Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Doctrină, Știință, Misiune
Disciplina: Cult, dogmă, cunoaștere

PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEȘTI ÎN IMNOGRAFIA

ORTODOXĂ

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin

Susținător:
Pr. Pațanghel Ionel

Tărgoviște
2022

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: IMNOGRAFIA PRAZNICULUI NAȘTERII DOMNULUI

CAPITOLUL II: ÎNVIEREA LUI HRISTOS ÎN IMNOGRAFIA CREȘTINĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Teologia şi practica liturgică, împletite cu ritualul bisericesc, reprezintă două teme

esenţiale pentru viaţa Bisericii Ortodoxe, sfintele slujbe având impact asupra vieţii duhovniceşti
a credincioşilor. Dumnezeieştile slujbe au întotdeauna două dimensiuni: (1) structura şi
indicaţiile tipiconale, modul în care se desfăşoară, logica internă a celebrărilor şi dimensiunea lor
practică, pe de-o parte, şi (2) conţinutul teologic, imnografia şi rugăciunile, pe de altă parte.
Înţelegerea plenară a unei slujbe necesită o bună cunoaştere a istoriei celebrării (originea,
dezvoltarea şi evoluţia), a rubricilor şi a desfăşurării sale şi, de asemenea, cunoaşterea bogăţiei
conţinutului rugăciunilor şi imnografiei1.
În absenţa cunoaşterii dezvoltării istorice există riscul unor interpretări aleatorii, care
scapă din vedere faptul că slujbele, în forma lor actuală, sunt rezultatul dezvoltării de-a lungul
timpului: în jurul unui nucleu, al unor elemente fundamentale, au fost adăugate o serie de alte
elemente, în marea lor majoritate cu rol practic, elemente care, în timp, au ajuns să fie
interpretate simbolic, estompând uneori sensul iniţial al riturilor.
Sărbătorile din cursul unui an liturgic sunt organizate în două sisteme liturgice care
coexistă: sărbătorile cu dată variabilă, care gravitează în jurul Învierii Domnului – Sfintele Paşti,
de care depind toate sărbătorile cu dată variabilă: Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh
etc., şi sărbătorile cu dată fixă, care sunt celebrate întotdeauna în aceeaşi zi calendaristică şi care
stau în legătură cu praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos (25 decembrie).
Sărbătorile reprezintă un prilej de bucurie. Întotdeauna o sărbătoare începe în Biserică,
unde are loc celebrarea tainei prăznuite în toată amploarea sa. Însă, aşa cum pregătirea casnică a
unei zile mai importante presupune organizare şi pregătiri care pot dura una sau mai multe zile
înainte de evenimentul sărbătorit, tot aşa şi pregătirea duhovnicească, anticiparea unui praznic, se
începe în biserică cu una sau mai multe zile înainte, perioadă care reprezintă înainteprăznuirea
sau preserbarea. Perioadele liturgice de înainteprăznuire anticipează şi creează cadrul
duhovnicesc necesar pentru întâmpinarea, cu pregătirea adecvată, a marilor praznice.
Imnele Bisericii, întrebuințate din plin în serviciile cultului divin public ortodox, sunt
expresia învățăturii de credință sau dogma expusă în formă de poezie, pentru a fi cântată în

1
Pr. Lucian Fărcașiu, Teologia imnografiei Praznicelor Împârâtesti ale Mântuitorului Iisus Hristos - cu datâ flxâ -
Studiu liturgic-istoric, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2012, p. 10.

3
locaşul de cult, la slujbele divine. Stabilindu-se învățătura corectă a Bisericii, în marile Sinoade
Ecumenice, aceasta a devenit sursă de inspirație şi subiect pentru imnografia creștină, care se
îmbogățeşte de la secol la secol.
Imnografia bisericească rămâne cea mai vastă zugrăvire prin forța şi culoarea cuvântului
inspirat, a istoriei sfinte a mântuirii noastre din păcat şi moarte, prin Hristos. În slujba apărării
credinței creştine de atacurile ereziarhilor şi-au pus talentul o pleiadă de teologi, poeți, scriitori şi
cântăreți bisericeşti, cu o bogată cultură teologică şi desăvârşită cunoaştere a dogmelor, lăsând
capodoperele lor imnografice moştenire Bisericii.
Autori ca Roman Melodul, Sofornie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al
Constantinopolului, Ioan Damaschin, Cosma Melodul, Iosif şi Teodor Studitul, Anatolie al
Tesalonicului, monahia Casia şi alții au îmbogățit cărțile de cult ale Bisericii ortodoxe cu
realizări imnografice care poartă peste veacuri geniul inspirației lor poetice şi bogăția de
învățătură dogmatică neînvechită.
Cărțile de slujbă reprezintă de fapt învățătura de fiecare zi a Bisericii. Ele sunt, ca
structură, expresia autorizată şi mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate
veacurile.

4
 CAPITOLUL I: IMNOGRAFIA PRAZNICULUI NAȘTERII
DOMNULUI

Nasterea Domnului, adică întruparea lui Dumnezeu, considerată de mulți dintre Părinții
Bisericii ca fiind eel mai important moment din istoria måntuirii, și implicit, cea dintâi mare
sărbătoare a creștinătății, Sărbătoarea de care mântuirea nu ar fi fost posibilă, copleșește prin
adâncul si profunzimea teologică în care se înveșmântează. Compozițiile imnografice alcătuite în
cinstea acestui praznic au fost, una doar și poate, mult mai multe, însă s-au impus acelea care au
reușit să surprindă în același timp, măreția și taina sărbătorii. Mai rnult chiar, consider că
frumusețea praznicului Nașterii Domnului se „datorează” în mare parte și acestui izvor nesecat
de sens si teologie, care este imnografia.
Una dintre puținele compoziții imnografice anonime din Slujba de la Nasterea Domnului
este troparul2: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei;
că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii
şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”3.
Troparul Naşterii Domnului, ca formă veche, dar fundamentală a poeziei imnografice,
descrie4, în primul rând sensul, dar şi importanta praznicului; geniul imnografului desăvârşind
numai contrastul aproape „insesizabil” din jurul temei cunoașterii lui Dumnezeu: popoarele care
nu-L cunoșteau, L-au cunoscut la Naşterea Sa (precum L-a cunoscut femeia samarineancă,
considerată „nepărtaș㔑), iar poporul iudeu („din care este mântuirea”) nu L-a primit: „intru
ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 10). Acest refuz va provoca un fapt mult mai
dureros: „pierderea Împărăției”, inaugurată prin naşterea lui Hristos, de către poporul ales („fiii
împărăţiei”), şi dobândirea ei de către neamurile care L-au cunoscut și au făcut fapte vrednice de
ea: „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamiilui care
va face roadele ei” (Matei 21, 43).

2
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura
Diecezană, Caransebes, 2001, pp. 522-523.
3
Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p.
385.
4
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică. Din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura Pace,
București, 1937, p. 55.

5
 Tema centrală insă a troparului „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a
lumii Lumina cunoştinţei...”), reprezintă răspunsul esențial la dilema înţeleptului din Vechiul
Testament, care este conştient că omul nu mai poate găsi de unul singur drumul spre Dumnezeu,
drumul adevăratei cunoştinţe, sau de ce nu, drumul adevăratei închinări: „...că întru dânsa cei ce
slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ție, Soarelui dreptății, şi să Te cunoască pe
Tine, Răsăritul cel de sus...”. Despre importanţa Naşterii Sale şi despre conținutul adevăratei
închinări (fundamentul creștinismului), Mântuitorul avea să-i vorbească, mai târziu, în chip
deslușit, tot femeii samarinence, la puțul lui lacov: „Voi vă închinaţi căruia nu știţi, noi ne
închinăm căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este” ( Ioan 4, 22).
Icosul5 de la 25 decembrie, atribuit Sfântului Roman Melodul 6 (cca. 556), reprezintă
geniul imnografic bizantin, care lămurește adâncul de taină și de teologie pe care îl ascunde
imnografia, reuşind să cuprindă într-un singur tablou cele mai importante evenimente din viața
Mântuitorului (Naşterea, Botezul și Pătimirile), prin intermediul unui laitmotiv - „apa” („apa
Botezului“, respectiv „puțul nesăpat“ și „puțul sfărâmat”): „Betleemiil a deschis Edenul; veniți
sã vedem... Acolo S-a arãtat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puț nesăpat
din care David mai înainte a dorit sã bea; acolo Fecioara născând Pruncul, a potolit îndată
setea lui Adam și a lui David. Pentru aceasta la Betleem să mergem, unde S-a născut Prunc
tânăr Dumnezeu cel mai înainte de veci”7, „Două lucruri și rele a făcut fiul meu cel întâi- născut
Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit, și și-a săpat łuiși puț sfărâmat...”8 (prima stihiră
de la Laudele din Vinerea Mare)".
Am putea afirma aşadar, că fundamentul legăturii indisolubile dintre Naşterea, Botezul şi
Pătimirile Mântuitorului constă, după cum susțin liturgistii, în așa-numita „imitarea a
Săptămânii Mari a Paştelui”9.

5
ICOS (oiuoç — oikos — casă) — este una din cele două strofe a vechilor condace, asezate astázi la sfårșitul odei a
şasea, uneori al odei a treia din canoane (mai ales in Imnul acatist), Pr. Prof. Dr. Ene Braniște Si Prof. Ecaterina
Braniște, Dicționar enciclopedic..., p. 206.
6
Sfântul Roman Melodul. Imne, Traducere, studiu introductiv si note, Cristina Rogobete si Sabin Preda, Editura
Bizantină, Bucuresti, 2007, pp. 61-62.
7
Mineiul pe Decembrie..., p. 390.
8
Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2000, p. 617.
9
Prof. dr. loannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. V (501-600), traducere de
Lector dr. Sabin Preda, Editura Bizantină, București, 2011, p. 216.

6
 CAPITOLUL II: ÎNVIEREA LUI HRISTOS ÎN IMNOGRAFIA
CREȘTINĂ

Hristos a înviat din morți în „ziua întâia a săptămânii”, adică Duminica (Matei 28, 1).
Pentru a indica ziua Învierii Domnului în Sfânta Scriptură sunt folosite următoarele expresii:
„prima zi a săptămâni” (Marcu 16, 1-2), „ziua cea dintâi a săptămânii” (Marcu 16, 9), sau
„prima zi de după sâmbătă, foarte de dimineață” (Luca 24, 1).
Cea mai expresivă şi mai cuprinzătoare cântare este cea care ne înfățişează Duminica
asemenea unei Împărătese şi Doamne: ,,Aceasta aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii,
Împărăteasă şi Doamnă, praznic al Praznicelor este şi Sărbătoare a sărbătorilor, întru care
binecuvântăm pe Hristos în veci”10. După cum se vede, este numită ,,Împărăteasă şi Doamnă’’,
pentru că este ziua Împăratului ceresc, Hristos, Dumnezeul nostru. Şi pentru că este începutul şi
temeiul sărbătorilor creştine, se numeşte şi „Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor”.
De aici şi numele de „sărbători împărăteşti” ale celor închinate lui Hristos şi Sfintei
Treimi. În alte imne, Duminica este prezentată ca începutul mântuirii şi al înfierii sau
îndumnezeirii noastre. Cântarea glăsuieşte: ,,Cât este de sfințită şi mult prăznuită această noapte
de mântuire şi strălucită a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, mai înainte vestitoare fiind,
întru care lumina cea fără de ani din mormânt trupeşte tuturor a strălucit”11.
Biserica a concentrat toate aceste adevăruri în slujba sa de duminică, slujbă a Învierii prin
excelență. Acest lucru se poate vedea în felul în care a punctat slujba cu stihuri şi stihiri ale
Învierii, troparul Învierii pe glasul de rând, sedelne şi binecuvântări ale Învierii, evanghelia de
rând a Învierii, Canonul Învierii, Luminânda Învierii.
O imagine de o rară frumusețe a Învierii ne-o oferă Sfântul Ioan Gură de Aur, integrat în
Utrenia din noaptea Paştilor, capodoperă a geniului oratoric prin puterea de întrupare a duhului
sărbătorii. „… căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi,
odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi… Pentru
aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de al doilea, luați plata.

10
Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, Utrenia
Învierii, Irmosul cântării a VIII-a, p. 21.
11
Idem, cântarea a VII-a, stihira a III-a, p. 22.

7
Bogați şi săraci împreună bucurați-vă. Cei ce va-ți înfrânat şi cei leneşi, cinstiți ziua. Cei ce ați
postit şi cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă cu toți”12.
Este pusă în evidență iubirea cea fără de margini a lui Dumnezeu manifestată în Înviere,
chemarea universală. Rațiunea umană nu poate înțelege nimic din această bucurie dacă în
prealabil nu a fost şi ea răstignită. Este un dar şi capacitatea de a trăi bucuria. Cel ce-şi deschide
inima lui Dumnezeu nu poate să nu iubească pe toți oamenii.
Astfel duhul sărbătorii îi antrenează pe oameni în Învierea lui Hristos. Omul este mântuit
şi în măsura în care este capabil să se bucure, în măsura în care se integrează învierii. Învierea
aduce în inima lumii această posibilitate. Cel mai mare păcat este adesea acela de a nu fi fericit.
Hristos ne sfințeşte toate dimensiunile ființei, inclusiv moartea. Întristarea, tristețea, sunt stări
specifice păcatului13.
Sfintele Paşti se revelează ca bucurie a vieții. După ce postul ne-a hrănit sufletul, totul
acum abundă. E împărăția ce poate fi găsită în fiecare firimitură. Ceva mult mai de preț ne umple
existența. Şi belşugul mesei de Paşti simbolizează acest lucru. Învierea este esența, materia
acestui ospăț. Viața nealterată de moarte este un izvor al cărei apă bucură sufletul.
Învierea este deznodământul divin al dramei existențale a omului. Duhului creştinismului
care biruie lumea este duhul Învierii care biruie iadul, iar definiția primară a creştinului este
aceea de martor al Învierii14.
Canonul pascal este o ilustrare a locului pe care îl ocupă imnografia în Biserica Ortodoxă,
în expresia sa bizantină, ca mijloc de impropriere a adevărurilor de credință. Autorii cărora le
atribuim în mod tradițional acest poem celebru sunt Sfinții Grigorie de Nazianz şi Ioan
Damaschin.
Cântarea bisericească prezintă experiența acestui început de comuniune deplină, ca o
pornire a credincioşilor de a se îmbrățişa, de a privi ca frați şi pe duşmani şi de a-i ierta: „Ziua
Învierii, să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrățişăm, să zicem fraților şi celor
ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere” 15. Sărbătoarea e simțită ca o totală
transcendere realizată de creație în Hristos cel înviat. Biserica prezintă această transcendere într-
12
Idem, Sluba Învierii, Cuvânt de învățătură al celui între sfinți Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul
Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, p. 45.
13
Prof. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în ortodoxie, în „Mitropolia Banatului”,
XXXIV (1984), nr. 3-4, p. 126 .
14
Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 183.
15
Penticostar, Utrenia Învierii, Slavă… Şi acum… de la Laude, p. 24.

8
o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit pentru că sunt cu neputință de cuprins, şi prin
care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea.
În acelaşi timp, ajungem pe cele mai înalte culmi ale bucuriei pascale, când grăirea şi
emoția noastră sufletească se contopesc într-un singur cuvânt: Paştele, repetat ca într-un ecou ce
se spiralează spre cer: „Paştile cele sfinte astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte,
Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos Mântuitorul, Paştile cele fără
prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului,
Paştile cele ce sfințesc pe toți credincioşii”16.
Prin caracterul său poetic, cât şi riguros al expresiilor sale, canonul pascal contribuie într-
o mare măsură la crearea unei atmosfere inconfundabile de sărbătoare. Diversitatea
vocabularului permite atingerea, sub forma poetică, a unei realități care într-adevăr depăşeşte
categoriile umane ale rațiunii. Elemente fundamentale ale tainei creştine, ca de exemplu trecerea
Mării Roşii, care semnifică eliberarea întregii umanități din cătuşele răului, sau vizitele femeilor
la mormântul gol, evenimente de care trebuie să fie conştient fiecare participant la certitudinea
propriei învieri după cea a lui Hristos, toate acestea sunt reluate şi puse întro permanenta
interacțiune în canonul pascal.
Această reluare sub forma poetică a temelor de doctrină, conferă canonului pascal
receptarea în Biserica, a ceea ce trebuie să fie autoritatea expresiei liturgice a doctrinei Bisericii.
Această receptare a canonului pascal, cu un caracter normativ, provine şi de la calitatea teologică
a izvoarelor pe care le foloseşte, ele însele recunoscute ca autoritate, că parți integrante din
Tradiția Bisericii.

CONCLUZII

16
Slujba Învierii, stihiră glas V de la Laude, p. 23.

9
 Imnografia bizantină este ,,limba” harică a cultului ortodox, admirată de cercetătorii şi
hermineuții liturgici străini şi români ca fiind inundată de Duhul Sfânt. Caracterul poetic din
aceste imne este produs de acel ,,grad de simțire în care se tălmăcesc adevăruri de teologie înaltă
în metafore şi forme înaripate”.
Imnele liturgice se numără printre cele mai valoroase elaborări teologice şi cele mai
strălucite producții literare ale patrimoniului spiritual creştin. În ele se împleteşte, într-un mod cu
totul fericit, o adâncă cugetare teologică cu o caldă evlavie şi cu scânteietoare zboruri poetice.
Figurile de stil abundă la tot pasul. Metafore, la care nu s-ar fi gândit poate nici cei mai inspirați
mânuitori ai versului, le regăsim în foarte multe din aceste perle liturgice.
Virtuțile stilistice, comparabile cantitativ şi calitativ cu alte segmente ale cultului liturgic,
sunt impresionante atât pentru receptorul specializat cât (mai ales) pentru cel nespecializat.
Dincolo de o expresivitate conținută a textelor (obiect al cercetării de față) există o muzicalitate
aparte. Prin urmare, una dintre trăsăturile caracteristice genului liturgic este abundența
expresiilor figurate, a imaginilor literare redate prin figuri de stil, pe care Sfinții Părinți le-au
numit ,,flori’’.
Acestea dau genului imnografic bisericesc o notă a sa specifică, de intuiție, autenticitate,
expresivitate şi frumusețe, care poate influența capacitatea de receptivitate a credinciosului.
Cărțile de cult cuprind frecvent următoarele figuri de stil: comparația, personificarea, alegoria,
epitetul, metonimia, antiteza, paralela, interogația, metafora, simbolurile şi altele. Figurile de stil
liturgice, pe lângă funcțiunile etice, pedagogice şi estetice, urmăresc exprimarea cât mai clară a
Revelației divine.

BIBLIOGRAFIE

10
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh
Daniel, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2015.
2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
religioase, Editura Diecezană, Caransebes, 2001.
3. Breck, John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E.
Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1999.
4. Ciobotea, Dan-Ilie, Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în ortodoxie, în „Mitropolia
Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4.
5. Fărcașiu, Pr. Lucian, Teologia imnografiei Praznicelor Împârâtesti ale Mântuitorului Iisus
Hristos - cu datâ flxâ - Studiu liturgic-istoric, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2012.
6. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. V (501-600),
traducere de Lector dr. Sabin Preda, Editura Bizantină, București, 2011.
7. Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1991.
8. Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2012, Utrenia Învierii, Irmosul cântării a VIII-a
9. Idem, Sluba Învierii, Cuvânt de învățătură al celui între sfinți Părintelui nostru Ioan Gură de
Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei
Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru.
10. Sfântul Roman Melodul. Imne, Traducere, studiu introductiv si note, Cristina Rogobete si
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucuresti, 2007.
11. Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,
2000.
12. Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Despre poezia imnografică. Din cărțile de ritual și cântarea
bisericească, Editura Pace, București, 1937.

11