IERURGIILE LEGATE DE

SFÂRŞITUL VIEŢII OMULUI

ÎN CULTUL ORTODOX

1.Despre ierurgii în general

Ca aşezământ sfânt, întemeiat de Mântuitorul Hristos şi înzestrat de El cu

sfintele Taine, mijloacele necesare pentu mântuirea şi sfinţirea credincioşilor,
Biserica, încă din epoca apostolică a stabilit şi orânduit, alături de sfintele Taine,
unele lucrări sfinţitoare sau slujbe folositoare creştinilor pentru dobândirea
ajutorului dumnezeiesc în diferite momente şi împrejurări din viaţa acestora.
Aceste lucrări se numesc ierurgii (de la ιερουργια = lucrare sfântă), ele au fost
rânduite avându-se în vedere diferite nevoi ale credincioşilor, dar domeniul lor este
mi extins decât de al sfintelor Taine, care se împărtăşesc numai oamenilor vii.1
Ierurgiile au un loc de mijloc între Taine şi rugăciunile individuale ale
creştinului. Ele se referă la multiplele trebuinţe concrete ale omului, ca şi
rugăciunile lui individuale. Dar fiind săvârşite de preot, aduc o împlinire mai
sigură a celor cerute, căci în rugăciunea preotului e prezentă Biserica, în numele
căreia el se roagă şi face rug1ciunea pentru credincioşi, în baza unei trimiteri
speciale a lui Hristos. Ierurgiile susţin mereu vie legătura credinciosului cu
Biserica; susţin conştiinţa că Hristos e în noi mai deplin când ţinem legătura vie cu

1
Ibidem, p. 286.
Biserica; susţin conştiinţa că Hristos ne vrea în alipirea la El solidari cu toţi cei
care cred în El, formând trupul tainic al Lui.2
Mântuitorul, sfinţind El însuşi firea omeneasca pe care a purtat-o, a lăsat
Sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a resfinţii natura, de a o sustrage înrâuririi şi
puterii celi rău, de a o readuce sub sfera de influenţă a Harului divin şi la destinaţia
ei originară, aceea de a sluji spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului. De
aceea biserica binecuvintează nu numai toate lucrurile pe care slujitorii le
întrebuinţează în serviciul religios (apa, pâinea, vinul, tămâia, untdelemnul, vasele
şi veşmintele liturgice etc.), ci şi toate elementele naturii cu care omul vine în
atingere sau pe care el urmează să le folosească: florile şi iarba câmpului, ţarinile,
livezile şi lanurile din care omul îşi scoate hrana (1 februarie, sfeştaniile) , roadele
pământului şi fructele pomilor (la Sânpetru, Sfântul Ilie şi 6 august), ramurile sau
stâlpările arborilor (la Florii şi Rusalii), mâncărurile şi cărnurile (la Paşti), apele (la
Bobotează), casele şi lucrurile din ele şi, în sfârşit, tot ce este de trebuinţă sau de
folosul omului. Ea binecuvintează de asemenea, munca omului şi îndeletnicirile cu
care el îşi susţine viaţa sau cu care supune şi înfrumuseţează natura, începutul şi
sfârşitul oricărei lucrări sau acţiuni, momentele, întâmplarile şi împrejurările cele
mai de seama din viaţa noastră, atât cele de bucurie, cât şi cele de întristare.3
Puterea şi acţiunea curăţitoare şi sfinţitoare a bisericii se revarsă nu numai
asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii lumi creaturale, scoţând-o de sub puterea
blestemului şi sfinţindu-o. Pin biseică, sau mai bine zis prin puterea sfinţitoare dată
slujitorilor săi, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi fiinţelor neraţionale,
harul Sfântului Duh, în măsura în care le este de trebuinţă. Natura neînsufleţită,
care, în urma blestemului ajunsese în dezarmonie cu omul, redevine astfel în
mediul prielnic pentru traiul omului, un auxiliar pentru existenţa şi mântuirea lui;
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în revista ”Ortodoxia”, Anul XXXVII
(1985), Nr. 3, p. 453.
3
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 356.
prin om, ea devine totodată asociată sau părtaşă cu el la cultul divin, adică la
preamărirea Ziditorului de către om, prin biserică. Iată de ce, pe drept cuvânt, s-a
vorbit despre sensul sau caracterul (pan) cosmic al rugăciunii ortodoxe: prin
ierurgii, sfera de influenţă a rugăciunilor cultului ortodox, se extinde dincolo de
persoana omului şi tinde să îmbrăţişeze întreaga lume creaturală a omului.4
În legătură cu orginea şi vechimea ierurgiilor putem spune că acestea sunt
tot atât de vechi ca şi Biserica creştină. Pe unele din ele le moştenim încă din
Legea Veche, ca de exemplu slujba pentru curăţirea femeii la 40 de zile dupa
naştere; pe altele le-a Săvârşit Mântuitorul însuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea
duhurilor necurate, binecuvântarea pâinii şi a vinului, a peştilor etc.). În sfârşit,
despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bibericşti din
primele veacuri creştie, ca: Sfântul Iustin Martirul şi Tertulian in secolul II, Sfântul
Vasile Cel Mare în secolul IV şi alţii. Rugăciuni pentru binecuvântara şi sfinţirea
apei (agheasmă), a untdelemnului, a fructelor, sfeştanii pentru ploaie, ş.a., dintre
care unele asemănătoare sau chiar identice cu cele din Moliftelnicul ortodox de azi,
găsim scrise chiar în cele mai vechi rânduieli bisericeşti care ni s-au transmis, ca în
Constituţiile Sfinţilor Apostoli, precum şi în cele mai vechi cărţi de slijbă, ca
Evhologhiul episcopului Serapion de Thumuis din Egipt (secolul IV). La acestea s-
au adăugat desigur şi altele mai noi, iar îndoiala unora din cele mai vechi s-a
dezvoltat treptat, prin adăugarea de rituri sau ceremonii, rugăciuni şi cântări noi,
dar sâmburele sau miezul lor originar a rămas acelaşi ca în vechime.5
Ierurgiile au fost instituite şi sunt săvârşite de Biserică în scopul ajutorării
creştinilor, spre a-şi putea câştiga mai uşor mântuirea. Dar cu toate că după
aspectul lor exterior ele se aseamănă cu sfintele Taine, totuşi ierurgiile se
deosebesc de acestea prin următoarele caracteristici:

4
Ibidem, p. 356-357.
5
Ibidem, p. 357-358.
 1. În timp ce Tainele sunt instituite de Mântuitorul Hristos, ierurgiile sunt
instituite de Biserică. Datorită acestui fapt, ierurgiile pot fi modificate sau
schimbate atât ca fond, cât şi ca formă de către Biserică în raport cu nevoile
credincioşilor, mărindu-se sau micşorându-se numărul lor, după dreapta
socotinţă a Bisericii.
2. Prin ierurgii se binecuvintează şi se sfinţeşte întreaga creatură : creştinul în
diferite momente ale vieţii ; aşezările omeneşti ; pământul cu roadele lui ;
apele şi văzduhul ; locuinţele omeneşti ; adăposturile animalelor domestice ;
animalele şi plantele etc., pe când prin sintele Taine se împărtăşeşt harul
divin numai oamenilor vii.
3. Ierurgiile nu împărtăşesc har sfinţitor, ci numai ajutor dumnezeiesc, care
poate fi numit har numai în sensul cel mai general, dacă se consideră har
orice binefacere pe care creştinul o primeşte de la Dumnezeu, precum spune
Sfântul Apostol Iacov: ”Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus
este coborându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Însă Tainele
împărtăşec cu necesitate harul sfinţitor sau mântuitor, ca şi alte haruri
speciale, după natura fiecărei Taine.
4. Ajutorul dumnezeiesc dobândit prin ierurgii înlesneşte numai sau uşurează
câştigarea mântuirii, ajutândul pe credincios să păşească şi să se menţină pe
calea progresului în înduhovnicire, în timp ce harul dobândit prin sfintele
Taine este absolut necesar pentru mântuire.
5. Efectul ierurgiilor depinde de starea morală şi de pregătirea sufleteasca a
celor ce le primesc, pe când harul sfintelor Taine lucrează în mod necesar,
independent de acestea.6
După obiectul sau destinaţia lor, ierurgiile se împart in două mari grupe :

6
Teologie dogmatică, p. 286-287.
 a) Unele se referă la persoane, adica cele care privesc viaţa omului
(ierurgiile în legătură cu naşterea, cu moartea ş.a.) ;
b) Altele se aplică la lucruri (natura neînsufleţită şi diferite obiecte), cum
sunt, de exemplu, cele pentru binecuvântarea ogoarelor, pentru ploaie,
pentru sfinţirea obiectelor de cult ş.a. În chip indirect, toate ierurgiile
mijlocesc binecuvântarea şi harul pentru cel credincios, deoarece
chiar atunci când ele se aplică lucrurilor sau naturii neînsufleţite,
acestea se curăţesc şi se sfinţesc tot spre folosul omului, care rămâne
în centrul atenţiei Bisericii şi al planului mântuirii.
După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot împărţi în
trei categorii : rugăciuni, rânduieli şi slujbe.
După scopul sau efectele lor, ierurgiile sunt de patru feluri. Începând de jos
în sus după gradul de sfinţenie pe care îl conferă, ele se pot împărţi în patru
categorii sau grupe, şi anume : exorcisme, curăţiri şi dezlegări, binecuvântări şi
sfinţiri.7

7
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 358-359.
 2.Ierurgiile legate de sfârşitul vieţii omului

Dintre ierurgiile ce au reţinut atenţia părinţilor Bisericii şi prezintă un interes

deosebit în viaţa credincioşilor, un loc aparte îl ocupă cele legate de săvârşirea
omului din viaţă. Atenţia acordată acestor ierurgii se explică prin faptul că, potivit
învăţăturii Bisericii, sfârşitul vieţii pământeşti nu este un punct limită a existenţei
omului, ci momentul în care o persoană ajunsă la culmea puterii ce o poate atinge
în viaţa pământească şi totodată la totala neputinţă biologică, intră în relaţie de
înrudire pan-cosmică cu întreaga creaţie şi cu baza acestei lumi, adică cu Iisus
Hristos. De aceea, săvârşirea omului din viaţă – deşi în aparenţă are aspectul unei
limite existenţiale, nu este altceva decât un ”sfârşit deschis”, prin care făptura
pătrunde în sensul ultim al creaţiei unde transpare dumnezeirea.8
În viaţa religioasă a tuturor popoarelor ortodoxe şi îndeosebi la poporul
nostru, cultul morţilor – adică ansamblul ierurgiilor şi al rânduielilor tradiţionale
prin care Biserca celor vii îşi arată grija faţă de cei răposaţi – este foarte dezvoltat,
constituind una din manifestările caracteristice şi esenţiale ale vieţii religioase
ortodoxe. În afară de scopul lor principal – cel soteriologic – aceste slujbe au şi
unul catehetic şi pedagogic; prin ele, Biserica urmăreşte nu numai să-i ajute pe cei
morţi, ci să-i şi mângâie pe cei rămaşi în viaţă, să le uşureze durerea, să le
amintească nestatornicia lucrurilor pământeşti şi să le întărească speranţa şi
credinţa în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor, dogme de căpetenie ale
credinţei creştine ortodoxe. Ierurgiile din categoria aceasta sunt patru :

8
Pr. Prof. Nicolae Morar, Îngăduinţe şi restricţii la slujba înmormântări, în revista ”Mitropolia Banatului”, Anul
XXXIV (1984), Nr. 3-4, p.180-181.
 1. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului,
2.Panihida,
3.Slujba înmormântării,
4.Parastasul.
Dintre acestea, cea dintâi se săvârşeşte înainte de moarte, iar celelalte trei,
după moarte.9

2.1. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului

Cea dintâi slujbă din Moliftelnic, cu care Biserica îl asistă pe creştin în clipa
grea a sfârşitului său, căutând să i-l uşureze, este slujba la ieşirea cu greu a
sufletului. Aceasta se face la căpătâiul celor care luptă greu şi îndelungat cu
moartea, adică cei care se chinuiesc rău şi nici nu se fac sănătoşi, dar nici nu-şi pot
da sufletul. Situaţiile de acest fel erau socotite, de obicei, ca urmări ale unor păcate
grele, săvârşite de muribund şi nemărturisite sau neispăşite, care apasă greu
conştiinţa lui şi nu-l lasă să moară până când nu-şi va uşura sufletul prin
spovedanie şi căinţă.10
În Moliftelnic, la începutul acestei slujbe se face următoarea precizare :
Trebuie să ştie preotul că mare datorie are să se îngrijească de bolnavi ; pentru
aceea, îndată ce va auzi că unul dintre credincioşi încredinţaţi lui este bolnav, să nu
aştepte a fi chemat, ci singur, nechemat să se ducă, chiar de mai multe ori de va fi
trebuinţă. Să spună încă şi credincioşilor săi, ca să-i dea de ştire când ar fi cineva

9
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 383.
10
Ibidem, p. 383-384.
bolnav, şi mai ales de boală grea.11 Când preotul este chemat în astfel de cazuri, îşi
ia epitrahilul şi Moliftelnicul şi citeşte la patul de zăcere al bolnavului această
slujbă, alcătuită din următoarele :
Binecuvântarea şi rugăciunile începătoare, până la: ”Veniţi să ne
închinăm...”(inclusiv); Psalmii 69, 142 şi 50; Canonul, alcătuit de Sfântul Andrei
Critenul, în care muribundul este înfăţişat ca mărturisindu-şi lumii întregi păcatele
sale, tânguindu-se şi pocăindu-se pentru ele.12 În continuarea acestei slujbe se pot
rosti rugăciuni, ca de exemplu: Rugăciunea pentru sufletul cel osândit: ”Stăpâne
Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină...”13, în care preotul îl roagă pe
Dumnezeu să dezlege sufletul muribundului de blestemul sau păcatul care-l ţine
legat de trup şi să îi aşeze sufletul în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Săi. O
altă rugăciune este: Altă rugăciune pentru cel ce se luptă greu cu moartea:
”Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta cea negrăită ai zidit pe
om din ţărână şi, întocmindu-l după chipul şi asemănarea Ta, l-ai împodobit cu
înfăţişare şi frumuseţe...”14 în care preotul se roagă lui Dumnezeu să facă fără
durere dezlegarea din trup sufletului muribundului, să-i ierte păcatele şi să-i dea
sfârşit uşor şi grabnic, precum şi odihnă netulburată după moarte.
O slujbă asemănătoare pentru ieşirea sufletului există şi la catolici, cu titlul
Ordo commendationis animae, quando infirmusest in extremis (Rânduiala ieşirii
sufletului, când este bolnav pe moarte), care se face la căpătâiul agonizaţilor.
Originea ei este destul de veche, cel puţin din a doua jumătate a secolului IV.15

11
Molitfelnic, Ediţia a V-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1992, p. 158.
12
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială., p. 384.
13
Moliftelnic, p 165.
14
Ibidem, p. 165
15
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 384.
 2.2. Rânduiala înmormântării

Înmormântarea este actul creştinesc de aşezare plină de respect a trupului

confratelui creştin, ba a oricărui om, în mormânt după ieşirea sufletului din acel
trup, la vremea prevăzută prin lege. Redarea ţărânei pe care o purtăm, ţărânei din
care am fost luaţi este un act de retituire până la a doua venire a Mântuitorului
Hristos: ”Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi
atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”(Matei 16,27), căci trupurile celor
răposaţi vor învia transfigurate pentru judecată. Înmormântarea s-a socotit nu
numai ca un act de pietate, ci şi o îndatorire fundamentală pe care cei rămaşi în
viaţă o au faţă de cei decedaţi. Ea face parte dintre faptele dragostei sufleteşti.16
Îndată ce un creştin a decedat, se trag copotele bisericii, în trei rânduri zilnic,
până la înmormântare, ca să vestească tuturor celorlalţi creştini plecarea din viaţă a
unui semen al lor, să-i îndemne să se roage pentru iertarea păcatelor lui şi să le
aducă aminte că toţi sunt muritori, ducându-i cu gândul la învierea morţilor şi la
judecată.17
Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor
creştini, cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care răposatul a
intrat în Biserică ; apoi e îmbrăcat în straie noi şi curate, închipuind veşmântul cel
nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii. Trupul e apoi pus în
sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de descompunere şi
pentru a arăta că el se află ”sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub
umbra Celui Atotputernic”(Psalmul 90,1). Mortul e aşezat cu privirea spre răsărit,

16
Pr. Conf. Dr. Alex I Stan, art. cit., p. 83.
17
Pr. Prof. Petre Procopoviciu, Rugăcinile Bisericii pentru cei morţi, în revista ”Mitropolia Ardealului”, Anul 1957,
Nr. 3-4, p. 258-259.
ca şi la botez şi cum facem toţi când ne rugăm, pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit
Hristos, ”lumina cea adevărată”, şi tot de acolo va veni El la judecata viitoare. Pe
piept i se pune o icoană sau o cruce, pentru a arăta că un creştin îşi dă duhul lui
Hristos, întru Care crede şi Căruia i se încredinţează la moarte, iar Crucea Lui sau
sfântul zugrăvit pe icoană e scut şi armă împoriva îngerilor răi care caută să ia
sufletele morţilor şi, totodată, mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.18
La capul mortului şi în sfeşnicele aduse în faţa sicriului se aprind lumânări,
căci lumina este, pe de-o parte, călăuză sufletului pe calea spre eternitate, risipind
întunericul morţii, iar pe de alta, ea Îl simbolizează pe Hristos şi Evanghelia Sa,
precum El Însuşi a spus: ”Eu sunt lumina vieţii: Cel ce-Mi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(Ioan 8,12). Lumânările simbolizează
apoi candelele aprinse sau lumina faptelor bune, cu care creştinul îl va întâmpuna
pe Mirele Hristos la judecata de apoi, asemenea fecioarelor înţelepte, din pilda
celor zece fecioare. Acelaşi lucru simbolizează şi lumânarea care se pune în
mâinile celui ce trage să moară, precum şi lumânările care se împart celor de faţă
la înmormântare şi la parastas.19
Prima slujbă ce o săvârşeşte preotul la căpătâiul celui mort se numeşte
Panihidă (sau priveghere de toată noaptea), care înlocuieşte rugăciunile la care
creştinii din vechime zăboveau toată noaptea, când înmormântau pe martirii lor.
Panihida este o scurtare şi anticipare a Prohodului, însă, spre deosebire de Parastas,
ea este o slujbă scurtă: Preotul îmbrăcat cu epitrahil, cu crucea şi cu lumânarea
aprinsă în mână, dă binecuvântarea şi în timp ce se rostesc rugăciunile începătoare,
cădeşte trupul mortului de jur-imprejur, icoana, casa şi pe cei de faţă; urmează
troparele morţilor, ectenia morţilor cu rugăcunea de dezlegare, otpustul, cântarea
”Veşnică pomenire” şi binecuvântând spre mort încheie, cu ”Pentru rugăciunile...”.

18
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 384-385.
19
Ibidem, p. 387.
La această Panihidă, ca şi la toate celelalte slujbe pentru morţi, se cădeşte mult, ca
semn că precum fumul de tămâie, aşa să se înalţe spre ceruri rugăciunile noastre şi
sufletul celui adormit.20
În timpul cât mortul stă în casă sau în Biserică (dacă e dus acolo), pe lângă
Panihida reglementară, se obişnuieşte pe alocurea să se citească de către preot, la
capul mortului, aşa numiţii stâlpi, adică pericope din cele patru Evanghelii ; unii
preoţi citesc din Evangheliar toate pericopele dintre Paşti şi Înălţare, alţii numai
pericopele de sâmbătă, alţii numai Evangheliile morţilor pentru toate zilele
săptămânii, alţii Evangheliile Patimilor Domnului sau pe cele din rânduiala
Maslului, iar alţii cele 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc Duminica la
Utrenie şi acre au şi fost tipărite în ediţiile mai noi ale Panihidei şi ale
Moliftelnicului, sub titlul de Evanghelii ce se citesc la stâlpi. Evangheliile acestea
se intercalează de obicei între ectenie şi rugăciunile de dezlegare din rânduiala
Panihidei. Alteori se citeşte din Apostol sau din Psaltire (din care pot citi şi
cântăreţii sau simplii laici). Citirea se face în mai multe rânduri.21
Slujba înmormântării nu este însă aceeaşi pentru toţi morţii. Moliftelnicul
cuprinde cinci rânduieli deosebite ale înmormântării: una pentru credincioşii laici
în vârstă (de la şapte ani în sus), a doua pentru prunci şi copii până la şapte ani, a
treia pentru diaconii şi preoţii de mir, a patra pentru călugări şi arhierei şi a cincea
pentru toţi cei ce mor întru-un anumit timp al anului şi anume în Săptămâna
Luminată.22 Cea mai desăvârşită dintre acestea e cea dintâi, de aceea vom descrie
mai pe larg rânduiala ei.
Când toate cele ale înmormântării sunt gata, preotul, venind la casa unde
este mortul, îmbracă epitrahilul şi felonul, tămâiază mortul şi pe cei de faţă, dă
binecuvântarea şi săvârşeşte slujba Panihidei după rânduiala arătată mai înainte.
20
Pr. Prof. Petre Procopoviciu, art. cit., p. 259.
21
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 386.
22
Ibidem, p. 387.
Apoi, ridicat fiind mortul din casă, este dus la biserică spre a i se face slujba
înmormântării. Este de dorit ca, acolo unde prohodirea mortului nu se face în
biserică, preotul să lămurească pe credincioşi ca această slujbă să se facă în
biserică. În drumul spre biserică şi spre cimitir s-a păstrat obiceiul străvechi de a se
face opriri cu ectenii. Numărul ecteniilor diferă după practica locului şi se fac, de
obicei, la răspântii de drum, în locurile de care se leagă viaţa ori activitatea celui
decedat, sau în dreptul bisericilor, dacă convoiul are în cale mai multe bisericii.
Acolo unde la opriri se citesc şi Evanghelii, acestea se vor lua de la cele arătate la
Stâlpi. Ajungând convoiul funebru la biserică, se aşează mortul în pronaos, cu faţa
spre altar. Pe o masă aşezată la capul mortului se pune coliva. În partea opusă se
aşează analogul, pe care se pune Sfânta Evanghelie şi cartea cu rânduiala
înmormântării. În cele patru colţuri ale sicriului se pun sfeşnice cu lumânări
aprinse. Pe pieptul mortului se pune crucea sau o icoană. Preotul stă înaintea
analogului, cu faţa spre mort şi spre credincioşi. În dreapta mortului (în partea
dinspre miazăzi) stau rudele lui, cu faţa spre mort.23
Preotul, primind făclie aprinsă în mână, face începutul, dând binecuvântarea
obişnuită la ierurgii. Cântăreţul începe cu rugăciunile introductive şi apoi citeşte
Psalmul 90, în care se exprimă deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de
cei ce şi-au pus încrederea într-însul. În timpul acesta, preotul cădeşte icoanele
împărăteşti, apoi în jurul sicriului şi pe cei de faţă. Apoi se cântă Psalmul 118,
împărţit în trei stări; după fiecare verset se repetă refrenul ”Aliluia” la starea I,
”Miluieşte pe robul Tău” la starea II şi ”Numele Tău, Aliluia” la starea III. Între
stări se zice ectenia mică pentru morţi, apoi se cântă Binecuvântările Pogribaniei.
Urmează ectenia întreită pentru morţi, cădindu-se spre mort, la fiecare alineat.
Apoi se cântă troparele glasului 5: ”Odihneşte, Mântuitorul nostru, cu drepţii, pe

23
Tipic bisericesc, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976, p. 265.
robul Tău..., Slavă..., Şi acum... Cela ce din Fecioară ai răsărit lumii...” şi se citeşte
Psalmul 50.
După aceasta urmează Canonul morţilor, alcătuit de Teofan Graptul, din care
în practică, mai ales la oraşe, se cântă numai irmoasele de la cântarea a treia ”Nu
este sfânt ca Tine, Doamne, Dumnezeul meu...”, a şasea ”Marea vieţii văzând-o
înălţându-se de viforul ispitelor...” şi a noua ”Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu
putinţă oamenilor...”. După irmosul cântării a treia se citeşte Sedealna ”Cu
adevărat deşertăciuni sunt toate...”, iar după irmosul cântarii a şasea se cântă
Condacul glasului 8 ”Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...”, se citeşte Icosul ”Tu
Însuţi esti fără de moarte...” şi se cântă din nou Condacul.
După irmosul Cântării a noua se cântă cele opt stihiri idomele, alcătuite de
Sfântul Ioan Damaschin, în care se deplânge scurtimea vieţii omeneşti şi
zădărnicia lucrurilor pământeşti, înălţându-ni-se cugetul şi nădejdea la Dumnezeul
cel veşnic.
Urmează Fericirile cu stihirile lor. Apoi se citeşte Apostolul din epistola
întâi către Tesaloniceni, timp în care preotul cădeşte (ca la început), apoi citeşte
Evanghelia de la Ioan, unde Mântuitorul vorbeşte iudeilor despre învierea morţilor.
După aceea, preotul citeşte lângă mort molitfa de dezlegare ”Dumnezeul
duhurilor şi a tot trupul...” şi apoi cele trei rugăciuni de iertare, în care se roagă ca
Dumnezeu să dezlege sufletul răposatului de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte
tot păcatul sufletesc şi trupesc, ca sufletul să se odihnească cu drepţii, iar trupul să
se dea firii, desfăcându-se în cele din care a fost zidit.
În timpul cântării Podobiilor pe glasul 2, preotul, rudele, prietenii şi
cunoscuţii mortului vin pe rand şi dau mortului sărutarea cea mai de pe urmă (se
sărută de fapt Sfânta Cruce sau icoana de pe pieptul mortului). Această sărutare
este pecetea dragostei şi a unirii care-i leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată
semnul iertării şi al împăcării, prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă
dintre noi.
Preotul face apoi apolisul, după care va ţine cuvântarea funebră. Apoi
preotul zice: ”Întru fericită adormire...” şi se cântă ”Veşnică pomenire” de trei ori.
În timpul acesta, preotul şi rudele apropiate ale mortului ridică şi leagănă coliva.
Preotul încheie cu ”Pentru rugăciunile...”24
După prohod, mortul e dus la cimitir, i se face iarăşi o panihidă, apoi e
coborât în mormânt, care se pecetluieşte şi după ce e acoperit cu pământ, la
căpătâiul lui se înfinge Sfânta Cruce care străjuieşte mormântul creştinului, arătând
că cel ce doarme sub scutul ei, a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula
împreună cu El, la învierea cea de obşte.25
După înmormântare, preotul vine la casa mortului, unde face din nou
Panihida, binecuvântând totodată pomana sau praznicul mortului, rămăşiţă a
vechilor agape sau mese frăţeşti, care la primii creştini însoţeau
înmormântările.26Acum preotul citeşte dacă e nevoie şi molitfa specială prevăzută
în Moliftelnic, pentru binecuvăntarea hainelor sau a altor lucruri care se dau de
pomană sau pentru sufletul mortului ”Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
nostru, Cel ce stăpâneşti peste cei morţi şi peste cei vii...”,27 în care preotul se
roagă lui Dumnezeu să binecuvinteze hainele ce se vor împărţi, iar pe adormitul
robul Său să-l îmbrace în veşmântul nestricăciunii, să-l aşeze în locaşul Său. Celor
ce vor purta aceste haine Dumnezeu să le dăruiască sănătate, iar adormitului
răspuns bun la înficoşătoarea judecată şi uşurare de păcatele ce a făcut cu lucrul, cu
cuvântul sau cu gândul.

24
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 388-389.
25
Pr. Prof. Petre Procopoviciu, art. cit., p. 261.
26
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 391.
27
Molitfelnic, p. 322.
 După ce am expus mai pe larg, rânduiala obişnuită a înmormântării laicilor,
vom expune mai departe, pe scurt, mormântării pruncilor, a clericilor de mir şi a
călugărilor, precum şi slujba specială a înmormântării pentru Săptămâna Luminată,
arătând doar seosebirile mai importante faţă de rânduiala expusă până acum,
urmând ca pentru amănunte să se consulte Moliftelnicul , la locurile respective.
Rânduiala înmormântării pruncilor. Pruncii şi copiii până la şapte ani,
curăţiţi prin baia botezului, sunt neîntinaţi de alte păcate şi deci mor nevinovaţi,
deoarece ei nu au nici conştiinţa păcatului, nici putinţa de a face deosebire dintre
bine şi rău. De aceea, slujba înmormântării pruncilor, deşi alcătutită după un plan
identic cu al celei pentru oamenii în vârstă, lipsind, de exemplu, Psalmul 118,
Binecuvântările morţilor şi cele opt stihiri idiomele ale Sfântului Ioan
Damaschinul, iar cântările şi rugăciunile ei exprimă mai puţină jale şi durere. În
aceste cântări şi rugăciuni nu ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ca la oamenii în
vârstă, ci pentru odihna pruncului şi alinarea durerii părinţilor.
Rânduiala înmormântării clericilor de mir (diaconi şi preoţi) se deosebeşte
de cea obişnuită, a mirenilor, mai întâi prin aceea că, după moarte, trupurile
preoţilor şi diaconilor nu se spală ca cele ale credincioşilor de rând, pentru că ele
au fost vase alese ale darului lui Dumnezeu., ci numai se şterg, de către trei preoţi,
cu un burete înmuiat în untdelemn sau cu o pânzătură udată în apă curată,
închipuind astfel ungerea trupului Domnului cu miresme, de către Iosif şi Nicodim.
Pe lângă hainele preoţeşti obişnuite, clericii răposaţi sunt îmbrăcaţi şi în
veşmintele treptei din care au făcut parte; pe piept li se aşează Sfânta Evanghelie,
căreia au slujit şi din care li se citeşte acum la căpătâi, iar în mână li se pune Sfânta
Cruce.
Slujba înmormântării clericilor e mult mai lungă îi mai solemnă decât cea a
laicilor, ca pentru unii care au fost purtători ai Harului dumnezeiesc, săvârşitori ai
sfintelor taine şi organe ale sfinţirii mirenilor. Această slujbă e alcătuită din
cântări, rugăciuni şi citiri mai multe, mai lungi şi mai impresionante. Se citesc
cinci Apostole şi cinci Evanghelii, urmate fiecare de câte o rugăciune de dezlegare
şi serie de antifoane, sedelne şi tropare. După Psalmul 50, slujba urmează în
general, rânduiala Utreniei zilelor de rând. Stihirile idiomele au câte două sau trei
stihiri pentru fiecare glas.
Rânduiala înmormântării călugărilor se deosebeşte de cele precedente, prin
următoarele : trupul călugărului adormit în Domnul nu este spălat, ca al laicilor, ci
numai însemnat cruciş cu un burete înmuiat în apă caldă, la frunte, la piept, la
mâini, picioare şi genunchi, arătându-se prin aceasta că răposatul a păstrat curăţia
trupului toată viaţa sa sau, cel puţin, după intrarea în monahism. După ce i se pune
cămaşă curată, e îmbrăcat în haine călugăreşti, e învelit apoi în mantia
călugareasca şi e aşezatpe o năsălie, arătându-se cu aceasta sărăcia de bună voie în
care călugărul a vieţuit, precum şi jugul crucii, pe care el l-a purtat.
Cât priveşte slujba înmormântării, ea e tot aşa de lungă şi de bogată ca şi a
clericilor de enorie, dar are cântările, citirile şi rugăciunile ei propii, deosebite de
cele din celelalte slujbe ale mormântării. Idiomele lui Ioan Damaschin, se cântă pe
drumul de la biserică la mormânt. La punerea trupului în mormânt se toarnă peste
el untdelemn din candelă, iar după astuparea gropii se cântă patru tropare speciale.
Arhiereilor răposaţi, li se face slujba înmormântării călugărilor, deoarece ei
au făcut parte din cinul monahal înainte de a fi hirotonoţi arhierei. După moarte ei
sunt îmbrăcaţi în veşmintele arhiereşti şi li se pune pe piept Sfânta Evanghelie, ca
şi la preoţii de mir.28
Rânduiala Înmormântării în saptămâna Luminată. De va răposa unul dintre
creştini de Sfintele Paşti sau în orice zi din Săptămâna Luminată până la Duminica
Tomii, nu se cântă slujba obişnuită a înmormântării, pentru mărirea şi cinstea
sărbătorii Învierii şi pentru că acestea sunt zile de bucurie şi veselie, iar nu de jale
28
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 392-394
şi de plângere, căci toţi câţi murim în nădejdea Învierii şi a vieţii celei veşnice, în
Hristos înviem.29 Rânduiala specială a înmormântării, e alcătuită aproape numai
din cântările învierii. Din slujba obişnuită a înmormântării se păstrează numai
ectenia pentru morţi, condacul, rugăciunile de dezlegare şi de iertare şi ”Veşnică
pomenire”.
Preotul îmbracă veşminte luminate, iar pe drumul de acasă până la biserică şi
apoi la cimitir, în loc de ”Sfinte Dumnezeule...” se cântă Canonul Învierii şi
”Hristos a Înviat...”. Otpustul se face ca la Paşti, iar la mormânt se citeşte
rugăciunea de dezlegare din slujba obişnuită a înmormântării. Rânduiala aceasta se
oficiază la toţi cei morţi în Săptămâna Luminată : mireni, clerici şi călugări, de
orice vârstă.30

2.3. Rânduiala parastasului

După slujba înmormântării, urmează a se face la toate soroacele Liturghii şi

parastase cu rugăciunile de mijlocire. Parastasele sunt ierurgii speciale, la care
trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc
παρίστημι, înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi
camaradul de luptă, apropiatul, tovarăşul de sacrificiu al cuiva. Deci parastasul este
slujba prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui mort şi ne înfăţişăm în faţa
lui Dumnezeu cu rugăciuni fierbinţi, pentru ca El să ierte păcatele celui adormit.
Acestea se pot face ori de câte ori voim să ne rugăm pentru cel adormit împreună
cu Biserica.31

29
Molitfelnic, p. 280.
30
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 394-395.
31
Pr. Prof. Dr. Alex I. Stan, art. cit., p.83.
 Parastasul se săvârşeşte fie la casa mortului (mai ales îndată după
înmormântare), fie la biserică, după sfârşitul Liturghiei sau după Rugăciunea
amvonului, fie la mormânt. Se aduc spre pomenirea mortului colivă, pâine (colac
sau prescură) şi vin, care în biserică se pun pe masa ofrandelor, de lângă sfeşnicul
împărătesc din stânga, ori pe altă masă aşezată în mijlocul bisericii. 32 Coliva din
grâu fiert, simbolizează nemurirea sufletelor repausaţilor noştrii şi a noastră, după
trecerea din viaţa aceasta. Coliva este simbolul credinţei noastre în viaţa veşnică,
adică în învierea oamenilor. Coliva este simbolul păstrării curăţiei. Zahărul, mierea
şi bomboanele aşezate în forma Sfintei Cruci deasupra colivei, înseamnă că toţi
creştinii care se leapădă de sine şi îşi iau crucea, urmând Mântuitorului, vor trece
din viaţa plină de necazuri, într-o viaţă veşnică şi fericită, unde se vor îndulci,
petrecând în Dumnezeiasca Împărăţie cu cetele ingereşti şi cu toţi Sfinţii,
proslăvind şi veselindu-se la lumina Feţii lui Dumnezeu.33
Acelaşi lucru ca şi coliva simbolizează şi pâinea sau colacul (prescura) care
se aduce la morţi pe lângă colivă (sau uneori în loc de colivă) şi care în unele părţi
ale ţării (ca de exemplu în Ardeal) se numeşte parastas. Colacii întrebuinţaţi la
mesele rituale şi la slujbele funebre (parastase şi pomeni) sunt de obicei împletiţi şi
împodobiţi cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simţul pentru frumos şi
gustul artistic al poporului, care se exercită şi în acest domeniu. Obiceiul de a
aduce vin la înmormântare şi la parastas şi de a turna din el cruciş peste trupul
mortului sau peste groapă, ori pe pardoseala bisericii (la parastas), reprezintă o
datină foarte veche, fiind o prelungire a libaţiunilor de vin, pe care strămoşii noştri
romani le făceau pe mormintele morţilor. La noi, stropirea aceasta a căpătat însă o
semnificaţie creştină, simbolizând aromatele şi balsamul cu care a fost uns trupul
Domnului. La parastas se împart celor de faţă (inclusiv preoţilor) lumânări aprinse,

32
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 399.
33
Protos. Nicodim Măndiţă, Priveghiul creştinesc, Editura Bunavestire, 2003, p. 98-99.
a căror semnificaţie este aceeaşi ca şi la înmormântare ; se aprind de asemenea şi
lumânările înfipte în (colac)34
Rânduiala pe scurt a parastasului este următoarea : dacă parastasul se face în
biserică, după otpustul Liturghiei, preotul, având cădelniţa, stă înaintea mesei cu
coliva şi vinul, cu faţa spre răsărit şi dă binecuvântarea. Apoi cădeşte împrejur
masa, icoanele de pe catapeteasmă, iconostasul, strana arhierească şi pe cei de faţă,
în timp ce cântăreţii zic rugăciunile începătoare. Preotul începe sa cânte
”Aliluia”(de trei ori) pe glasul 8 şi troparele; ”Cela ce cu adâncul îţelepciunii...”.
Urmează citirea catismei a 17-a, iar alţii după tropare trec direct la Binecuvântările
morţilor. Apoi preotul zice ectenia pentru morţi şi troparele pe glasul 5:
”Odihneşte, Mântuitorul nostru, cu drepţii pe robul tău...”. Urmează canonul
morţilor, din care de obicei se cântă recitativ numai irmoasele Cântării a III-a, a
VI-a şi a IX-a. După irmosul cântării a VI-a se cântă condacul, se citeşte icosul şi
se cântă din nou condacul. După irmosul cântării a IX-a se zic din nou rugăciunile
introductive, urmate de troparele pe glasul 4: ”Cu sufletele drepţilor...”. Apoi
preotul citeşte molitfele de dezlegare şi iertare, din rânduila înmormântării, se face
otpustul morţilor şi se cântă de trei ori ”Veşnică pomenire”, în timp ce preotul şi
rudele mortului leagănă coliva, simbolizând astfel comuniunea sau legătura lor cu
răposatul. Preotul toarnă apoi cruciş puţin vin peste colivă, zicând: ”În veci să fie
pomenit, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi pe noi să ne miluiască ca un bun
şi de oameni iubitor”. Apoi încheie cu: ”Pentru rugăciunile...”.35
Termenele îndătinate pentru pomenirea morţilor care urmează după
înmormântarea fiecărui creştin ortodox, sunt: la trei zile, la nouă zile, la patruzeci
de zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, la un an şi apoi la fiecare an până la
şapte ani după moarte. La aceste soroace, familia răposatului, aduce la biserică

34
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 399-400.
35
Ibidem, p. 401.
sau la mormânt: colivă, pâine şi vin şi se săvârşeşte , mai pe scurt sau mai
dezvoltat, după importanţa sorocului şi după dorinţa familiei, rânduiala de
pomenire a răposatului. De obicei, la soroacele de patruzeci de zile, de un an şi de
şapte ani se săvârşeşte rânduiala mare de pomenire, care se cheamă Parastas, iar la
celelalte soroace se săvârşeşte rânduiala prescurtată, care se cheamă Panihidă
(Pomenire, Trisaghion sau Litia mică pentru morţi)36
Se face pomenirea mortului la trei zile după moarte, în cinstea Sfintei
Treimi, întru care ne mântuim şi în amintirea Învierii celei de a treia zi a
Domnului. La nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia
cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul
înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l
moştenească şi morţii noştri. La patruzeci de zile sau şase săptămâni, în amintirea
Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere, pentru
ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer. La trei luni, la şase luni şi la nouă
luni, în cinstea şi slava Sfintei Treimi. La un an, după pilda creştinilor din primele
veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţi martirilor şi sfinţilor, ca zi de
naştere a lor pentru viaţa de dincolo. Termenul de şapte ani, când se face ultima
pomenire anuală a mortului, e număr sfânt, amintind de cele şapte zile ale
creaţiei.37
Există şi o altă interpretare a soroacelor pentru pomenirea morţilor până la
patruzeci de zile. Astfel, facem pomenirea mortului în a treia zi după moarte,
pentru că în această zi faţa omului începe să se desfigureze ; în ziua a noua, pentru
că atunci trupul omului începe să se strice, afară de inimă ; la patruzeci de zile,
pentru că atunci se pierde şi inima. Alţii pun soroacele pentru pomenirea morţilor
în legătură cu credinţele populare despre vămile văzduhului, prin care ar trece

36
Tipic bisericesc, p. 270.
37
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 402-403.
sufletul mortului până să ajungă la cer. Astfel, pomenirea din ziua a treia se face
pentru că abia atunci s-ar înălţa sufletul la cer ; în primele trei zile după moarte, el
ar da târcoale trupului. Cea din a noua zi se face pentru că atunci sufletul se
înfăţişează a doua oară înainte lui Dumnezeu în cer, pentru a I se închina după ce a
vizitat raiul. Cea din ziua a patruzecea, pentru că atuci ar avea loc judecata
particulară a fiecărui suflet, după peregrinarea de patruzeci de zile prin vămile
văzduhului, prin rai şi prin iad.38
Există însă anumite zile şi perioade din cursul anului bisericesc, în care nu se
fac parastase. Astfel avem :
a. În cele doisprezece zile dintre Naştere şi Bobotează ;
b. La praznice împărăteşti ;
c. În Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată ;
d. De la lăsatul secului de carne, până la Sâmbăta a doua din Postul Mare ;
În aceste perioade, morţii pot fi pomeniţi nominal numai în taină, la
Proscomidie şi în momentele din cursul Liturghiei prevăzute de tipic şi de tradiţie
pentru pomenirea generală a viilor şi a morţilor.39
În afară de zilele amintite pentru pomenirea morţilor, în unele părţi se face
pomenirea nominală numai a unui mort sau a unui pomelnic întreg de morţi, la
patruzeci de Liturghii în şir, la proscomidie, îndeosebi în primele patruzeci de zile
după moartea cuiva. Acest fel de pomenire se numeşte Sărindar sau slavoneşte
Sorocust (a patruzecea zi de la moarte). Sărindarele se dau de obicei la sfinţirea
unei biserici, a unei fântâni sau când vine preot nou în sat. Ele se numesc
particulare când se fac numai pentru o familie şi de obşte când se fac pomenirile
mai multor familii, cum sunt aşa numitele ”Sorocuste” din Postul Mare. La
sfârşitul celor patruzeci de Liturghii, se fac eparastas şi se pomenesc toate

38
Ibidem, p. 403-404.
39
Ibidem, p. 405.
pomelnicele expirate; uneori se face şi aghiasmă mică şi praznic (masă de obşte).
În fine, mai este şi pomenirea morţilor, ca şi a celor vii, la toate Liturgiile din
cursul unui an bisericesc, acesta fiind, pomelnicul anual.40

2.4. Rânduiala binecuvântării şi sfinţirii crucii de la

mormânt

Credinţa creştină în eternitatea sufletului şi în învierea morţilor a făcut să se

dea grijii faţă de cei morţi o importanţă mai mare în creştinism decât la păgâni şi
chiar decât la evrei. Moartea nu era pentru creştini decât un somn, din care cei
adormiţi se vor deştepta la trâmbiţa arhanghelului, care va vesti cea dea doua
venire a Domnului. De aici şi grija deosebită pe care creştinii au arătat-o de la
început pentru trupurile morţilor şi cu care ei îndeplineau riturile funebre, deoarece
trupul – după concepţia creştină – este copărtaş cu sufletul, atât în viaţa aceasta, cât
şi la răsplata sau osânda de după învierea generală.41
Văzând importanţa trupului, chiar şi după trecerea la cele veşnice a celui
răposat, ne dăm seama că locul de sălaşluire a lui, până la a doua venire a
Domnului, este un loc deosebit. Mormântul creştinilor este străjuit de Sfânta
Cruce, ca dovadă ca cel ce a adormit a vieţuit creştineşte şi şi-a încredinţat sufletul
lui Hristos. În luminânda de miercuri ni se spune foarte frumos: ”Crucea este
păzitoarea a toată lumea, Crucea podoaba Bisericii, Crucea stăpânia celor ce
conduc, Crucea întărirea credincioşilor, Crucea slava îngerilor şi diavolilor rană”.42
Crucea lui Hristos a fost, este şi va fi, pururea scut şi armă împotriva îngerilor răi,

40
Pr. Prof. Petre Procopoviciu, art. cit., p.262.
41
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993, p. 356-357.
42
Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1973, p. 66.
necuraţi, nemilostivi, care caută să ia sufletele morţilor. Crucea de la capul
repausaţilor înseamnă steagul de biruinţă sub care a vieţuit el şi în speranţa căruia
se va odihni.43
În Moliftelnic există o rânduială specială pentru binecuvântarea şi sfinţirea
crucii ce se aşează la mormânt, în care preotul roagă pe Dumnezeu să trimită harul
Preasfântului Său Duh, pentru a binecuvânta şi sfinţi acea cruce, ca ”semn puternic
şi înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor celor văzuţi şi celor nevăzuţi, alungare
şi îndepărtare a tuturor uneltirilor şi ispitelor diavoleşti ; iar pentru
dreptcredincioşii Tăi să fie ajutor, întărire în credinţă, sprijinire în nădejde, biruinţă
în ispite şi sporire în toate virtuţile; iar pentru toţi cei ce se vor închina şi vor aduce
rugăciuni înaintea crucii acesteia, fii ascultător, plin de milostivire şi bogat dăruitor
al tuturor celor cerute pentru mântuire.”44
Rânduila acestei ierurgii este următoarea: Preotul îmbrăcat în epitrahil şi
felon, stând cu faţa spre răsărit şi cădind crucea cea nouă, dă binecuvântarea mică,
urmată de rugăciunile începătoare. Apoi se cântă troparul crucii pe glasul 1
”Mântuieşte Doamne, poporul Tău...”, Slavă... Şi acum... ”Cel ce Te-ai înălţat pe
Cruce de bunăvoie...”. Diaconul rosteşte ectenia pentru morţi , iar preotul zice
rugăciunea ”Dumnezeul duhurilor...”. Urmează apoi rugăciunea de sfinţire a crucii,
după care preotul, stropind cu apă sfinţită crucea, zice de trei ori : ”Se sfinţeşte
crucea aceasta...”. Urmează otpustul, iar apoi preotul zice : ”Întru fericită adormire
veşnică odihnă...” şi se cântă ”Veşnica pomenire” de trei ori, apoi se face sfârşitul :
”Pentru rugăciunile...”
În concluzie la acest capitol putem afirma ca Biserica Ortodoxă a rânduit pe
temeiul celor mai adevărate mărturii revelaţionale, să se facă înmormântările
trdiţionale, precum şi slujbele care prelungesc, oarecum, în memoria

43
Protos. Nicodim Măndiţă, op. cit., p. 70-71.
44
Molitfelnic, p. 325.
credincioşilor, prin rugăciune, comuniunea cu cei trecuţi din viaţa pământească.
Toate sacrifiiciile materiale făcute de cei vii, cu ocazia înmormântărilor şi după
aceea, sunt lipsite de orice valoare, dacă ele nu vizează, în primul rând, uşurarea
stării sufletului celui răposat, care se află în puterea lui Dumnezeu. Toate actele de
acest gen trebuie să fie făcute numai ca adevărată milostenie şi numai către cei
săraci, fiind încadrate perfect şi cum se cuvine în viaţa Bisericii ca Trup viu al
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întru care şi noi şi cei răposaţi avem viaţă.45

45
Pr. Conf. Dr. Alex I. Stan, art. cit., p. 84.