Fericitul Diadoch al Foticeii

Nu se ştiu prea multe date despre Diadoh, dar ştim că în secolul V circulă o scriere cu caracter
mistic în o sută de capete, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o atribuia lui. Acesta pare să fie
Diadoch, episcop al Foticeii din Epirul Vechi. Se ştie despre el că a semnat o scrisoare către împăratul
Leon I, împotriva monofiziţilor. Altceva nu se ştie despre el, decât că este un mare mistic.

Aceasta scriere în 100 de capete este un tratat complex asupra vieţii duhovniceşti, scris de un
om care a şi practicat-o. După Diadoh scopul vieţii duhovniceşti este unirea cu Dumnezeu prin
dragoste. Lupta împotriva masalianismului, vorbeşte despre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om,
despre botez şi harul primit după spălarea în apa botezului.

Viaţa duhovnicească începe cu frică de Dumnezeu, prin frică începe sufletul să se cureţe de
păcat.

Cuvânt Ascetic

Oricărei contemplări îi preced credinţă, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea, căci ele
ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute şi trecătoare.

Singur El este bun din fire, dar şi noi ne facem buni prin El, prin cultivarea binelui. Râul nu
este din fire căci Dumnezeu nu a creat raul, iar firea binelui este mai puternică decât deprinderea
răului. Prin gândirea la Dumnezeu învingem răul.

Toţi oamenii sunt după chipul lui Dumnezeu însă numai aceia sunt şi după asemănare care îşi
robesc libertatea slujirii Lui, prin dragoste. Grăirea minţii cu Dumnezeu este fără silă pentru că o
umple de siguranţă, de aceea trebuie să ne îndreptăm sufletul spre lumină cunoaşterii celei adevărate.

Cei care sunt luminaţi să vorbească şi celorlalţi doar atunci când vor gusta şi ei mai întâi din
rodul cunoştinţei, care este un dar al Duhului Sfânt şi este dobândită prin rugăciune şi linişte multă, iar
înţelepciunea tot de la Duhul este, dar pe ea o aduce meditarea cuvintelor Duhului Sfânt. Cuvântul
duhovnicesc aduce linişte şi siguranţă, mângâie toate părţile sufletului, păzind cugetarea de năluciri şi
de slava deşartă.

Pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu trebuie mai întâi să nu ne iubim pe noi şiş a aducem slava
lui Dumnezeu prin smerenie şi prin lauda Lui, slăvindu-L pentru dragostea cu care ne-a iubit pe noi.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El. Iar atunci când cineva iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte
şi aproapele intru simţirea duhului. Aceasta este dragostea din Sfintele Scripturi. Dar totuşi nimeni nu
va putea iubii pe Dumnezeu dacă mai întâi nu îi va fi frică de El intru simţirea inimii, după care frică
se va transforma în dragoste, după cum vedem şi la drepţi, mai întâi există frică, care mai apoi se
transformă în dragoste către El.

Sufletul care este plin de răutăţi nu simte frică de Dumnezeu, dar cu cât este curăţit cu atât o
simte mai mult, ajungând la curăţie desăvârşită şi dragoste desăvârşită, unde nu mai este frică ci doar
nepătimire.

“Credinţa lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuţilor”.

Fericitul Diadoch spune că înstrăinarea de lume este folositoare pentru că în lume este greu să
uităm de griji şi astfel nu putem iubi cu totul pe Dumnezeu. Nimeni nu va putea cunoaşte lucrarea
Duhului Sfânt dacă nu se va lepăda de plăcerile vieţii spre nădejdea bunurilor celor viitoare. Odată
gustate bunurile nevăzute, simţirea minţii ne îndeamnă din nou la ele, aşa cum simţurile trupului
îndeamnă la cele ce cred că sunt bune, dar trebuie slujit sufletul, iar nu trupul, căci este pierzător.

Mintea celor care se nevoiesc trebuie să fie limpede pentru a putea să adune cele de la Duhul,
iar pe cele de la vrăjmaş să le elimine, sunt puţini aceia. Doar Duhul Sfânt poate să curăţească mintea,
deci prin pacea sufletului trebuie să îi dăm Duhului odihna în noi şi El ne vă curaţii fiecare cămară a
sufletului. Mintea trebuie întotdeauna să fie atentă la cele ale lui Dumnezeu, căci mintea cere
întotdeauna o ocupaţie, deci trebuie să îi dăm rugăciunea lui Iisus. “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Precum trupul nostru numai atunci când este sănătos poate să distingă de ce îi este bine şi ce
nu, tot aşa şi sufletul doar dacă este sănătos va putea gusta din realităţile distincte ale lumii nevăzute.
Şi aşa cum trupul odată gustând din dulceţurile pământeşti experiază fără greşeală simţirea lor, tot aşa
şi mintea, când se afla deasupra cugetului trupesc poate gusta din dulceaţa Duhului Sfânt.

Atunci când mintea începe să simtă harul Duhului Sfânt, diavolul caută şi el să ne desfete cu tot
felul de aparenţe placate, dar dacă vom fi statornici mintea noastră va dobândi speranţă şi va putea
deosebi cele bune de cele rele. Dar atunci când cineva stăruie în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu să
lipit de dragostea Lui având pe lângă har la îndemână şi experienţa dobândită, ca să lupte cu vrăjmaşul.

Când sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu în stare de priveghi, este stăpânit de
lucrarea Duhului Sfânt. Atunci nu mai poate cugetă la nimic, fiind copleşit de bucurie adâncă. Însă
bucuria care este cu puţină îndoială sau aduce un înţeles întinat este de la diavolul care vrea să înşele.
Dar bucuria cea de la Duhul este fără îndoială şi atrage dragostea şi alipirea cu toată mintea şi cu
sufletul spre Dumnezeu.
 Vrăjmaşul se foloseşte ca să ne înşele de năluciri, închipuiri, vise şi care chiar care să ne atragă
să ne abatem de la calea adevărului, aducându-ne în minte tot felul de închipuiri urâte şi înfricoşătoare.
Visurile de la Dumnezeu sunt mărturii ale unui suflet sănătos, care îl liniştesc pe cel ce visează şi îl
umple de bucurie duhovnicească, dar totuşi este greu de făcut diferenţa dintre vise pentru cei
neexperimentaţi.

Cei care vor să practice asceza să o facă cu nădejdea vor ajunge să iubească numai Dumnezeu
cu toată simţirea şi convingerea inimii. Pentru aceasta este nevoie de virtuţi, mai întâi ascultarea, care
este bunul cel dintâi di toate virtuţile începătoare fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naşte în noi
smerita cugetare, apoi înfrânarea care se adăugă la numele tuturor virtuţilor. Deci cel ce se nevoieşte
trebuie să se înfrâneze toate şiş a urască toate patimile neraţionale.

Fericitul Diadoch susţine faptul a postul este o unealtă care duce la cumpătare pe cei voiesc,
aşadar cei ce se nevoiesc nu trebuie să se laude cu el, ci să aştepte cu credinţă în Dumnezeu sfârşitul
după care o doresc. Toate mâncărurile îngreuiază trupul şi fac mintea greoaie. Deci mâncărurile trebuie
să se potrivească cu starea trupului, când este sănătos trebuie chinuit atât cât trebuie, iar când este
slăbit trebuie îngrijit, dar cu măsură, iar de vine cineva în vizită trebuie lăsată puţin asprimea postului,
aşa va fi învins şi dracul slavei deşarte.

Vinul peste măsură, face rău şi preface în spini şi mărăcini toate gândurile inimii şi duce la
pătimire, iar dacă este măsurat va scoate la iveală seminţele ei, iar pe cele semănate de Duhul Sfânt le
va face înfloritoare şi cu mult rod. Precum Iisus a băut oţet aşa şi cei ce se nevoiesc trebuie să se
obişnuiască cu acreală luptei şi să nu se folosească de mâncăruri dulci, căci acreală este specifică
nevoinţelor, iar curăţirea este proprie desăvârşirii.

Boala este ceva propriu omului datorită păcatului, însă doctoral cel mai bun este Domnul.
Sufletul nostru nu este curat dacă încă se scârbeşte de boala sufletului, ci este rob poftelor lui şi doreşte
bunătăţile vieţii, însă când se va mulţumi cu boala va cunoaşte că nu este departe de hotarele
neprihănirii. Toate simţurile trupului se împotrivesc credinţei, iar sufletul nu va dori să se despartă de
trup până nu îşi va pierde plăcerea pentru lumea de aici, iar cei ce trăiesc în Duhul nu cunosc poftele
trupului, aici virtuţile sunt ca nişte străjeri care apără cetatea curăţiei.

Atunci când sufletul este tulburat mintea nu mai poate să stea la Dumnezeu oricât s-ar sili, dar
harul ajuta sufletul să se întărească şiş a stăruie în rugăciune către Tatăl, mişcându-se cu mintea şi
inima spre dragostea lui Dumnezeu. Atât mintea cuvântătoare de Dumnezeu cât şic ea cunoscătoare
dobândesc experienţa şi nepătimire în măsură potrivită. Atunci sufletul devine plin de roadele fireşti şi
caută să se roage mai mult cu vocea, dar apoi întărindu-se în această lucrare şi se află sub lucrarea
Duhului Sfânt caută să se roage numai cu inima şi se afla afară de sub ghearele vrăjmaşului, având o
bucurie neasemănată şi o dragoste plină de pace, care caută cu măsură pe Dumnezeul păcii.
 “Dragostea naturală este semn al firii însănătoşite prin înfrânare”.

Este folositor că odată cunoscută evlavia, trebuie vândute toate avuţiile, iar banii să fie împărţiţi
potrivit poruncii Domnului, iar cei ce vor să nedreptăţească, trebuie să ne rugăm pentru ei ca să fie
izbăviţi de pactul lăcomiei, dar nu prin întoarcerea bunurilor ci prin pocăinţă. Pentru că Domnul ne va
cere socoteală cu privire la milostenia făcută, după cât avem, nu după cât nu avem.

“Nici darul, harisma cuvântării de Dumnezeu nu va fi dat cuiva de Dumnezeu, de nu se va fi

pregătit astfel, încât să se fi lepădat de toate averile sale pentru Evanghelia lui Hristos, că în sărăcie
iubitoare de Dumnezeu să vestească bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu.”

Toate darurile lui Dumnezeu sunt bune şi dătătoare de toată bunătatea. Cuvântarea de
Dumnezeu este harisma care ne aprinde cel mai tare spre iubirea bunătăţii Lui, căci ea este frumoasă,
atotvăzătoare şi depărtează toată grijă şi pregăteşte sufletul raţional spre comuniunea nedespărţita cu
Dumnezeu. Adeseori mintea se simte îngreuiata la rugăciune dar se bucura de cuvântarea de
Dumnezeu, dar trebuie să ne preocupăm mai mult cu rugăciunea şi citirea Scripturilor dar şi tâlcuirile
bărbaţilor învăţaţi a căror credinţă se vede prin cuvinte. Rugăciunea înlesneşte contemplarea celor
dumnezeieşti. Harul lucrează în noi uneori văzut, alteori nevăzut îndemnându-ne spre contemplaţii
dumnezeieşti, că pe unii chemaţi de la neştiinţa la ştiinţa.

Pentru cei care cred că harul coexista ascuns cu păcatul în mintea celor care sau botezat ca şi
înainte de botez, Fericitul Diadoch le spune că după botez diavolul este scos afară, iar harul rămâne
înăuntru. Diavolul ne ispiteşte, dar dinafară trupului, ne mai fiind în mintea noastră.

“Precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa după botez stăpâneşte adevărul
asupra lui.”

După botez harul rămâne ascuns în minte, iar atunci când cineva începe să iubească pe
Dumnezeu, acesta intră în comuniune cu sufletul prin simţirea minţii. Prin botez renaştem prin apa
botezului Sfântului Duh, prin această ne curăţim şi trupul şi sufletul, dacă venim la Dumnezeu din
toată inima. Odată sălăşluit Duhul în noi, Satana este alungat, dar tot îi este îngăduit ca să ne
ispitească.

Harul primit de la botez aduce două daruri care covârşesc unul pe altul. Primul ni se dăruieşte
îndată şi ne reînnoieşte trăsăturile sufletului, adică chipul, iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască cu noi
asemănarea, adică prin conlucrarea cu Duhul Sfânt “chipul” este ridicat cu totul la frumuseţea
“asemănării”.

Cuvântul cunoştinţei ne învaţă că sunt două feluri de duhuri rele, unii dintre ei mai subţiri, care
războiesc sufletul, iar alţii mai materiali, care duc trupul în robie, dar cu toate că au acelaşi scop îşi
sunt potrivnici. Dar cât timp Duhul este sălăşluit în noi diavolul nu poate intra în minte şi de aceea ne
ispiteşte prin pofta cărnii, ca să supună sufletul prin aceasta. Totuşi cei care au gustat odată din
dulceaţă lui Dumnezeu nu mai lăsa vrăjmaşul să îi amăgească cu dulceţile vieţii acesteia, căci altceva
nu îl îndestulează decât gustarea dulceţii lui Dumnezeu, făcându-ne să Îl dorim tot mai mult.

Suntem mai întâi datori să îi aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţite de rugăciuni de iertare
Celui ce ne pedepseşte pentru neînfrânare prin părăsiri, ca să ne înveţe să facem deosebirea dintre
păcat şi virtute, iar cei ce se apropie de El, harul îi v alumina în toate aducând pace şi dragoste în minte
şi în inimă.

Cel ce iubeşte numai pe Dumnezeu, iar pe sine nu, nu îşi mai caută slavă sa, ci dreptatea Celui
ce la cinstit pe el cu cinste veşnică. Temeiul cunoştinţei este dragostea faţă de toţi, chiar şi cei ce sau
mâniat pe noi în deşert.

Calea virtuţilor li se arată celor care încep să iubească evlavia, aspră, dar împlinind binele
sufletul merge cu bucurie pe calea virtuţilor. Omul nu poate primi pecetea virtuţilor dacă nu este
încercat dureri şi neputinte. “Pe care-l iubeşte Domnul, îl ceartă şi îl bate, pe tot fiul pe care-l
primeşte.” (Proverbe:3.12.) Deci trebuie să răbdăm cu mulţumire voia lui Dumnezeu, în acest fel ni se
va socoti drept a doua mucenicie, din pofta suferirii bolilor şi luptă cu gândurile drăceşti.

Smerita cugetare este cu greu de câştigat, cu cât este mai mare cu atât trebuie mai multe
strădanii pentru dobândirea ei. Fiind cu totul dumnezeiasca nu mai cunoaşte slavă trupească.
Nepătimirea nu înseamnă sa nu fim luptaţi de draci ci războiţi fiind să îi biruim. Căci curăţia nu vine
numai din a nu face rele ci şi din a stinge relele cu totul prin împlinirea celor bune. Însă cei ce iubesc
plăcerile vieţii de aici trec de da la gânduri la fapte, căci vor să facă din gânduri cuvinte şi fapte, dar cei
ce îl iubesc pe Dumnezeu şi împlinesc poruncile nu se mai abat la cele rele.

Atunci când omul lui Dumnezeu va birui aproape toate patimile, rămân să îl războiasca doi
draci, unul care supără sufletul prin râvnă nelalocul ei, încât acela va dori ca numai el să placă Lui, iar
celălalt supăra trupul, stârnindu-I pofta spre pofta împreunării. Cu primul drac ne luptăm prin smerenie
şi multă dragoste, iar cu al doilea prin înfrânare, nemângâiere şi gânduri la moarte, întărindu-ne astfel
în lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica deasupra patimilor, intru Domnul.

Datorită încetării gândirii la Dumnezeu şi împlinirii poruncilor cădem în greşeală cea de voie
şic ea fără de voie. Aşadar trebuie să ne mărturisim greşelile Domnului şi astfel nu vom avea frică în
clipa ieşirii noastre din această viaţă. Aşadar sufletul care se veseleşte cu Dumnezeu va zbura atunci cu
îngerii deasupra oştilor întunericului, căci dragostea duhovnicească înaripează sufletul şi va ajunge în
prezenţa lui Dumnezeu şi Sfinţii, iar cei cu frică vor fi nevoiţi să treacă prin focul judecăţii, ca să
primească partea ce li se cuvine pentru faptele lor, de la Domnul şi Împăratul nostru Iisus Hristos, de
care vom avea parte cei care-L iubim pe El, în vecii vecilor. Amin.