Sunteți pe pagina 1din 16

Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei


Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Liturgică

Poziția Bisericii Ortodoxe față de hirotonia femeilor

Coordonator:
Pr. Asist. Dr. Santi Cosmin
Susținător:
Dumitru Doru- Ionuț

Tărgoviște
2019

1
PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I: Arhieria Mântuitorului Hristos – temeiul Sfintei Taine a

Hirotoniei

Capitolul II: Preoţia lui Hristos în Biserică

Capitolul III: Poziția Bisericii Ortodoxe față de hirotonia femeilor

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

2
Introducere

Instituirea Sfintei taine a Preoţiei ca început determinat şi expus, se petrece îndată


după încheierea izbăvirii de păcatul strămoşesc, când jertfa a schimbat căderea omului în
Înălţarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii şi până în Duminica Rusaliilor, cele două
persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoţiei în
felurile proprii lor.1
„În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosiţe
au constatat învierea Domnului şi au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca
24, 1). Domnul se arată „celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emaosului
şi, ca semn de recunoaştere, „când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a
binecuvântat-o şi frângând le-a dat”.2 Era gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea
de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i
găsească „pe cei unsprezece” şi găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat 3. Şi în acest
timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă!”, după care
adaugă şi explicarea sensului patimii Sale: „Să se propovăduiască în numele Său pocăinţa
spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Şi iată, Eu trimit peste
voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de
sus”. (Luca 24, 47)4.
Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinţii Apostoli ca reprezentanţi ai preoţiei lui
Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exerciţiul ei se răsfrânge atât asupra trupului
euharistic al lui Hristos cât şi asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălţa la cer,
Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea misiunii de a converti întreaga lume,
o deplină autoritate pastorală5.
Misiunea aceasta are ea însăşi un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinţii
Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind „pocăinţa spre iertarea păcatelor” (Luca 24,
27) şi investiţi cu un înfricoşător privilegiu, deschid şi pătrund în inimile celor ce primesc
cuvântul Evangheliei, împărtăşindu-le lumina şi căldura harului dumnezeiesc6.

1
Anca Manolache, Sfânta Taină a Hirotoniei, în ”Glasul Bisericii”, nr. 3 – 5 (1981), p. 329
2
Ibidem, p. 329
3
Ibidem, p. 329
4
Ibidem, p. 330
5
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia și responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel, în
”Ortodoxia”, nr. 2 (1979), p . 275
6
Ibidem, p. 275

3
Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu
Hristos, preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca
slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la
Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea
împăcării”(2 Cor. 5, 18)7.
În acelaşi timp însă, este primită şi ca semn al legăturii care uneşte cerul cu pământul,
întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului şi a înveşnicirii făpturii. Săvârşind
Sfintele Taine, preotul uneşte în sine două lumi, de sus şi de jos, după cum şi împreună pe cei
ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. Unirea însăşi e o mare taină, e taina sfinţeniei, care
coboară pe pământ ca să se ridice la cer.
Ideea de taină, pe lângă faptul că conţine în sine experienţa vie a unirii cu Hristos, mai
are şi pe aceea a sfinţeniei care se împărtăşeşte prin darul preoţiei şi prin care se găsesc în
comuniune toţi cei ce trăiesc în această experienţă.

7
Ibidem, p. 276

4
Capitolul I: Arhieria Mântuitorului Hristos – temeiul Sfintei Taine a
Hirotoniei

Slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos este prezentată cu precădere în


scrierile pauline, Epistola către Evrei reprezentând principalul punct de reper al analizei
noastre. De asemenea, Evanghelia după Ioan ne oferă date importante în conturarea imaginii
Arhiereului Veşnic. Este interesant însă faptul că Mântuitorul însuşi nu-şi atribuie niciodată
titlul de Preot sau de Arhiereu. În opinia bibliştilor acest fapt este explicabil prin faptul că
„acest titlu desemna o funcţie bine definită, rezervată membrilor tribului lui Levi, în timp ce
Iisus îşi vede misiunea cu totul diferită de a lor, mult mai amplă şi mai creatoare. Totuşi,
pentru a o defini, utilizează termeni sacerdotali, însă o face prin expresii implicite şi
figurate”8.
De aceea, autorii biblici insistă mai puţin asupra formelor şi mai mult asupra
conţinutului preoţiei Mântuitorului, folosind imagini precum cea a Mielului pascal sau a
Robului Domnului, care a venit să mântuiască neamul omenesc. Cele două ne trimit implicit
către esenţa activităţii arhiereşti a Mântuitorului Hristos: slujirea şi refacerea prin jertfă a
comunităţii dintre Dumnezeu şi om. „Dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni –
spune părintele Dumitru Stăniloae – pentru a le revela voia Sa şi, prin aceasta, a naşte în ei
credinţa, preotul se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni şi cu
jertfe pentru obţinerea iertării şi sfinţirii lor”9.
Mântuitorul însuşi arată că nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji (Ioan. 12, 47;
13, 3-7; Marcu 10, 45). La fel, Sfântul Apostol Pavel propovăduieşte faptul că mântuirea
săvârşită de Domnul este slujire faţă de omul căzut şi întreaga lume suferindă cu acesta
(Romani 8, 19-22). Că mântuirea e slujire ne încredinţează chenoza Fiului întrupat, care
afirmă şi o continuă dispoziţie pentru jertfă. Hristos nu este Dumnezeul inflexibil al cuiva, ci
dispus smereniei din iubire faţă de noi; El nu e un demnitar venit să instituie o nouă ordine a
lumii, ci să o restaureze în condiţia firească. Asumând toate cele omeneşti, până la moarte, dar
fără păcat, El rămâne acelaşi Dumnezeu, neschimbat, venit spre a îndumnezei omul şi spre a
transfigura creaţia10. Mântuirea nu este act de autoritate ca în Occident.

8
Augustin George, Preoţie, în Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon Dufour şi
Jean Duplacy, traducere Francisca Băltăceanu, Ed. Arhiepiscopiei Romano – Catolice, Bucureşti, 2001, p. 579
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. IBMBOR, București, 2013, p. 242
10
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr (cap. 11: „Despre preoţie şi că preoţia cea după lege
era chip al celei în Hristos”, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, colecţia PSB, vol. 38, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1991, pp. 373 – 409

5
Dacă omul a ajuns la o cunoaştere superficială e pentru că a rupt relaţia cu Dumnezeu,
Adevărul ultim. Rupând relaţia cu Sfânta Treime omul nu numai că a optat pentru un tip de
cunoaştere autonomă, ci a pierdut puterea comuniunii. Tendinţele de autonomizare faţă de
Dumnezeu au sfârşit în egoism în ce priveşte relaţiile interumane. Căderea poate fi
interpretată, astfel, ca un război generalizat al omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Căderea a
însemnat în primul rând slăbirea comuniunii omului cu Dumnezeu prin adoptarea unei
existenţe autonome. De aceea, Hristos a urmărit restaurarea acestei comuniuni. Aceasta era
imposibilă cât omul rămânea rob al căderii, al slăbiciunii şi al direcţiei autonome.
Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a asumat o fire umană întreagă, firea căzută, cu
toate patimile, slăbiciunile şi chiar moartea ei. Suportând toate acestea, Hristos le-a biruit
transfigurând, îndumnezeind firea Sa umană, adică scoţându-l pe om din anormalitatea sa. De
la întrupare şi până la moarte, viaţa lui Hristos e o continuă chenoză, o jertfă. Hristos e
singura jertfă posibilă pentru că unită cu cea divină, firea umană reuşeşte să biruiască toate
condiţionările căderii întorcându-se spre Dumnezeu11.
După cum observă Apostolul neamurilor, în iubirea Sa faţă de oameni, Dumnezeu S-a
descoperit treptat şi în multe moduri şi, în cele din urmă, prin întruparea Fiului Său (Evrei 1,
1-2)12, astfel încât istoria mântuirii coincide cu revelaţia Sfintei Treimi. Atât mântuirea, cât şi
revelarea Sfintei Treimi îl au în centru pe Hristos, cel care prin viaţa Sa jertfelnică a realizat
depăşirea individualismului şi ridicarea omului în sânul Sfintei Treimi.
Slujirea arhierească (a comuniunii) a fost anunţată în Vechiul Testament prin mistica
preoţie a lui Melchisedec şi prin cea mozaică, dar şi enunţată explicit (Facere 49, 10). Hristos
e Împăciuitorul, cel care împacă popoarele şi întreaga omenire cu Tatăl.
Mântuitorul a împlinit această slujire a comuniunii – arhieria (tema epistolelor pauline
către Timotei) – prin întreaga Sa viaţă jertfelnică asumând patimile firii umane căzute pentru
a le restaura, proces ce a culminat prin moartea pe cruce. Slujirea preoţească a Mântuitorului
continuă prin Biserică până la sfârşitul veacurilor şi este evidentă atât în sfânta liturghie,
centrată euharistic, cât şi în preoţia sacramentală şi aceea mai largă a întregului trup al
Bisericii faţă de lume (I Tim. 2, 5)13.

11
Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului XIII, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Sf.
Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I”, colecţia PSB, vol. 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 107
12
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos Arhiereu, după Epistola către Evrei, în ”Ortodoxia”, nr. 2 (1983), pp. 179 -
180
13
Acest aspect al teologiei pauline este evidenţiat de părintele Sabin Verzan, Epistola întâi către Timotei a
Sfântului Apostol Pavel. Introducere, traducere şi comentariu (teză de doctorat), în ”Studii Teologice”, nr. 1
(1989), pp. 72-73

6
Potrivit învăţăturii ortodoxe, Hristos nu e doar jertfă, ci şi jertfitor şi primitor 14. El e
cel ce aduce şi Se aduce, cel ce primeşte şi cel ce se dăruieşte (aspecte evidenţiate în
rugăciunea rostită de preot în timpul heruvicului). Insistând, în spiritul epistolei pauline către
Evrei pe arhieria lui Hristos, teologia ortodoxă reuşeşte să vadă atât smerenia, cât şi
demnitatea lui Hristos, atât iubirea cât şi libertatea sa jertfelnică. De aceea, este evident că
aspectul de jertfă are două direcţii, ce devin una: jertfa se adresează Tatălui, dar prin
recuperarea firii umane. Direcţia spre firea umană trimite spre Tatăl, în relaţie cu care omul se
împlineşte. Jertfa lui Hristos înseamnă astfel reînfierea omului de către Dumnezeu15.
Aprofundând perspectiva paulină, trebuie spus că Domnul numeşte moartea Sa jertfă
şi spune că pentru aceasta a venit, pentru a Se jertfi (Tit 2, 14). Ca rob al lui Iahve, ca miel al
lui Dumnezeu sau ca Arhiereu veşnic, în toate Domnul este jertfă. Astfel întemeiază Noul
Legământ, prin sângele jertfei Sale (Mt. 26, 28; Evr. 9, 15, 22).
Întrucât în Hristos darul care coboară de la noi e Dumnezeu însuşi, jertfa care suie la
Tatăl nu e un simplu om, ci Dumnezeu-Omul. Mântuitorul este dar şi jertfă. Harul acestui dar
pătrunde structura tainică a făpturii noastre, iar jertfa se înalţă prin Hristos până la Tatăl, fiind
vorba despre o întâlnire perfect realizată în ambele sensuri.
Epistola către Evrei îl descoperă pe Iisus Hristos în calitatea Sa de Arhiereu unic,
punând în lumină valoarea absolută a jertfei Sale. Hristos este, potrivit epistolei pauline şi în
consens cu întreaga revelaţie, Preotul veşnic. Domnul are slava de mare Preot de la cel ce a
zis: Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi te-am născut” (Evr. 5, 5) şi Tu eşti Preot în veac” (Evr. 5, 6).
Calitatea de preot în veac este fundamentată pe aceea de Fiu dumnezeiesc 16. El este
Mijlocitorul nostru ca Fiu al lui Dumnezeu, în care creaţia îşi află originea şi acum ca
Arhiereu care se sfinţeşte, naşterea din veci primind expresia unei slujiri veşnice. Pentru
Hristos a fi şi a fi preot sunt complementare şi intrinseci filiaţiei Sale divine.
Sfântul Apostol Pavel arată că Arhiereul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu, care
trebuie să înţeleagă durerile oamenilor şi prin rugăciuni şi jertfe să intervină la Dumnezeu.
Fiind solidar în slăbiciuni arhiereul se roagă pentru sine şi pentru alţii. În acelaşi timp,
asemenea lui Aaron, trebuie să fie chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească (Evr. 5, 2-4).
Or, Mântuitorul Hristos a îndeplinit aceste condiţii. Ca Fiu al lui Dumnezeu (Ps. 2, 7),
Iisus a luat preoţia de la Dumnezeu şi trăind printre oameni şi pătimind asemenea lor, le-a
înţeles lipsurile şi S-a jertfit pentru ei. Datorită faptului că a fost fără de păcat, jertfa Sa a fost

14
Pr. asist. Vasile Mihoc, op.cit., pp. 181-184
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos – Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2014, pp. 106-107
16
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991, p. 168

7
izbăvitoare (Evr. 5, 7). Sfântul Apostol Pavel spune evreilor că Arhiereul Hristos, „deşi era
Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit; şi desăvârşindu-Se S-a făcut tuturor celor ce Îl
ascultă pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 8-9). Termenii de ascultare şi desăvârşire,
fundamentali întrupării, exprimă tocmai cele două aspecte ale jertfei Domnului: ascultarea
până la moarte pentru mântuirea urmaşilor lui Adam şi desăvârşirea, ca descoperire a slavei
lui Dumnezeu prin realizarea deplină a misiunii hristice. A desăvârşi (, Evr. 9, 11;
10, 14), cuvântul laitmotiv al epistolei pauline, înseamnă a face ceva perfect, a duce la
termenul ideal (), care defineşte punctul de perfecţiune al unei fiinţe, perfecţiune
împlinită nu unilateral într-o morală, ci fiinţial / ontic.

8
Capitolul II: Preoţia lui Hristos în Biserică

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din
îndumnezeirea şi din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca
ipostas divin întrupat ci şi întrucât Hristos Însuşi continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă
pe Sine ca jertfă în continuare, Învăţătorul care îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre
mântuirea în Sine şi Conducătorul nostru spre mântuire. Hristos după ce a exercitat întreita Sa
slujire, înainte de a fi dat fiinţă Bisericii, exercită această slujire şi în Biserica Sa. El nu e
capul Bisericii numai întrucât e ipostasul divin, ci şi întrucât continuă să exercite şi să susţină
în ea cele trei slujiri mântuitoare ale Lui în Biserică. De calitatea Lui de cap ţine şi faptul că
ne conduce, ne luminează şi Se oferă în continuare ca jertfă pentru ca să ne conducă prin toate
acestea, prin cunoştinţă şi prin viaţa de jertfă, spre înviere şi spre viaţa de veci în El.
Hristos, ca ipostas divin purtător al umanităţii noastre jertfite şi înviate, nu rămâne
pasiv în Biserică, ci în lucrarea Sa de Învăţător, de Arhiereu şi Împărat. În această întreită
slujire, El nu are Biserica drept obiect, ci i se adresează ca unei partenere libere, chemate la
libertate şi la relaţia iubitoare cu Sine. Căci Biserica este alcătuită din persoane înzestrate cu
libertate şi chemate la libertate şi la iubire netrecătoare. În calitatea de parteneră, Biserica pe
de o parte primeşte învăţătura, jertfa şi conducerea Lui, pe de alta, răspunde la ele în mod
liber şi pozitiv ca la o chemare, învăţând, jertfindu-se şi conducând ea însăşi, sau participând
la slujirile Lui de Învăţător, Arhiereu şi Împărat.
Prin continuarea întreitei Sale slujiri în Biserică, Hristos întreţine cu Biserica şi cu
fiecare mădular al ei un dialog progresiv în care nici El, nici Biserica, nici mădularele ei nu
sunt într-o stare pasivă. Acesta e sensul preoţiei împărăteşti a credincioşilor chemaţi să
vestească bunătăţile lui Hristos şi să se ferească de poftele trupeşti 17 dupa cum aflam de la
apostolul Petru in epistola sa Soborniceasca: ” Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi
acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, Dobândind
răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor . Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi
au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la
voi. Cercetând în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când
le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de după ele”
(I Petru 1, 8-11).
Corpul lui Hristos răspândeşte lumină, întrucât o trece mădularelor lui şi altora, ce se
înalţă prin participarea la jertfa şi la învăţătura Lui la o viaţă de jertfă a tuturor mădularelor,
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2012, p. 107

9
către Dumnezeu şi întreolaltă. Ea se supune conducerii Lui şi şi-o însuşeşte, conducând ea
însăşi în acelaşi duh de iubire mădularele sale personale şi acestea conducându-se unul pe
altul şi învăţându-se şi îndemnându-se la jertfă.
Precum Hristos este activ în aceste slujiri, aşa este activă şi Biserica Sa în împărtăşirea
de ele. Hristos ar putea rămâne pasiv numai când învăţătura, jertfa şi conducerea s-ar putea
desprinde de Persoana Lui, cum se întâmplă într-o anumită măsură acolo unde I se dă lui
Hristos un locţiitor, sau unde fiecare membru al Bisericii socoteşte că se poate învăţa şi
conduce el însuşi într-un mod divergent de alţii, fără a avea pe Hristos ca învăţător şi
conducător unic al lor. Dar dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, El este prin Sine
lumina, învăţătura, jertfa şi conducerea. Iar la acestea participă toţi cei în care El este sălăşluit
în chip unitar, în unitatea lor de credinţă, de înţelegere, de participare la jertfă, se arată că
Hristos Însuşi rămâne neîmpărţit în toţi, activ ca învăţător, ca arhiereu şi ca împărat.
Sfântul Chiril din Alexandria spune: „Trebuie să ne umplem de învăţăturile
dumnezeieşti şi evanghelice. Căci Hristos distribuindu-ne în aceeaşi măsură, nouă celor mici
şi mari, harul Său şi hrănindu-ne pe toţi spre viaţă, vrea ca şi cei mai tari să adune cu ceilalţi
şi să asude pentru fraţi şi să le dăruiască ostenelile lor acelora şi să-i facă părtaşi darurilor
de sus. Aceasta este ceea ce s-a spus către Sfinţii Apostoli: „În dar aţi luat, în dar să daţi”
(Mt. 10, 8). Căci culegând foarte multă mană pentru ei, s-au silit să împartă celor ce locuiau
în acelaşi cort, adică în Biserică.”18 Sau: „Cei ce nu au puterea de a înţelege singuri prin ei
înşişi taina desăvârşită a lui Hristos, sau nu sunt îndestulători spre cuprinderea Lui din
pricina slăbiciunii înţelegerii lor, se vor împărtăşi totuşi de El, dar primind ca împreună-
lucrători şi ajutători pe cei de aceeaşi credinţă. Căci prin îndrumare reciprocă putem urca
uneori şi la vederi mai înalte decât cele pe măsura noastră”.19
Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos Îşi înfăţişează neîncetat trupul Său jertfit
Tatălui, dar odată cu aceasta ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe benevole de bună mireasmă, din
puterea trupului Său jertfit de care noi ne împărtăşim. Prin aceasta, El nu aduce jertfa numai
pentru Sine, sau numai corpul Său personal, ci şi corpul Său tainic în lăuntrul căruia se află
trupul Său personal. În cazul Său este o identitate între jertfitor şi jertfă, ceea ce înseamnă că
Însăşi Persoana Sa e jertfă benevolă, că jertfa e persoana care se jertfeşte. La această stare de
jertfă continuă şi de jertfitor continuu ne atrage Hristos şi pe noi.

18
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a II-a, în PSB, vol. 39, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 172
19
Ibidem, p. 174

10
”Pătrunşi de El ca ipostas fundamental al nostru, ne umplem de dispoziţia Lui de
jertfitor şi suntem atraşi şi noi în actul Sau de autojertfire”20. Sau: „Căci dacă nu murea
Hristos pentru noi, n-am fi fost primiţi noi spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl.
Dar odată ce S-a desăvârşit El (ca om) prin pătimiri, venim după El îndată ca dar sfinţit lui
Dumnezeu şi Tatăl şi ne oferim pe noi înşine jertfă cu adevărat duhovnicească”21.
Hristos e Arhiereul continuu, pentru că continuu mijloceşte intrarea noastră la
Dumnezeu Tatăl, prin starea Lui de predare faţă de El; pentru că continuu mijloceşte intrarea
noastră în relaţia iubitoare cu Tatăl, primindu-ne în relaţia iubitoare a Sa cu Tatăl şi făcându-
ne să uităm de noi înşine, sau de limitarea noastră prin egoism, ca să intrăm în relaţia iubirii
infinite ca parteneri ai Tatălui, împreună cu Hristos. Dar intrarea aceasta a noastră la Tatăl e şi
un act al nostru, adică o predare a noastră,din puterea predării lui Hristos22.
Ne eliberăm de noi înşine şi de patimile noastre prin libertatea deplină a subiectului
central al nostru. „Căci Hristos este Arhiereul cu adevărat şi mare, Mijlocitorul rânduit. Căci
precum scrie dumnezeiescul Pavel: „Întru El avem apropiere în Duh către Tatăl” (Efes. 2,
18; Rom. 5, 2). Deci cei ce voiesc să-şi predea sufletul lui Dumnezeu Tatăl, prin mijlocirea lui
Hristos, trebuie să fie liberaţi de orice pată”23, adică de orice gând sau patimă care-i
limitează, care nu-i lasă să intre în relaţia de iubire nesfârşită cu Dumnezeu cel personal şi,
prin El, cu semenii.

Capitolul III: Poziția Bisericii Ortodoxe față de hirotonia femeilor

20
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 14
21
Ibidem, p. 15
22
Ibidem, p 15
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III…, p. 109

11
Documentul BEM ( Biserică- Euharisitie- Ministeriu) prezintă bine desfiinţarea
barierelor omeneşti odată cu venirea lui Hristos (Galateni 3, 28). De aceea „Biserica trebuie
să descopere slujirile ce pot fi îndeplinite de femei tot atât de bine ca şi cele ce pot fi
îndeplinite de bărbaţi”.24
Din moment ce nu se solictă Bisericilor să ia în considerare posibilitatea de a
institui femei ca preot, unele Biserici Ortodoxe nu au acordat importanţă acestei probleme în
răspunsurile lor oficiale. Biserica Ortodoxă din America afirmă însă că această problemă este
mult mai serioasă şi mai complexă decât este sugerat în Documentul BEM, fiind prin aceasta
un obstacol mai mare în recunoaşterea reciprocă a preoţiilor.
Una dintre cele mai recente consultaţii inter-ortodoxe asupra acestui subiect,
desfăşurată la Rhodos, Grecia, între 30 octombrie şi 7 noiembrie 1988, recunoscând instituţia
diaconiţelor şi solicitând Bisericii să reinstituie acest serviciu, a accentuat totodată
imposibilitatea Bisericii Ortodoxe de a hirotoni femei în slujirea preoţească:
Imposibilitatea de a hirotoni femei în slujirea specifică a preoţiei se bazează pe
Tradiţia Bisericii. Această imposibilitate a fost atestată prin următoarele exemple înrădăcinate
în eclesiologie:

a) Exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, care nu a ales nici o femeie printre
Apostolii săi;

b) Exemplul Născătoarei de Dumnezeu care nu a îndeplinit nici o funcţie în


Biserică, cu toate că a fost considerată vrednică să devină mama Cuvântului şi
Fiului lui Dumnezeu întrupat;

c) Tradiţia apostolică conform căreia Apostolii, urmând exemplul lui Hristos, nu


au hirotonit niciodată femei în acestă slujire specifică a preoţiei;

d) Anumite teze ale învăţăturii pauline cu privire la poziţia femeii în Biserică; şi

e) Criteriul analogiei, conform căruia, dacă femeilor li s-ar fi permis îndeplinirea

24
Anca Manolache, Opinii asupra documentului «Botez, Euharistie, Slujire», în „Mitropolia Banatului”, nr. 5-6,
1983, p. 297

12
unei slujiri preoţeşti, Fecioara Maria ar fi fost prima care ar fi îndeplinit această
funcţie.

În mod regretabil, un colocviu international cu privire la „Femeia ortodoxă într-o


Europă Unită (Levadia, Grecia, Noiembrie 3-6, 1994) constata cu regret că decizia luată la
Rodos în 1988, care propunea reinstituirea diaconatului femeilor în Biserica Ortodoxă a
rămas o literă moartă”.25
Tot în ceea ce priveşte hirotonia femeilor în slujirea preoţească Documentul afirmă:
„Bisericile care nu practică instituirea femeilor consideră că puterea celor nouăsprezece
secole de tradiţie potrivnică acestei instituiri nu trebuie lăsată de-o parte”26, afirmaţie pe
care o găsim profund justificată .
Comentariul la acest punct prevede completarea discuţiilor duse până acum,
„printr-un studiu şi o reflexiune comună”27 asupra acestei probleme, realizate în comuniunea
ecumenică a tuturor Bisericilor.

Concluzii

25
Pr. Prof. Ion Bria, Receptarea convergenţelor în credinţă, rezultate din dialorgul ecumenic. Orientarea
teologică ortodoxă privind receptarea documentului «Botez, Euharistie, Preoţie», în „Studii Teologice”, nr. 1-2,
1985, p. 127
26
Ibidem, p. 128
27
Ibidem, p. 130

13
Una dintre cele mai mari controverse din lumea creştină contemporană este legată
de accesul femeilor la preoţie. În vreme ce militanţii feminişti consideră că Sfânta Scriptură
n-ar interzice de fapt femeilor să fie hirotonite întru preoţie, exegeţii ortodoxiei sunt de părere
că interpretarea este cât se poate de greşită. În acelaşi timp, parcă pentru a spori controverse,
unele culte creştine creştinisme (este adevărat, contestate de tradiţionalişti, care le consideră
„rătăciri” de la adevărata credinţă) au acordat deja femeilor dreptul de a sluji ca preoţi. Nu
însă şi principalele biserici creştine - numim aici Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă care
susţin că regula veche de peste 3.000 de ani rămâne în continuare fundamentală şi de
neclintit.
Hirotonia femeilor este exclusă de Biserica Ortodoxă în primul rând pe baza
istoriei. Nu au existat niciodată, cu excepţia sectelor gnostice, cazuri de femei hirotonite. A
existat, e drept, cazul diaconiţelor în Biserica primară, dar ele nu au slujit niciodată Sfintele
Taine, iar misiunea lor liturgică era relativ limitată. Rolul lor principal a fost strict acela de a-i
ajuta pe ierarhi sau preoţi în misiunea lor socială. Biserica Ortodoxă încurajează femeia în
activitatea ei socială şi de familie. De aceea, considerăm drept o falsă problemă cea a
hirotoniei femeilor. Obiectivul principal al teologiei privind rolul femeii în Biserică este acum
stabilirea egalităţii între bărbat şi femeie. Amândoi se pot ruga, amândoi pot lua parte la
sfintele slujbe, amândoi au dreptul de a oferi un sprijin pentru aproapele. Faptul că femeile nu
pot sluji ca membri ai ierarhiei nu înseamnă că rolul lor liturgic este nul. Din contră, prin
viaţa lor jertfelnică multe femei au dovedit mai multă aplecare spre sfinţenie decât bărbaţii
lor.
Virtutea este lucrul cel mai nobil pe care îl poţi aduce cu tine în cadrul liturgic. Fără
virtute toate s-ar goli de sens. De aceea, trebuie să luăm aminte la pericolul pe care diverse
mişcări feministe îl aduc, expulzând femeia din rolul ei religios şi mutând-o în planul secular
al puterii. Mişcarea femeilor, fiind despărţită de rădăcinile sale spirituale, secularizată şi
transformată într-o mişcare profanatoare a devenit feministă şi a cauzat în acest proces o
adâncă şi extinsă criză a identităţii. În societatea dominată de valori masculine pervertite, de
păcat şi de un spirit al competiţiei şi dominării plin de dorinţa puterii, femeile ajung să îşi
nege adâncul propriei fiinţe, deschis inspiraţiei venite de la Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

14
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015;
2. Bria, Pr. Prof. Ion, Receptarea convergenţelor în credinţă, rezultate din dialorgul
ecumenic. Orientarea teologică ortodoxă privind receptarea documentului «Botez,
Euharistie, Preoţie», în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1985;
3. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991;
4. George, Augustin, Preoţie, în Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui
Xavier Leon Dufour şi Jean Duplacy, traducere Francisca Băltăceanu, Ed. Arhiepiscopiei
Romano – Catolice, Bucureşti, 2001;
5. Manolache, Anca, Opinii asupra documentului «Botez, Euharistie, Slujire», în
„Mitropolia Banatului”, nr. 5-6, 1983;
6. Idem, Sfânta Taină a Hirotoniei, în ”Glasul Bisericii”, nr. 3 – 5 (1981) ;
7. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos Arhiereu, după Epistola către Evrei, în
”Ortodoxia”, nr. 2 (1983) ;
8. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Semnificaţia și responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf.
Apostol Pavel, în ”Ortodoxia”, nr. 2 (1979) ;
9. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului XIII, traducere Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, în „Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I”, colecţia PSB, vol. 15, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1987;
10. Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr (cap. 11: „Despre preoţie şi că
preoţia cea după lege era chip al celei în Hristos”, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, colecţia PSB, vol. 38, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991;
11. Idem, Scrieri, partea a II-a, în PSB, vol. 39, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992;
12. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008;
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos – Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului,
Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014;
14. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. IBMBOR, București, 2013;
15. Idem, Teologia Dogmatica, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2012;
16. Verzan, Pr. Sabin, Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. Introducere,
traducere şi comentariu (teză de doctorat), în ”Studii Teologice”, nr. 1 (1989).

15
16

S-ar putea să vă placă și