Opera de mântuire realizată de Iisus Hristos În Vechiul Testament este prezentat ca "stând pe Dacă aspectul de jertfă reprezintă direcţia
Dacă aspectul de jertfă reprezintă direcţia îndreptată
Opera de mântuire înfăptuită de Fiul lui Dumnezeu
întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, nu poate fi despărţită,
în viziunea ortodoxă, de Persoana Sa. Acest lucru se întâmplă în
Biserica Romano-Catolică, care se foloseşte de actele
mântuitoare ale lui Hristos, fără să ţină seama de legătura lor cu
Persoana Mântuitorului. Aceasta pentru că apare în Biserică altă
persoană în locul lui Iisus, care ţine locul lui Dumnezeu pe
pământ: papa. Această separaţie are consecinţe negative pentru
viaţa spirituală a credincioşilor, fiindcă nu se mai pune accent pe
Persoana Domnului Hristos, pe viaţa Lui spirituală, ci pe
săvârşirea unor fapte meritoase care să-l justifice pe credincios
înaintea lui Dumnezeu. Nu mai este vorba de o legătură pe
verticală a Bisericii cu Hristos, ci de o legătură orizontală, de
urmare a lui Hristos.
Aşa cum am afirmat, din punct de vedere ortodox, opera
nu se poate desparţi de persoană, fiindcă activitatea mântuitoare
este rezultatul lucrării lui Hristos şi numai în legătură directa şi
vie cu El ne putem mântui. Pentru refacerea firii omului se
impune luminarea omului prin învăţătura adevărată, refacerea
legăturii cu Dumnezeu şi întărirea şi susţinerea credinciosului în
această legătură.
De aceea, activitatea Mântuitorului are trei aspecte:
Profet, în care Mântuitorul aduce Revelaţia desăvârşită a fiinţei
şi voii lui Dumnezeu şi a operei de mântuire (Ioan 5, 20);
Arhiereu, în care Hristos reface legătura dintre om şi
Dumnezeu şi împacă prin jertfă pe Dumnezeu cu omul (Evrei
10, 12);
Împărat, în care Hristos biruie puterile răului şi conduce pe om
spre scopul său suprem (Matei 28, 18).
Mântuitorul a îndeplinit aceste trei slujiri sau chemări
sau misiuni în sens propriu. La oameni, cele trei demnităţi se
găsesc separat. Omul este fie profet, fie arhiereu, fie împărat, pe
când viaţa Mântuitorului reprezintă împlinirea acestor trei slujiri
despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură.
În Vechiul Testament, aceste trei demnităţi sunt puse în
relaţie cu persoane diferite, care preînchipuie slujirea
Mântuitorului: ca profet la Isaia 42, 1-4; ca preot în Psalmul
109, 4 şi ca împărat în Psalmul 2, 7; Miheia 2, 5 şi Zaharia 6, 9
Profeţia Vechiului Testament devine realitate în Noul
Testament unde evangheliştii şi apostolii vorbesc despre
lucrarea mântuitoare a lui Hristos ca întreită slujire reliefând
când un aspect, când altul: chemarea profetică la Luca 13, 33 şi
Matei 13, 57, slujirea arhierească la Ioan 17, 19; Evrei 4, 14; iar
demnitatea împărătească la Matei 25, 31-34; Luca 19, 20 şi toate
împreună la 1 Corinteni 1, 30. Chiar numele de Hristos care
înseamnă "Uns" arată întreita demnitate a Domnului, Unsul prin
excelenţă, care concentrează în Persoana Sa aceste trei
demnităţi.
Prin chemarea profetică a Mântuitorului se înţelege
activitatea lui de învăţător, prin care descoperă adevărul religios
absolut despre Dumnezeu şi despre norma morală, confirmând
prin fapte învăţătura Sa. Nimeni nu mai poate adăuga ceva la
Revelaţia adusă de Mântuitorul Hristos. El este cel mai mare
profet, Profetul profeţilor, care săvârşeşte minuni şi vesteşte
adevărul, se vesteşte pe Sine nu cu puterea dată de Dumnezeu, ci
în calitatea lui de Dumnezeu. Ceilalţi profeţi vesteau adevărul
primit, pe când Hristos este El Însuşi Adevărul şi reprezintă
plenitudinea Revelaţiei. El se predică şi indirect în Biserică, prin
Apostoli şi urmaşii lor, pe care-i învaţă şi-i luminează prin
Duhul Sfânt.
În slujirea arhierească se cuprind toate suferinţele
îndurate de El de la Întrupare până la moarte şi îndeosebi
moartea pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Luând firea
omenească, fără de păcat, Domnul Hristos mântuieşte omul prin
patima şi moartea Sa în locul omului. În centrul slujirii arhiereşti
aduce jertfa de răscumpărare a omului şi împăcarea lui cu
Dumnezeu.
În Vechiul Testament, proorocul Isaia vorbeşte despre
jertfa Mântuitorului ca şi cum ar avea-o sub ochi: "Acesta a luat
asupra Sa suferinţele noastre şi cu durerile noastre S-a
împovărat; iar noi Îl credeam pedepsit, bătut şi chinuit de
Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi
umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră şi Domnul a
făcut să cadă asupra Lui fărădelegile tuturor. Chinuit a fost dar
s-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un Miel spre înjunghiere
S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu
şi-a deschis gura Sa... Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui. Pentru
fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte" (Isaia 53, 4-
8).
Sfântul Ioan Botezătorul zice: "Iată Mielul lui
Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29), iar
Mântuitorul Însuşi spune: "Fiul Omului n-a venit ca să I Se
slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său
răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28).
Tot Mântuitorul spune despre Sine: "Eu sunt pâinea cea
vie care s-a pogorât din cer: de va mânca cineva pâinea aceasta
va trăi în veac şi pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu pe
care-l voi da pentru viaţa lumii" (Ioan 6, 51-52), sau "Acesta
este trupul Meu... " (Luca 23, 19) şi "Acesta este Sângele
Meu..." (Matei 26, 28).
Spre deosebire de preoţia lui Aaron, Hristos este
Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6, 20), adică
fără predecesor şi succesor, preoţia Lui fiind eternă şi
universală. Sfinţii Părinţi au căutat să arate şi motivul pentru
care Hristos a ales Jertfa crucii. După unii, moartea Domnului se
explica prin iubirea Sa faţă de oameni, iar după alţii, ea este
pusă în legătură cu dreptatea, jertfă substitutivă pentru ştergerea
vinei păcatului.
Alte scopuri ale jertfei Mântuitorului, în afară de
răscumpărare, ar fi următoarele: să adeverească misiunea Sa
dumnezeiască şi adevărul învăţăturii Sale; să dea pildă de
umilinţă, răbdare şi lepădare de sine; să sfinţească prin sângele
Său legea cea nouă; să dovedească prin fapte nemărginita Sa
iubire de oameni şi să înlăture părerea falsă despre un Mesia
lumesc.
Chemarea profetică şi arhierească a Mântuitorului
manifestă mai mult starea de umilinţă, dar pentru îndeplinirea
operei mântuitoare trebuia să arate şi slava divină, trebuia să fie
şi Împărat al împăraţilor.
scaunul împăraţilor", ca „Cel ce judecă şi face dreptate" sau "Cel
ce stăpâneşte până la marginea pământului" (Ieremia 23, 5-6).
În Noul Testament îngerul Gavriil Îl vesteşte pe Mesia
ca împărat veşnic (Luca 1, 33); magii de la Răsărit caută pe
"Împăratul iudeilor" şi-I aduc daruri ca unui împărat (Matei 2,
2); la intrarea în Ierusalim este aclamat ca împărat, iar în faţa lui
Pilat Iisus recunoaşte că este împărat. Sfântul Apostol Pavel Îl
numeşte "Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (1 Timotei
6, 15), calitate pe care Însuşi Domnul şi-o descoperă Apostolilor
după Înviere: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ"
(Matei 28, 18).
Mântuitorul îşi exercită demnitatea împărătească în
parte în viaţa pământească, dar prin excelenţă, după moarte. În
prima parte, îşi arată puterea prin minuni, cu deosebire în cele
săvârşite asupra morţii şi prin stabilirea principiilor după care se
va conduce Biserica; în partea a doua, îşi manifestă puterea şi
mărirea prin Coborârea în iad şi prin Înviere, sfărâmând puterea
şi stăpânirea răului prin Înălţare şi şederea de-a dreapta Tatălui
şi prin prezenţa Sa continuă în Biserică. Ultima manifestare în
timp a puterii împărăteşti este Judecata universală de la sfârşitul
lumii, înnoirea cerului şi a pământului după care urmează
împărăţirea cu cei drepţi pentru eternitate.
Răscumpărarea şi aspectele ei
Concepţia ortodoxă
a)Aspectul de jertfă al Răscumpărării
Caracterul de jertfă a operei de răscumpărare a lui
Hristos nu constă doar în faptul că Hristos aduce natura umană
pe calea desăvârşirii, ci şi într-o omagiere specială a lui
Dumnezeu şi o suferinţă pentru păcat. Păcatul este, în primul
rând, neascultare faţă de voia lui Dumnezeu. El este şi o ruinare
a firii umane, o slăbire a voii şi a înţelegerii, o creştere a
patimilor. De aceea, mântuirea nu este numai o refacere a firii în
ea însăşi, ci şi o revenire a omului la ascultarea faţă de
Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu trebuie să fie completă,
împlinirea voii Lui să fie permanentă şi să asume toate riscurile,
inclusiv moartea.
Aceasta ascultare până la moarte nu o putea oferi nici un
om, dată fiind universalitatea păcatului strămoşesc. De aceea, S-
a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi a luat natura omenească, fără de
păcat, însă cu toate afectele care fac ostenitoare ascultarea voii
lui Dumnezeu şi grea suportarea morţii. Fiul lui Dumnezeu S-a
întrupat nu numai ca să facă posibilă apariţia unui om fără de
păcat, capabil de ascultare, ci şi pentru că ascultarea ce se
cuvenea dată lui Dumnezeu trebuie să aibă o valoare infinită ca
să compenseze neascultarea oamenilor, iar o astfel de ascultare o
putea oferi numai o persoană care este şi om şi Dumnezeu.
Neascultarea oamenilor a întunecat în ochii lor majestatea
divină, care trebuia iarăşi pusă în evidenţă. Aceasta
reevidenţiere a majestăţii divine prin ascultare o cerea
Dumnezeu Însuşi, dar nu pentru El, ci pentru ca să fie omului
pildă de ascultare. Şi dacă o cerea Dumnezeu, tot El este Cel
care a luat iniţiativa de a o duce la împlinire, trimiţând pe Fiul
Său ca, prin ascultare, să pună în evidenţă mărirea lui
Dumnezeu.
Lucrarea de răscumpărare a lui Hristos a avut un scop
suprem: preamărirea lui Dumnezeu Tatăl. Prin aceasta El a
evidenţiat ascultarea Sa faţă de Dumnezeu. Dar, nu ajungea
numai ca Iisus să dea lui Dumnezeu o ascultare pe care nimeni
dintre oameni nu o putea da şi, prin aceasta, să-i atragă şi pe ei
la ascultare. În acest caz, ascultarea lui Iisus ar fi putut fi
interpretată doar ca exemplu pentru oameni, fără ca să le dea o
pedeapsă serioasă pentru păcatul lor. Dumnezeu n-a lăsat
păcatul oamenilor nepedepsit, ci l-a pedepsit prin moarte: "Plata
păcatului este moartea".
Prin aceasta, Dumnezeu a vrut să arate că mărirea Lui
este absolută. Cel ce socoteşte că poate trăi fără Dumnezeu nu
pierde numai o parte a vieţii, ci toată viaţa, iar moartea a fost
aleasă de Dumnezeu pentru ca răul să nu rămână nemuritor, nu
numai pentru a-l pedepsi pe om. Sfinţii Părinţi merg mai departe
şi spun că destinul firesc al omului este moartea. Sfântul Maxim
arată că toate cele create se cer prin constituţia lor: cruce,
mormânt şi înviere, înţelegând prin aceasta odihna tuturor în
Dumnezeu, încetarea activităţii lor create şi primirea activităţii
necreate prin transformarea omului trupesc în om duhovnicesc.
Făptura este destinată să moară şi să învieze în
Dumnezeu, sau în afară de Dumnezeu. Mărirea lui Dumnezeu se
manifestă în fiecare dintre cele două morţi: într-una împreunată
cu iubirea, în cealaltă împreunată cu dreptatea. Pentru ca lumea
să scape de moarte, păcatul trebuie pedepsit cu moartea, ca
lumea să vadă mărirea lui Dumnezeu şi aceasta s-a făcut prin
Hristos. El a luat de bună voie o fire umană care purta
slăbiciunea şi moartea, ca urmare, ca "blestem", pentru păcat.
Din iubire pentru oameni S-a aşezat sub pedeapsă pentru păcatul
oamenilor, "făcându-se pentru noi blestem" (Gal. 3, 13). Dar, în
acelaşi timp, El înainta, prin smerenie şi ascultare, ca om şi, prin
moartea cealaltă, spre moartea în Dumnezeu, spre moartea ca
viaţa. În El a fost pedepsit păcatul lumii, ca lumea să scape de
pedeapsă dar să vadă şi mărirea lui Dumnezeu, care nu poate
lasă păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Suportând
ceea ce era ca om şi Dumnezeu, moartea ca pedeapsă, a
evidenţiat mărirea lui Dumnezeu şi mai mult decât, s-a acoperit
prin păcatul oamenilor. Aceasta pentru că a luat moartea de
bunăvoie şi pentru că El a fost fără de păcat. Aceste doua motive
stau în strânsă legătură şi numai împreună au făcut ca moartea
Lui să fie nu numai o pedeapsă, ci şi un omagiu adus lui
Dumnezeu.
În Iisus Hristos a fost o mişcare liberă spre moarte dar
moartea a fost şi o pedeapsă. Prin moartea Lui a omagiat
mărirea lui Dumnezeu mai mult decât au desconsiderat-o
oamenii prin neascultarea lor. A fost cu dreptate ca osânda
morţii să cadă şi asupra lui Iisus fiindcă, luând firea omenească,
peste toată această fire trebuia să cadă osânda morţii. Prin
moartea Sa, Hristos a satisfăcut dreptatea divină. Iisus, fiind
personal fără de păcat şi suportând moartea fără cârtire, Tatăl nu
L-a lăsat ca să fie ţinut permanent de moarte. Cu dreptate a
murit pentru lume, cu dreptate a înviat personal. Dreptatea Lui
personală a învins nedreptatea lumii şi moartea ca pedeapsa
pentru această nedreptate. Dreptatea lui Dumnezeu a fost sfinţită
până la capăt iar dreptatea şi nedreptatea morţii lui Hristos au
condiţionat evidenţierea măririi lui Dumnezeu prin ea.
b) Aspectul ontologic al Răscumpărării
spre Tatăl, aspectul ontologic reprezintă direcţia îndreptată spre
firea Sa umană. Ascultarea şi moartea lui Iisus au avut nu numai
o direcţie îndreptată spre Dumnezeu Tatăl, ci şi una îndreptată
spre firea proprie, prin aceasta ridicând pe o treaptă nouă firea
Sa omenească. Vorbim de o însemnătate ontologică a
răscumpărării.
Ascultarea şi jertfa au ridicat firea umană din starea ei
de stricăciune la nestricăciune. Dar legea lui Dumnezeu nu este
o simplă formă detaşată de firea noastră, ci ea este prezentă în
aceasta natură. Împlinirea sau neîmplinirea ei se constată prin
normalitatea sau boala naturii. Neascultarea omului de
Dumnezeu a produs în natura lui o stare de stricăciune ce se
termina fatal cu moartea. Ascultarea lui Hristos de Dumnezeu şi
moartea Lui ca jertfă au produs în natura umană o desăvârşire
care merge până la îndumnezeire. Mai precis, prin însuşi faptul
că s-a adus jertfa lui Dumnezeu prin ascultare şi, mai ales, prin
moarte, a eliminat din firea Sa umană stricăciunea şi moartea,
intrate în fire după cădere, pentru ca firea, prin răbdarea până la
capăt, să se întărească cu totul împotriva plăcerii sau a păcatului.
Această răbdare n-o putea avea decât o fire ţinută de ipostasul
divin. Rezistenţa lui Iisus ca om în înfrânare, rezistenţa Lui în
toate durerile suportate, a întărit firea umană. Prin aceasta
rezistenţă, firea umană a întărit în ea, în mod deplin, supremaţia
spiritului. Prin durere a străbătut în ea deplin forţa spiritului şi,
deodată cu el, a îndumnezeirii.
c) Aspectul recapitulativ al Răscumpărării
Nedespărţită de cele două direcţii amintite, opera
răscumpărătoare a lui Iisus are şi o direcţie îndreptată spre
oameni. Această direcţie e arătată de faptul că Iisus se aduce
pentru noi jertfă Tatălui, că Îşi îndumnezeieşte pentru noi firea
Sa umană şi că, pentru aceasta, ne dă dovada iubirii Sale faţă de
noi şi o pildă de vieţuire bine plăcută lui Dumnezeu.
Acest aspect corespunde aşa numitei teorii morale, după
care Hristos S-a întrupat că să ne dea o pildă de viaţă şi o dovadă
a iubirii.
Învăţătura despre recapitulare o întâlnim la Irineu de
Lugdunum. Aici vorbim despre natura recapitulării virtuale,
despre faptul că, chiar înainte de a ne atrage prin credinţa în
procesul mântuirii noastre personale, Hristos ne-a cuprins într-
un anumit fel, pe toţi în tot ceea ce el a făcut prin întreaga Sa
activitate mântuitoare. O spune Sfântul Apostol Pavel la Efeseni
2, 6: "Şi împreună cu El ne-a sculat..."
Iisus ne-a cuprins tainic în tot ce a făcut. Astfel,
mântuirea noastră personală este o însuşire prin voinţă a ceea ce
avem virtual de la început prin El, adică o prefacere a unirii
virtuale cu El într-o unire actuală, prin credinţa, actualizând
printr-o repetare tainică fiecare act prin care El a urcat cu noi sau
ne-a urcat pe noi, virtual, pe treptele mântuirii. Referitor la
recapitularea virtuală, o noţiune cuprinzătoare este aceea de
"Adam cel nou". Iisus Hristos deţine, în ansamblu umanităţii,
poziţia unui nou Adam care ne cuprinde pe toţi, aşa cum ne-a
cuprins Adam cel vechi. El este un izvor prin care primim viaţa
cea nouă, deci are cumva existenţa noastră a tuturor în Sine, noi
dobândim adevărata noastră viaţa, pe cea refăcută, numai prin
El. Mai mult chiar, câtă vreme din Adam cel vechi primim
existenta noastră indirect, din Adam cel nou primim adevărata
noastră existenţa umană, fiecare în mod direct. El este Adam cel
nou prin faptul că Iisus este şi Fiul lui Dumnezeu sau "Omul cel
dintâi" anterior lui Adam, din care şi după care şi-a primit şi
Adam existenţa şi singurul din care şi după care se poate reface
şi acela după cădere, adică urmaşii lui.
Iisus Hristos este, din această perspectivă, centrul
umanităţii. Umanitatea Lui este focarul din care iradiază în
formă accesibilă oamenilor infinitatea vieţii divine. În acest
sens, El este centrul umanităţii. Această poziţie de centru este
reliefată de faptul că dumnezeirea nu este sălăşluită la El într-un
ipostas uman care ar putea gândi să se afirme între ceilalţi
oameni, ci umanitatea Lui este şi umanitatea ipostasului divin
care e deasupra tuturor şi e, în calitate de Dumnezeu, făcătoare
şi proniatoare a tuturor. Astfel, El îşi poate da umanitatea Sa
tuturor ca un Dumnezeu, fără ca aceasta să înceteze de a fi a Sa,
cum nu poate face omul simplu, căci tot ce are Dumnezeu
împărtăşeşte tuturor fără să înceteze a fi al Său.
Mai precis, prin Întrupare, viaţa şi patimile Sale,
Mântuitorul trimite mereu spre oameni, ca dintr-un centru activ
al omenirii, iubirea compătimitoare care se întinde ca o punte
ontologică între El şi oameni. Natura umană a lui Hristos, prin
moarte şi Înviere, devine un bun vas comunicant al energiilor
dumnezeieşti spre noi deschizându-se total harului şi
revărsându-l asupra noastră. Noi nu suntem cuprinşi în Hristos
într-un fel care ne anulează ca persoane proprii, ci în mod
relaţional. El se simte legat de noi şi tot ce face, face virtual cu
noi toţi dacă vrem să primim. Prin patimile şi moartea Sa, Iisus
ne-a scos obiectiv pe toţi din blestem şi ne-a îndumnezeit,
căutând să ne facă şi evidentă relaţia Sa cu noi.
Astfel, chiar prin jertfa adusă Tatălui şi prin
îndumnezeirea omenităţii Sale, Iisus a făcut oamenilor uşor de
auzit chemarea Sa, prezenţa Sa mântuitoare vizibilă, legătura
spre împărtăşirea cu El, singura condiţie ca mântuirea oamenilor
să se îndeplinească.