LUPTA DIAVOLULUI CU NOI SI ANTIDOTUL OTRAVII

DUHURILOR NECURATE. Dezbinatorul raceste

dragostea, distruge unirea si ne stapaneste prin
mandrie. CUM REZISTAM ASMUTIRII DEMONILOR?
cuvantul-ortodox.ro/recomandari/lupta-diavolul-izolare-dezbinare-racirea-dragostei-furtuna-ispite-mandrie-
judecare-razbunare-cearta-ganduri-patimase-momeala-consimtire-nu-lovi-pe-cel-lovit-de-patimi

July 30, 2013

Roman Ortodox in Franta: Daca slabeste unirea noastra, diavolul se

arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare

1/10
 Dumnezeu ne da tot ceea ce Ii cerem atunci cand Ii cerem uniti, in timp ce, daca nu
suntem uniti in dorintele noastre si in viata, nu ne aude rugaciunile. Trebuie deci sa
construim o simfonie a muzicii dumnezeiesti. Atunci cand ne adunam in numele lui
Hristos, sa fie cu adevarat Hristos in mijlocul nostru, cuvantul lui Dumnezeu,
intelepciunea Lui, puterea Lui. Uniti si legati in armonia duhovniceasca, unii aducand
mai mult si altii mai putin, dupa darurile pe care le are fiecare, vom deveni un trup
strans, unit, vrednic de capul sau, care este Hristos. Daca doi sau zece sunt suflete
asemenea, atunci fiecare nu este unul, ci devine inzecit si ii gasesti unul pentru zece si zece
pentru unul. Atunci cand fiintele sunt lipite si nu lasa nici un spatiu intre ele, devin de
nedespartit, si, daca cumva o sageata le strabate sau daca se creeaza o distanta, toate se
strica, se pierd. Asa si cu diavolul: atat cat suntem uniti nimic nu poate sa intervina
intre noi, daca insa se strica sau se slabeste unirea noastra, el se arunca asupra noastra
ca o avalansa distrugatoare, puternica. Asa incat, luptandu-ne intre noi, facem loc
diavolului. Ar trebui sa fim uniti impotriva lui, in loc sa ne parasim aproapele in
razboi si sa ne intoarcem unul impotriva celuilalt. De aceea si noi devenim din ce in ce
mai slabi, iar diavolul devine din ce in ce mai puternic, pentru ca nu luptam impreuna
impotriva lui, ci il facem pe el general al razboiului pe care il ducem unul contra
celuilalt.

Nimic nu loveste mai mult neamul omenesc decat racirea dragostei si nimic nu-l
desfigureaza atat de mult precum indepartarea dragostei. Racirea dragostei creeaza
diferente de pareri, tulburari si polemici [de idei], pentru ca dispozitia de a nu-i iubi pe
fratii nostri, naste iubirea de putere, bucuria de a stapani, iar acestea sunt ideologii
potrivnice, tulburatoare, anarhice. Nimic nu raceste dragostea asa cum o fac dihonia,
neintelegerea, cearta. Nimic nu mareste asa de mult raul ca racirea dragostei, caci
racirea dragostei conduce catre egocentrism, iar acesta strica, desface, sfasie unitatea
dintre oameni.

Sanatatea sufleteasca nu se dobandeste in despartire, ci in unire. Unirea are o putere

mai mare decat orice altceva de a ne asigura mila lui Dumnezeu. Nu exista un alt mod
de mantuire a omului decat aproapele sau interesul aproapelui. Legatura cu aproapele este
leacul vietii si al invierii, al nemuririi. Si, prin unirea cu aproapele, omul poate atinge si
desavarsirea. Omul care nu stie sa se uneasca cu aproapele sau este un lucru nefolositor, o
entitate nefolositoare. Nu poate cineva sa aibe o cugetare inalta si sa semene cu lucrurile
neinsufletite si sa aiba chipul lui Dumnezeu complet desfigurat. Asa ca sa cugetam si sa
ne preocupam de ceilalti, ca sa avem unirea cea trebuincioasa. Chiar si existenta omului este
dobandita de unirea lui cu aproapele, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, precuvantand
astfel, cu cincisprezece veacuri inainte de Huber, atunci cand zice: “devin eu atunci cand
zic tu“.

(Din Casnicia, Dificultati si solutii, de Pr. Filoteu Faros si Pr. Stavros Kofinas)

Doxologia:

“Nu lovi pe cel lovit de patimi!”

2/10
 Pricina tuturor relelor este absenţa dragostei. Osândirea, vorbirea de rău, lăcomia,
răpirea celor ale altuia, uneltirile, viclenia, faptele josnice, temerile, frica, nedreptăţile,
mărturia mincinoasă, toate acestea sunt posibile tocmai din pricina absenţei dragostei.
Capriciile, răutăţile, nerăbdarea şi neiubirea de oameni, conlucrează sistematic spre a
pogorî în suflet anxietatea pentru totdeauna.

Cu mult timp înainte, cel mai mare propovăduitor al tuturor veacurilor, Sfântul Ioan Gură de
Aur, descriind această stare a creştinilor, spunea acestea:

“Nu pot găsi cuvinte de jelanie pentru o tragedie ca aceasta în care fiecare se răzvrăteste
împotriva celuilalt, oamenii se mănâncă şi se sfâşie între ei, care pentru bani, care pentru
slavă, în vreme ce alţii, simplu şi fără cuvinte, batjocoresc şi umilesc; astfel, îşi fac unii
altora numeroase răni; privesc, aşadar, în această luptă, morţi mai mulţi decât cei căzuţi
pe câmpurile de luptă, astfel încât însuşi numele de creştin a ajuns a fi fără de noimă”.

Nu socotesc cuvintele Sfântului Ioan o simplă figură de stil, retorică, ci, dimpotrivă, cred că
ele descriu fără greş epoca noastră.

În absenţa unui generozităţii sufleteşti, rămân a se înstăpâni răzbunarea şi revanşa,

astfel încât astăzi peste tot bântuie războaie şi tulburări în sânul aceluiaşi popor. În
acest tip de război, cu totul special, omorându-i pe alţii, te ucizi pe tine însuţi, şi rănindu-
i pe ceilalţi, îţi aduci vătămare şi ţie. “Nu lovi”, pune Sfântul Ioan Gură de Aur, “pe cel
lovit de patimi!” “Însănătoşirea” aceluia va veni doar printr-o discretă toleranţă, prin iubirea
dragostei, a adevărului şi a păcii!

Cele spuse până aici să nu fie socotite manual cu duhovniceşti poveţe, ci salut din inimă
către omul închis în sine, înfricoşat şi cuprins de anxietate care, în ciuda tuturor greutăţilor,
întâmplărilor şi sfârşitului căii sale, continuă a căuta seninătatea. Tare m-aş mai bucura, dacă
aş izbuti nu să vă conving, ci măcar să vă fac să vedeţi cum sărmanul află mângâiere în
sărăcia sa, cum bogatul află în averea sa o altfel de siguranţă, cum învăţătorul învaţă şi el în
timp ce îi dăscăleşte pe alţii, cum lucrătorul, adeseori, află mai multă bucurie decât chiar
stăpânul său. Vreau să spun că nu vom scăpa de anxietate răsturnând structurile sociale.
Nu vom afla pacea schimbând cartierul, mijloacele de transport, hainele sau tovarăşul
de viaţă. Ci liniştea şi mult dorita blândeţe sunt urmarea unei conştiinţe împăcate,
întrajutorarea şi dialogul ziditor. În aceste condiţii, cele mai mari rele sunt înstrăinarea,
împietrirea, neînţelegerea şi separarea de ceilalţi. Şi cum să nu precumpănească
anxietatea când atât de stăruitor lucrează împreună trufia şi invidia?

(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, p.

59-61)

Antidotul otrăvii ce intră în noi

3/10
 De ce se îndrăcesc oamenii?

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii
îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că,
dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi respiră
acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă.
Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii
duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave
de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă
trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să
nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri.
Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să
facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de
moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor
răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în
Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul:

De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu,

Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este
ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.

Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul
care ne înconjoară.

(Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26)

Cei care se pot lupta să folosească împotrivirea!

4/10
 Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să
folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta
Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte.
Senzualitatea prin “nu numai cu pâine va trăi omul“, slava deşartă prin “să nu ispiteşti pe
Domnul Dumnezeul tău“, şi iubirea de arginţi prin “numai Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” (Mt. 4, 10).

Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: “Când diavolii îti aduc
vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi
le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci
aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu
deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina
celor bune“.

Astfel când un oarecare cuvios bătrân era luptat de gânduri de mândrie, îşi spunea
gândului său: “Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale“, şi războiul înceta.

Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile
bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? “Deoarece mai întâi am
primit să judecăm pe aproapele“. Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut
puterea ce-o avea mai înainte.

Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile.

Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor,
deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă
nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.

De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece

a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,

b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi,
încercând să ne împotrivim vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se
întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi

c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului

gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi
numai pe Iisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: “Îndrăzniţi, Eu
am biruit lumea” (In. 16, 33), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

(Ieromonah Benedict Aghioritul, Gândurile şi înfruntarea lor, Editura Evanghelismos, p.

37-39)

Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze

5/10
 În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita
este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară
grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște
multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem
de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel
atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți
facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel
care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile
diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.

Bătrânul Amfilohie

Cine are interzis în iad?

traducere şi adaptare: Vlad Botez

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/

Părintele Sofronie a făcut următoarea observație unui ucenic de-al său în timp ce erau
împreună în curtea mănăstirii îngrijindu-se de construcția noii biserici: „Este un lucru
anevoios să zidești astăzi un altar de jertfă. Aceasta va asmuți toți demonii”. A continuat
apoi cu o anecdotă pe care o știa din Rusia:

„O persoană a ajuns în iad și voia să zidească acolo o biserică pentru a se putea ruga. Cu
toate păcatele sale, Îl iubea pe Dumnezeu și voia să se roage. Așa că a început să caute un
loc pentru a săpa fundația. Atunci a venit un demon la el și l-a întrebat ce are de gând să
facă. Atunci el a răspuns: << Vreau să construiesc o biserică pentru a mă ruga>>. Acest
răspuns l-a bulversat pe demon, căci nu era cu putință să zidești o biserică în iad. Așa că
a încercat să-l împiedice să facă acest lucru, dar nu a reușit, așa că a chemat în ajutor și
alți demoni, dar nici aceștia n-au reușit să-l oprească. Atunci l-au chemat pe stăpânul lor
după care au adunat acolo o legiune de demoni pentru a-l arunca afară din iad pentru a
nu putea zidi acolo o biserică”.

După care, părintele Sofronie a concluzionat: „Tot la fel, noi zidim biserici pentru a
transforma iadul în rai, dar, dacă nu reușim, cel puțin nu vom fi primiți în iad de
demoni”.

Smerenia este temelia vieţii duhovniceşti

6/10
Temelia vieţii duhovniceşti este smerenia. Puterea vrăjmasului nostru se ascunde în
mândrie. Însă tot acolo se află si neputinţa lui. Luceafărul s-a înălţat călăuzit de mândrie
spre înălţimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a şi căzut. Cu mândria îi ispiteşte pe
toţi oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită
pentru Adam si Eva a fost aceasta: „veti fi ca nişte dumnezei.” (Fc. 3, 5)

Dar nu s-a întâmplat aşa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s-au mândrit au căzut, din
pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. (Ps. 48, 12-13, 21)

Dacă vrem să biruim pe vrăjmaşul mântuirii noastre este de trebuinţă, înainte de

toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului,
căci el este neputincios înaintea smereniei.

Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului” (1 In 3, 8) a arătat prin

smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri.
Întreaga viaţă pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie
nemaivăzută. Şi pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, şi naşterea
Sa într-o peşteră pentru oi, şi creşterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraş Nazaret, si
ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârsita slujire a celorlalţi până la jertfa de
sine, şi spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale şi moartea Sa pe cruce, toate dau
mărturie despre desăvârşita Sa smerenie.

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează şi pe noi să ne facem următori

Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi” (In. 13,15) le-a
spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smereşte pune singura temelie
dreaptă a vieţii sale duhovniceşti-morale. Dacă omul porneşte pe calea feluritelor
nevoinţe duhovniceşti fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau
mai târziu, va cădea. Numai nevoinţele şi faptele înălţate pe temelia cea adâncă a
smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm,
cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă şi în viaţa
duhovnicească. Cu cât voim să ne înălţăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult
trebuie să ne smerim.

Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă şi pierzania lui. El e puternic prin
mândria lui, dar numai în faţa celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere.
Înaintea celor adânc smeriţi, mândria lui se vădeşte o armă neputincioasă de luptă.
Gheaţa poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De o încălzeşte soarele, atunci
gheaţa cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea şi mândria celui viclean
este neputincioasă în faţa însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuţi lui
Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta
cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierţi si să biruiesti răul cu binele?
(Rom 12, 21)

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean şi
a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?” dar a auzit un glas care
i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”

7/10
Nu întâmplător Mântuitorul a aşezat smerenia ca temelie a fericitei vieţi duhovniceşti:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor.” (Mt 5, 3) Dacă vrem să
dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioşi din jurul nostru să se
mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, aşezând ca temelie a sa
smerenia.

Într-această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care
vorbeşte Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat
Mântuitorul, după cum ne povăţuieşte: „[să] vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit
cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura

Predania, 2006, p.25)

Lumina de duminica: Gândurile pătimaşe – îndemn al diavolului la

păcat

Â
8/10
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae*
Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că
aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii
este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea
decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se
trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă,
constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa
cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii
unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei, sau atunci când ne aflăm într-o
stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo
hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor
neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice

împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-
zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima
răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se
în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am
luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă
decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios
pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă
cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară
preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă
şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de
altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei
eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a
împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată
ca un foc ce ne aprinde imediat.

Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă
sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta
sensibilă. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta,
robirea, consimţirea, făptuirea. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea
noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să
medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs
„însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“. Acum ne-am
lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în
zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată
declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre
şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gândul simplu se
concretizează în imagini. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu
acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

9/10
Momeala nu este încă păcat, pentru că nu depinde de noi ca să se producă, şi de ea nu e
ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în
mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul
Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în
cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că,
prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul
sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de
influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“. „El călăreşte acum pe
mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe
lunecuşul plăcerilor“, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în
dulceaţa poftelor iraţionale“ sau, cum zice Ioan Scărarul, „diavolul stă în stomac şi
împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot
Nilul“.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind
mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient. „Mintea noastră, având o simţire
foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin
trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are
vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de
ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma
unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare
câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

[…]

10/10