MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

ŞI ÎN TRECUTUL BISERICII

Prof. Pascu Vicenţiu Daniel

Colegiul Naţional “Ion C. Brătianu” Piteşti

Izbăvirea de păcat şi de moarte veşnică e marele dar pe care l-a adus lumii Fiul lui
Dumnezeu prin întruparea, răstignirea şi Învierea lui si pe care si-l însuseste omul în clipa
botezului. Voinţa lui Dumnezeu e ca omul odată primind acest dar al curatiei, aceasta eliberare
de păcat si de moarte veşnica, sa nu mai devină iarasi robul păcatului si al morţii „ De acum sa
nu mai pacatuiesti, spune Mântuitorul slăbănogului, ca sa nu ti se întâmple si mai rău”.
( Evanghelia după Ioan, 5,14). „ Noi care am murit păcatului, spune şi Sfântul Apostol Pavel,
cum vom mai trai păcatului?”(Epistola către Romani, 6,2). Dar omul este slab, iar Dumnezeu
mult milostiv. Omul cade adeseori în păcat după ce a fost izbăvit de El la Botez, iar Dumnezeu
din multa lui iubire de oameni ii dă iarasi putinţa să se elibereze de el. Tot Sfântul Apostol Pavel
spune: „Fraţilor, chiar când va cădea cineva fara de veste intr-o gresala, voi cei duhovniceşti
indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetelor” (Epistola către Galateni 6,1).
Astfel „tema izbăvirii de păcat, în care se cade aşa de uşor, rămane mai departe o temă
centrală a creştinismului. De-a lungul celor doua milenii, n-a fost generaţie, n-a fost suflet de
creştin care sa nu se fi frământat mai mult sau mai puţin intens de grija izbăvirii de păcat, care sa
nu fi luptat pentru eliberarea de el. Şi e şi firesc să fi fost aşa, o data ce conştiinta creştinismului
ştie ca păcatul ramane în el îi pregăteşte moarte veşnică”1.
Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esenţială creştinismului. Atât de esenţială,
încât unde ea încetează sau e tratata cu o mare usurinţă, viata religioasa insasi se raceste si e
cuprinsa si de somnul indiferentei. Unde păcatul nu mai chinuie constiinta, unde se socoteşte ca
el este lichidat fara un efort mai serios din partea celui ce l-a savarsit, a dispărut sensibilitatea
pentru realitatea lui infricosata, aducătoare de moarte veşnica. Acolo se va păcătui mai uşor si in
viitor, si grija de mântuire isi va pierde intensitatea.
Dar precum trecerea peste prăpastia dintre păcat si mântuire a făcut-o creştinul la botez,
prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel ce s-a întrupat, s-a răstignit pe cruce si a înviat
pentru izbăvirea noastră de păcat si de moarte, tot prin Hristos face aceasta trecere si după aceea.
Insa la mişcarea aceasta de trecere de la păcatul din care a recăzut, la izbăvirea de el creştinul
trebuie sa colaboreze cu Hristos într-un mod cu mult mai intens decât a făcut-o la botez (daca a
fost adult). Participarea lui consta in mărturisire si pocainta, care reprezintă atitudinea lui
personala fata de păcat, dusmania si lupta lui împotriva păcatului savarsit. Hristos inspira
creştinului aceasta dusmanie si lupta, aceasta atitudine si putere pentru ea, cu Hristos o
realizează, dar creştinul trebuie sa si-o insuseasca, sa si-o facă personala. „Aceasta participare
personala a cerut-o Biserica creştinului in toate timpurile. Mărturisirea si pocainta au fost
condiţii indispensabile pentru acordarea iertării păcatelor de la începutul creştinismului si pana
azi”2. Mărturisirea e un act personal. Prin ea isi precizează omul in fata lui Dumnezeu, prin
duhovnic, starea sa personala de pacatosenie si atitudine fata de ea. Omul trebuie sa răspundă
singur de păcatul lui in fata lui Dumnezeu prin duhovnic, trebuie sa aibă curajul sa iasă singur cu
chipul sau spiritual întinat de păcat, dar si pătruns de cainta, nu sa ramana acoperit in norul
mulţimii.
Penitentul trebuie să iasă personal în fata lui Dumnezeu cu păcatul sau, prin preot, pentru
ca si Dumnezeu ii da iertarea printr-un act adresat lui personal, punându-si mâna prin preot pe

1
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXIII (1955), nr. 3-4, p. 218.
2
Ibidem, p. 219.
creştetul lui, cum ne spune toată tradiţia bisericeasca de la Sfântul Ciprian si Didascalia
Apostolilor şi pana astăzi. Raportul intre om si Dumnezeu e un raport de la persoana la persoana,
nu un raport intre masa si Dumnezeu. Omul primeşte o demnitate prin vindecarea lui in acest
raport, pentru ca-si traieste răspunderea in mod cel mai accentuat, precum si in mod accentuat
experiază si atitudinea speciala ce i-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii vrea pe oameni uniţi in
iubire, dar nu contopiţi in masa; intr-o unire care nu-i anulează ca persoane, care nu le anulează
răspunderea personala, ci le-o accentuează. Si mai total e suprimata in aceasta practica pocainta
pentru păcatele grele.
În toate timpurile a cerut Biserica astfel de pocainţă, care nu e una cu aşa zisa căinţă de
un moment, pe care o simte păcătosul când se marturiseste, ci o seama de infrânări si osteneli
prelungite in timp, pentru ca prin aceste eforturi firea lui sa se vindece de slăbiciunea contractata
prin păcat.
Biserica a înfăptuit prin impunerea unor astfel de eforturi celor cu păcate grele, o
importanta lucrare de educaţie a fiilor ei. Aşa zisul „canon” ce se da penitentului nu e o pedeapsa
orbitoare data de Dumnezeu prin preot din răzbunare, ci o „ norma” un „ dreptar” după care
omul sa-si reorganizeze viata, ca s-o conducă spre idealul omului adevărat, voit de Dumnezeu.
În toate timpurile Biserica a primit la împartasire pe cei care au savârsit păcate grele,
numai după ce împlineau canonul sau epitirmia data de duhovnic, socotind ca o impartasire de
trupul si sângele Domnului a celor care n-au scos din firea lor slăbiciunea lăsata de astfel de
păcate, reprezintă pentru ei o mare primejdie si le pricinuieşte o mare osândă.

1. Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în Sfânta Scriptură.

Biserica a învatat pe credincioşii ei sa practice mărturisirea păcatelor si pocainta,
întemeindu-se in primul rând pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptura.
Înca după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam si Eva la o mărturisire
personala si explicita. El nu vrea numai o mărturisire comuna si generala, ci o mărturisire
personala, o descriere din partea fiecăruia a modului personal de păcătuire, a cauzei ce l-a
îndemnat pe fiecare la păcat: „Pentru ce ai făcut aceasta?” o întreabă pe Eva (Facerea 3,13), deşi
Dumnezeu ştia ce la îndemnat pe fiecare sa păcatuiască. El vrea s-o spună aceasta omul cu gura
lui, pentru ca sa mediteze asupra motivelor condamnabile ale greşelii sale si asupra slăbiciunilor
speciale ale persoanei sale, ca altădată sa nu se mai lase condus de acele motive si sa fie cu o
grija mai deosebita la partile mai slabe ale firii sale. Omul, vorbind, se analizează in ceea ce are
comun cu toţi oamenii, dar si in ceea ce are specific ca individ, nu ca sa vorbească despre sine,
trebuie sa se analizeze si sa tragă anumite concluzii, pe când printr-un da simplu trece uşor peste
motivele, natura, urmările păcatelor sale, tine acoperita rana complexa a fiinţei sale.
Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit si pe Eva deosebit. Căci descrierea păcatului
sileşte pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine.
„Mărturisirea personala e un mijloc de adâncire a constiintei personale, a răspunderii
personale, un mijloc de creştere spirituala; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a se
ascunde din fata sa si din fata unui judecător, de a se da după alţii. Cum ne spun Sf. Părinti
(Sfântul Ioan Gură de Aur) din nefericire atât Adam cât si Eva au refuzat invitaţia la o
mărturisire personală”3.
Daca ar fi fost intrebati în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da
comun. Fiind intrebati insa separat, fiecare s-a dat după altul; punând vina pe altul. Sf. Parinti
amintiţi ne spun ca blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii lor nu pentru ca au păcătuit ci
pentru ca nu au mărturisit.
Totuşi, întrucât chiar fără sa vrea sa-si mărturisească păcatul, fiecare trădează o alta cauza
a păcatului sau, pedeapsa ce o da Dumnezeu fiecăruia e motivata nu numai de păcatul în general,
ci din cauza speciala a păcatului fiecăruia, cu care sta intr-o anumita corespondenta, urmărind,

3
Ibidem, p. 221
tinerea in frâu a slăbiciunii speciale a fiecăruia, manifestata in cauza care l-a făcut pe fiecare sa
pacatuiasca.
Căci fiecare pacatuieste folosind rău din totalitatea relaţiilor in care sta sau ajunge cu
semenii, cu natura, cu duhurile rele, pe unele, fiind mai vulnerabil la influenta rea a acelora. Iar
pedeapsa urmareste restabilirea omului in poziţia justa fata de acei factori, adică are o funcţie de
restaurare a firi omului si a echilibrului dintre om si factorii realitatii, nu de simpla răzbunare a
lui Dumnezeu.
Astfel femeia va avea o dusmanie fata de şarpe, pentru ca la ispita şarpelui a fost mai
sensibila. Legătura intre pedeapsa lui Adam si intre cauza pentru care a păcătuit el, ne este mai
puţin evidenta, dar cu siguranţa ca exista si aici una.
Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu Cain. Întrebat sa-si mărturisească păcatul, sa se declare
răzbunător pentru uciderea fratelui sau, el refuza sa-si recunoască aceasta răzbunare (Facerea
4,9). Parintii spun iarasi ca nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu ci pentru ocolirea
mărturisirii.
Din istoria lui Moise si a Faraonului de sub care a fost eliberat Israel, vedem ca de cate
ori Faraonul isi recunoştea păcatul si se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului
(Iesirea 9,27; 10,17).
Când Aron s-a făcut vinovat de greşeala poporului de a fi făcut un viţel de aur, el isi
marturiseste păcatul la invitaţia lui Moise (Ieşirea 32,21).
Dar Dumnezeu da prin Moise o porunca apriată pentru mărturisirea personala a păcatelor.
Aşa, după ce insira o serie întreaga de păcate, Dumnezeu zice: „Deci, daca a căzut in păcat prin
vreunul din aceste chipuri , atunci sa mărturisească păcatul savarsit”(Levitic 5,5). Pentru fiecare
păcat savarsit se aducea si o jertfa personala: nu se aducea de mai mulţi o jertfa pentru păcatele
lor. Numai pentru un păcat comun al poporului, se aducea o jertfa (Levitic 4,14). „Se făcea deci
o deosebire clara intre păcatul obştesc, pentru care se aducea o jertfa de obşte si intre păcatul
personal pentru care se aducea o jertfa personala si se făcea deci o mărturisire personală.” 4
Mărturisirea personala se face se făcea înaintea preotului căci el avea minunea sa-l curateasca pe
cel ce a păcătuit. Astfel preotul sa-l curateaca de păcatul pe care l-a savarsit in vreunul din aceste
chipuri si păcatul i se va ierta(Levitic 5,12)
Legea veche prevedea diferite jertfe pentru anumite păcate determinate ale particularilor.
Insasi aducerea acestor jertfe pentru anumite păcate determinate savarsite, in fata preotului de la
templu (Levitic 4,5) (Numerii 15,22-29) .
Jertfa pentru păcatul împotriva aproapelui era adusa de particular adeseori după
restituirea sau compensarea făcuta către acela ( Levitic 6,1-7; Numerii 5, 6-7).
„Exista in Testamentul Vechi si o mărturisire colectivă. Dar ea se deosebea prin doua
elemente de aşa zisa mărturisire colectiva născocita recent. Întâi mărturisirea aceea era a
poporului întreg sau a unei cetati, nu a unei grupe intamplatoare de oameni. Al doilea, prin
mărturisirea aceea se recunoşteau păcatele comune ale poporului, ca de pilda idolatria, răcirea
credinţei, etc. nu păcatelor savarsite de diferiţi inşi din obşte” 5 . În acele mărturisiri grăia
poporului ca o unitate ( Numerii 21,17; Deuteronom 1,41; Judecătorii 10,10. 15; I Samuel 12,10)
nu striga fiecare ins din grupa in numele sau.
O astfel de mărturisire nu e nici colectiva, pentru ca nu denunţa un păcat colectiv, nici
personala, pentru ca nimeni nu-si arata prin ea păcatul special. „ Mărturisirea aceea isi arata
caracterul de colectiva adeseori prin faptul ca o făcea o singura persoana ca reprezentant al
întregului popor. Aşa mărturiseau proorocii păcatele poporului (Ieremia 14.7.20; Daniel 3,19),
iar in mod regulat arhiereul in ziua impacarii. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui ţap
toate fărădelegile poporului si apoi dădea drumul ţapului in pustie, ca sa duca toate păcatele in
loc singuratic (Levitic 16,21-22 )”6.

4
Ibidem, p. 221
5
Pr. Prof. D. Radu (coord.), Îndrumări Misionare, p. 551.
6
Ibidem, p. 551.
 O mărturisire personala a făcut in fata lui Iosua, Acan specificând lucrurile pe care si le-a
insusit din prada de război si unde le-a ascuns (Iosua 7,20 ). La fel face o mărturisire personala
Saul, înaintea lui Samuil, declarând cu gura lui ce a făcut si arătând cauza păcatului sau (I
Samuel14,20)
Căci Dumnezeu vrea ca omul sa facă sa răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca in
lumina greu de suportat a judecaţii altuia sa simtă toata urâciunea lui, sa-l vadă dezbrăcat de
toata falsa podoaba. Numai spunând el insusi, la lumina produsa de prezenta altuia, pe nume
păcatului savarsit, omul traieste un moment cu totul contrar celui in care a savarsit păcatul, e
cutremurat de o scârba si o ruşine fata de el. Numai aşa se infatisaza intr-o stare de totala
umilinţa.
Sunt celebre apoi mărturisirile regelui Donid (II Samuel 12,1-13; II Samamuel 24,10.17).
Mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, după ce i-a luat şotia a făcut-o David nu numai in
fata proorocului Natan, ci in fata tuturor neamurilor eternizând-o in Psalmul 50.
Dar si in alt psalm spune David: „Că fărădelegea mea eu o voi vesti si mă voi griji de
păcatul meu”(Psalmul 37,18). Iar prin proorocul Isaia Dumnezeu indeamna pe om: „Spune tu
întâi fărădelegile tale întâi, ca sa te indrepti”(Isaia 43,26). „Sf. Parinti, interpretând cuvântul
acesta, au schimbat necesitatea ca omul sa nu aştepte sa fie acuzat in fata lui Dumnezeu de
pârâşul nostru cel neobosit, căci aceasta ii va aduce osânda veşnica, acuzându-si prin aceasta el
insusi păcatul sau si prin aceasta despartindu-se de el”7.
În proverbele lui Solomon se declara ca cel ce-si tainuieste păcatele nu propaseste, iar cel
ce le marturiseste si se lasă de ele, capata îndurare (28,3).
Daniil marturiseste păcatele poporului si pe ale sale (Daniel 9,20). Barbatii evrei intorsi
din robia babilonica isi mărturisesc in fata preotului Ezdra si a bătrânilor poporului, păcatul
casatoriei cu femei străine (Ezdra 3, 9,17).
În ce priveşte pocainta, amintim doar de pilda lui David (II Samuel 12,31), de iertarea pe
care si-a castigat-o prin ea Ahab (I Regi 21,27),Cetatea Nivine (Iosua 3,610) si Manase (II
Cronici 33,12). Acesta din urma a fixat si in scris, pentru toate timpurile, mărturisirea păcatelor
cu care si-a început pocainta (Rugăciunea lui Manase).
În Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul vesteşte apropierea imparatiei cerurilor,
îndemnând pe oameni la pocainta, si cere de la cei care veneau la el sa se boteze, o mărturisire a
păcatelor (Evanghelia după Matei 3,6; Evanghelia după Marcu 1,5). Si cum fiecare era botezat in
parte, se pare ca si mântuirea lor era individuala. (Aşa crede Tertulian si Chiril al Ierusalimului).
Mântuitorul Iisus Hristos, acordând Apostolilor si urmaşilor lor puterea de a iartă sau a
tine păcatele (Evanghelia după Ioan 20,23; Evanghelia după Matei 18,18) a rânduit desigur si o
mărturisire a păcatelor, ca Apostolii si urmaşii lor sa dea sau sa refuze dezlegarea pe baza
judecaţii făcuta in constiinta de cauza. Câteva texte din Noul Testament arata ca in vremea
Apostolilor se practica de fapt o mărturisire a păcatelor. Un astfel de text este cel din Fapt.
Apost. 18,18, unde spune ca efesenii care crezuseră „veneau si se mărturiseau si spuneau faptele
lor „.
Un îndemn la pocainta ne da Mântuitorul in „Pilda vameşului si a fariseului”. Alt
exemplu ne este Zaheu, vameşul care împarte jumătate din averea sa săracilor, si celui pe care l-a
năpustit ii întoarce împătrit (Evanghelia după Luca 19,8). Apostolul Pavel porunceşte
Corintenilor sa scoată pentru o vreme din comunitate pe unul care savarsise un păcat grav (I
Corinteni 5,6) si ar vrea sa nu aibă prilej să planga pe vreunii ca au păcătuit (II Corinteni 12,21;
7,8-10).

2. Mărturisirea păcatelor în trecutul Bisericii.

Necesitatea şi practica Tainei Spovedaniei înca din timpul sfinţilor apostoli se arata si
prin cuvintele Sfântului Apostol si evanghelist Ioan: „Daca zicem ca păcat nu avem, ne amăgim

7
Pr. Prof. D. Stăniloaie, art. cit., p. 222
pe noi insine si adevărul nu este intre noi. Daca mărturisim păcatele noastre, El este credincios si
drept, ca sa ne ierte păcatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea „( I Ioan 1,8-9)
Despre practicarea acestei Taine inca de la începutul Bisericii, cu toate cele trei
componente ale ei (mărturisirea păcatelor in fata preoţilor, cainta pentru ele si iertarea acordata
de Hristos prin preot). Sfanta tradiţie ne oferă numeroase marturii începând cu parintii apostolici.
„Astfel Epistola lui Barnaba, adresându-se creştinului, ii spune: „sa-ti marturisesti
păcatele tale”(cap. 19). La fel si Clement Romanul: „Este mai bine sa-ti marturisesti păcatele
decât sa-ti impietresti inima”, făcând in acelaşi timp menţiune si despre rolul preotului in
primirea mărturisirii păcatelor si in impunerea unei penitente (I Cor. 5,5). Adresându-se la
persoana a doua singulara cei doi parinti arata ca au in vedere mărturisirea individuala a
pacatosilor, nu una in masa. O ştire foarte veche este mărturisirea personala ce trebuie sa o facă
pacatosii in fata episcopului si chiar a unui consistoriu episcopesc ne-o da Sf. Ignatie Teologul
(Epistola către Filadelhieni, cap.8).”8
La începutul secolului al treilea, Tertulian defineşte mărturisirea ca actul „prin care
mărturisim păcatele noastre Domnului”.(Despre pocainta, cap. 9 ) si aseamănă mărturisirea
păcatelor cu arătarea rănilor in fata medicilor. Cei ce nu le descoperă din ruşine vor fi roşi de
ele. „Eu nu dau foc ruşinii, zice el deoarece castig mai mult din lipsa ei” ( „Despre pocăinţă”,
cap. 10)
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, pe la mijlocul secolului al treilea, acorda o mare
atenţie mărturisirii in fata preotului si iertării lor prin preot, văzând in ea condiţie nedreapta
pentru obţinerea milei lui Dumnezeu in strâmtorări si in necazuri, dat fiind ca acestea vin din
pricina păcatelor. Penitenţilor le cere sa-si deschidă inimile in fata duhovnicului, ca astfel
„piepturile lor acoperite de tenebrele păcatelor sa cunoască lumina penitentiei”(Epistola 59,18).
„Origen considera si el mărturisirea păcatelor în fata preotului ca o arătare a rănilor
sufleteşti la medici pentru vindecarea lor prin penitenta ce li se recomanda. Căci „Acela a fost
căpetenia medicilor, Care putea vindeca orice boala si orice neputinţa, iar ucenicii Lui, Petru si
Pavel, dar si proorocii, sunt si ei medici, ca si toţi care, după apostoli, au fost puşi in Biserica si
cărora le-a fost incredintata disciplina vindecării rănilor, pe care i-a voit Dumnezeu sa fie
doctorii sufletelor in Biserica Sa”. Păcatul savarsit nu trebuie tăinuit, ci spus cu viu grai de cel ce
l-a făcut, si nu l-a întâmplare, ci medicului priceput. Acest medic priceput pentru bolile
sufleteşti, adică pentru tămăduirea de păcate, trebuie căutat numai printre preoţi, spune Origen in
comentariul la psalmul 37, declarând întâi medici pe apostoli si apoi in mod direct pe episcopi si
pe preoţi.”9
Existenta mărturisirii individuale in fata episcopului (deci si a preotului) si dezlegarea de
păcate data de episcop sau preot este certificata pentru secolul 3 si de Didascalia Apostolilor,
care constituie textul de baza al cartilor I si II din Constituţiunile apostolice alcătuite mai târziu.
Potrivit canonului 12 al Sinodului Ecumenic (325) mărturisirea individuala a păcatelor in
fata episcopului sau a preotului este o datorie principala si esenţiala a creştinului. Canonul stăruie
asupra cercetării dispoziţiei lăuntrice si purtării penitentului ca, in funcţie de ea, sa se scurteze
sau sa se lungească timpul penitentei.
Sfântul Vasile cel Mare subliniază valoarea mărturisirii individuale, ca descoperire din
proprie iniţiativa in fata episcopului sau preotului a unor păcate ştiute sau neştiute de alţii. Iar
Afraates, la sfârsitul secolului al patrulea argumentează necesitatea mărturisirii individuale cu
considerentul ca preotul, ca medic al sufletului creştinului, nu poate prescrie un tratament
corespunzător pentru boala păcatului înainte de a cunoaşte boala pacientului.
„Se face uneori afirmaţia ca pana la sfarsitul secolului al patrulea se practica mărturisirea
păcatelor in masa si ca numai prin actul patriarhului Nectarie al Constantinopolului, din 391, s-a
desfiinţat mărturisirea in masa. Afirmaţia este rodul unei ignorante care face confuzie intre
mărturisirea păcatelor si penitenta ce ii urma. Începând inca din secolul al treilea, a existat, este
adevărat o penitenta publica, pentru păcatele grave, notorii, dar si aceasta era iniţiata tot de o

8
Pr. Prof. Dr. D. Radu (coord.), op. cit., p. 553
9
Ibidem, pg. 553- 554
mărturisire individuala secreta, anterioara, la preot care recomanda, daca credea util atât pentru
penitent, pentru a-i înfrânge pornirea după păcat, cat mai ales pentru comunitate, pentru a o feri
de astfel de păcate greve, ci penitenta politica. Si aceasta mai ales in cazuri de idolatrie,
apostazie, incest. Patriarhul Nectarie nu desfiinteaza mărturisirea publica a unor astfel de păcate
grave, ci penitenta publica a acestora, din cauza unor incidente care puteau avea loc.”10
Puterea data sfinţilor apostoli si urmaşilor lor de a ierta păcatele oamenilor nu este
limitata. Ea se întinde asupra tuturor păcatelor, fara excepţie, cum reiese din insesi cuvintele
Mântuitorului (Evanghelia după Matei 18,18, Evanghelia după Ioan 20,23)
Mântuitorul a dat dovada ca păcatele grele pot fi iertate. El a iertat pe femeia prinsa in
adulter (Ioan 8,4-11), un paralitic (Ioan 5,5-14), un vameş, un tâlhar (Evanghelia după Luca
19,7,5,30).
În Sfanta Scriptură se vorbeşte, este adevărat, despre păcate iertabile si păcate neiertabile,
dar deosebirea provine nu din faptul ca Biserica, prin episcopul si preoţii ei, ar fi lipsita de
puterea si dreptul de a ierta toate păcatele, ci din aceea ca cei care le savarsesc se împietresc in
păcatele lor si lipsa lor de cainta inpiedica harul dumnezeiesc sa aducă iertarea păcatelor. Sunt
neiertabile păcatele împotriva Duhului Sfânt, după cuvântul Mântuitorului, care zice: „Orice
păcat si orice hula li se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care
va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului
Sfânt nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie”. (Evanghelia după Matei
12,31-33; Evanghelia după Marcu 3,29).
Într-adevăr, păcatele împotriva Duhului Sfânt (necredinţa si apostazia, deznădejdea si
încrederea prea mare in Dumnezeu, ura si fanatismul) nu se iartă, din cauza celor care le
savarsesc, căci păcatul împotriva Duhului Sfânt este o răutate deplin conştienta si libera contra
adevărului dumnezeiesc, este o împietrire conştienta, libera si incapatanata a omului in rele.
Acesta nu se poate mântui sau, mai exact, nu poate fi iertat de păcatele sale, fiindcă nu vrea el in
prealabil. Cu stiinta si voinţa cel care a savarsit astfel de păcate s-a situat în afara lui Dumnezeu
si a Bisericii, iar Dumnezeu nu sileşte pe nimeni sa se mântuiască, ci lasă omului toata libertatea
sa decidă asupra propriei sale vieţi si mântuiri: „Iată, am pus înaintea ta: foc şi apa, viata si
moarte, alege!” (Deuteronom 30,19); „Iată, Eu stau la uşa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si
va deschide uşa, voi intra la el si voi lua cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Nu este
exclusa insa convertirea unui astfel de păcătos, căci harul lui Dumnezeu nu-l paraseste cu totul,
ci ii devine exterior sau cu totul exterior. In ultima clipa a vieţii sale s-a pocăit si a luat iertare
tâlharul de pe cruce (Evanghelia după Luca 23,41-43).
Biserica stând până astăzi pe baza principilor stabilite în vechime, aplică în practica
duhovniciei până azi fie vechile canoane, când penitenţii nu fac nici un efort de convertire, fie
prescurtări care merg până la limita de jos a canoanelor, când penitenţii dau dovadă de mare
căinţă şi fac fapte de milostenie.

BIBLIOGRAFIE:

Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, (coordonator), Îndrumări Misionare, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
Stăniloaie, Pr. Prof., Dumitru, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXIII (1955), nr. 3-4.

10
Ibidem, p. 554