Doamne, ajută! Am să vă trimit un răspuns filocalic legat de frământările dumneavoastră.

Dacă doriţi, textul îl puteţi găsi în lucrarea „Meditaţii Filocalice” pe care am publicat-o cu ani
în urmă.

Aşadar, cuvântul patimă se referă, în sens pozitiv, la suferinţă şi moarte (Fapte 1, 3; Evrei
13, 12; Luca 17, 25), iar în sens negativ, la dorinţe şi pofte (Romani 7, 5; Galateni 5, 24).
Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre iubire neraţională, fie spre ură, sau
din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. Patima este ceea ce se află cuibărit de
multă vreme cu împătimire în suflet şi este stârnită de amintire, de simţire şi de percepţie.
Ori, patima care lucrează în suflet este idol.

Patimile sunt ca nişte fiinţe învârtoşate, care se aşază între lumină şi vedere şi împiedică
deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupească de sine, după care vine
mândria. Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire,
după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de
desăvârşire.

Patima porneşte de la lupta cu amintirile, care aduce gândul în minte, gând care convinge
mintea spre păcatul cu fapta. Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt
sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii
poftitoare ale sufletului.

Patimile îşi au originea în noi, cei care am călcat porunca lui Dumnezeu, şi nu în Dumnezeu.
De aceea, ele nu au nicio raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip
fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească,
nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul),
urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea sau dialogul cu
ispita); apoi urmează consimţirea, sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de
gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, şi robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau
amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări; şi, în sfârşit, urmează fapta din
afară sau păcatul. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui
lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează
acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân fără împlinire.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup; trezvia îl alungă din suflet prin
pocăinţă.

Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea. Căci din neînţelepciune vine trândăvia, din
aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă, din care
izvorăşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale
vieţii, din care se naşte totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar
din acestea derivă celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine desfrânarea
(curvia); din acestea, avariţia (iubirea de bani), din care se naşte mânia, iar din ea vine
întristarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă din care vine mândria. Din
acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la
pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu .
Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de acestea, ea este
luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia,
iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica,
laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa,
zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia,
puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia,
îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea,
înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine,
care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului
sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu
auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile,
uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor
lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi
spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea
de slavă, iubirea de argint din care se naşte tot răul.

Patimile trupeşti şi materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele
sufleteşti şi nevăzute se sting prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când
omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea
şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi
arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea; a sufletului
este dulcea pătimire, iar a minţii, aplecarea spre patimă. Pentru Sfântul Teodor al Edessei,
trei sunt patimile din care se nasc toate celelalte: iubirea de plăcere, iubirea de argint şi
iubirea de slavă, cărora le urmează alte cinci duhuri ale răutăţii, din care se naşte un roi de
patimi.

Războiul trupului împotriva sufletului se naşte uneori prin aceea că trupul face o rea
întrebuinţare de făpturi; alteori, prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind
potrivite cu firea; alteori, iarăşi este înarmat de draci împotriva sufletului, aflându-se într-o
dulce prietenie cu aceia. Se întâmplă însă uneori că şi trupul însuşi prin sine se dedă la
neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul este stârnit şi din invidia
(pizma) duhurilor rele, care au îngăduinţa să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu
au izbutit prin niciuna din cele amintite.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele: desfrânarea şi trândăvia, care tulbură şi
slăbănogesc sufletul, fiind în atârnare una de alta şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de
combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte
mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a
sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă
tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea
fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire,
putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.

Oricine se va vedea pe sine copleşit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de

toate, numai împotriva ei şi, mai ales, împotriva duşmanului dinlăuntru, căci numai după ce-l
vom ucide pe acesta vom putea vedea şi noi în rugul smereniei pe Dumnezeu. Materia
patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc, iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii şi
cu curăţirea sufletului se pierd şi patimile. Cel ce nu se desparte de bună voie de pricinile
patimilor este atras de bună voie de păcat. Pricinile patimilor sunt momeli aşezate în lucrurile
lumii acesteia, care mişcă trupul spre cele de neapărată trebuinţă ale lui şi ele nu încetează
să momească cât timp există lumea. Numai omul care s-a învrednicit de harul dumnezeiesc
şi a gustat şi a simţit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa, pentru că,
în locul momelilor, a pus peste el o altă dorinţă mai mare şi mai bună ca ele şi nu se mai
apropie de inima lui nici ele şi nici cele ce se nasc din ele, ci rămân afară nelucrătoare. Nu
pentru că nu sunt momeli ale patimilor, ci pentru că inima care le primeşte este moartă faţă
de ele şi trăieşte în altceva şi nu pentru că s-a oprit din păzirea discernământului şi a lucrării
ei, ci pentru că nu mai este în cugetarea lui vreo tulburare din altceva.

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei şi pentru libertate. Cel mai
greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute
care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga
neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în
robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire
al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi
înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi
care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a
aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie
pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva
noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile
pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt,
văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.

Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de

tulburătoare, căci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului (lăcomia
pântecelui), altele de mânie (furia) şi altele care ţin de cugetare (viclenia ca sursă a tuturor
patimilor rele). Plăcerea este rodul poftei, furia, al iuţimii, iar răutatea, al pizmei. Dacă toată
aplecarea sufletului care păcătuieşte, mişcată în chip necuvenit, nimiceşte rodul ostenelii lui
printr-o plăcere scurtă, dimpotrivă tot sufletul care se curăţeşte de obişnuinţa şi de aplecarea
rea îşi prelungeşte ostenelile într-o plăcere şi bucurie îndelungată. O plăcere înăbuşă altă
plăcere şi îndulceşte durerea născută din plăcere. Plăcerea este vâscoasă, ca o mocirlă
adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este şi povara grijilor pământeşti,
de care îngreuindu-se mintea pătimaşă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii.
Ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovniceşte la trup, chiar dacă se întâmplă să
lucreze în trup, este duhovnicesc. Căci plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe
aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce este mai bun, ci
transmiţându-i mai vârtos aceluia ceea ce este mai rău, încât omul întreg este numit din
pricina ei „trup”, potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecaţi prin mânia lui Dumnezeu, că
„nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri” (Facerea 6, 3). Dar, tot
aşa, plăcerea duhovnicească, care începând de la minte trece la trup, nestricându-se prin
participarea la trup, preschimbă trupul şi-l face duhovnicesc. Trupul leapădă în acest caz
poftele trupeşti cele rele şi nu mai atrage în jos sufletul, ci este dus în sus împreună cu el. Iar
plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Ce se naşte
din Duh, duh este.” (Ioan 3, 6). Dar, toate acestea sunt vădite numai prin experienţă. An
binecuvântat!
50. M.D.

„Sărut dreapta, Înalt Preasfinția Voastră. Aş avea o întrebare legată de pomenirile făcute
pentru sufletele celor adormiți. Aparţin de o parohie unde oamenii acestui sat aduc cele
necesare pentru sufletele celor adormiți duminica, de la colivă până la pom. Știu de la un
părinte monah care zicea că sâmbătă este a morților. Este normal să se facă duminica,
biserica fiind mică, nici oameni nu prea mai încap datorită meselor încărcate de pomenile
pentru cei adormiți? Mai este primită jertfa dacă îi pomenim duminica? Mulțumesc!”

Stimată doamnă! Ceea ce părintele monah v-a spus, este adevărat, însă cu un singur
amendament, şi anume acela că, la parohie, nu se slujeşte ca la mănăstire în fiecare zi,
inclusiv sâmbăta, ci doar duminica şi în sărbători. Or, între a nu se face pomeniri pentru
sufletele repausaţilor dumneavoastră duminica şi a se face, sunt sigur că Dumnezeu preferă
pe a doua, dacă nu există altă posibilitate. Eu însumi îi pomenesc pe cei adormiţi duminica
în cadrul Sfintei Liturghii. Să aveţi un an cu sănătate şi cu multă linişte sufletească!