Desfrânarea, pacatul iubirii trupesti de sine

Despărţirea de Dumnezeu şi întoarcerea spre materie duc la preocuparea omului

pentru trup, la iubirea trupească de sine, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la
căutarea plăcerilor trupului, care culminează în senzualitate. Primul păcat care izvorăşte
din iubirea trupească de sine este ataşarea de materie, în general, a cărei expresie este
iubirea propriu-zisă a trupului, manifestată în satisfacerea poftelor trupeşti, a cărei cea
mai deteriorată expresie este desfrânarea. Desfrânarea izvorăşte, ca iubirea de arginţi, din
iubirea trupească de sine, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau din lăcomie, după
acelaşi Sfânt Părinte şi după Sfântul Ioan Casian, ceea ce arată că este o patimă ce se
naşte din preocuparea excesivă pentru necesităţile trupului, a cărei expresie este atât
lăcomia, cât şi iubirea de arginţi. „Iubitorul de plăceri, scrie Sfântul Maxim
Mărturisitorul, iubeşte argintul ca să-şi procure dezmierdări printr-însul”1 şi tot el scrie
„din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei”.2
Scopul creării omului este vieţuirea în iubire, după modelul Sfintei Treimi, căci
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) şi l-a creat pe om după chipul Său, ca să trăiască în
iubire, în acest sens întemeind familia, încă din rai, ca expresie a relaţiilor intratrinitare,
ca mediu în care să sporească în iubire şi în care El însuşi să-şi reverese dragostea Sa.
După Sfântul Ioan Gură de Aur, familia este chipul Sfintei Treimi, soţul, soţia şi copiii
fiind o reprezentare în miniatură a relaţiilor dintre persoanele treimice şi ca atare mediul
familial este locul cel mai prielnic în care omul se poate desăvârşi în iubire. Starea
monahală nu contravine acestui deziderat, ci, dimpotrivă, îl ajută pe om mai bine să se
desăvârşească în iubire, prin curăţenia trupească şi sufletească şi mai ales printr-o dăruire
şi unire mai profundă cu Dumnezeu, fiind o stare ce-l face pe om să se asemene încă de
aici de pe pământ cu îngerii, cu starea de curăţenie pe care o va avea etern în împărăţia lui
Dumnezeu, de aceea numai starea monahală şi căsătoria sunt voite de Dumnezeu ca
mijloace de desăvârşire în iubire.
Desfrânarea, deşi s-ar părea, la prima vedere, că este o manifestare a iubirii, în
realitate, distruge capacitatea omului de a iubi. Ea se îmbracă numai în haina iubirii, cum
de altfel se îmbracă orice păcat în haina binelui pentru a-l distruge pe om mai uşor, dar, în
esenţă, este o expresie a senzualităţii, a voluptăţii, a iubirii dezordonate, devenită patimă,
prin care omul nu-şi iubeşte semenii, ci se iubeşte pe sine şi-l transformă pe celălalt în
obiect de plăcere. Făcându-l pe om să treacă de la o persoană la alta, desfrânare-i distruge
capacitatea omului de a iubi, căci în loc să-i canalizeze forţele spre o singură persoană,
prin care să se împlinească pe sine ca în familie, îi dispersează forţele lăuntrice în aşa fel
încât partenerii se transformă unii pe alţii în obiecte de plăcere şi se folosesc unul de altul
în chip egoist.
Numai căsătoria şi starea monahală de înfrânare îl ajută pe om să se desăvârşească
în iubire, să devină om veritabil: căsătoria, prin iubire de Dumnezeu şi între soţi,

1
Ibidem, p. 97;
2
Sfântul Casian Romanul, op. cit., în vol. cit., p. 103;
manifestată prin naştere de copii, ia starea monahală prin dăruire totală lui Dumnezeu,
concretizată în înfrânare, de aceea Sfinţii Părinţi văd scopul căsătoriei în naşterea de
copii, ca mijloc de desăvârşire în iubire. O familie cu mulţi copii îşi deschide sufletul
uşor spre ajutorare, spre nevoile semenilor, chiar dacă uneori nu are mijloacele materiale,
important este sufletul transformat, ca în cazul văduvei, care deşi a pus doi bănuţi în
visteria templului, a dat mai mult decât toţi.
Desfrânarea este periculoasă, pentru că distruge gândul omului, capacitatea de a
iubi, atât trupul omului, cât şi sufletul. Deşi este privită, în general ca un păcat trupesc,
Sfântul Ioan Casian, care-l consideră şi el un păcat trupesc, ne învaţă că este şi un păcat
sufletesc3, pentru că pătrunde în adâncul fiinţei omului,întinându-l în ceea ce are mai
profund şi îl distruge interior pe om. Ca păcat trupesc, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel,
este singurul păcat ce se petrece în trupul omului, care este mădular al lui Hristos şi
templu al Duhului Sfânt, în timp ce celelalte păcate se desfăşoară în afară de trup, chiar
dacă izvorăsc din inima omului: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui
Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Să
nu fie... Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care-l săvârşeşte omul este în afară de trup.
Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însăşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul
vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi
că voi nu sunteţi ai voştri” (Iisus Cor. 6, 15-19). Omul este chemat cu suflet şi trup la
sfinţenie, la comuniune cu Dumnezeu, dar, prin desfrânare, nu-l mai caută pe Dumnezeu,
ci plăcerile trecătoare, care-i pătrund în adâncul fiinţei sale şi-l abat de la scopul creaţiei
sale, de aceea „de nimic nu se bucură dracii, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca de urâtul
miros al curviei. Deci nici de altă patimă ca de această întinăciune a trupului”.4 Sfinţii
Părinţi iau atitudine tranşantă împotriva acestei patimi, luptând cu toată forţa împotriva
ei, nu numai prin retragerea din lume, ci şi prin atitudini, ca cea a Sfântul Ioan Gură de
Aur, împotriva luxului şi a tot ceea ce duce la desfrânare: Sfântul Grigorie de Nyssa o
numeşte „nebunie”, iar Sfântul Ioan Scărarul îi arată gravitatea printr-o istorisire
înţeleaptă: „Un bărbat cunoscător, scrie el, mi-a pus o întrebare înfricoşătoare „Care
este, afară de omor şi de tăgăduire, păcatul cel mai grav dintre toate?” a zis el. Iar eu
am spus că a cădea în erezie. Şi de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe
eretici după sinceră a ereziei lor, îi învredniceşte de împărtăşirea de Taine, dar pe cel
ce a curvit, primindu-l după ce Sfântul Duh-a mărturisit şi a încetat să păcătuiască,
canoanele apostolice poruncesc să-l ţină departe de Prea Curatele Taine mai mulţi ani?
Şi eu, înspăimântându-mă de neputinţa de a răspunde, taina a rămas nedezlegată”.5
Fiind un păcat ce stăpâneşte atât trupul, cât şi sufletul, lupta împotriva desfrânării
trebuie începută, după Sfinţii Părinţi, cu interiorul omului, cu inima, din care porneşte cu
gândurile şi privirile stăpânite de poftele trupeşti, căci însuşi Mântuitorul a condamnat
acest păcat, săvârşit încă în inima omului: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi
săvârşit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 28). Comentând acest text, Sfântul Ioan Gură
de Aur arată că: „Hristos nu cere să stârpim orice fel de poftă, ci numai pofta aceea care
se naşte datorită privirilor, că omul care caută să vadă chipuri frumoase, acela mai cu
seamă aprinde cuptorul patimii şi robeşte sufletul şi porneşte iute spre faptă... Dumnezeu
opreşte privirea pofticioasă chiar înainte de păcat, tocmai pentru a nu cădea în păcat...
Lupta e mai mare după ce te-ai uitat cu poftă la o femeie, dar n-ai trăit cu ea. Că nu
3
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, VI, 1, p. 187-188;
4
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., în vol. cit., p. 230;
5
Ibidem, p. 232-233;
gustăm atâta plăcere de pe urma uitatului cu poftă la o femeie, câtă suferinţă avem de pe
urma creşterii poftei, împuternicim pe potrivnic, facem loc larg diavolului şi nu mai
suntem în stare să-l îndepărtăm, după ce l-am băgat în gândurile noastre cele mai intime,
după ce i-am deschis lui mintea. De aceea Hristos spune: „Nu fi desfrânat cu ochii şi nu
vei fi desfrânat cu mintea”.6
Pentru eradicarea acesteai patimi este necesară o luptă susţinută ce prevede mai
multe reguli care trebuie urmate cu stricteţe. În primul rând, omul trebuie să ştie că de
multe ori nici n-o poate elimina singur că, fiind legată de trupul omului prin
concupiscenţă are nevoie nu numai de eforturile sale, ci şi de ajutorul lui Dumnezeu, de
aceea trebuie să se roage mult, ca Dumnezeu să-l ajute şi să-i vindece această boală: „să
ne silim cu toată încordarea minţii să biruim acest duh întunecat, fără a ne baza pe
puterile noastre, scrie Sfântul Ioan Casian, căci strădania omenească nu este în stare să
o facă, ci cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci va trebuie să fie asaltat sufletul nostru de acest
viciu mult timp pân să ajungă a recunoaşte că poartă un război mai presus de puterile
sale şi că biruinţa n-o va putea dobândi prin propria lui osteneală şi râvnă, fără a fi
sprijinit de ajutorul şi apărarea lui Dumnezeu... Să trăieşti în trup şi să nu simţi ghimpii
cărnii, este mai presus de fire. Este cu neputinţă ca omul să se îndrepte în zbor, cu
propriile lui aripi, ca să zic aşa, către un dar atât de înalt şi ceresc, dacă bunăvoinţa
Domnului nu-l va smulge din tina pământului, prin harul castităţii. Nici o altă virtute,
neîndoielnic, nu-i face pe oameni egali, prin vieţuire cu îngerii, mai bine decât vrednicia
şi harul castităţii”.7 Rugăciunea inimii este foarte folositoare, nu numai în purificarea
omului de patimi, dar şi în vreme de orice ispită, monahilor, dar şi mirenilor fiindu-le
recomandat ca atunci când au astfel de tentaţii, să-l cheme în ajutor pe Hristos, care
sălăşluindu-se în inima lor, va alunga orice gând rău.
Alături de rugăciune, un rol important îl are şi postul, care, prin abţinerea de la
mâncare şi băutură, reduce surplusul de energie din trupul omului: „pofta aprinsă o stige
foamea, osteneala şi singurătatea”, scrie Evagrie Ponticul...,8 „pentru curvie posteşte,
priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate”, îndeamnă şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul.9 Energia trupului poate fi consumată şi prin muncă, care se încadrează, din
punct de vedere creştin, între mijloacele ascetice, prin care trupul este pus sub conducerea
sufletului.
Retragerea în singurătate, de care amintesc Sfinţii Părinţi, Sfântul Duh-ar părea că
se referă mai mult la monahi, dar ea este necesară şi laicilor, ca fugă de ispită, ca izolare
de mediile care duc la stârnirea acestei patimi. „Această boală, scrie Sfântul Ioan Casian,
odată cu pedepsirea trupului şi cu căinţa inimii, are nevoie de singurătate şi de
retragerea din lume, pentru a putea ajunge la o stare de desăvârşită sănătate... Mintea
bolnavă nemaitulburată de chipuri felurite, ajungând astfel la o privire lăuntrică mai
curată, va putea să dărâme din temelii cuptorul încins al poftei otrăvitoare”.
Pe lângă aceste mijloace principale, ajutorul lui Dumnezeu, rugăciunea, postul,
fuga de ispite, Sfinţii Părinţi, experimentaţi în lupta împotriva acestei patimi, ne mai
recomandă şi altele, precum paza gândurilor, cunoaşterea acestor mijloace şi
experimentate de Sfinţii Părinţi, este necesară şi azi poate mai mult ca oricând,
privegherea, dragostea de Dumnezeu, meditarea la judecata finală şi chinurile veşnice,
6
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 219-220;
7
Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, VI, 5-6, p. 189-190;
8
Evagrie Monahul, Din capetele despre trezvie, 5, în vol. cit., p. 72;
9
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., suta a 3-a, cap. 13, Filocalia II, p. 89;
dorul după Dumnezeu şi viaţa viitoare, etc., toate absolut necesare în zilele noastre, când
această patimă pare să se răspândească tot mai mult, existând, am putea spune, un
adevărat cult al trupului şi al plăcerilor legate de el. Numai apropierea de Dumnezeu şi
folosirea mijloacelor indicate de Biserică şi Sfinţii Părinţi, mijloace verificate în mod
experimental multe veacuri, pot aduce vindecare integrată omului, trupească şi
sufletească, cu roade binefăcătoare pentru persoana proprie, familie şi societate. Asistăm
astăzi, din nefericire, la o escaladare a plăcerilor trupeşti în detrimentul vieţii
duhovniceşti, care cere unirea tuturor forţelor responsabile, în vederea întoarcerii omului
la valorile sufleteşti veritabile, care-i aduc mulţumire reală şi-l fac demn de destinul său
şi plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.