Sunteți pe pagina 1din 16
Preot paroh Dr. Doru Costache PACE SI ARMONIE ! în biserică anul XXXII mai -
Preot paroh
Dr. Doru Costache
PACE SI ARMONIE !
în biserică
anul XXXII
mai - iulie 2007
     
     
     
 
La trecerea Patriarhului Preot Dr. Doru Costache În data de 30 iulie 2007, ceasul a

La trecerea Patriarhului

Preot Dr. Doru Costache

În data de 30 iulie 2007, ceasul a încetat să mai numere clipele pentru Părintele Patriarh Teoctist, lăsând sufletul său să-şi deschidă aripile spre zarea neînserată a Împărăţiei.

Sigur că multe pot fi spuse despre activitatea unui ierarh care a închinat slujirii Bisericii lui Hristos mai bine de şaptezeci de ani din viaţa sa; sunt convins că cei care l-au cunoscut îndeaproape pot da mărturie despre toate acestea. Aş vrea să adaug şi eu acestui nor de mărturii un detaliu personal, pe care nu l-am împărtăşit până acum decât câtorva apropiaţi. Era în urmă cu mai bine de patru ani. Nu mai ţin minte motivele pentru care Părintele Patriarh m-a chemat la birou. Cert este însă că am sosit dimineaţa şi, spre surprinderea mea, în birou

se afla şi unul dintre duhovnicii catedralei patriarhale. La sfârşitul întâlnirii, şi fără legătură cu discuţia purtată, Părintele Patriarh a făcut un comentariu pe care probabil nu îl voi uita niciodată. Pe scurt, a observat că şi profesorii de la facultatea de teologie au nevoie de duhovnic şi de sfânta spovedanie, indicând spre protosinghelul care a rămas tăcut pe tot parcursul întrevederii. Am rămas fără cuvânt. Era ca şi cum îmi citea în suflet: eram fără duhovnic de aproape un an, lucru de altfel neobişnuit pentru mine. Oricum, am plecat atins de remarca Părintelui, deopotrivă uimit de manifestarea a ceea ce mi-a părut a fi

 

darul clarviziunii

Probabil că mărturii de acest fel sunt la fel de

darul clarviziunii Probabil c ă m ă rturii de acest fel sunt la fel de

necesare ca şi detaliile unei biografii publice, spre conturarea unui profil uman, personal, în stare să lumineze aspecte mai puţin vizibile ale unei asemenea biografii. Şi chiar dacă Patriarhul va rămâne în memoria colectivă a credincioşilor pentru diversele laturi ale activităţii sale, eu voi păstra amintirea acelei întâlniri şi a cuvintelor care mi-au fost puse, părinteşte, la inimă. Veşnică să-i fie pomenirea!

     
 

10 MAI - O PRECIZARE NECESARĂ

 

Duminică, 5 august, a avut loc un parastas în memoria Părintelui Patriarh Teoctist. A fost prezent consulul general al României la Sydney, domnul Marius Dragolea şi soţia.

din cuprins

Mircea Costache

pag.

3

eveniment

CUVINTE PENTRU FORME ŞI CULORI

Dorina Bugariu-Petre

pag.

5

POVESTEA CIREŞELOR LA URECHI

 

Cornelia Turlea-Chifu

pag. 11

 

pag. 2

pag. 2 Cuvânt ascetic Alina Paraschiv Cuvânt ascetic al celui între sfin ţ i P ă

Cuvânt ascetic

Alina Paraschiv

Cuvânt ascetic al celui între sfinţi Părintele nostru Maxim Mărturisitorul 1

Fratele şi bătrânul (3)

Motto:

[

străbată nu ruşinându-se, ci mai degrabă în veselia inimii şi bucurie, încercările pentru virtute. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice. Scrieri I, Sibiu:

Editura Deisis, 2001, p. 147)

trebuie să

]

cei care cred în Hristos [

]

Din numărul anterior:

Înaintăm în iniţierea oferită de convorbirea dintre ucenic şi părintele duhovnic esc. La în trebarea fundamentală a ucenicului: „Ce

porunci trebuie [

ca să mă mântuiesc prin ele?” Părintele oferă un răspuns aparent surprinzător. Botezul în Sfânta Treime aduce/conduce omul în/spre putinţa de a împlini poruncile desăvârşit.

]

]

să împlinesc, [

Răspunsul se constituie şi ca avertisment asupra unei duble confuzii: omul nu se poate mântui doar prin împlinirea poruncilor, după cum nu se poate mântui botezându-se dar neparticipând în mod conştient la viaţa pentru care a fost consacrat.

Botezul propune omului o traiectorie potenţială la a cărei împlinire este chemat prin puterea de colaborare dăruită permanent de Dumnezeu. Condiţia acestei împreună-vieţuiri este lepădarea de sine, abandonarea unui mod de gândire şi vieţuire mărginit la cele trupeşti/materiale.

Reamintesc că deşi născut în mediul monahal, textul, conturează criteriile stilului de viaţă hristic, de asumat în orice context existenţial.

Dialogul continuă astfel:

la viaţă (Ioan 5, 24). Iar vieţuirea în Hristos este exclusiv după duh: Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 24). Renunţarea la predispoziţii şi obiceiuri care închid sufletul în ignoranţă, sălbăticie şi neiubire, fac loc suflului revigorant şi înnoitor al Duhului Sfânt, permiţând seminţelor Cuvântului să germineze. Tensiunea dintre lumea dominată de duhurile morţii şi lumea Duhului Sfânt – Biserica – sufletul fiecărui creştin este o realitate incomodă pentru cel care nu este dispus să se lepede până la capăt.

Această putere şi stăpânire primind-o, Pavel zice: „Faceţi-vă următorii mei, precum şi eu al lui Hristos” (Filipeni 3,17); sau iarăşi: „Nu este acum osândă asupra acelor care sunt în Hristos, care nu umblă după trup, ci după duh” (Romani 8,1); sau iarăşi:

Iar de sunt ai lui Hristos, au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui” (Galateni 5,24); şi iarăşi:

Mie lumea mi s-a răstignit, ca şi eu lumii” (Galateni 6,24).

Este adusă în atenţie experienţa Bisericii prin exemplul sfântului Pavel, ca mărturie şi certitudine a împlinirii făgăduinţei Domnului de a fi, cu toţi aceia care-l urmează.

Pentru a fixa ucenicului clarificările necesare, Bătrânul/duhovnicul apelează la arsenalul scrierilor Vechiului Testament, oglindă anticipativă pentru cele ce se vor împlini în Noul Testament.

Despre această stăpânire şi ajutor prorocind, David a zis: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice Domnului:”Ajutorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi întru el voi nădăjdui” (Psalmul 90, 1- 2). Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur, căci va porunci îngerilor Săi pentru tine ca să te păzească pe tine în toate cărările tale (Psalmul 90, 13). Cel ce-l urmează pe Domnul se bucură de odihnă

Cuvântul continuă cu aceeaşi stăruinţă asupra relaţiei proporţionale dintre renunţarea la un mod de viaţă păcătos şi primirea, participarea la / angajarea în viaţa cu Dumnezeu – luptă şi binecuvântare ce stă în faţa oricărui creştin botezat (cf. Matei 10, 37; Luca 14, 27, 33). Aşadar, cel ce vrea să se facă ucenicul Lui şi să se afle vrednic de El, şi să primească de la El putere împotriva duhurilor răutăţii, se desface de toată legătura trupească şi se goleşte după toată împătimirea după cele materiale, şi aşa ia lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi pentru poruncile Lui, precum Însuşi Domnul ni S-a făcut pe sine pildă, ispitit fiind în pustie de către căpetenia lor, iar după ce a venit în lume, de către cei stăpâniţi de acela.

Continuare în pagina următoare

Având în vedere şi fragmentele din numerele anterioare, să observăm maniera Bătrânului/duhovnicului de a-

şi construi răspunsurile prin împletirea sufletească şi înger păzitor.

mesajului evanghelic cu cel al cărţilor apostolice (în acest caz epistolele pauline). Cateheza se desfăşoară în ambianţa liturghiei Cuvântului.

Revenind la tâlcul Cuvântului

Fragmentele din epistole

propun o anumită matrice itinerantă în experienţa permanentizării botezului. Numai primind putere şi stăpânire apostolul l-a putut urma pe Hristos, simultan devenind Părinte, participând la naşterea spirituală a fiilor săi. Putere să nască fii, stăpânire asupra omului slab din el şi capacitate de a purta de grijă fiilor. Toate acestea sunt daruri. Cel care trăieşte conform hainei botezului, nu mai vieţuieşte

ascetic

spre osândă/judecată: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte

Viaţa parohială | mai - iulie 2007 |

pag. 3

Dialogul evoluează:

De la discuţia asupra necesităţii ascezei se trece la un nou plan, cel al exerciţiului existenţial al împlinirii poruncilor, fără însă a-l părăsi pe primul.

Şi zice fratele ucenicul: Dar sunt multe, Părinte, poruncile Domnului, şi cine poate să le ţină minte pe toate, nevoindu-se pentru toate? Şi mai ales eu, care sunt puţin la minte… De aceea aş vrea un cuvânt scurt, ca ţinându-mă de el să mă mântuiesc prin el.” Şi a răspuns bătrânul: „Cu toate că sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; şi pe aproapele tău

ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 30). Cel ce se străduieşte să ţină acest cuvânt, împlineşte toate poruncile. Dar cel care nu s-a desfăcut, precum s-a zis mai’nainte, de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe

Căci, în măsura în care

mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o.

aproapele. [

]

să fim iubitori de

Dumnezeu şi de aproapele. Asceza fără iubire nu este asceză; iubirea fără asceză nu este iubire. Ce ne împiedică să iubim

autentic? Patimile, moartea sufletului Unde începe patima? În robia minţii, în mintea alipită de orice altă grijă decât Dumnezeu şi fratele meu de umanitate,

minte a oamenilor slabi şi trupeşti la înţelegere. Aceasta este schimbarea centrului de greutate al vieţii şi aceasta ne învaţă botezul să facem: Se cuvine

să punem iubirea de orice om mai

presus de cele văzute şi decât însuşi trupul. Este propunerea metanoiei – a schimbării minţii şi, odată cu ea, a inimii. Dar dacă nu vom vrea şi nu vom

face nici un efort să ne ridicăm mintea din cele pământeşti conform chemării botezului, nu vom sta departe de iubirea lui Dumnezeu? Dacă nu ne vom elibera mintea de prejudecăţi, cum vom împlini chemarea liturgică: Sus să avem

Vocaţia noastră

] [

inimile!

?

Nimeni nu poate sluji la doi

Domni!

(Matei

6,

24)

[

]

lui

Dumnezeu şi lui Mamona! (Luca 16, 13). Deci, să alegem

1 În Filocalia, vol. II, traducere din greceşte, introduceri şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Humanitas, 2005, p. 23 - 49

George Roca

DE UNDE ÎNCEPE LUMEA

Astăzi, Lumea începe la tine şi se termină la mine! Democratic ar fi ca mâine lumea să înceapă la mine şi să se termine la tine.

Pentru tine, lumea poate începe din America, sau din Insula Pitcairn, sau din Sikim, sau poate din Israel, Bostwana, Nauru, sau chiar de pe Chomolugma

Pentru unii, lumea începe de la ei şi se termină tot acolo! Ei şi restul lumii!

Pentru alţii, fără coloană vertebrală, lumea începe de la 30 de arginţi şi se temină la trădare.

Pentru mulţi dintre noi, lumea începe din clipa în care ne cuplăm la Internet

Pentru mine, lumea începe din România şi se termină în Australia. Punct!

Lumea, poate să înceapă pe Pământ şi să se termine la capătul Universului.

Lumea începe la naştere şi se termină la moarte! Logic, nu-i aşa? Aşa a făcut-o Dumnezeu!

Să nu uităm aşadar Că lumea a făcut-o Dumnezeu!

Deci Lumea începe şi se termină La Dumnezeu!

10 Mai O precizare necesară

Mircea Costache

La Dumnezeu! 10 Mai O precizare necesar ă Mircea Costache Anul 2007 reprezint ă pentru România

Anul 2007 reprezintă pentru România aniversarea a 130 de ani de la proclamarea independenţei, în 1877. Personajul principal al evenimentelor a fost prinţul Carol I (foto) care domnea din 1866. După declanşarea conflictului între Rusia şi Turcia, la 4 aprilie 1877, România semna – la Bucureşti – Convenţia militară şi politică cu Rusia, prin care armatele acestui imperiu urmau să treacă prin ţară spre Bulgaria. La 9 mai 1877, în plin război, un deputat, Nicolae Fleva, l-a întrebat pe ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, aflat la Camera deputaţilor, în ce situaţie se afla România fa ţă d e Tu r ci a . Kogălniceanu a răspuns că suntem, practic, independenţi. Zeci de ani, în comunism şi după aceea, în România s-a considerat că 9 mai este data proclamării independenţei. Nu este adevărat! La 9 mai, Camera deputaţilor a votat legea în acest sens, a doua zi, dimineaţa (deci, 10 mai), legea era votată de Senat şi, în după-amiaza zilei de 10 mai principele, Carol I promulga legea. Trebuie precizat, dincolo de afinităţi monarhice sau republicane, că în orice ţară şeful statului promulgă legile. 10 mai înseamnă, deci, o triplă sărbătoare pentru România: în 1866, venirea lui Carol I la conducerea ţării, în calitate de principe; în 1877, proclamarea independenţei; iar în 1881 – proclamarea regatului.

pag. 4

pag. 4 apoi s ă con ş tientizeze mesajul inimii – c ă ruia nu i-au

apoi să conştientizeze mesajul inimii – căruia nu i-au dat atenţia cuvenită, pe Cale (Ioan 14, 6): Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile? (Ioan 24, 32). Cel care la masă (Cina cea de Taină) a stat rezemat la pieptul Lui (Ioan 13, 23), ascultându-I inima, apostolul Ioan, este primul care îl recunoaşte în episodul întâlnirii de la marea Tiberiadei (Ioan capitolul 21). Îl regăseşte tot după un semn exterior, putinţa prinderii peştilor. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. Şi a

ştii cele ce s-au întâmplat în el în zis lui Petru ucenicul acela pe care-l

zilele acestea?” (Luca 24, 15-18); apostolii pe malul Tiberiadei nu-l recunosc pe Străinul care le cere de mâncare: Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au

ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos

mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis:

cunoască. Şi El a zis către ei:

“Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul, pe nume Cleopa, a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu

Alina PARASCHIV

STRĂINUL DE APROAPE

După Învierea Sa, Hristos se dezvăluie omului într-un mod fără precedent. Am urmărit, de-a lungul Evangheliilor, cum o parte a umanităţii a refuzat să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii (Psalmul 117, 22). Orice acţiune de schimbare a bolii/morţii în viaţă - reintrarea în comuniunea cu Dumnezeu - a uimit şi entuziasmat, dar în egală măsură a produs invidie. Totul s-a petrecut cu transparenţă:

Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii, şi nimic nu am vorbit în ascuns (Ioan 18, 20). După Înviere însă, Hristos nu mai este accesibil oricui şi oricum. Apropiaţii Lui nu-l recunosc după prezenţa fizică; Maria Magdalena crede că este grădinarul: Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu

iubea Iisus: Domnul este! (Ioan 21, 6-7). Se repeta binecuvântarea pescuirii de pe lacul Ghenizaret, de fapt tot marea Tiberiadei: Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon:

Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu (Ioan 21, 4-5). Condiţiile ieşirii din orbire

şi a recunoaşterii lui Iisus, se referă trudit şi nimic nu am prins, dar,

Învăţătorule, toată noaptea ne-am

doar la omul interior, omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4). Maria Magdalena îl recunoaşte după chemare: Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, ea a zis evreieşte:

după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele (Luca 5, 2, 4-6). Domnul se descoperă oferind, dăruind; Ghenizaret în limba ebraică înseamnă Grădina împăratului, Grădina belşugului. El, Împăratul cerului şi al pământului, îi chemă din nou pe oameni la masa sa cea văzută, exterioară: când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine (Ioan 21, 9); în aceeaşi măsură şi la cealaltă, nevăzută, după exemplul său:

mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să

ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: În acelaşi registru a dublei săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34).

Ochii care primiseră pace (Luca 24, 36) şi duh să înţeleagă Scripturile (Luca 24, 45), ştiind că este Domnul

şi Cleopa. Şi, când a stat împreună (Ioan 21, 12), intră într-o nouă etapă

cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au

însoţeşte: Şi pe când vorbeau şi se cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de

întrebau între ei, şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-L

ei (Ioan 24, 30-31). Ucenicii îl recunosc în frângerea pâinii… gest exterior, pentru ca abia

recunoaşteri a persoanei – a identităţii lor în faţa Lui, dar şi a Lui deopotrivă – se află şi ucenicii Luca

Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica (Ioan 20, 12-15); ucenicii Luca şi Cleopa în drum spre Emaus povestesc întristaţi Străinului care-I

Rabuni! (adică, Învăţătorule) (Ioan 20, 16). Este un dialog al inimilor; întoarsă spre împărăţia cerurilor din lăuntrul ei, Maria se naşte de sus (Ioan 3, 3). Chemată pe nume din mijlocul adâncului ei de sens, îşi recunoaşte Păstorul. Să observăm reiterarea întrebării cu valoare de angajament, fundament al intrării în relaţie: Pe cine cauţi? întreabă îngerii, Pe cine cauţi? întreabă Iisus; ei ştiu… doar Maria trebuie să afle.

de relaţionare şi cunoaştere a Lui.

1 Tiberiada=Oraşul lui Tiberiu, cetate pe malul

Laculi Ghenizaret, de la numele căreia lacul s-a numit Marea Tiberiadei. Cf. N. Moldoveanu, Dictionar biblic de nume proprii si cuvinte rare (Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1995) p. 355.

2 Cf. ibidem, p. 143.

pag. 5

pag. 5 Dorina BUGARIU PETRE CUVINTE PENTRU FORME Ş I CULORI Iat ă înc ă un
pag. 5 Dorina BUGARIU PETRE CUVINTE PENTRU FORME Ş I CULORI Iat ă înc ă un

Dorina BUGARIU PETRE

CUVINTE

PENTRU

FORME

ŞI

CULORI

Iată încă un eveniment cultural la Sydney: expoziţia de pictură Păuna Dumitrescu. La vernisajul care a avut loc sub auspiciile Consulatului general al României, au participat români şi australieni interesaţi de „artele frumoase”.

Păuna Dumitrescu este o tânără artistă, din Bucureşti stabilită de curând la Sydney. În această expoziţie ea se desfaşoară pe suprafeţe largi, generoase, viguroase. Personalitate aparent reţinută, ea se defineşte prin expresia grafo-picturală ca fiinţă

expansivă dar

şi bine organizată,

bine compusă, mereu în control. Pictura ei ne aminteşte un amestec fericit de „hiperrealism” şi decorativism-figurativ şi abstract (vezi ingenioasa folosire a foiţei de aur).

Recunoaştem elemente întâlnite în icoane sau, mai tarziu, în lucrări de arta modernă cucerite de lumina aurului. Aici, în această expoziţie, „Edenul” (titlu frumos cuprinzator!) este concentrat în fructe, seminţe, arcade şi aur - forme rotunde, planturoase sugerând forţă şi graţie deopotrivă, senzualitate şi temeinicie. Forme ondulate şi culori de pământ cald ne vorbesc despre ceva suculent şi împlinitor, liniştitor şi senin în nemişcarea lor. Edenul Păunei este o colecţie de roade într-o toamnă australiană, blâdă şi mare, aşezată pe margini de suflet impăcat.

Pictoriţă talentată, Păuna Dumitrescu s-a născut la Bucureşti în 1972. A început să picteze de mică, fiind probabil influenţată de tatăl său care este un pictor român renumit. A urmat liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza” şi apoi Academia de Arte (Bucureşti). A absolvit în 1999, secţia pictură la clasa profesorului Florin Ciubotaru. În 2003 a deschis la Bucureşti „Motif Studio”, o mică galerie de artă, specializată pe mobilier pictat manual. În ceea ce priveşte tehnica - a încercat cele mai diverse feluri de exprimare, însă clasicul ulei pe pânză rămâne tehnica ei preferată.

În expozitia „Eden” de la Sydney, a adăugat un element nou şi anume foiţa de aur, împrumutată din tehnica icoanelor, element care dă valoare şi somptuozitate lucrărilor sale încântând privirea. După cum declară tânăra plasticiană, aceasta este „fascinată de stralucirea şi preţiozitatea suprafeţelor aurite şi de felul în care aceeaşi lucrare capătă tonuri şi

intensităţi valorice diferite în funcţie

de lumină

.

Este fiica lui Zamfir Dumitrescu, profesor la Universitatea Naţională de Arte (fostul Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” şi mai apoi figurând şi sub denimirea de Academia de Arte), până anul trecut preşedintele UAP (Uniunea Ariştilor Plastici din România). Păuna Dumitrescu plănuieşte o nouă expoziţie la Sydney spre sfârşitul anului acesta.

Viaţa parohială | mai - iulie 2007 |

pag. 6

pag. 6 Cerul Sucevei, senin sau învolburat, se sprijin ă de veacuri pe câteva turnuri. Dac

Cerul Sucevei, senin sau învolburat, se sprijină de veacuri pe câteva turnuri. Dacă primul turn de piatră care a împuns cerul aşezării (turnul-locuinţă al Curţii Domneşti, construit la sfârşitul secolului al XIV-lea, în anii domniei lui Petru I Muşatinul, turn care îndeplinea şi funcţiile de apărare şi reprezentare până în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, când a devenit inutilizabil ca urmare a distrugerilor provocate ansamblului arhitectural al Curţii Domneşti de incendiul din anul 1476) a dispărut înaintea celui care astăzi reprezintă cel mai vechi turn medieval al Sucevei (turnul-clopotniţă al bisericii armeneşti Sf. Simion, sau Turnul Roşu, construit în anul 1513), turnurile medievale înălţate ulterior (cel al bisericii armeneşti Sf. Cruce, Turnul Lăpuşneanu de la Biserica Sf. Dumitru, Turnul lui Petru Şchiopul prin care se face intrarea în incinta Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou şi turnul de strajă al Mănăstirii Zamca), construcţii care marcau cu siluetele lor profilul urban la începutul sec. al XVII-lea, se află şi astăzi în picioare.

Turnul Roşu şi turnul-clopotniţă de la Biserica Sf. Cruce

Turnul Roşu, turnul Bisericii Sf.

Simion,

ctitorie atribuită

armeanului Donig închinată Sf. Simion Dzerun (Simion cel Bătrân), care datează din anul 1513, singurul turn dintre cele pomenite care a fost construit din cărămidă (de unde şi scurgerea de culoare roşie care, străbătând tencuiala, a pătat suprafaţa zidurilor şi a dat numele turnului), are o înălţime de 28 de m şi, la începutul veacului al XVI-lea, marca limita superioară a cartierului armenesc din vatra oraşului (cartier care, din anul

Tiberiu COSOVAN

vatra ora ş ului (cartier care, din anul Tiberiu COSOVAN SILUETE URBANE: TURNURILE MEDIEVALE ALE SUCEVEI

SILUETE URBANE:

TURNURILE

MEDIEVALE

ALE

SUCEVEI

1563, avea uliţa pietruită, podită cu „calapod”). Datorită procentului ridicat de argint din compoziţia bronzului din care au fost turnate clopotele, care le conferea acestora o sonoritate deosebită, se spunea că, atunci „când trage clopotul Filipos de la Sf. Simeon, să tot mori”. În prezent experţii restauratori care au efectuat lucrările de consolidare la Biserica

Sf. Simion semnalează faptul că Turnul Roşu este un obiectiv cu risc în caz de cutremur. Mai mult decât atât, trepidaţiile produse de autovehiculele care circulă chiar pe la baza turnului şi vibraţiile de rezonanţă produse de sunetul clopotelor contribuie la accentuarea riscului de prăbuşire a acestei construcţii din cărămidă îmbătrânită, friabilizată. Următorul turn ca vechime ar putea fi (întrucât nu există informaţii certe privind data construirii acestei clopotniţe) cel al unei alte biserici armeneşti, Biserica Sf. Cruce, zidită în anul 1521, în vremea domniei lui Ştefăniţă Vodă, de Cârste Hanko Armeanul (Hacih Hankoian) pe locul unei biserici mai vechi, din lemn. Turnul, modest ca înălţime, s-a aflat în pericol la începutul veacului XX, atunci când, din pricina căii ferate urbane, care trecea pe lângă Biserica Sf. Cruce, s-a prăbuşit bolta naosului şi turla bisericii (“care a căzut înlăuntru”, din pricina trenului “care a sguduit şi clădirea liceului”, bolta fiind refăcută abia în anul 1955). Renunţarea la această linie ferată urbană a menţinut turnul în picioare şi în ziua de astăzi.

Continuare în pagina 10

inut turnul în picioare ş i în ziua de ast ă zi. Continuare în pagina 10

pag. 7

TROPARELE SĂRBĂTORILOR DOMNEŞTI (3) MAI

Preot Dr. Doru Costache

Troparul Înălţării Domnului (sărbătoare cu dată schimbătoare)

Text: Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor prin promisiunea Sfântului Duh; încredinţându-i prin binecuvântare că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.

Imnul continuă linia tradiţională a troparelor domneşti, proclamând simplu identitatea şi misiunea lui

p e experimentaseră până atunci în chipul smereniei se manifesta acum, ca urmare a biruinţei asupra morţii, în chipul slăvit al celui Preaînalt. Este o taină contemplată de sfântul Pavel în Filipeni 2:6-11. Persoana lui Hristos întrupează un paradox rezistent faţă de orice tentativ ă

s i m p l i f i c a t o a r e :

Dumnezeu întrupat şi om îndumnezeit, el deschide calea noastră spre ceruri, indicând drumul smerit prin care – singur – se poate ajunge la slava netrecătoare. Este un adevăr mărturisit de tradiţia noastră, că acolo unde este Hristos, acolo ne vrea el şi pe noi; misterul vieţii sale descifrează taina vieţii celor care-l iubesc şi-l urmează. Prin această înţelegere, cercul se închide armonios. Evanghelia din noaptea de Paşti anunţa înfierea noastră, adoptarea noastră ca fii ai Tatălui, prin credinţa în Fiul Tat ă l u i ; a c u m ,

p r o m i s i u n e a s e împlineşte, Hristos

H r i s t o s .

c a r e - l

C e l

înălţându-se odată cu noi de-a dreapta Părintelui. Semnul binecuvântării pe care-l face, semn care se regăseşte în toate slujbele ortodoxe, pe de o parte indică identitatea celui înălţat, iar pe de alta confirmă î m p l i n i r e a promisiunii. De acum, veseli pentru această încredinţare, ucenicii Domnului pot merge pretutindeni, vestind cu putere ritmurile vieţii celei noi, care, înfăptuite în smerenie şi cuminţenie, se împlinesc întru slavă.

Troparul Coborârii Duhului Sfânt (sărbătoare cu dată schimbătoare)

Text: Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, cel ce prea-înţelepţi pe pescari i-ai făcut, trimiţându-le Duhul Sfânt, şi prin ei lumea ai vânat – iubitorule de oameni, slavă ţie!

Troparul începe ca un ecou al imnului închinat înălţării Domnului:

cel ce îi încredinţa pe ucenici prin binecuvântare în privinţa darului ce avea să vină, este acum binecuvântat de poporul său pentru trimiterea darulu i Duhului Sfânt. Mântuirea este înfăptuită până la capăt: cel deopotrivă smerit şi preaînălţat, Hristos, realizând înnoirea firii noastre în trupul pe care l-a asumat

î n t r u p a r e ,

permanentizează darul vieţii veşnice prin trimiterea Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt rămâne Hristos prezent în

Biserica sa şi prin Duhul Sfânt dăruieşte el tuturor celor ce cred harul vieţii înnoite. Acest dar se manifestă, din ziua Cincizecimii, a coborârii

p r i n

D u h u l u i ,

transformarea celor ce cred şi a vieţii lor. Pescarii au devenit apostoli, tristeţea s-a prefăcut în bucurie. Evanghelia este vestită

cu putere sufletelor care i

se deschid şi în toţi cei cred se înfăptuieşte mântuirea. Pentru toate acestea, cel ce ne-a deschis cale la ceruri, Hristos, este slăvit.

p r i n

acestea, cel ce ne-a deschis cale la ceruri, Hristos, este sl ă vit. p r i
acestea, cel ce ne-a deschis cale la ceruri, Hristos, este sl ă vit. p r i
acestea, cel ce ne-a deschis cale la ceruri, Hristos, este sl ă vit. p r i

pag. 8

De la orbire la vedere, de la moarte la viaţă

Alina Paraschiv

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere)

(Apostolul: Fapte 16,16-34; Evanghelia: Ioan 9,1-38)

Moto: Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului,le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam (Facere 2,19)

Dintru început Dumnezeu ne-a făcut să vedem, să vedem ceea ce este viu, să vedem Viaţa… şi să avem atâta conştiinţă încât să şi numim viul, pentru ca după cum este văzut şi numit ca viu de către om, să fie şi de către Dumnezeu. Aceasta este generozitatea Iubirii. Dacă urmărim întreaga perioadă a duminicilor după Paşti, observăm că mesajul pericopelor ne conduce invariabil asupra aceluiaşi miez. Descoperirea identităţii lui Hristos în faţa oamenilor, a ipostazelor conlucrării unora dintre ei la împlinirea voii Tatălui; la polul opus, relevarea indiferenţei sau negarea deschisă faţă de prezenţa şi lucrarea Fiului Lui Dumnezeu întrupat şi Înviat din morţi, în mijlocul umanităţii. Foarte simplu spus, ne sunt propuse două tipuri umane ale condiţiei omului căzut:

orbii spirituali născuţi din Adam, care doresc să re-vadă, şi cei care, deşi orbi, consideră că văd (Ioan 9,41), anulând astfel orice posibilitate de vindecare. Insistenţa Tradiţiei asupra orbirii spirituale este un indiciu sigur că recuperarea noastră ca fii ai Împărăţiei Tatălui nu poate debuta fără recăpătarea vederii, a acelei stări sufleteşti capabilă să-l recunoască, să-l vadă pe Dumnezeu, să-l urmeze. Luminătorul trupului este ochiul. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11,34). Am văzut în Evanghelii cum îngerii căzuţi care stăpâneau oameni,

(Faptele Apostolilor 16,27-34). Eliberarea de sus se petrece în exterior cu cutremur mare pentru sfinţi, şi cu aceeaşi magnitudine, dar interioară, în sufletul temnicerului, care, cerând lumină, s-a repezit înăuntrul inimii sale şi văzându-şi ochiul orbit, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila, întrebând: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? (Faptele Apostolilor 16,29-30). Pericopa evangheliei după Ioan, ne relatează aceleaşi, nouă, orbilor din naştere. Şi toate pentru ca ochiul nostru să se limpezească şi să se obişnuiască cu discernerea lucrărilor lui Dumnezeu. Cu toţi cei care au renunţat la mentalităţile lumii, la gândirea insuflată de duhurile răutăţii, Hristos a operat curăţirea ochiului spiritual, recrearea lui: a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând (Ioan 9,6-7).

erau capabili să-l recunoască pe Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu (Matei 8,29; Marcu 1,24; 5,6-7; Luca 4,41). Am mai subliniat acest paradox: orbul nici nu se vede stăpânit, şi nici nu poate să-l recunoască pe Salvatorul său. Să înţelegem şi din aceasta necesitatea permanentei ascultări faţă de duhovnic, ghidul nostru spiritual. Aşa şi duhul pitonicesc, vede cine sunt apostolul Pavel şi însoţitorii lui:

Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii (Faptele Apostolilor 16,17). Sfântul eliberează slujnica în numele lui Hristos. Reacţia duhurilor răutăţii (Efeseni 6,12) nu întârzie să apară. Apostolul şi sfinţii care îl însoţesc sunt închişi şi torturaţi. Ostilitatea maximă vine din parte temnicerului:

i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci (Faptele Apostolilor 16,24). Cea mai amarnică privelişte a omului robit de patimi, instrument al duhurilor răutăţii împotriva semenilor săi! Să luăm aminte, noi cei slabi în virtute

şi în urmarea lui Hristos, la Iar cu toţi cei care renunţă azi,

curăţă şi recreează cu scăldătoarea iertării şi cu însăşi preascump Trupul şi Sângele Său. În aceiaşi tonalitate a conslujirii din pericopa apostolului, orbul evangheliei stă ca mărturisitor al Lui în faţa oamenilor – orbii care consideră că văd. Ca şi slăbănogul cel tăinuit ca orb din duminica a 4-a, ca şi femeia samarineancă din duminica a 5-a, orbul din naştere oricare dintre noi, suntem prin botez şi prin celelalte sfinte taine, în întâlnirea cu El, vindecaţi de orbire şi trimişi în faţa celor care încă nu-l văd, pentru a mărturisi despre El, despre schimbarea ochilor noştri sufleteşti. Dacă la interpelarea lumii:

sfinţii Bisericii, care-şi slăvesc Domnul chinuiţi fiind, care nu lasă ca suferinţa lor să se reverse distructiv în jur, împovărând sau influenţând negativ viaţa aproapelui, oricare ar fi acela, ci mai mult, făcându-se prieteni ai lui Hristos, prin participarea la mântuirea lui

Cum ţi s-au deschis ochii? (Ioan 9,10), răspundem indicând Cine anume ne-a deschis ochii, la capătul mărturisirii ne aşteaptă din nou cu dor Hristos, invitându-ne la o vedere şi mai intensificată a Lui. Orbule, mă iubeşti tu pe Mine, mă iubeşti mai mult decât aceştia?

atitudinea sfinţilor: iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau (Faptele Apostolilor 16,25). După milostivirea şi pedagogia lui Dumnezeu, încercarea sfinţilor devine izvor de convertire pentru temnicer. Ochii inconştienţei, trecuţi prin forja evenimentelor, sunt eliberaţi de întuneric; temnicerul vede ceea ce înainte nu putea; şi nu numai minunea ce se petrece cu cei închişi este cea care-l trezeşte, cât mai ales observarea unui tip de umanitate, a unui mod de vieţuire pe care nu l-a mai cunoscut nicăieri:

pag. 9

pag. 9 Loredana TUDOR-TOMESCU DESPRE IERNILE DE-ACAS Ă (POVE Ş TI DE VACAN ŢĂ ) De-ar

Loredana TUDOR-TOMESCU

DESPRE

IERNILE

DE-ACASĂ

(POVEŞTI DE VACANŢĂ)

De-ar spune colbul drumului, din satul meu de sub munte, cum fugeam cu tălpile goale, de-mi sfârâiau călcâiele, întâi prin porumbul bunicii – Cerber cu

gesturi mute, dar cu inimă de ceară-n soare –, apoi pe uliţa ce

tăia satu-n două, de la gară pân’ la

Valea Albă şi mai încolo, spre Călimăneşti, n-ar crede nimeni. Poate doar duzii de pe marginea drumului, care vara mă adăposteau

în verdele lor plin, ca sânii de lapte ai lehuzei, pe mine, fruct necopt încă nici la trup şi nici la minte, până cădea seara-n foşnetul lor.

Sau poate nucii aliniaţi de-a stânga

şi de-a dreapta caselor, ce străjuiau

satul ca nişte uriaşi înţelepţi, adormiţi de-a-mpicioarelea, cu braţele desfăcute.

Când vara răsufla greu, spre toamnă, le luam rodul picat prin

urzici şi-l dezghiocam cu călcâiul, apoi netezeam în palmă nuca încă umedă de haina verde, ruptă cu pârâituri, până seara schimbându-

mi ca şarpele din rugii mari de

mure, pielea mea, tot timpul nouă

(pe atunci) cu una verde-brun, de la vârful degetelor nervoase şi subţiri până la coatele julite exemplar a „bună purtare”. Oltul mă chema la taclale de când îi crăpa gheaţa-n primăvară, ca o coajă de ou din care iese la lumină un pui gălăgios. Îmi spălam în apa lui picioarele de praf, ochii de lumina de peste zi şi sufletul de păcate – câte să fi avut eu pe atunci…

În pădurea de sub Coasta Pietrii mi-am ascuns primele lacrimi de iubire, boabe mici de jar lichid ce mă ardeau întâi pe suflet, apoi pe obraji, până-n bărbia cu gropiţă, în

apoi pe obraji, pân ă -n b ă rbia cu gropi ţă , în care, pân

care, până atunci, îndesase Tata Popa săruturi paterne, ca să îmi fie inima „caldă şi bună ca pita coaptă pe frunze de nuc”. Cuşma Coziei se ridica înaltă şi tăcută, puternică, în spatele casei, veghind cu ochiul ei de lumină electrică, de la releu, nestins în nopţi de vară sau de iarnă, „să-i fie fetii bine”.

M-au purtat paşii, destinul şi grija lui Dumnezeu pe toate continentele: nicăieri ninsoarea nu cade mai ameţitor, din tării, ca la Vâlcea! Nestemate de zăpadă, dănţuind din ceruri sparte spre pământ, într-un ritm de vals vienez auzit doar de ele şi de mine. Dacă priveşti cu capul mult dat pe spate, în lumina incertă a înserării de iarnă, te-nşeală ameţitor simţurile şi vezi cum cerul vine spre tine de pretutindeni, gata să te-năbuşe în

puful lui greu, gri, ca o plapumă ce

dă să te acopere cu totul.Uliţa

largă, pieptişă, ce urcă spre Şcoala Veche, se umplea de copii cu sănii mai mari decât ei şi cu voci înalte şi subţiri legate în buchete colorate de chiote ca la nuntă. Ne încurcam,

cu mari şi mici, în voalurile albe de zăpadă ale străzii, mireasă nouă la fiecare ninsoare. Şi avea satul meu „nunţi” din acestea până spre primăvară şi uite aşa i-aş fi putut spune drumului acela Uliţa Veseliei. Lepădam încălţările de cum dădea firul ierbii şi până nu se punea bruma pe frunzele uscate chip nu era să îmi mai chinui eu picioarele în curelele încătărămate

ale sandalelor. Doar de Paşte mă

pigulea bunica din creştet până-n tălpi, mă-mbrăca cu rochiţă nouă şi-mi punea fundă-n capul ascuns sub bucle şi pantofi roşii în picioare şi mă ducea la Slujba de Înviere, să iau Lumină. Pe atunci,

eram eu toată o lumină! Acolo m- am amestecat cu toate, de la pământ la cer, până m-am ridicat,

înaltă şi subţire, spre tâmplele bunicii, începând să întreb despre viaţă. Uneori, nu avea răspunsuri.

Eu

începeam să am lacrimi… Într-

o

iarnă, în Paraclisul Maicii

Domnului, ce stă pe umărul drept al aşezământului monastic Cozia, s-au pus inele pe degete la fel de subţiri şi de nervoase ca-n verile şi iernile copilăriei. S-a jucat hora lui Isaia, fetiţa de demult se ascundea sub voalul miresei de acum… Gata! Vacanţa s-a terminat! Începe Viaţa!

voalul miresei de acum… Gata! Vacan ţ a s-a terminat! Începe Via ţ a! Via ţ

Viaţa parohială | mai - iulie 2007 |

pag. 10

TURNURILE MEDIEVALE ALE SUCEVEI (Continuare din pagina 6)

TURNURILE MEDIEVALE ALE SUCEVEI (Continuare din pagina 6) Turnul L ă pu ş neanu, cel mai

Turnul Lăpuşneanu, cel mai înalt turn medieval al Sucevei

Turnul Lăpuşneanu, clopotniţa Bisericii Sf. Dumitru, este cel mai înalt turn medieval al Sucevei (40 m). Înălţat cu 25 de ani mai târziu (1560-61) decât biserica ctitorită de Petru Rareş (1535), turnul, care a fost construit, aşa cum indică inscripţia de pe latura estică, de „Alexandru voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei”, marchează şi astăzi, prin monumentalitatea lui volumetrică şi altimetrică, inima oraşului vechi. „Turnul acesta - scria în <Călăuza istorică a oraşului Suceava>, la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, prof. Victor Morariu - e clădirea cea mai înaltă şi mai puternică din Suceava. La 1809, când a ars biserica, a fost bântuit de foc şi turnul împreună cu clopotele; biserica s’a restaurat apoi la 1822, iar turnul la 1845. Dela 1867 la 1910 aice a fost paza de foc a oraşului”. În sec. al XIX-lea (1845), când deasupra construcţiei iniţiale s-a mai adăugat un etaj, o turlă cu bază octogonală, peste care s-a aşezat vârful acoperişului, primăria Sucevei funcţiona într-un imobil fără etaj aflat în imediata

apropiere a turnului (în prezent corpul vechi al Liceului de Artă „Ciprian Porumbescu”, imobil transformat şi refăcut în anul 1859, adaptat pentru a adăposti atât primăria cât şi gimnaziul grec- ortodox în care cele două instituţii au funcţionat o bună bucată de vreme împreună). La fel ca şi Turnul Roşu, Turnul Lăpuşneanu,

care este astăzi „înclinat şi rotit” şi la care s-au executat ample lucrări

de consolidare (care însă au fost

stopate din lipsă de fonduri),

reprezintă un pericol întrucât expertizele şi simulările pe calculator subliniază concluzia că, în cazul unui cutremur de 5 grade

pe scara Richter, construcţia nu are

Albă la Suceava, în anul 1402,

voievodul Alexandru cel Bun şi le-

a depus în vechea Mitropolie a

Moldovei, biserica Sf. Gheorghe- Mirăuţi, unde au stat până la anul

1589). Turnul a câştigat în înălţime şi măreţie (acum măsoară 34 de m)

în urma restaurărilor realizate, între

anii 1898-1910, de către arhitectul Karl Romstorfer, care i-a mai adăugat un etaj, turla şi a decorat partea superioară a zidurilor cu

firide şi cu ocniţe. În fine, turnul Mănăstirii Zamca (şi ea ctitorie armenească, zidită de Agopsin Vartan şi închinată Sf. Auxentie, o biserică-cetăţuie înconjurată de un zid masiv de piatră întărit cu puternice contraforturi şi protejată

rezistenţă.

de

un val de pământ) a fost ridicat,

în

colţul zidului din partea dinspre

ridicat, în col ţ ul zidului din partea dinspre Turnul lui Petru Ş chiopul ş i

Turnul

lui

Petru

Şchiopul

şi

turnul

de

strajă

al

mănăstirii

fortificate Zamca

Turnul-clopotniţă de la biserica mitropolitană Sf. Mare Mucenic Gheorghe a fost ridicat în anul 1589 (la vremea aceea doar cu un

singur cat) de către Petru Şchiopul,

o dată cu mutarea în această

biserică (a cărei construcţie a fost începută de Bogdan al III-lea în anul 1514 şi a fost continuată şi definitivată de Ştefăniţă Vodă în anul 1522) a moaştelor Sf. Ioan cel Nou (pe care le-a adus din Cetatea

oraş, în anul 1606 (aşa cum este indicaţia de pe cheia de boltă a turnului). Turnul, cu înălţimea de 26 de m, turn de strajă şi clopotniţă, avea iniţial o intrare boltită care, ulterior, a fost zidită. În prezent, turnul se află în restaurare.

Acestea sunt turnurile medievale pe care se sprijină cerul oraşului, turnuri cărora li s-au alăturat în perioada modernă, în care Bucovina a făcut parte din imperiul aflat sub cârmuirea Coroanei de Habsburg, turnul bisericii catolice Sf. Nepomuk (1832-1836) şi turnul Primăriei Sucevei (1903-1904).

Sf. Nepomuk (1832-1836) ş i turnul Prim ă riei Sucevei (1903-1904). Via ţ a parohial ă

pag. 11

Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor cu-răţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei

ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a

copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii. Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să