I.

POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care
este creată după chipul lui Dumnezeu. Dar atât de mult ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea , încât le
considerăm fenomene „naturale”. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o dezordine a creaţiei şi un
obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire
faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea „şarpelui”, prin care a lucrat diavolul (Apoc. 12, 9).
Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din
interiorul omului; din cauza păcatului omului, şi „pământul va fi blestemat” (Fac, 3, 17).
Din cartea Facerii se vede că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu
poate fi ridicat spre viaţa cerească. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu”,
pentru că aceata este înscrisă în crearea omului „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, însă metoda sau
calea aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi
neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim).
Omului i se dă pământul spre stăpânire şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
toată creaţia, când acesta împlineşte voia lui Dumnezeu, dar şi blestemul, când omul rupe comuniunea.
În VT, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege
(Ieşirea 20, 20), răzvrătire, nelegiuire, rătăcire, nerespectarea celor sfinte (Levitic 4, 2). Tot VT ne arată
chipuri de pocăinţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive.
În NT, păcatul este un principiu al înstrăinării omului de Dumnezeu (Romani 6, 12), e lipsă de evlavie,
necredinţă, incapacitate de simţire spirituală, degradare morală şi spirituală, cooperare a omului cu diavolul,
nedreptate, nelegiuire, fărădelege.
După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu, păcatul înstrăinează şi
însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu. În loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează
scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva, iar Eva pe șarpe (Fac. 3, 13).
În Sfânta Scriptură, „plata (sau consecinţa) păcatului este moartea” (Romani 6, 23), iar singurul
remediu pentru păcat este pocăinţa urmată de iertarea păcătosului.
Păcatul este cădere şi moarte, pocăinţa este ridicare şi viaţă. mântuirea pe care Dumnezeu o propune
oamenilor înseamnă, de fapt, eliberarea şi vindecarea de păcat şi de moarte. Dumnezeu nu voieşte moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 33, 11).
În NT, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul încep propovăduirea lor cu îndemnul: „Pocăiţi-
vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a
iertării păcatelor.
Sfântul Ioan Botezătorul predică pocăinţa şi cheamă la botezul pocăinţei, pentru a arăta că este nevoie
să ne recunoaştem păcatele şi să ne curăţim de ele. Hristos intră în apele Iordanului pentru a arăta că vrea să
aducă lumii vindecarea de păcat, pornind din interiorul ei. Prin Botezul pocăinţei şi prin harul curăţitor al
Sfântului Duh, fiecare om redevine fiu iubit al lui Dumnezeu. De aceea, Biserica spune în Simbolul de
credinţă: „mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să
fie”.
Fără această naştere din nou, omul nu poate intra în Împărăţia cerurilor (cf. Ioan 3, 5). Răstignirea
Mântuitorului este urmarea păcatului oamenilor.
Taina Crucii, ca iubire mai tare decât moartea, a fost anticipată de Mântuitorul Hristos când a instituit
Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie. Prin cuvintele Sale: „Luaţi, mâncaţi...” (Matei 26, 27-28),
Mântuitorul arată că scopul ultim al jertfei Sale este iertarea păcatelor. Pri Sf. Euharistie se oferă celor ce cred
în El puterea de a birui păcatul și moartea. Sf. Părinţi au arătat că în Sfânta Euharistie omul are acum acces
la Pomul Vieţii (Sf.Isaac Sirul), fiindcă iubirea lui Dumnezeu arătată în Hristos este izvorul vieţii veşnice.
 I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu
Taina mântuirii noastre în Hristos, ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, a fost pe deplin dăruită de
Hristos ucenicilor Săi şi Bisericii, după Învierea Sa din morţi.
Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se
propovăduiască în numele Său pocăinţa: spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la
Ierusalim” (Luca 24, 46-47).
După Învierea Sa din morţi, Hristos dăruieşte ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele: „Cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Această putere
dumnezeiască şi mântuitoare de a ierta păcatele, a fost făgăduită mai înainte lui Petru şi celorlalţi apostoli când
le-a zis că le dăruieşte cheile Împărăţiei cerurilor, astfel că orice vor lega pe pământ să fie legat şi în ceruri
(Matei 18, 18).
În cazul tâlharului de pe cruce că pocăinţa i-a deschis acestuia uşile Împărăţiei cerurilor, iar acum
vedem că puterea de a ierta păcatele, dată Bisericii de către Hristos, este numită „cheile Împărăţiei cerurilor”.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, iar pocăinţa ne întoarce spre Dumnezeu. Sfânta Împărtăşanie ne
uneşte cu Dumnezeu Fiul.
Păcatul (gr. hamartia), are înţelesul de eşec; în limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea
unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Aşadar, când omul
păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu, pentru că păcatul se opune sfinţeniei.
Sunt două feluri de căderi: căderea de la dreapta credinţă (erezia sau ateismul), când nu mai mărturisim
credinţa ortodoxă, şi căderea de la dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când încălcăm porunca iubirii faţă de
Dumnezeu şi de aproapele. Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire faţă de El, aceasta fiind cea mai mare şi
cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău (Luca 10, 27).
Pocăinţa (gr. metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi, e vorba de o schimbare de atitudine
a minţii. Examinarea interioară a conştiinţei este necesară ca o conştientizare a stării noastre duhovniceşti
de cădere şi, în acelaşi timp, ca dorinţă de ridicare şi de vindecare. Pocăinţa noastră aduce bucurie lui
Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. (Luca 10, 15).
Demonii caută să-i piardă pe oameni prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.
Evagrie Ponticul: „gândurile sunt în număr de 8: 1 gandul lacomiei, 2 curviei, 3 iubirii de arginți, 4 tristeții, 5
al mâniei, 6 al akediei, 7 al slavei deșarte, 8 al mândriei”.
Viaţa creştinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de Satana şi o unire cu Hristos, după
cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.
Taina Pocăinţei este Taina căinţei pentru păcat, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării de păcate.
În limba română, cuvântul spovedanie nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a Pocăinţei, fiindcă nu e vorba
doar de mărturisirea păcatelor, ci şi de-a primi iertarea păcatelor. Taina Spovedaniei trebuie înţeleasă ca taina
mărturisirii şi iertării păcatelor şi ca taină a împăcării sau a reconcilierii.
Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare: mărturisirea păcatelor,
primirea iertării pentru păcate sau dezlegarea de păcate şi împăcarea sau reconcilierea cu Dumnezeu, cu
Biserica şi cu noi înşine, cu propria noastră conştiinţă. Deci, Taina Pocăinţei este o lucrare de înnoire,
renaştere şi creştere spirituală.
Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă acţiune juridică de iertare exterioară, ci este o lucrare harică,
început pentru o schimbare interioară. Pocăinţa sinceră şi fierbinte este o refacere a comuniunii de iubire cu
Dumnezeu – Tatăl, este o reînfiere spirituală. Prin Botez primim iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor
personale, dar şi înfierea prin harul Sfântului Duh (Ioan 1, 12). Iar păcatele pe care le-am săvârşit după Botez
trebuie curăţite prin „Botezul lacrimilor.
Când ne pocăim facem închinăciuni (metanii) întrucât recunoaştem că suntem oameni căzuţi, traşi prea
mult spre pământ, dar şi că dorim să ne ridicăm spre cele cereşti şi veşnice. Metaniile exprimă atât smerenia
păcătosului, cât şi speranţa ridicării şi mântuirii lui.
În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoşi au devenit, prin multă pocăinţă, sfinţi vindecători,
păstori duhovnicești. Fericitul Augustin: „Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi”. Sf. Pavel
după ce a prigonit Biserica, s-a convertit la creştinism şi s-a pocăit, iar apoi a întors toate energiile spre a
mărturisi pe Hristos şi Evanghelia Lui. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare
misionar al ei; această schimbare radicală a felului omului de a fi, de a vieţui, este în primul rând lucrarea
Duhului Sfânt.

I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii

De ce Taina Pocăinţei precede Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii?
Sfânta Taină a Pocăinţei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că nu Dumnezeu judecă
pe om, ci omul însuşi se judecă pe sine, iar cei care se judecă sau se acuză pe ei înşişi aici şi acum nu vor mai
fi judecaţi atunci. Iar Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului din Împărăţia lui Dumnezeu.
Însă, de prânzul acesta ceresc sufletul nu se poate apropia decât în haină de nuntă, în haină curată. Iar această
haină curată se dobândeşte o singură dată prin Botez, dar se curăţă apoi des prin Pocăinţă.
Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică,
Didahia (sec. I), spune despre pocăinţă: „În biserică să-ţi mărturiseşti păcatele.; „Adunându-vă în ziua
Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai înainte v-aţi mărturisit greşelile, ca să fie curată Jertfa
voastră.”
Biserica Ortodoxă arată că pocăinţa sau mărturisirea păcatelor este pregătire pentru împărtăşire. De
aceea, postim şi ne spovedim înainte de-a primi Sfânta Împărtăşanie, iar perioadele de post şi pocăinţă sunt
perioade de împărtăşire mai deasă. Toate rugăciunile ortodoxe dinainte de împărtăşire sunt rugăciuni de
pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru
binefacerile pe care le aduce aceasta pentru mântuirea sufletului.
Nu deasa sau rara împărtăşanie ne duce la dobândirea mântuirii, ci împărtăşirea cu pregătirea
necesară, din care nu poate fi exclusă Taina Pocăinţei. Pr. Paisie Olaru: „Nu deasa împărtăşanie ne duce la
desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă”.

I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei

Ierarhii sfinţi ai Bisericii precum şi preoţii duhovnici au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că ea
este leac şi mântuire. Sf. Ioan GA: „„Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este
leacul.” „Pocăinţa este spital ce curăţă păcate...” Niciodată Dumnezeu nu-şi întoarce faţa de la o pocăinţă
făcută cu inima curată.
Sfântul Vasile cel Mare, pe lângă numeroasele canoane a fost preocupat în scrierile sale de problema
pocăinţei: „cel ce s-a întinat de vreun păcat, deşi îşi pierde curăţia, totuşi nu este lipsit de nădejdea de a se
curăţi prin căinţă”.
Sfântul Isaac Sirul, ne arată puterea pocăinţei ca posibilitate de a recupera timpul pierdut fără rodire şi
de a ne îndrepta şi completa propria noastră viaţă pământească înainte de a ne prezenta la judecata lui
Dumnezeu.
Sf. Ioan GA: „Cât suntem aici, pe pământ, avem nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo,
nu ne mai putem pocăi, nici şterge păcatele”.

I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete

În Biserica Ortodoxă, cel care are responsabilitatea Sfintei Taine a Pocăinţei este preotul duhovnic.
Duhovnicul este omul care reprezintă iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Care se bucură de orice credincios care se
pocăieşte. Prin harul dat lui, duhovnicul reprezintă lumina lui Dumnezeu Fiul, Care în Sfintele Evanghelii
cheamă la pocăinţă şi vindecă mult pe păcătoşi şi bolnavi. În al treilea rând, părintele duhovnicesc sau
duhovnicul reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ajută pe oameni să se roage şi să caute sfinţenia. Prin el se
arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, înfierea duhovnicească în Dumnezeu Fiul şi lumina sfinţitoare a
Duhului Sfânt, pentru ca omul să dobândească mântuirea.
Când vine la un duhovnic, credinciosul trebuie să simtă iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, Care
iese în întâmpinarea fiului risipitor. Să simtă şi iubirea lui Hristos din Evanghelie, Care a zis: „Veniţi la Mine
toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), şi să simtă cum Duhul Sfânt îl
luminează prin duhovnic.
 În zilele noastre, avem mare nevoie de părinţi duhovniceşti, buni învăţători şi, în acelaşi timp, statornici
rugători, pentru ca toţi cei care se pocăiesc şi doresc să-şi schimbe viaţa şi să se unească în Sfânta Împărtăşanie
cu Hristos.
Duhovnicia este o responsabilitate foarte mare şi întrucât ea ajută mult la creşterea duhovnicească a celor
care sunt botezaţi. Iar creşterea duhovnicească înseamnă o cultură a sufletului în lumina şi iubirea Preasfintei
Treimi, având ca lumină netrecătoare şi veşnică Evanghelia iubirii Mântuitorului. Prin urmare, ca duhovnici,
noi nu-i conducem pe oameni spre noi înşine, ci spre Hristos – Mântuitorul.
Duhovnicul este în primul rând o călăuză către Hristos, un povăţuitor, un învăţător şi un rugător, pentru
mântuirea păcătoşilor. A fi părinte duhovnicesc înseamnă a avea grijă ca cei încredinţaţi lui spre păstorire pe
calea mântuirii să crească duhovniceşte, să fie îndrumaţi şi hrăniţi duhovniceşte până la maturitatea spirituală,
la această îmbinare între libertate şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. Părinţii duhovniceşti sunt
responsabili de creşterea şi de mântuirea veşnică a celor încredinţaţi lor spre păstorire. Duhovnicia nu este
numai o responsabilitate înfricoşătoare, ci şi o mare binecuvântare pentru înnoirea vieţii Bisericii, a
credincioşilor. Duhovnicia te ajută să vezi cum lucrează harul lui Dumnezeu în viaţa omului.
Responsabilitatea de a ajuta pe alţii să crească duhovniceşte este cea dintâi responsabilitate a preotului
duhovnic. Însă această creştere duhovnicească se face pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, nu pe baza
unor opinii personale marcate de orgoliu sau egoism intelectual.
Un părinte duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, pentru că din Sfintele
Scripturi ia el hrana duhovnicească (Ioan 6, 63). Sfânta Scriptură îl ajută pe duhovnic să lumineze pe orice
creştin dreptmăritor dornic de a spori duhovniceşte. Dar întrucât Sfânta Scriptură este tâlcuită, interpretată în
modul cel mai sigur de către Sfinţii Părinţi, aceştia sunt pentru duhovnicul ortodox dascălii cei mai buni.
Aşadar, un duhovnic ortodox trebuie mai întâi să cunoască Sfânta Scriptură în interpretarea pe care o dau
Sfinţii Părinţi în consensul lor.
Sf. Nicodim Aghioritul, în binecunoscuta Carte foarte folositoare de suflet, îndemna: cel ce vrei să te
faci duhovnic, să ai cunoştinţă de Scriptura VT şi a NT, de Dogmele credinţei ce se cuprind în Simbolul
credinţei, de toate Canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror citire
se cuvine să te îndeletniceşti ziua şi noaptea.
Un duhovnic trebuie să fie suficient de atent ca textul Scripturii să fie aplicat în contextul istoric în care
trăim. Totuşi, în orice vreme trăim, scopul vieţii duhovniceşti este acelaşi: curăţirea de păcate, împărtăşirea
cu Sfintele Taine şi creşterea într-o viaţă duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu şi folositoare Bisericii şi
oamenilor, pentru a dobândi mântuirea.
Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine viaţa Bisericii şi problemele cu care se confruntă oamenii.
Duhovnicul nu începe lucrarea sa pornind de la persoane ideale, ci de la persoane reale pe care să le călăuzească
spre viaţa sfântă, spre idealul vieţii creştine, care este desăvârşirea şi sfinţenia. El modelează, îndreaptă viaţa
oamenilor cu ajutorul lui Hristos, Care zis că nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au nevoie de doctor. Sfinţii Părinţi
numesc această lucrare pastorală o artă a vindecării şi a modelării duhovniceşti a omului.
Un duhovnic simte nu numai bucurie pentru succese, ci şi durerile naşterii până când vede că fiii şi
fiicele duhovniceşti se schimbă în bine, se îndreaptă. Prin urmare, este nevoie de multă răbdare şi
înţelepciune.
Adeseori, duhovnicul este nevoit să oprească de la primirea Sfintei Împărtăşanii un fiu duhovnicesc. În
privinţa perioadei în care cineva este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, duhovnicul trebuie să păstreze de
asemenea dreapta socoteală, călăuzindu-se după Sfintele Canoane ale Bisericii, dar şi după mărturiile
părinţilor duhovniceşti. Pr. Cleopa: cred că cel mai mare canon pentru îndreptarea sufletelor lor este
părăsirea păcatelor spovedite şi lupta cu ele până la moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia, metaniile
şi alte nevoinţe să li se dea după putere, potrivit Sf. Canoane.
Atunci când vrem să îndreptăm un om pe calea duhovnicească, nu trebuie să fim atât de radicali în voinţa
de a-l îndrepta rapid, încât să-l îndepărtăm de la Biserică sau să-l facem să cadă în deznădejde. Important este
să credem că Dumnezeu îl ajută mai ales prin rugăciunea pentru el, întrucât sfatul nostru nu este suficient dacă
nu este însoţit şi de rugăciunea noastră. Duhovnicul bun evită aceste extreme (prea rigorist, aspru, radical).
 Cel mai bun îndreptar pentru duhovnicie este Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic (692), care spune
foarte clar că preotul duhovnic trebuie să fie ca un medic care ştie să folosească atât asprimea, cât şi
blândeţea, adică acrivia şi iconomia, bunătatea şi fermitatea, ca să vindece pe cei răniţi de păcat. Prin aceasta,
preotul nu se mărgineşte la a fi jurist, judecător, ci este un părinte – medic de suflet care, prin harul lui
Dumnezeu vindecă şi ridică, înnoieşte şi sfinţeşte vieţi umane.
Puterea rugăciunilor duhovnicului este deosebit de mare. Duhovnicul nu este doar un dezlegător de
păcate, ci este şi un luptător împreună cu cel care se pocăieşte.
Duhovnicul adevărat şi înţelept este un om care oferă nădejde, nu conduce la deznădeje. Duhovnicul
înţelept poate să găsească totdeauna calea înţeleaptă, de mijloc, să evite extremele, cât și rigorismul justițiar.
Pr. Paisie Olaru:El nici nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari, cum că nu-l mai iartă
Dumnezeu. Ci prin cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, trezea conștiințele, convingea pe fiecare să se
pocăiacă. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în păcate mari, ca: necredinţa în Dumnezeu, avort, divorţ, influenţă
sectară, beţie, desfrânare şi certuri în familie. Rigorismul înlocuieşte înţelepciunea din Rugăciunile dinainte
de împărtăşanie, legătura dintre smerenia pocăinţei şi speranţă sau nădejde.
Bunătatea duhovnicului: acesta duhovnicul trebuie să-i pomenească în rugăciune pe cei ce se spovedesc
la el, iar cei ce se spovedesc trebuie să pomenească în rugăciunile lor pe duhovnic, pentru că numai
rugăciunea reciprocă a unuia pentru celălalt aduce prezenţa, căldura, lumina, bucuria Duhului Sfânt în
suflete.
Unii duhovnici sunt tentaţi să aibă câţi mai mulţi fii duhovniceşti, considerându-se pe sine „mari
duhovnici”, fără să-şi dea seama de marea răspundere a duhovniciei. Duhovnicia este o slujire bazată pe
ascultare de Biserică, pe smerenie şi multă iubire părintească jertfelnică, nu pe „vedetism”, pentru a primi
lauda oamenilor. duhovnicul dă seamă pentru toţi cei pe care i-a spovedit şi de care apoi nu s-a mai îngrijit.
Nu numărul contează, ci calitatea lucrării sale duhovniceşti.
Fiecare părinte duhovnicesc trebuie să aibă, la rândul său, duhovnicul lui. Este un mare orgoliu şi o
mare primejdie să credem că vindecăm pe alţii fără ca noi înşine să avem nevoie de vindecare. Duhovnicul
trebuie să aibă și el un duhovnic la rândul său, ca să fie și el penitent.
Vedem că Biserica are mare nevoie totdeauna de duhovnici înţelepţi, nu extremişti, de duhovnici
echilibraţi, care nu trec cu vederea păcatul, dar nici nu conduc la deznădejde pe cei care se află sub povara
păcatelor. Ca duhovnici, trebuie să învăţăm şi din pocăinţa altora, ca să ne pocăim noi înşine şi să ajutăm pe
cei ce se pocăiesc să se ridice şi să pună început bun vieţuirii lor. Asemenea medicului, duhovnicul are nădejde
că nu el, preotul, vindecă, ci Dumnezeu, prin lucrarea lui. Duhovnicul nu se substituie lui Hristos, Doctorul
sufletelor, ci devine mâinile Lui.
În Biserică nu avem ceva mai important, mai demn şi mai folositor decât această lucrare de părinte
duhovnicesc, fiindcă lumea, prin părintele duhovnicesc, simte iubirea părintească a lui Dumnezeu.
Ca duhovnici, avem nevoie să cunoaştem mult mai bine problemele cu care se confruntă credincioşii
astăzi. Nu găsim pentru toate problemele soluţii gata făcute. De aceea, trebuie să citim Sfânta Scriptură, în
fiecare zi, Evanghelia zilei şi Apostolul zilei. Acestea sunt şi comentate în „Ziarul Lumina” în fiecare zi, pentru
a fi sprijin preoților duhovnici. De asemenea, pe lângă citirea Scripturii, trebuie să aprofundăm învăţătura
Sfinţilor Părinţi referitoare la mântuirea păcătosului.
Trebuie păstrată legătura dintre preotul duhovnic şi credincioşi, pentru ca ei să fie îndemnaţi să se
spovedească cât mai des, mai ales în perioada posturilor, ca pregătire duhovnicească mai intensă. Trebuie
să-i ajutăm pe credincioşi, arătându-le ce anume cărţi trebuie să citească. Celor care nu prea pot citi trebuie
să li se ofere posibilitatea să asculte la biserică mai multe cuvântări dedicate modului de a ne pregăti pentru
Taina Pocăinţei şi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.
În timpul Tainei Pocăinţei credinciosul trebuie să simtă lumina Evangheliei lui Hristos, nu păreri
personale. Nu se dau ca sfaturi credincioşilor opinii personale „originale”, „moderne”, ci numai acele
învăţături care sunt bazate pe Sfânta Evanghelie şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu noi suntem Învăţătorul, ci
Hristos. Noi doar slujim Evangheliei lui Hristos. Dezlegarea vine de la Hristos, dar se face prin mâna preotului
şi prin vocea Lui. Deci, să fim atenţi ca să nu ne substituim lui Hristos când chemăm oamenii la El, pentru că,
de fapt, nu-i chemăm la noi, ci îi chemăm la Hristos. El este Vindecătorul, Mântuitorul, noi suntem doar
martori şi slujitori ai Lui. Ca duhovnic, a fi original cu orice preţ, până la vedetism, de tip sectar, este o mare
ispită. Rişti să nu mai fi recunoscut ca duhovnic de către Biserică, nemaifiind în comuniune de gândire, de
simţire şi de lucrare cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Un teolog ortodox din Occident spunea că, în Biserica Ortodoxă, lucrarea Duhului Sfânt se arată mai
ales în relaţia dintre fiii duhovniceşti şi părinţii duhovniceşti. De aceea, toate rugăciunile în Biserica Ortodoxă
au ca început rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule”.
Sunt foarte mulţi cei care nu ştiu să se spovedească sau care se spovedesc foarte superficial.
Îmbunătăţirea modului de mărturisire a păcatelor trebuie să se facă prin predici, prin cateheze, prin cărţi
duhovniceşti.
Sunt mulţi oameni foarte deznădăjduiţi, dezorientaţi - trebuie să acordăm oamenilor o atenţie deosebită,
mai ales tinerilor, care sunt bombardaţi cu tot felul de ispite, de propuneri, şi, în acelaşi timp, simt vidul
spiritual al vremurilor de astăzi.
Este nevoie ca duhovnicul să organizeze în parohie, cu tinerii mai ales, întruniri la care să explice
importanţa Spovedaniei, a iertării păcatelor şi a menţinerii legăturii cu duhovnicul. Nu putem aştepta mereu
doar ca lumea să vină la preot, ci trebuie ca şi preotul să meargă spre tineri, spre casele unde vedem că părinţii
nu se mai pot ocupa de copii, fie că sunt plecaţi în străinătate, fie că nu le mai ajunge timpul. Ei trebuie să vadă
în preot nu o persoană care îi sperie, ci un părinte spiritual care le este mai aproape, uneori, chiar decât proprii
părinţi.
Tinereţea este timpul orientării, timpul entuziasmului, dar în acelaşi timp şi timpul în care tânărul, dacă
nu are un ideal, cade uşor în deznădejde sau în rătăcire. Idealul creştin este, în primul rând, mântuirea, iar el
se concretizează prin iubire faţă de frumuseţile credinţei, frumuseţile Bisericii, valoarea fiecărei persoane
umane chemate la iubire veşnică în comuniunea Sf. Treimi.
La nivelul parohiei, tinerii trebuie antrenaţi în cântarea de la strană sau corală, în concursuri culturale cu
conţinut creştin, în activităţile social-filantropice. Taina Pocăinţei trebuie să fie partea cea mai intensă a
activităţii noastre cu tineretul, dar tinerii trebuie pregătiţi pentru a se deschide duhovniceşte. Tinerii duhovnici,
fiindcă sunt mai apropiaţi de vârstă de tineretul ortodox trebuie să fie mai sensibili la această nouă problemă
de pastoraţie, şi anume tineretul fragil spiritual, dezorientat, fără un ideal precis. Trebuie să găsim în această
Sfântă Taină a Mărturisirii izvorul de lucrare misionară deosebită, anume acela de a întări comuniunea tinerilor
cu Biserica şi a tuturor credincioşilor între ei.
O altă categorie care merită o atenţie deosebită este aceea a bătrânilor singuri pe care i-au uitat proprii
lor copii şi care mor cu zile uneori, nu numai din cauza bolilor şi a sărăciei, dar şi din cauza singurătăţii. Foarte
mulţi bătrâni sunt singuri şi cad în deznădejde sau cad într-o suferinţă sufletească, suferinţă care se adaugă la
cea trupească. Pr Cleopa: „Celor bolnavi li se poate face uşurare de canoanele care cer osteneală trupească,
precum: post, metanie, priveghere, milostenie, dacă nu au de unde da; însă pentru osteneala duhului nu sunt
scutiţi... canonul celor bolnavi se poate schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a mulţumi
neîncetat lui Dumnezeu pentru toate, fiindcă prin acesta se vor mântui.”
Aşadar, tinerii şi bătrânii, aceste două categorii care sunt foarte vulnerabile, foarte fragile astăzi, trebuie
să fie în centrul pastoraţiei. Acestea două, la ora actuală, au cel mai mult nevoie de grija noastră părintească.
Biserica Ortodoxă nu este o Biserică a formalismului juridic şi a ritualurilor stereotipe, ci este un izvor
şi un spaţiu sacru de bucurie, de înnoire şi de speranţă, de comuniune şi mântuire.
II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE
– călăuză pentru curăţire de păcate cultivarea virtuţilor –

Păcatul primilor oameni poate fi numit un „deranjament” al naturii umane, o strâmbare a unității ei. Prin
neascultare – rupere a comuniunii de iubire cu Dumnezeu spiritul omului se întoarce către lumea sensibilă,
care îi pare mai importantă. Adam caută cu preferinţă realizarea sa nu în relaţie de comuniune iubitoare cu
Altul, ci în relaţie cu altceva. Prin păcat, ca lipsă a comuniunii omul se alipeşte de lucrurile finite, folosind
greşit facultăţile sale cognitive, rupând armonia dintre spirit şi simţuri.
Porunca dată de Dumnezeu primilor oameni de a nu mânca din unul din pomii raiului nu însemna decât
un prilej ca ei să se exerseze liber în ascultare faţă de Dumnezeu. Acum, cu adevărat liberi sunt doar sfinţii.
Noi, cât suntem înrobiţi de patimi, nu avem libertate. Sfinţii Părinţi spun că nepătimirea este drumul libertăţii,
iar împlinirea virtuţilor un tratament prin care stabilim priorităţile în viaţa noastră şi ne vindecăm de boala
păcatului.
Când respingem ispitele păcatelor şi patimile egoiste atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune
plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.
Folosirea păcătoasă sau pătimaşă a libertăţii duce la pierderea darurilor, pierderea timpului de creştere
duhovnicească şi pierderea de sine sau omorârea de sine. Aceasta este drama libertăţii păcătoase: pierdere de
sine şi moarte spirituală. Totuşi, după învăţătura ortodoxă, libertatea păcătoasă poate fi convertită într-o
libertate sfântă, într-o libertate interioară de a ne putea schimba.
Orice păcat este o abatere de la natura umană pe care Dumnezeu a creat-o ca să fie icoană sau chip Lui
în lume. Redobândirea acestei vocaţii poate fi realizată numai prin trăirea virtuţilor contrare patimilor
înrobitoare, prin pocăinţă, care este întoarcere de la păcat la Dumnezeu.
Lupta împotriva patimilor este lupta împotriva sfâşierilor interioare. Prin asceză şi rugăciune, natura
umană dă expresie libertăţii sale pentru iubire dăruitoare, pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pentru Părinţii duhovniceşti, ţinta ascezei este nepătimirea. Dar nepătimirea nu este o insensibilitate, ci
o tărie a sufletului. Însă nepătimirea nu este un scop în sine, ci este disponibilitate pentru adevărata iubire.
Întreaga literatură filocalică ne arată toate suişurile şi coborâşurile luptei cu patima până la cele mai mici
amănunte. Sfinţii Părinţi sunt cei care mai întâi au trăit această luptă, reuşind să o ducă la bun sfârşit, iar
sfaturile lor sunt de un real folos, fiindcă vin din propria lor experienţă. Îmbogăţindu-se în virtuţi, au reuşit să
învingă patimile, să se cureţe de păcate, să se lumineze, bucurându-se de desăvârşire, în comuniune cu harul
Preasfintei Treimi. De aceea Sfinţii Părinţi sunt singurii care ne pot învăţa cum să ne curăţim.
Sfinţii Părinţi de învaţă că patima este păcatul repetat, devenit obicei sau obişnuinţă. În acelaşi timp,
Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia dintre noi, oferind harul Său sfinţitor numai acelora care îşi exprimă o
minimă dorinţă de a-l primi. Sf. Antonie cel Mare: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber
să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă”.
Sf. Macarie Egipteanul: lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voinţa omului”. Omul, după ce
primeşte harul lui Dumnezeu, în special prin Sfintele Taine, trebuie să se străduiască nu numai să-l păstreze,
ci şi să-l sporească.
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă trăirea virtuţilor creştine care atrag harul lui Dumnezeu
în viaţa noastră şi, în acelaşi timp, ne ajută să scăpăm de patimile care ne robesc.
Ortodoxia accentuează aspectul ontologic al mântuirii care a fost produs de Hristos în natura Sa umană
şi care este lucrată în toţi oamenii care vin în Trupul său, Biserica.
Sin. IV Ec. (Calcedon, 451) a definit păcatul ca o „boală a sufletului”. Astfel, mântuirea omului constă,
în viziunea ortodoxă, nu într-o simplă declaraţie, ci într-o reală transformare şi într-o nouă creaţie care este în
stare să reflecte frumuseţea darurilor dumnezeieşti. Când Dumnezeu îl iartă pe om, îl vindecă totodată şi
restaurează prin har natura sa alterată de păcat. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, dispariţia unei patimi
înseamnă iertarea păcatului care-l stăpâneşte pe om. Asceza ortodoxă arată că mântuirea înseamnă o
eliberare de patimi care sunt împotriva naturii. În Noul Testament, „soteria” („mântuire”) vine de la verbul
„sozo” („a mântui”, „a salva”); adjectivul „sos” („sănătos”) corespunde latinescului „sanus” şi arată că
sănătatea celui ce a pierdut-o îi este dată din nou. „Soterios” este cel care propovăduieşte şi aduce vindecarea.
De aceea, cuvintele din Evanghelie „credinţa ta te-a mântuit” înseamnă, în acelaşi timp, „credinţa ta te-a
vindecat”.
Prin Sfintele Taine, dar în special prin Sfânta Taină a Pocăinţei, omul primeşte nu numai iertarea divină,
ci şi vindecarea. Misiunea cea mai delicată şi cea mai grea pentru un preot ortodox nu este predica şi nici
administrarea comunităţii Bisericii, ci Taina Pocăinţei. Aici îşi arată păstorul sufletesc intensitatea iubirii sale
de Dumnezeu şi de om şi greaua sa responsabilitate pentru mântuirea aproapelui. La Mărturisire, credinciosul
vine la Dumnezeu ca să fie vindecat de slăbiciunea sa şi să dobândească iertarea. Duhovnicul are
responsabilitatea să se intereseze printr-o iubire sinceră de viaţa sufletească a fiilor săi, ajutându-i să nu
urmărească numai iertarea păcatelor, ci şi progresul duhovnicesc - să parcurgă drumul de la patimi la virtuţi.
Adevăraţilor creştini ortodocşi nu le palce când un părinte spiritual este superficial în administrarea Tainei
Pocăinţei şi nu îi ajută să progreseze spiritual, având atitudinea unui funcţionar care rosteşte mecanic formula
de iertare, arătând lipsă de interes şi de iubire.
Evagrie Ponticul: „gândurile sunt în număr de 8: 1 gandul lacomiei, 2 curviei, 3 iubirii de arginți, 4
tristeții, 5 al mâniei, 6 al akediei, 7 al slavei deșarte, 8 al mândriei”.

I. LĂCOMIA PÂNTECELUI
Numită şi gastrimarghie, după originalul grecesc, lăcomia pântecelui reprezintă înclinaţia
păcătoasă a omului de a căuta plăcerea de a mânca şi a bea, făcând din aceasta un scop în sine.
Nu mâncarea în sine este rea, fiindcă „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Matei 15, 11). A mânca
devine o patimă în momentul când starea sufletească a omului devine păcătoasă.
Cel care le primeşte pentru a se simţi bine, pentru a simţi o oarecare plăcere, e deja stăpânit de patima
lăcomiei pântecelui. Un astfel de om Îl înlocuieşte inconştient pe Dumnezeu cu desfătarea dobândită prin
mâncare, chiar dacă e conştient că la sfârşit nu simte altceva decât o mare întristare.
Tămăduirea de o astfel de patimă e privită de mulţi dintre Sfinţii Părinţi ca un prim pas pe drumul
biruirii celorlalte patimi. Sf. Grigorie cel Mare: „Nu poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care
n-a biruit mai întâi vrăjmaşul ce se ascunde sub lăcomia la mâncare.
O primă recomandare întâlnită în învăţătura Sfinţilor Părinţi este evitarea oricărui exces şi folosirea
mâncării numai pentru strictul necesar: hrana şi tămăduirea de anumite boli. Sf. Maxim: „Mâncărurile
s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire.” Însă, acest lucru nu trebuie să creeze un
dispreţ faţă de mâncare.
De asemenea, ferirea de exces e recomandată de Sfinţii Părinţi ori de câte ori ne folosim de lucrurile
acestei lumi - „mâncarea cu măsură este frâna poftei”. Sf. Isaac: Puţinătatea lucrurilor învaţă pe om, fără să
vrea, înfrânarea.
Regula practică recomandată de Sfinţii Părinţi este ca omul să nu mănânce şi să nu bea niciodată până
la săturare, oprindu-se înainte ca pofta să se stingă: că stă în a te opri puţin înainte de săturare, fie de la
mâncare, fie de la băutură, adică înainte de a avea stomacul plin.
În al doilea rând, lipsirea de hrană şi băutură nu trebuie să slăbească trupul peste măsură. În acelaşi
timp, omul poate greşi atunci când nu ştie sau nu poate să stabilească măsura de hrană şi băutură care
îi sunt necesare. Sf. Vasile: nu e cu putinţă să fie cuprinşi într-o singură regulă toţi cei care se călesc întru
nevoinţele cucerniciei. E recomandată dreapta socoteală în folosirea hranei şi a băuturii, pentru ca trupul
să nu devină nici prea slab şi nici prea puternic.
În al treilea rând, se recomandă abţinerea de la mâncărurile şi băuturile diversificate şi căutarea
simplităţii. Sf. Ioan Scărarul: „Să tăiem întâi mâncărurile care îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi
pe cele ce ne fac plăcere”.
În al patrulea rând, cel stăpânit de lăcomia pântecelui e îndemnat să ofere bunătăţile sale mai întâi
celorlalţi. Pr. Stăniloae: „Când vezi gândul tău îndulcindu-se de o mâncare şi urmăreşti să o ai înaintea tuturor,
ştii că te stăpâneşte lăcomia pântecelui. Împinge mai vârtos mâncarea aceasta înaintea altora ce şed la masă
împreună cu tine. Dar cum am spus, nu trebuie să încetezi îndată de-a mânca pe motiv de lăcomia pântecelui,
ci păzeşte-te să nu te repezi la mâncare fără rânduială. Vorbind de lăcomia pântecelui, Părinţii cer să nu
întinzi mâna la masă înaintea altuia, fiindcă acesta e un lucru necuviincios şi străin de bună rânduială...”
În al cincilea rând, lacomul trebuie ajutat să conştientizeze că toate vin de la Dumnezeu, inclusiv
mâncarea şi băutura, iar gustarea lor ar trebui să fie spre slava Lui. Omul este chemat să sfinţească natura,
inclusiv hrana pe care o are, fiindcă, spune Sf. Pavel (I Cor. 10, 31). O alipire prea mare de mâncare şi băutură
duce la uitarea de Dumnezeu. Gustarea lor cu măsură şi detaşarea de acestea – neignorându-le, reprezintă o
recunoaştere a superiorităţii lui Dumnezeu şi o formă de slăvire a Lui. De un mare folos pentru conştientizarea
acestui adevăr sunt rugăciunile sincere, cu străpungerea inimii, lecturile din Sfânta Scriptură sau gândul
la moarte.
În sfârşit, celor stăpâniţi de lăcomia pântecelui le sunt recomandate, ţinându-se cont de faptul că această
patimă e legată şi de trup, câteva metode practice pentru scăpa de ea: postul, metaniile, privegherea sau
lucrul mâinilor.
 II. DESFRÂNAREA
Patima desfrânării este, potrivit Sfintei Scripturi, unul dintre cele mai grele păcate săvârşite cu trupul,
cel menit să fie „templu al Duhului Sfânt”. De asemenea, ferirea de desfrânare a fost poruncită de Dumnezeu
încă din Vechiul Testament: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14), oprindu-se legăturile trupeşti necuvenite:
curvia, preacurvia sau adulterul (relaţii extraconjugale), malahia sau onanismul, prostituţia, violul şi altele.
Patima desfrânării, cu diferitele ei forme de manifestare, îl poate stăpâni pe om la orice vârstă.
Mai întâi, trebuie reţinut, aşa cum am văzut, că războiul cu desfrânarea este îndoit, pentru că se dă
deodată în suflet şi în trup. Postul trupesc nu e suficient dacă nu e însoţit cu zdrobirea inimii, umilinţă,
rugăciune şi citire deasă a Sfintelor Scripturi, însoţite de osteneala şi lucrul mâinilor.
Consumarea excesivă a mâncărurilor şi a băuturii duce imediat la gândul desfrânării. De aceea, poate
primul pas în tămăduirea de patima desfrânării îl reprezintă alungarea lăcomiei şi practicarea
înfrânării. Talasie Libianul ne învaţă că orice exces poate atrage ispita desfrânării, chiar dacă ne ferim
de anumite lucruri, considerate periculoase.
Cel ispitit de gândul desfrânării e sfătuit să alunge gândul păcătos şi să-l înlocuiască imediat cu
gândul la Dumnezeu şi la marea Sa iubire de oameni.
E foarte important ca gândul desfrânării să nu fie lăsat să se încuibeze în sufletul omului. „În privinţa
dracului curviei, e foarte bine să-i închizi intrarea. Dar dacă te răpeşte şi intră, luptă cu el aruncând
neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi cerând ajutor. Şi El îl va scoate de la tine”. E recunoscut din nou
rolul esenţial pe care îl are rugăciunea sinceră şi ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate oferi.
Un alt mijloc pentru a scăpa de desfrânare şi a ajunge la curăţie este evitarea prilejurilor păcătoase
sau a întâlnirilor care ne pot aduce în minte gândurile desfrânării. Sf. Maxim ne învaţă şi cum trebuie
alungate astfel de gânduri şi situaţii: „Dacă nu vrei să zăbovească acestea în tine, apucă-te de post, de
osteneală, de priveghere şi de bună isihie unită cu rugăciunea stăruitoare”.
Care este semnul că am scăpat de această patimă şi am dobândit neprihănirea, adică virtutea opusă ei?
Sf. Ioan Casian: sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine.
Virtutea contrară desfrânării este neprihănirea sau castitatea. Dacă pentru monahi castitatea este o
regulă de viaţă şi orice abatere de la ea reprezintă o manifestare a desfrânării, pentru oamenii căsătoriţi ea
dobândeşte un înţeles diferit. Unirea trupească dintre bărbat şi femeie a fost şi este binecuvântată de
Dumnezeu, cu condiţia ca ea să se întâmple în cadrul unei familii, nu spre satisfacerea unor plăceri trupeşti.
În privinţa soţilor, sunt recomandate câteva principii de vieţuire, pentru a se feri de desfrânare în
interiorul relaţiei lor conjugale:
Unirea conjugală să nu se întâmple în vederea plăcerii simţurilor. Sf. Maxim: Cel ce urmăreşte
plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare
(abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea.
Nu pofta să stea a baza unirii celor doi soţi, ci iubirea reciprocă, pentru a nu ajunge „iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4). De aceea, „în viaţa conjugală, desfrânare
înseamnă iubirea celuilalt în afara lui Dumnezeu, iubire pur carnală, adică opacă la energiile
dumnezeieşti. Dimpotrivă, curăţia în căsnicie înseamnă iubirea celuilalt în Dumnezeu, şi iubirea lui
Dumnezeu în celălalt. Curăţia transfigurează iubirea celor doi, o urcă la înălţimi duhovniceşti, unde ea devine
cu totul transparentă faţă de Dumnezeu, căpătând un sens mistic (Efes. 5, 32) şi împlinind, în chip analogic,
taina iubirii lui Hristos pentru Biserică: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica (Efes. 5, 25).
Avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli,
nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii” (1 Corinteni 6, 9). Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat
şi doreşte să intre în Împărăţia cerurilor se fereşte de astfel de păcate, care închid poarta către ea. Aceasta este
ţinta către care tindem: înduhovnicirea simţurilor, ca pază a sufletelor, aşa cum ne învaţă Sfântul Maxim:
„Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinţei cunoştinţa. Nepătimirea, la rândul ei, naşte discernământul,
iar cunoştinţa, dragostea către Dumnezeu”.
 III. IUBIREA DE ARGINŢI
Iubirea de arginţi sau arghirofilia se manifestă prin iubirea faţă de bucuriile materiale, în special faţă de
bani, fiind socotită de Sfinţii Părinţi „dracul cel cu mii de capete...” sau „rădăcina tuturor relelor”. Cel stăpânit
de această patimă, după cuvântul Sf. Maxim, caută de fapt împlinirea plăcerilor: „Iubitorul de plăceri iubeşte
argintul ca să-şi procure dezmierdări printr-însul. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în
Dumnezeu.”
Cei care iubesc banii sau lucrurile materiale nesocotesc cuvântul Mântuitorului: nu puteţi să slujiţi lui
Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). Sf. Pavel: lăcomia este „închinare la idoli”.
Lăcomia după bani şi averi arată, în cele din urmă, o lipsă a credinţei, aducând după ea şi alte
patimi. Pentru a scăpa de această patimă, sunt recomandate de Sfinţii Părinţi mai multe metode.
Mai întâi, Mai întâi, cei stăpâniţi de arghirofilie trebuie ajutaţi să conştientizeze că au această
patimă. Fiindcă „boala iubirii de argint. Fiindcă „boala iubirii de argint se poate tăia mai uşor, dacă este
silinţă şi luare-aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu
anevoie de înfrânt.”
Tămăduirea, şi în cazul arghirofiliei, depinde foarte mult de intensitatea credinţei celui stăpânit de ea,
așa cum zice Sf. Ioan Scărarul: Credinţa şi înstrăinarea sunt moartea iubirii de argint.
Cunoaşterea urmărilor iubirii de arginţi ajută la tămăduire, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschin:
împătimirea de ceva din cele materiale naşte plăcere şi desfătare întrucât supune pe cel biruit iuţimii, mâniei,
întristării şi ţinerii de minte a răului, când e lipsit de ceea ce doreşte... desfrânat este şi iubitorul de avuţii,
iubitorul de argint şi zgârcitul.
E nevoie de conştientizarea deşertăciunii tuturor avuţiilor după care aleargă omul, aşa cum constată
Eclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Eclesiast 1, 2). Sf. Pavel: Cei ce se
folosesc de lumea aceasta (să fie) ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (1
Corinteni 7, 31). Când omul se încrede prea mult în propria avuţie şi face din dobândirea ei un scop, dă dovadă
de necredinţă, considerând cele trecătoare şi nesigure mai presus decât „bunătăţile cele făgăduite”. Un astfel
de om nu respectă îndemnul Mântuitorului: adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică,
unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19-20).
Aşadar, o cale de urmat este canalizarea dorinţelor spre lucruri cu adevărat importante. Sf. Ioan
GA: bogăţia obişnuieşte să meargă după cel ce o alungă, dar fuge de cel ce o urmăreşte. Nu cinsteşte atât pe
cel ce-o urmăreşte cât pe cel ce o dispreţuieşte. De nimeni nu-şi bate atâta joc cât de cel ce o doreşte.
Cel stăpânit de arghirofilie trebuie să fie mulţumit cu ceea ce are. Sf. Maxim: „Banii (îi poate
nesocoti), când îşi convinge cugetul ca în toate să se mulţumească cu ceea ce are”.
În scrierile filocalice ale lui Nil Ascetul găsim alte două remedii ale iubirii de arginţi: sărăcia de
bunăvoie şi evitarea însoţirilor cu oamenii care ne îndeamnă la păcat. Să tămăduim patima iubirii de
avuţie prin sărăcie. Să fugim de însoţirile cu oamenii netrebnici îmbrăţişând singurătatea.
Arghirofilia se vindecă şi prin practicarea milosteniei, ca dovadă a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă
de aproapele. Atunci când suntem milostivi ne asemănăm lui Dumnezeu (cf. Luca 6, 36) şi vom fi la rândul
nostru miluiţi de Dumnezeu.
Aşadar, tămăduirea de iubirea de arginţi prin încrederea în puterea lui Dumnezeu, conştientizarea
deşertăciunii acestei lumi şi canalizarea dorinţelor spre cele netrecătoare, atrage după sine şi dobândirea
virtuţilor iubirii faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi faţă de semeni prin fapte bune şi neagonisire.

IV. ÎNTRISTAREA
Întristarea sau tristeţea, ca şi moartea, nu este un lucru firesc. Omul nu a fost creat pentru fi trist, această
stare apărând după căderea sa în păcatul neascultării şi despărţirea de comuniunea cu Dumnezeu. . În literatura
filocalică întâlnim descrise două feluri de întristare: una folositoare omului – „cea după Dumnezeu”, şi alta
păgubitoare, atrăgând după sine alte patimi şi necazuri.
Viaţa creştină autentică este chemată să fie una a bucuriei, aşa cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel:
Bucuraţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic bucuraţi-vă! (Filipeni 4, 4). Însă bucuria aceasta nu trebuie să
fie dăunătoare sufletului, ci o pregustare a bucuriei din Împărăţia cerurilor. Viaţa veşnică fiind „dreptate, pace
şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 7), cel care are bucuria ca roadă a Duhului Sfânt pregustă încă de aici,
desigur în mod nedeplin, fericirea veşnică.
Pe de altă parte, întristarea cea bună sau „cea după Dumnezeu” este prezentă în viaţa omului, ca
manifestare a dorului pe care omul îl simte pentru comuniunea pierdută în rai şi după Împărăţia promisă, ca
loc al reîntâlnirii. O astfel de întristare „aduce pocăinţă spre mântuire”, (1 Corinteni 7, 10) şi nu naşte în om
disperarea ci, dimpotrivă, rodeşte în el roadele Sfântului Duh: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”.
Opusă întristării celei folositoare, este tristeţea pierzătoare sau dăunătoare, care se naşte din
nesatisfacerea unei dorinţe păcătoase, în urma necazurilor suferite din partea celorlalţi sau chiar ca o ispită
venită din partea diavolului. Omul care se află într-o astfel de stare nu mai este capabil să se întristeze pentru
păcatele sale, încercând să dobândească virtuţile contrare acestora. Sf. Pavel spune: „înstrăinarea cea după
Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea”.
O primă cauză a tristeţii este faptul că omul simte lipsa plăcerii pe care i-o oferă un bun material sau o
dorinţă trupească. Tămăduirea de acest sentiment chinuitor trebuie să aibă la bază renunţarea la bunurile
materiale şi dorinţele trupeşti, care nasc astfel de sentimente. Părinţii Bisericii recomandă chiar dispreţuirea
acestora. Ei vorbesc şi despre tristeţea care se abate asupra omului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Care dorește
ca sufletul omului să se curețe.
Dumnezeu îngăduie necazurile pentru a ne arăta că suntem pe o cale greşită, iar răbdarea acestora ne
poate aduce mângâierea.
Întristarea cea bună este un dar al lui Dumnezeu, însă pentru a fi păstrată e nevoie de efortul omului.
Când omul nu o poate păstra este vina lui, pentru că nu a avut grijă de inima sa, gândindu-se la moarte, citind
din Sfintele Scripturi şi mărturisindu-şi păcatele înaintea duhovnicului. Iar toate acestea vor naşte bucurie în
suflet, aşa cum făgăduieşte Hristos: întristarea voastră se va face în bucurie (Ioan 16, 20).
De foarte multe ori, oamenii cred că întristarea cea rea vine fie de la demoni, fie de la semeni, din
comportamentul acestora. Părinţi arată adesea că nu trebuie căutată cauza tristeţii neapărat în ispita
diavolului sau în comportamentul celor care ne-au jignit, ci în noi înşine.
A înceta să comunicăm cu cei care ne-au jignit sau ne-au supărat nu este o cale potrivită de
vindecare. Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să vorbeşti cu cel care te-a jignit, ajungi mult mai repede
la vindecare. Rămânând izolat, există riscul ca adevăratele motive ale întristării tale să nu-ţi fie cunoscute, iar
propriile resentimentele să amplifice întristarea şi mânia pe care le simţi, otrăvindu-ţi sufletul.
Faţă de cel care ne jigneşte trebuie să arătăm bunăvoinţă şi chiar iubire, încercând să-l iertăm mai
întâi, rugându-ne pentru el. Nu acela trebuie învinuit, ci noi, pentru că l-am adus în starea de a ne face rău.
Din ce în ce mai des în zilele noastre apare în sufletele oamenilor o tristeţe greu de explicat, căreia
cu greu i se găseşte şi cauza. Cel cuprins de o astfel de stare este bine să nu se închidă în sine, să nu
devină un introvertit. Cel mai bine ar fi dacă ar reuşi să-şi deschidă sufletul în faţa unui duhovnic, pentru a
primi ajutor.
O tristeţe prea mare poate face loc uşor diavolului în suflet, iar urmările acestui lucru pot fi dezastruoase.
Atunci când e stăpânit de tristeţea cea pierzătoare, omul poate găsi mult ajutor şi mângâiere citind
Sfânta Scriptură, îndeosebi a psalmilor, însoţind această lectură cu rugăciunea, care este izgonire a tristeţii
şi a mâhnirii.
Și cântarea adusă lui Dumnezeu cu toată inima poate alunga tristeţea cea pierzătoare şi îl ajută pe om
să ajungă la fericita întristare, singura care poate aduce adevărata bucurie. Diadoh al Foticeii: „Totuşi, când
suntem apăsaţi de multă tristeţe, trebuie să facem cântarea rugăciunii cu un glas puţin mai mare, lovind
sufletul cu sunete în nădejdea bucuriei, până ce norul acela greu va fi împrăştiat de valurile melodiei”.
Duhul întristării trebuie alungat, pentru a nu ne duce la deznădejdea cea pierzătoare: „mai întâi trebuie
să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră.
Fiindcă acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe
Domnul. Sf. Pavel: întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău
Procedând aşa, omul depăşeşte întristarea cea pierzătoare, o dobândeşte pe cea bună, ajungând în cele
din urmă să simtă bucuria prezenţei lui Dumnezeu în suflet, ca roadă harului Sfântului Duh.
 V. MÂNIA
Evagrie Ponticul spune despre mânie că este „o patimă extrem de acută, fiindcă se zice că e o fierbere
a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit sau a celui ce pare că ne-a nedreptăţit; ea
sălbăticeşte toată ziua sufletul, dar răpeşte mintea mai cu seamă la rugăciuni, oglindindu-i faţa celui ce l-a
întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în iritare, ea produce tulburări noaptea.
Mânia este o patimă extrem de periculoasă, pornită din puterea irascibilă a sufletului, folosită nu
împotriva diavolului şi ispitelor sale, ci împotriva semenilor. Există, aşadar, două feluri de mânie: una bună
şi mântuitoare, iar alta pătimaşă şi demonică.
Mândria pătimaşă îl face pe om să se comporte urât faţă de aproapele, să se răzbune pentru unele fapte
rele pe care le-a suferit, pe drept sau pe nedrept, nesocotind cuvântul. Sf. Pavel: „Nu vă răzbunaţi singuri,
iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice
Domnul” (Romani 12, 19-20). Mâniosul e rob al diavolului, pierzând astfel harul Sfântului Duh, Care este
Duhul păcii şi al liniştii, fiindcă „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20).
Când ajungem să fim stăpâniţi de mânie faţă de un semen, trebuie să ne dăm seama că oricând am putea
fi în locul lui, fiind alţii nevoiţi să suporte neputinţele noastre. Dar nu e o mânie dreaptă împotriva semenilor.
Întotdeauna există o cale mai bună de a rezolva un conflict, dar nu este nicio mânie dreaptă împotriva
aproapelui.
Ca în cazul oricărei alte patimi, şi în ceea ce priveşte mânia, e foarte important ca omul să-şi dea
seama că ceea ce simte nu este un lucru firesc, că este vinovat şi că, prin comportamentul său, Îl supără
pe Dumnezeu şi pe semeni. Imediat după ceea, trebuie făcut un efort ca primele manifestări ale mâniei să fie
îndepărtate, prin aducerea aminte de porunca lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alţii, de a fi milostivi, aşa cum
şi El este. De aceea, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu trebuie să ne mâniem nici atunci când am avea
motive suficient de întemeiate să o facem. Avva Evagrie Ponticul spune că „leacul desăvârşit al acestei boli
acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru
nedrepte.
A răspunde răului cu rău înseamnă a închide uşa vindecării acestei patimi. Răului trebuie să-i
răspundem cu blândeţea, pentru că numai aşa ne asemănăm lui Dumnezeu.
Omul mânios e bine să încerce să se liniştească, să-şi impună perioade de tăcere sau însingurare,
în care să mediteze şi să Îl roage pe Dumnezeu să aducă pacea şi liniştea în viaţa lui. Sf. Ioan Casian: Să
nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni. Fiindcă din mândrie şi din voinţa de a nu
ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de
fraţi (…) Pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi, nu numai că le păzesc patimile nevătămate, ci le şi
acoperă.
După mărturia Sfinţilor Părinţi, vedem că cel stăpânit de mânie se lasă stăpânit de diavol, nefiind în stare
să-L iubească pe Dumnezeu. „Mânia e cădere de la starea de om”, făcându-l pe acesta să se comporte urât
cu ceilalţi, uneori mai rău decât unele animale.
Sf. Maxim sfătuieşte abţinerea de la vorbirea de rău a aproapelui, ca mijloc de stingere a mâniei
sau a urii simţite faţă de el. Avva Evagrie Ponticul: Când te va întâmpina vreo ispită adu-ţi aminte de
rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu privire la ea, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din tine.
Sf. Grigorie cel Mare face o frumoasă descriere a modului cum sunt vindecaţi mânioşii, în comparaţie
cu oamenii blânzi, şi unii şi alţii aflându-se în pericolul de a cădea în ispită. Când viciul se furişează în locul
virtuţii, păcatele se săvârşesc fără teamă. La virtutea celor blânzi se uneşte, pe ascuns, viciul ; în schimb, la
cei mânioşi viciile proprii se socotesc drept virtuţi active şi foarte folositoare.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că tămăduirea de mânie nu poate fi realizată fără lepădarea de alte patimi,
care o provoacă şi o întreţin: lăcomia, iubirea de arginţi sau desfrânarea.
Pe lângă acestea, leacurile recomandate de cele mai multe ori sunt îndelunga răbdare, rugăciunea,
cântarea psalmilor sau milostenia.
 VI. AKEDIA (trândăvia, lenea)
Patima akediei este considerată adeseori ca fiind specifică mediului monahal, ea fiind descrisă în
literatura filocalică drept „demonul amiezii”, care aduce ispita întristării, a plictiselii ce naşte deznădejdea
în mântuirea proprie, lipsa dorinţei de a lucra ceva bun sau de a te aşeza la rugăciune sau cântare,
lâncezeala, neliniştea inimii şi altele asemenea acestora.
Autorii filocalici vorbesc despre o trândăvie a firii, venită din osteneala firească, şi de alta, care vine de
la diavoli, ce se abate asupra omului chiar atunci când ar trebui să lucreze. Prima este o consecinţă a obosirii
peste măsură, ca manifestare a neputinţei trupului, având ca remediu simplu şi eficient odihna. În acelaşi timp,
nimeni nu condamnă odihna sau repaosul, ci doar exagerarea acestora, care duce la lâncezeală sau lenevie.
Patima akediei nu este exclusiv anahoretică sau monastică, ea fiind întâlnită, sub diferite
manifestări, în viaţa oricărui om. Akedia cuprinde toate puterile sufleteşti, stârnind şi celelalte patimi,
distrugând virtuţile existente. Acesta este motivul pentru care se spune despre akedie că nu poate fi tămăduită
printr-o virtute care să i se împotrivească direct şi care să o înlocuiască în sufletul omului, aşa cum e
posibil în cazul altor patimi.
Sf. Ioan Scărarul: „Fiecare dintre celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească
(akedia) este moartea atotcuprinzătoare a călugărului”. Sf. Grigorie cel Mare: Leneşii, trebuie învăţaţi să nu-
şi piardă, prin amânare, prilejul faptelor bune pe care ar fi trebuit să le săvârşească.
Vindecarea presupune un efort susţinut, având ca început identificarea sau conştientizarea
patimii. Neavând o pricină bine definită, e mai greu să fie identificată de cel pe care îl stăpâneşte, acesta
neînţelegând ce se petrece cu el, având mintea orbită şi puterea slăbită. La originea unei astfel de stări poate
sta frustrarea unei dorinţe neîmplinite sau a unei nădejdi înşelate.
Chiar dacă e proprie celor singuri, patima akediei se manifestă şi prin gândul de a părăsi tot timpul
locul în care te afli, umblând dintr-un loc în altul, căutând permanent întâlnirea cu ceilalţi, pentru
motive ce par îndreptăţite. De aceea întâlnim sfatul Părinţilor pentru monahi, care este la fel de important şi
pentru cei care vieţuiesc în lume: „Să nu-ţi laşi chilia la ceasul încercărilor plăsmuindu-ţi pricini bine
întemeiate. Ci stai înăuntru, rabdă şi întâmpină-i vitejeşte pe toţi cei care dau năvală peste tine, şi mai cu seamă
pe demonul akediei. Când se ridică asupra ta duhul akediei, nu-ţi părăsi chilia şi nu te feri de lupta cu el.
Akedia naşte în sufletul celui stăpânit de ea o cumplită nestatornicie şi lehamite faţă de locul în
care trăieşte şi, în general, faţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa lui. E amăgit că în altă parte i-ar fi mult
mai bine şi determinat să-şi abandoneze lucrarea şi să caute alte îndeletniciri care îi vor aduce fericirea dorită.
De cele mai multe ori, akedia se manifestă ca o dorinţă puternică de a dormi, mai ales atunci când
ar trebui să facem un lucru bun. Străduința trebuie să fie aceea de a alunga gândul rău. Dacă omul se lasă
stăpânit de acea stare, nu face altceva decât să sporească boala akediei.
Când omul e stăpânit de somnolenţa aceasta nelucrătoare, trebuie să se împotrivească puternic, chiar
dacă împotrivirea nu dă roade de fiecare dată. Aşadar, răbdarea e un prim leac al akediei.
Un alt leac esenţial, care trebuie adăugat răbdării, este nădejdea.
Alături de răbdare, nădejdea unită cu frica de Dumnezeu îl pot ajuta pe om să scape de deznădejdea
şi depresia care-l stăpânesc, încercând să conştientizeze valoarea bunurilor viitoare şi răsplata care îi aşteaptă
pe cei harnici şi buni.
Un alt leac este pocăinţa unită cu întristarea după Dumnezeu, străpungerea inimii şi aducerea
aminte de moarte. Sfântul Ioan Scărarul ne asigură că trebuie „să fie legat acest tiran cu aducerea-aminte a
păcatelor”. Cine se gândeşte că poate muri oricând şi că urmează o vreme a judecăţii, încearcă să se ferească
de păcat şi să nu lenevească, lucrând cele bineplăcute lui Dumnezeu. De aceea, amintirea morţii vindecă
toropeala duhovnicească pe care o aduce akedia.
Sfinţii Părinţi recomandă pentru tămăduirea de akedie, aproape în unanimitate, lucrul mâinilor
(rucodelia), după îndemnul Sf. Pavel: „să lucraţi cu mâinile voastre, precum v-am dat poruncă” (1
Tesaloniceni 4, 11). Apostolul însuşi era un exemplu în acest sens: trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am
umblat fără de rânduială (...), ci cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe
nimeni dintre voi. Sf. Ioan Casian: Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să
rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana
şi ajută celor lipsiţi. Fiindcă nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor.
Cel ce lucrează e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de
nenumărate duhuri este robit.
Sf. Ioan Casian: comportamentul unui Părinte oarecare Pavel: „îşi impunea totuşi o muncă zilnică
neîntreruptă, dovedea el că monahul nu poate sta locului fără să-şi pună în lucrare mâinile, şi chiar dacă nici
o nevoie de hrană nu l-ar sili să facă aceasta, el totuşi s-o îndeplinească numai pentru curăţia inimii, pentru
statornicirea gândurilor, şi pentru a dobândi o izbândă deplină asupra neliniştii”.
De un mare ajutor pentru tămăduirea akediei, pe lângă aceste mijloace, este rugăciunea sinceră şi
curată, unită cu psalmodierea, însoţite, dacă este posibil, şi de metanii, care alungă toropeala produsă de
patima akediei.
Fără prezenţa rugăciunii, toate celelalte remedii despre care am vorbit rămân lipsite de un real folos,
sunt simple mijloace omeneşti de luptă cu patima, rugăciunea fiind cea care face posibilă prezenţa virtuţilor
tămăduitoare. Conştientizarea prezenţei patimii akediei, lupta sau împotrivirea faţă de ea, răbdarea şi tăria
nădejdii, întristarea cea bună, plânsul şi gândul la moarte şi Judecată, lucrul mâinilor, ca mijloace de
tămăduire, trebuie însoţite de rugăciune.
Cine reuşeşte să biruie demonul akediei, spun Părinţii, primeşte de la Dumnezeu o mângâiere,
pentru a fi întărit în războiul duhovnicesc, care nu se încheie niciodată până la moarte.
Pr. Stăniloae: „Să faci ceva, orice, să clădeşti o casă, să sădeşti un pom, să creşti un copil, să ajuţi pe
alţii... Asta-i deosebirea între a trăi şi a vegeta, a fiinţa doar biologic, a-ţi îngropa talantul în pământ. Nu
degeaba slujitorul din parabolă este condamnat, «deşi n-a făcut nimic». Tocmai pentru că «n-a făcut nimic».
A nu face nimic este păcat, este rău, pentru că degradează esenţa fiinţei umane, a creaţiei divine.

VII.SLAVA DEŞARTĂ!
1.Slava deşartă este una din acele patimi care se identifică mai greu. Sf. Ioan Casian: această patimă
este „foarte felurită”, numind-o „fiară cu multe capete”. O găsim în literatura patristică sub mai multe
denumiri precum: lăudarea, încântarea, iubirea de sine, filavtia, făţărnicia, slava deşartă, mândria.
2.Slava deşartă este atât de subtilă, încât chiar şi cel care păcătuieşte nu este conştient de ea. Prin
urmare, este un lucru anevoios, atât pentru preotul duhovnic, cât şi pentru cel care se mărturiseşte, să-i
descopere cauzele şi manifestările ei.
3.Slava deşartă îl atacă pe om din toate părţile şi cu toate mijloacele, atât trupeşte, cât şi
duhovniceşte. Spune Sfântul Ioan Casian: Acest păcat încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice
îndeletnicire.
4.Lupta cu această patimă este neîncetată, fiindcă şi „ceea ce faci să te cureţi de el (de gândul slavei
deşarte adică), îţi devine pricină pentru altă slavă deşartă”.
Slava deşartă se deosebeşte de celelalte patimi prin faptul că nu vizează doar o parte, ci întreg sufletul
omului.
Nu găsim o definiţie exactă a slavei deşarte, Sfinţii Părinţi ne oferă diferite ilustrări ale acesteia totuşi,
astfel, Sf. Maxim o vede ca “abaterea de la scopul cel după Dumnezeu şi îndreptare spre un alt scop decât
cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru
a lui Dumnezeu şi care plăteşte prin ostenelile sale laudele goale de la oameni”.
Unii Sfinţi Părinţi găsesc ca izvor al slavei deşarte iubirea trupească de sine (filavtia), pe care o
numesc „maica tuturor relelor” (Talasie Libianul, Sfântul Maxim Mărturisitorul), „maica patimilor”
(Sfântul Grigorie Sinaitul),+ din ea se nasc toate celelalte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că din
filavtie, iubirea neraţională a trupului, se nasc „cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt şi cele mai generale:
al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte”, iar Teodor al Edessei concluzionează: „cel biruit
de ea e rob şi al celorlalte patimi”.
Tot la Sfinţii Părinţi, găsim asocierea acestei patimi cu făţărnicia: „De slava deşartă ţine făţărnicia
şi minciuna...” (Talasie Libianul); „Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii, iar iubirea de argint
şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi făţărniciei”(Marcul Ascetul). Această patimă, a făţărniciei, pe
care o putem defini în termeni moderni dedublare a personalităţii, se manifestă atât în relaţie cu semenii dar
şi faţă de noi înşine. Omul stăpânit de ea ajunge să nu mai ştie cine este, care este rostul lui pe acest pământ,
şi îşi trăieşte viaţa vânând doar lauda oamenilor. Atât Mântuitorul, Care aseamănă pe unul ca acesta cu puiul
de viperă (cf. Matei 23, 33), cât şi Sfinţii Părinţi sunt categorici cu cel făţarnic, pe care îl îndeamnă „să facă
roade vrednice de pocăinţă, adică să-şi schimbe dispoziţia ascunsă a inimii după purtările văzute”. Cel
făţarnic afişează în permanenţă un tip de comportament care să placă oamenilor, prin urmare, nu numai
sinceritatea faţă de semeni şi faţă de propria persoană îl va mântui pe om de patima făţărniciei, ci, în primul
rând, renunţarea la dorinţa de a fi slăvit de oameni. Făcând astfel, omul trăieşte pentru celălalt, plinind
porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
Dacă începutul tuturor patimilor este filavtia (iubirea de sine), sfârşitul lor este mândria, fiindcă „slava
deşartă fie că e alungată, fie că e de faţă, naşte mândria. Când e alungată, naşte părerea de sine; când e de
faţă, îngâmfarea” (Sf.Maxim). Iată, deci, că filavtia, slava deşartă şi mândria sunt strâns legate între ele
(acestea trei îl aşează pe om în centru făcându-l să uite de Dumnezeu). Prin urmare, remediul principal este
lepădarea de sine şi căutarea slavei lui Dumnezeu, iar virtutea la care trebuie să ajungă omul, luptând
cu această patimă este smerenia (pentru a ajunge la smerenie omul trebuie ajutat de duhovnic!).
Este foarte important ca omul să (re)cunoască această patimă. După cum am văzut, din mărturia
Părinţilor, şi cei îmbunătăţiţi duc o luptă aprigă împotriva acestei patimi astfel, duhovnicul nu numai că trebuie
să descopere gândul ascuns (al credinciosului), dar să şi încerce să prevină manifestările ulterioare, adică să
taie de la rădăcină orice pornire, fie ea cât de subtilă, care-l poate conduce pe om la patima slavei deşarte şi
să-l prevină pe acesta asupra luptelor viitoare pentru ca să ştie să lupte împotriva ei.
Desigur, sunt oameni care pe lângă faptul că nu sunt conştienţi că sunt stăpâniţi de slava deşartă, nici nu
îşi dau seama ca aceasta este un păcat. Omul contemporan este „educat” foarte bine într-un domeniu iar
aceasta este un lucru bun în sine, dar a te făli în acest sens duce direct la patima mândriei. Deci, rolul
duhovnicului este să le arate tuturor, cu tact şi înţelepciune, că alergarea după lucrurile lumeşti şi după lauda
oamenilor este deşartă. Vedem acest lucru în pildele Noului Testament, precum Pilda bogatului căruia i-a
rodit ţarina; Pilda bogatului şi a săracului Lazăr; sau Pilda vameşului şi a fariseului. Duhovnicul trebuie să
dea dovadă de mult discernământ în a-l îndruma pe cel care se mărturiseşte. Foarte importantă este motivaţia,
gândul care stă la baza unei anumite manifestări. Uneori este recomandat să încurajăm pe cel care este lipsit
de încredere, amintindu-i că este înzestrat de Dumnezeu cu daruri, alteori trebuie să atragem atenţia celui care,
deşi aparent este virtuos, alunecă pe panta slavei deşarte. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae tâlcuieşte
un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul din care rezultă că în tot ce face omul, scopul trebuie să fie Dumnezeu.
Din cele făcute de oameni, unele sunt bune prin fire, dar nu sunt bune prin cauza, adica, postul,
privegherea etc, sunt bune prin fire dar făcute pentru slava deşartă, nu mai sunt bune (Sf.Maxim).
După ce devine conştient de existenţa şi de gravitatea acestei patimi, omul trebuie să ceară, în
primul rând, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare, cunoscând că numai harul Lui îl poate
tămădui. Semnele străduinţei omului în lupta cu patima slavei deşarte sunt: recunoaşterea greşelilor în faţa
semenilor, dar şi în faţa propriei conştiinţe, având pururea în faţa ochilor păcatele, pentru a nu ne semeţi în
inima noastră; neţinerea de minte a răului, văzând în umilinţele pe care le are de îndurat leacuri ale proniei
cereşti, după Sfântul Maxim Mărturisitorul: „prin ocară e alungată de la tine slava deşartă”. Tot Sfântul Maxim
consideră că semnul izbăvirii de slava deşartă este să nu păstrezi ura în suflet faţă de cel care te dispreţuieşte;
facerea de bine în ascuns: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3); lepădarea de slava
omenească şi căutarea iubirii lui Dumnezeu şi a slavei Sale. A fi lăudat de semeni nu este un lucru rău în
sine, dacă este pentru slava lui Dumnezeu, chiar Mântuitorul îndemnând pe ucenici să fie călăuză şi model
pentru ceilalţi acceptă lauda ucenicilor de către oameni spre slava lui Dumnezeu. Primirea laudelor în inimă
şi îndulcirea cu ele este semnul că nu căutăm voia lui Dumnezeu, ci pe cea a oamenilor. Prin urmare, atitudinea
creştinească este să nu facem binele pentru a fi văzuţi de oameni, asemenea fariseilor, pe care îi mustră aspru
Mântuitorul, ci să urmăm îndemnului dat tot de El: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să
ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Se cuvine deci să căutăm „slava care vine de la unicul Dumnezeu” (Ioan 5, 44) acest lucru afirmându-l
şi Origen. Pentru dobândirea slavei de la Dumnezeu e nevoie de osteneală şi de practicarea virtuţii smereniei,
fiindcă „smerenia slobozeşte mintea de slava deşartă”, iar „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se
smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 17, 11).

VIII.MÂNDRIA!
Mândria e socotită adeseori ca un apogeu al slavei deşarte. Sfântul Ioan din Gaza spune: „Crescând
slava deşartă, se ajunge la mândrie”. Iar Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „creşterea uneia aduce apariţia
celeilalte” şi tot el spune că mândria este „foarte cumplită şi mai sălbatică decât toate cele de până aici”. După
mărturia Sfintei Scripturi, mândria este un lucru rău, care izvorăşte din inimă (cf. Marcu 7, 21) ea se manifestă
ca o preţuire de sine peste măsură şi atitudine de dispreţ faţă de semeni, totodată mai este socotită ca cel
mai mare păcat şi izvorul tuturor celorlalte.
Mântuitorul Însuşi, înainte de a ieşi la propovăduirea Evangheliei, a fost ispitit de diavol, care a încercat
să-L facă să se mândrească (cf. Matei 4, 8-9). Iar mai apoi Mântuitorul ne-a arătat urmările nefaste ale
mândriei: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Matei 23, 12; Luca 14, 11). Rostind Pilda vameşului şi a
fariseului ne-a arătat că virtuţile devin inutile pentru cel care se mândreşte cu ele. Tot aşa, Sfântul Ap.Iacob
zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (Iacob 4, 6).
Omul mândru uită de Dumnezeu, nesocoteşte poruncile Sale, vorbeşte defăimător despre semenii săi,
având o încredere exacerbată în sine însuşi, neştiind că, „cine se încrede în sine, se încrede în diavol. Căci
acela îl face pe cineva să se mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă”. De aceea spune un
autor filocalic: „Mândria ne face să ne despărţim de ajutorul dumnezeiesc, să ne încredem în noi înşine şi să
ne înălţăm împotriva oamenilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel atenţionează: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar
dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).
O „definiţie” a mândriei găsim la Sfântul Ioan Scărarul: „Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu,
născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei,
izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina
luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor,
contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei”.
Mândria poate avea multe pricini, între care lucrurile pe care le moşteneşte omul, fără să aibă neapărat
un merit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că un om mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia
pe care-i socoteşte o nimica. Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica pe lângă el; el însuşi o declară.
Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de
atâta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic.
Mândria anulează de cele mai multe ori tot efortul duhovnicesc pe care încearcă cineva să-l
realizeze: «De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă te lauzi cu faptele tale
bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om (vedem din pilda Vameşului & a Fariseului). Iată că
fariseul a pierdut totul pentru o rugăciune pe care nu a făcut-o cum trebuie. De aceea şi Hristos, poruncind
ucenicilor Săi, spunea: „Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice suntem” (Luca 17, 10). Prin aceste
cuvinte, Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe tare de această patimă pierzătoare».
Dacă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului; hotărât,
ea nu va rămâne nepedepsită” (Pilde 16, 5), iar „Dumnezeul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi
le dă har” (Iacob 4, 6), omul e dator să lupte din toate puterile să scape de această patimă.
Tămăduirea mândriei nu e posibilă fără conştientizarea prezenţei acestei patimi în viaţa
omului. Ca şi patima ei soră (slava deşartă) este greu de conştientizat, adesea fiind confundată cu o virtute
astfel, astăzi, a fi încrezător în propriile forţe şi mândru de realizările personale este considerat un lucru pozitiv.
Rolul duhovnicului este de a-l ajuta pe om să conştientizeze că numai prin harul lui Dumnezeu este ceea ce
este.
De aceea, următorul pas pe care trebuie să-l facă omul mândru este să-şi dea seama că prin harul
lui Dumnezeu realizează orice lucru bun, după cum spune Sfântul Maxim: „Mândria e alungată de voinţa
de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile” iar când eşti ispitit de diavol să te mândreşti pt. faptele
bune, întoarce celalalt obraz, adică, faptele rele, ca să te smereşti.
 Sfinţii Părinţi recomandă, de asemenea, ferirea de locurile, situaţiile şi persoanele care îl fac pe om
să se mândrească. Nu poate cineva să uite o limbă străină sau o oarecare meserie dacă nu încetează cu totul
nu numai să facă sau să spună ceva în legătură cu acea meserie, ci chiar dacă nu încetează să audă pe cei care
vorbesc şi să vadă pe cei care lucrează”.
„Mândria – arată teologul Jean-Claude Larchet – se vădeşte prin următoarele atitudini: încrederea în
sine, mulţumirea de sine, semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate, încrederea în propria judecată,
convingerea ca ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine, împotrivirea în cuvânt, voinţa de a-i învăţa pe alţii, de
a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mândriei adoptând atitudini cu totul opuse
acestora, adică: urârea voii proprii, neîncrederea în propria înţelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine
şi, dimpotrivă, învinovăţirea de sine, lepădarea împotrivirii în cuvânt, ferire de a învăţă şi de a porunci
altora, care, toate, se împlinesc prin ascultarea de părintele duhovnicesc.
Ca şi în cazul celorlalte patimi, rugăciunea ne ajută să luptăm împotriva mândriei, după cuvântul
Mântuitorului Hristos: „Acest neam de demoni nu poate ieşi decât numai prin rugăciune” (Marcu 9, 29). Avva
Dorotei arată cum rugăciunea este cea care îl ajută pe om să nu-şi atribuie sieşi laudele, ci lui Dumnezeu: Avva
Evagrie sintetizează câteva remedii împotriva acestei patimi: rugăciunea intensă, o viaţă de sărăcie de
bunăvoie şi de dependenţă, dar şi de părăsire pedagogică din partea lui Dumnezeu, părăsire care poate
fi preîntâmpinată de om dacă se smereşte pe sine privindu-şi în faţă condiţia de creatură în radicalitatea
ei şi fără înduioşare de sine. Această părăsire pedagogică de către Dumnezeu, de care vorbeşte Avva
Evagrie, este necesară pentru mântuire aşa cum Mântuitorul a fost ispitit în pustie şi aşa cum ucenicii, deveniţi
mai apoi apostoli, apoi toţi sfinţii până în zilele noastre s-au luptat cu ispite, aşa şi noi trebuie să parcurgem
acest drum al ispitelor, pentru a ne putea mântui.
Toate aceste remedii îl ajută pe om să ajungă la virtutea smereniei, virtute care se opune, aşa cum am
văzut, şi patimii slavei deşarte.
Toţi Sfinţii Părinţi văd în smerenie principalul leac împotriva mândriei. Dacă Adam a căzut în
neascultare din pricina mândriei, Hristos, Noul Adam, ne-a mântuit prin smerenie: „Dumnezeu fiind în chip,
n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând [...]. S-a smerit
pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8). Mântuitorul arată
calea smereniei: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor noastre”
(Matei 11, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că adevăratul sens al cuvântului smerenie (ταπεινοφροσύνη)
este să te micşorezi pe tine în chip voit: „Atunci eşti smerit când, deşi ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi
pe tine însuţi, te smereşti, te umileşti”.
Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc, aşa cum am văzut, despre slava deşartă ca fiind premergătoare mândriei,
aşa şi smerenia, are trei trepte. Ambrozie de la Optina le defineşte astfel: supunerea faţă de mai marii tăi,
după îndemnul Sf.Ap.Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri!” (Romani 13, 1) şi „Cel ce se
împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Romani 13, 2); supunerea faţă de cei care
ne sunt egali nouă, fiindcă sentimentul demnităţii personale ne împinge să poruncim, să dirijăm; supunerea
faţă de cei mai mici decât noi, treapta cea mai înaltă a smereniei, pe care Avva Dorotei o numeşte „smerenia
desăvârşită a sfinţilor”. Însuşi Mântuitorul ne arată cum să te smereşti în faţa celor mai mici, când a spălat
picioarele ucenicilor la Cina ce de taină, îndemnându-i apoi: „Care între voi va vrea să fie mare, să fie
slujitorul vostru” (Matei 20, 27).
Dacă, din pricina mândriei, omul îşi poate pierde toate virtuţile, tot aşa, smerenia, fără alte virtuţi, îl
poate mântui pe om. Avem numeroase exemple în Noul Testament unde Mântuitorul ne arată că smerenia este
cale spre mântuire: tâlharul de pe cruce (cf. Ioan 19; Marcu 15), Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr
(cf. Luca 16), Zaheu vameşul (cf. Luca 19), episodul cu sutaşul din Capernaum (cf. Matei 8), precum şi alţi
desfrânaţi, vameşi şi păcătoşi, cărora Mântuitorul le-a iertat păcatele, pentru smerenia lor. Sfinţii Părinţi
mărturisesc că fără virtutea smereniei, în zadar se va strădui omul, fiindcă „înainte de toate, de smerenie are
omul trebuinţă”, iar „faptele fără smerenie sunt nefolositoare [...], ca şi toate virtuţile şi nevoinţele”.
Vedem, aşadar, că smerenia este cununa tuturor virtuţilor, singura armă în lupta cu cea mai aprigă
dintre patimi – mândria, precum şi calea cea mai scurtă spre mântuire, deoarece „inima înfrântă şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18).