I.

POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca

tulburare a armoniei din interiorul omului, dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte
creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, şi „pământul va fi blestemat”
Din moarte ca urmare a păcatului se vede că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este
pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică.
Omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu
Păcat este o boală a sufletului omului, cu consecinţe în toată existenţa creată.
In VT păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la
Lege.
În NT păcatul este un principiu al înstrăinării omului de Dumnezeu.
Mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberarea şi
vindecarea de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Prin pocăinţă se deschid omului cerurile şi, astfel, se realizează legătura omului cu Sfânta Treime
Iar pentru a arăta cât de mare este puterea pocăinţei, Iisus Hristos când era pe Cruce, a spus
tâlharului care s-a pocăit: „Astăzi vei fi cum mine în rai”. Prin pocăinţă sinceră, chiar şi în ultima
clipă a vieţii se recâştigă raiul pierdut şi se reface legătura omului cu Dumnezeu.
Prin cuvintele Sale: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre
iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28), Mântuitorul arată că scopul
ultim al jertfei Sale este iertarea păcatelor.
Însă, prin Sfânta Euharistie nu se realizează doar pomenirea iubirii jertfelnice a lui Hristos, ci se
şi oferă celor ce cred în Hristos şi Îl iubesc pe El puterea de a birui păcatul şi moartea.
Evanghelist Ioan arată înţelesul cel mai adânc al Euharistiei: ea conţine tainic puterea învierii şi a
vieţii veşnice -> „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi”.

I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu

In prima zi a Învierii Sale din morţi, Mântuitorul Hristos vorbeste cu ucenicii Săi Luca şi Cleopa,
în drum spre Emaus si le talcuieste Scripturile zicand: „aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa: spre
iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47).
El dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă puterea de a ierta păcatele: „Şi Iisus le-a zis iarăşi:
Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat
asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute”
Puterea de a ierta păcatele, dată Bisericii de către Hristos, este numită „cheile Împărăţiei
cerurilor”.
Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă, de a pierde
un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie.
În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea unei alianţe, unui legământ, unei
înţelegeri, de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu.
Când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că păcatul se opune
sfinţeniei.
Sunt două feluri de căderi:
• căderea de la dreapta credinţă (erezia sau ateismul), când nu mai mărturisim credinţa
ortodoxă, şi
• căderea de la dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când încălcăm porunca iubirii faţă de
Dumnezeu şi de aproapele.

Când păcătuim înseamnă că am căzut fie din iubirea faţă de Dumnezeu, pentru că nu ne mai
rugăm şi nu mai împlinim voia Lui, fie din iubirea faţă de semeni. Iar dacă ne despărţim de
Dumnezeu prin păcate, vom pierde mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca lepădare de
păcate şi întoarcere la Dumnezeu sau refacerea legăturii spirituale cu El, Izvorul iubirii şi al vieţii
veşnice.
Să arătăm iubire faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni si prin săvârşirea de
fapte bune.
Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul Ioan
Damaschin spune: „Pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de la
cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci este vorba de o schimbare
de atitudine a minţii.
Taina Pocăinţei este Taina căinţei pentru păcat, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării de
păcate taina mărturisirii şi iertării păcatelor şi ca taină a împăcării sau a reconcilierii.
=> Aşadar, Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare:
mărturisirea păcatelor, primirea iertării pentru păcate sau dezlegarea de păcate şi împăcarea sau
reconcilierea cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu noi înşine, cu propria noastră conştiinţă.
Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă acţiune juridică de iertare exterioară, ci este o lucrare
harică, început pentru o schimbare interioară, de înnoire, de înviere a sufletului rănit şi omorât de
păcat.
Pocăinţa ca vindecare a sufletelor este, de fapt, trezire a propriei noastre conştiinţe şi libertăţi.
Trebuie să ne schimbăm viaţa, ca să nu mergem spre moarte, ca despărţire de Dumnezeu.
Nu mai sunt mulţumit de starea de decădere în care am ajuns şi vreau o schimbare, vreau să mă
ridic din păcat şi din înstrăinarea de Dumnezeu.
Parintele duhovnicesc nu poate fi dascăl al pocăinţei pentru alţii, dacă nu este trăitor al ei pentru
sine.

I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii

De ce Taina Pocăinţei precede Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii?
Sfânta Taină a Pocăinţei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că nu Dumnezeu
judecă pe om, ci omul însuşi se judecă pe sine, iar cei care se judecă sau se acuză pe ei înşişi aici
şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci, în ziua Judecăţii universale.
Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului din Împărăţia lui Dumnezeu. Însă, de
prânzul acesta ceresc sufletul nu se poate apropia decât în haină de nuntă, în haină curată. Iar
această haină curată se dobândeşte o singură dată prin Botez, dar se curăţă apoi des prin
Pocăinţă. Daca nu ne-am pocăit pentru ele, pacatele ne împiedică să intrăm în Împărăţia
cerurilor, când trecem din viaţa aceasta, şi să ne împărtăşim acum în Biserică din prânzul mistic
al Împărăţiei cerurilor, care este Sfânta Euharistie.
Scrierea apostolica Didahia:
• „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele şi să nu vii la rugăciunea ta cu conştiinţă rea;
• „Adunându-vă în ziua Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai înainte v-aţi
mărturisit greşelile, ca să fie curată Jertfa voastră. Dar oricine are un conflict cu tovarăşul
său să nu se adune cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se spurce Jertfa voastră”.
Aşadar, nu deasa sau rara împărtăşanie ne duce la dobândirea mântuirii, ci împărtăşirea cu
pregătirea necesară, din care nu poate fi exclusă Taina Pocăinţei.
Pasisie Olaru: „Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa
spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă.
Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă cu
post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie.
Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des.

I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa
este leacul. Precum în trup sunt răni şi leacuri, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar
păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere şi curaj”
- „Pocăinţa este spital ce curăţă păcate. Hristos nu ne scarbeste de niciun pacataos, indiferent de
pacatul lui, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se opreşte”.
Sfântul Vasile cel Mare: „cel ce s-a întinat de vreun păcat, deşi îşi pierde curăţia, totuşi nu este
lipsit de nădejdea de a se curăţi prin căinţă”
Sfântul Isaac Sirul ne arată puterea pocăinţei ca posibilitate de a recupera timpul pierdut fără
rodire şi de a ne îndrepta şi completa propria noastră viaţă pământească înainte de a ne prezenta
la judecata lui Dumnezeu.

I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete

În Biserica Ortodoxă, cel care are responsabilitatea Sfintei Taine a Pocăinţei este preotul
duhovnic.
Ce reprezinta parintele duhovnicesc?
• reprezintă iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Care se bucură de orice credincios care se
pocăieşte şi cere iertarea păcatelor.
• Prin harul dat lui, duhovnicul reprezintă lumina lui Dumnezeu Fiul, Care în Sfintele
Evanghelii cheamă la pocăinţă şi vindecă mult pe păcătoşi şi bolnavi.
• părintele duhovnicesc sau duhovnicul reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ajută pe
oameni să se roage şi să caute sfinţenia.
Ce trebuie sa simta credinciosul din partea duhovnicului?
• Iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, Care iese în întâmpinarea fiului risipitor, rătăcit şi
înstrăinat, dar care se întoarce acasă la tată său,
• şi iubirea lui Hristos din Evanghelie, Care a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”
• să simtă cum Duhul Sfânt îl luminează prin duhovnic, îl întăreşte, îl îndeamnă să iubească
pe Dumnezeu şi pe oameni mai mult decât păcatul sau lucrurile trecătoare din lumea
aceasta.
Responsabilitatea duhovniciei: creştere duhovnicească a omului, de-a lungul întregii sale vieţi.
Iar creşterea duhovnicească înseamnă o cultură a sufletului în lumina şi iubirea Preasfintei
Treimi, având ca lumină netrecătoare şi veşnică Evanghelia iubirii Mântuitorului.
Deci duhovnicul este în primul rând o călăuză către Hristos, un povăţuitor, un învăţător şi un
rugător, pentru mântuirea păcătoşilor. Foarte adesea oamenii ştiu ce au de făcut, dar trebuie
ajutaţi cu rugăciunea dacă nu au puterea duhovnicească suficientă ca să-şi schimbe viaţa în bine.
Au grijă ca cei încredinţaţi lui spre păstorire pe calea mântuirii să crească duhovniceşte, să fie
păziţi, să fie îndrumaţi şi hrăniţi duhovniceşte până la maturitatea spirituală, la această îmbinare
între libertate şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu.
A ajuns la o creştere duhovnicească el însuşi şi poate forma fii duhovniceşti pe care îi îndrumă pe
calea mântuirii.
Această creştere duhovnicească se face pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, nu pe
baza unor opinii personale marcate de orgoliu sau egoism intelectual.
Un duhovnic ortodox trebuie mai întâi să cunoască Sfânta Scriptură în interpretarea pe care o dau
Sfinţii Părinţi în consensul lor, pentru că tot ceea ce e bun în Biserică se face în consens de
gândire, în comuniune de gândire şi în comuniune de lucrare cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul: tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, să ai cunoştinţă şi iscusinţă
deosebită de Scriptura Vechiului Testament şi de cea a Noului Testament, de Dogmele credinţei
ce se cuprind în Simbolul credinţei, adică în Crez, şi chiar mai mult şi mai cu dinadinsul, de toate
Canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror citire se
cuvine să te îndeletniceşti ziua şi noaptea.
!!! Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine viaţa Bisericii şi problemele cu care se confruntă
oamenii.
Duhovnicul nu începe lucrarea sa pornind de la persoane ideale, ci de la persoane reale pe care
încearcă să le conducă, să le călăuzească spre viaţa sfântă.
El începe de la persoane care adesea sunt robite de patimi, copleşite de durere sau de indiferenţă
şi care, mai târziu, ajung să-şi dea seama că drumul pe care se află este greşit.
Sfinţii Părinţi numesc această lucrare pastorală o artă a vindecării şi a modelării duhovniceşti a
omului.
Un duhovnic simte nu numai bucurie pentru succese, ci şi durerile naşterii până când vede că fiii
şi fiicele duhovniceşti se schimbă în bine, se îndreaptă. Uneori, trebuie să te lupţi un ani de zile
cu un om până când îşi schimbă viaţa în bine şi de la păcat ajunge la virtute; alteori, de zece sau
chiar de cincisprezece ani. Prin urmare, este nevoie de multă răbdare şi înţelepciune.
Ilie Cleopa:
• Parintele duhovnicesc aste cel care hotaraste cand cineva sa impartaseste si cand nu in
functie de pocainta sa si de iertarea data celuilalt.
• Cel mai mare canon pentru îndreptarea sufletelor lor este părăsirea păcatelor
spovedite şi lupta cu ele până la moarte
• Postul, rugăciunea, milostenia, metaniile şi alte nevoinţe să li se dea după putere, după
starea lor de sănătate şi după greutatea păcatelor făcute, potrivit cu scumpătatea şi
iconomia Sfintelor Canoane.
Capcanele extremelor: Atunci când vrem să îndreptăm un om pe calea duhovnicească, nu
trebuie să fim atât de radicali în voinţa de a-l îndrepta rapid, încât să-l îndepărtăm de la Biserică
sau să-l facem să cadă în deznădejde. Această pedagogie sau înţelepciune de a-l îndrepta pe om
în etape este dovada maturităţii spirituale a unui duhovnic. Important este să credem că
Dumnezeu îl ajută mai ales prin rugăciunea pentru el, întrucât sfatul nostru nu este suficient dacă
nu este însoţit şi de rugăciunea noastră.
Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic (692), care spune foarte clar că preotul duhovnic trebuie
să fie ca un medic care ştie să folosească atât asprimea, cât şi blândeţea, adică acrivia şi
iconomia, bunătatea şi fermitatea, ca să vindece pe cei răniţi de păcat.
Duhovnicul nu este doar un dezlegător de păcate, ci este şi un luptător împreună cu cel care se
pocăieşte.
Duhovnicul adevărat şi înţelept este un om care oferă nădejde, nu conduce la deznădejde.
Rigorismul înlocuieşte, de fapt, înţelepciunea din rugăciunile dinainte de împărtăşanie,
rugăciunile de pocăinţă ale preotului pe care le citesc şi credincioşii care primesc Sfintele Taine
şi anume legătura dintre smerenia pocăinţei şi speranţă sau nădejde.
Duhovnicul trebuie să-i pomenească în rugăciune pe cei ce se spovedesc la el, iar cei ce se
spovedesc trebuie să pomenească în rugăciunile lor pe duhovnic, pentru că numai rugăciunea
reciprocă a unuia pentru celălalt aduce prezenţa, căldura, lumina, bucuria Duhului Sfânt în
suflete.
Nu numărul celor care se spovedesc la un duhovnic contează, ci calitatea lucrării sale
duhovniceşti.
Fiecare părinte duhovnicesc sau duhovnic, trebuie să aibă, la rândul său, duhovnicul lui.
Este un mare orgoliu şi o mare primejdie să credem că vindecăm pe alţii fără ca noi înşine să
avem nevoie de vindecare.
Ca duhovnici, trebuie să învăţăm şi din pocăinţa altora, ca să ne pocăim noi înşine şi să ajutăm pe
cei ce se pocăiesc să se ridice şi să pună început bun vieţuirii lor.
Duhovnicul are nădejde că nu el, preotul, vindecă, ci Dumnezeu, prin lucrarea lui.
Duhovnicul sfătuieşte pe penitent, dar Dumnezeu îi dăruieşte vindecarea. Astfel, duhovnicul nu
se substituie lui Hristos, Doctorul sufletelor, ci devine mâinile Lui, care ajută pe cei păcătoşi să
se ridice şi să se vindece de păcate.
Nu contează prea mult vârsta biologică a duhovnicului, ci maturitatea lui spirituală
Dezlegarea vine de la Hristos, dar se face prin mâna preotului şi prin vocea Lui. Deci, să fim
atenţi ca să nu ne substituim lui Hristos când chemăm oamenii la El, pentru că, de fapt, nu-i
chemăm la noi, ci îi chemăm la Hristos – Domnul, pe care-L slujim. El este Vindecătorul,
Mântuitorul, noi suntem doar martori şi slujitori ai Lui.
Sunt mulţi oameni foarte deznădăjduiţi, dezorientaţi. Numărul sinucigaşilor a crescut foarte mult,
neaşteptat de mult, pentru că lumea trăieşte foarte mult în singurătate, în individualism, izolare,
şi nu se mai roagă. Prin urmare, trebuie să acordăm oamenilor o atenţie deosebită, mai ales
tinerilor, care sunt bombardaţi cu tot felul de ispite, de propuneri, şi, în acelaşi timp, simt vidul
spiritual al vremurilor de astăzi.
Trebuie prrioritizate 2 categorii de credinciosi
• Este nevoie ca duhovnicul să organizeze în parohie, cu tinerii mai ales, întruniri la care
să explice importanţa Spovedaniei, a iertării păcatelor şi a menţinerii legăturii cu
duhovnicul.
trebuie ca şi preotul să meargă spre tineri, spre casele unde vedem că părinţii nu se mai pot ocupa
de copii, fie că sunt plecaţi în străinătate, fie că nu le mai ajunge timpul. Trebuie să-i ascultăm pe
tineri şi să le ieşim în întâmpinare. Ei trebuie să vadă în preot nu o persoană care îi sperie, ci un
părinte spiritual care le este mai aproape, uneori, chiar decât proprii părinţi. Trebuie să le
inspirăm încredere şi, în acelaşi timp, să-i aducem la Hristos, să-i aducem la Biserică.
• O altă categorie care merită şi care necesită o atenţie deosebită este aceea a bătrânilor
singuri pe care i-au uitat proprii lor copii şi care mor cu zile uneori, nu numai din cauza
bolilor şi a sărăciei, dar şi din cauza singurătăţii. Foarte mulţi bătrâni sunt singuri şi cad
în deznădejde sau cad într-o suferinţă sufletească, suferinţă care se adaugă la cea
trupească, în cazul în care sunt bolnavi.
canonul celor bolnavi si batrani se poate schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a
mulţumi neîncetat lui Dumnezeu pentru toate, fiindcă prin acesta se vor mântui”.

II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE

– CĂLĂUZĂ PENTRU CURĂŢIRE DE PĂCATE si CULTIVAREA VIRTUŢILOR –

Noi, cât suntem înrobiţi de patimi, nu avem libertate. Sfinţii Părinţi spun că nepătimirea sau
despătimirea, eliberarea de patimile egoiste sunt drumul libertăţii, iar împlinirea virtuţilor un
tratament, o şcoală, un exerciţiu, un antrenament, prin care stabilim priorităţile în viaţa noastră şi
ne vindecăm de boala păcatului.
Folosirea păcătoasă sau pătimaşă a libertăţii duce la pierderea darurilor, pierderea timpului de
creştere duhovnicească şi pierderea de sine sau omorârea de sine.
Libertatea păcătoasă este pierdere de sine şi, în acelaşi timp, moarte de sine, descreştere
spirituală, diminuare a existenţei, mergere spre moartea sufletului ca despărţire a omului de
Dumnezeu. Ea poate fi convertită într-o libertate sfântă, într-o libertate interioară de a ne putea
schimba.
Revenirea din starea de pacat prin trăirea virtuţilor contrare patimilor înrobitoare, prin
pocăinţă, care este întoarcere de la păcat la Dumnezeu, revenirea de la înstrăinarea de Dumnezeu
la împăcarea şi comuniunea cu El.
Lupta împotriva patimilor este lupta împotriva sfâşierilor interioare ale persoanei, a risipirii ei
chinuite în înrobirea faţă de lucruri limitate sau a înjugării ei în acţiuni ce deformează şi
înveninează relaţiile de comuniune dintre oameni.
Prin asceza si rugaciune se reface libertatea şi disponibilitatea sale pentru iubire dăruitoare,
pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Pentru Parinti, ţinta ascezei este nepătimirea. Ea nu
este o insensibilitate, ci o tărie a sufletului.
Sfântul Isaac Sirul : „Ce este nepătimirea omenească? Ea nu consistă în a nu simţi patimile, ci
în a nu primi patimile”
Iubirea de Dumnezeu este o condiţie pentru a ajunge la nepătimire.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că patima este păcatul repetat, devenit obicei.
Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia dintre noi, oferind harul Său sfinţitor numai acelora care
îşi exprimă o minimă dorinţă de a-l primi.
Fără voinţa omului, Dumnezeu Însuşi nu face nimic – deşi poate -, din respect faţă de liberul
arbitru. Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voinţa omului.
Harul pe care-l avem în chip deplin nu se face vădit şi nu devine lucrător decât pe măsura
credinţei şi nădejdii noastre şi, în general, pe măsura împlinirii poruncilor”
Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) a definit păcatul ca o „boală a sufletului”.
Când Dumnezeu îl iartă pe om, îl vindecă totodată şi restaurează prin har natura sa alterată de
păcat.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, dispariţia unei patimi înseamnă iertarea păcatului care-l
stăpâneşte pe om.
Prin Sfintele Taine, dar în special prin Sfânta Taină a Pocăinţei, omul primeşte nunumai iertarea
divină, ci şi vindecarea.
Mărturisirea trebuie să fie o convorbire între părinte şi fiu, în care bolnavul nu ezită să comunice,
să descopere medicului său rănile şi bolile fiinţei sale. La Mărturisire, credinciosul vine la
Dumnezeu ca să fie vindecat de slăbiciunea sa şi să dobândească iertarea.
Avva Evagrie Ponticul:
„Opt sunt gândurile cele mai generale în care se cuprinde orice gând. Cel dintâi este cel al
lăcomiei pântecelui, după el vine cel al desfrânării, al treilea e cel al iubirii de arginţi, al
patrulea cel al întristării, al cincilea al mâniei, al şaselea al akediei, al şaptelea al slavei
deşarte, iar al optulea cel al mândriei. Ca toate acestea, să perturbe sau să nu perturbe sufletul
nostru nu atârnă de noi, dar ca ele să dureze mult timp sau să nu dureze ori ca să pună în mişcare
sau să nu pună în mişcare patimile, aceasta atârnă de noi”.

II.1. LĂCOMIA PÂNTECELUI ȘI PASTOTRAȚIA CELOR STĂPÂNIȚI DE EA

Lăcomia pântecelui (= gastrimarghie) reprezintă înclinaţia păcătoasă a omului de a căuta
plăcerea de a mânca şi a bea, făcând din aceasta un scop în sine.
E adevărat că nu mâncarea în sine este rea.
Tămăduirea de o astfel de patimă e privită de mulţi dintre Sfinţii Părinţi ca un prim pas pe
drumul biruirii celorlalte patimi.
Sfântul Grigorie cel Mare spune: „Nu poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a
biruit mai întâi vrăjmaşul ce se ascunde sub lăcomia la mâncare.
O primă recomandare întâlnită în învăţătura Sfinţilor Părinţi este evitarea oricărui exces şi
folosirea mâncării numai pentru strictul necesar: hrana şi tămăduirea de anumite boli.
Regula practică recomandată de Sfinţii Părinţi este ca omul să nu mănânce şi să nu bea niciodată
până la săturare, oprindu-se înainte ca pofta să se stingă.
În al doilea rând, lipsirea de hrană şi băutură nu trebuie să slăbească trupul peste măsură, decât
atâta cât trebuie ca să-i înlesnească lupta cu patimile, ca prin ostenelile trupului şi sufletului să se
curăţească => echilibru.
Omul poate greşi atunci când nu ştie sau nu poate să stabilească măsura de hrană şi băutură care
îi sunt necesare. Sf Vasile cel Mare: după vârstă, îndeletnicire şi obişnuinţa trupului, la fel şi
măsura şi modul de folosire a alimentelor sunt diferite.
Se recomandă abţinerea de la mâncărurile şi băuturile diversificate şi căutarea simplităţii.
Cel stăpânit de lăcomia pântecelui e îndemnat să ofere bunătăţile sale mai întâi celorlalţi.
Cum stii ca suferi de aceasta patima ? Daca vrei sa mananci inaintea tuturor, daca mananci
inainte de ora randuita, daca mananci in graba, nu cu buna randuiala, e clar.
Lacomul trebuie ajutat să conştientizeze că toate vin de la Dumnezeu, inclusiv mâncarea şi
băutura, iar gustarea lor ar trebui să fie spre slava Lui.
Metode practice pentru scăpa de ea: postul, metaniile, privegherea sau lucrul mâinilor.

II.2. DESFRÂNAREA ȘI PASTORAȚIA CELOR DESFRÂNAȚI

Patima desfrânării este, potrivit Sfintei Scripturi, este unul dintre cele mai grele păcate săvârşite
cu trupul, cel menit să fie „templu al Duhului Sfânt”.
Vechiul Testament: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14) oprea legăturile trupeşti necuvenite:
curvia, preacurvia sau adulterul (relaţii extraconjugale), malahia sau onanismul, prostituţia,
violul şi altele.
Patima desfrânării, cu diferitele ei forme de manifestare, îl poate stăpâni pe om la orice vârstă.
Sfântul Ioan Casian scrie că „pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă.
Acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup => nu ajunge numai postul trupesc
pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea
inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, munca,
toate impreuna.
De unde incepem? smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici
celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare.
Razboiul cu aceasta patima nu inceteaza "pana nu va crede omul cu adevărat că nu prin
străduinţe şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte
de boala aceasta" (Sf. Ioan Casian).
Acelasi sfant ne ofera si mijloacele practice de lupta:
1. Pentru ca îmbuibarea duce imediat la gândul desfrânării => primul pas în tămăduirea de
patima desfrânării îl reprezintă alungarea lăcomiei şi practicarea înfrânării.
2. Cel ispitit de gândul desfrânării e sfătuit să alunge gândul păcătos şi să-l înlocuiască imediat
cu gândul la Dumnezeu. Cand iti vine in minte vreo femeie, alunga imediat gandul ca sa nu
inceapa mintea sa te duca la "năluciri ruşinoase şi vătămătoare" (Ioan Casian). => gândul
desfrânării să nu fie lăsat să se încuibeze în sufletul omului. „În privinţa dracului curviei, e
foarte bine să-i închizi intrarea. Dar dacă te răpeşte şi intră, luptă cu el aruncând neputinţa ta
înaintea lui Dumnezeu şi cerând ajutor. Şi El îl va scoate de la tine”
3. evitarea prilejurilor păcătoase sau a întâlnirilor care ne pot aduce în minte gândurile
desfrânării.
Care-i insemnul ca ne-am izbavit de ea? Ioan Casian: „Semnul că am dobândit desăvârşit această
virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al
nălucirii de ruşine, deşi nu socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte
încă şi nu s-a izbăvit de patimă.
Aşadar, virtutea contrară desfrânării este neprihănirea sau castitatea
a. pentru monahi castitatea este o regulă de viaţă şi orice abatere de la ea reprezintă o manifestare
a desfrânării.
b. pentru casatoriti - Unirea trupească dintre bărbat şi femeie a fost şi este binecuvântată de
Dumnezeu, cu condiţia ca ea să se întâmple în cadrul unei familii, nu spre satisfacerea unor
plăceri trupeşti. Tămăduirea desfrânării şi dobândirea castităţii pe acest plan trebuie să se facă
deci, mai înainte de orice, prin întoarcerea la această menire firească şi normală a legăturii
trupeşti dintre soţi.
- Nu pofta să stea a baza unirii celor doi soţi, ci iubirea reciprocă pentru a nu ajunge „iubitori
de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” => în viaţa conjugală, desfrânare înseamnă
iubirea celuilalt în afara lui Dumnezeu, iubire pur carnală, adică opacă la energiile
dumnezeieşti
- curăţia în căsnicie înseamnă iubirea celuilalt în Dumnezeu, şi iubirea lui Dumnezeu în celălalt.
Prin înfrânare şi curăţie sau neprihănire, omul ajunge să privească fără patimă şi cu inimă curată
lucrurile sau persoanele care ar putea să-i stârnească patima desfrânării. Aceasta este ţinta către
care tindem: înduhovnicirea simţurilor, ca pază a sufletelor.

II.3. IUBIREA DE ARGINŢI (ARGHIROFILIA) ŞI PASTORAŢIA ARGHIROFILILOR

= iubirea faţă de bucuriile materiale, în special faţă de bani, fiind socotită de Sfinţii Părinţi
„dracul cel cu mii de capete...”
Iubitorul de plăceri iubeşte argintul ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă
deşartă ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul ca să îl ascundă şi să-l păstreze,
temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini. Acesta
nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu,
Apostolul Pavel avertizează că lăcomia este „închinare la idoli”
Metode de izbavire de aceasta patima:
1. cei stăpâniţi de arghirofilie trebuie ajutaţi să conştientizeze că au această patimă
2. tamaduirea depinde foarte mult de intensitatea credinţei. Sfântul Ioan Scărarul: „Credinţa
adevărată curmă toate grijile” sau, în altă parte: „Credinţa şi înstrăinarea sunt moartea iubirii
de argint.
Sfântul Ioan Damaschin: Cunoaşterea urmărilor iubirii de arginţi ajută la tămăduire ->
supune pe cel biruit iuţimii, mâniei, întristării şi ţinerii de minte a răului, când e lipsit de ceea ce
doreşte... desfrânat este şi iubitorul de avuţii, iubitorul de argint şi zgârcitul. Fiindcă precum
acela iubeşte trupurile, aşa şi acesta avuţiile
3. conştientizarea deşertăciunii tuturor avuţiilor după care aleargă omul
4. o cale de urmat este canalizarea dorinţelor spre lucruri cu adevărat importante:
Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le
sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii
nu le sapă şi nu le fură”
Ioan Gură de Aur: „Îndrăgosteşte-te de altceva! Îndrăgosteşte-te de bogăţia cea din ceruri! Cine
se îndrăgosteşte de împărăţia cerurilor dispreţuieşte lăcomia; cine-i rob al lui Hristos nu mai este
rob al lui mamona, ci stăpân. Că bogăţia obişnuieşte să meargă după cel ce o alungă, dar fuge
de cel ce o urmăreşte. Nu cinsteşte atât pe cel ce-o urmăreşte cât pe cel ce o dispreţuieşte. De
nimeni nu-şi bate atâta joc cât de cel ce o doreşte.
5. Cel stăpânit de arghirofilie trebuie să fie mulţumit cu ceea ce are,
6. Nil Ascetul ofera 2 remedii ale iubirii de arginţi: sărăcia de bunăvoie & evitarea însoţirilor
cu oamenii care ne îndeamnă la păcat.
7. Arghirofilia se vindecă şi prin practicarea milosteniei, ca dovadă a iubirii faţă de Dumnezeu
şi faţă de aproapele.

II.4. ÎNTRISTAREA ȘI PASTORAȚIA DEPRIMAȚILOR

Întristarea sau tristeţea, ca şi moartea, nu este un lucru firesc. Omul nu a fost creat pentru fi trist,
această stare apărând după căderea sa în păcatul neascultării şi despărţirea de comuniunea cu
Dumnezeu. Prezenţa tristeţii în viaţa omului nu înseamnă neapărat că este stăpânit de o patimă.
În literatura filocalică întâlnim descrise două feluri de întristare: una folositoare omului – „cea
după Dumnezeu”, şi alta păgubitoare, atrăgând după sine alte patimi şi necazuri.
Viaţa creştină autentică este chemată să fie una a bucuriei
Viaţa veşnică fiind „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”
Bucuria dobândită prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este, aşadar, o chezăşie a
vieţii veşnice.
întristarea cea bună sau „cea după Dumnezeu” este prezentă în viaţa omului, ca manifestare a
dorului pe care omul îl simte pentru comuniunea pierdută în rai şi după Împărăţia promisă, ca
loc al reîntâlnirii. Intristarea aceasta „aduce pocăinţă spre mântuire. Nu naşte în om disperarea
ci, dimpotrivă, rodeşte în el roadele Sfântului Duh: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-
răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia."
Opusă întristării celei folositoare, este tristeţea pierzătoare sau dăunătoare, care se naşte din
nesatisfacerea unei dorinţe păcătoase, în urma necazurilor suferite din partea celorlalţi sau chiar
ca o ispită venită din partea diavolului. Omul care se află într-o astfel de stare nu mai este capabil
să se întristeze pentru păcatele sale. Aceasta intristare aduce moarte.
O primă cauză a tristeţii este faptul că omul simte lipsa plăcerii pe care i-o oferă un bun
material sau o dorinţă trupească. E de la sine înţeles că tămăduirea de acest sentiment chinuitor
trebuie să aibă la bază renunţarea la bunurile materiale şi dorinţele trupeşti, care nasc astfel de
sentimente.
! Sfinţii Părinţi arată adesea că nu trebuie căutată cauza tristeţii neapărat în ispita diavolului sau
în comportamentul celor care ne-au jignit, ci în noi înşine.
A înceta să comunicăm cu cei care ne-au jignit sau ne-au supărat nu este o cale potrivită de
vindecare. Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să vorbeşti cu cel care te-a jignit, ajungi mult mai
repede la vindecare.
Rămânând izolat, există riscul ca adevăratele motive ale întristării tale să nu-ţi fie cunoscute, iar
propriile resentimentele să amplifice întristarea şi mânia pe care le simţi, otrăvindu-ţi sufletul.
Faţă de cel care ne jigneşte trebuie să arătăm bunăvoinţă şi chiar iubire, încercând să-l
iertăm mai întâi, rugându-ne pentru el. Nu acela trebuie învinuit, ci noi, pentru că l-am adus
poate în starea de a ne face rău. De foarte multe ori, jignirea naşte mânia, care se manifestă ca
ranchiună, ducând la apariţia tristeţii.
Cel cuprins de o astfel de stare (tristetea) este bine să nu se închidă în sine, să nu devină un
introvertit.
Cel mai bine ar fi dacă ar reuşi să-şi deschidă sufletul în faţa unui duhovnic, pentru a primi
ajutor. De mare importanţă este în această situaţie şi ajutorul celorlalţi, susţinerea lor, aşa cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „Întăriţi-l în iubire, ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de o
prea mare întristare şi să nu ne lăsăm copleşiţi de satana".
Leacuri:
1. citit Sfânta Scriptură, îndeosebi a psalmilor, însoţind această lectură cu rugăciunea;
2. cântarea adusă lui Dumnezeu cu toată inima poate alunga tristeţea cea pierzătoare;
3. Sfântul Ioan Scărarul: „cântarea şi compătimirea şi neagonisirea sunt sugrumarea întristării.

II.5. MÂNIA ȘI PASTORAȚIA CELOR MÂNIOȘI

Evagrie Ponticul spune despre mânie că este „o patimă extrem de acută, fiindcă se zice că e o
fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit sau a celui ce pare că
ne-a nedreptăţit; ea sălbăticeşte toată ziua sufletul, dar răpeşte mintea mai cu seamă la
rugăciuni, oglindindu-i faţa celui ce l-a întristat.
Mânia este o patimă extrem de periculoasă, pornită din puterea irascibilă a sufletului, folosită nu
împotriva diavolului şi ispitelor sale, ci împotriva semenilor. Există, aşadar, două feluri de
mânie:
• una bună şi mântuitoare,
• alta pătimaşă şi demonică.
Mândria pătimaşă îl face pe om să se comporte urât faţă de aproapele, să se răzbune pentru unele
fapte rele pe care le-a suferit, pe drept sau pe nedrept. Dar razbunarea trebuie lasata Domnului.
Cel ce se manie nu mai este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ci rob al diavolului,
pierzând astfel harul Sfântului Duh, Care este Duhul păcii şi al liniştii, fiindcă „mânia omului nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20).
Pasi catre tamaduire:
• e foarte important ca omul să-şi dea seama că ceea ce simte nu este un lucru firesc, că
este vinovat şi că, prin comportamentul său, Îl supără pe Dumnezeu şi pe semeni.
• trebuie făcut un efort ca primele manifestări ale mâniei să fie îndepărtate, prin aducerea
aminte de porunca lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alţii, de a fi milostivi, aşa cum şi El
este.
Iata ce sa nu facem:
• nu trebuie să ne mâniem nici atunci când am avea motive suficient de întemeiate să
o facem. Fiindcă duhul mâniei ne intuneca mintea si nu se va mai afla întru noi nici
lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii.
Capcană a mâniei: la început avem sentimentul că mânia pe care o simţim este un lucru firesc şi
chiar necesar, însă, treptat, ea ajunge să ne cuprindă sufletul şi să devină o ispită pătimaşă.
• A răspunde răului cu rău înseamnă a închide uşa vindecării acestei patimi. Răului
trebuie să-i răspundem cu blândeţea, bunătatea şi îndelungă-răbdarea de care suntem în stare,
pentru că numai aşa ne asemănăm lui Dumnezeu.
Ce sa facem? Omul mânios e bine să încerce să se liniştească, să-şi impună perioade de tăcere
sau însingurare, în care să mediteze şi să Îl roage pe Dumnezeu să aducă pacea şi liniştea în viaţa
lui
Capcană a mâniei : Pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi, nu numai că le păzesc patimile
nevătămate, ci le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci,
dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga
răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze.
• (Avva Dorotei) la manie sa nu spui nimic fratelui tau.
• (Avva Dorotei) adu-ţi aminte că fratele şi mădularul în Hristos şi chipul lui Dumnezeu e
ispitit de vrăjmaşul nostru comun, şi ai milă de el ca nu cumva robindu-l diavolul prin
lovitura iuţimii, să-l omoare cu ţinerea de minte a răului şi din negrija noastră să se piardă
sufletul lui pentru care a murit Hristos. Gândeşte-te că şi tu eşti supus la aceleaşi judecăţi
ale mâniei şi, cunoscând neputinţa ta, ai milă de fratele tău şi mulţumeşte că ţi s-a dat
prilej să ierţi, ca să-ţi fie iertate şi ţie de Dumnezeu cele mai şi mai multe.
 • (Avva Dorotei) Apostolul porunceşte să biruim răul cu binele, nu răul cu răul.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul sfătuieşte abţinerea de la vorbirea de rău a aproapelui, ca
mijloc de stingere a mâniei sau a urii simţite faţă de el
• (Maxim Marturisitorul) Vorbeste-l de bine in mod sincer pe cel pe care te-ai manieat si
roaga-te pentru el.
Capcană a mâniei : (Sf. Grigorie) „Atunci când cei mânioşi sunt cuprinşi de furia lor nu mai ştiu
ceea ce fac, pentru că sunt mânioşi. Uneori, însă, ceea ce este mai rău, e că ei suferă din vina lor
proprie. Nu de puţine ori, apoi, socotesc râvnă a dreptăţii chiar descărcările lor de mânie. Şi când
viciul se furişează în locul virtuţii, păcatele se săvârşesc fără teamă. Aşa, adeseori, cei blânzi
amorţesc prin dezgustul nepăsării, iar cei mânioşi se lasă, în schimb, înşelaţi de râvna falsă. La
virtutea celor blânzi se uneşte, pe ascuns, viciul; în schimb, la cei mânioşi viciile proprii se
socotesc drept virtuţi active şi foarte folositoare.
Conditii pentru a scapa de manie: tămăduirea de mânie nu poate fi realizată fără lepădarea
de alte patimi, care o provoacă şi o întreţin: lăcomia, iubirea de arginţi sau desfrânarea. Iar
cel ce nu le taie pe acestea nu poate ajunge la dragostea desăvârşită
• (Maxim Marturisitorul): „ ... Îndelunga răbdare, nepomenirea răului şi blândeţea o opresc
şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de oameni o micşorează

II.6. LENEA (DELĂSAREA) ȘI PASTORAȚIA CELOR LENEȘI = akedia

• Specifica mediului monahal: descrisă în literatura filocalică drept „demonul amiezii”,
care aduce ispita întristării, a plictiselii ce naşte deznădejdea în mântuirea proprie, lipsa dorinţei
de a lucra ceva bun sau de a te aşeza la rugăciune sau cântare, lâncezeala, neliniştea inimii şi
altele
• Monahul crede ca ce aface nu-l ajuta, ca ar trebui sa plece in alta parte, altfel nu va
progresa spiritual
• Akedia îl va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri
multe, şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără să afle numai unde se află mâncări şi băuturi
mai bune.
• Rezultatul este ca isi schimba modul de a trai, capata indeletniciri vatamatoare, până îl
scoate cu totul şi din cinul monahicesc
• Autorii filocalici vorbesc despre o trândăvie a firii, venită din osteneala firească, şi de
alta, care vine de la diavoli, ce se abate asupra omului chiar atunci când ar trebui să lucreze
• nu este exclusiv anahoretică sau monastică, ea fiind întâlnită, sub diferite manifestări, în
viaţa oricărui om. Akedia cuprinde toate puterile sufleteşti, stârnind şi celelalte patimi,
distrugând virtuţile existente. Acesta este motivul pentru care se spune despre akedie că nu poate
fi tămăduită printr-o virtute care să i se împotrivească direct şi care să o înlocuiască în
sufletul omului, aşa cum e posibil în cazul altor patimi.
Vindecarea presupune un efort susţinut, având ca început identificarea sau conştientizarea
patimii. Neavând, aşa cum spuneam, o pricină bine definită, e mai greu să fie identificată de cel
pe care îl stăpâneşte, acesta neînţelegând ce se petrece cu el, având mintea orbită şi puterea
slăbită. La originea unei astfel de stări poate sta frustrarea unei dorinţe neîmplinite sau a unei
nădejdi înşelate.
Akedia naşte în sufletul celui stăpânit de ea o cumplită nestatornicie şi lehamite faţă de locul în
care trăieşte şi, în general, faţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa lui.
Este amăgit că în altă parte i-ar fi mult mai bine şi determinat să-şi abandoneze lucrarea şi să
caute alte îndeletniciri care îi vor aduce fericirea dorită. Această stare e dublată de o închidere în
sine greu de schimbat, şi chiar de o inerţie care-l împiedică pe om să mai aibă orice fel de
comunicare cu exteriorul, să fie neliniştit şi anxios.
Akedia poate duce la somnolenta, moleseala sau la inceperea unor activitati care nu te ajuta sa
scapi de ea, cum ar fi vizitarea unor frati monahi.
Leacuri:
a. lupta e lungă şi e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă. Aşadar, răbdarea e un prim leac al
akediei.
b. nădejdea unită cu frica de Dumnezeu îl pot ajuta pe om să scape de deznădejdea şi depresia
care-l stăpânesc,
c. pocăinţa unită cu întristarea după Dumnezeu, străpungerea inimii şi aducerea aminte de
moarte
Amintirea morţii ne face să trăim fiecare zi ca pe ultima, pregătindu-ne pentru acest moment
printr-o vieţuire creştinească.
Cine se gândeşte că poate muri oricând şi că urmează o vreme a judecăţii, încearcă să se ferească
de păcat şi să nu lenevească, lucrând cele bineplăcute lui Dumnezeu.
Cine conştientizează şi crede acest lucru scapă mai uşor de patima akediei.
d. Sfinţii Părinţi recomandă pentru tămăduirea de akedie, aproape în unanimitate, lucrul
mâinilor (rucodelia).
e. De un mare ajutor pentru tămăduirea akediei, pe lângă aceste mijloace, este rugăciunea
sinceră şi curată, unită cu psalmodierea, însoţite, dacă este posibil, şi de metanii, care alungă
toropeala produsă de patima akediei.
Cum ne ferim de ea? Staniloae: „Să faci ceva, orice, să clădeşti o casă, să sădeşti un pom, să
creşti un copil, să ajuţi pe alţii... Să scrii o carte, să trăieşti pentru un scop. Asta-i deosebirea între
a trăi şi a vegeta, a fiinţa doar biologic, a-ţi îngropa talantul în pământ.
A nu face nimic este păcat, este rău, pentru că degradează esenţa fiinţei umane, a creaţiei divine.
Dacă reuşim să alungăm demonul trândăviei sau al akediei şi să dobândim pacea şi liniştea,
dobândim o stare greu de păstrat. Fără trezvia rugăciunii şi a faptelor bune, aşa cum spunea Sfântul
Grigorie cel Mare, încetul cu încetul, fiind părăsită râvna, se pierde şi paza binelui.
Sufletul care nu tinde cu putere spre cele înalte se destramă, târât nepăsător în abisul dorinţelor
sale şi, atâta vreme cât nu este ajutat cu vigoarea pentru a atinge ţintele înalte şi sublime, este
cuprins de foamea poftelor josnice.

II.7. SLAVA DEŞARTĂ ȘI PASTORAȚIA CELOR MÂNDRI

- este o patima greu de depistat
- "fiară cu multe capete”; se gaseste in literatura patristica sub mai multe denumiri si
manifestari: lăudarea, încântarea, iubirea de sine, făţărnicia, slava deşartă, mândria
- slava deşartă este atât de subtilă, încât chiar şi cel care păcătuieşte nu este conştient de ea. Prin
urmare, este un lucru anevoios, atât pentru preotul duhovnic, cât şi pentru cel care se
mărturiseşte, să-i descopere cauzele şi manifestările ei.
- slava deşartă îl atacă pe om din toate părţile şi cu toate mijloacele, atât trupeşte, cât şi
duhovniceşte
- „Acest păcat încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin
cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin
îndelunga răbdare.
- Cum anume? Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă, prin scumpetea hainelor,
încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe
prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut
împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi
închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl
slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată
îndeletnicirea dau prilej de război acestui drac viclean.
- lupta cu această patimă este neîncetată.
- nu exista o definitie clara a slavei desarte la Sfintii Parinti dar exista descrieri ale ei:
a. Sfântul Maxim Mărturisitorul: „mandria este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu şi
îndreptare spre un alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deşartă este cel ce
urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu şi care plăteşte prin ostenelile sale
laudele goale de la oameni".
b. Sfântul Ioan Scărarul: este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pradarea comorii,
nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei ... Ea e subţire, dar unelteşte împotriva a toată
osteneala şi a tot rodul.
- Unii Sfinţi Părinţi găsesc ca izvor al slavei deşarte iubirea trupească de sine (filavtia), pe care o
numesc „maica tuturor relelor”;
- Sfântul Maxim Mărturisitorul: din filatvie rezulta „cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt
şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte".
- Teodor al Edessei numeşte alte patimi care îşi au rădăcinile în iubirea trupească de sine, ca
mânia, întristarea, pomenirea răului, iubirea de plăcere şi îndrăzneala, concluzionând: „cel biruit
de ea e rob şi al celorlalte patimi”.
- Tot la Sfinţii Părinţi, găsim asocierea acestei patimi cu făţărnicia. O putem defini în termeni
moderni ca dedublare a personalităţii; se manifestă atât în relaţie cu semenii, cât şi faţă de noi
înşine. Omul stăpânit de ea îşi va trăi viaţa în funcţie de un anumit context sau altul, vânând doar
lauda oamenilor. Dar manifestările unui astfel de om nu îl reprezintă cu adevărat, ci sunt doar o
mască menită să ascundă adevăratul lui chip.
- Leac: nu numai sinceritatea faţă de semeni şi faţă de propria persoană îl va mântui pe om de
patima făţărniciei, ci, în primul rând, renunţarea la dorinţa de a fi slăvit de oameni. Făcând
astfel, omul trăieşte pentru celălalt, plinind porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele
- capatul slavei desarte este mandria care-l aseaza pe om in mijlocul existentei, uitând cu
totul de Dumnezeu.
Prin urmare, remediul principal este lepădarea de sine şi căutarea slavei lui Dumnezeu, iar
virtutea la care trebuie să ajungă omul, luptând cu această patimă este smerenia.
- rolul duhovnicului este să le arate tuturor, cu tact şi înţelepciune, că alergarea după lucrurile
lumeşti şi după lauda oamenilor este deşartă.
- Duhovnicul trebuie sa discearna motivatia adica gandul care a stat la baza unei anumite
manifestari.
- Uneori este chiar recomandat să încurajăm pe cel care este lipsit de încredere, deznădăjduit,
amintindu-i că este înzestrat de Dumnezeu cu daruri pe care este dator să le înmulţească spre
folosul semenilor şi spre lauda lui Dumnezeu, iar alteori trebuie să atragem atenţia celui care,
deşi aparent este virtuos, alunecă pe panta slavei deşarte, poate chiar fără să-şi dea seama
- Ioan Scărarul: in toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau
pentru altceva. Deci, când voim să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L
avem ca scop, ca privind pururea spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi
osteneala şi să pierdem şi răsplata.
- După ce devine conştient de existenţa şi de gravitatea acestei patimi, omul trebuie să ceară, în
primul rând, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare, cunoscând că numai harul Lui îl
poate tămădui.
Semnele străduinţei omului în lupta cu patima slavei deşarte sunt:
1. recunoaşterea greşelilor în faţa semenilor
2. neţinerea de minte a răului
3. facerea de bine în ascuns
4. lepădarea de slava omenească şi căutarea iubirii lui Dumnezeu şi a slavei Sale
5. practicarea virtuţii smereniei
! Sfântul Apostol Iacob zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (Iacob 4, 6).
De ce? Omul mândru uită de Dumnezeu, nesocoteşte poruncile Sale, vorbeşte defăimător despre
semenii săi, fiind adesea un răzvrătit şi un făţarnic, cu o încredere exacerbată în sine însuşi,
neştiind că, „cine se încrede în sine, se încrede în diavol. Căci acela îl face pe cineva să se
mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă".
Punctul de vedere corect ne este dat de Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit?
Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?”
Mândria anulează de cele mai multe ori tot efortul duhovnicesc pe care încearcă cineva să-l
realizeze. Hristos, poruncind ucenicilor Săi, spunea: „Când veţi face toate spuneţi: Slugi
netrebnice suntem” (Luca 17, 10). Prin aceste cuvinte, Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină
departe tare de această patimă.
Pasi spre vindecare:
Pasul 1. omul să (re)cunoască această patimă. Sunt mulţi oameni care nu numai că nu sunt
conştienţi că sunt stăpâniţi de patima slavei deşarte, dar nici nu sunt convinşi că este un păcat.
Omul contemporan este „educat” pentru a accede cât mai sus, în special din punct de vedere
material sau profesional. A fi pregătit cât se poate de bine într-un domeniu este un lucru bun în
sine, dar a te făli cu aceasta, ca şi când este exclusiv meritul propriu, nu poate duce decât la
patima mândriei.
Pasul 2: omul să-şi dea seama că prin harul lui Dumnezeu realizează orice lucru bun.
Pasul 3: ferirea de locurile, situaţiile şi persoanele care îl fac pe om să se mândrească.
Jean-Claude Larchet mentioneaza semne ale mandriei: încrederea în sine, mulţumirea de sine,
semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea ca
ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine, împotrivirea în cuvânt, voinţa de a-i învăţa pe alţii, de a
porunci, nesupunerea.
Pasul 4: adoptarea de atitudini contrare mandriei - urârea voii proprii, neîncrederea în propria
înţelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine şi, dimpotrivă, învinovăţirea de sine, lepădarea
împotrivirii în cuvânt, ferire de a învăţă şi de a porunci altora, care, toate, se împlinesc prin
ascultarea de părintele duhovnicesc.
Pasul 5: rugăciunea si recunostinta fata de Dumnezeu. Avva Dorotei: Cel ce se roagă
întotdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit
ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii
sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui Îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea,
tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui.
Smerenia ca antidot al mandriei si explicarea ei:
a. Sfântul Ioan Gură de Aur - să te micşorezi pe tine în chip voit: „Atunci eşti smerit când, deşi
ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi pe tine însuţi, te smereşti, te umileşti.
b. Arhimandrit Serafim Alexiev: dar smerenia nu înseamnă pasivitate indiferentă, ci „adâncime
în care, asemenea apelor unui ocean, se adună forţe uriaşe care luptă împotriva celor mai
puternici vrăjmaşi ai omului, patimile dinlăuntrul nostru"
Smerenia are 3 trepte descrise de Ambrozie de la Optina:
1. supunerea faţă de mai marii tăi,
2. supunerea faţă de cei care ne sunt egali nouă
3. supunerea faţă de cei mai mici decât noi, treapta cea mai înaltă a smerenie, pe care Avva
Dorotei o numeşte „smerenia desăvârşită a sfinţilor".
Însuşi Mântuitorul ne arată cum să te smereşti în faţa celor mai mici, când a spălat picioarele
ucenicilor la Cina ce de taină (cf. Ioan 13), îndemnându-i apoi: „Care între voi va vrea să fie
mare, să fie slujitorul vostru” (asta-i si reteta succesului in leadership, in opinia mea).
Mântuitorul ne arată că smerenia este cale spre mântuire: tâlharul de pe cruce, episodul cu
sutaşul din Capernaum (cf. Matei 8), precum şi alţi desfrânaţi, vameşi şi păcătoşi, cărora
Mântuitorul le-a iertat păcatele, pentru că au dat dovadă de smerenie.
Smerenia este cununa tuturor virtuţilor, singura armă în lupta cu cea mai aprigă dintre patimi
– mândria -, precum şi calea cea mai scurtă spre mântuire, deoarece „inima înfrântă şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi".

IV. CĂLĂUZĂ PENTRU DUHOVNICI - MĂRTURII DESPRE „SLUJBA DE PĂRINTE

DUHOVNICESC”
Nicodim Aghioritul:
a. Cum sa fie un duhovnic? -> Daca cineva dintre preoti vrea sa fie duhovnic, sa aiba o viata
spirituala mai sfanta decat a celorlalti preoti, fapte bune, patimile proprii invinse si vindecate, sa
fie povatuit doar de Duhul Sfant.
b. Care este misiunea unui duhovnic? -> Făcându-se mijlocitori între Dumnezeu şi oameni,
duhovnicii împacă pe oameni cu Dumnezeu dar trebuie sa stie cum.
c. Cum arata indeplinirea acestei misiuni? -> Ei sunt doctorii şi primitorii de oaspeţi pe care i-a
rânduit Domnul, după pilda Evangheliei, la sălaşul cel de oaspeţi al Bisericii, ca să poarte de
grijă de cei bolnavi, adică de păcătoşii aceia care sunt răniţi de tâlharii cei nevăzuţi, adică
diavolii. De aceea este mare trebuinţă ca ei să cunoască ce răni se cuvine să fie arse, care să fie
tăiate şi la care să pună pansament. Apoi să cunoască la care oameni să folosească vin şi asprime,
şi la care să întrebuinţeze untdelemn şi blândeţe.
d. Cum trebuie primit pacatosul care se intoarce?
1. Ca un părinte trebuie să primeşti pe păcătos cu braţele deschise, aşa cum Părintele cel ceresc
a primit pe fiul cel desfrânat, fără a-l certa sau a te scârbi de dânsul, pentru păcatele lui.
2. Ca un doctor trebuie să vindeci rănile lui cu untdelemn şi cu vin, adică cu iubire de oameni şi
cu rânduire de canon, după pilda celui ce a căzut între tâlhari.
3. Iar ca un judecător, hotărârea ta trebuie să fie foarte dreaptă şi nu înşelată de daruri sau de
frică, sau de prietenie, sau de vreo altă patimă, ca să fie neclintită pe pământ şi în cer.
e. Ce face cu pacatele ce i s-au spovedit dupa ce le-a auzit? -> le ia cu sine in mormant, chiar de
ar fi amenintat cu moartea.
> Cum se poate forma un duhovnic model? (Ilarian Felea)
1. duhovnicia este întâi de toate vocaţie sau dar de la Dumnezeu,
2. apoi ucenicie îndelungată pe lângă duhovnici experimentaţi,
3. şi abia în rândul al treilea studiul cărţilor de pastorală şi psihologie.
Mărturie despre Părintele Paisie ca model de duhovnic: „La spovedanie, de obicei, era
măsurat. Nu ţinea mult, mai ales pe cei cunoscuţi, nici nu stăruia în păcatele mici, nici nu cerea
să citească fiecare spovedania după hârtie. Nici nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele
mari cum că nu-l mai iartă Dumnezeu. Ci cu cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, deschidea
inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă, convingea pe fiecare să
se pocăiască, să părăsească păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în
păcate mari, ca: necredinţa în Dumnezeu, avort, divorţ, influenţă sectară, beţie, desfrânare şi
certuri în familie. La urmă întreba de fiecare dată dacă mai are ceva pe cuget şi, după ce făgăduia
că-i pare rău pentru păcate, că le părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea rugăciunea de iertare şi
dezlegare”.
> Cum se gaseste un duhovnic bun? (Paisie Olaru) „să caute cu credinţă şi vor găsi şi să ceară
de la Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi şi le va da”.
> Care sunt calitatile unui duhovnic bun? (Paisie Olaru) să fie mai întâi om de rugăciune, să
iubească biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele
lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani
şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la
nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti”.
> Cum sa fie duhovnicul cu cei ce vin la el? (Arsenie Papacioc) Duhovnicul trebuie să fie
iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi, când au venit la
tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de
conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea.
!!! Il invata pe om sa NU se identifice cu pacatul pe care l-a facut (Arsenie Papacioc): Să-l
convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se spovedeşte acum.
Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă
nimeni că de ce este ud; bine că a scăpat de pieire.
> Cum il faci pe om sa-si deschida inima catre duhovnic cand se spovedeste? (Arsenie
Papacioc) Vorbindu-i blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării
păcatelor.
> Care sunt indatoririle duhovnicilor catre fiii duhovnicesti si invers? (Părintele Ilie Cleopa)
„Duhovnicul are mare datorie faţă de fiii săi duhovniceşti, de a-i supraveghea, de a-i învăţa
pururi şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Iar fii duhovniceşti au şi ei datoria de a
asculta învăţăturile duhovnicului lor, de a-i cere întotdeauna sfat şi binecuvântare pentru toate, de
a-şi face canonul rânduit, de a se sili spre îndreptarea lor şi de a se ruga pentru părintele lor
duhovnicesc”.
> Capcane in misiunea duhovnicului venite din partea celor care se spovedesc la el (Părintele
Ilie Cleopa):
- spovedesc fiii duhovnicesti ai altor duhovnici (asta-i permis doar daca duhovnicul aceluia a
murit sau i-a dat binecuvantare pentru acest lucru)
- spovedesc oameni despre care nu stiu ca se spovedesc si la alti duhovnici asa ca nu-i cunosc
complet ca sa le dea sfaturile sau canoanele cele mai bune
- sunt prea blanzi, nu dau canon si primesc prea lesne la impartasit
- au fii duhovnicesti care-si spun repede pacatele in speranta ca parintele duhovnicesc nu le va
baga de seama pe toate
- au fii duhovnicesti care nu isi spun toate pacatele, mai ales cele mai grave
> Raspunderea duhovnicului (Arsenie Papacioc): Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de
mare, gândind că mântuirea creştinului este condiţionată de a fi dezlegat de păcate. Ce imensă
obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti zilele! Răspunzi nu
numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul; trebuie să se gândească
asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaşte, de a
lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi mereu în binecuvântare”
> Ce sa ceara duhovnicul pentru fiii duhovnicesti in rugaciune? (Andrei, Arhiepiscopul Alba
Iuliei) -> Izbăvirea de ispite sau puterea de a le birui? Avva Varsanufie era de părere că noi
adesea nu ştim ce ne este de folos şi cerem un lucru în locul altuia. De aceea e bine să-i cerem lui
Dumnezeu ceea ce-i mai folositor pentru cel în cauză. Dacă-i este folositoare izbăvirea din ispite,
să-l izbăvească. Dacă ispitele îi sunt folositoare, să-l ajute să le poată birui. Totul e bine să
rămână în voia lui Dumnezeu.
> Cele trei harisme speciale care-l disting pe parintele duhovnicesc (Kallistos Ware):
1. clarviziunea şi discernământul, cu alte cuvinte capacitatea de a străbate intuitiv până în
realităţile tainice ale inimii celuilalt, de a înţelege lucrurile ascunse pe care nici măcar el nu le
cunoaşte.
2. capacitatea de a iubi pe ceilalţi şi de a face suferintele altora ale sale.
3. puterea de a transfigura mediul uman, material şi nematerial. Bătrânul (duhovnicul) îi ajută în
general pe ucenicii săi să perceapă lumea aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi aşa cum Dumnezeu
vrea ca ea să fie odată.
> Cum functioneaza ascultarea de duhovnic? (Kallistos Ware)-> „Datoria părintelui
duhovnicesc nu este de distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta să vadă el însuşi adevărul. Nu să
suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea să se descopere pe sine însuşi, să crească
până la deplina maturitate şi să devină ceea ce este în realitate. Dacă în anumite situaţii părintele
duhovnicesc cere o ascultare necondiţionată şi în aparenţă oarbă de la ucenicul său, aceasta nu se
face ca un scop în sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de terapie de şoc este de a-l
elibera pe ucenic de eul său neautentic şi iluzoriu ca să poată apoi ajunge la adevărata libertate.
Părintele duhovnicesc nu-şi impune propriile sale idei şi virtuţi personale, ci îl ajută pe ucenic
să-şi găsească vocaţia sa proprie exclusivă. (...) În ultimă instanţă, ceea ce dă părintele
duhovnicesc ucenicilor săi nu este un cod de reguli scrise sau orale, nici un ansamblu de tehnici
meditative, ci o relaţie personală.
> Conteaza varsta preotului duhovnic? Nu, conteaza experienta lui, conteaza ca sufletului
omenesc neliniştit duhovnicul Îl va împărtăşi pe Hristos atât de mult cu cât Îl are în inima lui
însuşi; Sfântul Vasile cel Mare: „Vindecarea cu iscusinţă a păcatului se realizează de cel care
iubeşte sincer”.
> Capcana comparatiei mandre cu fiii duhovnicesti pacatosi: (Gheorghios Metallinos)
Duhovnicul «nu încetează nicio clipă să creadă în ticăloşia lui, mărturisind ca Pavel:
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Dacă n-a înaintat în smerenie există riscul să se
confrunte cu una din cele mai înfricoşătoare ispite. Poziţia sa faţă de omul zdrobit şi de cele mai
multe ori literalmente disperat poate crea în el o atitudine de înălţare de sine şi superioritate. Se
poate considera un stăpân puternic” (are „puterea” să ierte şi să impună pedepse) simţindu-se pe
sine ca judecător, iar pe cel care se mărturiseşte ca acuzat, iar nu ca „împreună rob” cu el.
Smerenia însă înseamnă să aibă conştiinţa că aşa cum în dumnezeiasca Euharistie îi „împrumută”
lui Hristos mâinile şi gura lui (cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur), la fel şi aici el „iartă” fără
să se substituie Celui Care dă harul»
> Duhovnicul trebuie sa traiasca in Traditia Bisericii: Trebuie să-şi însuşească cel dintâi credinţa
sobornicească a Bisericii şi să formeze în el etosul sobornicesc, făcându-se prin harul lui
Dumnezeu un om sobornicesc, adică adevărat şi desăvârşit, ca să-i poată călăuzi şi pe alţii la
curăţie şi desăvârşire.
> Ce se intampla daca duhovnicul nu da sfaturi provenite din Traditie? Fără scufundarea
permanentă în Tradiţie, pătrunde însă o interpretare subiectivă, care vine din patimi şi necurăţia
lăuntrică.
> Plierea pe nevoile individuale ale fiecaruia -> „Duhovnicul nu are menirea de a da învăţăminte
teoretice şi generale; el trebuie să găsească în primul rând acea învăţătură care se potriveşte cel
mai bine omului pe care îl are în faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi activitatea sa,
se posibilităţile şi de dificultăţile sale şi, mai ales, de felul bolii de care suferă. Este de dorit, de
aceea, ca duhovnicul să-l cunoască bine pe penitent şi să urmărească evoluţia stării lui lăuntrice,
ca să poată judeca în mod corect situaţia în care se află şi cum poate evolua, în rău sau în bine,
boala lui. De aceea, credincioşii sunt sfătuiţi să se spovedească întotdeauna la acelaşi preot”.

Darul pocaintei
Ilarion Felea: „Calea Pocăinţei o deschide convertirea inimii. Pocăinţa cea mai bună este aceea
care începe şi se sfârşeşte prin convertire, prin dezbrăcarea de o haină veche şi renaşterea la o
viaţă trăită sincer după canoanele credinţei creştine ortodoxe. Îndepărtarea Mărturisirii păcatelor
din cadrul practicilor Bisericii creştine este o greşeală ce nu se justifică nici biblic, nici istoric şi
nici psihologic. Convertirea la Pocăinţă este fructul emoţiilor şi al cunoştinţelor religioase dar,
mai presus de toate, este descoperirea dragostei, atingerea tainică de Duhul lui Dumnezeu care
trage spre sfinţenia Sa sufletele dornice de mântuire. Pocăinţa deschide uşa virtuţilor, fiindcă
include în sine credinţa, speranţa şi iubirea creştină. A trăi în sentimente şi acte de Pocăinţă,
înseamnă a trăi în virtute şi, deci, a evita păcatul”.
Trebuie să ştii ca duhovnic şi părţile pocăinţei, care sunt: zdrobirea inimii, mărturisirea şi
împlinirea canonului” (Nicodim Aghioritul)
> Ce trebuie intrebat penitentul pentrru a intelege gravitatea faptelor lui? (Nicodim Aghioritul):
1. Cine? Adică cine este cel ce a făcut păcatul. 2. Ce? Adică ce păcat a făcut. 3. Pentru ce l-a
făcut? 4. Cu ce l-a făcut? 5. Când l-a făcut? 6. Unde ce l-a făcut? 7. De câte ori l-a făcut?
> Este datoria duhovnivului sa intrebe penitentul despre pacatele savarsite? Nu, este datoria
penitentului de a-si spune singur pacatele. Nicodim Aghioritul: Spovedindu-se, trebuie singur
să mărturisească păcatele sale, ca să ia şi iertarea acestora, că aşa porunceşte şi Dumnezeu:
Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Pentru acesta şi tu, fiule, spre
ruşinarea păcatului şi a diavolului, spune tu singur fărădelegile, ca să te îndreptezi.
> Dar ce se intampla in practica? „De multe ori, din cauza ruşinii şi a sfielii, chiar penitentul
care-şi face mărturisirea exploziv, întrebuinţează formule, construcţii şi înlănţuiri dintre cele mai
eufemistice şi mai evazive. Printre aceste lacune de expunere, duhovnicul poate desluşi uneori
adevărul întreg şi curat; alteori însă sensul este ambiguu şi neprecis. De aceea, atât pentru
orientarea lui exactă, cât şi pentru a provoca pe cel care se spovedeşte la o mărturisire
acuzatoare pentru el însuşi şi deci cu caracter adevărat de pocăinţă, duhovnicul va trebui să
recurgă la întrebări, pentru a-i înlesni acest gest” (Părintele Petre Vintilescu)
> Duhovnicul trebuie sa invete pe penitent sa se pregateasca pentru a se spovedi. De ce? Altfel se
poate intampla ca cel ce vine la spovedit sa se declare nevinovat de niciun pacat. În cazul acesta
ispitirea prin întrebări este inevitabilă” (Părintele Ilarion Felea)
> Cum adresam intrebarile? (Ilarion Felea) să se facă prieteneşte, cu duhul blândeţii şi al
bunătăţii, cu mare prudenţă şi cuviinţă şi să nu intre în amănunte ce nu ţin de Taina Mărturisirii.
Cu alte cuvinte, să se ferească de cele două excese: spovedirea superficială şi grăbită şi
spovedania prea scrupuloasă şi prea minuţioasă, ca să nu facă din ea nici lucru de clacă, nici de
tortură. Penitenţilor care au făcut o Spovedanie sinceră şi totală le acordă dezlegarea, celor
nedemni le-o refuză sau le-o amână”
> Importanta canonului (Ilarion Felea): „Vindecarea duhovnicească se face prin sfaturi şi
canoane de Pocăinţă. (...) Taina Pocăinţei, fără aplicarea severă sau îndulcită a canoanelor, nu dă
roadele cuvenite. Păcatul nu se cere numai să fie iertat, ci şi ispăşit. Fiindcă sufletul păcătosului
nu are linişte, nici bucurie şi pace lăuntrică, până ce nu împlineşte o faptă bună, contrară
păcatului săvârşit. ! Fără canoane de Pocăinţă, oamenii vinovaţi de păcate grele nu simt efectul
iertării divine, nici uşurarea conştiinţei, nici îndreptarea vieţii !”
> Cum tratam „Recidivistii” ? (Staniloae) Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviştii în
aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă
stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului şi nu-l face iarăşi un om cu
adevărat nou”.
Ce ne ofera spovedania?
a. restabilirea comuniunii cu Biserica si cu Hristos
b. obiectivitate -> Prin spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici ce primim o
învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă, externă asupra faptelor noastre,
nepotrivită nici pe partea cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape
întotdeauna, când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru (Părintele Dumitru Stăniloae)
c. siguranta psihologica si emotionala: „(Duhovnicul) este omul în faţa căruia poţi plânge fără să
te simţi umilit. E omul în faţa căruia poţi plânge de mila ta, te poţi răzvrăti împotriva ta, te poţi
acuza fără teama de urmări, te poţi pedepsi numai spre îndreptare, te poţi smeri cu adevărat fără
teama că vei fi dispreţuit, te poţi simţi iubit, îţi poţi reface încrederea în bine, adevăr şi dreptate,
şi în puterea şi iubirea lui Dumnezeu. (Antonie Plamadeala)
d. te ajuta sa constientizezi: faptele tale, vorbele, gandurile, binele pe care ai fi putut sa-l faci si
nu l-ai facut, sa fii atent la ele, sa le gandesti, sa tragi concluzii si pe baza lor sa incepi sa te
schimbi.
e. sansa de a vorbi deschis: (Arsenie Papacioc) Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul
să vină la el liber, ca la un mare prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi.
Trebuie apreciat, şi să ştie de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar
pentru toată existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei (pentru ca
prin ea incepi sa-ti schimbi viata).
f. sansa de a fi corectat cand te spovedesti in mod gresit sau cu indiferenta (Papacioc (penitentii)
riscă să nu se spovedească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi. Aceştia
trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de
înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine,
împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri ... Căci e mare păcat ascunderea păcatelor
sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului
Judecător, acestea numindu-se furtişag de cele sfinte sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel
primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
> Sfaturi pentru pregatirea spovedaniei:
a. sa-ti scrii zilnic pacatele facute.
b. sa nu neglijezi pacatele mici. Lasate nespovedite mult timp, el incalca vocea constiintei
definitiv si omul pierde busola morala.
Alte capcane de care sa se fereasca duhovnicul:
- sa nu desconsidere pacatele mici spovedite de credinciosi de parca nu ar conta => omul va
pleca dezamagit si nemultumit.
- este mai bine ca preotul să nu săvârşească Taina Spovedaniei decât să o săvârşească defectuos,
adică în grabă şi cu indiferenţă. În momentul Mărturisirii judecat nu e numai cel care se
mărturiseşte, ci şi cel care mărturiseşte. E un moment înfricoşător pentru amândoi. Dintr-o
mărturisire care se face cu tihnă şi iubire pot să apară multe lucruri bune.
- duhovnicul sa nu creada ca iertarea pacatelor este tot ce are de facut la spovedanie ->
Convertirea – metanoia – trebuie să fie reconcilierea cu adevăratul eu al fiecăruia. Păcatul –
hamartia – este o alegere rea, un eşec în a atinge ţinta şi obiectivul adevărat, este ceva calculat
greşit, ceva îndrumat greşit, şi aceasta datorită alegerii deliberate contra firii. Prin urmare, cel
păcătos nu acţionează autentic şi nici nu există autentic. Cel păcătos are trebuinţă să fie „întors
din drum”, să fie reorientat, revitalizat, are nevoie constantă de tămăduire. Aceasta a fost
întotdeauna una dintre slujirile terapeutice de bază ale bisericii, deşi pentru mulţi creştini ea a
fost concepută drept o metodă limitată şi simplistă de dobândire a iertării.

CANONUL DE ÎNDREPTARE CA MANIFESTARE A POCĂINŢEI

- Alta capcana: duhovnicii , la patimile pe care le au şi ei fac pogorăminte mari, iar la patimile pe
care nu le au, fac mustrarea necesară.
> Cum se da canon celui care are pacate multe si le repeta?: (Sf. Nicodim Aghioritul) Dacă cel
ce se pocăieşte are multe păcate, canoniseşte-l pe cel mai mare , adică pe cel ce are canon de mai
mulţi ani... Dacă se va depărta o vreme de la păcatul pe care l-a spovedit, şi va cădea iarăşi în
acelaşi păcat, să pui începătură la anii canonului. Dacă va cădea în alt păcat, trebuie să socoteşti
care are mai mulţi ani: canonul pe care îl avea nesăvârşit, sau păcatul cel de curând făcut.
> Canonul si pericolul de moarte: Dacă cel ce se pocăieşte se află încă sub canon şi se va afla în
primejdie de moarte, se împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine, de nevoie. Dacă se va însănătoşi,
începe iarăşi canonul de acolo de unde l-a lăsat mai înainte de a se împărtăşi.
- sfaturi despre nelegarea celor veniti de departe a se spovedi-> Părintele Paisie „sfătuia pe
duhovnicii mai tineri din mănăstire, zicând: - Să nu legăm la spovedanie oamenii care sunt cu
păcate mari şi care sunt de departe. Ci să-i trimitem să se spovedească la preoţii lor, ca să nu
rămână legaţi de noi”.
> Ce este canonul? Pr. Petre Vintilescu: Spre deosebire de sfatul duhovnicesc, canonul
reprezintă un mijloc pozitiv mai dur pentru continuarea, adâncirea şi desăvârşirea pocăinţei,
cerută de natura specială a anumitor păcate.
> Care este rostul canonului? Deşteptarea pocăinţei şi punerea ei în funcţiune în condiţiile unei
conştiinţe drepte şi sigure, iată cel dintâi şi fundamental scop al canonului la spovedanie.
> Cum se da canonul? (Ilarion Felea) Canoanele de Pocăinţă se impun după greşeală şi după
putere , în raport direct proporţional cu gravitatea ranei, cu intensitatea pocăinţei şi cu
posibilitatea împlinirii lor. Indulgenţa e recomandată totdeauna când se dă dovadă de căinţă şi
îndreptare sinceră, aşa după cum asprimea este la locul ei când penitenţii nu arată semne şi
sentimente de îndreptare”.
Cum poate face duhovnicul ca penitentul sa accepte canonul?
a. (Ilarion Felea) "La aplicarea canoanelor, duhovnicul nu poate uita că nu este numai judecător
şi doctor, ci mai ales părinte iubitor şi dezinteresat. Credincioşii să vadă în el pe omul lui
Dumnezeu, pe liturghisitorul mântuirii şi pe cel mai mare binefăcător al fericirii lor. Atunci şi
numai în aceste condiţii se apropie enoriaşii de el cu toată încrederea, îşi descoperă în faţa lui
tainele conştiinţei cu toata sinceritatea şi el va putea pătrunde şi sluji în inima lor, ca în altar”.
b. (Staniloae) Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărţi duhovniceşti, prin
urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă
sfaturile cele mai eficiente, ci şi să le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase
convins să le urmeze.
> importanta legaturii dintre duhovnic si penitent: (Staniloae) duhovnicul trebuie să rămână într-
o legătură sufletească cu el, sau într-o prietenie duhovnicească, care ea însăşi îi poate fi aceluia
de mare folos. (pentru a lua pulsul pocaintei si a-i supraveghea si indruma progresul).
Exceptii de la oprirea de la Impartasanie (Ilie Cleopa):
a. Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtăşi cu pogorământ numai în
caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie, internare în spital pentru mai mult
timp.
b. femeile însărcinate se pot împărtăşi în luna a 9-a, orice oprire canonică ar avea, cu condiţia
ca după naştere să ţină în continuare canonul dat de duhovnic.
- cei care refuza orice canon la Spovedanie nu pot fi dezlegati !
> Cum nu trebuie inteles canonul!? Canonul în mărturisire are un rol corecţional şi pedagogic.
(…) Să nu se înţeleagă însă că Ortodoxia acordă canonului rol ispăşitor, juridic, precum se
întâmplă în teologia romano-catolică.
> Moduri alternative de intelegere a canonului (Arsenie Papacioc) Duhovnicul ce canon dă, de
nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp şi
chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă
nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi
putut să faceţi canonul, sau nu aţi vrut.
> Capcana neprimirii indelungate la Sf. Impartasanie: (Papacioc) El (penitentul) poate să se
obişnuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai interesează (…) Trebuie urmărit un canon pe care să-l
facă zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de
multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citeşti cutare... Fiul o face din
obligaţie, nu o face să se vindece, dacă face. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai
faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi atunci tu te găseşti un luptător cu
sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit.
> Capcanele canoanelor care constau in rugaciuni lungi: (Papacioc) După ce îşi face pravila,
omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru
o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp şi orice
suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea.
Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. ... (pentru ca putini isi fac canonul) nu prea sunt de
părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai
raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi
angajează toată fiinţa ta: Of, Doamne!, şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl
nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis repede.
> Rolul duhovnicului fata de bolnav: (Nicodim Aghioritul) sa mearga la bolnav "chiar şi la
miezul nopţii, dacă va şi ploua sau va ninge", sa-l incurajeze, sa-i spuna sa-si ia medicamentele,
sa-i spuna ca bola il curata de pacat, sa-l spovedeasca si impartaseasca, sa-l intareasca daca este
pe moarte pentru ca diavolul va incerca sa-l faca pe om sa deznadajduiasca la sfarsitul vietii de
mantuirea lui. Sa nu moara neiertat si neimpartasit!
> Scurtarea timpului de oprire de la impartasire se face in functie de pocainta si vindecarea lui ->
(Teofil Pârâian) Atunci când simt o schimbare spre bine la credincioşi, nu aştept trecerea anilor
sau împlinirea sorocului, ci dau dezlegare la Sfânta Împărtăşanie înainte de termenul stabilit în
prealabil.
> Dezlagare si impartasire in cazuri extreme: (Papacioc) "M-am dus la o mănăstire unde aveam
doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la mânăstire, şi i-am întrebat: cum canonisiţi? Zice: noi, pe
cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Şi ce faceţi cu ei, îi trimiteţi la Arsenie?
Nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi”.
> Ce facem in situatii neclare legat de dezlegare si impartasire? Cum gandim situatia ca sa
ajungem la o concluize buna pentru mantuirea penitentului? (Papacoic) Şi mereu trebuie să ne
întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta?
> Cat de des sa impartaseasca duhovnicul pe credinciosi? Iata 2 extreme:
a. Paisie Olaru: Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa
spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie
este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi
sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă cu post şi rugăciune
cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie.
b. Andrei, Arhiepiscop al Albei Iulia: S-a ajuns, pe măsură ce a slăbit râvna credincioşilor, la o
foarte rară împărtăşire. Biserica s-a văzut nevoită să stabilească o normă minimă: cele patru
posturi de peste an. Pentru mulţi însă acest minim recomandat a devenit lege, ba unii se
împărtăşesc doar în postul Sfintelor Paşti. Această stare este nefirească. Când preotul iese cu
potirul şi zice: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!, şi nu se
apropie nimeni, este semn că au pierdut creştinii sensul Liturghiei, care are ca punct culminant
tocmai împărtăşirea cu Hristos”.