BLÂNDEŢEA ŞI SMERENIA

Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde.
Blândeţea se naşte după ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă
imediat înaintea smereniei. «Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e
înainte-mergătoarea smereniei», zice Ioan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a
minţii, care rămâne în faţa onorurilor şi a ocărilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămîne neafectat
de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Ea este stânca ce se
ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclintită de valurile ei. «Blândeţea este sprijinul
răbdării, uşa, sau mai bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza
frăţiei, frâna celor ce se mânie, pricină de bucurie, imitarea lui Hristos, însuşirea
îngerilor, înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. În inima celor blânzi Se
odihneşte Domnul, iar sufletul agitat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moşteni
pămîntul, mai bine zis îl vor stăpâni... Sufletul blând e tronul simplităţii. Sufletul lin va
face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoştinţă, iar
mintea mânioasă convieţuieşte cu întunericul şi cu neştiinţa... Simplitatea este o
deprindere invariabilă a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse... Viclenia
este o ştiinţă, mai bine zis o urâciune drăcească, lipsită de adevăr, care îşi închipuie că
înşeală vederea altora... Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor... Simplitatea
însă e pricina prea înaltei smerenii şi blândeţi... Cel ce e simplu şi necompus vrea ca
sufletul ce se apropie de el să fie simplu şi nevinovat».
Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Dacă
iubirea este opusă egoismului, manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul
iubirii. Omul blând a înlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de
semeni. Prin blândeţe el a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el, cu firea
omenească din ceilalţi. Blândeţea anticipează adierea lină a nepătimirii, adică a liniştii
care este totodată lipsa de patimi egoiste. Cei ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot
să se gândească la forţa ei de a tămădui ura şi de a astupa prăpăstiile dintre euri, la vraja
bună din ea, care atrage pe toţi cei ce tind altfel să se separe şi distanţeze. Cu adevărat
omul blând e singurul care câştigă biruinţa asupra pămîntului.
Prin blândeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale.
Totodată ea ne ajută să înţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce se află în
simplitate. Simplitatea este o înţelepciune adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din
transpunerea omului blând, în situaţiile tuturor. Tocmai datorită acestei înţelepciuni mult
cuprinzătoare, sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la alta contrară, pentru
că judecă fiecare situaţie fntr-o lumină cu mult mai largă, ţinind scama de atâtea
consideraţii, pe care sufletul pătimaş nu le cunoaşte sau le uită chiar cu voia, obsedat de
patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a omului blînd se datoreşte tocmai lipsei de
patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe care să vrea să le ascundă, pe de altă parte,
nimic nu-1 împiedică să judece obiectiv, nu-l îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se
facă a uita. Vicleanul e totdeauna într-o stare de duplicitate, una spunând şi alta gândind,
ca să-şi acopere urâţenia unei intenţii pătimaşe. El judecă îngust sau strâmb şi de aceea
prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi dictează interesul momentan. El face
impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a falsifica şi de a acoperi adevărul,
de a prezenta strâmbarea adevăratelor realităţi drept cunoaştere. E arta de a da o aparenţă
de strălucire întunericului. Viclenia răului nu se supune realităţilor de dincolo de eul său
egoist, pe când înţelepciunea şi simplitatea omului blând se adapă din izvoarele adevărului
larg descoperit în faţa intimităţii sale tainice.
«Smerenia este un har fără nume al sufletului» . Ea e opusul mândriei, care e cea
mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne
coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în
aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, luându-şi ca virtute locul imediat înaintea
nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este
concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în
câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă
contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Ceea ce
întunecă şi strîmbă vederea realităţii sunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru
dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi
schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi
caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi
propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a
păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare
generală ca să adopte toţi punctul lui de vedere.
Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi
obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei
patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.
Dacă-i aşa, smerenia, ca cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind
opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a
realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.
Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte
patimi, ci chiar de la început, căci într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e
şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan
Scărarul, mai multe trepte. El zice: «Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna
patimilor, alta, in toamna roadelor şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei
concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când adică începe să odrăslească butucul
ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată
mânia şi furia. Înaintând apoi, cu vârsta duhovnicească, această împărăteasă a virtuţilor
în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă orice bine am fi săvîrşit, şi
credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo
împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harisme) împărtăşite nouă o
socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele». El
distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel: „Pocăinţa curată, plânsul
care ne spală de orice pată şi preacinstita smerenie a celor desăvârşiti sunt atât de
departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi făina. Prin
pocăinţă, sufletul se sfarmă şi se mărunteşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte,
ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie,
aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie
şi înfumurare stricăcioasă”. Iar în alt loc spune : «Cunoaşte prin tine, că văile sunt
acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit in mijlocul
munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică,
plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide... În lipsa luminii toate
sunt întunecate, în lipsa smereniei toate sînt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa,
altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi;
al doilea, a nu judeca, dar nici a nu se judeca pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi
în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste
isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei ce nu poate fi apucat
de hoţi. Smerenia este turn de tărie în faţa vrăjmaşului».
Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii.
Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Orice am face, cât
timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu
Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu facem nici pe alţii să o
simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana
înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adincurile indefinite şi pline de taină, în
Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti
nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este
înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează
din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă altora. Cel mândru prinde fum. Mindria e
stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenta
supremă a firii, dobîndită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile
sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea
vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie.
El îşi este negură şi fum. Patimile sunt crescăturile bolnave ale eului, astupându-i vederea
realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea sa
adevărată. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se aşează între vederea sa şi eul său
adevărat, luîndu-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din
sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de
sine în fata realităţii Lui copleşitoare ?
Smerenia părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre
la starea menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru
sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot
aşa omul, numai acceptînd acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii
dumnezeieşti are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de
acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.