noimebrie - decembrie 2005
anul XXX
UN AN
editorial
ÎMPREUNĂ
Pr. Doru Costache
Despre multe se poate scrie, acum,
la împlinirea unui an de când
suntem împreună. Şi despre bune, şi
despre rele; şi despre împliniri, şi noi…
despre eşecuri.
Îmi place să cred că relele nu vin
dintre noi şi că nici nu reprezintă
ceva realmente semnificativ în viaţa
parohiei noastre. Oricum, apare cu
evidenţă faptul că nici intenţiile
mele şi nici ale celor implicaţi în
activitatea noastră nu pot fi
confundate cu răul care din când în
când se mai abate asupra parohiei.
Nu noi suntem cei care subminăm
comuniunea, armonia în biserică –
fapt perceput ca atare de majoritatea
credincioşilor, care nu se lasă
intimidaţi de umbrele pe care
întunericul le mai aşterne din când
în când peste noi…
Cât despre neîmpliniri, pe acestea le
asum personal. Ele sunt mai
degrabă de ordinul relaţionării cu
oamenii. Chiar dacă sinceritatea şi
slabele mele abilităţi de comunicare
s-au bucurat de răspunsuri pozitive
din partea celor mai mulţi dintre
credincioşi, nu i-am putut mulţumi
pe toţi. Probabil că fiecare are
dreptatea sa, atunci când diverse
tensiuni apar, însă rămâne limpede
că nu toată lumea poate fi fericită în bisericii.
acelaşi timp şi de asemenea că
măruntele interese individuale
trebuie să cedeze în faţa mai-binelui opiniile noastre. Am votat liber un
comunităţii.
Aş vrea să cred însă că nu am
pierdut pe nimeni din cauza
nepriceperii mele. Chiar dacă pentru
unii este greu să participe la
viaţa parohiei, la activităţile
noastre, dacă nu au funcţii în
comitet sau dacă nu joacă
roluri de vioara-întâi,
bănuiesc că nimeni nu poate
afirma cu onestitate că din
cauza mea nu sunt printre
Şi probabil că aceasta e
singura mare biruinţă cu care
am fost binecuvântaţi de
Naşterea Domnului
Dumnezeu, Dumneavoastră
şi cu mine, de-a lungul
acestui an: anume de a fi
învăţat să lăsăm de la noi
pentru a sluji celorlalţi,
fraţilor noştri şi surorilor noastre în
Hristos. Acesta e lucrul care …e vremea să ne naştem
contează realmente: faptul că am împreună cu Dumnezeu
început să ne luăm în consideraţie Ion Nedelcu (Lorquin, France)
unii pe ceilalţi şi să ne aducem
aportul, cu modestie, potrivit Cine nu a observat că deja Crăciunul
măsurii fiecăruia, la mai-binele a devenit cu totul altceva decât ar
comun. trebui să fie…? Magazinele îşi
Am învăţat că liturghia şi celelalte pregătesc vitrinele, cu Moşi
slujbe nu sunt spectacole, ci Crăciuni, steluţe, îngeraşi, iar străzile
se umplu deja de ghirlande cu
momente de rugăciune. Am învăţat
beculeţe… Sincer, nu am ceva
că a ne ruga în biserică presupune în
împotriva acestui tip de atitudine,
primul rând a ne ruga împreună.
căci întreaga suflare trebuie să
Am învăţat că rugăciunea şi jertfele
participe la o astfel de sărbătoare
noastre trebuie să continue în viaţa
(excluzând totuşi aspectul pur
de zi cu zi. Ne antrenăm pentru a
comercial, exagerat al acestei
prelungi acest spirit prin diversele
sărbători). Am însă ceva de spus în
noastre activităţi, că e vorba de
privinţa faptului că, de fapt, suflarea
mese comune, picnicuri, serbări sau
nu este întreagă; de la o vreme se
chiar munca voluntară prin curtea
pregăteşte doar o parte a ei – cea
vizibilă. Culmea, strălucirea “fizică”
Am învăţat să devenim mai a evenimentului caută să surclaseze
responsabili pentru aspiraţiile şi fără drept de replică strălucirea
spirituală a sărbătorii. E redundant să
nou comitet parohial şi am discutat încerc a spune aici ce înseamnă
deschis despre lucruri care ne sărbătoarea Crăciunului pentru noi,
privesc pe toţi. Sigur, nu toţi prind creştinii (activi sau indiferenţi),
cu uşurinţă jocul democratic al
pag. 3
pag. 3
pag. 2
Moment aniversar
Anul acesta s-au împlinit 25 ani de
la sfinţirea bisericii noastre, la 1
iunie 1980. Slujba a fost oficiată de
(pe atunci) episcopul Antonie
Plămădeală al Buzăului (ulterior
mitropolit al Ardealului, până la
trecerea sa către Domnul, în 2005).
Documentul de sfinţire se
păstrează în biserica noastră,
purtând semnăturile tuturor celor
prezenţi, printre care pr. Gabriel
Popescu şi membrii Comitetului
parohial.
Mulţi dintre semnatarii hrisovului
de sfinţire nu mai sunt printre noi,
din diverse motive. Alţii, slavă lui
Dumnezeu!, sunt cu noi, contribuind
în continuare la dezvoltarea parohiei
şi a vieţii comunitare.
Recunoştinţă tuturor celor fără de
care parohia noastră, Sfânta Maria
din Sydney, nu s-ar fi bucurat de
singura biserică ortodoxă
românească din NSW.
HRISOV DE SFINŢIRE
Cu binecuvântarea şi aprobarea
Prea Fericitului IUSTINIAN,
patriarhul Bisericii Orotodoxe
Române din vremea aceea, în
anunl 1973, la dorinţa
credincioşilor ortodocşi de
origine română, stabiliţi în
Australia, a luat fiinţă Parohia
ortodoxă română din Sydney.
Iar astăzi, 1 iunie 1980, cu
vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului
şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-
a sfinţit biserica Parohiei
„Sfânta Maria”, de către Noi,
Antonie Episcop al Buzăului,
trimisul Prea Fericitului Părinte
IUSTIN, Patriarhul de acum al
Bisericii Ortodoxe Române, sub
a cărui oblăduire canonică se
află acest aşezământ şi
credincioşii lui.
La slujba de sfinţire a bisericii
au participat: P.C. Pr. Gabriel
Popescu, parohul parohiei din
Sydney, ceilalţi preoţi români din
Australia, credincioşii care s-au
străduit să aibă acest altar de
închinare, membrii consiliului şi
comitetului parohial, precum şi
preoţi şi credincioşi ai celorlalte
Biserici creştine de aici.
Acest hrisov de sfinţire s-a
întocmit în două exemplare,
astăzi, 1 iunie 1980 şi, după ce s-
a semnat de toţi cei prezenţi,
unul s-a aşezat, după rânduială
în sfânta biserică, spre pururi
aminte, iar al doilea a fost trimis
în ţară spre a fi păstrat în Arhiva
Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române.
Binecuvintează, Doamne, pe cei
ce iubesc podoaba Casei Tale!
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
 pag. 3

Un an împreună... pag. 1
susţinerii opiniei proprii cu
argumente şi al recunoaşterii opiniei
celuilalt, însă e limpede că acum
suntem pe drum…
Doar în acest spirit a fost posibil să
înfăptuim şi în plan material câte
ceva. Împreună am contribuit pentru
a avea o instalaţie de sunet, mobilier
nou de bucătărie, apă caldă, aer
condiţionat…
Împreună am slujit, sărbătoare de
sărbătoare, nelăsând săptămânile
fără slăvirea lui Dumnezeu…
Împreună am lucrat pentru
realizarea acestei reviste. Împreună
am creat condiţii pentru şcoala
duminicală. Împreună am fost de
ajutor fraţilor din ţară. Multe se pot
face împreună!
Îmi exprim recunoştinţa pentru
maniera în care Comitetul parohial
şi ceilalţi credincioşi s-au angajat în
opera de modernizare a parohiei
noastre.
Domnul să binecuvânteze
sărbătorile cu pace, sănătate şi
bucurie!
La mulţi ani!
...e vremea… pag. 1
DACĂ APROAPELE
TĂU VA GREŞI FAŢĂ
DE TINE
Scrisoare deschisă către
un frate în Hristos
pr. Doru Costache
Domnul a spus: De-ţi va greşi
fratele tău, mergi, mustră-l între tine
şi el singur. Şi de te va asculta, l-ai
câştigat pe fratele tău. Iar de nu te
va asculta, ia cu tine încă unul sau
doi, ca din gura a doi sau trei
martori să se statornicească tot
cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei,
spune-l Bisericii; iar de nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca
un păgân şi vameş (Matei 18:15-
17).
Eu sunt aproapele tău. Fratele tău.
Dacă ţi-am greşit cu ceva, tu, creştin
fiind, ucenic al Domnului, nu al
altcuiva, ar trebui să urmezi calea
lui Hristos. Adică să-l iubeşti pe cel
ce a greşit. Dar tu nu, tu ai apucat pe
calea denunţurilor...
Te-a supărat discursul meu despre
ciumă? Citeşte din când în când
Noul Testament: numai despre asta
e vorba acolo. Păstorul nu vorbeşte
spre a jigni, ci pentru a-şi trezi oile,
pentru a nu le lăsa prăvălite în
prăpastie… Dar tu nu vezi, orbit de
credinţa în propria ta dreptate…
M-ai ajutat, prin ceea ce ai făcut,
să devin mai bun? Pentru că, până la
urmă, acesta e motivul pentru care
cineva, creştin fiind, s-ar apuca de
ce te-ai apucat tu; şi doar un
necreştin ar apuca pe calea asta cu
gândul de a-mi face rău.
Dar tu ai câştigat ceva? Ai reuşit
doar să te scoţi dintre noi... Singur
ai ieşit, şi acum îţi verşi pretutindeni
veninul, afirmând că eu te-am
exclus. Nu vezi cum lucrează otrava
asta, vărsată atâta timp în sufletul
tău?
În sfârşit, dacă ai ajuns să crezi
asta, uite, îţi spun pe şleau, aşa cum
am spus şi în biserică: uşa este
deschisă. Te poţi întoarce fără a face
pocăinţă în public.
Cât despre faptul că ai sărit din
întâmplare câteva din treptele
recomandate de Hristos (vezi citatul
de mai sus), acesta e un păcat pe
care-l poţi mărturisi, dar asupra
căruia este bine să meditezi din
când în când. Ca nu cumva să fii
ispitit să crezi că tu eşti drept, chiar
dacă eu sunt păcătos.
Pace, în Domnul

presupunându-se că toată lumea ştie.

Problema e că refuzăm esenţa; nu
mai alegem să trăim împreună cu
Dumnezeu. Trăim murind în fiecare
moment. Pervertim în mintea noastră
reflexul “naşterii” paradigmatice a
lui Dumnezeu, traducând-o prin
naştere spre moarte. Dumnezeu se
naşte arătându-ne că naşterea ar
trebui să fie starea noastră firească.
Provocarea adusă de acest eveniment
reprezentarea iconografică a pildei Fiului risipitor

este aceea a vieţii veşnice, căci

Dumnezeu ni-l dăruieşte pe
Dumnezeu, adică viaţa.
Aşa că, să ne împodobim brazii, să
facem daruri celor dragi (şi nu
numai), cum am făcut până acum,
dar să nu uităm să dăruim vieţii
noastre un singur dar, acela de a ne
naşte împreună cu Dumnezeu,
rupând astfel obişnuinţa morţii de
fiecare zi.
Acesta e conţinutul şi sensul
Crăciunului.

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 4
Despre haos şi construcţia spirituală
Tema discuţiilor noastre biblice
Lucrând aproape trei luni asupra
primelor versete din Cartea Facerii,
în cadrul întâlnirilor noastre de
vinerea seara, am meditat insistent –
împreună, sper – asupra
semnificaţiei versetelor al doilea şi
al treilea. Ne-au atras atenţia în
special cuvintele: “pământul era
neîntocmit şi gol” şi “Dumnezeu a
zis: să fie lumină! Şi a fost lumină”.
Redau mai jos rezumatul
meditaţiilor şi discuţiilor noastre.
În plan cosmologic, pentru a
respecta litera textului, este vorba
despre începutul universului vizibil.
Interpretând termenul “pământ” din
perspectiva primului articol al
Crezului, înţelegem că este vorba nu
despre planeta noastră şi solul
acesteia, ci despre un termen generic
ce desemnează întreaga lume
vizibilă, materială. Universul a
debutat în stare haotică, Dumnezeu
creând la început o “materie” lipsită
de formă. În contrast cu imaginea
acestei materii haotice,
neorganizate, stă expresia “şi a fost
lumină”. Aceasta din urmă nu se
referă la lumina solară, nici la o
lumină spirituală, termenul “lumină”
constituind aici o metaforă a
organizării. Aşadar, textul operează
cu o antiteză, opunând haosul şi
ordinea. Debutând în stare haotică,
universul este configurat prin
poruncile/energiile divine. De fapt,
universul nu a fost organizat dintr-o
dată, textul vorbind despre
alcătuirea acestuia prin intermediul a
şase tablouri (cele şase zile ale
facerii), trei dintre ele vorbind
despre succesive acţiuni de
decantare/separare şi trei despre
succesive acţiuni de cosmizare/
organizare. Mai mult, citind acest
text în ansamblul Scripturii,
înţelegem că procesul de
preot dr. Doru Costache
“luminare”, sau organizare, nu a luat
sfârşit încă. Termenul ultim al
acestei acţiuni permanente se
descoperă în Apocalipsa 21:25, text
care anunţă o stare a lumii în care
noapte/întuneric nu va mai fi, în
toate şi prin toate strălucind lumina
(cf. sfântul Maxim, Mystagogia 7)…
În plan eclesial / comunitar, chiar
dacă depăşind litera textului,
mesajul rămâne – surprinzător poate
– foarte asemănător. Înainte de a
aborda acest aspect, cred că este
binevenit să observ aici, aşa cum am
făcut şi în cadrul discuţiilor noastre,
faptul că în tradiţia ortodoxă textul
biblic (sau oricare altul) nu este
niciodată evaluat doar sub aspect
literal. Spre exemplu, sfântul Ioan
Gură de Aur, interpretând Geneza,
atrage atenţia asupra faptului că
Moise ne-a vorbit despre maniera în
care Dumnezeu a făcut lumea pentru
a ne învăţa cum să ne construim
propria casă/viaţă/familie (cf. Omilii
la Facere 2). Consecutiv, mutând
unghiul interpretativ, textul nostru
se transformă într-o minunată
parabolă a construcţiei comunitare.
În principiu, este vorba despre
faptul că nimic nu se poate construi
plecând de la o ordine prestabilită.
Plecarea unui preot din parohie şi
sosirea altuia implică inevitabil
dezagregarea unui anumit tip şi ritm
al relaţiilor, de vreme ce fiecare
păstor este diferit de ceilalţi ca om şi
educaţie. Cum ar fi, evenimentul
schimbării unui păstor cu altul
coincide, în viaţa comunităţii, cu
etapa haotică din istoria organizării
universului. Haosul “social” apare
ca o necesitate naturală, prealabilă
oricărei construcţii. Noul păstor este
altfel decât cel dinainte; nici mai
bun, nici mai rău; este pur şi simplu
altfel. Gândeşte şi simte diferit,
vorbeşte şi se poartă diferit. Este
normal, în aceste condiţii, ca
membrii comunităţii să fie mai întâi
surprinşi, poate chiar jenaţi, şi la fel
de natural este ca mai apoi să
încerce să-l cunoască pe noul păstor.
Haosul nu este produs de maniera
în care lucrează păstorul sau de
maniera în care reacţionează
comunitatea; este pur şi simplu
rezultatul imediat al schimbării unui
păstor cu altul. Indiferent cine ar fi
venit la Sfânta Maria, dacă nu venea
păstorul de acum, ar fi existat
probleme; poate altele, dar inevitabil
probleme. Pentru o comunitate care
nu a mai experimentat anterior
această schimbare, sigur că totul
poate să aducă a catastrofă, de unde
tendinţa unora de a considera
“haosul social” pe care-l
experimentează în acest moment un
echivalent al potopului (probabil că
mulţi uită însă faptul că potopul este
interpretat în Scriptură atât ca
pedeapsă divină pentru păcate, cât şi
ca promisiune a regenerării
spirituale…). Probabil că păstorului
care va veni după cel de acum îi va
fi mai uşor, comunitatea având deja
experienţa schimbării…
Însă “haosul social” nu se referă
numai la relaţia dintre preot şi
comunitate, caracterizând
deopotrivă relaţiile din sânul
comunităţii. Şi mă voi referi acum
explicit la situaţia parohiei noastre.
Activitatea socială destul de slabă
din ultimii ani nu a ajutat din cale-
afară la constituirea unor relaţii
sănătoase între membrii parohiei.
Unii chiar mi-au mărturisit că era
destul de dificil să vorbeşti despre o
viaţă de reală comuniune. Evident
că, faţă de această stagnare, faptul că
programul nostru de construcţie
pag. 5
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

Despre haos… pag. 4
comunitară a introdus o serie de
elemente noi în viaţa parohiei ridică
probleme mai mult sau mai puţin
serioase pentru mulţi dintre noi.
Pentru unii este greu să înţeleagă
sensul şi necesitatea acestor
activităţi; pentru alţii este greu să
interacţioneze cu ceilalţi, pe care
până de curând i-au privit mai
degrabă ca noţiuni abstracte decât ca
persoane vii, cu care se poate sta de
vorba. Ne rugăm împreună, dar nu
ştim mare lucru unii despre ceilalţi,
sau chiar nu ne pasă unii de alţii. Or,
pentru a ne constitui într-o
comunitate vie, puternică, este
nevoie de un plus de omenie,
compasiune, solidaritate…
Acceptarea, asumarea conştientă a
haosului devine de fapt prilej pentru
un pas mai departe. Activităţile
noastre, care corespund întrucâtva
principiilor organizatoare despre
care vorbeşte Cartea Facerii, nu au
alt scop decât acela de a contribui la
apropierea credincioşilor prin
implicarea lor în activităţi comune,
ca o bază solidă pentru
supravieţuirea şi dezvoltarea
parohiei noastre.
Activitatea noastră poate fi
tulburătoare pentru mulţi, însă
necesară. În termenii Facerii,
“haosul social” nu poate fi depăşit
fără separări şi reorganizări. Sunt
lucruri vechi ce s-au dovedit
contraproductive comunitar şi sunt
lucruri noi care nu au fost făcute
până la venirea păstorului de acum,
însă de care obştea avea şi are
nevoie. Încercarea de a ţine lucrurile
pe loc, în numele obişnuinţei,
reprezintă semnul unei periculoase
lipse de realism. Aşadar, de unele
din cele vechi trebuie să ne
distanţăm, pe altele – dintre cele noi
– trebuie să le învăţăm. De ce?
Pentru simplul motiv că aşa cum
universul se mişcă spre termenul său
ultim, comunitatea cunoaşte propria
sa dinamică, dictată de principiul –
pragmatic, dar realist – “ori
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
pag. 5
dezvoltare, ori pieire”… Ziua de pentru univers şi schimbarea unui
mâine a parohiei nu are speranţe preot cu altul la nivelul vieţii
dacă astăzi preferăm să ne protejăm comunitare. Şi aceasta pentru că
propria comoditate. metanoia este începutul necesar al
procesului de transformare spirituală
Contemplând Cartea Facerii şi
numit în termeni familiari “viaţa
ceea ce ne transmite aceasta despre
creştină”. Nici acest proces nu se
maniera în care Dumnezeu lucrează
poate derula fără succesive separări
în lume, ajungem să privim cu mai
şi reorganizări. Trebuie întâi
mult calm şi sporită înţelegere un
decantate tenebrele şi apele
fenomen inevitabil şi un proces
conştiinţei noastre, treptata
necesar. De obicei, cine nu este în
despătimire a manierei în care
stare să priceapă nu poate face mai
cugetăm realitatea şi ne apropiem de
mult decât să încetinească procesul.
ea, printr-o luptă continuă cu sine,
Dar procesul dezvoltării comunitare,
prin asceza simţurilor, a minţii şi a
ca şi mersul universului către “cer
inimii. Pe acest suport, mai apoi,
nou şi pământ nou”, nu poate fi
putem construi noul “eu”, mereu
oprit…
nou, omul interior, împodobit cu
În plan personal / subiectiv, virtuţile vieţii divine. Nici acest
istorisirea despre facerea lumii se proces, desigur, nu este simplu, lipsit
descoperă a fi o parabolă a devenirii de durerile inerente transformării.
spirituale. Cel puţin, aceasta e Nici acest proces nu are, de
maniera în care Origen, unul din cei asemenea, capăt.
mai importanţi teologi din primele
secole creştine, a interpretat textul.
Educaţia şi mediul social
configurează conştiinţa noastră în
RUGĂ
moduri de care nu ne mai dăm
seama cu uşurinţă. Sub acest aspect, Îngenunchiez, Doamne,
în faţa Ta,
suntem produsul lumii în care trăim.
Ascultă-mi, Doamne, ruga,
Însă este limpede că maniera de Înţelege-mi, Doamne,
viaţă a fiecăruia/fiecăreia dintre noi durerea:
conduce neîncetat la reconfigurarea Eu caut lumină.
conştiinţei noastre. La un moment
De departe vin, de pe
dat, eventual într-un moment de
tărâmul fără de soare,
clarviziune privind deşertăciunea
De pe tărâmul fără de
vieţii fără Dumnezeu, simţim o
speranţă.
chemare, lipsa a ceva realmente
Sunt un căutător de comori,
semnificativ. Cu ceva “şanse”, Doamne:
putem întâlni cuvântul lui Eu caut lumină.
Dumnezeu, care ne cheamă la ceea
ce ne-am obişnuit a numi pocăinţă. Mi-ai dat puterea de a
vedea,
În Noul Testament, scris la început
Mi-ai dat durerea de a
în limba greacă, termenul pe care-l
înţelege,
traducem prin pocăinţă este
Mi-ai dat înţelepciunea de a
metanoia, însemnând “schimbarea plânge, Doamne:
minţii” şi implicând eliberarea de Eu caut lumină.
condiţionările sociale şi
educaţionale, distanţarea de o Sunt un căutător de comori
În sufletele oamenilor.
anumită înţelegere a lucrurilor,
Ascultă-mi ruga, Doamne:
valorilor.
Eu caut lumina din oameni.
Metanoia reprezintă, la nivelul Gina Enescu
vieţii personale, ceea ce este haosul Bucureşti
pag. 6

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă…”

Alexandru Mihăilă
asistent universitar, Universitatea din Bucureşti

Este o frază cunoscută, apare chiar Dumnezeu se arată noaptea şi îi (Răspunsuri către Talasie, 28).
în primul capitol al Facerii. Potrivit vorbeşte lui Avraam, punându-l să După ea vine seara şi noaptea
textului, Dumnezeu a creat lumea numere stelele şi să înţeleagă cât trădării şi prinderii lui Hristos. Un
în 6 zile, drămuindu-şi lucrul în de mulţi îi vor fi urmaşii promişi. proces nocturn, ilegal în
fiecare zi. Referatul fiecărei zile se Tensiunea episodului în sine se desfăşurare chiar după normele
încheie cu formula: „Şi fost seară sprijină pe două paradoxuri: Primul iudaice, îl respinge pe însuşi
şi a fost dimineaţă…”. paradox este că Dumnezeu se Dumnezeu. Dimineaţa sinedriul a
Însuşi Dumnezeu ne apare aici ca revelează noaptea (nu e vorba de o pronunţat sentinţa condamnării la
un constructor, care lucrează de viziune nocturnă, ca a profeţilor, ci moarte (Matei 27:1), Hristos fiind
dimineaţă până seara, iar în week- Dumnezeu vine la Avraam răstignit dimineaţa la ora 9 (ceasul
end se odihneşte. Orice credincios noaptea, Facerea 15:1, ca apoi să-l 3) şi agonizând întreaga amiază
al Vechiului Testament de atunci scoată afară din casă şi să-i arate până la ora 15 (ceasul 9), când a
repeta de altfel modul divin de cerul v. 5; cf. v. 12 şi 17 care arată murit (Marcu 15:25; 33-34).
lucru atunci când celebra sabatul clar că Dumnezeu vorbeşte cu Interesant că noaptea începe mult
(Ieşire 20:8-11). Avraam doar pe timpul mai devreme, întunericul căzând
întunericului şi al groazei). Al acum chiar la orele 12 (Marcu
Nu mă interesează modul în care doilea paradox este promisiunea
formula a fost receptată în zilele 15:33). Omul, respingându-l pe
urmaşilor făcută unui cuplu bătrân Dumnezeu, a transformat ziua în
noastre. Unii o cred 100% ca zi de steril. Însă faptul că a crezut i s-a
24h, pentru că aşa spune chiar noapte. Seara, Dumnezeul cerurilor
socotit lui Avraam ca dreptate este îngropat (Marcu 15:42).
textul; alţii spun că zilele trebuie (Facerea 15:6).
înţelese de noi, cei moderni, ca Hristos este asemeni Templului
perioade, ere geologice. Urmează apoi amiaza revelaţiei cucerit noaptea (2 Regi 25:4), cu
Treimii în Vechiul Testament. Trei care chiar s-a comparat (Ioan
Ceea ce aş vrea să subliniez pare persoane i se arată lui Avraam ziua
foarte banal: formula arată simplu în amiaza mare (Facerea 18:1), în 2:19.21). Totuşi Dumnezeu
modul în care lucrurile se întâmplă, ceea ce a devenit clasic în pictura promisese mântuire cetăţii
normalitatea unei activităţi. Nimic bisericească: Sfânta Treime la dimineaţa (Psalm 46:5), pentru că
spectaculos. Dar dacă aplicăm plângerea poate dura doar o
stejarul Mamvri. Această amiază noapte, dar dimineaţa vine bucurie
formula istoriei mântuirii ea capătă stă ca un punct central al timpului.
o valoare impresionantă. (Psalm 30:5).
Că este o amiază specială, o arată
A şaptea zi nu are formula de final. faptul că vizitatorii ajung la Lot Deloc întâmplător, învierea se
A fost desigur dimineaţă (după seara (Facerea 19:1), potrivit petrece dis-de-dimineaţă (Marcu
ziua precedentă), dar nu se spune puterii de înţelegere mai smerită a 16:2), iar Duhul se pogoară la ora 9
nimic despre seară. Totul se acestuia, aşa cum spune Sf. Maxim (Fapte 2:15). O altă zi începe, o zi
petrece ca şi cum Dumnezeu eshatologică în care ne
a lăsat deschis timpul acelei aflăm şi noi şi care nu se
zile binecuvântate de va mai termina niciodată.
odihnă. O zi fără soare şi lună,
luminătorii cei vechi
Găsim puţin mai târziu seara (Facerea 1:14-18), căci
păcatului. Cei doi oameni lumina o dă slava lui
întâi-creaţi au mâncat din Dumnezeu printr-un alt
fructele interzise, s-au privit luminător, Mielul
între ei cu alţi ochi şi s-au (Apocalipsa 21:23-24).
ascuns, tocmai când Atunci „noapte nu va mai
Dumnezeu se plimba prin fi” (v. 25).
briza serii (Facerea 3:8).
Şi a fost seară şi a fost
Dar exact din întunericul dimineaţă… Şi a fost
păcatului, de care era dimineaţă… dimineaţă…
cuprins tot pământul,

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |


FEMEIA ÎN OCHII DOMNULUI
Duminica a 24-a după Rusalii (Luca 8:41-56; Efeseni 2:14-22)
O succintă meditaţie asupra
mesajului celor două texte, aşa
cum se descoperă acesta din
perspectiva temei anunţate mai
sus.
Nu constituie pentru nimeni un
secret faptul că în ortodoxia
contemporană adastă încă idei de
factură necreştină, uneori chiar
concepţii contrare mesajului
evanghelic, atunci când este vorba
de evaluarea locului femeii în
Biserică. În principiu,
anacronismele încă evidente în
această privinţă sunt întreţinute de
clerici şi călugări atinşi de păcatul
misoginismului. Dacă neputinţele
omeneşti şi comoditatea noastră
permit proliferarea ideilor
misogine, cuvântul Domnului ne
invită neîncetat la reconsiderarea
unor prejudecăţi de acest fel.
Femeia bolnavă de 12 ani,
despre care vorbeşte textul
evanghelic al acestei duminici,
reprezintă cazul extrem al situaţiei
femeii, cum încă este înţeleasă
aceasta în multe cercuri. Prezenţa
în public a acestei femei – care
experimenta neîncetat starea de
ciclu menstrual – constituia un
sacrilegiu, pentru că, potrivit
Vechiului Testament (VT),
curgerea sângelui produce
impuritate spirituală. Teoretic,
acea femeie nu se putea atinge de
nimeni şi cu atât mai puţin de
persoane sau obiecte sfinte. După
VT, era condamnată la izolare atât
în raport cu oamenii, cât şi cu
Dumnezeu. Şi nu seamănă situaţia
ei cu ceea ce se crede încă, în
zilele noastre, despre ciclul
menstrual (sau despre sângele
naşterii)? Deşi credem că suntem
în legea Noului Testament (NT),
ţinem la concepţii lipsite de
relevanţă pentru aceasta, dacă nu
chiar contrare spiritului NT.
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
pag. 7
preot dr. Doru Costache
Cuvântul Domnului, dincolo de
aspectul implicit al discuţiei, este
însă limpede: el nu a certat-o pe
femeie pentru că s-a atins de el,
Cel Sfânt, chiar dacă ştia ce
suferinţă avusese ea înainte de a se
atinge de haina lui. “Îndrăzneşte,
fiică”, spune Domnul Vieţii,
“credinţa ta te-a mântuit; mergi în
pace!” (Luca 8:48). Cuvinte
revoluţionare, care schimbă
rosturile istoriei şi neputinţele
culturii umane. Nu există nici o
impuritate de ordin spiritual în
sânge ori în curgerea acestuia. Nu
fiziologia ne desparte de
Dumnezeu, nu fiziologia ne
desparte de oameni. Ceea ce
separă este păcatul, iar curgerea
sângelui nu este păcat.
În mintea femeii cu pricina deja
încolţiseră seminţele revoluţiei Şi o femeie, care de
creştine, de vreme ce îndrăznise să doisprezece ani avea
se apropie de Hristos… Este ceea scurgere de sânge şi
ce tălmăceşte Apostolul despre cheltuise cu doctorii toată
sensul operei Domnului: el, averea ei, şi de nici unul nu
Hristos, este pacea noastră, putuse să fie
vindecată, Apropiindu-se
dărâmând toate zidurile despărţirii
pe la spate, s-a atins de
dintre oameni şi Dumnezeu, dintre
poala hainei Lui şi îndată s-a
oameni şi oameni. Prin Hristos, oprit curgerea sângelui ei. Şi
toţi suntem reclădiţi spre a fi a zis Iisus: Cine este cel ce s-
locaşuri ale Duhului lui Dumnezeu a atins de Mine? Dar toţi
(Efeseni 2:14 şi 22). Femeia din tăgăduind, Petru şi ceilalţi
textul evanghelic a înţeles care erau cu El, au zis:
chemarea de a deveni templu al lui Învăţătorule, mulţimile Te
Dumnezeu. Ştia că sângele ei, în îmbulzesc şi Te strâmtorează
care Dumnezeu însuşi a picurat şi Tu zici: Cine este cel ce s-a
viaţa, nu poate fi împotriva atins de mine? Iar Iisus a zis:
S-a atins de Mine cineva.
Domnului vieţii.
Căci am simţit o putere care
Luând în serios apartenenţa a ieşit din Mine. Şi, femeia,
noastră la NT, evident că trebuie să văzându-se vădită, a venit
renunţăm la ideile nedrepte şi tremurând şi, căzând
anticreştine potrivit cărora femeile înaintea Lui, a spus de faţă
nu pot intra în biserică ori nu se cu tot poporul din ce cauză
pot ruga sau împărtăşi dacă s-a atins de El şi cum s-a
experimentează propria lor tămăduit îndată. Iar El i-a zis:
fiziologie, legată de ritmul vieţii Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta
te-a mântuit. Mergi în pace.
(ciclul menstrual).
(Luca 8, 43-48)
pag. 8

audă şi să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu. Această

Duminica a 21- a după Rusalii condiţie îmbunătăţită nu-l putea scoate însă pe om din
Galateni 2,16-20; Luca 8, 5-15 moartea veşnică. Ceea ce era deja prevăzut în planul lui
Dumnezeu, elaborat mai înainte de timp, anume ca
Glasul Păstorului omul să fie viu, asemenea Lui, s-a realizat abia prin
Hristos: Dumnezeu şi om.
Cine are urechi de auzit să audă Dacă ajungem, potrivit cuvântului apostolic, să
(Luca 8,8) conştientizăm că nu ne sfinţim prin fapte bune/
Alina Victoria Paraschiv virtuoase, credinţa fiindu-ne oglinda în care permanent
ne aflăm pe noi înşine păcătoşi, atunci poate nu vom
eşua rezidind ceea ce am dărâmat când ne-am unit cu
Indiferent de diversitatea formală a vocabularului
Hristos: judecăţi şi obiceiuri care ne împiedică să auzim
Bisericii (cum îl avem exprimat în Scriptură şi
şi să urmăm până la capăt porunca iubirii.
Liturghie), ideal ar fi să ajungem să înţelegem glasul
Cel ce poate spune: nu eu mai trăiesc, ci Hristos
Păstorului. Dacă nu-l auzim, dacă nu-l înţelegem, cum
trăieşte în mine (Galateni 2,20), este chemat la mai mult
putem admite că Îl urmăm?
decât faptele Legii.
Un răspuns adecvat la chemarea de-viaţă-făcătoare a
Şi aici este marea provocare la care suntem invitaţi, cu
Domnului presupune în fapt o percepere fidelă a
neputinţele şi spaimele noastre, de către Domnul milei:
cuvântului Său. Suntem atât cât auzim.
să trăim în trupul nostru muritor viaţa dumnezeiască a
Sfântul Pavel sesizează la fiii săi duhovniceşti tendinţa
Celui ce ne spune: de acum nu vă mai zic slugi […], ci
omului vechi de a nu ţine pasul cu noua viaţă în Hristos,
v-am numit prieteni (Ioan 15,15). Timpul experierii
în cele din urmă de a o refuza. Este o realitate cu care,
Legii ca aşteptare a lui Hristos a trecut, acum El este cu
ca păstor, apostolul s-a confruntat permanent; este o
noi, îl auzim mai mult sau mai puţin, dar nu mai putem
realitate prezentă şi azi în trupul lui Hristos.
spune că nu ştim, măcar în parte, motivele surzeniei
Apare în discursul sfântului o noţiune aproape
noastre spirituale (Luca 8,12-14).
abstractă, poate chiar necunoscută pentru cel neiniţiat în
Să luăm seama cum auzim, ca să ne numărăm printre
limbajul biblic: Legea. Ce ar însemna moartea faţă de
cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl
Lege a creştinului de azi şi vieţuirea în Hristos? Trăirea
păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca 8,15).
Legii în poporul lui Israel a însemnat readucerea omului
plecat din rai în condiţia sufletească sfântă capabilă să

celuilalt.
Duminica a 22-a după Rusalii Un cuvânt din Pateric ilustrează chintesenţa acestui
Galateni 6,11-18; Luca 16,19-31 stil de viaţă în care nu mai este loc pentru nici o formă
Alina Victoria Paraschiv de egoism, pentru toate cele vechi ale omului pătimaş,
un stil de viaţă care întrupează cuvântul Domnului:
Moto: precum Eu v-am iubit, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
Tu zici: « Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, celălalt (Ioan 13,34). Iată ce spune Patericul:
deci, să ardă în focul iadului ». Dar te întreb: « Dacă Ziceau bătrânii că fiecare trebuie să simtă ceea ce
Dumnezeu ţi-ar da un loc mai bun în Rai şi de acolo ai simte aproapele şi să pătimească împreună cu el întru
vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile toate: să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi
iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia,
un duşman al Bisericii?» Sau vei avea o inimă de fier? precum este scris: un trup suntem în Hristos. Şi iarăşi: a
Cuviosul Siluan Athonitul (Între iadul deznădejdii şi celor ce au crezut, inima era una singură (Patericul
iadul smereniei, Editura Deisis, 1994, p. 47) egiptean XII,11).
Percepţia asupra aproapelui, felul în care gândim
Cu ce anume s-ar regăsi făptura cea nouă, în Hristos despre el, cum ne deschidem spre el porţile sufletului,
Iisus (Galateni 6,15) în experienţa personajelor acestea sunt cele care fac din viaţa noastră un rai sau un
parabolei de azi? iad. De felul în care îi înţelegem şi iubim pe ceilalţi
Cei care umblă după dreptarul acesta (Galateni 6,16), depinde chinul sau liniştea noastră sufletească. Dacă îi
adică cei care asumă conştient identitatea hristică privim pe oameni prin ochii lui Hristos, nu ne vom lipsi
propusă prin Botez – reîntemeierea vieţii după ritmurile de pace şi milă, pentru că în însăşi această privire este
Împărăţiei cerurilor – se bucură de pace şi milă asupra pace şi milă.
lor (Galateni 6,16). Raiul ca pace şi milă este Dacă ne vom vitregi de exerciţiul acestei priviri, vom
experimentat în trup, aici şi acum, de Israelul lui eşua în arşiţa suspinelor precum bogatul nemilostiv.
Dumnezeu (Galateni 6,16); cine este Israelul lui Să primim la masa sufletului cu ospitalitate pe fratele
Dumnezeu? Comunitatea în care fiecare, modelându-se nostru, spre a fi nuntaşii Fiului de Împărat!
pe sine după chipul lui Hristos, participă la înnoirea

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

 pag. 9

aduce acest pământ uscat, vlăguit în lanţuri şi în obezi

Duminica a 23-a după Rusalii (Luca 8,29), în faţa Fiului, singurul în stare să-i
Efeseni 2, 4-10; Luca 8, 26-39 ostoiască setea cu roua harului (Luca 8,27).
Alina Victoria Paraschiv Robia a fost dureroasă, la fel şi însănătoşirea: Luca
8,28-33.
Fiinţa celui care prin greşeli* (Efeseni 2,5) s-a făcut Să nu ne minţim. Încăpăţânarea** de a nu ne
sălaş demonilor, pare că şi-a pierdut percepţia recunoaşte comoditatea şi neputinţele nu ne aşează în
adamică a goliciunii. Faţă de tânguirea lui Adam, a potenţialitatea de a-l întâmpina real pe Hristos, în
cărui conştiinţă resimte cu durere lipsa harului, starea noi înşine, în cei de lângă noi, în creaţia întreagă. Şi
demonizatului din ţinutul Gherghesenilor apare ca o atunci perpetuăm un stil care ne ţine închişi în
imensă depreciere a lucidităţii omului ieşit din sânul adâncurile fiinţei noastre, unde lumina harului nu
raiului, omul lipsit de mintea întreagă (Luca 8,35), poate să lumineze decât dacă vrem: Căci în har
dominat de duhurile răutăţii care au luat loc suflării sunteţi mântuiţi, şi aceasta nu e de la voi: este darul
Duhului Sfânt. lui Dumnezeu (Efeseni 2,8).
Paradoxal, această umilitoare stare conţine o doză de
smerenie. Confruntat cu adâncirea acestei lipse, a * greşeli: interesant că în discursul sfântului Pavel
viziunii unitare asupra sa, omul, fiinţă destinată ideea căderii apare aici cu sensul de greşeală, adică
îndumnezeirii, nu-şi mai poate ţese nici ceva ce poate fi îndreptat. În Hristos suntem zidiţi
îmbrăcămintea frunzelor de smochin pentru a-şi spre fapte bune. Cu mintea întregită, divino-umană,
acoperi “golirea” de har, lipsa slavei: nu punea haină nu mai putem repeta o legiune de greşeli. Recuperând
pe el (Luca 8,27). În goliciunea sa, omul nu se mai haina cea dintâi a raiului, comuniunea cu Domnul,
poate ascunde după nici o iluzie izvorâtă din această mintea nu mai este fragmentată, poate deosebi cele
stare; pentru că este pradă demonilor, locuinţa sa este ale harului pentru că s-a făcut tron al harului.
prin morminte (Luca 8,27). Nu mai încearcă să pară ** încăpăţânarea: ar fi interesantă etimologia; omul
viu, fiind deja un viu mort. Dar Dumnezeu, bogat mândru reduce tot universul la ceea ce este “în capul
fiind în milă, pentru multa Sa iubire (Efeseni 2,4), lui”

ADEVĂRUL CARE NE NAŞTE chemaţi împreună să fim poporul

Carmen Simionov-Manoliu
Bucureşti
Ceea ce avem în intenţie să fim,
gândindu-ne că a fi poate însemna
ceea ce spunem – adică ne
definim în ceea ce spunem, este
născut de adevărul fiinţei care
suntem. Am început astfel pentru
că a scrie ceva acum, în acest
moment al fiinţei care sunt – cu
limitele şi întrebările mele, trec
sub tăcere faptul că ar exista
oarecare împliniri –, apare ca
extrem de dificil, întrucât a spune
presupune existenţa unui prea-
plin al fiinţei, din care să
împărtăşesc ceva lumii…
Am observat ce uşor facem
distincţii plecând de la nivelul
limitelor: cineva este orgolios,
altul e zgârcit, altul plicticos, altul
neliniştit, şi aşa construim lumea
doar în nuanţe întunecate...
Numai că ceva rămâne mereu
dincolo de angoasele noastre.
Depăşind logica măruntă a
adaptabilităţii, perisabilul clipelor
şi uzura sentimentelor cu
distincţii la acelaşi nivel al
limitelor, ceva minunat ne naşte
mereu spunându-ne ce frumoasă e
această descoperire a limitei, cum
afirma Apostolul neamurilor: sunt
puternic atunci când îmi descopăr
slăbiciunea. Ar fi minunat să nu
remarcăm slăbiciunile noastre şi
ale celorlalţi, numai că a te naşte
încă o dată din Adevăr presupune
travaliul fiinţei care devine
mereu, infinita profunzime a
înţelepciunii existenţei,
remarcând că durerea ta e
împărtăşită de semenii tăi la fel de
intim şi de stăruitor.
A înţelege că nu eşti singurul
limitat, nici singurul chemat de
Dumnezeu să-şi părăsească locul
naşterii, a înţelege că suntem
lui Hristos, chemat să urce alături
de El Golgota, poate fi un
sentiment eliberator. Pentru că în
Hristos care se naşte există
speranţa depăşirii limitelor
noastre. În acea mică iesle,
măsură a modului în care avem să
trecem prin lume, pruncul Hristos
vine să ne înveţe o nouă logică a
iubirii, a existenţei.
Ne dă posibilitatea de a ne naşte
încă o dată împreună cu El şi prin
El; după ce am fost purtaţi de
viaţă, trecând asemenea levitului
pe lângă cel căzut în drum, după
ce am spus asemenea fariseului că
inima noastră e curată, înainte de
a ne cerceta conştiinţa, ori poate
am fost în postura fiului care se
socotea ascultător doar pentru că
una spunea şi alta făcea...
Hristos vine să ne vindece,
acesta e Adevărul Său. El vine să
ne arate că toţi suntem vrednici de
dragoste, numai că suntem
nepricepuţi în a o primi.

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

 pag. 10
Domnul spune: “Eu sunt pâinea
cea vie, care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea
aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea
pe care o voi da pentru viaţa lumii
este trupul Meu. […] Adevărat,
adevărat vă spun: dacă nu veţi
mânca trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea sângele lui, nu veţi avea
viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul
meu şi bea sângele meu, are viaţă
veşnică […]. Cel ce mănâncă trupul
meu şi bea sângele meu, rămâne în
mine şi eu în el” (Ioan 6:51-56).
Cuvintele Domnului sunt dincolo de
îndoială: nu există viaţă veşnică fără
împărtăşirea cu trupul şi sângele
său. Prin trupul îndumnezeit al
Domnului am văzut slava lui
Dumnezeu (Ioan 1:14) şi tot prin
acesta gustăm cu bucurie viaţa
veşnică. Cine stă în afara sfintei
împărtăşiri cu trupul şi sângele
Domnului refuză darul vieţii
veşnice.
“Este bine şi de folos a se
împărtăşi în fiecare zi şi a primi
sfintele taine [sfânta
împărtăşanie], căci însuşi Hristos a
zis: « cel ce mănâncă trupul meu şi
bea sângele meu, are viaţă
veşnică ». Noi însă ne împărtăşim
de patru ori pe săptămână:
duminica, miercurea, vinerea şi
sâmbăta, ca şi în alte zile când se
face pomenirea vreunui
sfânt” (sfântul Vasile cel Mare,
Scrisoarea 93).
“toţi credincioşii care intră în
biserică şi ascultă citirea
Sfintelor Scripturi, dar nu stau
la împărtăşire, să fie
excomunicaţi” (canonul 9
apostolic).
“cei ce vin la biserică şi ascultă
citirea Sfintelor Cărţi, dar nu vor să
ia parte la rugăciunea liturgică cu
poporul, sau care, prin indisciplină,
refuză împărtăşirea cu sfânta
euharistie, toţi aceia trebuie excluşi
din Biserică până ce, recunoscându-
şi greşeala şi împlinind canonul
rânduit [de duhovnic], aduc roade
de pocăinţă” (canonul 2 al sinodului
de la Antiohia).
Rânduiala liturghiei compusă
de sfântul Vasile cel Mare
pune accentul pe slujirea
întregului popor, cler şi
credincioşi, pe curăţirea ce vine
prin sfânta liturghie, şi pe
necesitatea împărtăşirii poporului,
ca o garanţie a unităţii Bisericii.
Imediat după sfinţirea darurilor de
pâine şi vin, preotul citeşte: “iar
pe noi toţi, care ne împărtăşim
dintr-o pâine şi dintr-un potir, să
ne uneşti unul cu altul, prin
împărtăşirea aceluiaşi Sfânt
Duh”…
Rostul liturghiei nu este numai cel
de stimulare a evlaviei personale a
credincioşilor, ci mai ales cel de
constituire neîncetată şi de
consolidare a comuniunii
poporului lui Dumnezeu. Or, fără
semnul şi instrumentul acestei
constituiri, sfânta împărtăşire,
raţiunea de a fi a dumnezeieştii
liturghii dispare. Fără împărtăşirea
credincioşilor, sfânta liturghie
rămâne o invitaţie la masă, o
invitaţie care nu a fost onorată…
“Ia aminte, Doamne, Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru,
din sfântul tău locaş şi de pe
scaunul slavei împărăţiei tale, şi
vino să ne sfinţeşti, cel ce sus
împreună cu Tatăl şezi şi aici,
nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi
ne învredniceşte, prin mâna ta
puternică, a ni se dărui preacuratul
tău trup şi scumpul tău sânge, şi
prin noi întregului
popor” (rugăciunea dinainte de
împărtăşirea preoţilor, în sfânta
liturghie).
În afara sfintei împărtăşiri
suntem despărţiţi de
Dumnezeu, care prin trupul şi
sângele Mântuitorului a încheiat cu
noi un Nou Legământ. Când
Domnul Iisus Hristos a întemeiat
Noul Testament (Legământ) între
Dumnezeu şi poporul său, la cina
tainică, ne-a lăsat ca semn şi
participare la acest Legământ
împărtăşirea cu trupul şi sângele
său (Matei 26:26-28), cuvinte pe
care le auzim, ca o neîncetată
chemare, în cadrul fiecărei sfinte
liturghii. Mai mult, ne-a îndemnat
să repetăm neîncetat cina cea de
taină, în sfânta liturghie, ca o
permanentă înnoire a
Legământului: “aceasta să faceţi
spre pomenirea mea” (Luca
22:19). Fiecare sfântă liturghie este
acea cină şi acel Legământ.
Oprirea păcătoşilor de la sfânta
împărtăşire este un avertisment că
au rupt Legământul. Dar oprirea se
face numai în cazul celor cu păcate
mari, sau în cazul celor ce nu vor
să se lase de patimile lor, în pofida
sfaturilor duhovnicului. Altfel,
ştim bine că sfânta împărtăşanie se
oferă şi “spre iertarea păcatelor”,
pentru că Mântuitorul nu a venit
pentru cei care se cred drepţi, ci
pentru cei care se ştiu păcătoşi.
“Ţie, Stăpâne, Iubitorule de
oameni, îţi încredinţăm toată
viaţa şi nădejdea noastră, şi
cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă
cădem înaintea ta: învredniceşte-ne
să ne împărtăşim, în cuget curat, cu
cereştile şi înfricoşătoarele tale
taine ale acestei sfinte şi
duhovniceşti mese, spre lăsarea
păcatelor, spre iertarea greşelilor,
spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt,
spre moştenirea împărăţiei
cerurilor, spre îndrăznirea către
tine, iar nu spre judecată sau spre
osândă” (rugăciunea dinainte de
Tatăl nostru, în sfânta liturghie).
text pr Doru Costache,
graphică Ion Nedelcu
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

sfinţi români Cuviosul Antonie Sihastrul de la schitul Iezeru (Vâlcea)
Cuvioase Părinte Antonie, luminătorul credincioşilor şi al călugărilor,
roagă-te lui Hristos să mântuiască sufletele noastre.
În codrii şi în peşterile Carpaţilor
au trăit, de-a lungul timpului,
numeroşi sihaştri (isihaşti,
practicanţi ai rugăciunii lui Iisus)
de neam român, cunoscuţi de prea
puţini, fapt pentru care numele
celor mai mulţi dintre ei n-au ajuns
până la noi. Între cei cunoscuţi se
numără şi cuviosul sihastru
Antonie de la schitul Iezeru, din
părţile Vâlcei.
Părintele Antonie a trăit pe
vremea voievodului Matei Basarab,
a voievodului martir Constantin
Brâncoveanu şi a păstoririi
sfântului Antim Ivireanu (care a
fost mai întâi episcop al
Râmnicului şi apoi mitropolit al
Ţări Româneşti).
Se presupune despre el fie că ar fi
fost aromân, originar din oraşul
Ianina, fie că provenea dintr-o
familie de buni creştini din satele
de sub munte ale Olteniei. Încă de
tânăr, a dorit să se călugărească. Pe
la mijlocul secolului al XVI-lea, a
intrat frate/novice în schitul Iezeru,
şi apoi a fost tuns în monahism,
primind numele sfântului Antonie
cel Mare. Văzând că biserica
schitului era pe cale de a se ruina, a
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
Pr. Nicolae-Cristian Câdă
renovat sfântul locaş cu ajutorul lui “Sfârşitul mi s-a apropiat. După
Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi ieşirea sufletului, să pui trupul meu
cu agoniseala lui.
În jurul anului 1690, cu
binecuvântarea egumenului său,
cuviosul Antonie a ieşit din schit şi
s-a retras într-o peşteră. Aceasta i-a
devenit chilie şi loc de reculegere.
Nemulţumit că nu avea un loc
anume rânduit pentru rugăciune, a noastre, în şedinţa din 20 iunie
început să sape alături un mic
paraclis în stâncă. Trei ani a lucrat canonizat, rânduind ca numele lui
singur, cu dalta şi ciocanul.
Terminând paraclisul, l-a înzestrat slujbă şi în calendarele bisericeşti.
cu cele necesare dumnezeieştilor
slujbe. În această bisericuţă s-a
rugat mereu cuviosul Antonie
sihastrul, până la sfârşitul vieţii,
unind rugăciunea cu postul şi cu
munca în grădina din jurul peşterii.
Cobora la schit doar în zilele de
duminici şi sărbători, pentru a
participa la liturghie şi a primi
trupul şi sângele Domnului. Pentru
înfrânarea trupului, purta un brâu
din lanţuri de fier împrejurul său,
mânca abia la al nouălea ceas şi
atunci numai pâine uscată şi apă,
dar şi acestea cu măsură. Pe pat nu
dormea, iar pentru odihnă stătea
rezemat de nişte pietre. Lacrimile
nu-i lipseau niciodată la rugăciune.
Călugării şi credincioşii care
auzeau de sfinţenia vieţii lui se
îndreptau spre schitul Iezeru sau
spre peştera lui, pentru a-i cere
cuvânt de învăţătură şi de
mângâiere.
Aşa şi-a petrecut viaţa, în post,
rugăciune şi aspre nevoinţe
duhovniceşti, cuviosul Antonie de
la peştera din Muntele Iezeru, timp
de 28 de ani.
În preajma anului 1714, cuviosul,
cunoscând prin harul lui Dumnezeu
că trecerea din lumea aceasta îi este
aproape, l-a chemat pe ucenicul
său, Nicolae, cu patruzeci de zile
mai înainte, şi i-a spus în taină:
pag. 11
în groapa pe care eu am săpat-o aici
în piatră”. Însă, mormântul său nu
se mai cunoaşte, deoarece o stâncă
prăbuşită din munte a acoperit locul
în care se găsea.
Ţinând seama de viaţa şi
nevoinţele sale, Sinodul Bisericii
1992, a hotărât ca el să fie
să fie trecut în sinaxar, în cărţile de
Pomenirea lui se face în fiecare an
la 23 noiembrie.
El
Pasărea de argint coborî în
ţărână –
zâmbetul ei în lacrima lui.
Carnea cuvântului înfiorase
lumina –
sufletul ei, tălpile lui.
Ochiul ridică din albastru
fântână –
apa iubirii scaldă buzele lui.
Îngerii în armuri
se zidesc peste fire
să treacă femeia cu prunc şi
potir.
Zborul ei fără seamăn îl nunti
pe-acel drum.
Ca un clopot de noapte, ea-i
vorbeşte tăcut.
Nevăzut el se-arată şi dispare
văzut.
Din văzduhuri o cheamă şi-o
aşteaptă-n văzduh.
Unde-i duci trupul, Doamne?!
Când icoane-nserează
plânge sânul cu prunc.
Cristiana Memelis
Ploieşti, 20 aprilie 2004
pag. 12
Moartea spre Înviere
Alina Victoria Paraschiv
În familia lui Iair, mai-marele
sinagogii din Capernaum, se naşte o devină o altă femeie bolnavă în
fiică; binecuvântarea Domnului pare trupul lui Israel, fetiţa adoarme
că a odihnit asupra acestei case;
copilul devine izvor de bucurie,
nădejde şi sens pentru părinţi,
perpetuu motiv de înteţită mulţumire bolnavă?
faţă de Dumnezeu.
Concomitent cu acest eveniment
fericit, într-un alt colţ al Israelului, se
naşte pentru o femeie calvarul unei
boli incurabile.
După doisprezece ani de creştere
pentru fetiţă şi de cheltuire a fiinţei legii poruncilor (Efeseni 2,15) şi
pentru femeie, amândouă ajung
paradoxal, într-un mod cu totul
diferit de ceea ce ne-am fi aşteptat,
în faţa aceluiaşi Dumnezeu tare,
biruitor, Domn al păcii, Părinte al
veacului ce va să fie (Isaia 9:5).
Purtând stigmatul morţii iminente,
PASTILA DE
NOIEMBRIE
M. Constanţa
Noiembrie (Brumărel, în
calendarul popular românesc) e
pentru mine ca un oaspete drag, care
a mai trecut prin casa mea , l-am
omenit, ne-am simţit bine cu toţi, a
fost totul în regulă, dar a pierdut
trenul şi s-a întors cu gândul să
sărbătorească şi în acest an Sfinţii
Mihail şi Gavril împreună cu noi. S-
a mai gândit şi la creştinii care, la
jumătatea lunii, au “lăsat
sec” pentru postul Crăciunului.
Ce-i drept, unii, motivat sau
nemotivat, nu sunt suficient de
convinşi asupra valorii morale
privind efortul de a posti. Noi, ca fii
ai lui Dumnezeu, suntem iubiţi şi ni
se iartă toate greşelile făcute cu voie
sau fără voie. Ca să demonstrăm că
merităm această dragoste, trebuie să
dăm dovadă de o firavă virtute
măcar.
Părintele Cleopa oferă o frumoasă
pildă în acest sens: “când te apuci să
faci un pod peste o apă, nu-l
construieşti cu întreruperi, cu pauze,
femeia vine ea însăşi spre Domnul
Vieţii şi, cu maximă discreţie, ştiind
că se va însănătoşi, se atinge de
poala hainei Lui (Luca 8:44). În
acelaşi timp, refuzând parcă să
(Luca 8:52).
Cine este copila mai-marelui
sinagogii în raport cu femeia
Ea simbolizează umanitatea intrată
într-o fază superioară a comuniunii
cu Dumnezeu, umanitate pregătită să
nu se mai dezvolte într-o lume a
morţii, aşteptându-l pe Cel-care-
Elibereză, nu doar un doctor. În
adormirea fetiţei se ascultă tăcerea
cântecul cel vechi al noii armonii, în
care orice zidire bine alcătuită creşte
spre a ajunge un locaş sfânt în
Domnul (Efeseni 2,21).
Se anticipează în experienţa acestei
copile un nou mod de a fi, un nou
mod de a muri: moartea spre Înviere.
că nimeni nu va putea trece apa pe
un astfel de pod găurit. Tot aşa şi
păcatele lasă găuri în sufletele
noastre”.
Oaspetele nostru este prezent în
continuare în viaţa noastră. Serbează
cu noi până îşi ia rămas bun şi ziua
Sfântului Andrei, cel dintâi chemat
de Mântuitorul. Gândul se îndreaptă
către unul dintre cei dintâi apostoli ai
Domnului nostru Iisus Hristos.
Numele Sf. Andrei înseamnă în
limba greacă , “bărbat”, ceea ce ne
face să gândim la curaj, la statornicie
în bine, la strădanie, la înţelepciune
pentru îmbunătăţirea noastră şi a
altora.
Înţelepciunea, deşi nu este un dar
Marină
Pe mări, stafia unei luntre.
Când vii
tu despleteşti din alge valul
ca şi când
o altă haină ţărmul i-a
ascuns,
dezmărginit de vis şi înţelesuri.
Ce prevestiri?
Un pescăruş ţipând
şi-o alergare caldă de trupuri
în afund,
luntrea necunoscutului
plecând
către alt ţărm,
alt vers învins de ape
şi biruit de Dumnezeu o
noapte.
Cristiana Memelis
Ploieşti
7 mai 2004
natural dat omului, există totuşi în
spiritul său sub forma unei anumite
predispoziţii, iar conştientizarea
faptului că a intrat în posesia
acesteia o reprezintă apariţia
sentimentului de frică faţă de
Dumnezeu. Aceasta nu poate fi
nicidecum considerată o teroare
divină. Înţelepciunea se însuşeşte
prin puterea voinţei. De cele mai
multe ori, înţelepciunea vine cu
vârsta. Alteori, ea este câştigată
printr-o voinţă puternică, prin
răbdare, manifestându-se printr-o
stare de normalitate, de echilibru.
La revedere, “Brumărel”, ai fost
un oaspete drag; te aşteptăm şi anul
viitor.
foto I. Nedelcu
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

Anul acesta, Biserica Ortodoxă Română a
sărbătorit 120 de ani de autocefalie şi 80 de
ani de patriarhat, 90 de ani de viaţă şi 55 de
arhierie ai Preafericitului Patriarh Teoctist
preot Nicolae-Cristian Câdă
Bucureşti
Patru evenimente însemnate din
istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe
Române au prilejuit în luna martie a
acestui an un binecuvântat răstimp
al sărbătorii. Este vorba mai întâi
despre autocefalia sau independenţa
canonică a Bisericii Ortodoxe
Române, recunoscută oficial de
Patriarhia din Constantinopol la 25
aprilie 1885, printr-un Tomos trimis
mitropolitului Calinic Miclescu,
preşedintele Sfântului Sinod al
Bisericii noastre, de către Patriarhul
ecumenic Ioachim al IV-lea. De
asemenea, 40 de ani mai târziu,
după ce a fost proclamată – încă din
4 februarie – în unanimitate de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române şi ratificată de autorităţile
statului român, înfiinţarea
Patriarhiei Române a fost
recunoscută de către Patriarhia
Ecumenică prin Tomosul nr.
1579/30 iulie 1925. În acelaşi an,
mitropolitul primat Miron Cristea a
fost confirmat în scaunul de patriarh
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
al Bisericii Ortodoxe Romane,
învestirea sa desfăşurându-se la 1
noiembrie 1925. Apoi, o importanţă
deosebită pentru Biserica noastră o
au împlinirea a 90 de ani de viaţă (la
7 februarie 2005) şi 55 de ani de
arhierie ai Întâistătătorului acesteia,
Preafericitul Patriarh Teoctist.
Aniversarea acestor evenimente a
fost deschisă printr-o sesiune
solemnă a Adunării Naţionale
Bisericeşti a Bisericii Ortodoxe
Române, desfăşurată sub preşedinţia
Preafericitului Patriarh Teoctist în
Aula Palatului Patriarhiei, sâmbătă
5 martie a.c.
Au susţinut alocuţiuni cu această
ocazie Sanctitatea Sa Bartolomeu I,
Patriarhul Constantinopolului,
Eminenţa Sa Ioan Robu,
Arhiepiscopul şi Mitropolitul de
Bucureşti al Bisericii Romano-
Catolice, şi Chrisoph Klein,
Episcopul Bisericii Lutherane din
România. Din partea autorităţilor de
stat şi cultură au vorbit Traian
pag. 13
Băsescu, preşedintele României,
Nicolae Văcăroiu, preşedintele
Senatului, şi Eugen Simion,
preşedintele Academiei Romane. În
prelegerea Recunoştinţă şi înnoire,
Înaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolit
al Moldovei şi Bucovinei, a
dezbătut semnificaţia eclesială,
istorică şi socială a evenimentelor
aniversate de Biserica Ortodoxă
Română.
La sesiunea solemnă din Aula
Palatului Patriarhiei, au mai
participat Majestatea Sa Mihai I de
România, însoţit de familia regală,
membri ai Guvernului României,
numeroşi reprezentanţi ai
autorităţilor centrale şi locale,
personalităţi ale vieţii academice,
universitare şi ale vieţii publice
româneşti, membri ai Corpului
Diplomatic acreditat la Bucureşti,
reprezentanţi ai altor culte, o
delegaţie a Diocezei de Milano
condusă de Francesco
Coccopalmerio, Episcop auxiliar de
Milano, reprezentanţi ai
comunităţilor ortodoxe româneşti
din străinătate.
Manifestările dedicate aniversării
acestor evenimente au continuat
duminică, 6 martie 2005, cu
oficierea sfintei liturghii la biserica
Sfântul Ierarh Spiridon din
Bucureşti. Au slujit Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic
al Constantinopolului, şi
Preafericitul Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române,
înconjuraţi de un sobor de ierarhi
greci şi români. Cu această ocazie, a
fost proclamat Actul Sinodal şi
Patriarhal de aniversare a 120 de ani
de la recunoaşterea autocefaliei şi a
80 de ani de la ridicarea la treapta
de patriarhat a Bisericii Ortodoxe
Române.
pag. 14
Trăia odată, pe muntele Vlădeasa
din Carpaţii Apuseni, un urs brun-
roşcat, pe care îl chema Pandele. Din
zori şi până-n seară bătea pădurile în
căutarea celor de-ale gurii. Pandele
era un urs bun. Niciodată nu făcuse
vreun rău altor animale, nici măcar
celor în două picioare. Hrana lui de
bază erau fructele de pădure, frăguţe,
zmeură, pere şi mere pădureţe,
ghindă şi rădăcini. Pentru bunătatea
lui, primea din când în când de la
coanele albine câte un fagure de
miere.
Pandele era prieten chiar şi cu
Dalila, vulpea cea hoţomană, tot
încercând să o facă să renunţe la
păsăret şi să se îndoape cu fructe şi
legume care sunt mult mai sănătoase
pentru stomac şi se găsesc din
abundenţă în pădure. După multe
vorbe duioase la ureche şi sfaturi
pline de tâlc, Pandele o convinse pe
„spaima zburătoarelor” să devină
vegetariană. De când trecuse la noua
dietă, Dalila era veselă, mai vioaie şi
mirosea bine a mentă şi busuioc.
Pentru că ştia să cânte frumos, toţi
ţăranii din împrejurimi o invitau la
petreceri şi sindrofii. Vulpea-
primadonă ajunsese să cânte în duet
chiar şi cu cocoşii.
Pandele a avut un accident care era
cât pe ce să-l coste viaţa. Luându-şi
prânzul la un tufiş de mure, a călcat
din greşeală într-un spin de măceş,
care s-a rupt, intrându-i adânc în
talpa piciorului. Rana s-a infectat şi
ursul nostru suferea ca un erou. După
câteva zile de chin şi durere, nu a
mai putut să-şi asigure hrana de toate
zilele. Flămând, slăbit şi bolnav,
zăcea într-o scorbură, la rădăcina
unui stejar, aşteptându-şi sfârşitul.
Dis de dimineaţă, cumătra Dalila,
fredonând bine dispusă un cântecel la
modă (despre un berbec supărat pe
nea Alecu), trecu prin faţa vizuinii
unde ştia că-şi are sălaşul amicul
Pandele.
- Pandeliiică! Lică-Pandelică!
strigă ea, ce mai faci, iubitule?
- Moor, mor, mormăi cu greu
Pandele.
Vulpea intră repede în vizuina
ursului şi îl văzu pe acesta zăcând
cuprins de durere.
- Pandelaş dragă! Ce ai păţit? Ce-i
cu tine, eşti bolnav?
- Mor, mooor, îngăimă Pandele şi
îşi pierdu cunoştinţa.
Dalila speriată şi îngrozită, ieşi
afară din vizuina lui Pandele şi
începu să strige cât o ţinea gura după
ajutor. Multe animale au auzit-o şi au
venit în grabă să vadă ce se întâmplă.
Toată lumea îl iubea pe ursul
Pandele, dar nimeni nu-i putea găsi
leacul. Apărură chiar şi câţiva
mocani din împrejurimi, dar şi dânşii
dădură, nedumeriţi, din umeri. Dalila
deveni din ce în ce mai disperată.
Dintr-o greşeală călcă pe arici şi
înţepându-se sări în sus de doi metri
scoţând un chiot de victorie.
- Evrica! Evrica!
- A-uu! Erica-au! Pe nevastă-mea o
cheamă Erica, nu Ervica! spuse
aproape plângând, Socrate-ariciul.
- Nu mă interesează cum o cheamă
pe nevastă-ta! Evrica am zis, nu
Erica şi nici Ervica! Evrica! strigă
din nou, triumfătoare vulpea, am
găsit soluţia prin care să-l facem bine
pe Pandelaş!
Ceru unui ţăran, un briceag ascuţit
şi se repezi cu el spre buba lui
Pandele. Toata lumea rămase
înmărmurită de cruzimea vulpii.
Inimile tuturor se opriră. Dalila, cu
grijă, foarte stăpână pe sine, cu o
îndemânare de chirurg, înfipse vârful
briceagului în umflătura lui Pandele.
Ursul scoase un urlet şi-şi dădu ochii
peste cap. Toţi au crezut că acesta a
fost sfârşitul bunului urs. Dar nu!
Buba se sparse şi din ea se scurse tot
răul şi veninul. Abia atunci înţeleseră
cei prezenţi iscusinţa şi priceperea de
doftoreasă a vulpii. După ce spălă
bine rana cu apă de izvor şi o înveli
în nişte frunze şi ierburi de leac,
codana începu a se învârti în jurul
ursului, boscorodind cuvinte magice
neînţelese de muritorii de rând:
„Ierburi şi descântece,
rana să o vindece,
ieşi afară mărăcine,
să se facă ursu’ bine!”
Nu a trecut mult timp şi Pandele
deschise ochii, scoţând un urlet de au
rămas toţi înţepeniţi. Văzându-i pe
cei din jur holbaţi la dânsul, întrebă:
- Ce se întâmplă cu mine, mai
trăiesc?
- Da, răspunse Dalila, şi-o să te faci
bine.
Ursului îi apăru un zâmbet pe colţul
botului şi încercă să-şi mişte labele.
Era totuşi prea slăbit să se poată
ridica. Cei prezenţi îi povestiră de
spaima prin care trecuseră şi de
priceperea şi îndemânarea vulpii.
Pandele îi mulţumi codanei şi îi
spuse că-i va rămâne recunoscător
toată viaţa.
În zilele următoare, Dalila i-a mai
doftoricit bolnavului rana, i-a adus
mâncare şi în scurt timp l-a pus pe
picioare. A devenit iar vioi şi
prietenos şi toată ziua se învârtea în
jurul vulpii. Împreună se duceau pe
la ospeţe şi chiolhanuri, unde
primadona Dalila cânta frumos, iar
unchiul Pandele juca până îşi făcea
băşici în tălpi:
“Joacă tutu’ cu mutu’,
de tremură pământu’,
joacă şi moşu’ Martin
c-a băut ţuică şi vin!”
Anii au trecut repede, Dalila se
mărită cu Lache, un vulpoi de peste
pag. 15)
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

Ursul... pag. 14
deal, şi făcură o droaie de puişori.
Fiind de soi bun, toţi cântau frumos.
Înfiinţară grupul vocal „Fox” şi
dădură spectacole în toate pădurile şi
satele din împrejurimi. Pandele, care
nu găsise pe nicăieri o ursoaică pe
placul lui, rămase burlac. Deveni
morocănos, mai singuratic şi începu
să se vaiete toată ziua: „Mor, mor,
mor, mor!”. Cine îl auzea, râdea de
el, ştiind că glumeşte. Tot Dalila a
fost cea care l-a scos din starea lui de
izolare, invitându-l să cânte cu ai ei.
Pandele n-a prea înţeles la început
cum un urs poate să facă parte dintr-
un cor vulpesc, dar maestra l-a
lămurit că orice grup vocal serios are
nevoie de un bas sau bariton. Cu
câteva lecţii de canto primite de la
vulpe, ursul deveni în scurt timp un
adevărat artist.
Bătură lumea în lung şi-n lat, până
când într-o zi au ajuns într-un oraş
mare. Acolo au dat un spectacol în
arena circului local. Veni tot oraşul
să-i vadă! Succesul îi încunună,
devenind faimoşi. Acolo, Pandele o
cunoscu pe Raisa, o minunată
ursoaică polară, de care se îndrăgosti
nebuneşte. Aceasta făcuse parte din
trupa unui circ rusesc care dăduse
faliment. Acum, nefericita umplea o
cuşcă a menajeriei, fără speranţe de a
fi eliberată. Ursul nostru se
îndrăgosti atât de tare încât începu să
sufere. Îşi pierdu chiar şi frumoasa-şi
voce. Slăbi şi nu mai avea chef de
nimic ştiind că frumoasa Raisa e
închisă după gratii. Lache şi Dalila
îşi dovediră din nou prietenia faţă de
urs. Făcură târg cu stăpânul circului,
un beţiv notoriu, şi o cumpărară pe
captivă pentru două lăzi cu vodcă.
Această afacere îi uşură pe
mărinimoşii prieteni de toate
economiile pe care le aveau de pe
urma spectacolelor, dar mare a fost
bucuria lui Pandele când a văzut-o pe
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
pag. 15
Raisa în cortul său. Îi ceru fetei laba,
adică o întrebă dacă vrea să-i fie
nevastă, şi bucuroşi se căsătoriră cu
mare alai. Nunta a durat o
săptămână, după care plecară să-şi
sărbătorească luna de miere la
munte. Raisa, care suferea mereu de
căldură, era tare fericită că acolo
dăduse de-o climă mai rece. Îl
convinse pe Pandele să se stabilească
în acele locuri şi îşi făcură bârlogul
într-o mică peşteră de lângă un lac
alpin.
Veni iarna, cu zăpadă şi ger, cu
viscol şi nămeţi. Pandelaş al nostru,
cu gândul la hibernare, moţăia tot PARODIE DE CRĂCIUN
timpul, devenind din ce în ce mai sau
ursuz şi posac. Raisa, în schimb, era Compătimind cu cei
fericită. Frigul o făcea să se simtă ca de-acasă
acasă, la cercul polar. De data
aceasta, ea a fost cea care i-a găsit Comunistul Moş Gerilă
leac nefericitului soţ. A făcut o copcă
De mult nu mai vine,
în gheaţa lacului şi îi aducea zilnic
peşte proaspăt. Având ce mânca, Toată lumea a sperat
Pandele nu mai simţea nevoia să C-o să fie bine!
dormiteze peste iarnă. Se şi îngrăşă
puţin, fapt care îl ajută să suporte Acum vine Moş Crăciun,
mai bine frigul iernii. Odată cu Aşteptat cu-ardoare,
venirea primăverii, Raisa îi dădu o Însă de-oamenii săraci
veste care îl bucură foarte mult. În Nici în cot nu-l doare!
curând aveau să aibă puişori! Într-
adevăr, peste câteva luni, Raisa Copilaşii mititei
născu doi ursuleţi gemeni, de culoare Nu îl mai salută,
albă. Erau tare drăgălaşi. Îi numiră Fiindcă nu le dă nimic
Ţum şi Gum! Nu trecu nici o lună de Dacă n-au valută!
la naşterea juniorilor că acestora
începură să le apară pete brune pe
Dorindu-ţi o jucărea,
blăniţa albă. Semănau cu nişte
dalmaţieni urseşti. Oricine îi vedea, Te uiţi la vitrine
se minuna. Nu mult după aceea, au Ca şi Nastratin Hogea
plecat într-o excursie pe meleagurile Şi să plângi îţi vine!
de unde era originar Pandele. De fapt
li se făcuse dor de Dalila şi familia Având ochii-nlăcrimaţi
ei. Mare a fost bucuria întâlnirii. De-atâta splendoare,
Multe vieţuitoare ale pădurii au Stai în stradă necăjit
venit, ca la urs, să vadă minunaţii Şi simţi că te doare!
ursuleţi. Reînfiinţară grupul „Fox”,
cu care dădură, toată vara, o mulţime Unii ţipă că e bine,
de spectacole. Au adunat bănuţ lângă Alţii găsesc scuze,
bănuţ, punându-şi în gând să plece cu
Mulţi se uită la vitrine
toţii în vizită la Polul Nord, locurile
Şi se ling pe buze!
natale ale Raisei.
Şi astfel, se termină povestea
noastră, cu ursul cel bun şi vulpea Asta-o fi economia
cea deşteaptă, animale care şi-au Aia de piaţă?
câştigat faimă mare, devenind Dacă-l văd pe Moş Crăciun,
personaje celebre în toate povestirile Îl arunc pe gheaţă!
bunicilor către nepoţii lor…
de George ROCA
pag. 16
CÂT TIMP AM LIPSIT
Pr. Doru Costache
În perioada 18-29 octombrie a.c.,
după cum am anunţat atât
comitetului parohial cât şi Dvs.
tuturor, am fost în România.
Spicuiesc mai jos câteva din cele
mai importante momente ale
scurtei mele vizite în ţară.
▌Joi, 20 octombrie, am participat
la şedinţa lunară a programului de
cercetare Ştiinţă şi Religie în
România, care se desfăşoară sub
egida Fundaţiei Naţionale pentru
Ştiinţă şi Artă, finanţat de Fundaţia
Templeton (SUA). Personal, am
colaborat cu organizatorii încă din
faza preliminară a pregătirii
programului, implicându-mă apoi
constant, fie şi de departe, pe calea
internetului.
▌Vineri, 21 octombrie, am
participat la vernisarea unei
expoziţii de fotografii realizate de
artistul francez Louis Monier, şi la
lansarea ediţiilor româneşti a două
volume dedicate dialogului dintre
ştiinţă şi teologie (volume apărute
sub egida editurii XXI: Eonul
dogmatic, Bucureşti). Ambele
evenimente au avut loc în sediul
bibliotecii Academiei Române.
După lansarea volumelor, am dat
un interviu pentru postul de Radio
România Internaţional, care a şi
fost difuzat, pentru românii de
pretutindeni (un rezumat al acestui
interviu a fost prezentat în
emisiunea românească a postului
SBS, luni, 7 noiembrie). Seara, am
participat în direct la o emisiune
dedicată dialogului dintre ştiinţă şi
teologie, găzduită de postul
universitar de televiziune TVRM.
▌Între 22 şi 23 octombrie, am luat
parte la lucrările congresului
internaţional Ştiinţă şi Ortodoxie,
un dialog necesar, patronat de
Academia Română şi Patriarhia
Română, beneficiind de sprijinul
aceleiaşi Fundaţii Templeton.
Duminică, 23 octombrie (seara),
am susţinut o conferinţă cu titlul
‘The Unifying ladder of St
Maximus the Confessor: Going
Upwards with Everything You
Are’.
▌Duminică, 23 octombrie, am
slujit sfânta liturghie la catedrala
patriarhală Sfinţii Constantin şi
Elena, într-un sobor de clerici
prezidat de Preafericitul Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române.
▌Luni, 24 octombrie, am fost
primit în audienţă de Părintele
Patriarh Teoctist, căruia i-am adus
la cunoştinţă – şi pe această cale –
aspecte ale activităţii mele în
parohie şi problemele cu care ne
confruntăm în ultima vreme.
▌Marţi, 25 octombrie, am fost
primit în audienţă de Preasfinţitul
Părinte Ambrozie Sinaitul,
Episcop vicar patriarhal, şeful
departamentului Comunităţi
externe al Patriarhiei Române. În
aceeaşi zi am purtat o discuţie cu
părintele dr. Mircea Alexă Uţă,
consilier patriarhal, în cadrul
aceluiaşi departament.
▌Miercuri, 26 octombrie, am slujit
sfânta liturghie la catedrala
patriarhală Sfinţii Constantin şi
Elena, într-un sobor prezidat de
Preafericitul Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române. La slujbă au participat de
afişul congresului
asemenea Înalt Preasfinţitul
Teodosie, Arhiepiscopul
Tomisului, Preasfinţitul Ambrozie
Sinaitul, Episcop vicar patriarhal,
şi Preasfinţitul Sebastian
Ilfoveanul, Episcop vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor.
POEZIA
IERNII
ROMÂNEŞTI
Azi,
de când m-am trezit,
nu mai pot de-atâta bucurie,
e ziua de Crăciun şi-afară
ninge,
ninge cu poezie!
Stau în zăpada moale
şi norii cern încet
versuri, lirică dulce,
din suflet de poet.
Un fulg e Eminescu,
Altul Alecsandri,
Coşbuc, Blaga şi Labiş
şi câţi alţi or mai fi!
Pe-o mânecă Arghezi,
căzut lângă Sorescu,
pe-un umar Cincinat,
Cotruş şi Păunescu.
S-au prins cu toţi de mână,
parcă dansează-o horă,
Ţepelea şi Nichita,
au Blandiana – soră!
Stau toţi în armonie,
Vadim şi Fruntelată,
Astaloş şi Dinescu
şi nimeni nu se ceartă.
Totu-mi pare feeric
În dulcea Românie
fiindcă aici şi iarna
murmură poezie!
O, Doamne,
eşti prea darnic
în ziua de Crăciun,
îţi mulţumesc din suflet
că eşti atât de bun!
George ROCA
Sydney
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |
 pag. 17

CRONICA EVENIMENTELOR DOR

■ 05.11: sfânta liturghie şi parastasul
dedicate Sâmbetei morţilor. A avut loc
o masă comună
■ 06.11: sfânta liturghie a fost oficiată onoarea aniversărilor doamnelor
de pr. paroh în compania pr. Gabriel
Popescu. După slujbă a avut loc Şcoala Angela Kalafatis
de duminică, beneficiind de concursul
pr. Doru Costache şi al doamnelor
Cristina Tănase şi Otilia Costache.
Mâncarea pentru copii şi părinţi a fost
oferită generos de familiile Cruceanu şi
de familia Zetea
■ 08.11: liturghia dedicată sfinţilor
arhangheli Mihail şi Gabriel. A avut
loc o masă comună, fiind serbată ziua
onomastică a Dlui. Mihai Zetea
■ 11.11: după amiaza, membrii
Comitetului şi credincioşii prezenţi au
participat la o acţiune de curăţire a
bisericii, a sălii şi a curţii, prilejuită de
montarea noii mobile pentru sfântul
altar. După masa comună, a avut loc
şedinţa lunară a Comitetului parohial.
Au fost aprobate demisiile domnilor
Toma şi Emil Eracovici, şi a fost ales
ca membru al Comitetului Dl. George
Strungaru, care a renunţat la funcţia de
cenzor al parohiei. Printre alte puncte
discutate, Comitetul parohial a decis
iniţierea unui proiect pentru
reamenajarea curţii bisericii
■ 13.11: la sfânta liturghie a participat covârşitoare în propovăduirea
Dl. Viorel Predoşanu, Consul
economic, cu soţia. După sfânta
liturghie, a avut loc masa comună
prilejuită de ‘lăsata secului’ pentru
postul Crăciunului. A continuat colecta Cezareea (260-340). Acest lucru se
pentru susţinerea lucrărilor de
modernizare a bisericii (aer
condiţionat) şi amenajare a curţii Dorul inimii mele
s-a frânt
■ 20.11: după sfânta liturghie a avut Asemeni zborului
loc o masă comună organizată în unei păsări albe.
Cerul, căzând în
Dumitra Popescu (Tanti Mica) şi noroi,
explodă în scântei
albe de lumină.
■ 21.11: la sfânta liturghie dedicată
sărbătorii intrării Maicii Domnului în
Gina Enescu, Bucureşti
biserică a asistat şi pr. Petru Ilie Petre,
de la parohia Bunavestire. După
ZBOR
liturghie a avut loc o masă comună
■ 23-25.11: lucrările de instalare a Zbor de păsări negre
aparatelor de aer condiţionat în biserică din clopotniţă de stele
Cântece de
■ 26.11: o parte dintre membrii privighetoare
parohiei noastre au răspuns invitaţiei Răsunet de suflet pe
Consulatului general al României de a pietre albe de
serba, împreună cu ceilalţi membri ai marmură.
comunităţii româneşti din Sydney, Ziua
naţională în Bicentennial Park Gina Enescu, Bucureşti
(Hombush)
SFÂNTUL APOSTOL ANDREI (30 noiembrie)
Unul dintre sfinţii importanţi din „undrea” („andrea” sau „indrea”) sau în
calendarul ortodox, sărbătorit la existenţa a câteva toponimice ca:
sfârşitul lunii noiembrie (30) este peştera sau părâul Sfântului Andrei.
Sfântul Andrei. Printre primii apostoli În timpul persecuţiei împăratului
ce au răspuns chemării lui Hristos
Nero sau Domiţian, sfântul va suferi
(alături de Simon Petru, fratele său, cf. moarte
Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-18), martirică
Sfântul Andrei are o importanţă (anul 60),
fiind
creştinismului pe teritoriul ţării noastre, răstignit pe
mai precis, în teritoriile situate pe o cruce în
ţărmul apusean al Mării Negre (Scytia formă de
Mică), după cum precizează în Istoria „X” (crucea
Bisericească, episcopul Eusebiu de Sfântului
Andrei).
observă (poate) şi în evlavia populară,
care va numi luna decembrie

Raftul site ce oferă în format electronic

cu ebook
Ion Nedelcu, Bucureşti
http://www.ccel.org
http://www.ccel.org/fathers2/
Dacă de foarte multe ori aţi auzit
despre părinţii şi scriitorii bisericeşti,
acum aveţi ocazia de a-i lectura
online, în limba engleză. Christian
Classics Ethereal Library este un
opere (care pot fi citite cu Adobe
Reader, Notepad sau chiar cărţi
întregi scanate sub formă de
imagine) ale părinţilor bisericeşti,
începând de la părinţii apostolici,
Justin Martirul şi Filosoful şi
terminând cu părinţii ce au urmat
Sinodului Ecumenic de la Niceea
(după împărţirea oferită de acest
site). Alături de scrierile sfinţilor
părinţi, vom mai găsim o bogată
colecţie de materiale, printre care o
“Enciclopedie creştină” şi chiar un
forum de discuţii pe teme religioase.
Lectură plăcută!

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 18
Donaţii pentru aer
condiţionat
Chiar dacă Comitetul parohial a
aprobat întreaga sumă necesară
achiziţionării şi instalării aparatelor Fam. Predoşanu, $50; Dna. I.
de aer condiţionat pentru biserică, Radu, $50; Fam. Slimovschi, $50;
mulţi credincioşi au răspuns pozitiv Fam. Stan, $100; Dna. C. Stănescu,
chemării de a susţine prin donaţii
efortul parohiei.
Iată lista donatorilor, în ordine
alfabetică:
Fam. Bâdrea, $50; Fam. Bălan,
$20; Fam. Bunescu, $200; Fam.
Chant, $50; Fam. M. Costache,
$500; Fam. Costea, $200; Fam.
Diaconu, $100; Fam. Dumitreasa, Mulţumiri tuturor!
$50; Fam. Elin, $200; Fam.
Eracovici, $500; Fam. Florescu,
$50; Fam. Gheorghiţoiu, $20; Fam. să-i binecuvânteze pe toţi
Hrincu, $50; Fam. Iancu, $50;
Fam. Iscru, $100; Fam. Kalafatis,
Donaţii pentru
modernizarea sălii
şi a curţii
La chemarea părintelui Petru Ilie
Petre (parohia Bunavestire) de a
participa la organizarea
înmormântării regretatului prof.
Gheorghe Popp, o parte dintre
credincioşi au răspuns pozitiv,
donând diverse sume de bani. Între
timp, guvernul NSW oferind un
substanţial ajutor financiar, nu a
mai fost nevoie de suma colectată
de noi. Aceasta a fost vărsată în
contul parohiei, spre utilizare în
cadrul lucrărilor noastre de
modernizare a sălii (achiziţionare
de noi mese) şi a curţii (cimentare,
ghivece pentru plante) bisericii.
Lista donatorilor (în ordine
alfabetică):
Fam. Bâdrea, $20; Fam. Chant,
$10; Fam. D. Costache, $20; Fam.
Costea, $120; Fam. Diaconu, $5;
Fam. Florescu, $10; Fam. Ghindă,
$10; Fam. Gheoghiu, $20; Dna. I.
Gudaş, $10; Fam. Huţanu, $10;
Fam. Kalafatis, $10; Fam. Lăutaru,
$10; Fam. Predoşanu, $40; Fam.
Romanţan, $20; Fam. Tita, $10;
Fam. Zetea, $10.
Tuturor, mulţumiri!
$50; Fam. Lăutaru, $300; Dna. A.
Mănescu, $100; Dna. P.
Mihăilescu, $20; Dna. A.
Păunescu, $100; Fam. L. Păunescu,
$50; Dna. V. Petrescu, $50; Dna.
D. Popescu (Tanti Mica), $20;
$100; Fam. Stoica, $10; Fam.
Strungaru, $50; Fam. Şerban, $50;
Fam. Theodorescu, $50; Fam.
Tiron, $50; Fam. Tita, $200; Fam.
Zetea, $200.
La aceste sume s-au adăugat $426,
rezultând din donaţiile pentru
revista Viaţa parohială.
Costurile fiind destul de ridicate,
lista rămâne deschisă. Dumnezeu
binevoitorii!
Pentru slava lui
Dumnezeu
Biserica noastră s-a bucurat şi în
vremea din urmă de generozitatea
credincioşilor. Sfântul altar a fost
împodobit cu mobilier nou, oferit
de o familie (membri înregistraţi ai
parohiei) care a dorit să-şi păstreze
anonimatul
Prescurile necesare pentru sfânta
împărtăşanie au fost donate de
Tanti Mica şi de familiile Costea şi
Kalafatis
Acest număr al revistei Viaţa
parohială a fost tipărit cu sprijinul
Consulatului general al României
la Sydney şi al Dlui. George
Strungaru
OGLINDA SPARTĂ
De sub nisip
şarpele-ntors visează
un pescăruş cu zborul frânt
în barca unui pescar.
Al lumii, largul
toate dorurile-mbarcă
pe aripile păsării fecioară
şi ale câtorva pescari.
Cristiana Memelis, Ploieşti
6 august 2004
Donaţii pentru
picnicurile din
Henley Park
(25/09/05 şi 16/10/05)
Picnicurile lunare din Henley Park,
în beneficiul bisericii noastre, sunt
organizate de persoane voluntare şi
cu fonduri rezultate din donaţii în
acest scop. Mulţumim pe această
cale celor fără de care organizarea
acestor picnicuri nu ar fi posibilă, şi
anume D-nei Dumitra Popescu
($50), Pr Doru Costache ($50),
Dnei Lucica Chant ($50), Fam
Teodorescu ($20), Dnei Elisabeta
Eracovici ($50). Dl George
Strungaru şi Dl George Costea au
asigurat băuturile, iar Dl Zetea
pâinea. De asemenea, apreciem
efortul Dnei Maria Costache, care a
preparat mititeii.
Hot Good News
Demersurile noastre pe lângă
Community Relations Commission au
fost încununate de succes.
Programul nostru de dezvoltare a
activităţilor sociale ale parohiei,
Building Community, este coordonat
de Dl. Carol Cruceanu,
vicepreşedintele Comitetului parohial,
asistat de Dna. Angela Kalafatis,
trezorier.
Aplicaţia a trecut prin două faze de
validare, fiind în cele din urmă
aprobată de către Excelenţa Sa Dl.
Morris Iemma MP, Premier and
Minister for Citizenship, NSW, care a
acordat programului nostru un grant
de $5000 (cf. adresa oficială din 8
noiembrie 2005).
redacţia:
pr. dr. Doru Costache
concepţie grafică &
tehnoredactare:
Ion Nedelcu (Bucureşti)
64 Linthorn Ave,
Croydon Park, NSW 2133.
phone: (02) 9642 02 60
www.geocities.com/
sfmaria_sydney
Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |