appointment întâlnire

barbechíu

barbecue

grătar

a

cancelá

to cancel

a contramanda

ceainéz

Chinese

chinez

cicăníe

chicken factory

abatorul de pui

cocoráci

cockroach

gândac; goangă

conecţie

connection

conexiune, legătură

confident

confident

sigur pe sine

a

cucuí

to cook

a găti (mâncarea)

eşti bízi?

are you busy?

eşti ocupat?

eşti hépi?

are you happy?

eşti mulţumit?

factoríe

factory

fabrică

fármă

farm

fermă

 

fen

fan

ventilator

hauái

highway autostradă

ieieieieie

of course, indeed

aşa este, ai dreptate

inşurénţă

insurance asigurare

a

inşurá

to insure

a asigura

macrauáiv mă doare şólda mobáil oráit prezervatívi

microwave my shoulder hurts mobile / cell phone all right preservatives

(cuptor cu) microunde mă doare umărul (telefon) mobil perfect; e în regulă conservanţi (alimentari)

a speluí

to spell

a spune cuvintele pe litere

a suportá

to support

a susţine; a sprijini

tecauái

take away, fast food

fast food

CRONICA EVENIMENTELOR ■ 30.09: dup ă rug ă ciunea de sear ă ş i discu
CRONICA EVENIMENTELOR ■ 30.09: dup ă rug ă ciunea de sear ă ş i discu

CRONICA EVENIMENTELOR

30.09: după rugăciunea de seară şi discuţiile pe

19.08: pr. Doru Costache şi dr. Emil Eracovici au

participat la susţinerea conferinţei Priorities in True Culture, de către Eminenţa Sa Arhiepiscopul Stylianos al Australiei. Conferinţa a avut loc în cadrul seriei Appreciating Culture Lecture, găzduită de

Colegiul Sf. Spiridon (Maroubra)

26.08: după rugăciunea de seară şi discuţiile

biblice, a avut loc şedinţa lunară a Comitetului

parohial

28.08: după sfânta liturghie, oficiată de pr. paroh şi de pr. Gabriel Popescu, a avut loc un nou picnic în Henley Park

29.08: sfânta liturghie dedicată sfântului Ioan

Botezătorul. La slujbă a asistat şi părintele Petru Ilie

Petre, de la parohia românească Buna-Vestire

04.09: după sfânta liturghie a avut loc şcoala de

duminică, cu aportul Dnei. Cristina Tănase şi a pr.

paroh. Gustarea a fost organizată de familiile Doru Costache, Carol Cruceanu şi Mihai Zetea

08.09: sfânta liturghie dedicată naşterii Maicii

Domnului, la care a asistat şi pr. Petru Ilie Petre. Slujba a fost urmată de o masă comună

14.09: sfânta liturghie dedicată Înălţării Sfintei Cruci, la care a asistat şi pr. Petru Ilie Petre

17.09: pr. Doru Costache a oficiat, împreună cu pr.

Viorel Stoica (parohia românească din Adelaide), botezul celui de-al doilea fiu al familiei pr. Ioan Vasile Prunduş (parohia românească Sfântul Ioan

Botezătorul, Sydney)

25.09: după sfânta liturghie a avut loc obişnuitul picnic în Henley Park

teme biblice, şedinţa lunară a Comitetului parohial. A fost acceptată una dintre cele patru oferte prezentate, pentru achiziţionarea şi instalarea aparatelor de aer

condiţionat în biserică

i instalarea aparatelor de aer condi ţ ionat în biseric ă ■ 02.10: sfânta liturghie a

02.10: sfânta liturghie a fost oficiată de pr. paroh în

compania pr. Gabriel Popescu. După slujbă a avut loc şcoala de duminică, cu aportul Dnei. Cristina Tănase şi a pr. Doru Costache. Deschiderea cursului s-a făcut cu participarea Dlui. Ovidiu Grecea, Consulul general al României la Sydney, care a ţinut un cuvânt de îndemn la adresa cursanţilor, oferindu-le acestora cadouri (tricouri inscripţionate cu steagurile României şi Australiei, cărţi, manuale, instrumente multimedia). Dl. Grecea a susţinut ideea unui concurs de cunoştinţe, anunţând mari premii pentru participanţi şi prezentând medalia ce va fi oferita celui mai bun elev al şcolii. Gustarea a fost organizată de familiile Marin