Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
ISSN 1843-8660
Nota redacţiei:
Responsabilitatea asupra paternităţii textelor, precum şi asupra
datelor şi afirmaţiilor din materialele incluse în acest volum revine
în exclusivitate autorilor.
2
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
TEOLOGIE
ŞI
EDUCAŢIE
LA DUNĂREA DE JOS
FASCICULA VIII
3
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Redactori:
Pr. conf. dr. Ionel Ene
Pr. lect. dr. Cristian Gagu
Tehnoredactare computerizată:
Ing. Simona Mavromati
Corectură:
Olga Neprilescu
4
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
DASCĂLI
AI SFINŢENIEI ŞI AI MÂNTUIRII
5
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
6
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
CINSTIREA
SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE.
ISIHASMUL PE PĂMÂNT ROMÂNESC
7
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 16.
8
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
9
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
4. Ibidem, p. 6.
10
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
5. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, versiune originală, transcriere
în limba română şi studiu introductiv de acad. prof. dr. G. Mihăilă, cu o prefaţă de Dan
Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.
11
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
12
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
13
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
10. Sfântul Dosoftei a învăţat la Iaşi, probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea
,,Sf. Trei Ierarhi“, apoi la Şcoala Frăţiei din Lvov, unde a făcut studii umanistice şi de limbi.
Cunoştea limbile elenă, latină, slavonă şi poloneză. Datorită relaţiilor cu patriarhul Moscovei
şi cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a
tipărit la Mitropolia de la Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de el
însuşi. A fost unul din cei mai mari cărturari români, fiind primul poet naţional, primul
versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător în româneşte din literatura
dramatică universală şi din cea istorică, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte, în
Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii
cunoscători şi traducători din literatura patristică şi postpatristică şi care a contribuit la formarea
limbii literare româneşti. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 5-6 iulie 2005.
11. A fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, din întreaga sa
istorie. S-a născut în anul 1580 şi, primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în obştea
Mănăstirii Neamţ, apoi la Schitul lui Zosima, sub ucenicia egumenului Zosima. În toamna anului
1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al Moldovei. A întemeiat la
Mănăstirea ,,Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi prima tipografie din Moldova, unde a tipărit, printre
altele, Carte românească de învăţătură, cunoscută şi sub denumirea de Cazania lui Varlaam;
Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644; Răspunsul la Catehismul calvinesc, tipărită
tot la Iaşi, în anul 1647. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 12 februarie 2007.
12. Sfântul Antim s-a născut în anul 1650, în Iviria. A fost un autor, tipograf, gravor,
teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor al
unor celebre Didahii ce reprezintă o colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste
an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A
înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. A tipărit 63 de titluri de cărţi de cult şi
literatură religioasă, în limbi diferite şi de o mare diversitate. A avut un rol însemnat în
introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujbă. În acelaşi timp, deşi limba
română nu a fost limba sa maternă, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost
înţeleasă şi folosită până azi. Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe,
imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei
premiere mondiale tipografice: Liturghierul greco-arab din 1701 a fost prima carte din lume
tipărită cu litere mobile, având caractere arabe.
13. Născut la Bucureşti în 1765, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost mitropolit al Ţării
Româneşti între anii 1823-1834. A fost ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la
Mănăstirea Neamţ. A vieţuit o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în ţară, se
aşază la Mănăstirea Căldăruşani. În anul 1823, Sf. Grigorie a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti.
Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul s-a îngrijit de restaurarea Catedralei Mitropolitane
din Bucureşti, precum şi de traducerea şi tipărirea în limba română a Vieţilor Sfinţilor, pe care
le consideră „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor
credincioşilor“. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 20-21 octombrie 2005.
14. Sfântul Calinic, pe numele său de botez Constantin, s-a născut la 7 octombrie 1787,
la Bucureşti. A crescut într-o familie evlavioasă şi a învăţat carte la Bucureşti, iar în 1808 a fost
tuns în monahism. În 1817 a călătorit la Sfântul Munte Athos, iar în 1818 a fost numit stareţ al
14
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
15
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
unui mitropolit grec. În 1750 pleacă la Constantinopol, apoi la Sfântul Munte, unde vieţuieşte
în Mănăstirea Vatoped. Devine ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, în Schitul „Sfântul
Ilie“; aici primeşte chipul îngeresc şi este hirotonit ieromonah. În anul 1763, împreună cu
stareţul său şi cu alţi 64 de ucenici, vine în Moldova la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a
nevoit 12 ani; în 1775 se mută la Mănăstirea Secu, împreună cu Sfântul Paisie şi cu alţi 200
de părinţi, iar din 1779 vine în Lavra Neamţului. Dorind a se reîntoarce în Sfântul Munte,
porneşte spre atingerea acestui obiectiv, dar mitropolitul Grigorie al II-lea îl reţine pentru a
revigora viaţa duhovnicească din Schitul Cernica, părăsit de 30 de ani. În 1793 primeşte spre
îndrumare şi Mănăstirea Căldăruşani. În ambele obşti rânduieşte viaţa de chinovie, după
tradiţia paisiană. Trece la Domnul la 3 decembrie 1806. În şedinţa din 20-21 octombrie
2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Stareţ
Gheorghe, proclamarea făcându-se la 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica.
19. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol VIII, p. 582-583.
16
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
4. Pe calea sfinţilor.
De la Sfântul Grigorie Palama la Sfântul Atanasie,
Patriarhul Constantinopolului,
fost mitropolit al Tesalonicului
şi păstor al creştinilor de la Dunărea de Jos
Anul 2009 marchează 650 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului
Grigorie Palama. Totodată, serbăm în România, în Biserica Ortodoxă
Română, împlinirea tot a 650 de ani de la recunoaşterea oficială, de către
Patriarhia de Constantinopol, a Mitropoliei Ţării Româneşti.
Pentru a marca cele două evenimente în unitatea mărturiei lor spirituale
pe pământ românesc, în luna mai a.c. s-au organizat două ceremonii. Mai
întâi, invitarea, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi de către
semnatarul acestei intervenţii în cadrul colocviului palamit, a Înaltpreasfin-
ţitului Mitropolit Pantelimon de Veria, Kampania şi Nausa purtând sfinte
moaşte ale Sfântului Grigorie Palama, prima dată la Bucureşti, la Catedrala
Patriarhală şi la biserica ,,Sfântul Grigorie Palama“ din campusul studenţesc
al Universităţii Politehnice, şi apoi la Galaţi, pentru ceremonia proclamării
canonizării Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantinopolului şi păstor al
creştinilor de la Dunăre, în data de 3 mai a.c.
Nu se putea realiza o întâlnire mai bună ,,pe calea sfinţilor“ de la Veria
şi Tesalonic spre România, unde Sfântul Grigorie Palama este atât de cinstit
şi unde, de asemenea, se proceda la înscrierea în calendarul bisericesc a
unui continuator al slujirii sale în scaunul mitropolitan de Tesalonic, Sfântul
Atanasie al III-lea Patelarie20 .
Amintim doar faptul că renumitul teolog şi monah athonit, mitropolit
de Tesalonic şi patriarh ecumenic, Atanasie Patelarie, cretanul, a vieţuit 12
ani la Galaţi, între 1641-1653, şi de aici, în drumul spre Moscova, pentru
solicitarea de ajutoare adresate creştinilor din Tesalonic, Constantinopol şi
Sinai, rămânând spre veşnică odihnă în Poltava Sfântului Paisie Velicikov-
schi, isihastul. Iar acum, neputrezit, şezând pe tron până la obşteasca Înviere,
în Catedrala de la Harkov, în Ucraina, continuă opera unificatoare prin
rugăciunea neîncetată, ca şi Sfântul Grigorie Palama la Tesalonic, slujind
ortodocşilor greci, români şi slavi, într-o singură limbă a dumnezeieştii iubiri
20. † Dr. Casian, Episcopul Dunării de Jos, pr. Eugen Drăgoi, Un patriarh ecumenic la
Galaţi. Sfântul Atanasie Patelarie, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2009.
17
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
nemărginite. Plecând spre Moscova, purta cu sine sfinte moaşte ale Sfântului
Grigorie Palama, spre a le oferi ţarului Rusiei şi patriarhului Nikon.
Iată arc peste timp, la Galaţi, în ziua proclamării canonizării Sfântului
Atanasie pe pământ românesc, ortodocşi greci, români şi slavi măresc pe
Dumnezeu şi venerează sfintele moaşte ale celor doi mari păstori ai Orto-
doxiei ecumenice, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Atanasie“21 .
Din cer, aceleaşi prezenţe au binecuvântat zecile de mii de pelerini care
s-au bucurat ,,pe calea sfinţilor“ de binefacerea şi de darul împreună-slujirii
noastre… Să-i urmăm nu doar prin cuvintele frumoase despre ei, ci mai
ales să le urmăm viaţa lor sfântă!
21. Viaţa, învăţătura şi acatistul Sfântului Grigorie Palama, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 2009.
18
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
19
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
20
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
21
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
22
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
23
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
toată viaţa lui pentru a teologhisi? Acelaşi lucru l-a făcut şi fratele său,
Grigorie de Nyssa. La fel şi bunul său prieten, Grigorie Teologul. Vom
înţelege raţiunea de a teologhisi, care stă la baza teologhisirii, plecând de la
aceeaşi problemă: cine este în imposibilitatea de a ne ajuta? Sfântul Vasile
avea numai 33 de ani când a scris cea mai adâncă operă teologică a sa,
pentru a combate pe ereticul Eunomie. De ce Eunomie era eretic? Pentru că
prezenta un Hristos Care nu exista, un Hristos Care nu putea să ajute pe
nimeni! Eunomie spunea că Hristos a fost Creatorul. Şi Sfântul Vasile cel
Mare şi-a consacrat întreaga sa fiinţă pentru ca să ajute pe creştini, să le
arate că pentru a fi ajutaţi în lupta pentru mântuire, trebuie să cunoască cine
este adevăratul Hristos şi să creadă în El. Încă un lucru nu trebuie să îl
uităm noi, ortodocşii. Cu Hristos avem legătură nu numai prin intermediul
credinţei, ci noi participăm la viaţa Lui. Dar cum putem să participăm la
viaţa lui Hristos, dacă El nu ar fi Dumnezeu şi Om, în acelaşi timp? Dacă
Hristos a fost doar una dintre creaturi, cum susţinea Eunomie, dacă este
numai un om între oameni, chiar şi cu multe calităţi şi virtuţi, chiar dacă ar
fi devenit şi sfânt, doar cu un om nu am fi putut să ne unim, deci nu am fi
putut să participăm la existenţa Lui. Aici este punctul central al mântuirii
noastre: întreaga iconomie dumnezeiască, întreaga operă, întreaga lucrare a
lui Hristos, de la Întruparea Lui până la Cincizecime, a fost ca noi să putem
să participăm la viaţa Lui.
Ca teologi, cunoaşteţi foarte bine că sunt creştini care vorbesc despre
Sfânta Euharistie de o manieră foarte diferită de noi. Dacă Dumnezeiasca
Euharistie nu ar însemna că noi participăm la Hristos Însuşi, că ne împărtăşim
cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, atunci nu ar fi fost nicio raţiune ca Fiul
lui Dumnezeu să devină Om. Dacă ar fi fost vorba numai despre o învăţătură
anume, chiar despre o teologie foarte adâncă, nu ar fi fost necesar ca
Dumnezeu să trimită pe Fiul şi Cuvântul Său. Ce ar fi făcut? Ce ar putea
face într-o astfel de situaţie? În anii Vechiului Testament trimisese deja şi
profeţi mari şi mici. Ar fi putut în continuare să trimită 20, 50 de profeţi.
Dar prin învăţătura profeţilor nu avem legătură deplină cu Hristos. Prin
urmare, Întruparea lui Hristos s-a făcut ca să fie posibilă împărtăşirea noastră
euharistică. Cum s-a întâmplat? Şi de ce? Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu
Îşi asumă firea omenească. Cele două firi ale lui Hristos se unesc. În felul în
care se unesc cele două firi, firea omenească nu numai că este influenţată
de cea dumnezeiască, ci este hrănită de cea dumnezeiască, este potenţială
24
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
de ea. Aşa cum pământul când primeşte apă se uneşte total cu ea, tot aşa,
firea omenească s-a sfinţit în Hristos şi s-a îndumnezeit. Când spunem că s-a
îndumnezeit, ce înţelegem de fapt? Că firea omenească a ajuns la acea stare
în care era când ne-a creat Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi
asemănarea Sa, pentru ca să ajungem, aşadar, la sfinţire totală şi îndum-
nezeire. Noi ne-am îndepărtat şi trăim în păcate, departe de Dumnezeu.
Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, ce fire omenească a luat?
Este firea omenească pe care a creat-o, iniţial, Dumnezeu, dar firea ome-
nească alterată de păcat. Firea omenească pe care a luat-o Domnul Hristos
avea însă unele din funcţiile omeneşti nepăcătoase, adică îi era foame,
obosea, se întrista etc. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul Hristos
şi care este sfinţită şi îndumnezeită, această fire omenească îndumnezeită o
avem în Sfânta Euharistie. Toată lucrarea şi iconomia dumnezeiască aveau
tocmai acest scop final, ca să ajungem la Euharistie, la împărtăşirea cu Hris-
tos euharistic. Pentru că prin Dumnezeiasca Euharistie, noi ne împărtăşim
cu firea omenească îndumnezeită a lui Hristos. Dacă nu primim această fire
omenească îndumnezeită a lui Hristos, nu putem avea comuniune cu
Dumnezeu. Numai dacă avem această împărtăşire, dacă avem înăuntrul
nostru firea îndumnezeită a lui Hristos, atunci avem şi relaţie desăvârşită
cu Dumnezeu şi participăm la viaţa Lui, în şi prin Hristos. Împărtăşindu-ne,
aşadar, cu Dumnezeiasca Euharistie şi luptându-ne duhovniceşte, dorim şi
noi să ajungem la starea aceea, la nivelul acela al existenţei umane, pentru
care ne-a creat Dumnezeu.
În felul acesta înaintăm cu siguranţă, fără temere, către Împărăţia lui
Dumnezeu. Domnul va veni, dar ca Împărat. Va avea stăpânirea deplină şi
va veni pentru noi. Doar că noi nu înţelegem aşa cum se cuvine şi nu trăim
Euharistia corect, adevărat. Atunci nu avem nici legătură cu Dumnezeu,
nici nu putem nădăjdui în Dumnezeu.
Înaltpreasfinţia Voastră, preacucernici părinţi, aici este măreţia Ortodo-
xiei, marea ei luptă pentru adevăr! Pentru Euharistie s-a luptat, se luptă şi
se va lupta Ortodoxia! Şi spunem acest lucru, pentru că ştim foarte bine că
atâtea milioane de creştini nu trăiesc Euharistia aşa cum a lăsat-o Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu S-a întrupat, a fost batjocorit, a fost pedepsit, a suportat
şi crucea şi a înviat pentru ni Se oferi prin Sfânta Împărtăşanie.
Să dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care la Cincizecime a
trimis în Biserică de la Tatăl, prin Duhul, ca noi să avem bucuria prezenţei
25
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
26
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
Când s-a întors, s-a retras lângă râul Iris şi acolo a dus viaţă ascetică. Dacă
Grigorie trebuia să atragă la creştinism păgânii, Sfântul Vasile cel Mare era
chemat să abordeze un pic diferit această realitate. Mediul în care trăia el
era unul creştin. În Cezareea, o mare parte din locuitori erau creştini. Ce ar
fi trebuit să facă în această situaţie Sfântul Vasile cel Mare? Avea în faţa lui
mulţime de creştini care trebuiau întăriţi în credinţă. Primele lucrări ale
Sfântului Vasile cel Mare sunt adresate monahilor, iar apoi tinerilor. Pentru
monahi a pus bazele pe care trebuie să se sprijine viaţa monahală. Noi acum
nu înţelegem, dar în acea epocă, monahismul era încă foarte tânăr, mai ales
în Capadocia; lipseau canoanele şi rânduielile monahale. Putem spune că
Sfântul Vasile cel Mare a gândit şi a întemeiat modul, scopul şi raţiunile de
la baza monahismului.
Apoi s-a adresat tinerilor, prin lucrări anume adresate lor. În această
lucrare avea de întâmpinat următoarea provocare: tinerii nu aveau o viaţă
normală, numai în familie şi acasă, ci şi prin diferite legături cu ceilalţi
tineri, petreceau în cetate, în locuri de pierzare. Şi era o problemă aceea
cum se raportau aceşti tineri la lumea păgână. Ei erau creştini, dar modul
lor de gândire era încă păgânesc. Cunoşteau elemente din diferite religii,
citeau literatura vremii, citeau filosofie, vorbeau limba pe care o foloseau
toţi, şi creştini, şi necreştini; era limba pe care o vorbea şi Sfântul Vasile
cel Mare. Era o provocare cum să folosească limba păgânilor pentru creştini,
ca nu cumva şi aceştia să devină idolatri. Sfântul Vasile a arătat cum putem
folosi limba şi structurile lumii acesteia, fără să împrumutăm ideile acestei
lumi. Ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare? Şi în vremea aceea erau citaţi
poeţii. Aceştia împrumutau oamenilor modul lor de gândire. Sfântul Vasile
cel Mare ne-a învăţat că putem folosi limba, cu toate proprietăţile ei, fără
ideile păgânilor. La un moment dat, Sofocle a spus: „M-am născut nu ca să
urăsc, ci să iubesc!“. Acest lucru îl aprecia Sfântul Vasile cel Mare. Sofocle
era păgân şi credea în zei. Lucrurile acestea trebuiau respinse. Dar Sfântul
Vasile cel Mare arată tinerilor şi creştinilor cum pot trăi, cu o gândire corectă
din punct de vedere moral, într-o lume necreştină.
Trebuie să înţelegem că în epoca aceea existau confuzii printre creştini.
Nu erau seminare şi facultăţi de teologie, iar cei care propovăduiau erau
puţini. Sfântul Vasile oferă modelul, prototipul de creştin. Sigur că el aduce,
pentru aceasta, o mare contribuţie teologică. El a întocmit Omiliile la
Hexaimeron şi a scris Omilii către tineri. La vremea aceea, toată lumea
27
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
avea o anumită concepţie despre Facerea lumii, despre ce este cerul, ce sunt
corpurile cereşti. Sfântul Vasile cel Mare foloseşte datele ştiinţifice ale vremii
sale, din astronomie, medicină şi alte ştiinţe, edificând percepţia creştină
asupra acestor realităţi, arătând ce învăţături trebuie să refuze şi ce învăţături
trebuie să accepte creştinii, pentru a fi în armonie cu datele revelaţiei. Scopul
primordial al operelor sale este de a oferi creştinilor o învăţătură sănătoasă.
Sfântul Vasile a avut de înfăptuit şi o operă mult mai dificilă. E vorba
de confruntarea cu creştinii eretici. Aţi auzit de erezia lui Arie; când au fost
demontate argumentele lui Arie, ca urmare a Sinodului I Ecumenic, rezultatul
a fost că arianismul a cedat, iar creştinii au acceptat teologia Sfântului
Atanasie cel Mare. Nu după mult timp, a apărut însă un alt mare eretic,
Eunomie, care era şi episcop. Trebuie subliniat că toate ereziile erau în
interiorul Bisericii; creştinii trăiau în Biserică, dar aveau întrebări, ca şi
astăzi. Iar într-o epocă în care teologia nu era atât de dezvoltată, în mod
cert creştinii adresau mult mai multe întrebări ca acum. Aşa cum am spus,
fără seminare, fără facultăţi de teologie, confuzia era foarte uşor de făcut.
În felul acesta, Eunomie spunea că Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl,
aşa cum hotărâse Biserica la Primul Sinod Ecumenic. Sfântul Vasile cel
Mare avea să răspundă acestui eretic, care era şi un foarte bun predicator.
Astfel, în anul 364, când avea doar 34 de ani, Sfântul Vasile îşi asuma
responsabilitatea de a-i răspunde lui Eunomie. A prezentat învăţătura creştină
ortodoxă atât de bine şi de coerent, încât argumentele ereticului au fost
respinse, iar creştinii care mai aveau unele îndoieli sau erau cuprinşi de
confuzii, au început să se îndepărteze de eretic. A fost nevoie ca Sfântul
Vasile cel Mare să-l combată vehement pe acest om, pentru că cine nu are
pe Hristos cel Adevărat nu poate să se mântuiască, întrucât este afară din
Biserică. Şi vedem acest lucru mai târziu, într-o altă problemă cu care s-a
confruntat Sfântul Vasile cel Mare, cu 5-6 ani înainte de a muri. Sfântul
Vasile cel Mare a murit în ultimele zile ale anului 378 şi în ziua de 1 ianuarie
379 a fost înmormântat printr-o impresionantă procesiune, deoarece lumea
îl recunoscuse ca mare teolog şi mare sfânt al Bisericii.
Despre partea filantropică nu cred că este nevoie să vă spun, pentru că
datele referitoare la această slujire a sfântului sunt foarte răspândite. Pentru
prima dată în lume, oamenii se bucurau de o lucrare socială, bogată şi
studiată. Cezareea, puţin mai mică decât Antiohia, avea între trei şi patru
sute de mii de locuitori; era o comunitate foarte mare. În afara oraşului,
28
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
29
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
PREOCUPĂRI PATRISTICE
ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ ACTUALĂ
30
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
„Calea nouă şi vie“ are la temelie jertfa lui Hristos ca revelaţie a vieţii
Sale prin Înviere. Simbolurile liturgice ale jertfei învăluie şi dezvăluie rea-
litatea de dincolo de simţuri, percepută prin „catapeteasma Trupului Său“
(Evrei 10, 20). Astfel, patristica este tradiţia învierii duhovniceşti care are
la temelie sensul liturgic al Sfintelor Scripturi mai întâi, iar apoi al Legii
vechi, al literei, şi anume sub semnul îndulcirii „apelor amare“ (Ieş. 15,25)
prin lemnul crucii. Astfel, calea duhovnicească a harului şi a comuniunii
este în patristică mai profundă decât orice formă socială egalitaristă, de-
mocratică, deoarece este filocalică, iconodulă şi isihastă, aspecte care
reprezintă momente de zguduire în istoria bisericească răsăriteană. Patristica
este o teologie a revelaţiei prin jertfă, care arată şi sensul istoriei şi al
ştiinţelor, şi anume ca „adaosuri“ (Mt. 6, 33) în urma „ungerii de la Cel
Sfânt“ (Ioan 2, 20), ungere a Duhului Care „judecă toate, chiar şi adâncurile
lui Dumnezeu“ (I Cor. 2, 10). Este acel „adânc al mării“, care duce la izbăvire
după numele lui Hristos de „Iisus“ (Lc. 1, 31), „Izbăvitorul“ (Mt. 1, 21). Ea
înseamnă „casa cu temelii tari“ (Evrei 11,10) prin „săpare şi adâncire“
baptismală (Lc. 6, 48), care nu se clatină la „vânturile învăţăturilor omeneşti“
(Ef. 4, 14) pentru împrăştierea cu mintea ca „vifor al gândurilor“, nici la
tulburările inimii ca „împuţinare de cuget“ (Ps. 54, 8). Acest lucru se intuieşte
în lucrarea Mântuitorului de potolire a furtunii (Mt. 8, 26) şi cum El Însuşi
a dovedit la evenimentul umblării pe marea frământată de vânturi ca pe
uscat (Mt. 14, 24-25). Hristos este acel „susur lin“ (III Regi 19, 12) care a
liniştit tulburarea lui Ilie, dar care nu l-a împăcat pe Ioan Botezătorul, până
ce Hristos nu i-a arătat calea celor fericiţi care nu se smintesc întru El.
Acest lucru era ca şi cum i-ar fi spus lui Ioan la nedumerirea lui, ca oarecând
îngerul lui Iacob: „De ce întrebi de numele Meu? El este minunat“ (Fac. 32,
29). Tot astfel este mărturisit Hristos şi în Psalmi: „Minunat L-a făcut Dom-
nul pe Unsul Său“ (Ps. 4, 3). Aşa L-au simţit ucenicii pe Tabor la arătarea
„luminii line a Sfintei Slave“, mai înainte de a fi ei mutaţi acolo unde se
afla El în starea de a fi vii (Ioan 14, 19), prin arătările Sale după Înviere.
Datorită plinătăţii darului şi harului în Hristos, patristica este o teologie a
desăvârşirii până la „starea bărbatului desăvârşit ca măsură a vârstei de-
plinătăţii lui Hristos“ (Ef. 4, 13). Această desăvârşire ca Lumină sub Cruce
îi fereşte de sminteli pe cei ce nu rezistă la confruntări în urma provocărilor,
dar sunt chemaţi la luarea crucii pentru ,,evaluări“ (I Ioan 4,1), spre a nu da
astfel statut ontologic antitezelor, ca luptă pe fronturi false, în loc de „lupta
31
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
cea bună“ (II Tim. 4, 7). Patristica are acea conştiinţă că numai în desă-
vârşirea lui Hristos ca Lumină sub Cruce, „dreptatea şi pacea se vor săruta“
(Ps. 84,12). Tocmai de aceea îndemna Mântuitorul: „Aveţi sare în voi şi
trăiţi în pace unii cu alţii!“ (Mc. 9, 50). Acest îndemn însă poate fi împlinit
numai prin vindecarea dospirii pătimaşe în urma păcatului strămoşesc, prin
lucrarea lui Hristos: „Fiecare va fi sărat cu foc, aşa cum jertfa se presară
cu sare“ (Mc. 9, 47-49). Este vorba aici de acea „sare“, ca urmare a Botezului
lui Hristos prin jertfă, care este ca un „foc“ (Lc. 12, 49-50), prin care se
„lămureşte aurul“ (Apoc. 3, 18).
În această lucrare, Dumnezeu nu se mai arată ca „Atotputernicul“, ci
numai ca „Atotţiitorul“ Care înviază, aşa cum este El zugrăvit în icoana
„Pantocratorului“1 . Prin Întrupare, a avut loc trecerea de la atotputernicie
la puterea atotţiitoare a lui Dumnezeu ca ,,Imanuel“ (Isaia 7, 14), prin ,,în-
dreptarea în Duhul“ (I1Tim. 3, 16). Nici la a doua venire, judecata nu va
avea loc prin ,,atotputernicie“, ci numai prin Învierea lui Hristos, ca ,,ade-
văr“ al vieţii Sale (Ioan 14, 6) şi ,,dovadă că El este viu“ (Evr. 7, 8), că viaţa
Sa este ,,Calea nouă şi vie“ (Evr. 10, 20). În acest fel argumenta şi Sfântul
Apostol Pavel în Areopag: ,,Dumnezeu va judeca lumea printr-un bărbat
pe care L-a rânduit anume, asupra Căruia a dat tuturor dovadă că L-a
înviat din morţi“ (Fapte 17, 30), precum şi în Epistola către romani: ,,Care
a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere după Duhul sfinţeniei, prin
Învierea Lui din morţi“ (Rom. 1, 4). Nedesăvârşirea ar însemna pierderea
„vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Ef. 4, 13), a calităţii de fiu al bunătăţii
Duhului, în schimbul robiei faţă de răutate (Ioan 8, 35). Ar însemna, de
asemenea, pierderea calităţii de „planetă“ a Soarelui Hristos (Mal. 3, 20),
din cauza întoarcerii la starea de „satelit“ în jurul celui rău. Patristica prezintă
darul lui Dumnezeu cu bucurie, aşa cum îndemna Părintele Patriarh Daniel,
astfel că „darul“ nu poate fi prefăcut în „drepturi“ prin confruntări inutile şi
pierderea puterii crucii pentru scrierea în inimi şi a puterii rugăciunii. În
propovăduire, crucea este calea zguduitoare pentru inimi (Fapte 2, 36), aşa
cum Sfântul Pavel căuta să nu se laude „decât în Crucea lui Hristos prin
care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Gal. 6,14), plinind
astfel „cele de lipsă ale rănilor lui Hristos pentru trupul Său, Biserica“
32
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
33
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
este „comoara în vase de lut“ (II Cor. 4,7) de care se sfărâmă „capul de aur
al statuii“ (Dan. 2, 31), simbol al trufiei lumii vrăjmaşe cu Dumnezeu şi
stăpânite de moarte (Evrei 2, 14).
În teologia ortodoxă actuală, patristica înseamnă nu o simplă întoarcere
la Sfinţii Părinţi, ci darul divin al revelaţiei în Hristos împărtăşit de-a lungul
istoriei bisericeşti prin mărturisitorii acesteia, care tocmai de aceea, după
Sfinţii Apostoli pe care îi continuă, se numesc Părinţi ai Bisericii. Prin ei,
darul divin al revelaţiei înseamnă Sfânta Tradiţie în sensul de „Calea nouă
şi vie“ (Evrei 10,20) faţă de litera Legii, fiind vorba de împlinirea celor din
Sfânta Sfintelor templului în Sfânta Fecioară Maria şi semănarea lor în
Biserică prin Hristos ca fiind „cele ale Tatălui“ (Lc. 2, 49; Ioan 17, 22). Ca
urmare, Maica Domnului a fost numită de către Mântuitorul pe cruce „Mai-
că“ (Ioan 19, 26-27). Sfânta Tradiţie cuprinde deci antropologia teologică
a celor ,,jefuiţi“ de averea fiinţei lor (Lc. 10, 30), adică de „înviere“, care
înseamnă starea permanentă de a fi vii. În Hristos se întregeşte, prin Duhul
Sfânt, Chipul lui Dumnezeu care fusese „mutilat“. Mormântul lui Hristos
s-a dovedit „purtător de viaţă“, deoarece a devenit „izvor al învierii“ oame-
nilor, din moartea necunoaşterii lui Dumnezeu, „Izvorul vieţii“ (Ps. 35, 9),
Învierea lui Hristos fiind o caracteristică fundamentală a Ortodoxiei, aşa
cum arată pr. prof. Dumitru Stăniloae2 . Învierea lui Hristos ca temelie a
Sfintei Tradiţii este subliniată de Sf. Pavel, care arată că pentru şederea cu
tărie neclătinată în Hristos sunt necesare „armele lui Dumnezeu“ (Ef. 6,
11), cea dintâi fiind „Adevărul“ (Ioan 14, 6), ca taină a vieţii lui Hristos,
care nu poate fi ţinută de moarte şi care „încinge mijlocul“ (Ef. 6, 14) cu
„putere“ (Ioan 1, 12), deoarece scoate din legături şi îmbracă cu „platoşa
dreptăţii“. De aceea, Sfântul Pavel putea spune: „Dacă Hristos este în voi,
atunci trupul este mort pentru păcat, iar duhul viaţă pentru dreptate“ (Rom.
8, 10), ca roade ale acestuia prin mângâierea înfierii. Concluzia sa este:
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, cât şi propo-
văduirea noastră“ (I Cor. 15, 14).
34
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
35
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
5. Pr. prof. I.G. Coman, Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor/ Dobrogea
la patrimoniul ecumenismului creştin în sec. IV-VI, în rev. „Ortodoxia“, nr. 1, 1968, art.
republicat în rev. „Contacts“, nr. 1, 1970, p. 61-85.
6. ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teologia patristică - o teologie
pastorală şi misionară, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti“, Bucureşti,
2002-2003, p. 83-87; vezi şi pr. prof. Dumitru Popescu, Alocuţie la Congresul consacrat pr.
prof. dr. I. G. Coman, în vol. cit., p. 75-78. În postfaţă, la vol. Scrierile Părinţilor apostolici,
Bucureşti, 1995, sub titlul Coordonate ale teologiei patristice, p. 427-434, pr. prof. D. Popescu
subliniază contribuţia deosebită a pr. prof. I.G. Coman la dialogul dintre teologie şi cultura
clasică; vezi şi diac. conf. dr. Ioan Caraza, Scriitori patristici străromâni în opera pr. prof.
dr. Ioan G. Coman, în ,,Anuar“, 2002-2003, p. 61-73.
7. ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, art. cit., loc. cit.
8. Pr. prof. I.G. Coman, Patrologie, vol. I, I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1984, p. 21-22,
apud. ÎPS Daniel, art. cit., loc. cit., p. 83.
36
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
37
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
13. Maciej Bielawski, Părintele Stăniloae este un mare maestru care te învaţă cum să
citeşti patristica, cum să preţuieşti acest tezaur al Bisericii, interviu în „Vestitorul Ortodoxiei“,
1 dec. 1998, p. 3.
14. Vezi şi episcop Calinic Botoşăneanul, Biblia în Filocalie. Antologie de texte biblice
tâlcuite în Filocalia românească, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.
38
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
15. Pr. prof. Ioan G. Coman, Idei misionare, pastorale şi sociale înnoitoare la Sfinţii
Trei Ierarhi, în ,,Glasul Bisericii“, nr. 1, 1951, p. 101-103, passim.
39
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
lut“ (II Cor. 4, 7), „capul de aur“ al înţelepciunii omeneşti va pierde „picioa-
rele de lut“ (Dan. 2, 31-35) şi nu va mai avea pe ce să stea. În acest sens,
„dealurile“ (Lc. 3, 5) „stăpânirilor lumeşti“, care nu se pogoară la Hristos
şi tocmai de aceea răstignesc pe „Domnul Slavei“ (I Cor. 2, 7-8), se vor
prăbuşi. Credinţa este lucrarea harului, ea neputând fi predată didactic, aşa
cum se predau cunoştinţele religioase. Ea înseamnă mai întâi „pacea lui
Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea“, deoarece „domneşte în inimi“
(Filip. 4, 7) şi este mai profundă decât „ştiinţa celor înţelepţi şi pricepuţi“
(Mt. 11, 25). Oricât s-ar preda religia, ea nu poate duce la credinţă, aşa cum
cantitatea nu se poate transforma în calitate, după cum susţinea filosofia
materialistă. La Sfinţii Părinţi nu se căutau performanţele ştiinţifice sau
veleităţile literare, ci comuniunea treimică. Dezlegarea din legături, prin
Jertfa lui Hristos şi mutarea pascală în El ca „înviere“, nu a însemnat libertate,
nici democraţie, ci „înfiere“ prin Duhul Sfânt Mângâietorul, a Cărui lucrare
este temelia misiunii apostolice şi patristice (Fapte 9, 31). Disciplina
patrologiei a fost înţeleasă întotdeauna de către pr. prof. Coman şi succesorul
său, pr. prof. Ştefan Alexe, ca o lucrare părintească. În faţa raţionalismului
impus de marile erezii în detrimentul revelaţiei şi al credinţei, Biserica şi-a
adus aminte de profeţia Mântuitotului privitoare la lucrarea harului în istoria
bisericească, şi anume că după „greul zilei“, simbolizând persecuţiile, avea
să urmeze „arşiţa“ raţionalistă în vreme de libertate (Mt. 20, 12). Biserica
se putea asemăna cu eroul antic Ulise după Scilla şi Caribda, care însă la
ademenirea sirenelor s-a legat de catargul Bisericii, de Hristos, şi şi-a astupat
urechile cu ,,ceara“ mărturisirii credinţei adevărate, statornicite de sinoadele
ecumenice. După certurile hristologice din veacurile IV-VIII, Biserica
Ortodoxă a trecut din nou la teologia Duhului Sfânt prin isihasm, ca o
continuitate a filocaliei patristice. Sub aceste auspicii, Sfinţii Trei Ierarhi
au statornicit Tradiţia universală a Bisericii, care a rămas doar „ortodoxă“
numai după separarea Apusului de Răsărit sub auspiciile primatului petrin,
dar care şi-a luat în schimb drept călăuze pe făuritorii Tradiţiei ortodoxe, şi
anume pe Sfinţii Trei Ierarhi.
Abordarea strict ştiinţifică ar pune sub semnul întrebării anumite prin-
cipii ortodoxe şi distruge unitatea interioară a mărturiilor Sfinţilor Părinţi,
deoarece aceasta poate fi confruntată cu o metodă de natură ,,analitică“,
totalmente străină de ,,duhul“ lor. Un criteriu esenţial în folosirea învăţăturii
patristice este continuitatea ei intimă cu fundamentul istorico-spiritual strict
40
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
16. Pr. Peter Huber, Importanţa Sfinţilor Părinţi pentru viaţa şi gândirea ortodoxă
actuală, în „Renaşterea“, nr. 3, 2005, p. 6
17. Pr. prof. Tache Sterea, „Portretul“ ereticului şi al schismaticului după Sfinţii Părinţi,
în ,,Glasul Bisericii“, nr. 1-3, 2003, p. 115-131.
18. M. D. Chenu, Une école de théologie, le Saulchoir, Paris, 1985, p. 156.
19. Gilles Pelland, Le phénomène des écoles en théologie, în rev. „Gregorianum“, nr.
3, 1994, p. 458.
20. Ibidem, p. 466.
41
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
42
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
(Lc. 15, 17). Numai pe această cale se poate evita pericolul unei rutini
tradiţionaliste, împotriva căreia pot fi auzite voci critice, adesea pertinente,
în ce priveşte teologia panortodoxă. Astfel, ortodoxia este greu de citat cu
opinii, analize sau viziuni care să puncteze orizontul de aşteptare actual,
preluându-se adesea greşeli ale altor confesiuni, în care ştiinţa s-a despărţit
de mărturie, ajungând să fie o preocupare suficientă sieşi. Este un scientism
teologic în care rezidă lipsa de consecvenţă metodologică, cu referinţe biblice
relativizate în urma unor interpretări exegetice improvizate, iar trimiterea
la teologia patristică este o simplă reverenţă faţă de un trecut spiritual şi
intelectual depăşit. Este vorba, pur şi simplu, de o criză a mesajului public
al ortodoxiei, care insistă asupra unor statistici privitoare la numărul conver-
tiţilor din Occident sau al locaşurilor de cult construite în Europa. Se simte
nevoia unei unităţi a Bisericilor Ortodoxe în privinţa unui mesaj comun,
deşi ortodoxia are o unitate profundă în credinţă. Altfel, ortodoxia nu s-ar
mai defini ca întreg, ci doar ca părţi constitutive, adesea concurente între
ele. Ortodoxia europeană are şanse reale să contureze o geografie spirituală.
Însăşi renaşterea patristică a fost urmarea renaşterii conştiinţei panortodoxe,
datorită faptului că Sfinţii Părinţi, prin originea lor etnică şi geografică
diversă, constituie cel mai bun exemplu în acest sens. Dacă urmările
egoismului eclezial se resimt în teologia şcolilor, astfel recompunerea coor-
donatelor panortodoxe începe tot în spaţiul lor. Lipsesc, în general, instru-
mentele de lucru specifice fiecărei discipline în parte, care să reflecte şi
eforturile la nivel panortodox. Este nevoie de o agenţie panortodoxă de
presă. În loc să ne preocupe disputele dintre Fanar şi Moscova, este mai
constructiv să ne axăm pe totalitatea ortodoxiei, singura garanţie a univer-
salităţii mesajului ei 23 .
Nevoia repunerii în valoare a Tradiţiei patristice s-a simţit tot mai mult,
nu doar la nivel naţional, ci şi în plan panortodox. Astfel, la Simpozionul
de Teologie Interortodoxă de la Tesalonic (12-16 septembrie 1972), la care
au participat pr. prof. D. Stăniloae şi pr. prof. I. Todoran, s-a dezbătut pro-
blema progresului uman, cu consecinţele lui, în sensul în care tehnica poate
abuza de cosmos, problema ecleziologiei euharistice după N. Afanasiev,
problema participării la mişcarea ecumenică, cu aspectele ei pozitive de
23. Radu Preda, Teologia panortodoxă, în rev. „Renaşterea“, nr. 12, Cluj, 2004, p. 3;
idem, Mărturia patristică, în „Studii teologice“, nr. 5-6, 1993, p. 85-88.
43
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
44
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
45
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
31. John Meyendorff, art. cit., p. 58. Punctele principale în care teologia ortodoxă
actuală ar avea de câştigat prin contactul cu Apusul sunt expuse de către pr. prof Meyendorf
în lucrarea La théologie orthodoxe aujourd’hui, în rev. „Contacts“ , nr. 4, 1974, p. 307-328.
32. Arseni Cemâkin, Liturgisierung der Wissenschaft. Anforderungen an die orthodoxe
Patrologie heute, în „Der christliche Osten“, nr. 2, 2007, p. 269.
33. Într-adevăr, patrologia ca ştiinţă a luat naştere în Apus, în sec. XVII, dar numai ca
argumentare confesională în tensiunea dintre catolici şi protestanţi, aşa cum remarca pr. prof
Coman în studiul său despre tradiţie, din 1956 (p.190), dar spiritul patristic este înrădăcinat
de la început şi păstrat în toate domeniile teologiei. Teologia ortodoxă a introdus o disciplină
specială referitoare la patrologie ca ştiinţă, aproape numai pentru a da răspunsuri apostolice
exagerărilor apusene, dar şi pentru a folosi ce este bine venit, cum sublinia profesorul J.
Meyendorff.
46
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
47
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
48
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
49
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
50
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
45. Mircea Eliade, Le mythe de l’étérnel retour, Paris, 1969, p. 17-41, apud Macsim
Nicolae, Timpul şi spaţiul sacru în spiritualitatea geto-dacică, în MMS, nr. 6-8,
1980, p. 524.
46. T. M. Popescu, Divin şi uman la vechii istorici bisericeşti, Bucureşti, 1924,
p. 3-4 şi 26.
51
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
47. Pr. prof. I.G.Coman, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia“,
nr. 2, 1956, p. 190.
52
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
53
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
54
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
„scrisă“, prin aducerea-aminte tot de la Duhul Sfânt (Ioan 14, 26). Pentru
Sfinţii Părinţi nu forma scrisă a Legii noi deschide forma scrisă a Legii
vechi, ci forma vie, apostolică, liturgică, formă „anterioară“ pe de o parte,
şi „temelie“ a celei scrise, pe de altă parte. Prin toată teologia sa, dar mai
ales prin opera Glafire, Sfântul Chiril al Alexandriei se dovedeşte unul dintre
cei mai însemnaţi tâlcuitori ai revelaţiei Vechiului Testament ca simboluri
ale revelaţiei prin Lumina lui Hristos 53 . În forma vie a revelaţiei apostolice,
evenimentele mântuirii sunt mişcate şi scrise în inimi prin Duhul Sfânt.
Astfel, teologia patristică înseamnă „conştiinţa“ Bisericii prin care este
înţeleasă şi Sfânta Scriptură. În Biserică, Sfânta Scriptură este precedată de
„naşterea din duh“, mărturisită în textele biblice ca repere ale Duhului,
Care nu poate fi cuprins altfel în litere. În acest sens, teologia patristică
scoate în evidenţă importanţa Sfintei Tradiţii în cadrul mişcării ecumenice.
Cel care s-a ocupat însă în modul cel mai profund cu problema tradiţiei
patristice în raport cu mişcarea ecumenică a fost pr. prof. I. G. Coman care,
vorbind despre unitatea Bisericii şi refacerea ei, sublinia sensul unităţii,
metodele de redobândire şi atmosfera specifică a acestei lucrări54 . În studiul
său se arată că, în tradiţia patristică, ponderea unităţii depindea în primul
rând, de elementele interne (doctrina ireproşabilă despre Treime, Euharistie,
sobornicitate, tradiţie, ierarhie şi laici); apoi, de elemente externe (facilităţile
imperiale pentru circulaţie, traducerile, dezbaterea problemelor controversate
şi monahismul). Unitatea de credinţă şi de învăţătură poate contribui la
refacerea unităţii în lumina tradiţiei patristice, un rol fundamental avându-l
rugăciunea. Într-un alt studiu privitor la Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor
Părinţi 55 este subliniată veridicitatea Sfintei Tradiţii în definiţia lui Vincenţiu
de Lerin, în cadrul căreia progresul îşi poate avea numai un anumit sens,
Sfânta Tradiţie fiind văzută în Apus cu multe aspecte confesionale, în raport
cu cea a Sfinţilor Părinţi56 . În acest sens, autorul studiului s-a ocupat în
53. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, P.S.B., vol. 39, Bucureşti, 1992; vezi şi
Alexander Kerrigan, Saint Cyril of Alexandria, interpreter of the Old Testament, col. „Analecta
Biblica“ 2, Roma, 1952.
54. Pr. prof. I.G. Coman, Unitatea Bisericii şi problema refacerii ei în lumina Sfinţilor
Părinţi, „Ortodoxia“, nr. 2-3, 1954, p. 430-466.
55. Idem, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, „Ortodoxia“, nr. 2, 1956, p.
163-190.
56. Ibidem, p. 184-188.
55
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
57. Idem, Rolul Sfinţilor Părinţi în elaborarea ecumenismului creştin, în S.T., nr.
9-10, 1963, p. 511-536.
58. Idem, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh, „Ortodoxia“, nr. 2, 1964, p.
220-239.
59 Idem, Temeiurile atitudinii BOR faţă de dialogul ecumenic cu celelalte Biserici
creştine, „Ortodoxia“, nr. 1, 1970, p. 20-45.
56
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
57
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
unitate, fără a căuta vreo extindere asupra altor confesiuni, ci numai din
responsabilitate faţă de adevărul lui Dumnezeu în Hristos şi din convingerea
că fiecare cult îşi are tezaurul său. Ortodoxia cultivă relaţiile ecumenice din
dorinţa de înviorare a conştiinţei creştine şi încurajare de noi eforturi pentru
adevărul apostolic în Hristos63 .
Cunoscutul ecumenist grec, prof. Nikos Nissiotis, sublinia faptul că
nu se acceptă dialogul coexistenţei pe temeiuri istorice cu o dogmatică mini-
mală, ci dialogul teologic cu analizarea problemelor fundamentale64 . Orto-
doxia este patristică în profilul ei ecumenic. Ea este doxologică şi nu caută
o unitate pierdută, căci această unitate este însăşi natura Bisericii de la Sfinţii
Părinţi, prin Sfinţii Apostoli, fără adaosuri sau eliminări. De aceea, ortodoxia
nu este doar o Biserică, ci „Biserica“ însăşi, iar ecumenismul ei nu este un
apel pentru întoarcerea celorlalte Biserici la structura istorică ortodoxă, ci
chemare la aflarea „ortodoxiei“ în ele însele, prin cercetarea continuă a
Tradiţiei apostolice, care nu le îngăduie să rămână separate 65 . La rândul
său, prof. Georgios I. Mantzaridis de la Universitatea din Tesalonic arată că
ecumenicitatea Bisericii îşi are temeiul la Sfinţii Părinţi în Hristos prin Duhul
Sfânt. Lucrarea Duhului are un caracter nu doar moral, ci şi ontologic.
Ecumenicitatea este din punct de vedere patristic atât harismă duhov-
nicească, cât şi trăire. Dialogurile ecumenice sunt necesare, dar numai pe
fondul universalităţii ca ecumenicitate patristică, cu temeiuri teologice. Ecu-
menismul de astăzi însă duce lipsă tocmai de universalitatea diacronică,
deci de ecleziologie. Aceasta înseamnă pierderea identităţii prin lipsa acor-
dului cu tradiţia şi cu Părinţii Bisericii. Deşi din punct de vedere ecumenic
s-au rezolvat astăzi unele probleme practice, totuşi nu s-a semnalat nicio
apropiere esenţială din punct de vedere teologic. Nu au niciun sens mini-
malizarea teologică şi căutarea unităţii Bisericii prin nedepăşirea despărţirii,
dar nu se pune problema unificării Bisericii, care prin firea ei este „ne-
despărţită“ 66 . Prof. T. Nikolaou de la Universitatea din München vorbeşte,
63. Pr. prof. D. Belu, Ecleziologia ortodoxă şi ecumenismul creştin, „Ortodoxia“, nr.
4, 1968, p. 514-518.
64. Prof. Nikos Nissiotis, Is the Vatican Council really oecumenical?, în „Easten
Churchies New Letters“, nr. 35, 1964, p. 9.
65. Ibidem, p. 23.
66. Prof. Georgios I. Mantzaridis, Ecumenicitatea Părinţilor Bisericii şi ecumenismul
contemporan, în „Anuarul Facultăţii“, 2002-2003, p. 107-113.
58
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
67. Prof. T. Nikolaou, Die Bedeutung der patristischen Tradition für die Einheit der
Kirche, în vol. „Persoană şi comuniune“, Sibiu, 1993, p. 463-467.
68. Ibidem, p. 464. Vezi şi prof. Stylianos Papadopoulos, Teologie şi limbă, Craiova,
2003, p. 132: ,,Este vorba nu de elenizarea Evangheliei, ci de evanghelizarea elenismului“.
69. Prof. Anastasios Kallis, Orthodoxe Identität im oekumenischen Kontext.
Komunikationsprobleme des oekumenischen Dialogs, în vol. „Orthodoxe Theologie zwischen
Ost und West. Festschrift für Prof. Theodor Nikolaou“, Frankfurt am Main, 2002.
70. Christos Yannaras, Pour un nouvel oecumenisme, în rev. „Contacts“, nr. 3, 1997,
p. 202-206.
71. Ioan Zizioulas, episcop de Pergam, L’unité de l’Église dans l’Eucharistie et l’évêque
pendant les trois premiéres siècles, Atena, 1965.
72. Vezi P. Nellas, Recenzie la cartea lui Jean Zizioulas, în „Contacts“, nr. 4, 1969,
p. 334-338.
73. A. Vedernikov, Das Problem der Tradition in der orthodoxen Theologie, în „Stimme
der Orthodoxie“, Berlin, nr. 3-4, 1962 (p. 29-35; 41-50).
59
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
a fost fixată mai târziu în Scriptură. Tot astfel, în ultimele decenii, teologia
protestantă a venit cu o nouă evaluare a problemei Tradiţiei. Într-adevăr,
poziţiile anterioare îngreuiau în cele două confesiuni înţelegerea corectă a
textelor biblice şi patristice, fundamentale pentru Tradiţia bisericească
veritabilă. Ortodoxia a păstrat unitatea Tradiţiei apostolice în teologia pa-
tristică, fapt recunoscut azi şi de teologii apuseni. Tradiţia patristică are ca
singură autoritate pentru înţelegerea Scripturii Duhul Sfânt în Biserică, ale
Cărui daruri sunt exprimate în cultul ortodox ca putere a misiunii. Rolul
ierarhiei este, în primul rând, acela de a mijloci prin Sfintele Taine pentru
credincioşi plinătatea darurilor duhovniceşti pentru înţelegerea adevărului
revelat al Tradiţiei apostolice. În al doilea rând, rolul ei este de a propovădui
Evanghelia după dreapta învăţătură de credinţă, precum şi familiarizarea
credincioşilor cu tainele vieţii duhovniceşti74 .
74. Ibidem.
60
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
care are nevoie de o ieşire din ea, pentru reorientarea spre trăirea autentică75 .
Tocmai în sensul acestei reorientări şi pentru o trăire autentică în Hristos,
Sfinţii Părinţi constituie o cale indispensabilă, aşa cum se poate constata şi
din apelul la teologia patristică în dialogurile ecumenice actuale.
Unitatea Bisericii a fost rodul lucrării Duhului Sfânt în Hristos, ca o
haină de „nuntă“ în lucrarea harului. Redescoperirea darului pentru a putea
fi dat în dar face pe primitori „fericiţi“, părtaşi ai plinătăţii apostolice ca
Rug Aprins, iar nu „proprietari“, ca unii care doar „au“ ceva, dar nu „sunt“
părtaşi, ceea ar însemna prefacerea „darurilor“ în simple „drepturi omeneşti“.
Aflarea Mirelui aduce bucurie, nu justificare. Lumina lui Hristos este şi
puterea luării crucii, întrucât fără cruce, prin dispute cu „armele întune-
ricului“, lumina s-ar pierde, tot astfel cum s-ar pierde şi harul şi puterea
rugăciunii, înlocuite de „pretenţii“ (Lc. 15, 29-30). Mântuitorul arată că a
cunoaşte pe Dumnezeu nu se poate altfel decât în ipostaza „hainei de nuntă“
a bucuriei (Ioan 17, 3). Sfântul Pavel căuta cu ardoare „plinirea celor de
lipsă ale Crucii lui Hristos“ (Col. 1, 24) datorită unui har atât de mare al
bucuriei, în numele căreia el nu pregeta să lase în umbră chiar şi acel eve-
niment unic al „răpirii până la al treilea cer“ (II Cor. 12, 4). În Bisericile
Reformei, iluminismul raţionalist din secolul al XVIII-lea, care a însemnat
o culme a criticismului biblic, avea să aducă o schimbare dinspre ,,sola Scrip-
tura“, spre hristologie. Teologia protestantă a trecut atunci la cercetarea
istorică a vieţii lui Iisus, prin aşa-zisa metodă istorico-critică. Printr-o
evoluţie sinuoasă, însemnaţi teologi protestanţi din secolele XIX şi XX s-au
confruntat apoi cu sintagmele ,,Hristos al istoriei“ şi ,,Hristos al credinţei“. În
cele din urmă se arată că, de fapt, Hristos înviat şi crezut pune în lumină pe
Hristos istoric, fără de care hristologia n-ar fi decât o speculaţie, după cum
arată un teolog luteran76 . Învierea i-a ajutat pe cei ce au urmat lui Hristos
să-L cunoască prin ,,catapeteasma trupului Său“ (Evrei 10, 20), ca o rupere
a vălului de pe ochii lor. În teologia protestantă este ignorat însă faptul că
„Hristos istoric“ i-a pregătit pe cei ce au urmat Lui să devină ,,asemenea
75. Paul Tillich, Die verlorene Dimension, Hamburg, 1964. Prezentare de Ion Ştruc,
în „Ortodoxia“, nr. 3, 1968, p. 453-458.
76. Peter Pokorny, Die Entstehung der Christologie. Voraussetzungen einer Theologie
des Neuen Testaments, Stuttgart, 1985, 180 p. Recenzie de Reiner Stuhlmann, Ein Impuls
mit unübersehbarer Wirkung, în rev. ,,Ev. Theologie“, 47, nr. 3, 1987, p.260-265, passim.
61
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
62
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
77. Doc. Ioan Caraza, Unterschiedliche Kirchenbilder in Ost und West als Geheimnis
der Kirchengeschichte, în vol. „Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, editori A, Rauch şi P. Imhof, München, 1983,
p. 42-50.
78. A. Gesché, La Resurrection de Jésus dans la théologie dogmatique, în ,,Revue
Théologique de Louvain“, nr. 3, 1971, p. 257.
63
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
dus la separarea dintre Apus şi Răsărit, aşa cum se crede uneori79 , ci „luarea
Mirelui“ (Mt. 9, 15) sub auspiciile ereziilor, care au zguduit „ecumenic“
Biserica, tocmai în vremea libertăţii ei de după perioada persecuţiilor. Ca şi
în cazul „risipirii oilor din cauza baterii Păstorului“ (Mt. 26, 31), tot astfel,
Bisericile au ajuns la atitudini diferite, din cauza „luării“ lui Hristos ca
„Mire“, iar nu din cauza „necesităţii“ ereziilor, cum se consideră uneori. În
Răsărit, Biserica a ţinut „post“ şi a inaugurat calea filocalică a teologiei
pentru mărturisirea lui Hristos ca „Mire“ şi scrierea în inimi, prin har, a voii
lui Dumnezeu. În aceeaşi perioadă, Apusul a insistat însă asupra „atot-
puterniciei“ divine, care conferea drepturi asupra darului de „har şi de
adevăr“ în Hristos (Ioan 1, 17). La rândul ei, Reforma protestantă a recurs
în mod paradoxal la „literă“ pentru corectarea „duhului“ din Tradiţia Bise-
ricii medievale prin „sola Scriptura“. Îndepărtarea de harul Betleemului s-a
datorat nu unei „pierderi“, ci „însuşirii“ darului ca „proprietate“ în sens
confesional. Dar şi în aceste condiţii, calea era mărturisirea credinţei în
Hristos ca „piatră“ la temelia Bisericii (Mt. 16, 18) şi nu de deasupra ei,
încât „porţile iadului“ să nu o poată birui. Revelaţia, însă, nu arată în acest
loc cum va rămâne unitatea Bisericii, iar teologia patristică nu se confrunta
cu această problemă. În acest sens, Mântuitorul vine cu simbolul parabolei
„aluatului pe care, luându-l o femeie, îl pune în trei măsuri de făină, până
se dospeşte toată“ (Mt. 13, 33). Sensul acestei parabole este înaintarea spre
Betleem nu printr-un „dialog“ între cei trei magi, ci prin acea interacţiune
în procesul de „dospire a aluatului“ 80 , pe cât de indispensabilă, pe atât de
inevitabilă în istoria bisericească, până când se vor redescoperi elementele
comune, apostolice, ale Bisericii celei una. Urmare a rafinamentului gândirii
ereziei care opera cu filosofia împotriva revelaţiei, ortodoxia a devenit în
mărturisirea credinţei mai ageră decât celelalte Biserici. La rândul său,
Biserica Apuseană a devenit cea mai puternică în contextul dreptului ro-
man pentru lucrarea misionară, iar Protestantismul cel mai critic în folosirea
Bibliei ca măsură pentru corectarea Bisericii medievale. Fiecare din cele
79. Wilhelm De Vries, Die Verschiedenheit der Kirchenbilder in Ost und West als
Hauptursache der Spaltung, în vol. ,,Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, München 1983, p.18.
80. Philipp Harnoncourt, Die Notwendigkeit von bleibenden Spannungen in der
Ökumene, în vol. „Anfänge der Theologie. Haristeion Johannes B. Bauer“ Graz, 1987, p.
337-338.
64
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
81. Wilhelm De Vries, Die Verschiedenheit der Kirchenbilder in Ost und West als
Hauptursache der Spaltung, în vol. ,,Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, München 1983, p.19.
82. Ibidem.
65
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
revelaţia. În acest fel, Răsăritul a fost silit să fie mai ager decât Apusul.
Tocmai de aceea, în Răsărit, Jertfa liturgică euharistică este adevăratul primat
ca putere a comuniunii care aduce apoi unitatea cugetelor în Hristos. Din
punct de vedere teologic, se remarcă în acest sens „personalismul“ treimic
în teologia trinitară ca izvor al comuniunii. Dimpotrivă, în Apus, accentul
s-a pus pe „esenţa“ Sfintei Treimi, nu pe Persoane pentru comuniune, şi de
aici tendinţa irezistibilă a primatului monarhic şi în Biserică83 .
În acest sens, căutările teologiei protestante în cadrul Bibliei hristologice
sunt memorabile, ajungându-se la noţiuni cheie: „Hristos istoric“ şi „Hristos
al credinţei“. Aceste noţiuni sunt înţelese de către dogmatiştii ortodocşi (D.
Stăniloae şi V. Lossky) ca „Hristos în faţa ochilor“ şi „Hristos în inimi“, în
sensul de „catafatic“ şi „apofatic“ 84 . Deosebirea este că teologii protestanţi
nu merg mai adânc cu „Hristos al credinţei“ după Biblie la „Hristos în inimi“,
„preamărit“ prin Duhul Sfânt (Ioan 16, 14) ca „Imanuel“, şi de aceea
„Atotţiitorul“85 . Astfel, teologul protestant R. Bultmann recunoaşte pe Hris-
tos numai „biblic“, nu şi „în Biserică“, pe când întreg sensul patristic al
Întrupării este acela de „scriere în inimi“ până la „îmbrăcarea în Hristos“
prin Botez86 . Acea concepţie este o moştenire a teologiei scolastice me-
dievale care nu concepea pe Dumnezeu decât ca „Ziditor“ a toate, „Atot-
puternic“ şi de aceea „transcendent“87 , iar nu ca „Imanuel“, la temelia crea-
ţiei, scris în inimi ca taină a Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc. 17, 21), şi de
aceea cu o „Slavă“ mai mare decât aceea de „Creator“, deoarece ţine în
viaţă cele create, izvorând în ele „viaţa veşnică“ (Ioan 17,3). Pentru teologia
83. Miguel Juan Garrigues, Théologie et Monarchie. L’entrée dans le mystère du sein
du Père (Ioan 1,18), comme ligne directrice de la théologie apophatique dans la tradition
orientale, în „Istina“, nr. 4, 1970, p. 436.
84. Prof. Georg Galitis, Apophatismus als Prinzip der Schriftauslegung bei den
griechischen Kirchenvätern, în „Evangelische Theologie“, 1980, nr. 1, p. 25-40; vezi şi
Georgios Martzelos, Kataphatische und apofatische Theologie bei den Kirchenvätern, în
„Orthodoxes Forum“, 2004, nr. 1, p. 41-57.
85. În ultima vreme se întâlnesc lucrări remarcabile în teologia protestantă, cu referire
la părtăşia omului la cele dumnezeieşti: vezi Rolf Kempf, Damit der Mensch göttlich werde.
Auf ostkirchlichen Wegen zum geistlichen Leben, Metzingen/ Württemberg, 2000.
86. Georg Galitis, Die historisch-kritische Bibelwissenschaft und die orthodoxe
Theologie, în vol. „La théologie dans L’Église et dans le monde“ (Études théologiques 4),
Chambésy-Genęve, 1984, 16 p. Extras.
87. Vezi Roger Mehl, Vie interieure et transcendance de Dieu, Paris, 1980, p. 154-160.
66
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
88. Sfântul Irineu de Lyon, Adversus Haereses V, 6,1, P.G. VII, col 1138 A.
89. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXVI, P.G. 32, 180 BC.
90. Pr. prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos, adevărata noastră transcendenţă, în „Gândirea“,
nr. 1, 1943.
67
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
91. W. A. Bienert, Die Bedeutung der Kirchenväter im Dialog zwischen der EKD und
Orthodoxen Kirchen, în ,,Oekumenische Rundschau“, nr. 4, 1995, p. 451.
68
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
şi eu lui Hristos!“ (I Cor. 4, 16), Sfântul Pavel arată nevoia lepădării de sine
pentru asemănare şi luarea crucii în urmarea lui Hristos (I Cor. 4, 9-15),
deoarece bucuria deplină a Duhului a făcut ca el să lase toate (Fil. 3, 7); să
se laude numai în crucea lui Hristos (Gal. 6, 14), să plinească cele de lipsă
ale rănilor Lui (Col. 1, 24); să nu amintească nimic despre răpirea sa până
la al treilea cer, decât dacă nu se putea altfel (II Cor. 12, 6), ci să aibă pe
,,cele slabe din lume“, în crucea lui Hristos (I Cor. 1, 27), pentru ca dăruirea
de sine să devină acea iubire divină mai profundă decât cea maternă, întocmai
ca şi dragostea divină „care toate le suferă“ (1 Cor. 13, 7). Acest chip hristic
îl descrie Sfântul Pavel după relatarea deşertării chenotice a lui Dumnezeu,
pentru vădirea ,,smereniei“ (Fil. 2, 8) Chipului Său atât de slujitoare şi
jertfelnică prin Întrupare (Filip. 2, 7-8). În acest sens, el continuă îndemnul:
„Cu smerenie să socotească cineva pe altul mai de cinste decât el însuşi!
Acelaşi gând să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus!“ (Filip. 2, 3-5). Orice
altă cale răstigneşte filantropia divină a lui Hristos (Rom. 4, 25). Mustrarea
de la Cincizecime: „Voi L-aţi răstignit!“ (Fapte 2, 36) a făcut ca ascultătorii
să se simtă ,,străpunşi la inimă“ (Fapte 2, 37), ceea ce arată că lepădarea de
sine pentru intrarea prin „Uşă“ (Ioan 10, 9) este tot un dar al lui Dumnezeu,
aşa cum a fost îndreptat şi Saul după ce a fost vădit ca prigonitor al Luminii
line în Hristos (Fapte 9, 4), căci Dumnezeu izbăveşte de vinovăţie ca să
călăuzească la plinătate. De aceea, Sfântul Pavel avea să spună ca apostol:
„Nimic nu putem împotriva Adevărului, ci pentru Adevăr“ (II Cor. 13, 8),
iar chemarea sa atât de apostolică este părtăşia la „vârsta staturii lui Hristos
a bărbatului desăvârşit“ (Ef. 4, 13-14). Calea este ,,aţintirea ochilor asupra
lui Hristos“ (Evrei 12, 2). Sfântul Pavel era conştient că numele lui
Dumnezeu de „Imanuel“ prin scriere în inimi ca „Atotţiitor“ este mult mai
important pentru Dumnezeu Însuşi, decât cel de „Atotputernic“. Plinătatea
oamenilor în Hristos este bucuria lui Dumnezeu, precum cea a tatălui Fiului
risipitor la întoarcerea acestuia (Lc. 15, 23).
Astfel, nici ,,unirea“ orizontală a Bisericilor, nici ,,recunoaşterea“ reci-
procă nu au repere în revelaţie. Numai comuniunea în profunzimea divină
arătată de Dumnezeu prin sfinţirea în Jertfa Fiului Său, Care pe cei pe care
,,i-a păstorit ca un Păstor“, ,,i-a adunat cu braţul Său“ (Isaia 40, 11) după
ce le-a dat lor ,,slava“ pe care o primise de la Tatăl prin trimiterea Sa în
lume (Ioan 17, 22), este calea apostolică şi patristică a Bisericii celei una.
Au fost dialoguri în care s-au depus eforturi imense pentru apropiere, datorită
69
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
92. Msgr. W. Nyssen, Still vor dem Mysterium. Der chrisliche Osten und die Kirchen-
väter, în ,,Deutsche Tagespost“, nr. 66, sâmbătă, 2 iunie 1990, p. 14.
70
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
93. Msgr. W. Nyssen, Cu privire la teologia icoanelor, Köln, 1973; id., Die theologische
und liturgische Bedeutung der Ikone, Köln, 1997.
94. Ibidem.
95. Reinhard Thöle, Orthodoxie Interview, în rev. „Zeitzeichen, „Evangelische
Kommentare zu Religion und Gesellschaft“, sept. 2007.
71
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
72
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
Concluzii
Din cele expuse, reiese evoluţia Bisericilor până în vremea noastră, în
ceea ce priveşte perceperea apostolică a revelaţiei. Teologia ortodoxă actuală
s-a preocupat intens de cuprinsul Revelaţiei divine, concepând chiar şi o
filosofie a confesiunilor creştine99 . Dacă Sfântul Pavel era convins că:
,,Nimic nu putem împotriva adevărului, ci pentru adevăr“ (II Cor. 13, 8),
astfel este o dovadă de înţelepciune de la Duhul Sfânt în ortodoxie, anume
aceea că este mai bine să păstrezi un lucru decât să-l repari. Mântuitorul
arăta că nu poate exista o ,,unitate“, decât cea a comuniunii Sfintei Treimi,
care are la temelie slava bucuriei Chipului: ,,Slava pe care Mi-ai dat-o,
le-am dat-o lor, pentru ca toţi să fie una, precum şi Noi una suntem“ (Ioan
17, 22). Tocmai de aceea, lucrarea lui Dumnezeu în Hristos creează în
Biserică ,,familia“ părinţilor şi fiilor duhovniceşti, mai profundă decât orice
,,democraţie“, care se poate întrezări ca realitate apostolică în toată Sfânta
Tradiţie. Nici „monarhia“, nici „democraţia“ nu pot crea acea ,,comuniune“,
ca rod al Chipului. Dar, dacă în Hristos comuniunea din Biserică poate
întări democraţia în viaţa unei naţiuni, astfel impunerea democraţiei în
Biserică poate nimici comuniunea dintre părinţii duhovniceşti şi fiii duhov-
niceşti, prefăcând darurile Duhului Sfânt în drepturi ale omului, acestea
fiind ridicate pe primul-plan, proporţional cu dispariţia familiei duhovniceşti
a comuniunii. Evoluţia teologică prin antiteze este şi ea o „înaintare“, dar
în sensul că „părinţii mănâncă aguridă, iar fiilor li se strepezesc dinţii“
(Ier. 31, 29). „A da în dar ce s-a primit în dar“ (Mt. 10, 8) înseamnă, din
punct de vedere apostolic, mai întâi a avea darul, apoi a-l păstra prin cruce,
ca şi Mântuitorul, pentru a rămâne „pâine“, şi ferire de dispute, care pentru
cei nedesăvârşiţi, pot însemna ispita prefacerii darului în drepturi omeneşti,
prin cunoscuta justificare a ,,necesităţilor polemice“. Patrologia este, mai
98. Idem, Die Dialoge der EKD mit den Orthodoxen Kirchen. Eine vorläufige Bilanz,
în ,,Materialdienst des Konfessionskundlichen Instituts“ Bensheim, nr. 5, 2008, p.119-124.
99. Pr. prof. Petru Rezuş, Teologia creştină contemporană şi cuprinsul Revelaţiei di-
vine, în „Mitropolia Banatului“, nr. 10-12, 1965, p. 681-688; Idem, Filosofia confesiunilor
creştine, Caransebeş, 1944, 15 p.
73
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
ales, Taina Preoţiei, despre care Sfântul Grigorie de Nazianz a scris că este
mai profundă decât toate artele şi toată ştiinţa 100 . Păstrarea tezaurului ap-
ostolic are avantajul arătat de Mântuitorul, acela că „cel care va fi pe casă
şi lucrurile lui în casă să nu se coboare să le ia, iar cel care va fi la câmp şi
lucrurile lui în casă să nu se întoarcă să le ia“ (Lc. 17, 31). Aici este vorba
de avantajul celui care este în ,,casă“, tot aşa cum între cele trei daruri
aduse la picioarele Pruncului, la Betleem, cel mai de preţ este ,,aurul“
credinţei apostolice, care sfinţeşte Cuvântul prin Jertfă ca adevăr euharistic.
Tradiţia patristică nu înseamnă vreun ,,merit“ al ortodoxiei, nici vreo ,,vină“
a celor ce nu o au, deoarece darul este avantajul celor care îl au şi se primeşte
nu numai cu porunca de a-l da în dar (Mt. 10, 8), ci şi cu responsabilitatea,
ce reiese din atenţionarea Mântuitorului, că: ,,Celui ce i s-a dat mult, mult i
se va cere“ (Lc. 12, 48). Numai pe această cale, Mântuitorul garantează
liniştea conştiinţei (I Cor. 9, 16), având în vedere plinătatea darului: ,,Când
veţi face toate cele poruncite, să ziceţi: Slugi nevrednice suntem, pentru că
n-am făcut, decât ceea ce eram datori să facem“ (Lc. 17, 10).
74
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
CAPADOCIA ŞI CAPADOCIENII
75
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
gienii, mari crescători de cai. A fost rândul mezilor să populeze zona timp
de câteva secole, pentru ca, începând din secolul al VI-lea, să devină stăpâni
perşii. Este demn de reţinut faptul că administraţia persană avea în zonă
mai mult de 20 de satrapi (guvernatori), care erau obligaţi să plătească,
anual, taxe în cai, argint şi aur. Acum, regiunea este numită Capadocia,
care în limba persană însemna – ţinutul sau ţara cailor frumoşi. Perioada
de stăpânire persană a fost relativ scurtă: 585-382 î.Hr. Nici stăpânirea greacă
nu a fost prea mare, deoarece la anul 17 î.Hr., Capadocia devine provincie
romană. Cele mai mari oraşe-cetăţi ale timpului erau Cezareea (actualul
Kayseri, ridicat în cinstea împăratului Caesar, oraş ce se află la poalele
muntelui Erciyes Dagi, vechiul munte Arge, creatorul acestor ireale şi
fantastice peisaje din Capadocia) şi Tyana (astăzi dispărută, dar în apro-
pierea sitului arheologic se află localitatea Kemerhisar şi la 5 km Bor,
localitate aşezată la jumătatea distanţei dintre Aksaray şi Nevşehir, cu o
mică abatere spre răsărit). Perioada elenistică nu a reuşit să ridice prea mult
nivelul cultural al capadocienilor, încât reputaţia lor, ce-i urmărea din
Antichitate, de a fi „mai ucigători decât şerpii şi tot atât de capabili să
spună o vorbă înţeleaptă, pe cât este capabilă o ţestoasă să zboare“, i-a
urmărit multă vreme. Creştinismul a pătruns destul de timpuriu aici şi Apos-
tolul neamurilor nu a trecut cu vederea ţinutul1 , deşi părintele istoriei bise-
riceşti, Eusebiu, spune textual: „Petru pare a fi predicat la început între
iudeii împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadochia şi Asia…“2 . An-
tichitatea creştină din Capadocia şi-a pus amprenta asupra istoriei, cu toată
silinţa turcilor de a şterge orice urmă creştină din Imperiul Bizantin de
odinioară. Astfel, la Göreme, Ürgup şi pe valea Yldhara se păstrează cele
mai multe mărturii creştine. De altfel, acestea se află în provincia Nevşehir
(de la vechiul oraş Nyssa, unde se mai găsesc şi Nazianz-ul şi Arianz-ul).
Deşi au trecut secole de când au fost pictate în frescă, vechile locaşuri de
cult din parcurile în aer liber, cum sunt numite bisericile scobite în tuful
vulcanic din sus-menţionatele locuri, păstrează o deosebită prospeţime. Poate
de aceea, Parcul Naţional Goreme a fost luat sub protecţia UNESCO încă
din anul 1985.
1. Trebuie să menţionăm că, între 63-64, Sf. Ap. Pavel trimite o epistolă către creştinii
din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.
2. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ (se va
prescurta PSB), vol. 13, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 99.
76
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
77
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
78
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
79
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
80
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
81
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
32. Ibidem.
33. Ibidem, p. 256.
34. Ibidem, p. 257.
35. Ibidem, p. 264.
36. Ibidem, p. 283.
37. Ibidem, p. 289.
38. Ibidem, p. 292-293.
82
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
83
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
84
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
85
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
un altar păgân închinat unui idol, numit „Tihis“, adică „noroc“. Era locul
unde împăratul aducea jertfă când venea în Cezareea şi păgânii aveau
sentimentul că gestul aducea noroc oricui. Eupsychie, văzând cum erau
ispitiţi şi înşelaţi oamenii, a plecat cu mai mulţi creştini şi a sfărâmat capiştea
idolească. Auzind împăratul de lucrul acesta, a poruncit ca Eupsychie să fie
pedepsit. La 9 aprilie 362, după ce a suferit nenumărate cazne, tânărul pa-
trician a fost decapitat52 în ziua de 9 aprilie.
Eupsychius s-a născut şi a crescut în Cezareea Capadociei, în timpul
împăratului Aurelian (270-275). După moartea tatălui său, botezându-se şi
împărţind toată averea săracilor, a fost prins de guvernatorul roman al
Capadociei şi întemniţat. A fost chinuit după ritualul roman, cunoscut şi
obişnuit atunci, după care i s-a tăiat capul. Evenimentul se petrecea în ziua
de 7 septembrie, când este şi cinstit sfântul. Uneori, sinaxarele îl confundă
cu Eupsyche de la 9 aprilie, dar între ei, deşi este asemănare de nume, e
diferenţă de aproape un secol53 .
Eusebiu, mucenic din Ancira. Cu acest nume sunt cunoscuţi doi muce-
nici, fiind însă cinstiţi la date diferite. Cel dintâi e serbat la 4 septembrie şi
informaţiile sunt date de actul martiric al Sfântului Rufin, iar cel de al doilea
este cinstit la 30 august, fiind menţionat în Sinaxarul siriac, cu menţiunea
că a pătimit împreună cu alţi creştini54 .
Eustathius din Ancira a trăit în timpul ultimilor împăraţi persecutori,
fiind torturat în diverse chipuri. Nerenunţând la credinţa sa, a fost aruncat
într-un râu, dar a scăpat în chip minunat, cu ajutorul unui înger. A trecut la
cele veşnice mai târziu, în anul 316, fiind cinstit la 28 iulie atât în Apus, cât
şi în Răsărit55 .
Eutihie preotul şi Domitian diaconul sunt pomeniţi în Martirologiul
roman, cu menţiunea că au pătimit la Ancira, în Galatia. Sunt serbaţi la 28
decembrie56 .
Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc. Aceşti Sfinţi au trăit în timpul domniei
lui Diocleţian şi Maximian, fiind rude şi ostaşi, împreună cu Sfântul Teodor
Tiron. Ei erau din Pontul Capadociei. Eutropiu şi Cleonic erau fraţi între ei,
52 Ibidem, p. 343.
53. Ibidem.
54. Ibidem, p. 345.
55. Ibidem, p. 348.
56. Ibidem, p. 354.
86
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
iar Vasilisc era nepotul Sfântului Teodor. Dar, cum Diocleţian dăduse decre-
tele ce interziceau creştinismul şi în armată, ei s-au arătat pe faţă a fi creştini,
fapt pentru care au fost închişi şi aduşi în faţa conducătorului Capadociei,
Asclepiodot. Acesta era numit de curând în postul de guvernator şi a dorit
să-i cunoască, deoarece auzise de ei că sunt închişi de ceva timp. Spera să-i
convingă să se lepede de Hristos, dar rezultatul a fost altul, fapt pentru care
au fost supuşi la grele chinuri. Eutropiu şi Cleonic şi-au primit sfârşitul
prin răstignire pe cruce, asemenea Mântuitorului. Vasilisc se ruga şi el să
fie răstignit cu prietenii săi, însă Asclepiodot nevrând să-i dea această mân-
gâiere l-a aruncat în temniţă unde, la puţin timp, a fost decapitat.57
Felix. Cu acest nume sunt pomeniţi doi mucenici originari din Pontul
Capadociei, fiind menţionaţi de Martirologiul roman, alături de Sfântul
Martialis, la data de 16 aprilie când sunt serbaţi împreună58 .
Fortunat este menţionat în actul martiric al Sfântului Donat, că a pătimit
în Cezareea Capadociei, fiind serbat la 9 septembrie59 .
Gaianus a pătimit la Ancira, fiind menţionat în actul martiric al Sfân-
tului Rufin şi serbat la 4 septembrie60 .
George Lorgius este un mucenic cu un cult foarte răspândit odinioară
în Capadocia, cinstit pe 2 martie şi cunoscut sub numele de Gordius al
Cezareii Capadociei61 .
Sfântul Mucenic Gheorghe este diamantul ce a strălucit, la începutul
secolului al IV-lea, pe firmamentul cerului Bisericii Capadociei, cum spunea
Sfântul Vasile cel Mare despre Sfântul Sava Gothul, cu precizarea că acesta
din urmă era al Bisericii Gothiei. Sfântul Gheorghe era originar din Capa-
docia, iar viaţa lui este mult prea cunoscută şi de aceea ne vom mulţumi doar
cu precizarea că a pătimit sub Diocleţian, că în Cairo se află o biserică ce
păstrează obiectele cu care a fost torturat, iar în Lida, din Israel, se păstrează
mormântul sfântului, cu lanţurile ce l-au ferecat odinioară. De precizat şi
faptul că în anul 367, la Trachonitida a fost descoperită o tăbliţă ce menţiona
martiriul său, iar mormântul i-a fost descoperit abia în anul 1868, la Lida.62
57. Proloagele, vol. II, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991, p. 557-558.
58. Holweck, F.G. Biographical Dictionary of the Saints,p. 371.
59. Ibidem, p. 394.
60. Ibidem, p. 410.
61. Ibidem, p. 422.
62. Ibidem, p. 423.
87
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
88
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
89
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
90
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
91
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
92
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
93
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
94
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
95
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
1. Sfântul Vasile cel Mare, Epistole. Epistola I. Către Eustaţiu Filosoful, în Migne,
PG, vol. 32, col. 68-71.
2. Filosof păgân, admirat de Sfântul Vasile cel Mare şi care este identificat de unii cu
Eustaţiu de Sebasta, episcopul renumit al Bisericii Armeniei. În acest sens, a se vedea: J.
Gribomont, Eustahe le Philosophe et les voyages du jeune Basile de Cesaree, în «Revue
d’ Histoire Ecclesiastique», nr. 54 (1959) p. 120-121; Idem, la voce: San Basilio, în Dizionario
degli Istituti di Perfezione, diretto da G. Pelliccia e da G. Rocca, Roma, 1974, M. Forlin
Patrucco, Vocazione ascetica e paideia greca, în «Rivista di storia e Letteratura religiosa»,
nr. 15 (1979), p. 54.
3. Traducere proprie, după sursa citată la nota 1.
4. Basilio Petra, Providenza e vita morale nel pensiero di Basilio il grande, Roma,
1983, p. 25.
97
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
sunt diferiţi de cei ai filosofiei stoice. Concluzia Sfântului Vasile cel Mare
este aceea că omul este supus unei puteri care-l depăşeşte şi care nu poate fi
definită ca ceva impersonal şi capricios fără raţiune, ci este tocmai
Dumnezeul personal al credinţei creştine, Care totdeauna are grijă de lume
şi de oameni, potrivit unor principii coerente şi mântuitore. În mod contrar
stoicismului, Sfântul Vasile dă o mare importanţă aspectelor istorice şi umane
din această grijă divină faţă de om şi lume, afirmând primatul omului în
univers: omul nu este stăpânit şi drept decât de la Dumnezeu.
Imaginea lui Dumnezeu şi activitatea Sa providenţială sunt aşa de legate
la Sfântul Vasile cel Mare, încât a nega providenţa înseamnă negarea lui
Dumnezeu. Pentru Sfântul Vasile nu este nicio diferenţă între a nega existenţa
şi providenţa lui Dumnezeu şi a susţine că El este cauza răului5 . Pentru el,
ateismul echivalează cu imposibilitatea de a vedea lumea ca totalitate
organizată în mod raţional: „Dacă tu spui că toate bunurile tale vin din
întâmplare, eşti ateu pentru că tu nu cunoşti Creatorul“, îi spune Sfântul
Vasile bogatului, într-o omilie plină de elemente critice6 . Cuvântul „întâm-
plare“ anulează, de fapt, substanţa morală a cosmosului, aruncându-l în
iraţionalitate.
A nega providenţa divină este pentru Sfântul Vasile un păcat împotriva
lui Dumnezeu7 . Această afirmaţie hotărâtă a Sfântului Vasile se regăseşte
în Omilia sa la primul Psalm al lui David, într-un context foarte clar: „Pen-
tru că necredinţa, este ştiut, ca fiind păcat împotriva lui Dumnezeu, se poate
întâmpla ca prin necredinţă noi să dobândim o îndoială cu privire la
existenţa lui Dumnezeu. Şi acest lucru înseamnă a nu «umbla în sfatul
necredincioşilor» (Ps. 1, 1), care să zică inimii tale: este un Dumnezeu
Care orânduieşte lucrurile pentru fiecare? Adică este o judecată pentru
fiecare, potrivit faptelor sale?… Nu se mişcă, poate, lumea în mod spontan
(αυτοµατοσ) şi nu, oare, combinaţiile iraţionale (αλογοι) rânduiesc în chip
neregulat viaţa fiecăruia ?“8 .
5. Sfântul Vasile cel Mare, Quod Deus non est auctor malorum, în Migne, PG. vol. 31,
col. 330-354, aici col. 332.
6. Idem, Homilia in illud Destruam horrea mea, 7, în Migne, PG. 31, col. 238- 261,
aici col. 276; cf. Idem, Homilia in martyrem Iulitam, 5, în Migne, PG. vol. 31, col. 248-249.
7. Idem, Homilia in Psalmum I, 1, în Migne, PG., vol. 29, col. 211-228.
8. Ibidem, col. 219.
98
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
9. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VII, 3 la Hexaimeron, în Migne, PG., vol. 29,
147-164, aici col. 152.
10. Tomáš Špidlík, La sofiologie de Saint Basile, Roma, 1961, p. 18.
11. Ibidem, p. 23.
99
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
12. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia a V-a, X, în «Părinţi şi
scriitori bisericeşti» (PSB)., vol. 17, trad., intr., note şi indice de Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucureşti,1986, p. 130.
13. Ibidem, Omilia a IX-a, II, p. 171.
14. Ibidem, Omilia a V-a, V, p. 123.
100
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
101
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
102
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
103
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
23. Ibidem.
24. Ibidem, Omilia a IX, IV, în Migne, vol. 29, col. 187-208, aici col. 195; vezi şi în
PSB, vol. 17, p. 174
25. Ibidem.
26. Ibidem.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
104
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
105
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
106
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
„Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel ce S-a suit mai presus decât toate
cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci,
pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor,
la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efes. 4, 10-13).
Din punct de vedere formal, se poate vorbi despre o misiune „ad extra“
şi de o misiune „ad intra“ a Bisericii. Misiunea „ad extra“ a Bisericii se
referă la predicarea modelului de viaţă creştin printre popoarele sau per-
soane necreştine. Istoria Imperiului Bizantin dă mărturie despre o serie de
succese admirabile în lupta misionară dusă printre populaţiile barbare:
convertirea goţilor, a bulgarilor şi a ruşilor în secolul al IX-lea, ori primele
misiuni bizantine din rândul populaţiei maghiare, pentru a nu aminti decât
de cele mai semnificative. Această misiune externă a Bisericii nu a încetat
niciodată, deşi, cel puţin din partea Bisericilor Ortodoxe, această activitate
s-a diminuat foarte mult. Cu toate acestea, se pot remarca o serie de succese
ale misiunilor ortodoxe greceşti în Kenya sau în alte spaţii africane, precum
şi în diaspora europeană din secolul al XX-lea. Este un fenomen de foarte
mare importanţă şi activitatea misionară şi catihetică din jurul Institutului
„Sfântul Serghie“ din Paris. O mare parte a intelectualităţii refugiate din
fostul lagăr socialist a găsit răspunsuri la frământările sale; o serie de nativi
francezi sau francofili au fost convertiţi la ortodoxie, dar, fapt cu totul
remarcabil, facultăţile de teologie catolică şi protestantă au fost obligate să
ţină cont de istoria şi tradiţia Bisericilor Ortodoxe atunci când propuneau
cursuri sau întâlniri. Urmare a acestor contacte, teologia catolică şi cea
protestantă au trebuit să reformuleze bazele dialogului interconfesional,
formulând o nouă percepţie asupra Bisericilor Orientale. De exemplu, de la
etichetarea Bisericii Ortodoxe ca Biserică rănită, s-a trecut la formularea
Papei Ioan Paul al II-lea, conform căreia Bisericile Catolică şi Ortodoxă
reprezintă cei doi plămâni ai creştinismului, chiar dacă această formulare
făcea abstracţie de Bisericile Protestante. Dincolo de aceste exemple, trebuie
afirmată concomitent şi o anumită lipsă de preocupare a comunităţilor
ortodoxe pentru ceea ce se numeşte misiune printre necreştini.
Misiunea Bisericii comportă o serie de aspecte, după cum urmează:
1. Evanghelizarea trebuie înţeleasă ca proclamare a Evangheliei mântui-
rii în sânul poporului. Evanghelizarea nu priveşte doar popoarele necreştine,
107
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
3. Pr. dr. Ion Bria, Mărturie creştină în Biserica Ortodoxă, în „Glasul Bisericii“, nr.1-3,
1982, p.70-109.
108
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
4. Ibidem, p. 12.
109
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
diferenţelor dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. Toate acestea în-
seamnă că românii au nevoie de iubire creştinească, de ajutor pentru cele
ale trupului şi de zidire întru cele ale sufletului.
A discuta despre sărăcie presupune, inevitabil în timpurile noastre, a
face apel la date statistice.Aproximativ jumătate din populaţia ţării era
afectată de sărăcie în anul 2000. Acest 44 % înseamnă aproximativ 10
milioane de români aflaţi în stare de sărăcie – o cifră pe care nu o poate
asimila nici sistemul de asistenţă socială al statului, nici sistemul, încă firav
şi în formare, de filantropie al Bisericii. Sărăcia loveşte, în primul rând,
fundamentele familiei, astfel că ideea de familie creştină rămâne pentru
mulţi dintre români doar pură teorie. Dacă în anul 1995, aproximativ 70 %
dintre familiile româneşti cu patru copii erau afectate de sărăcie, în anul
1998, procentul a crescut la peste 80 % din numărul acestora.
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca patriarhie şi cuprinde5 ,
în ţară: 6 mitropolii, împărţite în arhiepiscopii şi episcopii, cu un total de
13.527 parohii şi filii, deservite de 14.513 preoţi şi diaconi, ce slujesc în
15.218 lăcaşuri de cult. Pentru românii ortodocşi din diasporă există 3
mitropolii (constituite din 3 arhiepiscopii şi 6 episcopii) în Europa, o arhi-
episcopie pe continentul american şi o Episcopie a Australiei şi Noii Zeelande.
Biserica Ortodoxă Română are 637 de mănăstiri şi schituri, cu peste
8.000 de monahi şi monahii.
În sistemul său de învăţământ teologic, Biserica Ortodoxă Română
dispune de: 33 de seminare teologice liceale; 11 facultăţi de teologie şi 4
departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăţi, care fac parte din
învăţământul superior de stat, având înscrişi 9.365 de studenţi, la mai multe
specializări. Peste 12.000 de cadre didactice predau religia în şcolile publice.
Pe lângă activitatea curentă din parohii, asistenţa religioasă este asigurată
şi în armată, jandarmerie şi penitenciare, de către 143 de preoţi, iar în spitale,
centre sociale şi unităţi de învăţământ, de către 364 de preoţi. Biserica
Ortodoxă Română are mai multe instituţii sociale aflate sub directa sa
îndrumare: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106
cantine sociale şi brutării, 52 de centre de diagnostic şi tratament, cabinete
medicale şi farmacii sociale, 23 de centre de consiliere şi asistenţă a familiilor
în dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de fiinţe umane.
5. www.patriarhia.ro
111
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
6. Vezi vol. „Biserică. Misiune. Slujire“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2009.
112
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
114
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
115
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
schimbe stilul iniţial al vieţii de obşte. Odată cu dărâmarea Ierusalimului de către romani, la
anul 70, a fost sever afectată şi prima comunitate creştină din Cetatea Sfântă.
12. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit., p. 27.
13. În Fapte 6, 1-6, Sfântul Luca prezintă instituirea grupului celor şapte diaconi, apoi
activitatea a doi dintre ei: Ştefan (Fapte 6, 8 - 8, 2) şi Filip (Fapte 8, 5-40).
14. În toată istoria filantropiei creştine, nu se cunoaşte o instituţie de binefacere care să
poată sta alături de realizările Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a ridicat, la marginea oraşului
său de reşedintă, o adevărată cetate a caritătii creştine, care cuprindea azil pentru bătrâni,
spitale, leprozerie – prima instituţie de acest fel din istorie – case pentru primirea călătorilor
şi un orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii nimănui. Tot ceea ce lumea creştină a
izbutit să înfăptuiască mai târziu în domeniul carităţii şi asistenţei sociale a avut ca punct de
plecare şi model desăvârşit de organizare opera filantropică a Sfântului Vasile.
116
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
117
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
118
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
119
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
VIAŢA BISERICEASCĂ
DIN IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT
REFLECTATĂ DE CORESPONDENŢA
SFÂNTULUI IERARH VASILE CEL MARE
Corespondenţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, în mod special cea din
timpul episcopatului, reprezintă o importantă sursă de informaţii privitoare
la diferitele aspecte ale vieţii bisericeşti din cea de-a doua jumătate a secolului
al IV-lea. Ea este cu atât mai importantă, cu cât provine de la una din marile
personalităţi ale vieţii bisericeşti din acea epocă, precum Sfântul Vasile.
Aceste informaţii vizează relaţiile dintre Bisericile locale şi întâistătătorii
acestora, dintre Biserică şi puterea imperială, starea social-morală a clerului,
viaţa liturgică, ajutând la creionarea unui tablou destul de bine conturat
asupra vieţii bisericeşti din epoca Sfântului Vasile atât din Arhiepiscopia
Cezareii Capadociei, cât şi din întreg Răsăritul creştin. Desigur că, pentru
ca tabloul acestei vieţi bisericeşti să fie prezentat în toată complexitatea sa,
este nevoie ca informaţiile din epistolele marelui ierarh capadocian să fie
coroborate cu „multe alte mărturii contemporane începând de la acte sino-
dale, de la memorii, scrieri istorice sau polemice şi până la cele mai variate
note şi comentarii din întreg spaţiul creştinătăţii de atunci“1 .
Spre deosebire de celelalte izvoare din acea perioadă, epistolele Sfântului
Vasile au însă meritul de a transmite în plus, precum observa pr.Teodor
Bodogae, „acel inedit de valoare nepreţuită, care ne oferă posibilitatea de a
1. Pr.Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în vol. Sfântul Vasile cel
Mare, închinare la 1630 de ani, ed.a II-a revăzută, adăugită şi îngrijită de acad. Emilian
Popescu şi conf. dr. Adrian Marinescu, col. „Basiliana“, vol. I, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2009, p.460.
120
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
121
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
ajunsese Biserica în timpul păstoririi Sfântului Vasile cel Mare din cauza
arianismului este descrisă de acesta într-una din epistolele adresate episco-
pilor apuseni, cărora le scria: „Învăţătura dreaptă e răstălmăcită, aşezămintele
Bisericii călcate în picioare. Trufia oamenilor, care nu mai au frică de
Dumnezeu, urcă în primele rânduri, afişându-şi întâietatea în chip simţit cu
preţul multor nelegiuiri, încât cel ce se defaimă mai tare e socotit drept cel
mai vrednic de a ajunge păstor. Demnitatea preoţească a dispărut, lipsesc
păstorii care să îndrume cu înţelepciune turma lui Hristos, în vreme ce
vânătorii de măriri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul lor
propriu şi pentru cadouri. A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut
libertatea de a păcătui. Căci cei ce au ajuns la conducere prin strădanii prea
pământeşti îşi arată mulţumirea faţă de ei prin aceea că îngăduie celor
păcătoşi tot ceea ce ştiu că le face plăcere. Nu mai există o dreaptă judecată,
fiecare umblă după poftele inimii, răutatea nu mai are măsură, poporul nu
mai cunoaşte lege, mai-marii Bisericii nu mai au curajul să vorbească. Cei
ce şi-au dobândit scaunul episcopal prin intervenţii sunt sclavii celor ce
i-au ajutat să parvină. Pentru unii chiar şi apărarea ortodoxiei e născocită ca
armă de războire reciprocă, căci sub masca luptei pentru ortodoxie ei îşi
ascund duşmăniile personale…
Am ajuns de râsul păgânilor, cei slabi în credinţă şovăie, credinţa e
îndoielnică. Ignoranţa pune stăpânire pe suflete, pentru că cei ce schi-
monosesc credinţa din răutate dau a se înţelege că ei spun adevărul. Gurile
celor drepţi au amuţit, limba clevetitorilor nu mai cunoaşte frâu, cele sfinte
sunt profanate, cei mai sănătoşi la cap dintre mireni fug de biserici, văzând
în ele tot atâtea şcoli ale nelegiuirii şi, în pustietăţi, printre suspine şi lacrimi,
înalţă spre ceruri inimile lor întrebătoare către Dumnezeu“6 .
Acest tablou, zugrăvit cu aceleaşi cuvinte şi la fel de elocvent, îl regăsim
şi în alte epistole7 . Grozăvia suferinţelor pe care le îndurau niceenii era atât
de mare, încât Sfântul Vasile mărturisea că a evitat să o descrie „amănunţit
pe fiecare, pentru ca nu cumva sărăcia cuvintelor noastre să minimalizeze
mărimea relelor“8 , căci „în comparaţie cu realitatea adevărată, cuvintele
122
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
123
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
16. Idem, Epist. 242, II, p. 503; a se vedea şi Epist. 195, 228, 229, 230, 240, 246, 247.
17. Idem, Epist. 248, p. 516.
18. Idem, Epist. 27, p. 164, nota 1; Pr. Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf.Vasile cel
Mare şi strădania sa…, p. 296.
19. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 256, p. 524.
20. Idem, Epist. 257, p. 525-526.
124
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
125
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
126
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
127
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
prin lucrări manuale, pe care le face laolaltă cu fraţii cu care trăieşte îm-
preună“39 .
Observăm din textul de mai sus că principalele calităţi pe care trebuiau
să le posede cei desemnaţi spre a fi hirotoniţi episcopi erau fidelitatea faţă
de credinţa niceeană, sinceritatea şi tăria credinţei şi, nu în ultimul rând,
încrederea pe care şi-o câştigaseră în rândul niceenilor prin vieţuirea lor de
până în momentul alegerii. De altfel, aceste considerente au fost avute în
vedere şi de membrii sinodului întrunit pentru a desemna noul arhiepiscop
al Cezareii Capadociei şi au contribuit hotărâtor în alegerea Sfântului Vasile
în această treaptă a ierarhiei bisericeşti. În acest sens, episcopul Grigorie de
Nazianz cel Bătrân, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, cunoscându-l foarte
bine pe Sfântul Vasile, cel mai bun prieten al fiului său, i-a cerut episcopului
Eusebiu de Samosata să sprijine candidatura acestuia, socotind că astfel
„vom fi câştigat o mare siguranţă în faţa lui Dumnezeu şi vom săvârşi cea
mai mare binefacere pentru poporul care ne-a chemat“40 . Astfel de epistole
vor fi fost trimise de bătrânul episcop de Nazianz şi altor episcopi niceeni,
pentru a asigura alegerea Sfântului Vasile, ţelul vizat fiind, aşadar, binele
obştesc al Bisericii şi apărarea unităţii acesteia în faţa încercărilor arienilor de
a-şi impuse propriul candidat41 , nicidecum alte mărunte interese personale.
Urmând această strategie, Sfântul Vasile a promovat la treapta de episcop
fie rude, fie prieteni apropiaţi, pe care-i cunoştea foarte bine şi care ofereau
garanţia sincerităţii şi a tăriei credinţei, precum şi pe cea a respectării Crezului
niceean. Astfel se explică alegerea şi hirotonirea ca episcopi a fraţilor săi:
Grigorie, pentru scaunul din localitatea Nyssa şi Petru, pentru cel din Sebasta,
a bunului său prieten Grigorie, fiul episcopului Grigorie de Nazianz cel
Bătrân, pentru scaunul episcopal din Sasima şi a lui Pimenios, o altă rudă a
sa, în scaunul Satalei, din Armenia Mică42 . În baza acestui principiu, Sfântul
Vasile recomanda „pe odrasla43 fericitului Hermoghen, care a transcris ma-
rele şi inatacabilul Simbol al credinţei, la acel mare sinod“44 pentru a-i
succeda în scaun episcopului Inochentie.
128
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
45. Idem, Epist. 227, 228, 229, 230, 238, 239, 240.
46. Idem, Epist. 244, p. 511, VII.
47. Idem, Epist. 150, I, p. 336.
48. Idem, Epist. 217, p. 444.
129
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
130
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
131
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
înşivă, aşa încât vă lipsesc şi oamenii din care să puteţi alege pe cei mai
buni“59 .
Singurul avantaj de care beneficiau cei ce primeau hirotonia întru preot
era, după cum rezultă din epistolele părintelui capadocian, scutirea de
serviciul militar, preoţii de mir ducând o viaţă destul de grea. Privilegiile
fiscale acordate clerului de către împăratul Constantin cel Mare nu mai
erau respectate sub împăratul Valens, ierarhul capadocian fiind nevoit să
intervină la reprezentanţii autorităţii imperiale pentru revenirea la starea de
fapt prevăzută de „vechea legiuire fiscală“ prin scutirea de dări a preoţilor
şi a diaconilor60 . Pentru a-şi putea asigura cele necesare traiului zilnic, cei
mai mulţi dintre preoţi se îndeletniceau, potrivit mărturiei Sfântului Vasile,
cu „câte-o meserie sedentară“61 .
59. Ibidem.
60. Idem, Epist. 104, p. 285.
61. Idem, Epist. 198, I, p. 399.
62. Idem, Epist. 66, II, p. 236.
63. Idem, Epist. 226, III, p. 470, nota 10.
64. Idem, Epist. 99, III, p. 279.
132
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
133
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
134
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
135
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Într-una din aceste epistole, Sfântul Vasile îi scria deschis ierarhului alexan-
drin „că în întreg Răsăritul, Meletie este persoana cea mai bine văzută, cu
care mă aflu în comuniune şi doresc în tot chipul să-l văd conducând treburile
Bisericii lui Dumnezeu din Antiohia“85 .
Demersurile pe lângă Sfântul Atanasie au vizat, aşadar, câştigarea
acestuia pentru susţinerea lui Meletie, Sfântul Vasile solicitându-i ca, pentru
rezolvarea în acest sens a schismei, să se implice atât prin mijlocirea acestei
soluţii în Apus şi confirmarea ei într-un sinod, cât şi prin pacificarea celor
două tabere antiohiene, prin prezenţa nemijlocită între ei. Prin urmare, pe
de o parte, îl ruga, precum am văzut, să trimită o delegaţie în Apus, prin
care să-l înştiinţeze pe episcopul Romei86 asupra stărilor de fapt din Răsărit,
nădăjduind ca papa să trimită în schimb „o delegaţie cu o hotărâre generală
sinodală“ a Apusului, după care, „când, cu vrerea lui Dumnezeu, vor veni
delegaţii din Apus, să nu îngădui să se mai continue dezbinarea Bisericii, ci
să aduni laolaltă, pe toate căile, pe toţi cei de o credinţă“87 . Pe de alta, apela la
„înţelepciunea“ şi „genialitatea“ episcopului Alexandriei ca, „alungând dihonia
dezbinării dintre ei prin aducerea tuturor la dragoste frăţească şi prin
reîntronarea disciplinei bisericeşti“88 , „toată acea parte din poporul Alexan-
driei, care a păstrat încă învăţătura ortodoxă…, să se unească laolaltă şi să
recunoască drept singur conducător pe preaiubitul nostru episcop Meletie“89 .
Deşi iniţial se părea că şi apusenii înclină să accepte planul propus de
Sfântul Vasile90 , în cele din urmă, atitudinea papei şi a episcopilor apuseni
faţă de arhiepiscopul Meletie al Antiohiei nu s-a schimbat, în pofida co-
respondenţei purtate pe această temă între Cezareea, Alexandria şi Roma şi
a delegaţilor trimişi de o parte şi de cealaltă. „Din pricina unor sfetnici
răi“91 , cel mai probabil susţinători ai lui Paulin, nici Sfântul Atanasie nu a
reuşit să intre în comuniune cu Meletie, deşi, „se spune, el s-a străduit mult
ca să se unească cu noi şi a făcut tot ce a fost cu putinţă din partea lui“ 92 ,
precum scria Sfântul Vasile.
136
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
Prin mutarea la cele veşnice a Sfântului Atanasie cel Mare, în luna mai
a anului 373, Sfântul Vasile a pierdut pe cel mai important colaborator în
lucrarea de pacificare a Bisericii Antiohiei. A continuat însă să trimită
scrisori şi delegaţi la Roma, nădăjduind că va reuşi să-i convingă pe papă
şi pe episcopii apuseni de dreptatea cauzei lui Meletie. Avea să constate
cu amărăciune că „oamenii aceştia nu cunosc adevărul, nu au răbdare să-i
lămureşti… nu cunosc adevărul în legătură cu cele ce se petrec la noi…“93 ,
despre episcopul Romei afirmând că era „un om mândru şi îngâmfat, aşezat
pe un tron înalt, şi din pricina aceasta neascultător de cei care-i spun de
jos adevărul“ 94 . Roma nu doar că nu a lepădat cauza lui Paulin, ci,
dimpotrivă, a pus în circulaţie o epistolă „care reclamă pentru ei supra-
vegherea peste episcopia Bisericii Antiohiei, prezentând în lumină falsă
pe preaminunatul Meletie, episcopul adevăratei Biserici a lui Dumne-
zeu“95 , pe care continua să-l acuze, alături de Eusebiu de Samosata, de
arianism96 .
Fidel respectării principiului canonic, care-i dădea câştig de cauză lui
Meletie, Sfântul Vasile cel Mare a rămas până la final susţinătorul recu-
noaşterii acestuia ca arhiepiscop canonic al Antiohiei, refuzând comuniunea
cu cel ales prin încălcarea canoanelor şi cu susţinătorii săi. În epistola către
Sfântul Epifanie al Salaminei, care îi adresase arhiepiscopului capadocian
rugămintea de a-l recunoaşte pe Paulin, pe care episcopul cipriot, în urma
unei vizite făcute în Antiohia, alesese să-l susţină datorită ataşamentului
aceluia faţă de Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile arăta că refuză comuniunea
cu oponenţii lui Meletie, deci cu Paulin, „nu pentru că i-am fi socotit ne-
vrednici, ci pentru că nu am avut niciun motiv să-l osândim pe acesta (pe
Meletie)“97 . Din nefericire, Sfântul Vasile nu a trăit să vadă încheiată schisma
antiohiană, aceasta întâmplându-se abia în anul 381, prin recunoaşterea lui
Meletie ca arhiepiscop al Antiohiei de către participanţii la cel de-al Doilea
Sinod Ecumenic de la Constantinopol.
137
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
98. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare,
episcopul Cezareii Capadociei, P.G., 36, 493-608, în Apologia sau cuvântarea în care arată
motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducere de pr. N.
Donos, Huşi, 1931, p.164; Pr. Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf.Vasile …, p. 291.
99. În surghiun se aflau, între alţii, şi ep. Barsas al Edessei, cf. Sfântul Vasile cel Mare,
Epist. 264, p. 546, episcopii egipteni Evloghios, Alexandru şi Adelfocration, cf. Idem, Epist.
265, p. 546-550.
100. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 243, II, p. 503.
138
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
101. Sfântul Vasile a adresat epistole de curtoazie guvernatorului Neocezareii, cf. Idem,
Epist. 63, p. 231-232, lui Hesihios, fost coleg de şcoală, ajuns mare dregător imperial, cf.
Idem, Epist. 64, p. 232-233.
102. Idem, Epist. 76, p. 250-251.
103. Idem, Epist. 75, p. 249-250.
104. Idem, Epist. 77, p. 251-252.
105. Idem, Epist. 98, II, p. 276.
139
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
140
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
pe vremea păgânilor, pentru că veneau din partea unora ce „se dau drept
purtători ai numelui lui Hristos“ 113 . În aceste circumstanţe, raporturile pe
care a înţeles şi a ştiut să le cultive Sfântul Vasile cu dregătorii imperiali
din provincia Pontului pentru binele Bisericii, tactul cu care a reuşit să
şi-i apropie chiar şi pe aceia dintre ei care, iniţial, i-au fost adversari şi au
încercat să-l exileze, precum prefectul Modestos, demnitatea şi decenţa
cu care l-a primit pe împăratul Valens însuşi, care în iarna anilor 371-372
s-a aflat în Capadocia, sunt dovada extraordinarei personalităţi bisericeşti
care a fost ierarhul capadocian al Cezareii Capadociei, a prestigiului şi a
respectului de care se bucura, chiar şi din partea adversarilor Bisericii şi
ai săi, personali.
3. Viaţa liturgică
Corespondenţa Sfântului Vasile surprinde prea puţine informaţii despre
viaţa liturgică din epoca sa, acestea având cel mai adesea un caracter general.
Un tablou sumar al vieţii liturgice din vremea sa l-a schiţat Sfântul Vasile în
epistola adresată episcopilor Italiei şi Galiei, în care scria că „…s-au cernit
sărbătorile noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciune, la altare
abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai
există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici
serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele
fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi
de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale Tainelor, care înalţă atât de
mult sufletele credincioşilor“114 . Potrivit acestei descrieri, s-ar părea că în
Răsărit, viaţa liturgică a Bisericii a fost atât de grav afectată de persecuţiile
arienilor, încât niceenii au ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea desfăşura
cultul. Este adevărat că, din cauza persecuţiilor ariene, preoţii şi cre-
dincioşii mărturisitori ai Crezului de la Niceea erau nevoiţi să-şi părăsească
bisericile şi cetăţile şi să săvârşească slujbele în condiţii improprii, „prin
locuri pustii“115 . Mult mai probabil este însă ca Sfântul Vasile, din dorinţa
de a-i determina pe cei din Apus să intervină şi să sprijine Bisericile răsăritene
ce luptau pentru apărarea Crezului niceean împotriva atacurilor arienilor,
141
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
116. A se vedea, în acest sens, studiul pr.Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul
creştin, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani …, p. 459-480.
117. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 93, p. 269.
118. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare…,
p. 194.
119. Ibidem, p. 169.
142
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
143
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
144
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
Concluzii
După cum am văzut, corespondenţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare
oferă celor interesaţi un bogat material documentar cu privire la cele mai
importante aspecte ale vieţii bisericeşti din acea epocă, chiar şi numai acesta
suficient pentru formarea unei imagini de ansamblu corecte asupra vieţii
bisericeşti din Imperiul Roman de Răsărit din cea de-a doua jumătate a
secolului al IV-lea, precum şi asupra unor ierarhi însemnaţi ai Bisericii.
Dincolo de toate acestea, epistolele Sfântului Vasile cel Mare reliefează
marea personalitate bisericească a autorului lor şi rolul hotărâtor al acestuia
în păstrarea şi apărarea dreptei-credinţe stabilite la Sinodul I Ecumenic de
la Niceea.
Fiind expresii ale preocupărilor şi ale luptei pentru unitatea Bisericii
ale unui ierarh adânc implicat în realităţile vieţii bisericeşti nu doar din
eparhia sa, ci şi din cele învecinate Cezareii, pe care ajunsese să le cunoască
prin scrisoare sau în urma unor vizite personale, epistolele Sfântului Vasile
au surprins, în toată complexitatea lor, urmările dezbinărilor provocate de
ereticii arieni, cu tot cortegiul de consecinţe nefaste pentru Biserică, perse-
cuţiile la care a fost supusă Biserică Răsăriteană din partea arienilor, atitu-
dinea ostilă a puterii imperiale şi a reprezentanţilor săi faţă de niceeni, dar
şi lupta Bisericii pentru apărarea dreptei-credinţe, statornicia celor mai mulţi
dintre ierarhi şi a credincioşilor de rând, în mărturisirea Crezului niceean.
Informaţiile despre viaţa liturgică, presărate sporadic în epistolele ce
descriu viaţa Bisericii sub teroarea persecuţiilor ariene, nu doar că întregesc
tabloul vieţii bisericeşti din acea perioadă, dar ne lămuresc asupra faptului
că în rugăciune, în general, şi în Sfânta Liturghie, în mod special, au găsit
niceenii tăria de a rezista în faţa persecuţiilor şi de a-şi apăra credinţa
niceeană, chiar cu preţul vieţii.
Relatările Sfântului Vasile despre membrii ierarhiei din vremea sa, fie
ei niceeni, sau eretici arieni, pun în lumină deodată înălţimile şi adâncimile
până la care au înălţat sau au coborât slujitorii altarelor acelei epoci Sfânta
131. Pr. Ene Branişte, Sf. Vasile cel Mare în cultul creştin…, p. 460.
145
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
132. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare…,
p.175-177; Idem, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, în vol. Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere,
introducere şi note de pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, VIII, p. 216.
146
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
1. Bruno Würz, New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului , Ed. de
Vest, Timişoara,1994, p. 9-10.
2. Ibidem , p. 12.
3. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed.Limes, Cluj-Napoca,
2002, p. 253.
148
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
149
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
150
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
13. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în PSB, vol.17, Ed. I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1986, p.74-75.
14. Ibidem, p. 133.
15. Ibidem, p. 137-138.
16. Ibidem, p. 91.
151
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
necredinţă“, după cum denotă o atitudine fatalistă care nu are nicio legătură
cu concepţia creştină despre libertate. Dumnezeu ne-a creat după chipul
Său, adică liberi la modul absolut, căci El Însuşi are acest atribut, fără de
care ar putea fi considerat o fiinţă limitată, deci imperfectă. Libertatea
înseamnă însă, în primul rând, pentru adevăratul creştin, responsabilitate,
asumarea faptelor bune sau rele săvârşite. Or, cei care cred în influenţa
stelelor şi precizia horoscoapelor ar putea aprecia că nu noi suntem autori
ai faptelor noastre, astfel încât nu putem fi responsabilizaţi sau judecaţi
pentru ele; aceasta ar însemna că nu există merite, ci doar necesitate şi
destin, şi toate nădejdile creştinului legate de moştenirea vieţii veşnice
prin săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu, ar fi de prisos17 . Sf.Vasile
subliniază în schimb că lumea, dincolo de a fi un loc destinat aşteptării
resemnate a celor viitoare, este de fapt o şcoală a sufletelor, la care învăţăm
cunoaşterea lui Dumnezeu prin ridicarea de la observarea celor ce cad
sub simţuri, la contemplarea celor nevăzute18 , după cum arată şi Sfântul
Apostol Pavel (Rom. 1,20).
Perspectiva dinspre care priveşte Sfântul Vasile problema astrologiei
este strâns legată de credinţa sa şi a adevăraţilor creştini într-un Dumnezeu
Creator a toate, Proniator, personal, transcendent faţă de creaţie după Fiinţa
Sa, imanent şi lucrător totodată, prin energiile Sale necreate, adică prin
harul Său. Cu sute de ani înainte de Sfântul Grigorie Palama, care va for-
mula magistral învăţătura despre prezenţa lui Dumnezeu în lume prin
energiile Sale necreate, Sfântul Vasile cel Mare conturează această învăţătură
în tratatele sale teologice. Importanţa acestui fapt este dată de echilibrul pe
care îl aduce în gândirea umană, care altfel este confruntată cu două ex-
treme: izolarea lui Dumnezeu în transcendent şi crearea unui vid spiritual,
resimţit ca o adevărată criză sufletească, sau coborârea lui Dumnezeu în
imanent până la confundarea Lui cu creaţia, în logica gândirii panteiste,
specifică misticii orientale. Ambele extreme definesc tiparul de gândire al
lumii occidentale a ultimelor decenii19 . Astfel, pe de o parte, absenţa unei
imagini realiste asupra rolului pe care îl are harul dumnezeiesc, a dus la
concluzia eronată a absenţei lui Dumnezeu din creaţie. Pe de altă parte,
152
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
153
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
154
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
El31 . Cea mai grea consecinţă a păcatului primordial a fost tocmai pierderea
harului. Omul I-a întors spatele lui Dumnezeu, care „este lumină“ (Ioan
1, 9) şi s-a scufundat în întuneric, nemaiputând să-L vadă pe Creator prin
ceaţa păcatului decât în imagini neclare şi insuficiente, pe care le-a confundat
cu realitatea. Prin Întruparea, Patimile, Jertfa şi Învierea Mântuitorului, a
redevenit posibilă pentru om primirea harului dumnezeiesc. Acest har al
reînfierii omului de către Dumnezeu şi redobândirii stării paradiziace vine
prin Duhul Sfânt32 , a treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Sfântul
Vasile scrie că este mai presus de orice creatură, dătător al vieţii, „inaccesibil
după natură (transcendent) şi, în acelaşi timp, perceput după bunătate
(imanent, lucrător), izvor al harului, prin care este prezent în fiecare şi în
toţi deodată“33 .
Momentul reprimirii harului de către om, după Învierea, Înălţarea Mân-
tuitorului şi Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, îl reprezintă Taina
Sfântului Botez, care înseamnă începutul unei noi vieţi34 , cu precizarea
că harul nu izvorăşte din firea apei, ci din Persoana Duhului Sfânt, care
este viu şi prezent35 . Prin har se reface chipul lui Dumnezeu din noi, după
cum prin har toate au fost aduse la existenţă, cele văzute, dar şi cele
nevăzute36 .
„Lumina lină“ a harului ni-L descoperă pe Dumnezeu37 , fără a cărui
cunoaştere nu putem dobândi viaţa veşnică, o cunoaştere ce presupune
comuniunea cu Dumnezeu, imposibil de realizat fără ajutorul harului38 .
Împotriva gândirii de tip panteist, Sfântul Vasile afirmă, în lumina
Duhului, existenţa unui Dumnezeu Creator, transcendent şi personal, pe
care Îl putem cunoaşte numai prin lucrările (energiile) divine care coboară
la noi, căci fiinţa Lui ne rămâne inaccesibilă39 . Dumnezeu Creatorul nu
este o esenţă impersonală, ci este Fiinţa veşnică cea Una, care Se manifestă
155
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
156
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
157
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
158
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
să spună că sufletele lor şi sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele, care
spun că ei au fost cândva femei, arbuşti, peşti din mare. Dacă filosofii aceia
au fost vreodată peşti, n-aş putea-o spune; dar, pentru că au scris acestea,
sunt mai fără minte decât peştii.“64 Iar a avea drept ultim scop accesul în
Nirvana, adică nefiinţa, înseamnă a-L sfida pe Dumnezeu, prin a Cărui
poruncă toate au fost aduse din nefiinţă la fiinţă65 .
Nu ne putem mântui singuri, nici măcar prin meditaţie sau exerciţii de
lărgire a conştiinţei, căci firea întreagă a celor văzute şi nevăzute are nevoie
de ajutor divin66 ; mântuirea omului înstrăinat de Dumnezeu vine de la Tatăl
prin Fiul care S-a întrupat şi, pe calea smereniei, a ajuns prin moarte pe
cruce, la Înviere. Pentru a învia împreună cu El, trebuie să murim şi să ne
îngropăm cu El în Taina Sfântului Botez67 , în care primim harul Sfântului
Duh, fără de care nu ar exista mântuire68 , pentru că ar fi imposibilă cunoaş-
terea lui Dumnezeu. Or, această cunoaştere a Creatorului în lumina harului
Sfântului Duh, a Tatălui prin Fiul69 , este principala prioritate a creştinului:
„...pentru că am fost chemaţi să ne asemănăm lui Dumnezeu pe cât este cu
putinţă firii umane. Asemănarea însă nu se realizează fără cunoaştere, iar
cunoaşterea este imposibilă fără învăţătură“70 .
Ignoranţa poate deveni cauza principală a pierderii sufletului; în primul
rând, prin pierderea reperelor credinţei curate, din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. În al doilea rând, prin transformarea sufletului într-un ogor pregătit
să primească neghina învăţăturilor eretice cu pretenţii de adevăruri mântui-
toare. Expunerea învăţăturilor autentic creştine ale Sfântului Vasile cel Mare
în prezentul studiu are rolul de a atrage atenţia că adevărata credinţă trebuie
să fie nu doar puternică şi nezdruncinată, ci şi dreaptă şi neabătută de la
adevărurile descoperite de Mântuitorul Hristos şi propovăduite mai departe
prin Sfinţii Apostoli. În acelaşi timp, aceste învăţături au darul de a fi sub-
stanţa de contrast care evidenţiază netemeinicia ereziilor vechi în haine
noi, care prea adesea sunt seducătoare, mai ales pentru cei tineri, aflaţi în
159
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
160
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
1. Pr. D. Fecioru, Introducere, la Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilii
la Psalmi, Omilii şi cuvântări, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986, p. 35-40.
2. Jean Rivière, Saint Basile, évêque de Cesarée, Paris, 1925, p. 13.
161
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
162
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
*
Studiul de faţă are ca punct central Omilia a VIII-a, Rostită în timp de
foamete şi secetă. Omilia este legată de foametea din Cezareea din anul
3687 şi ne descoperă o societate cu tensiuni şi frământări, multe dintre ele
fiind prezente şi în zilele noastre.
Aducerea ei în atenţia noastră în aceste vremuri se doreşte a fi şi un
balsam pentru criza economică din aceşti ani şi pentru previziunile cli-
materice actuale8 . Vrednicul de pomenire, mitropolitul Antonie Plămădeală
al Ardealului, mărturisea: „Problemele de azi se clarifică şi se luminează şi
prin soluţiile de ieri“9 .
Societatea are nevoie de valori şi criterii după care să se conducă, după
care să-şi formeze direcţiile de orientare. Opera Sfinţilor Părinţi este un izvor
nesecat de valori şi atunci când suntem în impas, mergem la izvor. Atunci
când avem nevoie de criterii de orientare, consultăm opera Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Vasile cel Mare scoate în evidenţă, cu exemple din Sfânta
Scriptură, bunătatea lui Dumnezeu şi facerea Lui de bine atunci când evreii,
păgânii sau creştinii se îndreptau cu faţa către El. Astfel, putem spune că
omilia se adresează atât creştinilor, cât şi celor de altă religie decât cea
creştină, care erau prezenţi în Capadocia.
Nenorocirile vin din cauza păcatelor noastre. Prorocul Amos a atras
atenţia poporului evreu să se întoarcă de la rătăcirile idoleşti, ameninţându-l
cu pedepse; Sfântul Vasile cel Mare doreşte ca sufletul şi trupul omului să
fie curate şi supuse, primind sfaturile cu dragoste, îndepărtându-se de păcate,
scăpând astfel de nenorociri.
În partea a treia a omiliei este înfăţişat tabloul deprimant al secetei:
pământ uscat şi crăpat, lipsa apei, poporul care plânge şi se tânguieşte.
7. În Epistola 27, Către Eusebiu, episcopul Samosatelor, scrisă în anul 368, Sfântul
Vasile aminteşte de foametea din Capadocia: „Dacă vremea ne-ar lăsa, dacă viaţa ne-ar
hărăzi încă puţin timp liber şi foametea nu m-ar împiedica să plec la drum...“ în Sfântul
Vasile cel Mare, Epistola 27, Către Eusebiu, episcopul Samosatelor, trad. de C. Corniţescu
şi T. Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 165.
8. Anul 2009 a debutat în societatea românească sub semnul unei crize economice
mondiale. La aceasta se mai adaugă neliniştile referitoare la schimbările climatice, prezente
în societatea contemporană de câteva decenii.
9 † Dr. Antonie Plămădeală, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol.
Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009, p. 387.
163
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete şi secetă, trad.
de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 423.
11. Ibidem, p. 424.
12. Idem, Epistola 27, Către Eusebiu..., p. 164-165.
164
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
165
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
întunericul cel mai adânc, de unde niciodată nu se mai poate ridica cel
care a căzut“16 .
O comparaţie de acest gen folosind imaginea naufragiului face şi Sfântul
Vasile cel Mare, în Omilia I, Despre post, pentru cei care se ghiftuiesc în
toate zilele şi sunt striviţi sub greutatea mâncărurilor: „...o mică înălţare a
valurilor dă la fund o corabie încărcată cu multe poveri, pe când o corabie
cu o încărcătură potrivită trece uşor prin furtună, că n-o împiedică nimic
să plutească pe deasupra valurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu trupurile
oamenilor. Împovărate necontenit cu prea multă mâncare, trupurile se
îmbolnăvesc cu uşurinţă; dar dacă folosesc mâncare puţină şi uşoară, scapă
şi de suferinţa pe care o aşteaptă de pe urma bolii, ca de o furtună ce se
porneşte împotriva lor, dar se depărtează şi de suferinţa care începe a se
ivi, ca de o ciocnire cu o stâncă din mijlocul mării“17 .
Sfântul Vasile cel Mare ne arată că lipsa de dragoste faţă de aproapele a
făcut ca Dumnezeu să nu-şi deschidă mâna Sa către noi.
O altă cauză a sărăciei şi a foametei este superficialitatea în rugăciune
şi plictiseala. Sfântul Vasile cel Mare mustră mulţimea bărbaţilor în puterea
vârstei, pentru lipsa credinţei şi indiferenţa faţă de suferinţa poporului şi
care se plimbă în voie şi vesel prin oraş. Capadocienii obişnuiţi aveau în
perioada antică o reputaţie destul de proastă, fiind consideraţi persoane
foarte crude şi incapabile să spună o vorbă înţeleaptă. „Omiliile elegante,
tratatele şi epistolele elaborate şi pline de erudiţie ale Părinţilor capado-
cieni nu erau pe înţelesul capadocienilor de rând“18 . Cei din provincia
Capadocia care învăţaseră limba Atenei, limba greacă, erau dojeniţi de
conaţionali pentru preţiozitatea lor. „Numele de capadocian câştigă însă
în reputaţie în timpurile creştine prin Sfântul Vasile cel Mare şi Grigorie
Teologul“19 .
Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe cei în puterea vârstei să vină la
rugăciune în biserică, asemenea copiilor nevinovaţi: „Vino în biserică, tu,
16. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine,
trad. de T. Bodogae, în P.S.B., vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 451-452.
17. Idem, Omilia I, Despre post, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986, p. 349.
18. Anthony Meredith, Capadocienii, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 20.
19. Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1991, p. 157.
166
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
bărbat în puterea vârstei, tu, care eşti plin de păcate! Cazi tu cu faţa la
pământ! Plângi şi suspină... că şi ninivitenii au îmblânzit pe Dumnezeu
prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor, pe care le-a strigat lor Iona, după ce
a ieşit din chit“20 .
Pentru că cei mai mulţi dintre cetăţenii capadocieni nu erau creştini,
este amintit, probabil, prorocul Iona care se adresa ninivitenilor de altă
credinţă şi care au fost absolviţi de pedeapsă, datorită pocăinţei lor. Foarte
sugestivă este descrierea pocăinţei ninivitenilor din vremea prorocului Iona,
pentru a îndupleca sufletele capadocienilor spre pocăinţă. Iona nu a dorit să
facă cunoscută voia Domnului ninivitenilor şi chiar i-a părut rău pentru
faptul că cetatea Ninive nu a mai fost pedepsită; cu toate acestea, voia lui
Dumnezeu a fost îndeplinită. Pocăinţa duce la iertare şi salvare. Cartea
profetului Iona învaţă că Dumnezeu arată iubire şi solicitudine faţă de toate
creaturile Sale, fără excepţie; accentuează valoarea pocăinţei; „trimisul lui
Dumnezeu trebuie să îndeplinească misiunea sa“21 .
Sfântul Vasile cel Mare scoate în evidenţă inutilitatea bogăţiei în vreme
de secetă: „Să ne arate deci cei ce pun preţ pe lăcomie şi cei ce adună averi
cu memiluita, ce putere au avuţiile adunate sau care-i folosul lor, dacă
Dumnezeu, mâniindu-Se, prelungeşte mai multă vreme pedeapsa?...la ce
vor mai servi pungile pline de galbeni, de nu va mai fi grâu în jitniţe şi nici
negustori care să vândă grâul?“22 .
O condamnare a lăcomiei, „prima cauză a relelor“23 şi a pericolului
pe care aceasta îl are în viaţa noastră, o face Sfântul Vasile cel Mare şi în
Cuvânt ascetic (I). El afirmă că „patima lăcomiei nu-şi arată puterea ei de
la natură în abundenţa alimentelor, ci în dorinţa şi gustarea lor câte puţin“24 .
Tot aurul strâns cu lăcomie de către bogat nu poate să facă să vină ploaia şi,
pentru ca să scape de nenorociri, bogatul trebuie să roage pe un om „un om
sărac, galben la faţă, desculţ, fără casă, fără masă, sărman, îmbrăcat cu o
167
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
168
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
nu mai are volum, măruntaiele nu mai stau în starea lor firească, ci lipite
de oasele spatelui“30 .
Tot acest tablou sumbru al foametei îl face pe Sfântul Vasile cel Mare
să nu fie indiferent faţă de această nenorocire. „Foametea încă nu s-a sfârşit
şi de aceea rămânerea mea în oraş este necesară, atât pentru împărţirea
proviziilor, cât şi pentru mângâierea celor sinistraţi“31 . Pentru a fi în ajutorul
celor flămânzi, Sfântul Vasile cel Mare a mai făcut o nouă împărţire averii
sale la săraci32 , avere pe care o moştenise de la mama sa, „luptându-se
pentru alinarea suferinţelor celor în nevoi“33 .
Mărturii despre dragostea sfântului pentru sărăcie, înfrânare de la cele
trebuincioase trupului şi împărţirea averilor găsim şi în Epistola 4, Către
Olimpiu, din anii 360-368, precum şi în Epistola 223, Către Eustaţiu, din
anul 375: „Ce ai de gând, minunate prietene? De ce-mi alungi din casă pe
iubita-mi sărăcie, mama supremei filosofii?“34 . „Citind mai adânc
Evanghelia şi înţelegând că pentru a trăi cu adevărat o viaţă desăvârşită e
cu totul de dorit să-ţi vinzi averile şi să împarţi venitul cu fraţii aflaţi în
lipsuri, iar în viaţa pământeană să nu te îngrijorezi deloc şi să nu te laşi
robit de lucrurile din lumea aceasta, mi-am dorit să găsesc pe cineva dintre
fraţii care apucaseră de timpuriu pe acest drum, pentru ca împreună cu el
să pot trece mai uşor peste frământările acestei vieţi scurte“35 .
Foametea duce la un comportament uman iraţional. Sunt de condamnat
cei care au puterea să alunge foamea, dar nu o fac. Timpul foametei şi al
30. Ibidem.
31. Idem, Epistola 31, Către Episcopul Evsevona, trad. de C. Corniţescu şi T. Bodogae,
în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 171.
32. Sfântul Vasile cel Mare împarte averea sa în mai multe rânduri celor săraci. După
anii petrecuţi la Atena, revine în patria sa în anul 356, unde, după o perioadă de căutări şi
frământări, face o primă împărţire a averii sale săracilor. Se botează, după care, către anul
357, cercetează pe atleţii pustiei din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. Se întoarce din
călătorie şi face o a doua împărţire a averii, după care se retrage în Pont. O nouă împărţire a
averii sale o face în timpul foametei din 368. Pr. D. Fecioru, Introducere, în vol. „Sfântul
Vasile cel Mare...“, p. 14-19.
33. Pr. D. Fecioru, Introducere, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexai-
meron..., p. 19.
34. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 4, Către Olimpiu, trad. de C. Corniţescu şi T.
Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 124.
35. Idem, Epistola 223, Către Eustatiu, episcop de Sebasta, trad. de C. Corniţescu şi
T. Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 458.
169
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
170
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢĂ.
EXEGEZA SFINŢILOR PĂRINŢI CAPADOCIENI
LA TEXTUL DIN CARTEA FACERII 1, 1-5
1. Introducere
Această lucrare este o analiză a exegezei textului la Facere (1,1-5) din
Omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare, la care am adăugat
câteva completări din Cuvânt apologetic la Hexaimeron al Sfântului Grigorie
de Nyssa, A doua cuvântare teologică şi Cuvântări la sărbători creştine
ale Sfântului Grigorie de Nazianz.
Omiliile la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare sunt presărate, pe
tot parcursul, cu recomandări făcute credincioşilor pentru citirea simplă a
Sfintei Scripturi, pentru a se obişnui cu textul Scripturii, intrând astfel în
contact direct cu voia şi cuvântul lui Dumnezeu. Mai târziu, când credincioşii
înţeleg bine textul, poate fi de folos prin învăţăturile pe care le-au aflat1 . De
asemenea, Sfântul Vasile recomandă împodobirea cinstitelor mese, în jurul
cărora se adună familiile la cină, cu pomenirea învăţăturilor evanghelice auzite2
şi cu grija pentru îmbunătăţirea stării morale a sufletelor lor, prin contactul
direct cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu: „Cât de pregătit se cade să fie
oare sufletul care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreţii? Trebuie
să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i
placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni în
jurul lui, de unde ar putea căpăta un gând vrednic de Dumnezeu“3 .
1. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Editura Σοϕι,α, Bucureşti, 2004,
p. 124.
2. Ibidem, p. 219.
3. Ibidem, p. 12.
171
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
4. Arhim. dr. Ioasaf Popa, «Glasul Bisericii» nr. 1-2/2000, pag. 76-84.
5. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina M-a uns (cuvântări), Editura Herald, Bucureşti,
2004, p. 66.
6. A. Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne depuis les origines, jusqu’á
la fin du IV-e siécle, apud arhid. prof. dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare închinare
la 1600 de ani de la săvârşirea sa, BT 3, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 73.
172
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
3. „Necredinţa în Dumnezeu,
care locuia în ei, i-a înşelat“
Sfântul Vasile cel Mare se confrunta cu tensiuni în Biserică din cauza
ereziilor, ceea ce reiese din modul de abordare a scrierii sale. În timpul său,
creştinismul era o religie permisă, deci nu mai era nevoie să fie apărată
Biserica, după cum procedaseră înaintaşii săi; acum erau interpretări eretice
ale unor contemporani şi sfântul a luptat pentru apărarea dreptei-credinţe.
Sfântul Vasile era un bun cunoscător al filosofiei elinilor, care nu puneau la
173
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
174
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
175
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
176
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
5. Ziua Una
5.1. Dumnezeu în Sfânta Treime
Primele versete ale Sfântei Scripturi, arătate până acum, Îl prezintă pe
Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl cu cele două mâini ale Sale: Fiul şi Duhul
Sfânt20 , care împreună au făcut şi permanent lucrează la Facerea lumii. În
Sfânta Scriptură, Moise Îl prezintă pe Dumnezeu potrivit cu puterea de
înţelegere a omului, să-L cunoaştem din lucrările Lui, să orientăm gândirea
umană din plan orizontal-pământesc, în plan vertical-ceresc, în sensul stră-
pungerii infinite a spaţiului cu ochii minţii, spre a-L vedea pe Creator.
Am văzut în aceste versete teorii ştiinţifice interpretate teologic de Sfân-
tul Vasile cel Mare, dar sunt şi subiecte teologice, care sunt interpretate
ştiinţific în versurile Sfântului Grigorie de Nazianz, care ne dă o lecţie de
ecologie sfântă, cuprinzând întreaga creaţie în relaţie cu Sfânta Treime, o
cale de urmat pentru contemporani şi de îndreptare a aspiraţiilor spre menirea
la care am fost chemaţi:
„Alcătuirea Ta cântă imn de tăcere.
În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate
Şi eşti Sfârşitul a toate şi Unul şi Toate şi Niciunul,
Nefiind ceva din acestea, nefiind toate21 .“
Este un imn închinat Creatorului, care în numai patru versuri cuprinde
tot atâtea rugăciuni dogmatico-morale folositoare celor care s-au îndepărtat
de El, care să-şi acutizeze văzul şi auzul spre cele necesare mântuirii. Astfel,
cei puţin credincioşi ar putea să asculte cum toată creaţia cântă imn de
laudă Creatorului, deiştii să-L accepte aproape şi nu izolat în transcendent,
cei ce s-au îngreuiat cu lenea păcatului să schimbe pasul domol care i-a dus
spre erezii şi să alerge spre Dumnezeu, egoiştii să nu mai caute la sine, că
numai împreună ne putem înfăţişa Lui.
20. Pr. Stăniloae foloseşte acest antropomorfism în colecţia: Lumina din inimi – Spiri-
tualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 39.
21. Sfântul Grigorie de Nazianz, Imn de tăcere, apud pr. Stăniloae, Lumina
din inimi, p. 13.
177
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
încât aici este locul unde totul are un început şi un sfârşit de care va avea
parte atât creatura ca parte componentă, cât şi creaţia, ca întreg. Lumea se
va schimba pentru că şi viaţa noastră şi starea sufletului se vor schimba22 .
Schimbarea este o proprietate comună tuturor elementelor creaţiei pecetluite
de „început“, care se transferă în mod logic şi întregului creaţiei. Lumea
este o şcoală pentru creatura înzestrată cu raţiune, unde prin lucrurile văzute
şi simţite învăţăm cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte
apostolul: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd,
înţelegându-se din făpturi“ (Rom. 1, 20). Când Dumnezeu a creat lumea
„ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii“23 , a
fost adusă la existenţă şi scurgerea timpului definită de Sfântul Vasile ca
fiind trecutul care a şi dispărut, viitorul pe care încă nu-l cunoaştem şi
prezentul care fuge fără să-l cunoaştem. Instabilitatea fiind natura tuturor
creaturilor, ele rămân dependente „în chip necesar de curgere şi stăpânite
de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune“24 .
„Începutul“ este tainic şi Sfântul Vasile îl vede ca neaparţinând timpului
lumii; el este „indivizibil şi fără dimensiune“. Cerul şi pământul au apărut
instantaneu sau „fără curgere de timp“, dar în Hristos, şi mărturia lui Moise
este clară şi convingătoare în primele cuvinte ale Sfintei Scripturi: „La
început a făcut Dumnezeu“, ca să nu atribuim unor creaturi o operă atât de
grandioasă şi „bună foarte“ (Fac. 1, 31), pentru că lumea a luat fiinţă din
voinţa lui Dumnezeu în afara curgerii timpului, lumea a avut începutul în
eternitate şi abia după aceea a evoluat în timp.
Ca un păstor desăvârşit, Sfântul Vasile explică în termeni ştiinţifici de
ce „începutul“ lumii nu poate fi perceput prin simţuri. El compară trecerea
anilor unei vieţi cu o rază care baleiază suprafaţa unui cerc, descriindu-l în
întregime şi având un început şi un sfârşit ce scapă observaţiei celui care îl
priveşte, pentru că „începutul“ are importanţă secundară şi cel care inte-
resează este cercul. Suprafaţa circulară este trasată de această rază, care are
un capăt ancorat în Centru, acesta fiind locul de pornire sau punctul fix,
22. ÎPS dr. Casian Crăciun, Curs „Spiritualitate vasiliană“, la Departamentul de teologie
ortodoxă didactică, disciplina „Spiritualitate ortodoxă“, Universitatea „Dunărea de Jos“,
anul academic 2008-2009, manuscriptum, p 26.
23. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron..., p. 20.
24. Ibidem, p. 21.
178
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
179
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
180
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
viaţă. Prin acestea se pregătea facerea omului, care urma să aibă trup mate-
rial, spirit raţional şi chip al lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile vorbeşte şi el despre acest cer, care este mai vechi decât
lumea materială, în care au fost aduse la existenţă fiinţele nevăzute, spirituale
şi raţionale.
Deşi cerul a fost creat întâi, Tatăl Se pleacă cu îngrijire spre pământul
„netocmit şi gol“, care aştepta în întuneric şi acoperit de ape menirea la
care va fi chemat ca lucrător pentru via Domnului (Mat. 20, 1). Dar era
nevoie de lumină şi la porunca Tatălui, Cel ce este Lumina lumii a făcut
îndată lumină.
De ce Dumnezeu a pus cerul înaintea pământului? Sfinţii Părinţi ne
îndeamnă să ne îndreptăm gândul şi privirea spre Dumnezeu şi abia apoi să
ne întoarcem spre pământ, să nu separăm lumea spirituală de lumea
materială. Este sugerată interacţiunea intimă a celor două lumi, ceea ce
ducea la existenţa unei realităţi superioare calitativ, una văzută cu ochii
minţii şi alta văzută cu ochi trupeşti.
Când vorbeşte despre cerul fizic, al lumii sensibile, Sfântul Vasile îl
citează pe prorocul Isaia, care spunea că cerul este ca fumul, adică are „o
natură subţire, nu tare, nici groasă“31 .
Tot despre acest cer vorbind şi Sfântul Grigorie de Nyssa, ca un fin
observator ce pătrunde în esenţa lucrurilor, vede că Moise nu ne-a spus
nimic despre facerea aerului, ceea ce nu îl împiedică să-l caracterizeze după
simţuri: „Având o structură moale şi docilă faţă de orice alt obiect, aerul
nu dovedeşte că ar avea nici culoare proprie, nici formă, nici înfăţişare, ci
ascunzându-se sub culori şi forme: strălucitor sub influenţa luminii, dar
dacă-i umbrit el se întunecă“32 . Sfântul a aflat proprietăţile aerului: inodor,
incolor şi insipid, este „mlădios şi cedează uşor“ umplând toate spaţiile
goale. Aerul este o „stihie înrudită şi unită cu noi“33 , în el stăm, prin aer
vedem, auzim, cu el ne hrănim, „aerul e ca şi înnăscut şi sădit în firea
noastră“34 .
181
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
182
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
183
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
184
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
185
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
49. PS Kiril al Rusiei, Vladimir Voeikov, Rustum Roy, Kurt Wuthrich, Martin Chaplin
ş.a., http://video.google.com/videoplay?docid=-2933349021550318008, 03 martie 2009.
50. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron..., Omilia 3. 2.
51. Ibidem, p. 53.
52. Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit., p. 106.
186
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
187
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
6. Concluzii
În Omilii la Hexaimeron se dau soluţii împotriva ereziilor vremii, care
s-au propagat în timp. Aceste soluţii ne sunt astăzi îndrumătoare spre adevăr,
făcându-l pe Sfântul Vasile contemporan confruntărilor noastre.
Pe tot parcursul scrierii sale, Sfântul Vasile se coboară cu iubire spre
ascultător, simţindu-se efortul de a se face bine înţeles de oamenii cei mai
simpli, fără să se bănuiască discrepanţa dintre vasta sa cultură şi cea a
credincioşilor.
S-a scurs „Zi Una“ a Facerii, cea mai importantă pentru creaţia din
următoarele Cinci Zile şi observăm că nu au avut loc fenomenele naturale
pe care ştiinţa ni le-a pus în lumină şi care au existat de atunci şi până în
188
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
189
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
drepte o greşeală făcută cu câteva secole în urmă în Apus, prin care ştiinţa
a ieşit din dialogul cu teologia şi a fost lipsită de apărare în faţa erorilor de
interpretare, ajungându-se astăzi la o situaţie grea pentru umanitate, din
care vrea să iasă căutând cauze efemere, fără să privească şi să îndrepte
propriile greşeli. Ecologia trebuie să orienteze relaţia dintre organismele
vii şi mediul lor de viaţă spre relaţia cu Dumnezeu şi energiile Sale necreate
şi astfel, nu ne vom mai confrunta cu anomaliile declanşate de un concept
ireal. Ortodoxia a ieşit în întâmpinarea ecologiei; acum e rândul ecologiei
să răspundă îmbrăţişării Bisericii şi să revină în tandemul din care a ieşit
asemenea „Fiului rătăcitor“.
Teologia şi ştiinţa sunt două domenii întrepătrunse, inseparabile şi dacă
există neconcordanţe sau lacune în interpretarea unor fenomene, aceasta se
datorează faptului că cercetarea ştiinţifică nu a abordat decât factorul mate-
rial, creând un gol în cunoaştere prin eliminarea efectelor inseparabilităţii
creaţiei de Creator. Concepţia ateistă asupra lumii a dus la formularea unor
ipoteze false, cu urmări imprevizibile, ale căror consecinţe le trăim astăzi.
190
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
191
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
192
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
193
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
fie educat într-o familie cu înalte principii morale şi creştine în acelaşi timp,
cultivate de bunica sa, Macrina cea Bătrână14 , mama Emilia (†370), tatăl
Vasile (†345)15 , alături de patru fraţi Vasile (n. 530), Navcratie (332-359)16 ,
Grigore17 , Petru (n. 345)18 , şi sora Macrina cea Tânără (326-379), toţi ve-
neraţi ca sfinţi de Biserică19 . Încă de copilandru, Vasile a fost trimis de
bunica sa în Neocezareea Pontului, pentru a învăţa principiile creştine. Din
păcate, va trece şi prin durerea pierderii bunicilor, în timpul persecuţiilor
lui Diocleţian.
După studii la Constantinopol (346-347) şi Atena (351-356), ultima,
capitală culturală a lumii elenice şi păgâne, unde îi întâlnise pe Sfântul
Grigorie de Nazianz (330-390)20 , cu care a fost prieten foarte bun în timpul
vieţii şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul (361-363), care la timpul său
va întreprinde o puternică reformă religioasă încercând reînvierea religiei
păgâne şi neutralizarea influenţei creştinismului21 . Sfântul Vasile cel Mare
s-a întors în Capadocia ca profesor de retorică. Nu după mult timp, a fost
atras de ascetism. Vizitează mai mulţi anahoreţi din Egipt, Siria, Palestina
şi Mesopotamia, în încercarea de a înţelege mai bine stilul lor de viaţă. În
anul 357 s-a botezat şi s-a retras apoi într-un loc în apropiere de Neoceza-
reea, pe marginile Irisului, nu departe de Annesi.
194
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
De ce ne-am oprit la Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre Părinţii capa-
docieni? Pentru că el poate fi modelul de care avem nevoie, într-o lume ce
stă azi sub zodia unei degringolade morale asemănătoare, dacă nu mai acută
parcă decât în secolul IV d. Hr., cu provocări mai violente decât atunci, în
care oamenii sunt îndemnaţi cum nu erau atunci poate, să se calce în picioare
pentru a obţine nu un colţ de pâine pentru a-şi astâmpăra foamea, ci pentru
a se simţi pentru o secundă altceva decât sunt, permiţându-şi, e adevărat, la
reduceri sau la second hand, lucruri scumpe, ce le oferă iluzia că şi-au depăşit
condiţia materială. Sfântul Vasile cel Mare a pus pe primul-plan credinţa sa
în Fiul lui Dumnezeu. Ca urmare, în teologia sa a arătat că omul nu trebuie
hrănit cu lut, ci cu iubire, în comuniune autentică cu Creatorul, Dumnezeu,
Care iubire fiind e Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
Din această perspectivă, Sfântul Vasile cel Mare s-a raportat de-a lungul
vieţii sale la lumea care porneşte de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu
prin opera de mântuire săvârşită de Fiul Întrupat. Calea împărtăşirii de iubirea
lui Dumnezeu porneşte de la Duhul, era convins sfântul, trece prin Fiul şi
ajunge la Tatăl, în timp ce bunătatea, sfinţenia şi demnitatea împărătească
pornesc de la Tatăl, trec prin Fiul şi ajung la Duhul.22 Ca urmare, viaţa
cotidiană cu nevoile şi exigenţele ei e abordată folosind alte coordonate
decât cele obişnuite. Pseudovalorile lumii contemporane nu l-au atras şi, ca
urmare, nu le-a promovat. Dimpotrivă, a reacţionat şi acţionat mereu altfel,
exact opus faţă de majoritatea oamenilor. Dacă ei se risipeau să dobândească
faimă prin magistraturile obţinute, avere, trai luxos şi plăceri, Sfântul Vasile
cel Mare încerca să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi să ajute şi pe alţii, prin
opera sa. S-a retras din lume, a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi I-a
rămas total devotat până la moarte. Cum Dumnezeu creează din dragoste,
şi el a încercat să săvârşească fapte ale credinţei lucrătoare prin iubire, aşa
au apărut Vasiliadele23 .
Este cunoscut faptul că toată viaţa sa, Sfântul Vasile a avut de suferit de
pe urma unei stări de slăbiciune trupească, de care se plânge foarte devreme
22. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XVIII, în Scrieri III. Studiu introductiv,
traducere, note şi indici de pr. prof. dr. C. Corniţescu şi pr. prof. dr. T. Bodogae, (PSB), 12,
1988, p. 62.
23. Pr. I. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii capadocieni, Tipografia
Diecezană, Beiuş, 1945. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 94, PG 32, 485-489, în PSB, 12,
1988, p. 271.
195
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
196
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
făcând abstracţie, voit sau nu, dacă avem sau nu de partea noastră adevărul,
Părinţii Bisericii promovează arta dialogului, chiar cu oponenţi ce gândesc
cu totul diferit. Astfel, într-una dintre scrisorile considerate cele mai
frumoase, către Eunomie30 , Sfântul Vasile cel Mare ne dă o lecţie extraor-
dinară de demnitate şi modalitate de răspuns la reproşuri privind ipostasurile
şi distincţia pe care o face între natură şi lucrări: explicaţii clare, concise şi
pe un ton cald părintesc. Nu dă o replică, ci un răspuns edificator! Nu
răspunde cu un reproş la rândul său, ci cu argumente raţionale. De altfel,
a dovedit în numeroase cazuri o incredibilă tărie de caracter, detestând
poziţiile extreme, reducţioniste, reuşind să stabilească o relaţie corectă
între învăţătura creştină, teologie, cultură şi ştiinţa lumii în care trăia. În
acest context, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă un model demn de urmat
astăzi, mai cu seamă în condiţiile în care traiul nostru este dominat de puterea
informaţiei pe care o primim prin mass-media şi internet, când există riscul
adoptării unui sincretism între religie şi cultură, pe de o parte, şi lipsa
unei conştiinţe a nevoii de dialog şi a discernământului31 , pe de altă parte,
este tot mai mare.
În altă ordine de idei, constatăm că există un paradox palpabil între
politicile comunitare gândite pentru educaţie, pentru promovarea culturii şi
pentru încurajarea filantropiei şi lipsa de preocupare pentru adevăr şi drep-
tate, astăzi. Suntem în aceeaşi situaţie dramatică a lumii contemporane
Sfântului Vasile, intrate sub autoritatea Romei atunci, sub influenţa prea
marii libertăţi prost asumate, astăzi, când valorile tradiţionale, locale nu
mai contează în faţa dorinţei nestăvilite de a obţine orice, prin orice mijloc,
cu orice preţ. Binele individual este părăsit în numele binelui comun.
Sfântul Vasile cel Mare era convins că dragostea pentru dreptate e fi-
rească.32 Astăzi s-a renunţat la o ierarhie de valori autentică. Principiile
30. Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 189, Împotriva lui Eunomie, III, 385, în PSB
12, 1988.
31. Discernământul i-a permis Sfântului Vasile cel Mare să stabilească un echilibru
perfect între cuvânt şi slujire, credinţă şi raţiune. Pentru el, discernământul presupune prudenţă,
iar „prudenţa adevărată, ... este însuşirea de a cunoaşte cele ce trebuie făcute şi cele ce nu
trebuie făcute“. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XII-a, La începutul proverbelor, în Scrieri
I, Studiu introductiv, traducere, note şi indici de pr. prof. D. Fecioru, PSB, 17, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 473-474.
32. Sfântul Vasile cel Mare, Homiliae in Hehaimeron, 1.1.21-25, , PSB, 17, 1986.
197
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
educaţiei creştine33 enunţate de Sfântul Vasile cel Mare pentru urmaşii săi
ar putea să ne ajute să recuperăm şi să înţelegem, de exemplu, de ce e
necesară prezenţa unei sfinte icoane în şcoală!
În fapt, trăim în aceeaşi lume intelectualizată şi sărăcită, refuzând o
lume extrem de bogată, inepuizabilă pentru gândire, pe care încerca să o
facă cunoscută Sfântul Vasile cel Mare. În afara Întrupării Logosului divin,
toate prolegomenele pe care le strânge laolaltă societatea noastră, de la
prietenie, la solidaritate, de la libertate la dreptate şi nevoia de a trăi în
pace, ne îndepărtează şi nu ne apropie de Împărăţia lui Dumnezeu! Ne aruncă,
în realitate, în domeniul blazării spirituale şi al relativismului moral. Avem
nevoie de sfaturile Sfântului Vasile cel Mare, de modelul lui de viaţă!
Trecerea sa la Domnul în ziua de 1 ianuarie, când este pomenit, nu s-a
petrecut întâmplător. E prima zi a anului, începutul unei noi etape pentru
fiecare dintre noi, moment de bilanţ între ce am fost şi ce ne dorim să
devenim. Modelul îl avem, rămâne să discernem.
33. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viaţa
trăită în perspectiva nemuririi. Sf. Vasile cel Mare. Din omilii şi cuvântări, Editura Institutului
Biblic, Bucureşti, 2004, passim.
198
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
TEOLOGIA CÂNTĂRII
ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
1. Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, trad. de diac. Cornel Coman,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 121.
199
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
zeieştile cuvinte către minte şi către inimă. Psalmodia este preludiul care
să încălzească inima, să întoarcă mintea spre Dumnezeu. Urmează imnurile
şi rugăciunile“2 .
În multe dintre scrierile sale, Sfântul Vasile cel Mare se referă la cântare,
adesea cu trimitere directă, mai ales atunci când vorbeşte despre psalmi,
care se cântau în cult şi ale căror caracteristici pot fi uşor extinse, în general,
la toate cântările de laudă aduse lui Dumnezeu.
Adunate toate la un loc, aceste fragmente alături şi de altele, biblice sau
patristice, pot constitui un mic tratat despre locul şi importanţa harului
Duhului Sfânt în cântarea bisericească3 . Sfântul Vasile cel Mare scoate în
evidenţă glasul omului şi glasul Domnului, în cartea sa intitulată Omilii la
Psalmi: „În multe locuri din Scripturi vei găsi cuvântul «glas». În noi, glasul
este sau aerul lovit sau felul acela de aer pe care vrea să-l întipărească cel
ce exprimă ceva. Ce este dar «Glasul Domnului»? Care din două: se în-
ţelege, lovirea aerului sau aerul lovit, care ajunge până la auzul celui către
care se îndreaptă glasul, sau niciuna din acestea, ci «Glasul Domnului»
este ceva de alt gen, o închipuire a părţii conducătoare a sufletelor
oamenilor, cărora Dumnezeu vrea să le facă cunoscut propriul său glas, în
aşa fel, încât molipsirea aceasta are analogie cu molipsirile pe care adeseori
le avem în vise. După cum, din lovirea aerului în închipuirile din somn
luăm cunoştinţă de unele cuvinte şi sunete şi nici nu primim glasul din vis
cu auzul, ci este prins de însăşi inima noastră, tot aşa trebuie să socotim şi
glasul care vine de la Dumnezeu, la profeţi“4 .
Sfântul Vasile cel Mare spune că psalmul „este lucrul îngerilor“5 . De aici
rezultă că aceia care cântă aceste cântări în biserică fac şi ei lucrul îngerilor.
Tot timpul vieţii sale, Sfântul Vasile cel Mare a respectat reguli, atât la
muncă, dar şi la rugăciune şi cântare. Din această cauză a şi scris Reguli
mari şi mici. În „Regula 37“ (Întrebarea) din Regulile mari, lămureşte: „Dacă
trebuie să se neglijeze lucrul sub pretextul rugăciunilor şi psalmodiei şi ce
timpuri sunt potrivite pentru rugăciuni şi mai întâi dacă trebuie să se
2. Ibidem, p. 125
3 Pr. prof. dr.Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice, în „Biserica Ortodoxă“, Editura
Universităţii „Lucian Blaga“, Sibiu, 2000, p. 97-98.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Psalmul XXVIII), traducere, introducere
şi note de pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. 17, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 226.
5. Ibidem, p. 184.
200
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
lucreze“6 , iar în Regula (Întrebarea) 307 din Regulile mici, răspunde: „Dacă
se cuvine să se înceapă cântarea de psalmi sau rugăciunea cu rândul“,
arătând cum „aceasta să se păzească cu bună rânduială în mulţimea ches-
tiunilor importante, pentru ca niciunul să nu fie socotit de mică importanţă
şi de neglijat, nici regularitatea (urmarea) a uneia şi a două persoane să
nu dea bănuială de mândrie egumenului şi de dispreţ celorlalţi“7 .
Sfântul Vasile cel Mare, „deşi n-a dezbătut probleme muzicale de strictă
specialitate, totuşi ne-a lăsat indicaţii foarte interesante despre modul cum
trebuie să se cânte în sfântul locaş, atunci şi întotdeauna. Ne dă ştiri despre
cântare responsorială şi despre cea antifonică sau alternativă, moduri de
cântare în primele patru-cinci secole. În omiliile la unii psalmi, care sunt de
o rară frumuseţe, adesea revine asupra importanţei pe care o are cântarea în
comun a credincioşilor, combătând cu toată fermitatea cântările nepotrivite,
teatrale. Merge, în sfârşit, până la probleme de filozofie muzicală, atunci
când în Hexaimeron abordează teoria muzicii sferelor, cu care nu este de
acord“8 .
În scrisoarea CCVII către clericii din Neocezareea, Sfântul Vasile cel
Mare pledează pentru extinderea cântării antifonice în eparhia sa, fără a
elimina modul de cântare responsorial: „Poporul se scoală noaptea şi merge
la locaşul de rugăciune şi cu întristare, mâhnire şi cu lacrimi neîntrerupte
se mărturiseşte lui Dumnezeu, apoi se ridică după ce s-a rugat şi trece la
psalmodiere. Atunci, împărţiţi în două coruri, credincioşii cântă psalmi,
răspunzând unii altora. Ei dau astfel mai multă soliditate meditaţiei lor
asupra sentinţelor Scripturii, asigurându-şi, în acelaşi timp, şi lor înşile
atenţia şi statornicia în credinţă. Apoi se schimbă, se încredinţează unuia
singur grija de a începe cântarea şi ceilalţi îi răspund. Deci, după ce au
petrecut astfel noaptea cu diferite psalmodii întretăiate de rugăciuni, din
momentul când începe să se crape de ziuă, ei intonează cu toţii, ca dintr-o
singură gură şi cu o singură inimă, psalmul de pocăinţă… la fel ca şi cei ce
locuiesc în Egipt, în cele două Libii, în Tebaida, în Palestina, în Arabia, în
6. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a (Asceticile), col. PSB, vol. 18, Ed.
I.B.M.B.O.R., trad. Iorgu D. Ivan, Bucureşti, 1989, p. 122-124.
7. Ibidem, p. 276-280.
8. Diac. prof. dr. Nicu Moldoveanu, Sfântul Vasile cel Mare şi muzica bisericească, în
vol. „Sfântul Vasile cel Mare“, seria Biblioteca teologică, vol. 3, Închinare la 1600 de ani,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 412.
201
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
9. Ibidem, p. 413.
10. Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri care ar putea trage foloase din citirea
cărţilor, traducere, introducere şi note de pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986, p. 7.
11. Sfântul Vasile cel Mare, Comentarii la psalmi, traducere în limba română de pr.
Olimp Căciulă, colecţia „Izvoarele ortodoxiei“, Bucureşti, 1939, p. 24-25.
202
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
12. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Întrebarea 37, Răspuns II, Scrieri, partea
a II-a, Asceticile..., col. P.S.B., vol. 18, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 278.
13. Idem, Regulile mici, p. 379.
14. Ibidem, p. 419.
15. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a (Asceticile), p. 122-124.
16. Idem, Întrebarea 279, p. 442.
203
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
204
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
205
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
206
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
207
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
208
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
209
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
210
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
LECTURA ŞI INTERPRETAREA
SFINTEI SCRIPTURI
ŞI FOLOASELE ACESTORA, ÎN TEOLOGIA
SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
1. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – Partea I, traducere, introducere, note şi indici de
pr. D. Fecioru, col. P.S.B., vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1986, p. 35-46.
2. Pr. prof. dr. C. Corniţescu, Sfântul Vasile cel Mare, interpret al Sfintei Scripturi, în
„Ortodoxia“, 2, 1980, p. 308.
211
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
3. Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., Partea a II-a, traducere, introducere, indici şi note
de prof. Iorgu D. Ivan, col. P.S.B., Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 29.
4. Ibidem, p.74.
5. Pr. prof. dr. C. Corniţescu, op.cit., p. 312.
6. Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., Partea a III-a, traducere, introducere, note şi indici
de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, col. PSB, Ed. IBMBOR,
Bucureşti,1988, p. 119-120.
7. Ibidem, p. 530.
212
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
8. Ibidem, p. 193.
9. Ibidem, Partea I, p. 567-568.
10. Ibidem, p. 568.
213
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
214
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
glume, dar să fii prudent şi înţelept pentru ascultările salvatoare ale Dumne-
zeieştilor Scripturi.“15
Cel care citeşte sau interpretează Sfânta Scriptură, cu scopul de a
descoperi adevărul mântuitor, trebuie să fie călăuzit de acelaşi Duh Care i-a
inspirat pe agiografi şi va fi călăuzit în acest sens, în măsura în care are o
credinţă puternică şi o viaţă morală ireproşabilă. Ca exemplu de credinţă şi
trăire morală demn de urmat este profetul Moise, la care este invitat să ia
aminte interpretul. Aşadar: „Înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al
cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cât de adânc este sensul lor“, să-şi
amintească de personalitatea religios-morală a lui Moise. Aceasta îl va ajuta
în vederea descoperirii sensului adevărat al cuvintelor sfinte, pe care Moise
le-a auzit de la Dumnezeu. Fără aceste calităţi morale şi intelectuale, pe
care le-au avut Moise şi toţi ceilalţi agiografi ai Vechiului şi ai Noului
Testament, nu este posibilă interpretarea corectă a Sfintei Scripturi. Cer-
cetarea cuvintelor scripturistice constă în descoperirea sensului lor adevărat,
anume sensul voit de autor, deoarece scopul acestei cunoaşteri este „mân-
tuirea“ omului16 .
Sfântul Vasile întemeiază calităţile interpretului Sfintei Scripturi pe
însuşirile morale şi intelectuale întrunite de Moise, pe care-l caracterizează
astfel: „Moise, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era
plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil de sân. Pe acesta l-a înfiat
fiica lui Faraon, l-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii
înţelepţi ai egiptenilor. Moise a urât tirania şi s-a reîntors la smerenia celor
de un neam cu el, alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui
Dumnezeu, decât să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului (Evrei 11,
25).“ El era iubitor de adevăr, „avea o ură firească faţă de rău, a luptat
împotriva celor răi cu preţul vieţii sale“ şi „fiind izgonit de cei cărora le
făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană“, de aceea
pleacă în Etiopia unde, timp de patruzeci de ani, „s-a ocupat cu contemplarea
existenţelor. Când era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu, atât cât este
cu putinţă unui om să-L vadă; dar, mai bine spus, atât cât nimeni nu L-a
putut vedea, după cum dă mărturie Însuşi Dumnezeu: „Dacă va fi între voi
un profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi
215
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
grăi cu el; tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu, Moise, care este credincios
în toată casa Mea. Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar
nu în ghicituri.“(Numeri 12,6-8). Deducem de aici, că Moise poseda şi o
cultură profană solidă, deoarece a beneficiat de o instruire din partea celor
mai învăţaţi dascăli de la curtea lui Faraon, instruire de care se bucurau
doar moştenitorii tronului. Educaţia moral-religioasă o dobândise, presu-
punem, de la mama sa, care i-a fost aproape, fiindu-i încredinţată ca doică.
De la aceasta află că este fiul ei şi, prin urmare, aparţine poporului evreu.
Mama sa l-a crescut şi educat în spiritul dragostei faţă de credinţă şi de
neam, şi de respect faţă de adevăr şi dreptate. O confirmă atitudinea pe care
o manifestă faţă de adevăr şi faţă de rău: iubeşte adevărul şi respinge răul,
luptând împotriva celor răi, până la sacrificiu. Numai un astfel de om ,,des-
părţit de desfătarea cea trecătoare a păcatului“ (Evr. 11, 25) putea, în
linişte, să se ocupe de „contemplarea existenţelor“ şi să aibă parte de cel
mai fericit dar posibil – darul vederii lui Dumnezeu. Moise porneşte de la
creaţie prin intermediul Revelaţiei naturale şi ajunge la Creator. Dumnezeu
Creatorul îi face cunoscut pe calea Revelaţiei supranaturale cum a adus
lumea din nefiinţă la fiinţă. Cele auzite de la Dumnezeu sunt istorisite de
Moise în cărţile sale.
Sfântul Vasile invită auditoriul să ia aminte la „cuvintele adevărului,
grăite nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti (I Cor. 2, 4),
ci în cuvinte de învăţătură ale Duhului (I Cor. 2, 15), care nu au scopul să
aducă laudă de la cel ce le ascultă, ci mântuire celor ce sunt instruiţi de
ele.“17 Prin această afirmaţie, se subliniază superioritatea mesajului biblic
faţă de orice învăţătură omenească, atât ca mod de transmitere, cât şi ca
scop. Deducem de aici că, pe lângă pregătirea duhovnicească, interpretului
Sfintei Scripturi îi este necesară şi o vastă cultură profană, pentru a-şi atinge
scopul în demersul său exegetic.
216
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
217
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
218
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
Şi astfel, în orice parte simte fiecare creştin că-i lipseşte ceva, aici îşi află,
ca într-o farmacie de obşte, leacul potrivit pentru boala lui, bineînţeles,
dacă va fi hotărât să-şi urmeze modelul.“27
Sfântul Vasile arată modul în care creştinul se poate folosi cercetând
Sfânta Scriptură: „De pildă, dacă îndrăgeşte cineva fecioria, citeşte adeseori
istoria lui Iosif, învăţând din faptele lui cum să se păstreze curat, şi anume
nu numai să se înfrâneze de la plăcerile trupeşti, ci şi cum să stăruiască mai
mult în virtute. Bărbăţia o poate învăţa de la Iov“, care, deşi a pierdut averea,
copiii, sănătatea, „a rămas neclintit, păstrându-şi tot timpul neîncovoiată
credinţa sufletului său, ci n-a cârtit de mânie nici atunci când prietenii veniţi
să-l mângâie l-au luat în râs şi i-au sporit prin aceasta şi mai mult, durerea.“
Alte exemple enumerate, demne de urmat, sunt: David, care s-a remarcat
prin blândeţe, mărinimie şi curaj în războaie, Moise, care s-a distins „prin
mânie împotriva tuturor celor care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu“, şi
prin răbdare, când a fost învinuit, „a răbdat toate cu seninătate sufletească.“
Mai departe, subliniind seriozitatea lucrării interpretului, compară atenţia
acestuia în ce priveşte cercetarea Scripturii pentru realizarea desăvârşirii
cu atenţia pictorilor care zugrăvesc icoanele după model: „Şi peste tot, aşa
cum pictorii care zugrăvesc icoanele după model îşi îndreaptă încontinuu
privirile spre original, ca să-i poată prinde aidoma trăsăturile, tot aşa şi cel
ce vrea să se desăvârşească în toate felurile trebuie să privească la vieţile
acestor sfinţi ca la nişte icoane vii şi lucrătoare şi să-şi însuşească bunătăţile
lor, urmându-le întocmai.“28 În Omilie la Psalmul 1, Sfântul Vasile, reluând
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi folositoare“ (I Tim. 3, 16), explică: „De aceea a fost scrisă
de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital
obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală...“. Arată că
fiecare carte cuprinde învăţături specifice: „Altele ne învaţă Profeţii, altele
Cărţile istorice, altele Legea şi altele felul de sfătuire al Proverbelor“, subli-
niind diversitatea învăţăturilor ce se desprind din Cartea Psalmilor. Aceasta,
„însă, cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce
aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie
să le facem... Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune,
219
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
220
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
treci peste nimic din ce-i scris acolo, iată ceva ce n-a fost împlinit decât de
un număr foarte mic din cei de care am luat cunoştinţă. Pentru aşa ceva îţi
trebuie o limbă formată şi un ochi îndrumat după dorinţa Evangheliei, să
munceşti cu mâinile tale, spre a fi bineplăcut lui Dumnezeu, să-ţi mişti
picioarele şi să te slujeşti de fiecare dintre mădulare aşa cum a rânduit de la
început Creatorul. Mai trebuie modestie în îmbrăcăminte, grijă în felul cum
vorbeşti cu oamenii, simplitate în hrană, lipsă a tot ce-i de prisos în avere.“32
Trăirea după Evanghelie constituie semnul comun al celor care mărturisesc
aceeaşi credinţă şi o dovadă a adevăratei pocăinţe. Acest lucru se observă
în Scrisoarea „Despre canoane“, adresată episcopului Amfilohiu: „Dacă
păcătoşii nu vor să se despartă de năravurile lor, dacă vor să fie mai curând
robii plăcerilor trupeşti, decât robi ai lui Dumnezeu şi dacă nu se învoiesc
să trăiască după Evanghelie, atunci nu mai există niciun semn comun între
noi şi ei.“33 Pentru Sfântul Vasile, „poruncile evanghelice, pe care nici vre-
mea, nici lucrurile omeneşti şi nici chiar loviturile vieţii nu pot să le schimbe,
ci rămîn aceleaşi şi se perpetuează veşnic în forma în care au fost propovă-
duite de gura cea nemincinoasă şi fericită“ a Domnului,34 sunt întremare a
„puterilor sale sufleteşti.“ Lectura şi exegeza textului inspirat descoperă
adevăratul sens al mesajului divin, de care luând cunoştinţă credinciosul şi
trăindu-l, obţine mântuirea.
7. Concluzii
Dacă analizăm textele scripturistice comentate de Sfântul Vasile cel Ma-
re, constatăm că el întruneşte întru totul calităţile unui exeget desăvârşit.
În primul rând, viaţa lui ascetică, sfântă, dragostea faţă de Dumnezeu şi
faţă de semeni, cultura teologică vastă, o bogată cultură profană a vremii,
cuprinzând cunoştinţe de filosofie, retorică, matematică, astronomie, geo-
grafie, biologie, botanică etc., toate se întâlnesc în lucrările sale exegetice
şi nu numai. Utilizând cunoştinţele sale teologice şi profane în „Omilii la
Hexaimeron“, de exemplu, demontează, rând pe rând, atât teoriile filosofice,
cât şi ereziile vremii, care circulau cu privire la originea lumii, la Creator,
dar şi superstiţiile, aducând argumente scripturistice, dar şi raţionale,
221
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
222
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
223
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
1. În lipsa volumelor necesare din colecţia Patrologia greacă a abatelui francez J.P.
Migne şi a textului critic stabilit de R. Henry (nouă volume), am folosit ediţia bilingvă, text
grec-francez, a Bibliotecii lui Fotie, ediţie stabilită de Marc Szwajcer, preluată de pe site-ul
Antiquité grecque et latine, http://remacle.org.
2. Paul Lemerle, „Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre“, în Literatura Bizanţului,
antologare, traduceri şi prezentare de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Univers, Bucureşti,
1971, p. 41.
3. Herbert Hunger, „Umanismul bizantin“, în Literatura Bizanţului..., p. 123.
4. Detalii despre familia patriarhului, în Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui
nostru Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, trad. Constantin Făgeţan, Editura
Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, Galaţi, f.a., p. 17.
5. Şcoala Superioară din Constantinopol a fost reactivată de cezarul Bardas şi funcţiona
în Palatul Magnaura.
6. Adaos la Simbolul credinţei făcut, după opiniile teologilor catolici, din raţiuni prac-
tice, de convertire la dreapta-credinţă mărturisită la Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), a
vizigoţilor arieni din Spania. Ar fi fost convingător acest argument dacă, după dispariţia
condiţiilor istorice care au dus la adoptarea acestei formule, ar fi fost exclus şi el. Menţinerea
şi oficializarea lui în teologia catolică după discutarea sa la Bizanţ (edificatoare este Enciclica
lui Fotie din 867, trad. rom. Teodor M. Popescu, în rev. Studii teologice [2], 1930) şi la
Roma, în sec. IX, reflectă dorinţa de asimilare a lui Filioque ca „marcă“ a Apusului în
domeniul doctrinar, pe lângă altele în ceea ce priveşte liturgica, spiritualitatea sau dreptul
canonic, cu titlul de „particularităţi“ ale „aceleiaşi“ credinţe creştine. Însă „aceeaşi credinţă“
225
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
nu poate produce divergenţe de opinie în domenii atât de largi, cum sunt cel dogmatic,
liturgic sau canonic, care să-i afecteze propria unitate prin schisme. În spatele acestor
„diversităţi“ „nevinovate“ ar trebui să vedem temperamente diferite, interese politice şi mai
ales orgolii, care doresc promovarea şi impunerea propriilor „particularităţi“ doctrinare.
7. O viziune mai echilibrată despre Fotie întâlnim la É. Amann, în „Dictionnaire de
Théologie Catholique“, t. 12, p. a II-a, Paris, 1935, Photius, col. 1536-1604. Extrem de
virulent este teologul catolic Martin Jugie atunci când vorbeşte despre atitudinea lui Fotie
faţă de Filioque şi primatul papal, cf. Le schisme Byzantin. Aperçu historique et doctrinal,
Paris (VI), 1941, p. 143-147.
8. Au existat mai mulţi patriarhi ridicaţi pe Scaunul constantinopolitan din starea de
neofit şi care au rămas în istoria Bisericii ca păstori remarcabili: Nectarie (381-397), Pavel
al III-lea (686-693), Nichifor (806-815). Pentru aplanarea discuţiilor pe această temă, Sinodul
din anul 861, ţinut din iniţiativa lui Fotie, a întărit, prin canonul 17, menţinerea rânduielii
privitoare la ridicarea în treptele preoţeşti, cf. Arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 315.
9. Printre criticii acerbi se numărau nu doar papa Nicolae I, ci şi adepţii patriarhului
depus Ignatie († 877), cel ce a şi luat legătura cu Roma în ceea ce priveşte depunerea sa şi
ridicarea lui Fotie în locul său, din starea de laic. Cei doi patriarhi s-au împăcat mai târziu,
datorită eforturilor lui Fotie de a-şi convinge duşmanii că nu a avut intenţia să-i facă rău
înaintaşului său, urmărind doar binele Bisericii.
226
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
avea nevoie de pace. Iubea prea mult studiul şi liniştea vieţii duhovniceşti.
Ca patriarh, s-a integrat admirabil în demnitatea slujirii, fiind scos din scaun
de două ori, tocmai pentru „stricarea“ simfoniei bizantine în timpul lui Vasile
I Macedoneanul (867) şi a presupusului său fiu, Leon al VI-lea Filosoful
(886), al cărui preceptor a fost după chemarea din primul exil10 .
Deşi a trăit într-un mediu politic extrem de agitat, nefiind scutit de
adversităţi din interior şi exterior, măsura patriarhului se vede în trei mari
direcţii: în cultură, în grija faţă de Biserică (de mare importanţă sunt si-
noadele convocate la iniţiativa sa) şi în activitatea misionară (doi dintre
discipolii săi au devenit faimoşii misionari ai slavilor, Sfinţii Chiril şi
Metodie).
Ca savant, Fotie a scris lucrări de mare importanţă, precum: Biblioteca11 ,
Lexiconul, Amfilohiana, Mystagogia Duhului Sfânt. Omiliile şi epistolele,
necunoscute decât fragmentar în limba română, ne dezvăluie omul sensibil
şi dedicat vieţii creştine, orientat spre scopuri înalte şi dornic de pacificare
a oricărui conflict politic sau religios12 .
Biblioteca reprezintă un moment de vârf al culturii bizantine, putând fi
considerată, pentru teologie, o importantă sursă de hermeneutică a textelor
patristice şi biblice, iar pentru istorie, geografie şi filosofie, o manieră elevată
de recenzare a marilor cărţi ale Antichităţii. Alcătuită din 280 de exegeze,
recenzii şi simple semnalări ale unor cărţi pe care le-a citit în contextul
îndeplinirii unei misiuni diplomatice în Orient sau, după altă ipoteză, în
timpul exercitării funcţiei de magistru la Şcoala Superioară constantinopo-
10. S.B. Daşcov, Împăraţi bizantini, trad. Viorica şi Dorin Onofrei, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 211; 219.
11. Pentru istoria textului, a se vedea cartea pr. conf. dr. Ionel Ene, Patriarhul Fotie al
Constantinopolului, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2003.
12. Din punct de vedere politic, Fotie a contribuit la salvarea lui Leon al VI-lea, pe
care Vasile I voia să-l orbească, pentru că i s-a raportat că ar fi complotat împotriva sa. Din
perspectivă relaţiilor cu Roma, Fotie a fost pentru recunoaşterea şi condamnarea, din partea
Romei, a unor erori doctrinare, care în viziunea sa nu erau împărtăşite de toţi latinii şi,
bineînţeles, pentru continuarea colaborării. Ceea ce Fotie numea „erori“ a fost interpretat ca
afront faţă de autoritatea Romei, neexistând din partea ei deschiderea spre dialog sincer.
Apusenii care au acceptat opiniile patriarhului au fost excomunicaţi.
Regretabilă a fost cearta pentru misionarizarea Bulgariei şi a celorlalţi slavi, provocată
de Roma, deoarece considera că se află „în sfera ei de influenţă“. Era o concepţie prea
lumească despre misiune, în care pe primul loc stă Biserica Romei şi pe locul doi, Hristos.
227
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
228
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
13. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986, p. 566-582.
14. Codex 210, Césaire de Nazianze, Questions et réponses. Are opt capitole, în care
autorul discută diferite probleme bisericeşti, din care Fotie nu exemplifică. Îl laudă pentru
erudiţie şi stil, fără alte referinţe la fratele său, profesia sau mediul bisericesc în care a trăit.
15. Codex 194, Maxime le Confesseur, Divers lettres et centuries théologiques.
16. Codex 52, Actes du Synode de Side contre les Messaliens.
229
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
apreciază unanim opera teologică şi îl vede atât de mare, încât nu-şi permite
să-i critice nici măcar anumite imperfecţiuni (rare) stilistice, pe care le
observă, dar pe care le lasă în grija cititorului17 . Fotie îi analizează cinci
scrieri: Hexaimeronul (Codex 141), Discursuri morale (Codex 142),
Scrisorile (Codex 143), Asceticile (Codex 144), Asceticile (Codex 191).
Analizând Hexaemeronul, Fotie îl numeşte pe Sfântul Vasile „admirabil/
cel mai bun“ - α;ριστος18 , recomandându-i cartea ca stil şi conţinut, dar şi
ca model pentru limbajul politic, încât cine o va citi „va fi scutit să-l citească
pe Platon şi Demostene“19 . Comparativ cu alte lucrări cu acelaşi subiect, ca
aceea a lui Ioan Filopon20 sau a lui Teodor de Mopsuestia, Fotie consideră
că cea mai bună exegeză a zilelor Creaţiei aparţine Sfântului Vasile cel
Mare. La Discursurile morale apreciază stilul pur al limbajului21 , neintrând
în analiza conţinutului. La fel procedează şi când vorbeşte despre Scrisori,
pe care le recomandă ca model al genului epistolar, arătând natura admirabilă
a caracterului omului22 . Scurte observaţii despre conţinut întâlnim în analiza
Asceticilor, acestea conducându-l pe cel ce le va urma în Împărăţia ceru-
rilor23 . Cel mai extins comentariu al lui Fotie la Sfântul Vasile este o altă
scriere, intitulată Asceticile. Îi apreciază claritatea stilului, conţinutul as-
cetic şi utilitatea pentru mântuire. Nu îndrăzneşte să critice caracterul la-
conic al unor exprimări, deşi le semnalează, conchizând că şi aşa, măreţia
gândirii sale nu este cu nimic ştirbită24 .
Referinţele indirecte la gândirea Sfântului Vasile cel Mare sunt la fel
de importante ca şi cele directe. Sfântul Vasile este receptat în câteva ipostaze
esenţiale: de apărător al credinţei ortodoxe, contra arianismului extremist
de tip eunomian, de exponent al Sfintei Tradiţii a Bisericii creştine şi ca
prieten al altui mare Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur.
230
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
25. Codex 137, Eunome…; Codex 138, Eunomius, Contre Basile et Lettres.
26. Codex 137.
27. Codex 138.
28. Codex 4, Théodore de Mopsueste, Contre Eunomius.
29. Codex 6, Grégoire de Nysse; Codex 7, Grégoire de Nysse.
30. Codex 5, Sophronius.
31. Stil strălucitor, plăcut la ascultat, cf. Codex 6.
32. Stil mai clar şi concis ca al lui Teodor, cf. Codex 5.
33. Stil puţin obscur, cf. Codex 4. În Codex 177, Fotie afirmă că Teodor a scris cu
succes o polemică, în 28 de cărţi, contra lui Eumonie, pentru a apăra învăţătura Sfântului
Vasile, fără a mai face observaţii critice despre stil.
34. Codex 40, Philostorge, Histoire ecclésiastique.
231
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
35. Codex 75, Jean Philopon(us), Sur la Trinité, contre Jean le Scholastique.
36. Ibidem.
37. Codex 232, Étienne Gobar, Florilège.
232
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
233
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
234
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
49. Jaques Noret, Grégoire de Nazianze, l’auteur le plus cité, après la Bible, dans la
littérature ecclésiastique byzantine, Sympozium Nazianzeum, Louvain la Neuve, 25-28 août
1981, édité par Justin Mossay, 1983, p. 259.
50. Codex 162, Eusèbe de Thessalonique, Contre les Aphtartodocètes.
51. Codex 231, Sophronius de Jérusalem, Lettre synodale à Sergius de Constantinople.
52. Prin această expresie se înţelege falsa vorbire creştină, echivalentă semantic cu
termenul „erezie“.
53. Codex 40, Philostorge, Histoire ecclésiastique.
54. Codex 75, Jean Philopon(us), Sur la Trinité contre Jean le Scholastique.
55. Codex 140, Athanase, Contre Arius et ses doctrines.
56. Titus de Bostra a trăit în sec. IV († înainte de 378), fiind episcop în Arabia. A fost
adept al credinţei niceene, dar a fost suspectat de subordinaţianism şi arianism moderat.
După anul 360 a luptat pentru pacificarea creştinilor, sub semnul mărturisirii niceene. A
235
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
lăsat mai multe scrieri, printre care un tratat împotriva maniheilor şi omilii la Evanghelia
după Matei, de o înaltă spiritualitate, cf. Aimé Solignac, Titus de Bostra, „Dictionnaire de
Spiritualité“ (fondé par M. Viller, F. Cavallera...) 15, Beauchesne, Paris, 1991, col.
999-1006.
57. Codex 232, Etienne Gobar, Florilège.
58. Codex 194, Maxime le Confesseur, Divers lettres et centuries théologique.
236
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
237
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
NOUTĂŢI EDITORIALE
239
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
IV. Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan – româneşti. Acest fapt dă lucrării ma-
mari dascăli şi ierarhi. re valoare ştiinţifică şi, totodată, pre-
Dintre autorii acestui volum, amin- supune şi invitaţia necesară lecturării
tim pe: ÎPS dr. Nestor Vornicescu, pr. şi consultării ei pentru cercetarea teo-
prof. dr. Constantin Galeriu, pr. prof. logică şi pentru cunoaşterea expe-
dr. Nicolae Neaga, prof. dr. Teodor rienţei vieţii Bisericii.
M. Popescu, prof. dr. Emilian Po- Studiile ÎPS dr. Antonie Plămă-
pescu, pr. prof. dr. Ioan Bria, pr. prof. deală, ale pr. prof. Dumitru Stăniloae,
dr. Constantin Coman. ale părintelui prof. I. G. Coman, ale
Volumul al III-lea cuprinde Ac- pr. prof. Nicolae Neaga, ale prof. dr.
tele Simpozionului Comisiei române Nicolae Chiţescu, ale prof. dr. Teodor
de istorie ecleziastică, Bucureşti – M. Popescu, ale pr. prof. dr. Ene
Cernica, 2-3 octombrie 2008. Branişte, ale pr. prof. dr. Teodor
Cuvântul-înainte al Preaferici- Bodogae, ale pr. prof. dr. Dumitru
tului Părinte Daniel, Patriarhul Bise- Belu, ale pr. prof. dr. Ştefan Alexe –
ricii Ortodoxe Române, deschide şi personalităţi teologice vii şi astăzi şi
acest volum de studii şi contribuţii de care mulţi dintre cercetătorii şi
teologice. teologii mai tineri au auzit doar din
Dintre autorii volumului al III-lea, relatările celor care le-au fost ucenici
amintim pe: prof. dr. Emilian Po- sau din diferite dicţionare – în forma
pescu, pr. prof. dr. Ioan Vasile Leb, deosebită a ediţiei „Studia basiliana“,
pr. prof. dr. Vasile Muntean, pr. prof. ne invită să le fim ucenici în cele ale
dr. Ion Vicovan, pr. prof. dr. Ioan vieţii în Hristos pe „calea Sfinţilor“
Chirilă, pr. prof. dr. Alexandru şi, în mod special, ne propun un model
Moraru, pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, de creştin, preot, dascăl şi ierarh în
pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, pr. persoana Sfântului Vasile cel Mare.
lector. dr. Cristian Gagu, lect. dr. Prin conţinutul valoros ştiinţific,
Maria Alexandru, pr. Mihăiţă Bratu. prin excelenta formă editorială, „Stu-
Contribuţiile şi studiile teolo- dia Basiliana“ dă un exemplu deo-
gice, liturgice, biblice şi istorice dedi- sebit pentru cercetarea contempo-
cate Sfântului Vasile cel Mare – mare rană, ridicându-se la valoarea şi ni-
ierarh, teolog şi apărător al credinţei, velul publicaţiilor de prestigiu de
mare ascet şi organizator al monahis- oriunde în lume, totodată reluând cu
mului – în aceste trei volume ale edi- o deosebită vigoare o mai veche tra-
ţiei „Studia Basiliana“ aparţin unor diţie a Bisericii, aceea a tiparului ce
eminente personalităţi ale teologiei are conştiinţa istoriei.
240
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
241
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
242
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
243
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
244
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
245
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
246
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
247
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
248
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
249
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
250
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
251
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
252
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
253
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
254
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
256
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
257
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
258
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
CUPRINS
259
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
260