Sunteți pe pagina 1din 18
anul XXX noimebrie - decembrie 2005
anul XXX
noimebrie - decembrie 2005

editorial

UN AN ÎMPREUNĂ

Pr. Doru Costache

Despre multe se poate scrie, acum, la împlinirea unui an de când suntem împreună. Şi despre bune, şi despre rele; şi despre împliniri, şi despre eşecuri.

Îmi place să cred că relele nu vin dintre noi şi că nici nu reprezintă ceva realmente semnificativ în viaţa parohiei noastre. Oricum, apare cu evidenţă faptul că nici intenţiile mele şi nici ale celor implicaţi în activitatea noastră nu pot fi confundate cu răul care din când în când se mai abate asupra parohiei. Nu noi suntem cei care subminăm comuniunea, armonia în biserică – fapt perceput ca atare de majoritatea credincioşilor, care nu se lasă intimidaţi de umbrele pe care întunericul le mai aşterne din când în când peste noi…

Cât despre neîmpliniri, pe acestea le asum personal. Ele sunt mai degrabă de ordinul relaţionării cu oamenii. Chiar dacă sinceritatea şi slabele mele abilităţi de comunicare s-au bucurat de răspunsuri pozitive din partea celor mai mulţi dintre credincioşi, nu i-am putut mulţumi pe toţi. Probabil că fiecare are dreptatea sa, atunci când diverse tensiuni apar, însă rămâne limpede că nu toată lumea poate fi fericită în acelaşi timp şi de asemenea că măruntele interese individuale trebuie să cedeze în faţa mai-binelui comunităţii.

Aş vrea să cred însă că nu am pierdut pe nimeni din cauza nepriceperii mele. Chiar dacă pentru

Naşterea Domnului
Naşterea Domnului

…e vremea să ne naştem împreună cu Dumnezeu

Ion Nedelcu (Lorquin, France)

Cine nu a observat că deja Crăciunul

a devenit cu totul altceva decât ar trebui să fie…? Magazinele îşi

pregătesc vitrinele, cu Moşi Crăciuni, steluţe, îngeraşi, iar străzile se umplu deja de ghirlande cu beculeţe… Sincer, nu am ceva împotriva acestui tip de atitudine, căci întreaga suflare trebuie să participe la o astfel de sărbătoare (excluzând totuşi aspectul pur comercial, exagerat al acestei sărbători). Am însă ceva de spus în privinţa faptului că, de fapt, suflarea nu este întreagă; de la o vreme se pregăteşte doar o parte a ei – cea vizibilă. Culmea, strălucirea “fizică

a evenimentului caută să surclaseze

fără drept de replică strălucirea spirituală a sărbătorii. E redundant să încerc a spune aici ce înseamnă

sărbătoarea Crăciunului pentru noi, creştinii (activi sau indiferenţi),

pag. 3

unii este greu să participe la viaţa parohiei, la activităţile noastre, dacă nu au funcţii în comitet sau dacă nu joacă roluri de vioara-întâi, bănuiesc că nimeni nu poate afirma cu onestitate că din cauza mea nu sunt printre noi…

Şi probabil că aceasta e singura mare biruinţă cu care am fost binecuvântaţi de Dumnezeu, Dumneavoastră şi cu mine, de-a lungul acestui an: anume de a fi învăţat să lăsăm de la noi pentru a sluji celorlalţi, fraţilor noştri şi surorilor noastre în Hristos. Acesta e lucrul care contează realmente: faptul că am început să ne luăm în consideraţie unii pe ceilalţi şi să ne aducem aportul, cu modestie, potrivit măsurii fiecăruia, la mai-binele comun.

Am învăţat că liturghia şi celelalte slujbe nu sunt spectacole, ci momente de rugăciune. Am învăţat că a ne ruga în biserică presupune în primul rând a ne ruga împreună. Am învăţat că rugăciunea şi jertfele noastre trebuie să continue în viaţa de zi cu zi. Ne antrenăm pentru a prelungi acest spirit prin diversele noastre activităţi, că e vorba de mese comune, picnicuri, serbări sau chiar munca voluntară prin curtea bisericii.

Am învăţat să devenim mai responsabili pentru aspiraţiile şi opiniile noastre. Am votat liber un nou comitet parohial şi am discutat deschis despre lucruri care ne privesc pe toţi. Sigur, nu toţi prind cu uşurinţă jocul democratic al

pag. 3

pag. 2

M o m e n t

a n i v e r s a r

Anul acesta s-au împlinit 25 ani de la sfinţirea bisericii noastre, la 1 iunie 1980. Slujba a fost oficiată de (pe atunci) episcopul Antonie Plămădeală al Buzăului (ulterior mitropolit al Ardealului, până la trecerea sa către Domnul, în 2005). Documentul de sfinţire se

păstrează în biserica noastră, purtând semnăturile tuturor celor prezenţi, printre care pr. Gabriel Popescu şi membrii Comitetului parohial. Mulţi dintre semnatarii hrisovului de sfinţire nu mai sunt printre noi, din diverse motive. Alţii, slavă lui

sunt printre noi, din diverse motive. Al ţ ii, slav ă lui Dumnezeu!, sunt cu noi,
sunt printre noi, din diverse motive. Al ţ ii, slav ă lui Dumnezeu!, sunt cu noi,

Dumnezeu!, sunt cu noi, contribuind în continuare la dezvoltarea parohiei şi a vieţii comunitare. Recunoştinţă tuturor celor fără de care parohia noastră, Sfânta Maria din Sydney, nu s-ar fi bucurat de singura biserică ortodoxă românească din NSW.

HRISOV DE SFINŢIRE

Cu binecuvântarea şi aprobarea Prea Fericitului IUSTINIAN, patriarhul Bisericii Orotodoxe Române din vremea aceea, în anunl 1973, la dorinţa credincioşilor ortodocşi de origine română, stabiliţi în Australia, a luat fiinţă Parohia ortodoxă română din Sydney.

Iar astăzi, 1 iunie 1980, cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-

a sfinţit biserica Parohiei

„Sfânta Maria”, de către Noi, Antonie Episcop al Buzăului, trimisul Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul de acum al Bisericii Ortodoxe Române, sub

a cărui oblăduire canonică se află acest aşezământ şi credincioşii lui.

La slujba de sfinţire a bisericii au participat: P.C. Pr. Gabriel Popescu, parohul parohiei din Sydney, ceilalţi preoţi români din Australia, credincioşii care s-au străduit să aibă acest altar de închinare, membrii consiliului şi comitetului parohial, precum şi preoţi şi credincioşi ai celorlalte Biserici creştine de aici.

Acest hrisov de sfinţire s-a întocmit în două exemplare,

astăzi, 1 iunie 1980 şi, după ce s-

a semnat de toţi cei prezenţi,

unul s-a aşezat, după rânduială în sfânta biserică, spre pururi aminte, iar al doilea a fost trimis în ţară spre a fi păstrat în Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române.

Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 3

reprezentarea iconografică a pildei Fiului risipitor

Un an împreună

pag. 1

DACĂ APROAPELE TĂU VA GREŞI FAŢĂ DE TINE

Scrisoare deschisă către un frate în Hristos

pr. Doru Costache

prăpastie… Dar tu nu vezi, orbit de credinţa în propria ta dreptate… M-ai ajutat, prin ceea ce ai făcut, să devin mai bun? Pentru că, până la

urmă, acesta e motivul pentru care cineva, creştin fiind, s-ar apuca de ce te-ai apucat tu; şi doar un

susţinerii opiniei proprii cu argumente şi al recunoaşterii opiniei celuilalt, însă e limpede că acum suntem pe drum…

Doar în acest spirit a fost posibil să înfăptuim şi în plan material câte ceva. Împreună am contribuit pentru a avea o instalaţie de sunet, mobilier

necreştin ar apuca pe calea asta cu gândul de a-mi face rău. Dar tu ai câştigat ceva? Ai reuşit

doar să te scoţi dintre noi

Domnul a spus: De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l între tine

şi el singur. Şi de te va asculta, l-ai ai ieşit, şi acum îţi verşi pretutindeni

Singur

nou de bucătărie, apă caldă, aer condiţionat…

Împreună am slujit, sărbătoare de sărbătoare, nelăsând săptămânile fără slăvirea lui Dumnezeu… Împreună am lucrat pentru realizarea acestei reviste. Împreună am creat condiţii pentru şcoala duminicală. Împreună am fost de

ştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi vameş (Matei 18:15-

veninul, afirmând că eu te-am exclus. Nu vezi cum lucrează otrava asta, vărsată atâta timp în sufletul tău? În sfârşit, dacă ai ajuns să crezi asta, uite, îţi spun pe şleau, aşa cum am spus şi în biserică: uşa este deschisă. Te poţi întoarce fără a face pocăinţă în public. Cât despre faptul că ai sărit din întâmplare câteva din treptele recomandate de Hristos (vezi citatul de mai sus), acesta e un păcat pe care-l poţi mărturisi, dar asupra căruia este bine să meditezi din când în când. Ca nu cumva să fii ispitit să crezi că tu eşti drept, chiar dacă eu sunt păcătos. Pace, în Domnul

17).

ajutor fraţilor din ţară. Multe se pot face împreună!

Îmi exprim recunoştinţa pentru maniera în care Comitetul parohial şi ceilalţi credincioşi s-au angajat în opera de modernizare a parohiei noastre.

Eu sunt aproapele tău. Fratele tău. Dacă ţi-am greşit cu ceva, tu, creştin fiind, ucenic al Domnului, nu al altcuiva, ar trebui să urmezi calea lui Hristos. Adică să-l iubeşti pe cel ce a greşit. Dar tu nu, tu ai apucat pe calea denunţurilor Te-a supărat discursul meu despre ciumă? Citeşte din când în când Noul Testament: numai despre asta

e vorba acolo. Păstorul nu vorbeşte spre a jigni, ci pentru a-şi trezi oile, pentru a nu le lăsa prăvălite în

Domnul să binecuvânteze sărbătorile cu pace, sănătate şi bucurie!

La mulţi ani!

e

vremea… pag. 1

 

presupunându-se că toată lumea ştie. Problema e că refuzăm esenţa; nu mai alegem să trăim împreună cu Dumnezeu. Trăim murind în fiecare moment. Pervertim în mintea noastră reflexul “naşterii” paradigmatice a lui Dumnezeu, traducând-o prin naştere spre moarte. Dumnezeu se naşte arătându-ne că naşterea ar trebui să fie starea noastră firească. Provocarea adusă de acest eveniment este aceea a vieţii veşnice, căci Dumnezeu ni-l dăruieşte pe Dumnezeu, adică viaţa. Aşa că, să ne împodobim brazii, să facem daruri celor dragi (şi nu numai), cum am făcut până acum, dar să nu uităm să dăruim vieţii noastre un singur dar, acela de a ne naşte împreună cu Dumnezeu, rupând astfel obişnuinţa morţii de fiecare zi. Acesta e conţinutul şi sensul Crăciunului.

Dumnezeu, rupând astfel obi ş nuin ţ a mor ţ ii de fiecare zi. Acesta e

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 4

Despre haos şi construcţia spirituală

Tema discuţiilor noastre biblice

preot dr. Doru Costache

Lucrând aproape trei luni asupra primelor versete din Cartea Facerii, în cadrul întâlnirilor noastre de vinerea seara, am meditat insistent – împreună, sper – asupra semnificaţiei versetelor al doilea şi al treilea. Ne-au atras atenţia în special cuvintele: “pământul era neîntocmit şi gol” şi “Dumnezeu a zis: să fie lumină! Şi a fost lumină”.

Redau mai jos rezumatul meditaţiilor şi discuţiilor noastre.

În plan cosmologic, pentru a respecta litera textului, este vorba despre începutul universului vizibil. Interpretând termenul “pământ” din perspectiva primului articol al Crezului, înţelegem că este vorba nu despre planeta noastră şi solul acesteia, ci despre un termen generic ce desemnează întreaga lume vizibilă, materială. Universul a debutat în stare haotică, Dumnezeu creând la început o “materie” lipsită de formă. În contrast cu imaginea acestei materii haotice, neorganizate, stă expresia “şi a fost lumină”. Aceasta din urmă nu se referă la lumina solară, nici la o lumină spirituală, termenul “lumină” constituind aici o metaforă a organizării. Aşadar, textul operează cu o antiteză, opunând haosul şi ordinea. Debutând în stare haotică, universul este configurat prin poruncile/energiile divine. De fapt, universul nu a fost organizat dintr-o dată, textul vorbind despre alcătuirea acestuia prin intermediul a şase tablouri (cele şase zile ale facerii), trei dintre ele vorbind despre succesive acţiuni de decantare/separare şi trei despre succesive acţiuni de cosmizare/ organizare. Mai mult, citind acest text în ansamblul Scripturii, înţelegem că procesul de

“luminare”, sau organizare, nu a luat sfârşit încă. Termenul ultim al acestei acţiuni permanente se descoperă în Apocalipsa 21:25, text care anunţă o stare a lumii în care noapte/întuneric nu va mai fi, în toate şi prin toate strălucind lumina (cf. sfântul Maxim, Mystagogia 7)…

În plan eclesial / comunitar, chiar dacă depăşind litera textului, mesajul rămâne – surprinzător poate

– foarte asemănător. Înainte de a

aborda acest aspect, cred că este binevenit să observ aici, aşa cum am

făcut şi în cadrul discuţiilor noastre, faptul că în tradiţia ortodoxă textul biblic (sau oricare altul) nu este niciodată evaluat doar sub aspect literal. Spre exemplu, sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând Geneza, atrage atenţia asupra faptului că Moise ne-a vorbit despre maniera în care Dumnezeu a făcut lumea pentru

a ne învăţa cum să ne construim

propria casă/viaţă/familie (cf. Omilii

la Facere 2). Consecutiv, mutând unghiul interpretativ, textul nostru se transformă într-o minunată parabolă a construcţiei comunitare.

În principiu, este vorba despre faptul că nimic nu se poate construi plecând de la o ordine prestabilită. Plecarea unui preot din parohie şi sosirea altuia implică inevitabil dezagregarea unui anumit tip şi ritm al relaţiilor, de vreme ce fiecare păstor este diferit de ceilalţi ca om şi educaţie. Cum ar fi, evenimentul schimbării unui păstor cu altul coincide, în viaţa comunităţii, cu etapa haotică din istoria organizării universului. Haosul “social” apare ca o necesitate naturală, prealabilă oricărei construcţii. Noul păstor este altfel decât cel dinainte; nici mai bun, nici mai rău; este pur şi simplu altfel. Gândeşte şi simte diferit,

vorbeşte şi se poartă diferit. Este normal, în aceste condiţii, ca membrii comunităţii să fie mai întâi surprinşi, poate chiar jenaţi, şi la fel de natural este ca mai apoi să încerce să-l cunoască pe noul păstor.

Haosul nu este produs de maniera în care lucrează păstorul sau de maniera în care reacţionează comunitatea; este pur şi simplu rezultatul imediat al schimbării unui păstor cu altul. Indiferent cine ar fi venit la Sfânta Maria, dacă nu venea păstorul de acum, ar fi existat probleme; poate altele, dar inevitabil probleme. Pentru o comunitate care nu a mai experimentat anterior această schimbare, sigur că totul poate să aducă a catastrofă, de unde tendinţa unora de a considera “haosul social” pe care-l experimentează în acest moment un echivalent al potopului (probabil că mulţi uită însă faptul că potopul este interpretat în Scriptură atât ca pedeapsă divină pentru păcate, cât şi ca promisiune a regenerării spirituale…). Probabil că păstorului

care va veni după cel de acum îi va fi mai uşor, comunitatea având deja experienţa schimbării…

Însă “haosul social” nu se referă numai la relaţia dintre preot şi comunitate, caracterizând deopotrivă relaţiile din sânul comunităţii. Şi mă voi referi acum explicit la situaţia parohiei noastre. Activitatea socială destul de slabă din ultimii ani nu a ajutat din cale- afară la constituirea unor relaţii sănătoase între membrii parohiei. Unii chiar mi-au mărturisit că era destul de dificil să vorbeşti despre o viaţă de reală comuniune. Evident că, faţă de această stagnare, faptul că programul nostru de construcţie

pag. 5

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 5

Despre haos… pag. 4

comunitară a introdus o serie de elemente noi în viaţa parohiei ridică probleme mai mult sau mai puţin serioase pentru mulţi dintre noi. Pentru unii este greu să înţeleagă sensul şi necesitatea acestor activităţi; pentru alţii este greu să interacţioneze cu ceilalţi, pe care până de curând i-au privit mai degrabă ca noţiuni abstracte decât ca persoane vii, cu care se poate sta de vorba. Ne rugăm împreună, dar nu ştim mare lucru unii despre ceilalţi, sau chiar nu ne pasă unii de alţii. Or, pentru a ne constitui într-o comunitate vie, puternică, este nevoie de un plus de omenie, compasiune, solidaritate… Acceptarea, asumarea conştientă a haosului devine de fapt prilej pentru un pas mai departe. Activităţile noastre, care corespund întrucâtva principiilor organizatoare despre care vorbeşte Cartea Facerii, nu au alt scop decât acela de a contribui la apropierea credincioşilor prin implicarea lor în activităţi comune, ca o bază solidă pentru supravieţuirea şi dezvoltarea parohiei noastre.

Activitatea noastră poate fi tulburătoare pentru mulţi, însă necesară. În termenii Facerii, “haosul social” nu poate fi depăşit fără separări şi reorganizări. Sunt lucruri vechi ce s-au dovedit contraproductive comunitar şi sunt lucruri noi care nu au fost făcute până la venirea păstorului de acum, însă de care obştea avea şi are nevoie. Încercarea de a ţine lucrurile pe loc, în numele obişnuinţei, reprezintă semnul unei periculoase lipse de realism. Aşadar, de unele din cele vechi trebuie să ne distanţăm, pe altele – dintre cele noi – trebuie să le învăţăm. De ce? Pentru simplul motiv că aşa cum universul se mişcă spre termenul său ultim, comunitatea cunoaşte propria sa dinamică, dictată de principiul – pragmatic, dar realist – “ori

dezvoltare, ori pieire”… Ziua de mâine a parohiei nu are speranţe dacă astăzi preferăm să ne protejăm propria comoditate.

Contemplând Cartea Facerii şi ceea ce ne transmite aceasta despre maniera în care Dumnezeu lucrează în lume, ajungem să privim cu mai mult calm şi sporită înţelegere un fenomen inevitabil şi un proces necesar. De obicei, cine nu este în stare să priceapă nu poate face mai mult decât să încetinească procesul. Dar procesul dezvoltării comunitare, ca şi mersul universului către “cer nou şi pământ nou”, nu poate fi oprit…

În plan personal / subiectiv, istorisirea despre facerea lumii se descoperă a fi o parabolă a devenirii spirituale. Cel puţin, aceasta e maniera în care Origen, unul din cei mai importanţi teologi din primele secole creştine, a interpretat textul. Educaţia şi mediul social configurează conştiinţa noastră în moduri de care nu ne mai dăm seama cu uşurinţă. Sub acest aspect, suntem produsul lumii în care trăim. Însă este limpede că maniera de viaţă a fiecăruia/fiecăreia dintre noi conduce neîncetat la reconfigurarea conştiinţei noastre. La un moment dat, eventual într-un moment de clarviziune privind deşertăciunea vieţii fără Dumnezeu, simţim o chemare, lipsa a ceva realmente semnificativ. Cu ceva “şanse”, putem întâlni cuvântul lui Dumnezeu, care ne cheamă la ceea ce ne-am obişnuit a numi pocăinţă. În Noul Testament, scris la început în limba greacă, termenul pe care-l traducem prin pocăinţă este metanoia, însemnând “schimbarea minţii” şi implicând eliberarea de condiţionările sociale şi educaţionale, distanţarea de o anumită înţelegere a lucrurilor, valorilor.

Metanoia reprezintă, la nivelul vieţii personale, ceea ce este haosul

pentru univers şi schimbarea unui preot cu altul la nivelul vieţii comunitare. Şi aceasta pentru că metanoia este începutul necesar al procesului de transformare spirituală numit în termeni familiari “viaţa creştină”. Nici acest proces nu se poate derula fără succesive separări şi reorganizări. Trebuie întâi decantate tenebrele şi apele conştiinţei noastre, treptata despătimire a manierei în care cugetăm realitatea şi ne apropiem de ea, printr-o luptă continuă cu sine, prin asceza simţurilor, a minţii şi a inimii. Pe acest suport, mai apoi, putem construi noul “eu”, mereu nou, omul interior, împodobit cu virtuţile vieţii divine. Nici acest proces, desigur, nu este simplu, lipsit de durerile inerente transformării. Nici acest proces nu are, de asemenea, capăt.

RUGĂ

Îngenunchiez, Doamne, în faţa Ta, Ascultă-mi, Doamne, ruga, Înţelege-mi, Doamne, durerea:

Eu caut lumină.

De departe vin, de pe tărâmul fără de soare, De pe tărâmul fără de speranţă. Sunt un căutător de comori, Doamne:

Eu caut lumină.

Mi-ai dat puterea de a vedea, Mi-ai dat durerea de a înţelege, Mi-ai dat înţelepciunea de a plânge, Doamne:

Eu caut lumină.

Sunt un căutător de comori În sufletele oamenilor. Ascultă-mi ruga, Doamne:

Eu caut lumina din oameni.

Gina Enescu

Bucureşti

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 6

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă…”

Alexandru Mihăilă

asistent universitar, Universitatea din Bucureşti

Este o frază cunoscută, apare chiar

în primul capitol al Facerii. Potrivit

textului, Dumnezeu a creat lumea

în 6 zile, drămuindu-şi lucrul în

fiecare zi. Referatul fiecărei zile se

încheie cu formula: „Şi fost seară şi a fost dimineaţă…”.

Însuşi Dumnezeu ne apare aici ca un constructor, care lucrează de dimineaţă până seara, iar în week- end se odihneşte. Orice credincios

al Vechiului Testament de atunci

repeta de altfel modul divin de lucru atunci când celebra sabatul

(Ieşire 20:8-11).

Nu mă interesează modul în care formula a fost receptată în zilele noastre. Unii o cred 100% ca zi de 24h, pentru că aşa spune chiar textul; alţii spun că zilele trebuie înţelese de noi, cei moderni, ca perioade, ere geologice.

Ceea ce aş vrea să subliniez pare foarte banal: formula arată simplu modul în care lucrurile se întâmplă, normalitatea unei activităţi. Nimic spectaculos. Dar dacă aplicăm formula istoriei mântuirii ea capătă

o valoare impresionantă.

A şaptea zi nu are formula de final.

A fost desigur dimineaţă (după

ziua precedentă), dar nu se spune nimic despre seară. Totul se petrece ca şi cum Dumnezeu

a lăsat deschis timpul acelei zile binecuvântate de odihnă.

Găsim puţin mai târziu seara păcatului. Cei doi oameni întâi-creaţi au mâncat din fructele interzise, s-au privit între ei cu alţi ochi şi s-au ascuns, tocmai când Dumnezeu se plimba prin briza serii (Facerea 3:8).

Dar exact din întunericul păcatului, de care era cuprins tot pământul,

Dumnezeu se arată noaptea şi îi vorbeşte lui Avraam, punându-l să numere stelele şi să înţeleagă cât de mulţi îi vor fi urmaşii promişi. Tensiunea episodului în sine se sprijină pe două paradoxuri: Primul paradox este că Dumnezeu se revelează noaptea (nu e vorba de o viziune nocturnă, ca a profeţilor, ci Dumnezeu vine la Avraam noaptea, Facerea 15:1, ca apoi să-l scoată afară din casă şi să-i arate cerul v. 5; cf. v. 12 şi 17 care arată clar că Dumnezeu vorbeşte cu Avraam doar pe timpul întunericului şi al groazei). Al doilea paradox este promisiunea urmaşilor făcută unui cuplu bătrân steril. Însă faptul că a crezut i s-a socotit lui Avraam ca dreptate (Facerea 15:6).

Urmează apoi amiaza revelaţiei Treimii în Vechiul Testament. Trei persoane i se arată lui Avraam ziua în amiaza mare (Facerea 18:1), în ceea ce a devenit clasic în pictura bisericească: Sfânta Treime la stejarul Mamvri. Această amiază stă ca un punct central al timpului. Că este o amiază specială, o arată faptul că vizitatorii ajung la Lot seara (Facerea 19:1), potrivit puterii de înţelegere mai smerită a acestuia, aşa cum spune Sf. Maxim

(Răspunsuri către Talasie, 28).

După ea vine seara şi noaptea trădării şi prinderii lui Hristos. Un proces nocturn, ilegal în desfăşurare chiar după normele iudaice, îl respinge pe însuşi Dumnezeu. Dimineaţa sinedriul a pronunţat sentinţa condamnării la moarte (Matei 27:1), Hristos fiind răstignit dimineaţa la ora 9 (ceasul 3) şi agonizând întreaga amiază până la ora 15 (ceasul 9), când a murit (Marcu 15:25; 33-34). Interesant că noaptea începe mult mai devreme, întunericul căzând acum chiar la orele 12 (Marcu 15:33). Omul, respingându-l pe Dumnezeu, a transformat ziua în noapte. Seara, Dumnezeul cerurilor este îngropat (Marcu 15:42).

Hristos este asemeni Templului cucerit noaptea (2 Regi 25:4), cu care chiar s-a comparat (Ioan 2:19.21). Totuşi Dumnezeu promisese mântuire cetăţii dimineaţa (Psalm 46:5), pentru că plângerea poate dura doar o noapte, dar dimineaţa vine bucurie (Psalm 30:5).

Deloc întâmplător, învierea se petrece dis-de-dimineaţă (Marcu 16:2), iar Duhul se pogoară la ora 9 (Fapte 2:15). O altă zi începe, o zi eshatologică în care ne aflăm şi noi şi care nu se va mai termina niciodată. O zi fără soare şi lună, luminătorii cei vechi (Facerea 1:14-18), căci lumina o dă slava lui Dumnezeu printr-un alt luminător, Mielul (Apocalipsa 21:23-24). Atunci „noapte nu va mai fi” (v. 25).

21:23-24). Atunci „noapte nu va mai fi” (v. 25). Ş i a fost sear ă ş

Şi a fost seară şi a fost dimineaţăŞi a fost dimineaţă… dimineaţă

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 7

FEMEIA ÎN OCHII DOMNULUI

Duminica a 24-a după Rusalii (Luca 8:41-56; Efeseni 2:14-22)

preot dr. Doru Costache

O succintă meditaţie asupra mesajului celor două texte, aşa cum se descoperă acesta din perspectiva temei anunţate mai sus. Nu constituie pentru nimeni un secret faptul că în ortodoxia contemporană adastă încă idei de factură necreştină, uneori chiar concepţii contrare mesajului evanghelic, atunci când este vorba de evaluarea locului femeii în Biserică. În principiu, anacronismele încă evidente în această privinţă sunt întreţinute de clerici şi călugări atinşi de păcatul misoginismului. Dacă neputinţele omeneşti şi comoditatea noastră permit proliferarea ideilor misogine, cuvântul Domnului ne invită neîncetat la reconsiderarea unor prejudecăţi de acest fel. Femeia bolnavă de 12 ani, despre care vorbeşte textul evanghelic al acestei duminici, reprezintă cazul extrem al situaţiei femeii, cum încă este înţeleasă aceasta în multe cercuri. Prezenţa în public a acestei femei – care experimenta neîncetat starea de ciclu menstrual – constituia un sacrilegiu, pentru că, potrivit Vechiului Testament (VT), curgerea sângelui produce impuritate spirituală. Teoretic, acea femeie nu se putea atinge de nimeni şi cu atât mai puţin de persoane sau obiecte sfinte. După VT, era condamnată la izolare atât în raport cu oamenii, cât şi cu Dumnezeu. Şi nu seamănă situaţia ei cu ceea ce se crede încă, în zilele noastre, despre ciclul menstrual (sau despre sângele naşterii)? Deşi credem că suntem în legea Noului Testament (NT), ţinem la concepţii lipsite de relevanţă pentru aceasta, dacă nu chiar contrare spiritului NT.

Cuvântul Domnului, dincolo de aspectul implicit al discuţiei, este însă limpede: el nu a certat-o pe femeie pentru că s-a atins de el, Cel Sfânt, chiar dacă ştia ce suferinţă avusese ea înainte de a se atinge de haina lui. “Îndrăzneşte, fiică”, spune Domnul Vieţii, “credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 8:48). Cuvinte revoluţionare, care schimbă rosturile istoriei şi neputinţele culturii umane. Nu există nici o impuritate de ordin spiritual în sânge ori în curgerea acestuia. Nu fiziologia ne desparte de Dumnezeu, nu fiziologia ne desparte de oameni. Ceea ce separă este păcatul, iar curgerea sângelui nu este păcat. În mintea femeii cu pricina deja încolţiseră seminţele revoluţiei creştine, de vreme ce îndrăznise să se apropie de Hristos… Este ceea ce tălmăceşte Apostolul despre sensul operei Domnului: el, Hristos, este pacea noastră, dărâmând toate zidurile despărţirii dintre oameni şi Dumnezeu, dintre oameni şi oameni. Prin Hristos, toţi suntem reclădiţi spre a fi locaşuri ale Duhului lui Dumnezeu (Efeseni 2:14 şi 22). Femeia din textul evanghelic a înţeles chemarea de a deveni templu al lui Dumnezeu. Ştia că sângele ei, în care Dumnezeu însuşi a picurat viaţa, nu poate fi împotriva Domnului vieţii. Luând în serios apartenenţa noastră la NT, evident că trebuie să renunţăm la ideile nedrepte şi anticreştine potrivit cărora femeile nu pot intra în biserică ori nu se pot ruga sau împărtăşi dacă experimentează propria lor fiziologie, legată de ritmul vieţii (ciclul menstrual).

legat ă de ritmul vie ţ ii (ciclul menstrual). Ş i o femeie, care de doisprezece

Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a

oprit curgerea sângelui ei. Şi

a zis Iisus: Cine este cel ce s-

a atins de Mine? Dar toţi

tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis:

Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a

atins de mine? Iar Iisus a zis:

S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care

a ieşit din Mine. Şi, femeia,

văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis:

Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta

te-a mântuit. Mergi în pace. (Luca 8, 43-48)

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2005 |

pag. 8

Duminica a 21- a după Rusalii

Galateni 2,16-20; Luca 8, 5-15

Glasul Păstorului Cine are urechi de auzit să audă (Luca 8,8)

Alina Victoria Paraschiv

Indiferent de diversitatea formală a vocabularului Bisericii (cum îl avem exprimat în Scriptură şi Liturghie), ideal ar fi să ajungem să înţelegem glasul Păstorului. Dacă nu-l auzim, dacă nu-l înţelegem, cum putem admite că Îl urmăm? Un răspuns adecvat la chemarea de-viaţă-făcătoare a Domnului presupune în fapt o percepere fidelă a cuvântului Său. Suntem atât cât auzim. Sfântul Pavel sesizează la fiii săi duhovniceşti tendinţa omului vechi de a nu ţine pasul cu noua viaţă în Hristos, în cele din urmă de a o refuza. Este o realitate cu care, ca păstor, apostolul s-a confruntat permanent; este o realitate prezentă şi azi în trupul lui Hristos. Apare în discursul sfântului o noţiune aproape abstractă, poate chiar necunoscută pentru cel neiniţiat în limbajul biblic: Legea. Ce ar însemna moartea faţă de Lege a creştinului de azi şi vieţuirea în Hristos? Trăirea Legii în poporul lui Israel a însemnat readucerea omului plecat din rai în condiţia sufletească sfântă capabilă să

audă şi să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu. Această condiţie îmbunătăţită nu-l putea scoate însă pe om din moartea veşnică. Ceea ce era deja prevăzut în planul lui Dumnezeu, elaborat mai înainte de timp, anume ca omul să fie viu, asemenea Lui, s-a realizat abia prin Hristos: Dumnezeu şi om. Dacă ajungem, potrivit cuvântului apostolic, să conştientizăm că nu ne sfinţim prin fapte bune/ virtuoase, credinţa fiindu-ne oglinda în care permanent ne aflăm pe noi înşine păcătoşi, atunci poate nu vom eşua rezidind ceea ce am dărâmat când ne-am unit cu Hristos: judecăţi şi obiceiuri care ne împiedică să auzim şi să urmăm până la capăt porunca iubirii. Cel ce poate spune: nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2,20), este chemat la mai mult decât faptele Legii. Şi aici este marea provocare la care suntem invitaţi, cu neputinţele şi spaimele noastre, de către Domnul milei:

să trăim în trupul nostru muritor viaţa dumnezeiască a Celui ce ne spune: de acum nu vă mai zic slugi […], ci v-am numit prieteni (Ioan 15,15). Timpul experierii Legii ca aşteptare a lui Hristos a trecut, acum El este cu noi, îl auzim mai mult sau mai puţin, dar nu mai putem spune că nu ştim, măcar în parte, motivele surzeniei noastre spirituale (Luca 8,12-14). Să luăm seama cum auzim, ca să ne numărăm printre cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca 8,15).

Duminica a 22-a după Rusalii

Galateni 6,11-18; Luca 16,19-31

Alina Victoria Paraschiv

Moto:

Tu zici: « Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului ». Dar te întreb: « Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc mai bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?» Sau vei avea o inimă de fier? Cuviosul Siluan Athonitul (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1994, p. 47)

Cu ce anume s-ar regăsi făptura cea nouă, în Hristos Iisus (Galateni 6,15) în experienţa personajelor parabolei de azi? Cei care umblă după dreptarul acesta (Galateni 6,16), adică cei care asumă conştient identitatea hristică propusă prin Botez – reîntemeierea vieţii după ritmurile Împărăţiei cerurilor – se bucură de pace şi milă asupra lor (Galateni 6,16). Raiul ca pace şi milă este experimentat în trup, aici şi acum, de Israelul lui Dumnezeu (Galateni 6,16); cine este Israelul lui Dumnezeu? Comunitatea în care fiecare, modelându-se pe sine după chipul lui Hristos, participă la înnoirea

celuilalt. Un cuvânt din Pateric ilustrează chintesenţa acestui stil de viaţă în care nu mai este loc pentru nici o formă de egoism, pentru toate cele vechi ale omului pătimaş, un stil de viaţă care întrupează cuvântul Domnului:

precum Eu v-am iubit, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe celălalt (Ioan 13,34). Iată ce spune Patericul:

Ziceau bătrânii că fiecare trebuie să simtă ceea ce simte aproapele şi să pătimească împreună cu el întru toate: să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem în Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut, inima era una singură (Patericul egiptean XII,11). Percepţia asupra aproapelui, felul în care gândim despre el, cum ne deschidem spre el porţile sufletului, acestea sunt cele care fac din viaţa noastră un rai sau un iad. De felul în care îi înţelegem şi iubim pe ceilalţi depinde chinul sau liniştea noastră sufletească. Dacă îi privim pe oameni prin ochii lui Hristos, nu ne vom lipsi de pace şi milă, pentru că în însăşi această privire este pace şi milă. Dacă ne vom vitregi de exerciţiul acestei priviri, vom eşua în arşiţa suspinelor precum bogatul nemilostiv. Să primim la masa sufletului cu ospitalitate pe fratele nostru, spre a fi nuntaşii Fiului de Împărat!

pag. 9

Duminica a 23-a după Rusalii

Efeseni 2, 4-10; Luca 8, 26-39

Alina Victoria Paraschiv

Fiinţa celui care prin greşeli* (Efeseni 2,5) s-a făcut sălaş demonilor, pare că şi-a pierdut percepţia adamică a goliciunii. Faţă de tânguirea lui Adam, a cărui conştiinţă resimte cu durere lipsa harului, starea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor apare ca o imensă depreciere a lucidităţii omului ieşit din sânul raiului, omul lipsit de mintea întreagă (Luca 8,35), dominat de duhurile răutăţii care au luat loc suflării Duhului Sfânt. Paradoxal, această umilitoare stare conţine o doză de smerenie. Confruntat cu adâncirea acestei lipse, a viziunii unitare asupra sa, omul, fiinţă destinată îndumnezeirii, nu-şi mai poate ţese nici îmbrăcămintea frunzelor de smochin pentru a-şi acoperi “golirea” de har, lipsa slavei: nu punea haină pe el (Luca 8,27). În goliciunea sa, omul nu se mai poate ascunde după nici o iluzie izvorâtă din această stare; pentru că este pradă demonilor, locuinţa sa este prin morminte (Luca 8,27). Nu mai încearcă să pară viu, fiind deja un viu mort. Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire (Efeseni 2,4),

aduce acest pământ uscat, vlăguit în lanţuri şi în obezi (Luca 8,29), în faţa Fiului, singurul în stare să-i ostoiască setea cu roua harului (Luca 8,27). Robia a fost dureroasă, la fel şi însănătoşirea: Luca

8,28-33.

Să nu ne minţim. Încăpăţânarea** de a nu ne recunoaşte comoditatea şi neputinţele nu ne aşează în potenţialitatea de a-l întâmpina real pe Hristos, în noi înşine, în cei de lângă noi, în creaţia întreagă. Şi atunci perpetuăm un stil care ne ţine închişi în adâncurile fiinţei noastre, unde lumina harului nu poate să lumineze decât dacă vrem: Căci în har sunteţi mântuiţi, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2,8).

* greşeli: interesant că în discursul sfântului Pavel ideea căderii apare aici cu sensul de greşeală, adică ceva ce poate fi îndreptat. În Hristos suntem zidiţi spre fapte bune. Cu mintea întregită, divino-umană, nu mai putem repeta o legiune de greşeli. Recuperând haina cea dintâi a raiului, comuniunea cu Domnul, mintea nu mai este fragmentată, poate deosebi cele ale harului pentru că s-a făcut tron al harului. ** încăpăţânarea: ar fi interesantă etimologia; omul mândru reduce tot universul la ceea ce este “în capul lui”

ADEVĂRUL CARE NE NAŞTE

Carmen Simionov-Manoliu Bucureşti

Ceea ce avem în intenţie să fim, gândindu-ne că a fi poate însemna ceea ce spunem – adică ne definim în ceea ce spunem, este născut de adevărul fiinţei care suntem. Am început astfel pentru că a scrie ceva acum, în acest moment al fiinţei care sunt – cu limitele şi întrebările mele, trec sub tăcere faptul că ar exista oarecare împliniri –, apare ca extrem de dificil, întrucât a spune presupune existenţa unui prea- plin al fiinţei, din care să împărtăşesc ceva lumii… Am observat ce uşor facem distincţii plecând de la nivelul limitelor: cineva este orgolios, altul e zgârcit, altul plicticos, altul neliniştit, şi aşa construim lumea doar în nuanţe întunecate Numai că ceva rămâne mereu dincolo de angoasele noastre.

Depăşind logica măruntă a adaptabilităţii, perisabilul clipelor şi uzura sentimentelor cu distincţii la acelaşi nivel al limitelor, ceva minunat ne naşte mereu spunându-ne ce frumoasă e această descoperire a limitei, cum afirma Apostolul neamurilor: sunt puternic atunci când îmi descopăr slăbiciunea. Ar fi minunat să nu remarcăm slăbiciunile noastre şi ale celorlalţi, numai că a te naşte încă o dată din Adevăr presupune travaliul fiinţei care devine mereu, infinita profunzime a înţelepciunii existenţei, remarcând că durerea ta e împărtăşită de semenii tăi la fel de intim şi de stăruitor. A înţelege că nu eşti singurul limitat, nici singurul chemat de Dumnezeu să-şi părăsească locul naşterii, a înţelege că suntem

chemaţi împreună să fim poporul lui Hristos, chemat să urce alături de El Golgota, poate fi un sentiment eliberator. Pentru că în Hristos care se naşte există speranţa depăşirii limitelor noastre. În acea mică iesle, măsură a modului în care avem să trecem prin lume, pruncul Hristos vine să ne înveţe o nouă logică a iubirii, a existenţei. Ne dă posibilitatea de a ne naşte încă o dată împreună cu El şi prin El; după ce am fost purtaţi de viaţă, trecând asemenea levitului pe lângă cel căzut în drum, după ce am spus asemenea fariseului că inima noastră e curată, înainte de a ne cerceta conştiinţa, ori poate am fost în postura fiului care se socotea ascultător doar pentru că una spunea şi alta făcea

Hristos vine să ne vindece, acesta e Adevărul Său. El vine să ne arate că toţi suntem vrednici de dragoste, numai că suntem nepricepuţi în a o primi.

pag. 10

pag. 10 Domnul spune: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine m
pag. 10 Domnul spune: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine m

Domnul spune: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. […] Adevărat, adevărat vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică […]. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el” (Ioan 6:51-56). Cuvintele Domnului sunt dincolo de îndoială: nu există viaţă veşnică fără împărtăşirea cu trupul şi sângele său. Prin trupul îndumnezeit al Domnului am văzut slava lui Dumnezeu (Ioan 1:14) şi tot prin acesta gustăm cu bucurie viaţa veşnică. Cine stă în afara sfintei împărtăşiri cu trupul şi sângele Domnului refuză darul vieţii veşnice.

ş i sângele Domnului refuz ă darul vie ţ ii ve ş nice. “Este bine ş

“Este bine şi de folos a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi sfintele taine [sfânta împărtăşanie], căci însuşi Hristos a zis: « cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică ». Noi însă ne împărtăşim de patru ori pe săptămână:

duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, ca şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt” (sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 93).

sfânt” (sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 93). “to ţ i credincio ş ii care intr ă

“toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă citirea Sfintelor Scripturi, dar nu stau la împărtăşire, să fie excomunicaţi” (canonul 9 apostolic). “cei ce vin la biserică şi ascultă citirea Sfintelor Cărţi, dar nu vor să ia parte la rugăciunea liturgică cu poporul, sau care, prin indisciplină, refuză împărtăşirea cu sfânta euharistie, toţi aceia trebuie excluşi din Biserică până ce, recunoscându- şi greşeala şi împlinind canonul rânduit [de duhovnic], aduc roade de pocăinţă” (canonul 2 al sinodului de la Antiohia).

poc ă in ţă ” (canonul 2 al sinodului de la Antiohia). Rânduiala liturghiei compus ă

Rânduiala liturghiei compusă de sfântul Vasile cel Mare pune accentul pe slujirea întregului popor, cler şi credincioşi, pe curăţirea ce vine prin sfânta liturghie, şi pe necesitatea împărtăşirii poporului, ca o garanţie a unităţii Bisericii. Imediat după sfinţirea darurilor de pâine şi vin, preotul citeşte: “iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul, prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”… Rostul liturghiei nu este numai cel de stimulare a evlaviei personale a credincioşilor, ci mai ales cel de constituire neîncetată şi de consolidare a comuniunii poporului lui Dumnezeu. Or, fără semnul şi instrumentul acestei constituiri, sfânta împărtăşire, raţiunea de a fi a dumnezeieştii liturghii dispare. Fără împărtăşirea credincioşilor, sfânta liturghie rămâne o invitaţie la masă, o invitaţie care nu a fost onorată

ie la mas ă , o invita ţ ie care nu a fost onorat ă …

În afara sfintei împărtăşiri suntem despărţiţi de Dumnezeu, care prin trupul şi sângele Mântuitorului a încheiat cu noi un Nou Legământ. Când Domnul Iisus Hristos a întemeiat Noul Testament (Legământ) între Dumnezeu şi poporul său, la cina tainică, ne-a lăsat ca semn şi participare la acest Legământ împărtăşirea cu trupul şi sângele său (Matei 26:26-28), cuvinte pe care le auzim, ca o neîncetată chemare, în cadrul fiecărei sfinte liturghii. Mai mult, ne-a îndemnat să repetăm neîncetat cina cea de taină, în sfânta liturghie, ca o permanentă înnoire a Legământului: “aceasta să faceţi spre pomenirea mea” (Luca 22:19). Fiecare sfântă liturghie este acea cină şi acel Legământ. Oprirea păcătoşilor de la sfânta împărtăşire este un avertisment că au rupt Legământul. Dar oprirea se face numai în cazul celor cu păcate mari, sau în cazul celor ce nu vor să se lase de patimile lor, în pofida sfaturilor duhovnicului. Altfel, ştim bine că sfânta împărtăşanie se oferă şi “spre iertarea păcatelor”, pentru că Mântuitorul nu a venit pentru cei care se cred drepţi, ci pentru cei care se ştiu păcătoşi.

Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea ta: învredniceşte-ne să ne împărtăşim, în cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele tale taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osândă” (rugăciunea dinainte de Tatăl nostru, în sfânta liturghie).

text pr Doru Costache, graphică Ion Nedelcu

liturghie). text pr Doru Costache, graphic ă Ion Nedelcu “Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,

“Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfântul tău locaş şi de pe scaunul slavei împărăţiei tale, şi vino să ne sfinţeşti, cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici, nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna ta puternică, a ni se dărui preacuratul tău trup şi scumpul tău sânge, şi prin noi întregului popor” (rugăciunea dinainte de împărtăşirea preoţilor, în sfânta liturghie).

pag. 11

sfinţi români

Cuviosul Antonie Sihastrul de la schitul Iezeru (Vâlcea)

Pr. Nicolae-Cristian Câdă

Cuvioase Părinte Antonie, luminătorul credincioşilor şi al călugărilor, roagă-te lui Hristos să mântuiască sufletele noastre.

În codrii şi în peşterile Carpaţilor au trăit, de-a lungul timpului, numeroşi sihaştri (isihaşti, practicanţi ai rugăciunii lui Iisus) de neam român, cunoscuţi de prea puţini, fapt pentru care numele celor mai mulţi dintre ei n-au ajuns până la noi. Între cei cunoscuţi se numără şi cuviosul sihastru Antonie de la schitul Iezeru, din părţile Vâlcei. Părintele Antonie a trăit pe vremea voievodului Matei Basarab, a voievodului martir Constantin Brâncoveanu şi a păstoririi sfântului Antim Ivireanu (care a fost mai întâi episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit al Ţări Româneşti). Se presupune despre el fie că ar fi fost aromân, originar din oraşul Ianina, fie că provenea dintr-o familie de buni creştini din satele de sub munte ale Olteniei. Încă de tânăr, a dorit să se călugărească. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, a intrat frate/novice în schitul Iezeru, şi apoi a fost tuns în monahism, primind numele sfântului Antonie cel Mare. Văzând că biserica schitului era pe cale de a se ruina, a

zând c ă biserica schitului era pe cale de a se ruina, a renovat sfântul loca

renovat sfântul locaş cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui.

În jurul anului 1690, cu binecuvântarea egumenului său, cuviosul Antonie a ieşit din schit şi s-a retras într-o peşteră. Aceasta i-a devenit chilie şi loc de reculegere. Nemulţumit că nu avea un loc anume rânduit pentru rugăciune, a început să sape alături un mic paraclis în stâncă. Trei ani a lucrat singur, cu dalta şi ciocanul. Terminând paraclisul, l-a înzestrat cu cele necesare dumnezeieştilor slujbe. În această bisericuţă s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârşitul vieţii, unind rugăciunea cu postul şi cu munca în grădina din jurul peşterii. Cobora la schit doar în zilele de duminici şi sărbători, pentru a participa la liturghie şi a primi trupul şi sângele Domnului. Pentru înfrânarea trupului, purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, mânca abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă, dar şi acestea cu măsură. Pe pat nu dormea, iar pentru odihnă stătea rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau niciodată la rugăciune. Călugării şi credincioşii care auzeau de sfinţenia vieţii lui se îndreptau spre schitul Iezeru sau spre peştera lui, pentru a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere. Aşa şi-a petrecut viaţa, în post, rugăciune şi aspre nevoinţe duhovniceşti, cuviosul Antonie de la peştera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. În preajma anului 1714, cuviosul, cunoscând prin harul lui Dumnezeu că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, l-a chemat pe ucenicul său, Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte, şi i-a spus în taină:

“Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să pui trupul meu în groapa pe care eu am săpat-o aici în piatră”. Însă, mormântul său nu se mai cunoaşte, deoarece o stâncă prăbuşită din munte a acoperit locul în care se găsea.

Ţinând seama de viaţa şi nevoinţele sale, Sinodul Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie canonizat, rânduind ca numele lui să fie trecut în sinaxar, în cărţile de slujbă şi în calendarele bisericeşti. Pomenirea lui se face în fiecare an la 23 noiembrie.

El

Pasărea de argint coborî în ţărână – zâmbetul ei în lacrima lui. Carnea cuvântului înfiorase lumina – sufletul ei, tălpile lui. Ochiul ridică din albastru fântână – apa iubirii scaldă buzele lui.

Îngerii în armuri se zidesc peste fire să treacă femeia cu prunc şi potir.

Zborul ei fără seamăn îl nunti pe-acel drum.

Ca un clopot de noapte, ea-i vorbeşte tăcut. Nevăzut el se-arată şi dispare văzut. Din văzduhuri o cheamă şi-o aşteaptă-n văzduh.

Unde-i duci trupul, Doamne?!

Când icoane-nserează plânge sânul cu prunc.

Cristiana Memelis Ploieşti, 20 aprilie 2004

pag. 12

Moartea spre Înviere

Alina Victoria Paraschiv

În familia lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, se naşte o fiică; binecuvântarea Domnului pare că a odihnit asupra acestei case; copilul devine izvor de bucurie, nădejde şi sens pentru părinţi, perpetuu motiv de înteţită mulţumire faţă de Dumnezeu.

Concomitent cu acest eveniment fericit, într-un alt colţ al Israelului, se naşte pentru o femeie calvarul unei boli incurabile.

După doisprezece ani de creştere pentru fetiţă şi de cheltuire a fiinţei pentru femeie, amândouă ajung paradoxal, într-un mod cu totul diferit de ceea ce ne-am fi aşteptat, în faţa aceluiaşi Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9:5). Purtând stigmatul morţii iminente,

femeia vine ea însăşi spre Domnul Vieţii şi, cu maximă discreţie, ştiind că se va însănătoşi, se atinge de poala hainei Lui (Luca 8:44). În acelaşi timp, refuzând parcă să devină o altă femeie bolnavă în trupul lui Israel, fetiţa adoarme (Luca 8:52). Cine este copila mai-marelui sinagogii în raport cu femeia bolnavă? Ea simbolizează umanitatea intrată într-o fază superioară a comuniunii cu Dumnezeu, umanitate pregătită să nu se mai dezvolte într-o lume a morţii, aşteptându-l pe Cel-care- Elibereză, nu doar un doctor. În adormirea fetiţei se ascultă tăcerea legii poruncilor (Efeseni 2,15) şi cântecul cel vechi al noii armonii, în care orice zidire bine alcătuită creşte spre a ajunge un locaş sfânt în Domnul (Efeseni 2,21). Se anticipează în experienţa acestei copile un nou mod de a fi, un nou mod de a muri: moartea spre Înviere.

Marină

Pe mări, stafia unei luntre.

Când vii tu despleteşti din alge valul ca şi când o altă haină ţărmul i-a ascuns, dezmărginit de vis şi înţelesuri.

Ce prevestiri?

Un pescăruş ţipând şi-o alergare caldă de trupuri în afund, luntrea necunoscutului plecând către alt ţărm, alt vers învins de ape şi biruit de Dumnezeu o noapte.

Cristiana Memelis Ploieşti 7 mai 2004

PASTILA DE NOIEMBRIE