Sfantul Niceta de Remesiana Viaa I Act PDF

VASILE ROJNEAC

SFÂNTUL NICETA DE REMESIANA

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

Referenţi ştiinţifici:

Pr. Prof. univ. dr. Alexandru Moraru
Pr. Prof. univ. dr. Ion Vicovan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROJNEAC, VASILE
Sfântul Niceta de Remesiana: viața și activitatea / Vasile
Rojneac. ‐ Cluj‐Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2017

Conține bibliografie

ISBN 978‐606‐37‐0150‐4

2

© 2017 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate.
Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice
mijloace, fără acordul autorului, este interzisă şi se
pedepseşte conform legii.

Universitatea Babeş‐Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruţa Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj‐Napoca, România
Tel./fax: (+40)‐264‐597.401
E‐mail: editura@editura.ubbcluj.ro
http://www.editura.ubbcluj.ro/

VASILE ROJNEAC

SFÂNTUL
NICETA DE REMESIANA

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ
2017
Apariția acestui volum a fost susţinută financiar
de Companiile SC STUDIUM GREEN și SC MIB PRODCOM SRL,
reprezentate prin DORIN BOB și MANUELA‐PARASCHIVA.

Cuprins
___________________

Introducere ......................................................................................................... 9
1. Motivația alegerii temei de cercetare ..................................................... 9
2. Actualitatea temei ................................................................................... 10
3. Stadiul cercetărilor și bibliografia ........................................................ 11
4. Metoda de cercetare și structura lucrării ............................................. 13

1. Receptarea Sfântului Niceta de Remesiana în istoriografie .................. 17
1.1. Istoriografia străină ............................................................................. 17
1.2. Istoriografia română ............................................................................ 20

2. Viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana ................................ 73
2.1. Izvoare de referință pentru Sfântul Niceta de Remesiana ............. 77
2.2. Tinerețea și educația Sfântului Niceta de Remesiana ..................... 81
2.3. Sfântul Niceta, Episcop de Remesiana ............................................. 85
2.4. Contextul politic și eclesiastic
al Episcopului Niceta de Remesiana ................................................ 88
2.5. Prietenia Sfântului Niceta de Remesiana
cu Paulinus de Nola ......................................................................... 103
2.6. Prima călătorie a Sfântului Niceta la Nola (398) ........................... 108
2.7. A doua călătorie a Sfântului Niceta la Nola (402) ......................... 116
2.8. Ultimele mențiuni cu privire la Niceta de Remesiana ................. 121
5
Sfântul Niceta de Remesiana. Viața și activitatea
3. Operele Sfântului Niceta de Remesiana ................................................. 125
3.1. Istoria transmiterii textelor nicetaniene .......................................... 125
3.2. Operele ................................................................................................ 132
3.2.1. Opere dogmatice ..................................................................... 132
3.2.1.1. Libelli instructionis (Cărticele de învățătură) ......... 132
3.2.1.2. De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus (Despre feluritele numiri
potrivite Domnului nostru Iisus Hristos) ........... 141
3.2.2. Opere liturgice ........................................................................ 143
3.2.2.1. De vigiliis servorum Dei
(Despre privegherile robilor lui Dumnezeu) ...... 143
3.2.2.2. De psalmodiae bono
(Despre folosul cântării psalmilor) ...................... 146
3.2.2.3. Te Deum laudamus
(Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm) ...................... 151
3.2.3. Opere morale ........................................................................... 161
3.2.3.1. Ad virginem lapsam (Către o fecioară căzută) ........ 162
3.2.3.2. Epistola din manuscrisul Corbeiense .................... 164
3.3. Concluzii ............................................................................................. 166
4. Teologia nicetaniană.................................................................................. 169
4.1. Teologia liturgică ............................................................................... 175
4.1.1. Inițierea creștină la Sud de Dunăre
după Sfântul Niceta de Remesiana ...................................... 175
4.1.1.1. Instituția Catehumenatului ..................................... 176
4.1.1.2. Treptele Catehumenatului ...................................... 180
4.1.1.2.1. Treapta catehumenilor ............................ 182
4.1.1.2.2. Treapta aspiranților la nașterea
„din apă și din Duh” .............................. 187
4.1.1.2.3. Treapta neofiților celor născuți
„din apă și din Duh” .............................. 191
6
Cuprins
4.1.2. Ritul privegherii în Episcopia Remesiana ........................... 195
4.1.3. Psalmodia sau muzica bisericească
la Sfântul Niceta de Remesiana ............................................ 204
4.2. Teologia dogmatică ........................................................................... 222
4.2.1. Triadologia la Sfântul Niceta de Remesiana ....................... 224
4.2.1.1. Învățătura despre Dumnezeu‐Tatăl ........................ 230
4.2.1.2. Învățătura despre Dumnezeu Fiul .......................... 234
4.2.1.3. Învățătura despre Dumnezeu Duhul Sfânt ............ 251
4.2.2. Aspecte mariologice
în opera Sfântului Niceta de Remesiana ............................. 265
4.2.3. Aspecte eclesiologice
în opera Sfântului Niceta de Remesiana ............................ 268
4.2.4. Aspecte eshatologice
în opera Sfântului Niceta de Remesiana ............................ 271
4.3. Teologia morală ................................................................................. 275
4.3.1. Sfântul Niceta de Remesiana
și monahismul daco‐roman ................................................. 276
4.3.2. Luptele duhovnicești
și provocările vieții monahale .............................................. 280
4.3.3. Valoarea morală a pocăinței
în Epistola Ad virginem lapsam .............................................. 288
Concluzii ......................................................................................................... 299
Anexă .............................................................................................................. 307
Bibliografie ..................................................................................................... 309
7
Introducere
________________________________________________
1. Motivația alegerii temei de cercetare

L ucrarea cu titlul Sfântul Niceta de Remesiana – Viața și activitatea a
fost realizată în cadrul disciplinei Istoria Bisericii Ortodoxe Române cu
Noțiuni de Paleografie, la îndemnul și sub directa îndrumare a Pr. Prof.
Univ. Dr. Alexandru Moraru și își propune să exploreze, pe cât este cu
putință, personalitatea și opera acestui episcop misionar, care a fost pe
nedrept ignorat de‐a lungul istoriei, dar care merită pe deplin a fi
redescoperit, dat fiind faptul că face parte din pleiada de sfinți daco‐
romani care au activat în spațiul nostru românesc.
Teza de față își propune umplerea unui gol în literatura română de
specialitate prin reconstrucția cronologică a biografiei Sfântului Niceta și
a operelor sale literare, prin care a îmbogățit spațiul teologic daco‐roman
și nu numai, idee sugerată de către îndrumătorul meu de doctorat,
Părintele Profesor Alexandru Moraru. Trebuie să precizez de la început
că cercetarea de față continuă și desăvârșește în mare parte cercetările
efectuate în timpul studiilor mele de masterat, care s‐au finalizat prin
susținerea publică a tezei de disertație pe acest subiect.
Motivul principal pentru care am ales să tratez viaţa şi activitatea
episcopului Niceta de Remesiana a fost acela de a scoate în relief
caracterul liturgic și misionar al teologiei sale, perspectivă care a fost
neglijată total în spațiul teologic românesc, dar care este de mare
importanță pentru cunoașterea vieții duhovnicești a strămoșilor noștri
daco‐romani de la Sud de Dunăre, precum și pentru Istoria Bisericii
Ortodoxe Române.
9
Considerăm cercetările noastre ca pe o datorie și, în același timp, un
prinos de recunoștință față de acest părinte și scriitor bisericesc, care a
rămas în conștiința Bisericii ca unul dintre cei mai mari misionari care a
predicat Evanghelia lui Hristos strămoșilor noștri daco‐romani.

2. Actualitatea temei

Viața și activitatea pastoral‐misionară a episcopului Niceta de
Remesiana reprezintă un demers extrem de dificil pentru orice
cercetător, din cauza puținelor izvoare care au păstrat peste veacuri
amintirea vie a acestui prestigios părinte și scriitor bisericesc de origine
daco‐romană de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al
V‐lea. Deși Sfântului Niceta, în spațiul teologic românesc, i s‐au
consacrat până acum două teze de doctorat și câteva studii de
specialitate, am considerat necesară o nouă abordare, dar dintr‐o altă
perspectivă.
Având în vedere că până în prezent Pr. Prof. Ștefan Alexe a cercetat
viața și activitatea episcopului Niceta din perspectiva ecumenicității
patristice a secolelor IV și V, iar Ovidiu Pop în teza sa de doctorat ne‐a
oferit o analiză substanțială a operelor Sfântului Niceta din punct de
vedere teologic și filologic, abordând teme precum: lexicul nicetanian,
morfologia și sintaxa frazei, și în general probleme legate de limba și
stilul Sfântului Niceta, am considerat că este necesară o abordare a
teologiei nicetaniene, însă de această dată dintr‐o perspectivă liturgică,
dogmatică și morală.
Parcurgând bibliografia de referință, am observat că, până în
prezent, nu s‐a insistat deloc asupra ritualului de inițiere creștin
prezentat de către Sfântul Niceta în lucrarea Libelli instructionis, care a
avut un rol major în răspândirea creștinismului printre strămoșii noștri
daco‐romani de la Sud de Dunăre. Era necesară, așadar, o reconsiderare
a eforturilor depuse de către Sfântul Niceta în acest sens, deoarece în
teologia românească de specialitate s‐a pus mai mult accentul pe aria
10
Introducere
misionară a acestui episcop, iar în ceea ce privește corpusul său de
scrieri, majoritatea cercetătorilor s‐au limitat la o simplă expunere a lor
prin sinteze sau rezumate.
Raportându‐ne la întreaga operă a Sfântului Niceta, am observat că ea
nu este compusă din simple omilii sau cateheze pe care acesta le‐ar fi
rostit în fața credincioșilor săi, ci, privită în ansamblu, opera acestui
scriitor bisericesc este în strânsă legătură cu instituția Catehumenatului și
cu programul de inițiere creștin din spațiul geografic daco‐roman de la
sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea. Iată de ce, o
abordare liturgică asupra operelor sale este binevenită și în același timp
necesară pentru cunoașterea cultului divin public din spațiul daco‐roman.
Totodată, am considerat că este necesară o nouă analiză teologică
asupra reflecțiilor dogmatice expuse de autor în tratatele De ratione fidei,
De Spiritus Sancti potentia și De Symbolo. De asemenea, lucrarea va în‐
cerca să surprindă câteva aspecte legate de monahismul daco‐roman din
timpul vieții și activității misionare a episcopului Niceta de Remesiana,
subiect mai puțin abordat în literatura de specialitate.
Considerăm că viziunea noastră de a delimita teologia nicetaniană
pe cele trei paliere ale teologiei contemporane: liturgică, dogmatică și
morală, va aduce un plus de înțelegere reflecțiilor teologice expuse de
către episcopul Niceta în operele sale și, totodată, perspectiva noastră
este de actualitate în domeniul cercetărilor Istoriei Bisericii.
3. Stadiul cercetărilor și bibliografia
În demersul nostru științific vom încerca să facem apel la cât mai
multe studii de specialitate, atât din istoriografia română, cât și din
istoriografia universală, tocmai pentru a ne face o imagine cât mai clară
asupra modului în care s‐a scris despre Sfântul Niceta până în zilele
noastre.
Pentru elaborarea prezentei lucrări am identificat, în primul rând,
sursele bibliografice străine, respectiv disertațiile academice realizate în
11
spațiul occidental pe această temă. Dintre lucrările de specialitate

folosite cel mai frecvent, amintim de monumentala biografie a
teologului britanic A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His life and works,
Cambridge, 1905, care conține și prima ediție completă a operelor
Sfântului Niceta, valabilă până astăzi, și de disertațiile academice
realizate de către Ernst Hümpel, Nicetas, Bischof von Remesiana, Bonn,
1895 și W. A. Patin, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftssteller und
Theologe, München, 1909. Toate aceste surse au avut în vedere reliefarea
personalității Sfântului Niceta de Remesiana, a ariei sale misionare,
precum și a activității sale didactice în spațiul sud‐dunărean. Desigur,
am utilizat și alte studii de specialitate pe care le vom menționa în
capitolul următor.
Dintre lucrările publicate în limba română, cea mai valoroasă lucrare
este documentata teză de doctorat a Pr. Prof. Alexe Ștefan, Sfântul Niceta
de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V, publicată în
revista Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7‐8, pp. 453‐583, dar și teza de
doctorat a lui Ovidiu Pop, intitulată Contribuții ale lui Niceta de Remesiana
la dezvoltarea literaturii creștine clasice, publicată mai apoi sub titlul Niceta
de Remesiana ‐ Monografie, la Editura Universității din București, în anul
2007. Ambele lucrări au constituit însemnate puncte de referință în
realizarea acestei lucrări, fiindu‐mi de ajutor la realizarea biografiei
Sfântului Niceta, precum și la reconstituirea contextului politic și
eclesiastic în care a activat ca episcop.
Alte surse importante pe care le‐am utilizat frecvent în cercetarea de
față au fost lucrările realizate de Pr. Prof. Ioan Coman, Scriitori bisericești
din epoca străromână, București, 1979 și cele ale lui Mihail Diaconescu,
Antologie de literatură dacoromană. Texte comentate, Ed. Corifeu, București,
2003 și Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999,
pe care le‐am utilizat la analiza operelor acestui părinte și scriitor
bisericesc.
O importantă sursă de documentare au fost studiile științifice
publicate de Aloisiu Ludovic Tăutu, Ioan G. Coman, Mircea Păcurariu,
Ioan Rămureanu, Alexe Ștefan și Ovidiu Pop în diferite reviste teologice,
12
Introducere
precum: Ortodoxia, Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Cultura

Creștină și Vestitorul care, fie că au prezentat viața Sfântului Niceta și
activitatea sa didactico‐catehetică, fie au cuprins părți substanțiale din
operele sale traduse în limba română. Acestea mi‐au fost de un real
ajutor atât în conturarea personalității episcopului Niceta de Remesiana,
cât și în problemele legate de paternitatea operelor sale.
În ceea ce privește utilizarea izvoarelor patristice, am socotit că, într‐o
astfel de cercetare, utilizarea lor este obligatorie și se impune de la bun
început. Astfel, pentru a reliefa personalitatea episcopului Niceta și a
operelor sale teologice, am apelat la izvoarele: Patrologia Greacă şi Patro‐
logia Latină, la colecția patristică românească Părinți și Scriitori Bisericești,
dar și la cele mai recente traduceri patristice apărute la Editura Institu‐
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române sau la Editura
Basilica a Patriarhiei Române. De asemenea, în cercetarea de față am
utilizat și colecția Fontes Historiae Daco‐Romanorum, precum și diferite
Istorii bisericești sau universale, fără de care nu am fi putut avea o
imagine clară asupra vieții și activității misionare a Sfântului Niceta de
Remesiana.

4. Metoda de cercetare și structura lucrării

În ceea ce privește structura compozițională a lucrării se pot distinge
patru capitole mari, cu subcapitolele aferente, fiecare având o tematică
proprie.
Primul capitol, intitulat Receptarea Sfântului Niceta în istoriografia
de specialitate, este împărțit în două subcapitole și urmărește în linii
mari analiza surselor bibliografice despre Sfântul Niceta, atât străine, cât
și din spațiul românesc. În ceea ce privește bibliografia străină, am
identificat un număr de cinci disertații academice consacrate vieții și
activității Sfântului Niceta, toate realizate la prestigioase universități din
Occident, cât și un număr însemnat de studii pe această temă. Pe de altă
parte, din istoriografia românească am consultat un număr de 43 de
13
lucrări și studii de specialitate, începând de la Gheorghe Șincai și
sfârșind cu cele mai noi apariții editoriale pe această temă. Întreaga
bibliografie consultată ne‐a permis să identificăm și să punem accentul
pe unele probleme care nu au fost abordate până acum sau care nu au
trezit interesul cercetătorilor.
Al doilea capitol este alcătuit din opt subcapitole și se concentrează
pe Viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana. Acest capitol
ridică o serie de probleme, care nu pot fi elucidate decât în baza
izvoarelor care fac referire la creștinismul daco‐roman și care ne pun în
legătură cu activitatea pastoral‐misionară a Sfântului Niceta. Problemele
sunt legate de contextul politic și eclesiastic în care a trăit și a activat ca
episcop în eparhia Remesiana, de originea, tinerețea, educația, precum și
de începutul carierei sale eclesiastice, de activitatea didactico‐catehetică
prin care a îmbogățit teologia, de legăturile cu Apusul, mai exact
prietenia sa cu episcopul Paulinus din Nola, precum și de sfârșitul vieții
sale, care până astăzi ne rămâne necunoscut. Toate acestea constituie un
subiect de mare interes pentru teologia contemporană și, mai cu seamă,
pentru creionarea cât mai obiectivă a identității episcopului Niceta de
Remesiana. Tot aici vom insista și asupra ariei misionare a Sfântului
Niceta, subiect ce a generat în istoriografia română, dar și în cea
universală, multe dispute și neînțelegeri între cercetători.
Cel de‐al treilea capitol al lucrării se ocupă cu Operele Sfântului
Niceta de Remesiana, elucidând problema paternității și a manuscriselor
care au păstrat peste veacuri moștenirea literară a episcopului daco‐
roman. În acest sens, ne propunem să realizăm un istoric al transmiterii
textelor nicetaniene, analizând operele acestui părinte și scriitor
bisericesc și identificând diferitele ediții în care s‐au publicat până în
ziua de azi.
Al patrulea capitol al lucrării, intitulat Teologia nicetaniană, este
capitolul care se dorește a fi cel mai consistent din cuprinsul acestei
lucrări și care, totodată, reprezintă noutățile cu care venim în acest
domeniu de specialitate. Pe acest palier, din dorința de a aduce un plus
de înțelegere teologiei Sfântului Niceta, vom recurge la o analiză
14
Introducere
mistagogică și teologică, interpretând opera sa din punct de vedere
liturgic, dogmatic și moral.
Din punct de vedere liturgic vom insista asupra instituției Catehume‐
natului și a ritualului de inițiere creștin din episcopia Remesiana, așa
cum ne este prezentat de către Sfântul Niceta în lucrarea Libelli
instructionis. Totodată, atenția noastră se va îndrepta și asupra ritualului
de priveghere și al psalmodiei, introduse de către Sfântul Niceta în
episcopia Remesiana, întrucât acestea sunt considerate a fi principalele
mijloace folosite de el în lucrarea sa pastoral‐misionară.
Din punct de vedere dogmatic vom expune și analiza reflecțiile
teologice ale episcopului Niceta de Remesiana legate de triadologie,
hristologie, pnevmatologie, mariologie, eclesiologie și de eshatologie,
ținând cont de contextul politic și eclesiastic de atunci. În contextul
acestei abordări vom lua în considerare diferitele erezii prezente în
episcopia Remesiana, dar și actul de combatere a acestora prin misiunea
și opera teologică a episcopului remesian.
Cât privește partea de teologie morală ne propunem să evidențiem
câteva aspecte legate de Taina Pocăinței în spațiul monahal daco‐roman,
plecând de la epistola Ad virginem lapsam a Sfântului Niceta. Tot în acest
palier vom încerca să surprindem câteva aspecte legate de monahismul
daco‐roman din timpul vieții și activității misionare a episcopului Niceta
de Remesiana, subiect mai puțin abordat până acum.
Potrivit metodologiei de cercetare științifică, în elaborarea acestei
lucrări am folosit metoda istorică, metoda descriptivă și cronologică,
metoda comparativă și analitică, precum și metoda geografică, iar în
ceea ce privește sistemul de citare vom folosi normele de redactare
utilizate de revista Studii Teologice a Patriarhiei Române.
15
1. Receptarea
Sfântului Niceta de Remesiana
în istoriografie
_______________________________________________________
1.1. Istoriografia străină
P e plan internațional, Sfântul Niceta de Remesiana s‐a bucurat de

studii serioase și bine documentate, majoritatea bibliografiei
provenind de la teologi și istorici din Spania, Italia, Franța și Germania.
Contribuția acestora a fost decisivă și a avut un rol major în creionarea
identității Sfântului Niceta, chiar și în literatura de specialitate
românească, mai cu seamă în spațiul teologic ortodox, dar și catolic.
Până în prezent, în literatura de specialitate străină există cel puțin
cinci lucrări biografice consacrate în totalitate episcopului Niceta de
Remesiana. Amintim aici, în primul rând, disertația academică a lui
Ernst Hümpel, Nicetas, Bischof von Remesiana1, Bonn, 1895, dar și monu‐
mentala lucrare a teologului britanic A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His
life and works2, Cambridge, 1905, care conține și prima ediție completă a
operelor Sfântului Niceta. Trebuie să amintim apoi de biografia realizată
de W. A. Patin, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftssteller und
Theologe3, München, 1909, precum și de disertațiile academice realizate
1 Niceta, Episcop de Remesiana
2 Niceta de Remesiana. Viața și operele
3 Niceta, Episcop de Remesiana ca scriitor și teolog
17
de Paul Augustinus, Sancti Nicetae Remesiane civitatis episcopi et Romeno‐
rum apostoli vita et doctrina4, Roma, 1934 și Zoran Senjak, Niceta von
Remesiana. Christliche Unterweisung und christliches Leben im spätantiken
Dacien5, Freiburg i. Br., 1975. Toți acești autori au avut în vedere
reliefarea personalității Sfântului Niceta de Remesiana, a ariei sale
misionare, precum și a activității sale didactice în spațiul sud‐dunărean.
În anul 1964 apare o nouă ediție a operelor Sfântului Niceta, însă de
data aceasta mult mai extinsă, îngrijită de Dr. Klaus Gamber, conducăto‐
rul Institutului Liturgic din Regensburg, intitulată Niceta von Remesiana:
Introductio ad competentes, Frühchristliche aus Dacien și publicată în
colecția „Textus Patristici et Liturgici”, quos edidit Institutum Liturgicum
Ratisbonense, Fasc. 1, 2, 5, 7, Verlag Friderich Pustet, Regensburg, 1964,
pe care critica de specialitate o respinge din cauza faptului că editorul îi
atribuie Sfântului Niceta mai multe opere a căror paternitate poate fi
pusă pe seama altor părinți și scriitori bisericești, precum: Ambrozie al
Mediolanului, Ilarie de Pictavium sau Fericitul Augustin6. Cu toate
acestea, considerăm că noua ediție nu trebuie să fie ignorată de către nici
un cercetător avizat.
În anii care au urmat, operele Sfântului Niceta au cunoscut o largă
răspândire, în special în spațiul occidental, fiind traduse din limba latină
în diferite limbi de circulaţie internațională. Amintim aici ediția lui
Calogero Riggi: Niceta di Remesiana, Catechesi preparatorie al battesimo,
Roma, 1985 și pe cea a lui Carmelo Granado: Nicetas de Remesiana,
Catecumenado de adultos, Madrid, 1992, ambele ediții fiind însoțite de câte
un studiu introductiv substanțial. Tot aici amintim și de traducerea în
limba engleză realizată de G. C. Walsh: Writings of Niceta of Remesiana,
publicată în colecția Father of the Church, vol. 7, New York, 1949.
4 Viaţa şi învăţătura Sfântului Niceta, episcopul cetăţii Remesiana şi apostolul românilor
5 Niceta de Remesiana. Îndrumare și viață creștină în Dacia antichității târzii
6 Există și o recenzie a acestei ediții realizată de Haralambie MIHĂESCU, „Niceta von
Remesiana: Introductio ad competentes, Frühchristliche aus Dacien”, în Revue des
Études Sud‐Est Européennes, tom. VII, (1969), nr. 2, pp. 423‐426 (Recenzie).
18
Receptarea Sfântului Niceta de Remesiana în istoriografie
Pe lângă aceste disertații, ediții și traduceri mai noi ale operelor sale,
aspectele legate de viața și activitatea pastoral‐misionară a Sfântului
Niceta au fost subiectul unor noi studii științifice, care încearcă să facă
lumină în acest subiect. Ne vom rezuma numai la menționarea lor,
urmând ca pe parcursul lucrării de față să descoperim noutățile și
concluziile la care au ajuns acești cercetători.
O serie de studii au fost consacrate biografiei Sfântului Niceta, dintre
care amintim pe cele mai importante: C. Riggi, „La figura di Niceta di
Remesiana secondo la biografia Gennadiana”, în Augustinianum, nr. 24,
1948, pp. 189‐200; P. Fabre, S. Paulin de Nola et l′amitié chrétienne, Paris,
1949, pp 221‐231; J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces
danubiennes de l′Empire romain, Paris, 1918, pp. 549‐559; Pietro Ressa,
„Niceta di Remesiana e lʹeresia”, în Classica et Christiana, 2006, nr. 1, pp.
153‐172.
Alte studii s‐au focalizat pe aria misionară, dar și pe legăturile pe
care Sfântul Niceta le‐a avut cu Apusul, mai precis prietenia sa cu
episcopul Paulinus, precum și cele două pelerinaje la Nola: P. H. Blasen,
„Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a Father of the Roma‐
nian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of Massilia and
Ovid”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai, Theologia Catholica, nr. 1‐2,
2012, pp. 39‐49; A. Gattiglia, Paulin de Nole et Nicéta de Rémésiana: voyages
et pèlegrinages de rang élevé, Akten des XII. Internationalen Kongressus für
christliche Archäologie, Bonn 22‐28 September 1991, 2, Münster, 1995, pp.
809‐810; Albert Ovidiu, „Nicetas von Remesiana als «missionar»”, în
Studia Antiqua et Arhaeologica, IX, Iași, nr. 9, 3003, pp. 359‐372; Hagith
Sivan, „Nicetasʹ (of Remesiana) Mission and Stilichoʹs Illyricon
Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în
Revue dʹEtudes Augustinniens et Patristiques, vol. 41, 1995, nr. 1, pp. 81‐86.
Alte studii au fost dedicate operei nicetaniene și au avut drept
obiectiv elucidarea problemelor legate de paternitatea unor opere ale
sale, însă nu au fost neglijate nici aspectele care țin de analiza teologică.
Dintre acestea le vom nominaliza doar pe cele mai importante: Jacques
Zeiller, „Un ancien évêque dʹIllyricum, peut‐être auteur du Te Deum,
19
Saint Niceta de Remesiana”, în Comptes‐rendus des séances de lʹAcadémie des
Inscriptions et Belles‐Lettres, nr. 4‐6, (1942), pp. 357‐358; M. Simonetti, «Sul
”De Spiritus Sancti Potentia” di Niceta de Remesiana e sulle fonti del ”De
Spiritu Sancto” di S. Ambrogio», în MAIA Rivista di Letterature Clasiche 4,
1951, pp. 239‐248; C. Riggi, „Pregare al unisono secondo Niceta di
Remesiana”, în Studia Patristica, XXIII, Leuven, 1989, pp. 162‐170.
1.2. Istoriografia română
În conștiința poporului român Sfântul Niceta de Remesiana rămâne
un deschizător de drum, un om providențial, care, prin eforturile sale, a
contribuit mult la procesul de romanizare și de încreștinare a strămo‐
șilor noștri daco‐romani. Chiar dacă nu există dovezi că și‐a făcut simțită
prezența și la Nord de Dunăre și că este „cel dintâi propovăduitor al
creștinismului la geto‐daco‐romanii din dreapta și din stânga Dunării,
pentru a putea fi numit apostolul daco‐romanilor, în înțelesul strict al
cuvântului...”7, totuși, daco‐romanii de la Nord de Dunăre au putut
beneficia de predica Sfântului Niceta, pentru că Dunărea nu a constituit
niciodată un obstacol pentru populațiile celor două țărmuri8.
În istoriografia română, după cum am mai specificat, Sfântului
Niceta i s‐au consacrat până în prezent două teze de doctorat, ambele
fiind realizate în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București:
prima a Pr. Ștefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea
patristică din secolele IV și V9, sub coordonarea directă a Pr. Prof. Univ. Dr.
Ioan G. Coman, și a doua a lui Ovidiu Pop, Sfântul Niceta de Remesiana‐
Monografie10, sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Eugen Cizek.
7 Ioan RĂMUREANU, „Sinodul de la Sardica din anul 343 importanța lui pentru istoria pătrun‐
derii creștinismului la geto‐daco‐romani, în Studii Teologice, XIV (1962), nr. 3‐4, p. 181.
8 Ioan G. COMAN, „Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXVI (1948), nr. 5‐8, p. 354.
9 Ștefan C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV
și V”, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7‐8, pp. 453‐583.
10 Ovidiu POP, Sfântul Niceta de Remesiana‐Monografie, Ed. Universității din București,
București, 2007, 232 p.
20
În afară de cele două teze de doctorat, începând cu anul 1808 și până
în prezent, numeroși istorici și teologi români au căutat să cuprindă în
lucrări și studii de specialitate viața și activitatea acestui faimos episcop,
pentru ca numele lui să nu fie dat uitării și pentru ca opera sa scrisă într‐
o „latină curată” să poată fi cunoscută și de către noi.
Dintre numele sonore ale istoriografilor români, care s‐au ocupat cu
studiul vieții și operelor Sfântului Niceta de Remesiana, amintim pe:
Gheorghe Șincai, Petru Maior, Filaret Scriban, Nicolae Lascu, Constantin
Erbiceanu, Gherasim Timuș, Ghenadie Enăceanu, Corneliu Daiconovich,
G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu, Vasile Pârvan, Aloisiu Ludovic Tăutu,
Vasile Suciu, Iuliu Maior, Ion Floru, Nicolae Iorga, Nicolae Lupu, Ștefan
Meteș, Nicolae M. Popescu, Constantin C. Giurescu, Ștefan Ciobanu, Ioan
G. Coman, Dionisie M. Pippidi, Mihail Macrea, Nestor Vornicescu, Mircea
Păcurariu, Ioan Rămureanu, Mihail Diaconescu, Dumitru Protase, Ion
Nistor, Traian Diaconescu, Nechita Runcan, Constantin Voicu.
Toți acești istorici și teologi români au dezvoltat până în prezent teme
destul de interesante cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana. Unii leagă
arbitrar activitatea acestui distins prelat de începuturile creștinismului
daco‐roman pe teritoriul țării noastre și susțin un apostolat al Sfântului
Niceta atât la Sud, cât și la Nord de Dunăre, teză care astăzi nu mai stă în
picioare. S‐a abordat doar în treacăt problema ritului de iniţiere al
Sfântului Niceta de Remesiana. Alții s‐au ocupat mai mult cu studiul
operelor sale teologice. În ceea ce privește originea și educația sa, există
încă numeroase opinii divergente în rândul cercetătorilor.
Pentru că Niceta de Remesiana nu este pomenit în Sinaxarul Bisericii
Constantinopolitane, ci doar în Martirologiul Roman, numeroși istoriografi
români au sfârșit prin a‐l confunda pe Niceta al nostru cu Sfântul
Nichita Romanul, menționat în sinaxarele bizantine la data de 15
septembrie sau cu Sfântul Sava Gotul, prăznuit la data de 12 aprilie11.
Credem că eroarea se datorează diverselor forme în care apare numele
11 Mircea PACURARIU, Sfinții daco‐romani și români, Ediția a III‐a, Ed. Trinitas, București,
2007, pp. 43‐48.
21
Sfântului Niceta în istoriografia română, și anume: Nichita de Remesiana
sau Remeziana, Nichita Remezianul sau Remesianul, Nichita Românul,
iar mai nou doar sub forma de Niceta, episcop de Remesiana.
O altă preocupare a istoriografilor români a fost traducerea operei
sale din limba latină în limba română, fie fragmentar, fie aproape
integral, de către Ghenadie Enăceanu, Niculae M. Popescu, Aloisiu
Ludovic Tăutu, Ștefan C. Alexe, Mihail Diaconescu și Ovidiu Pop.
Cu toate acestea, remarcăm că personalitatea Sfântului Niceta de
Remesiana este foarte puțin cunoscută în istoriografia română și că el nu
se bucură de o cinstire potrivit meritelor sale. Abia în anul 1992 Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște trecerea lui oficială în
rândul sfinților și de foarte puţină vreme, în anul 2012, slujba sa a fost
introdusă în cărțile noastre de cult. Dar să vedem acum cum s‐a scris în
istoriografia română despre episcopul daco‐roman Niceta de Remesiana.
Gheorghe Șincai (1754‐1816)
Pentru prima dată în istoriografia română numele Sfântului Niceta
este menționat de marele reprezentant al Școlii Ardelene, Gheorghe
Șincai, în lucrarea sa Cronica Românilor și a mai multor neamuri în cât au
fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora, fără
de ale altora, nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de avtori, în curs de
34 de ani culeasă și după anii de la Nașterea Domnului nostru IS. HS.
alcătuită12, publicată la Buda, începând cu anul 1808. În această valoroasă
lucrare, Gheorghe Șincai menționează la anul 397 numele a doi episcopi
daco‐romani, pentru el „români”, aceștia fiind Teotim I, episcopul
Tomisului, și Nichita, episcopul Remesianei: „Anul 397. Pe vremea
aceasta cei mai vestiți arhierei întră români erau sfinții Theotim și
Nichita”13.
12 Cronica este împărțită în trei volume și inițial a fost scrisă în limba latină, având
următorul titlu: „Rerum spectantium ad Universam gentem daco‐romanam seu valachicam
summaria collectio ex diversis authoribus facta [...] secundum ordinem Chronologicum”.
13 Gheorghe ȘINCAI, Cronica românilor, vol. I, Ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață,
tabel cronologic și note de Manole Neagoe, Ed. Minerva, București, 1978, p. 76.
22
Istoric destoinic și cunoscător desăvârșit al limbii latine, Gheorghe

Șincai va cerceta cu multă acrivie izvoarele care îl menționează pe
episcopul Niceta de Remesiana, citându‐i pe Paulinus de Nola, pe
Ghenadie de Marsilia și pe Jean Bolland. Concluziile la care a ajuns
autorul nostru sunt extrem de importante, făcând lumină atât în ceea ce
privește personalitatea Sfântului Niceta, dar și asupra activității sale
plasată în Dacia Aureliană:
„Așadară, despre sîntul Nichita trebuie știut întâi că a fost episcopul
Remesianei, cetăței Dachiei‐de‐Mișloc, a doua, că a fost om foarte
învățat, a treia, că a fost născut în Remesiana și drept aceea diaoș
român, a patra, voi arăta pre ce neamuri le‐a dumerit și învățat legea
creștinească”14.
Observăm că Gheorghe Șincai nu extinde aria misionară a Sfântului
Niceta la Nord de Dunăre, ci spune că s‐a născut în Remesiana sau
Romațiana, pe care o poziționează geografic în „cetatea Dachiei‐de‐
Mișloc între Nais și muntele Hemului, în partea Dardaniei așezată și
zidită” și că tot acolo a păstorit ca episcop. În ceea ce privește opera
teologică a Sfântului Niceta, Gheorghe Șincai știe de la Ghenadie de
Marsilia că „Nichita, episcopul Remesianei, a scris cu cuvinte netede
șese cărți pentru cei ce vreau să se boteze”, însă lasă să se înţeleagă că nu
le‐a studiat, neștiind în ce limbă au fost scrise, „lătinește sau grecește?”15.
Evident, astăzi acest lucru nu mai reprezintă un mister, deoarece știm că
Sfântul Niceta a scris numai în limba latină, dar cunoștea și limba
greacă. Uitând să arate și care au fost neamurile la care Sfântul Niceta a
propovăduit Evanghelia lui Hristos, Gheorghe Șincai încheie astfel:
„Drept aceea cu cale închid eu că Sfântul Nichita a fost prăsit din partea
coloniei lui Traian, cea de Avrelian trecută de‐a dreapta Dunărei, adecă
a fost prăsit din părinți coțovlahi sau țințari”16.

14 G. ȘINCAI, Cronica românilor, vol. I, p. 76.
23
Petru Maior (1756‐1821)
Un alt reprezentant al Școlii Ardelene, și anume Petru Maior, îl
menționează pe Sfântul Niceta în valoroasa sa lucrare Istoria Besearicei
Românilor, atât a cestor dincoace precum și a celor dincolo de Dunăre.
Întocmită de Petru Maior de Dicio‐Sînmărtin, Protopop și la Înălțatul Crăescul
Consilium Locumtenențiale al Ungariei a cărților revizor, tipărită la Buda, în
anul 1813.
De la Petru Maior aflăm că Sfântul Niceta a fost episcop de
„Romațiana”, iar mai înainte a fost preot în Aquileea17. După Petru
Maior, episcopul Niceta nu a fost întâiul apostol care i‐a încreștinat pe
daco‐romanii de pe ambele maluri ale Dunării. Citindu‐l și el pe
Paulinus de Nola, care pare a fi singurul izvor pe care își bazează
afirmațiile, Petru Maior consideră că Sfântul Niceta a contribuit la
întărirea în credință a daco‐romanilor, pe care el îi numește „români”, și
că toți aceștia, înainte de episcopatul Sfântului Niceta, au fost creștini:
„Iară oare ajutat‐au ceva Sfântul Nichita, fostul mai nainte preot la
Aquilea, după aceaia episcop de Romațiana în Dachia, spre a se întoarce
romanii cei preste Dunăre la credința lui Hristos, nu fără cădinţă ne
putem îndoi. Nice nu se poate vădi aceea cu mărturisirea sfântului
Paulin, episcopului dela Nola, carele cu carmăn safic au cântat laudele
Sfântului Nichita. Pentru că în carmănul acela zice Paulinus, că schithii,
la propovăduirea lui Nichita, se îmblânzesc şi depun piepturile celea
sălbatice, adecă se moae şi se gătesc spre primirea credinţei lui Hristos;
şi varvarii se învaţa a răsuna în gurile lor numele lui Hristos cu inimă
romană; iară dachii, adecă românii şi cei din Dachia Mediterranea şi cei
din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte să audă învăţătura
lui precum şi astăzi creştinii bucuroşi aud învăţăturile ceale pentru
mântuirea sufletului. Deschilinire, zisei, iaste aici întră statul românilor
şi întră statul varvarilor, carii cu propopvăduirea lui Nichita, sau se
gătea a primi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, sau cei de curând
întorşi se învăţa a vărsa rugăciune către Hristos, iară românii creştini
fiind, auzea ceale ce sunt spre a face roduri de viaţă. Şi tocma aceaia ce
se zice, că varvarii se învaţă a răsuna pre Hristos cu inimă romană,
adecă ca şi românii, adeverează, că dachii cari era întru adevăr romani,
17 Petru MAIOR, Istoria Bisericii Românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan
Chindriș, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995, p. 90.
24
nu au fost nici din ceata acelora ce se gătea spre primirea credinţei, nici
dintră aceia ce se învaţă rugăciunile. Drept aceaia din cuvintele lui
Paulinus nu se adeverează vreunii dintră românii cei preste Dunăre să
fi fost întorşi de Sfântul Nichita la credinţa cea creştinească. Mai de a
crede e că românii cei preste Dunăre, fiindcă nu prea multă vreme după
Sfântul Nichita la dânşii multe episcopii era, cum mai sus am însămnat,
toţi înainte de apostolia Sfântului Nichita au fost creştini”18.
Remarcăm din cele expuse mai sus că Petru Maior nu a cunoscut
opera Sfântului Niceta de Remesiana, despre care nu pomenește deloc,
și nici nu cunoaște cele scrise de Ghenadie și de Cassiodor cu privire la
erudiția acestui episcop. Ideea centrală sau concluzia la care ajunge
Petru Maior este că Sfântul Niceta a menținut creștinismul în jurisdicția
episcopiei sale și așa se face că „dachii, adecă românii şi cei din Dachia
Mediterranea şi cei din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte
să audă învăţătura lui precum şi astăzi creştinii bucuroşi aud
învăţăturile ceale pentru mântuirea sufletului”19.
Filaret Scriban (1811‐1873)
Vrednicul de pomenire, episcopul Filaret Scriban a fost un prestigios
profesor și teolog, autor a mai multor lucrări în domeniul teologiei. Între
scrierile sale a lăsat și o Istorie Bisericească a Românilor pe scurtu, apărută
la Iași în anul 1871. În această lucrare îi consacră câteva rânduri și
episcopului „Nichita din Romansian”. Din păcate, domnia sa face grave
confuzii cu privire la identitatea acestui episcop. Autorul consideră că
episcopia „Romansian” trebuie localizată în Dacia Traiană, respectiv în
„orașul Râmnicu” și că, începând cu anul 350, Sfântul Niceta, care a fost
mai înainte prezbiter în Aquileea, va ocupa scaunul episcopal în
Romansian: „El fu mai întâiu presviter în Aguilium, de unde apoi au
fostu strămutat în Romansian și sfințit în episcop pe la 350 adecă pe
timpul Fericitului Ieronim”20.
18 P. MAIOR, Istoria Bisericii Românilor, pp. 90‐91.
19 P. MAIOR, Istoria Bisericii Românilor, p. 91.
20 Filaret SCRIBAN, Istoria bisericească a românilor pe scurtu, Ed. Tipografia Adolf Bermann,
Iași, 1871, p. 14.
25
Interesant este faptul că Filaret Scriban spune că Sfântul Niceta a
ridicat aici patru biserici: în prima se slujea în limba greacă, în a doua
bessii în limba lor națională, în a treia arienii, iar în ultima se afuriseau
duhurile necurate, fără însă a aduce argumente în acest sens21.
Citându‐l pe Ghenadie de Marsilia, susține că Sfântul Niceta a scris
nu șase, ci chiar șapte cărticele cu regulile Botezului și că, imediat după
moartea sa, a fost trecut în rândul sfinților: „Ghenadie în catalogul
scriitorilor bisericești zice că, Nichita a scris șapte cărți mici privitoare la
regulile botezului. Faptele lui cele bune îl făcură a‐l număra în rândul
sfinților”22.
În încheiere, se poate obseva că Filaret Scriban îl confundă pe Niceta
de Remesiana cu Sfântul Nichita Gotul, pomenit de sinaxarele bizantine
la data de 15 septembrie. După domnia sa, Sfântul Niceta s‐ar fi născut
în Dacia Traiană, într‐o familie importantă, a primit educație de la
episcopul got Ulfila, iar mai apoi a suferit moarte martirică sub regele
got Athanaric23. De aici se poate constata faptul că Filaret Scriban îl
socotește pe Niceta de Remesiana unul și același cu Nichita Gotul, a că‐
rui prăznuire e pe data de 15 septembrie, conform sinaxarului bizantin.
Filaret Scriban îl mai aminteşte ca succesor al lui Niceta pe un episcop cu
numele Diogenian24.
Constantin Erbiceanu (1838‐1913)
Istoric, teolog și membru al Academiei Române, Constantin Erbiceanu
îl pomenește pe episcopul Niceta de Remesiana în importanta sa lucrare
Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași,
urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria
Națională și Bisericească a Românilor, apărută la București în anul 1888.
Ca și episcopul Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu îl confundă pe
Niceta de Remesiana cu Sfântul Nichita Romanul și cu Sfântul Sava
21 F. SCRIBAN, Istoria bisericească a românilor…, pp. 14‐15.
22 F. SCRIBAN, Istoria bisericească a românilor…, p. 15.
23 F. SCRIBAN, Istoria bisericească a românilor..., p. 15.
24 F. SCRIBAN, Istoria bisericească a românilor…, p. 15.
26
Gotul. Domnia sa susține că Sfântul Niceta a fost de origine din neamul
goților, că a trăit pe vremea marelui împărat Constantin, pe la anul 330,
și că a răspândit creștinismul la Nord de Dunăre, devenind astfel
apostolul acestora: „Acesta‐i de neamul Goților ce se află dincolo de
fluviul Dunării [...] și a trăit pe timpul marelui Constantin la 330. A fost
educat în legea creștină de Macarie, arhiereul locului aceluia. Fiind
Nichita plin de piositate și religiozitate, devotat apărător și aprig spriji‐
nitor al ideilor creștine, prin aceste calități a răspândit cu repeziciune
creștinismul între cei de un neam cu el, precum și între locuitorii acelei
țări, devenind astfel predicatorul și Apostolul acestora”25.
După Constantin Erbiceanu, apostolatul Sfântului Niceta s‐a
desfășurat în Moldova și Valahia de astăzi și tot el ar fi înființat
„Episcopia Daco‐Română la Milcov” în cuprinsul căreia funcționau și
patru mânăstiri26. Tot în această lucrare, Constantin Erbiceanu ține să
precizeze că Sfântul Nichita Martirul a fost ars de viu de către regele
Athanaric, refuzând să se lepede de credința în Iisus Hristos: „Sfântul
Nichita continuând predica sa a fost prins de către partida lui Atanaric și
constrâns a renunța la credința în Christos; dar sfântul n‐a voit, pentru
care a fost supus muncilor martirice. Fiind aruncat în foc, împreună cu
alți coreligionari și discipoli de ai lui, și‐a terminat astfel viața”27.
Din cele expuse mai sus, se poate constata confuzia pe care
Constantin Erbiceanu o face cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana,
despre al cărui sfârșit nu cunoaștem nimic, nici măcar anul morții sale.
Este limpede că domnia sa se referă aici la martiriul Sfântului Nichita
Gotul, consemnat la data de 15 septembrie în sinaxarele bizantine28. Mai
mult, Constantin Erbiceanu consideră că Sfântul Niceta a predicat
Evanghelia în ambele Dacii „et uterque Dacus” și că Paulinus de Nola în
25 Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane
din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria Națională
și Bisericească a Românilor, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1888, p. XVIII.
26 C. ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei…, p. XIX.
27 C. ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei…, p. XVIII.
28 Mineiul pe Septembrie, Ediția a V‐a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1984, p. 193.
27
Carmen XVII scrie pe larg despre meritele sale și mai ales despre
martiriul său: „Respectiv de activitatea religioasă a Sfântului Nichita,
iată numai ce ni s‐a putut conserva: Episcopul Paulin de Nolandia
[Nola] în o poemă safică cântă meritele sale și martirismul său în
latinește. Se susține cu multă probabilitate că Nichita fiind român a
predicat Evangheliul în ambele Dacii – et uterque Dacus”29.
Însă Paulinus de Nola în Carmen XVII face referire la Episcopul
Niceta de Remesiana și la activitatea învățătorească pe care a desfășurat‐
o în Dacia Aureliană, unde era poziționată și episcopia sa. Nicăieri în
cele 340 de versuri care alcătuiesc Carmen XVIII, Paulinus de Nola nu
vorbește despre sfârșitul Sfântului Niceta sau despre un martiriu al său,
de unde putem deduce că regretatul Constantin Erbiceanu nu a parcurs
întregul poem al lui Paulinus și așa se explică confuzia pe care o face cu
privire la cei doi sfinți menționați.
Gherasim Timuș (1849‐1911)
Cele mai precise informații cu privire la Niceta de Remesiana le
aflăm de la episcopul Argeșului, Gherasim Timuș. Preasfinția Sa publică
la București, în anul 1898, un Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt
Viețile Sfinților, lucrare cuprinzătoare și extrem de valoroasă, spre folosul
preoților, teologilor și al credincioșilor.
Patrolog renumit, Gherasim Timuș precizează că Sfântul Niceta s‐a
născut în Remesiana și că tot aici a păstorit în calitate de episcop,
predicând Evanghelia lui Hristos dacilor, bessilor, sciților, geților și
goților: „Sfântul Nichita, născut la Remesiana în țara Dacilor, a fost făcut
episcop în orașul său natal, și desfășură un zel cu adevărat apostolic în
exercițiul augustelor sale funcțiuni. [...] Silințele zelului său se întinseră
până la goți, sciți, geți și bessi, popoare sălbatice pe care le căuta
dragostea sa prin munții Rifei”30.
29 C. ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei..., p. XVIII.
30 Gherasim TIMUŞ, Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, Ed. Tipografia
Cărților Bisericești, București, 1898, p. 607.
28
Gherasim Timuș amintește și despre prietenia Sfântului Niceta cu

Paulinus de Nola, precum și de cele două vizite pe care acesta le‐a făcut
la Roma, respectiv la Nola. Prima vizită o plasează în anul 39731, iar
următoarea la o diferență de patru ani32. În ceea ce privește scopul celor
două vizite ale lui Niceta la Roma, autorul este de părere că ori a avut de
rezolvat probleme bisericești în legătură cu episcopia sa, ori vizitele sale
au fost simple pelerinaje la moaștele Sfinților Apostoli și ale Sfântului
Felix de Nola.
De remarcat este faptul că Gherasim Timuș scrie despre Sfântul
Niceta în lumina izvoarelor. În acest sens el cunoaște câte ceva și despre
opera, pe care Sfântul Niceta a lăsat‐o și pe care au apreciat‐o Ghenadie
de Marsilia și istoricul bisericesc Cassiodor în scrierile lor33. Mai puțin
credibilă este precizarea cu privire la ziua morții Sfântului Niceta, la
data de 22 iunie, potrivit Martirologiilor. Cu toate acestea, vrednicul de
pomenire, episcopul Gherasim Timuș reușește în puține rânduri să
realizeze o biografie extrem de complexă a Sfântului Niceta de
Remesiana și aceasta în lumina izvoarelor care vorbesc despre el.

Corneliu Daiconovich (1859‐1923)
Corneliu Daiconovich, redactorul principal al Enciclopediei române,
scrie și el câteva lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana, dar într‐un
mod cu totul eronat. Făcând referire la Episcopia Milcoviei (Episcopia
Cumaniei), consideră că aceasta a fost întemeiată de către Sfântul Niceta
în secolul V: „Milcovia, episcopie catolică, este de origine foarte veche,
se zice chiar fondată de către Sfântul Niceta în secolul V”34.
31 În conformitate cu stadiul actual al cercetărilor, cele două vizite ale lui Niceta sunt
plasate între anii 398 și 402. Despre prima și a doua vizită a Sfântului Nichita la Nola
și despre pelerinajul la moaștele Sfântului Felix, recomandăm un studiu amănunțit al
lui Gherasim TIMUȘ, „Paulin de Nola”, în Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892), nr. 6,
pp. 453‐473.
32 G. TIMUȘ, Dicționar aghiografic…, p. 608.
33 G. TIMUȘ, Dicționar aghiografic..., p. 608.
34 Corneliu DAICONOVICH, Enciclopedia română, vol. III, Ed. și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu,
1904, p. 279.
29
Mai apoi, când tratează chiar despre Sfântul Niceta, spune că a pre‐
dicat Evanghelia prin părțile Munteniei și Moldovei, fiind „apostolul”
bessilor, al sciților, al goților și al dacilor și, într‐un mod cu totul eronat,
îl consideră pe Sfântul Niceta chiar întemeietor al Episcopiei Argeșului:
„Niceta Sfântul, episcop, zis apostolul bessilor, goților, sciților și dacilor,
fiindcă le‐a predicat evanghelia prin părțile Munteniei și Moldovei.
Despre el se zice că ar fi înființat episcopiile Argeșului și a Milcovului”35.
Ca și alți predecesori ai săi, Corneliu Daiconovich îl confundă total pe
Niceta de Remesiana cu Sfântul Nichita Romanul sau cu Sava Gotul,
făcând precizarea că a fost ars de viu pe la anul 372 din porunca regelui
Athanaric și că Biserica îl prăznuiește la data de 15 septembrie36.
Gheorghe M. Ionescu (1859‐1913)
Gheorghe M. Ionescu, licențiat în Teologie și Litere, este autorul unui
manual de Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678 p. Christ.,
apărut la București în anul 1906, manual în care evidențiază personali‐
tatea și activitatea misionară a Episcopului „Nichita de Remeziana”.
Domnia sa face o distincție clară între Episcopul Niceta și Sfântul
Nichita Romanul37.
După G. M. Ionescu, Episcopul Niceta „s‐a născut în Dacia Aureli‐
ană, și anume în Remesiana, cetate a Daciei Mediterranee” și a fost
inițiat în credința creștină de către „Teofil, episcopul Mitropoliei
Gotihiei”38, afirmație cu totul eronată. După ce ne spune că Niceta a fost
episcop de Remesiana, G. M. Ionescu consideră că activitatea apostolică
a Sfântului Niceta s‐a desfășurat printre goții, sciții, geții și bessii din
ambele Dacii, înțelegând prin expresia lui Paulinus „uterque Dacus”, atât
Dacia Traiană, cât și cea Aureliană: „Versetul este clar ca lumina zilei și
nu se mai poate admite și altă interpretare, cum s‐a înțeles până acum,
35 C. DAICONOVICH, Enciclopedia română, vol. III, p. 401.
36 C. DAICONOVICH, Enciclopedia română, vol. III, p. 401.
37 Gheorghe M. IONESCU, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678, p. Christ.,
vol. I, Ed. Universala, București, 1906, pp. 281‐282.
38 G. M. IONESCU, Istoria Bisericii Românilor..., p. 282.
30
că prin «uterque Dacus» trebuia să înțelegem pe dacii din cea Aureliană
cât și din cea Traiană, și ca dovadă la aceasta avem că Sfântul Nechita,
ridicat fiind de către dascălul său episcopul Tomei (al Gothiei) la rangul
de episcop al Remesianei, nu s‐a mulțumit cu activitatea administra‐
țiunei eparhiale, ci, după exemplul dascălului său și după datinile
timpului și‐a pus ca scop a se ocupa cu predica, și pentru aceasta s‐a dus
și în Dacia Traiană, unde pe acele timpuri erau relativ, mulți păgâni
dintre barbari”39.
Într‐un mod cu totul tendențios, autorul susține că activitatea
desfășurată de episcopul Niceta în Dacia Traiană a fost posibilă „cu
știrea și cu aprobarea papei”, însă ca mai apoi, tot domnia sa să ne
explice și motivul: „Căci șefii creștinătății, din timpuri, se întreceau cari
mai de cari să atragă în partea lor pe popoarele de la Dunăre și, odată
convertite, să le hirotonească și episcopi, și de care urma să atârne întru
cele spirituale”40.
Nicolae Dobrescu (1874‐1914)
Nicolae Dobrescu, istoric, teolog și membru al Academiei Române,
scrie foarte puțin despre Sfântul Niceta de Remesiana. Probabil lipsa
izvoarelor în acest sens l‐a determinat să fie destul de reținut față de
acest subiect. Totuși, în conferința cu tema Introducerea creștinismului la
Români, susținută la Vălenii de Munte în anul 1909, îl pomenește pe
„Sfântul Nichita de Remesiana” ca fiind unul din misionarii care au
răspândit creștinismul în părțile dunărene, notând între paranteze
orașul roman Niș: „De pe vremea stăpânirii hunilor, în părțile noastre se
cunosc chiar și niște misionari creștini, care și‐au cîștigat merite, pentru
răspândirea creștinismului în părțile dunărene. Astfel este Sfântul
Nichita de Remesiana (Niș)”41.
39 G. M. IONESCU, Istoria Bisericii Românilor..., pp. 284‐285.
40 G. M. IONESCU, Istoria Bisericii Românilor..., p. 294.
41 Nicolae DOBRESCU, „Introducerea creștinismului la Români”, în vol. Cursurile de vară
din Vălenii de Munte, II (1909), Vălenii de Munte, 1910, p. 115.
31
Nu știm de ce Nicolae Dobrescu a menționat alături de Remesiana și
orașul roman Niș, sau mai corect Naissus, care într‐adevăr se afla în
apropiere de Remesiana, unde era scaunul episcopal al Sfântului Niceta,
însă suntem convinși că prin aceasta a vrut să scoată în evidenţă aria
misionară a acestui episcop. Dar, pe de altă parte, această menționare ne
poate sugera că autorul nu susținea un apostolat al Sfântului Niceta și la
Nord de Dunăre, chiar dacă nu s‐a exprimat în acest sens, fiindcă
ambele orașe erau poziționate geografic la Sud de Dunăre.
Vasile Pârvan (1882‐1927)
Începând cu anul 1911, istoriografia română se va îmbogăți cu o
lucrare inedită, care abordează foarte succint originile creștinismului
daco‐roman atât la Sud, cât și la Nord de Dunăre. Este vorba de celebra
lucrare Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco‐roman a tânărului
istoric și arheolog Vasile Pârvan. Această lucrare a fost primită cu mult
entuziasm și admirație de către specialiștii români atât istorici, cât și
teologi, primind acreditare chiar și din partea marelui istoric Alexandru
Xenopol, care precizează în recenzia sa următoarele: „Sub acest titlu
modest, tânărul istoric ne dă o lucrare aproape deplină asupra originii
creștinismului latin la români. Este fără îndoială cea mai bună
contribuție la luminarea acestei grele probleme, care până acuma a fost
atinsă la noi mai cu seamă de teologi neîndestulător pregătiți și ca
erudiție și ca metodă, pentru o asemenea întreprindere”42.
Lucrarea la care facem referire este una extrem de valoroasă pentru
cercetarea noastră, deoarece ea face referire și la episcopul Niceta de
Remesiana, pe care Vasile Pârvan îl numește „apostolul daco‐romanilor, din
dreapta și din stânga Dunării”43. Prin această afirmație, autorul nostru va
susține un apostolat al Sfântului Niceta nu numai la Sud de Dunăre, respec‐
tiv în Remesiana, unde era episcopia sa (în Dacia Mediterranea), ci și la
42 Alexandru D. XENOPOL, „Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului
daco‐roman”, în Noua Revistă Română. Politica, Literatura, Știința și Artă, vol. 10, nr.
1/1911, p. 2 (Recenzie).
43 V. PÂRVAN, Contribuții epigrafice..., p. 171.
32
Nord de Dunăre, în Dacia Traiană: „În fosta Dacie a lui Traian, propovă‐
duia însă pe la anul 390 episcopul latin al Remesianei, Sfântul Nicetas”44.
Cercetând amănunțit despre viața bisericească din Illyricum, Vasile
Pârvan constată că după anul 325, la Sud de Dunăre, respectiv în Moesia
superioară, existau cel puțin patru episcopii: în Naissus, în Serdica, în
Pautalia și în Remesiana, unde a păstorit între anii 380‐420, episcopul
Nicetas și mai apoi, pe la anul 449 un nou episcop pe nume Diogenia‐
nus45. Tot cu referire la Episcopul Nicetas, Vasile Pârvan îl caracterizează
ca fiind un om foarte învățat, care avea legături cu Apusul, respectiv cu
Episcopul Paulinus din Nola, pe care îl va vizita de două ori între anii
398 și 402 și de la care deținem informații cu privire la apostolatul
Sfântului Niceta46.
Dar să vedem pe ce se baza Vasile Pârvan când susținea un apostolat
al Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre! Analizând poemul XVII47 al lui
Paulinus de Nola, Vasile Pârvan constată că activitatea de evanghelizare
a Sfântului Niceta s‐a îndreptat către numeroasele triburi barbare, ale
bessilor, dacilor, sciților și ale goților48, a căror poziționare geografică o
interpretează astfel: „Barbarii de care vorbește aici Paulinus, «plaga tota
Borrae», ne sunt cu toții bine cunoscuți: «dacii» păgâni din cele două
Dacii de la Sudul Dunării, «goții» de pe ambele maluri, și «sciții» din
Nordul Dunării; căci, în ce privește pe goți, nu putea fi vorba numai de
cei așezați în Imperiu, care aveau locuințe statornice cu deosebire în
Pannonia unde Nicetas n‐a predicat, ori în Moesia inferioară, unde, mai
ales, aceștia erau încreștinați încă demult, sau, în sfârșit, în Tracia, ci
trebuie să înțelegem pe goții din Dacia ripensă ori mai ales pe cei din
vecinătatea ei, adică în Nordul Dunării. În ce privește pe sciți, aceștia,
potrivit uzului limbii literare a vremii, sunt pur și simplu locuitorii
vechii Dacii între Tisa și Nistru”49.
44 V. PÂRVAN, Contribuții epigrafice..., pp. 73; 167.
45 V. PÂRVAN, Contribuții epigrafice..., pp. 48‐51.
47 Sunt citate versurile 201‐208 și 245‐252.
49 V. PÂRVAN, Contribuții epigrafice..., p. 166 și notele 746; 747; 748; 749; 754.
33
Dar această interpretare avea să fie contestată mai apoi de istoricul
Nicolae Iorga, care consideră că Vasile Pârvan a exagerat cu privire la
aria misionară a Sfântului Niceta, fără însă a da explicații în acest sens50
și, ulterior, în anul 1958, de către arheologul Dionisie M. Pippidi, care
consideră că Sfântul Niceta și‐a desfășurat activitatea numai la Sud de
Dunăre, în împrejurimile Remesianei, argumentând astfel: „În ce fel
titularul unei eparhii atât de puțin însemnate ca Remesiana ar fi putut,
oricât de mari i‐ar fi fost meritele, să exercite o influență de felul aceleia
ce i se atribuie atât de departe de scaunul său episcopal și în ținuturi
asupra cărora de multe zeci de ani păstoreau episcopi ale căror reședințe
ne sunt cunoscute și ale căror nume ne‐au fost și ele transmise?”51.
Cu toate acestea, teza apostolatului Sfântului Niceta și la Nord de
Dunăre a fost răspândită mai apoi de către majoritatea istoriografilor
români și introdusă în manualele de specialitate, după cum vom vedea
pe parcursul acestui capitol.
Revenind însă la autorul nostru, trebuie să remarcăm că informațiile
cuprinse în lucrarea sa cu privire la Episcopul Niceta sunt extrem de
valoroase și chiar originale. Tânărul arheolog și istoric Vasile Pârvan
apelează la izvoare pe care le interpretează cât se poate de corect și,
chiar dacă teza domniei sale nu se mai poate susține azi, totuși, în
istoriografia română lucrarea sa rămâne un punct de referință destul de
obiectiv pentru cercetători. De la dânsul ne‐a rămas cel mai frumos
tablou ce înfățișează activitatea acestui venerabil episcop:
„Acesta e dară apostolul Daco‐Romanilor: din dreapta și din stânga
Dunării. Un strălucit reprezentant nu numai al Bisericii latine din
Illyricum, ci al întregii Biserici Romane. Un bărbat venerabil și învățat,
pe care Sfântul Paulinus îl numește învățătorul și părintele său: magister
et pater, un neînfricoșat misionar al credinței creștine printre barbari, un
scriitor bisericesc deosebit de prețuit, pentru claritatea gândirii ca și
pentru frumusețea neîmpodobită a limbii sale latine, un sfânt, primit
50 Nicolae IORGA, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, pp. 104‐105.
51 Dionisie M. PIPPIDI, Niceta din Remesiana și originile creștinismului daco‐roman, în vol.
Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ediția a II‐a, Ed. Științifică, București,
1967, p. 508.
34
îndată după moarte în calendarul Bisericii apusene, dar pentru noi, mai
mult și mai presus ca toate, un romanizator al nostru, și prin creștinism,
un reînnoitor în forme eterne a tradiției curate, romano‐italice, la
Dunărea de Jos”52.
Aloisiu Ludovic Tăutu (1895‐1981)
După Vasile Pârvan, cel mai important istoric român care se ocupă
foarte serios cu studiul vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana
este Aloisiu Ludovic Tăutu. Canonic, istoric, teolog și preot greco‐catolic
hirotonit la Roma, acest prestigios cercetător lasă istoriografiei române
pagini de o valoare inestimabilă. Între anii 1924‐1926 va publica în
revistele românești de specialitate (Cultura Creștină și Vestitorul) o serie
de studii cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana.
În anul 1924 publică, în revista Cultura Creștină, un studiu substan‐
țial intitulat Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră, în care
detaliază opiniile unor scriitori români cu privire la Sfântul Nichita. Sunt
citați istorici, arheologi, teologi și preoți, precum: Gheorghe Șincai, Petru
Maior, Ioan Lupaș, Filaret Scriban, Nicolae Lascu, Constantin Erbiceanu,
Gherasim Timuș, G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu și Vasile Pârvan,
fiecare cu lucrările lor53. Scopul alcătuirii acestui studiu a fost acela de a
corecta unele greșeli făcute de istoriografii români cu privire la Sfântul
Niceta, dar și combaterea apostolatului său la Nord de Dunăre, ipoteză
lansată de Vasile Pârvan în anul 1911. Redăm un scurt fragment cu
concluziile la care a ajuns acest cercetător:
„Un atare apostolat de încreștinare a Sfântului Nichita între daco‐
romanii din Dacia Traiană, mai e neverosimil și greu de admis, și din
următoarele considerațiuni: Distanța enormă, la care se afla sediul său
episcopal. [...] Cum s‐ar putea concepe o activitate mai îndelungată și
stabilă de la o așa distanță și în regiuni așa expuse? Unui apostolat
stabil nord‐dunărean al Sfântului Nichita se mai opune și faptul, că
între Remesiana și Dacia mai erau multe episcopate, a căror titulari încă
53 Aloisiu Ludovic TĂUTU, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”, în Cul‐
tura Creștină, XIII (1924), nr. 4, pp. 105‐114; A. L. TĂUTU, „Sfântul Nichita Remesianul
în istoriografia noastră”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 5, pp. 139‐147.
35
se vor fi ambiționat să predice cuvântul Evangheliei provincialilor de la
stânga Dunării. Episcopate erau la: Sirmium, Singidunum, Viminacium,
Aquae, Ratiaria, Castra‐Martiș, Norreum‐Margi, Iscus, ca să nu numim
decât pe cele din Moesia Superioară și Dacia Ripensă, dintre care
Naissus și Ratiaria chiar cu drepturi Metropolitane. Un argument
decisiv se poate găsi și în faptul că, în toate operele lui, cunoscute nouă
în număr destul de frumos, nu găsim nici o urmă din acele cuvinte
creștine declarate de domnul Pârvan ca specific nord‐dunărene54.
Munca acestui neobosit cărturar nu se rezumă doar la atât. Între anii
1924 și 1929 va traduce, pentru prima dată în limba română, una dintre
cele mai frumoase omilii ale Sfântului Niceta de Remesiana, și anume:
De diversis appellationibus55, iar în anul 1926 tratatul Despre credință56. Între
anii 1928‐1929 va continua cu următoarele opuscule: Despre Simbolul
credinții57, Despre privegherile slugilor lui Dumnezeu58 și Despre folosul
cântării59. După știința noastră, aceste opuscule au fost primele traduceri
în limba română din cuprinsul operei Sfântului Niceta. De o mare
importanță pentru A. L. Tăutu a fost și analiza izvoarelor sau a mărtu‐
riilor istorice ce consemnează viața și activitatea pastorală a episcopului
Niceta. În acest sens, publică, în anul 1925, în revista Cultura Creștină, un
nou studiu, intitulat Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita
Remezianul, în care sunt citați Paulinus de Nola și Ghenadie de Marsilia
ca biografi ai Sfântului Niceta60.
54 A. L. TĂUTU, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia...”, pp. 141‐146.
55 A. L. TĂUTU, „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la moartea lui, De diversis
appellationibus ”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 170‐177.
56 A. L. TĂUTU, „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință”, în Vestitorul, II (1926), nr. 12,
pp. 4‐7.
57 A. L. TĂUTU, „Nichita Remesianul, Despre Simbolul credinții”, în Vestitorul, IV (1928), nr. 23,
pp. 5‐7.
58 A. L. TĂUTU, „Nichita Remesianul, Despre privegherile slugilor lui Dumnezeu”, în Vestito‐
rul, IV (1928), nr. 24, pp. 8‐11.
59 A. L. TĂUTU, „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (I)”, în Vestitorul, V (1929), nr. 1,
pp. 6‐8; A. L. TĂUTU, „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (II)”, în Vestitorul, V
(1929), nr. 2, pp. 7‐8.
60 A. L. TĂUTU, „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita Remezianul (I)”, în Cultura
Creștină, XIV (1925), nr. 9, pp. 322‐326; A. L. TĂUTU, „Izvoare de mâna întîi despre
Sfântul Nichita Remezianul (II)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 10, pp. 377‐382.
36
Tot de la acest autor ne‐a rămas și o frumoasă descriere a întregii
opere a Sfântului Niceta de Remesiana, publicată în revista Vestitorul din
anul 1925, autorul atribuindu‐i Sfântului Niceta următoarele lucrări:
„Avem de la el o prea frumoasă predică «Despre numirile din Scriptură
a lui Iisus Hristos», pe care le explică dogmatic și le aplică apoi moral
sufletelor celor ce‐l ascultau. A doua lucrare ce ne‐a rămas de la Sfântul
Niceta este o disertație «Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos» împo‐
triva arienilor. Un interesant studiu al Sfântului Niceta e și cel «Despre
Spiritul Sfânt», din care se vede până la ce subtilități au ajuns discuțiile
teologice pe acea vreme. Cea mai importantă lucrare a Sfântului Niceta
este cea «Despre Simbolul credinței – Credeu». Alte două lucrări intere‐
sante ale Sfântului Niceta sunt «Despre priveghere» și «Despre cântarea
bisericească». Tot în această ordine de idei mulți aduc, și nu fără temei,
pe Sfântul Niceta în legătură cu celebrul imn atribuit pe nedrept
Sfântului Ambrozie și Sfântului Augustin, «Te Deum laudamus», imn
cântat de toată suflarea creștină. O predică foarte impresionantă e și cea
«Despre căderea unei fecioare dedicate Domnului», atribuită, desigur,
Sfântului Niceta”61.
Trebuie să remarcăm că, imediat după Vasile Pârvan, Aloisiu Ludovic
Tăutu se numără printre puținii cercetători români care au oferit
istoriografiei române studii serioase și bine documentate cu privire la
viața și activitatea pastoral‐misionară a Sfântului Niceta de Remesiana.
Eusebiu Popovici (1838‐1922)
Eusebiu Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți,
scrie foarte puține lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana. În Istoria
Bisericească Universală și Statistică Bisericească, vol. II, amintește doar atât:
„Nechita, episcop de Remesiana în Dacia (Bela Palanca, în Serbia), mort
poate după 414; el a scris instrucțiuni dogmatice, apoi probabil și
61 A. L. TĂUTU, „Sfântul Nichita Remezianul, apostolul latinității noastre”, în Vestitorul, I
(1925), nr. 12, pp. 2‐4. Întreaga opera a Sfântului Niceta de Remesiana a fost mai apoi
tradusă de autorul nostru și publicată în anul 1995 într‐un volum omagial: A. L.
TĂUTU, Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos ′94, Oradea, 1995, 147 p.
37
doxologia «Te Deum laudamus»; în sfârșit, amicul său Paulin, episcop
de Nola (†431), care a scris poezii religioase și epistole”62.
Vasile Suciu (1873‐1935)
Un alt reprezentant al Bisericii Greco‐Catolice din România, și
anume Vasile Suciu, Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și Mitropolit al
Bisericii Române Unite cu Roma, ne oferă câteva informații cu privire la
Sfântul Niceta de Remesiana în manualul său de Teologie Dogmatică
Fundamentală, secțiunea Tradițiunea și Biserica, tipărit la Blaj în anul 1927.
Preasfinția Sa îl consideră pe Sfântul Niceta „un încreștinător al
românilor din Nordul Dunării”63, un bărbat venerabil și învățat, de
origine daco‐roman, care a activat ca episcop la sfârșitul secolului al IV‐lea
în Remesiana, predicând Evanghelia în limba latină, bessilor și sciților.
Cu privire la activitatea misionară a lui Niceta autorul notează
următoarele: „Un alt încreștinător al românilor (sec. IV) din Nordul
Dunării și acesta mai mult decât alții al nostru, e Sfântul Nicetas,
episcopul Remesianei, lângă Niș în Serbia. Activitatea Sfântului Niceta
episcopul e cunoscută din scrisorile și poemele Sfântului Paulin,
episcopul din Nola (în Campania, Italia). El era de origine daco‐romană.
A predicat bessilor și sciților. Limba de predicare a Sfântului Niceta
Remesianul a fost cea latină, în care a scris și opuscule, în număr de 6,
pentru cei ce se pregăteau la Botez. Era un bărbat venerabil și învățat.
Avea legături strânse cu cultura romană. În două rânduri, la 389 și 402, a
mers să viziteze pe prietenul său Sfântul Paulin, episcopul din Nola.
Deși reședința Sfântului Niceta era în ținutul de jos de Dunăre, totuși el
avea legături și cu ținutul din stânga Dunării. Deci, episcopul din
Remesiana putea să evanghelizeze popoarele din Nordul Dunării. Și, el
le‐a și predicat. Pentru că altă populație de limbă latină, care să se
încreștineze pe la sfârșitul veacului al IV‐lea și pe la începutul veacului
62 Eusebiu POPOVICI, Istoria Bisericească Universală și Statistică Bisericească, Traducere de Ata‐
nasie Mironescu, Ediția a II‐a, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1926, p. 200.
63 Vasile SUCIU, Teologia Dogmatică Fundamentală. Tradițiunea și Biserica, Ediția a II‐a, vol.
II, Ed. Tipografia Seminarului Greco‐Catolic, Blaj, 1927, p. 248.
38
al V‐lea nu era, în apropierea Dunării, afară de daco‐romanii din Dacia
Traiană. Căci populația din Illyricum, care întreagă era latină, era deja
încreștinată, după cum dovedesc numeroasele episcopate de pe acel
timp, din dreapta Dunării”64.

Iuliu Maior (1886‐1945)
Iuliu Maior, preot greco‐catolic și ziarist, publică în anul 1928 în
revista Unirea Poporului un articol destul de tendențios pentru Ortodoxia
românească şi istoria ei, dar favorabil pentru Biserica Greco‐Catolică din
România. Domnia sa vrea să dovedească faptul că românii au primit
creștinismul direct de la Roma, prin misionari, precum: episcopul
Ulfilas, apostolul Goților și prin Nicetas, episcopul Remesianei, despre
care afirmă următoarele: „Alt încreștinător al Românilor, care locuia în
partea de miazănoapte a Dunării, a fost Sfântul Nicetas, episcopul
Remesianei, lângă Niș, în Serbia. Acest episcop Nicetas era mare prieten
cu sfântul Paulin din Nola (Italia). De aceea l‐a și cercetat de două ori,
chiar la Nola, mai întâi la anul 398, iar a doua oară la anul 402. Sfântul
Paulin a și scris despre Sfântul Nicetas, și din scrierile lui știm că Sfântul
Nicetas a predicat latinește, și încă în nordul Dunării. Este sigur că mai
cu seamă el ne‐a încreștinat pe noi, românii”65.
Mai apoi, după ce răstălmăcește câteva argumente preluate de la
Vasile Pârvan și Nicolae Dobrescu, ajunge la concluzia că „legea noastră
strămoșească a fost cea romano‐catolică”, domnia sa neținând seama că,
în secolele IV și V, nu se poate vorbi de Biserica Romano‐Catolică sau
Ortodoxă, ci de «Sfânta Biserică Universală/Catolică», despre care
amintește în scrierile sale chiar și Sfântul Niceta. Însă, părintele Iuliu
Maior concluzionează: „Iată așadară că doi învățați de seamă, Dr. Vasile
Pârvan și Dr. Nicolae Dobrescu, amândoi ortodocși, susțin că legea
noastră strămoșească a fost cea romano‐catolică, și că fără să știm și fără
să voim noi, în veacul al zecelea ne‐am trezit deodată ortodocși”66.
64 V. SUCIU, Teologia Dogmatică Fundamentală..., vol. II, pp. 248‐249.
65 Iuliu MAIOR, „Grăunțe sufletești. Cine ne‐a încreștinat pe noi Românii?”, în Unirea
Poporului, X (1928), nr. 22, p. 2.
66 I. MAIOR, „Grăunțe sufletești. Cine ne‐a încreștinat…”, p. 3.
39
Ion S. Floru (1864‐1950)
Ion S. Floru, profesor de istorie la Liceul „Sfântul Sava” din București,
în manualul de Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, din anul
1930, scrie și câteva lucruri cu privire la originile creștinismului româ‐
nesc. Domnia sa consideră că în Dacia Traiană creștinismul s‐a răspândit
începând cu secolele IV și V, de la Sud de Dunăre (Moesia și Dacia
Aureliană), în limba latină. Tot atunci, autorul nostru plasează și
activitatea episcopului „Nicetas”, atribuindu‐i titlul de „apostol al
românilor”, pentru că a propovăduit Evanghelia la daci, la goți și la sciți:
„Ca apostol al românilor trebuie recunoscut Nicetas pe la 400, despre
care un ultim poet al imperiului a scris versuri frumoase și spune că a
predicat la daci, goți și sciți”67.
Ioan Georgescu (1889‐1968)
Câteva informații cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta de
Remesiana întâlnim și în lucrarea Istoria Bisericii creștine universale cu
deosebită privire la trecutul bisericii românești unite cu Roma a Părintelui
Profesor Ioan Georgescu, apărută la Blaj în anul 1931. Ca majoritatea
teologilor și istoricilor greco‐catolici, și domnia sa susține un apostolat al
Sfântului Niceta în Dacia Traiană: „Activitatea Sfântului Nichita se
desfășoară între anii 366‐414, adică timp de aproape patru decenii, când
el izbutește să cucerească pentru creștinismul latin Dacia Aureliană și o
bună parte din cea Traiană”68. Tot în această lucrare, autorul îi conferă
Sfântului Niceta de Remesiana paternitatea asupra imnului Te Deum
laudamus, însă fără a aduce argumente în acest sens69.
67 Ion S. FLORU, Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, Ediția a V‐a, Ed. Librăriei
SOCEC & Co., S. A., București, 1930, p. 37.
68 Ioan GEORGESCU, Istoria Bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecutul bisericii
românești unite cu Roma, Ediția a III‐a, Ed. Tipografia Seminarului Teologic Greco‐
Catolic, Blaj, 1931, p. 44.
69 I. GEORGESCU, Istoria Bisericii creștine universale…, p. 45.
40
Nicolae Iorga (1871‐1940)
Este regretabil faptul că marele nostru istoric Nicolae Iorga nu a fost
preocupat deloc de personalitatea Sfântului Niceta de Remesiana. Cu
toate că a scris atât de frumos despre Sfântul Apostol Pavel, despre Feri‐
ciții Augustin și Ieronim, despre Sfântul Ioan Gură de Aur și Paulinus
de Nola, precum și despre Cassiodor și Boethius70, totuși în ceea ce‐l
privește pe Sfântul Niceta de Remesiana lucrurile stau cu totul diferit.
În monumentala sa operă istorică, Episcopul Niceta de Remesiana
este menționat o singură dată, mai precis în Istoria Românilor, apărută la
București în anul 1936. Despre activitatea acestui episcop, marele istoric
Nicolae Iorga scrie doar atât: „Apostoli pentru malul din față al Dunării
se adaugă, ca acel Nichita de Remesiana, al cărui rol a fost măiestrit
exagerat de Pârvan, pentru a învedera rolul misionarilor într‐o Biserică a
Daciei fără organizație și ierarhie”71.
Este limpede așadar că Nicolae Iorga respinge teza apostolatului
Sfântului Niceta la Nord de Dunăre și restrânge activitatea acestuia doar
la episcopia Remesiana. Acestea sunt puținele informații care ne provin
de la marele nostru istoric, Nicolae Iorga.
Nicolae Lupu (1876‐1946)
Cercetări mai amănunțite referitoare la Sfântul Niceta de Remesiana
a făcut şi Nicolae Lupu, profesor la Academia de Teologie Greco‐
Catolică din Blaj72. În anul 1935 publică lucrarea Religia strămoșilor din
timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului Asaneștilor din Peninsula
70 Nicolae IORGA, Cărți reprezentative în viața omenirii, Ediția a II‐a, vol. I, Ed. Tip.
„ROMÂNIA NOUĂ”, București, 1924, 307 p.
71 Nicolae IORGA, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, pp. 104‐105; N. A. Constantinescu,
„Noua Istorie a Românilor de Nicolae Iorga”, în Revista Istorică, XXIII (1937), nr. 4‐6,
pp. 105‐122 (Recenzie).
72 Câteva studii de referință: Nicolae LUPU, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însem‐
nări pe marginea unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr.
43, pp. 2‐3; Nicolae LUPU, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe mar‐
ginea unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 44, pp. 2‐3.
41
Balcanică (1250). Cercetări istorice, în care autorul îi consacră Sfântului
Niceta un capitol întreg (IX), intitulat Sfântul Niceta din Remesiana,
misionarul Daciei Traiane.
Despre Sfântul Niceta autorul nostru scrie că a fost episcop de
Remesiana, în Dacia Mediterranea, între anii 380‐420, că a fost prieten
bun cu Paulinus de Nola, pe care îl vizitează de două ori în anii 398 și
40273, însă titlul de „apostol al românilor”, atribuit Sfântului Niceta de
istoriografia română, este contestat de autor și înlocuit cu cel de
„misionar”: „Nu se poate numi nici «Apostol al Românilor» în strictul
înțeles al cuvântului, deoarece acest popor care astăzi se numește
«Român», niciodată n‐a fost în întregime păgân, ci în mijlocul lui
întotdeauna au fost și creștini, așa încât el formându‐se ca popor, s‐a
format totodată și ca creștin; și astfel, născându‐se creștin, n‐a avut
nevoie de apostol sau de încreștinător, cum au avut alte neamuri.
Sfântul Niceta, cred că nu se bucură dacă cineva falsificând istoria îl
numește apostol, ci cred că mai mult se bucură să‐l cinstim ca sfânt
misionar al strămoșilor noștri pe aceste plaiuri”74.
Simpatizant și fiu al Bisericii Greco‐Catolice, Nicolae Lupu face din
Episcopul Niceta de Remesiana un „vicar al papei” și un „vizitator
apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică”. Atunci când explică
itinerariul lui Niceta de la Nola la Remesiana, menționează, potrivit
spuselor lui Paulinus, că a trecut pe Marea Adriatică în Epir, apoi,
străbătând câmpiile macedoneene, a trecut prin cetățile Filipi, Tomis și
Scupi, pentru a ajunge în Dardania și, în cele din urmă, la Remesiana.
Popasurile făcute de Niceta în aceste centre creștine sunt înțelese de
autor ca având drept scop rațiuni pastoral‐misionare, cu știrea și
încredințarea papei: „Se pare însă că Niceta a vorbit lui Paulinus despre
unele misiuni pe care eventual le făcuse sau avea de gând să le facă prin
părțile acelea, iar Paulinus, cu o licență poetică, pune și pe acele ținuturi
73 Nicolae LUPU, Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului
Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia Seminarului Greco‐Catolic,
Blaj, 1935, p. 61.
74 N. LUPU, Religia strămoșilor…, p. 62.
42
în calea lui Niceta; sau poate că Niceta chiar la întoarcere, din vreo
încredințare oarecare (poate din partea papei) trebuia să cerceteze
bisericile din acele ținuturi. Dacă s‐ar adeveri aceasta, am putea crede că
Niceta era un fel de vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula
Balcanică, sau poate chiar suplinitor al vicarului papal din Tesalonic,
care exista încă de pe vremea papei Damasus (366‐384)”75.
Desigur că această ipoteză a domnului profesor Nicolae Lupu este
destul de părtinitoare și subiectivă și nu putem fi de acord cu ea,
întrucât nu are acoperire în izvoare; mai mult, în teologia ortodoxă
românească părerea sa a fost aspru criticată prin recenzia făcută de
Ștefan Lupșa, profesor la Academia Teologică din Oradea76.
Aceeași poziție o menține Nicolae Lupu și în ceea ce privește scopul
celor două călătorii ale Sfântului Niceta la Roma între anii 398 și 402.
Chiar dacă inițial susține că „motivul acestor călătorii nu ne este
cunoscut cu preciziune”, mai apoi adaugă: „Va fi mers de bună seamă
să‐și dea rațiunile Pontificelui Roman și să viziteze mormintele
apostolilor, și cu o cale s‐a abătut și pe la Nola, ca să cerceteze pe
prietenul său Paulin”77.
Acestea sunt noutățile aduse de domnul profesor Nicolae Lupu, cu
privire la Sfântul Niceta de Remesiana, pe care îl consideră «sfânt
misionar al strămoșilor noștri pe aceste plaiuri», deci nu numai în Dacia
Aureliană, ci și în Dacia Traiană.
Ștefan Meteș (1886‐1977)
Un alt istoric român care îl socotește pe Sfântul Niceta de Remesiana
«adevăratul apostol al daco‐romanilor», atât la Sud, cât și la Nord de
Dunăre, este Părintele Ștefan Meteș care, în Istoria Bisericii și a vieții
religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, apărută la Sibiu în anul
76 Ștefan LUPȘA, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor...”, în Revista Teologică, XXVIII
(1938), nr. 7‐8, pp. 341‐355 (Recenzie) și continuă Ștefan LUPȘA, „Dr. Nicolae LUPU,
Religia strămoșilor...”, în Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397‐410 (Recenzie).
43
1935, îl descrie pe Sfântul Niceta astfel: „Adevăratul apostol însă al
încreștinării daco‐romanilor e Nichita, episcop de Remesiana [localitate
la răsărit de Niș spre Sofia] un romanizator al nostru, și prin creștinism,
un reînnoitor în forme eterne a tradiției curate, romane‐italice de la
Dunărea de Jos. Nichita a trăit la sfârșitul sec al IV‐lea și la începutul
celui de al V‐lea, de naștere daco‐roman, a dezvoltat o activitate foarte
zeloasă în limba latină pentru convertirea în masă a poporului daco‐
roman. Ceea ce ne dovedește, că de fapt Nichita a predicat între
strămoșii noștri, e descrierea lor, care seamănă cu a românilor. Ne
spune, că a predicat la o populație rurală și bărbații purtau părul lung,
plete, iar pe frunte tăiat ca și țăranii noștri din trecut și astăzi și boierii și
domnii noștri din cele două țări române”78.

Simeon Reli (1882‐1945)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și Profesorul Dr. Simeon
Reli de la Facultatea de Teologie din Cernăuți. În anul 1936 acesta a
publicat, în revista Candela, un studiu substanțial despre Originea și
vechimea creștinismului la Români, dovedind prin argumente solide că
„încreștinarea poporului român s‐a făcut concomitent cu formarea sa
etnică. Timpul formării etnice a neamului românesc este secolul II până
după sfârșitul secolului VI, și tot această epocă este și timpul încrești‐
nării sale”79.
Între misionarii care au contribuit la răspândirea și întărirea crești‐
nismului în ambele Dacii este menționat și Sfântul Niceta, însă autorul
consideră că rolul său nu a fost acela de „apostol adevărat al daco‐
romanilor”, ci un continuator al misiunii creștine în acele provincii: „La
această părere avem de obiectat însă, că e adevărat că episcopul Nicetas
de la Remesiana a avut un rol însemnat în istoria creștinismului din
Dacia, totuși nu e întemeiată pe realitatea istorică afirmațiunea că el ar fi
78 Ștefan METEȘ, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria,
vol. I, Ediția a II‐a, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1935, p. 12.
79 Simeon RELI, „Originea și vechimea creștinismului la Români”, în Candela, XLVII
(1936), nr. 1‐12, p. 36.
44
fost chiar apostolul special al daco‐romanilor sau stră‐românilor, fiindcă
istoria ne arată că creștinismul era răspândit destul de mult și înainte de
epoca episcopului Nicetas, adică înainte de sfârșitul secolului al IV‐lea”80.
Tot cu referire la Sfântul Niceta, autorul îl consideră ca fiind de
origine daco‐roman, un om învățat, un scriitor bisericesc apreciat de
Paulinus de Nola și de Ghenadie de Marsilia, însă, chiar dacă a fost cel
mai mare misionar al strămoșilor noștri, „nu se poate numi însă chiar
«apostolul» lor în sensul strict al cuvântului”81.
Nicolae M. Popescu (1881‐1963)
O altă evocare în istoriografia română a episcopului Niceta de
Remesiana se datorează părintelui Nicolae M. Popescu, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și membru al Academiei
Române. Domnia sa va susține, în anul 1943, în cadrul Facultății de
Teologie Ortodoxă o conferință intitulată De la priveghere la privighe‐
toare82, în care analizează, din punct de vedere filologic, una dintre cele
mai frumoase cuvântări rămase nouă de la Sfântul Niceta de Remesiana,
și anume De vigiliis servorum Dei.
În introducere, Părintele Profesor Nicolae M. Popescu realizează o
scurtă biografie a Sfântului Niceta, despre care spune că era de neam
daco‐roman, fiind episcop de Remesiana începând cu anul 366, că era
bun prieten cu Paulinus de Nola, pe care îl va vizita de două ori între
anii 398 și 402, că ar fi trăit aproape 80 de ani, şi că pomenirea lui se face
pe data de 22 iunie: „Niceta este daco‐roman de neam, adică din neamul
strămoșilor noștri, născut în provincia Dacia Mediterranea a cărei
capitală, cum am spus, era Serdica (Sofia), și al cărei alt municipiu era
Remesiana. În anul 366 Niceta era episcop aici. În anul 398 călătorește în
Italia unde cercetează lângă orașul Nola din Campania pe episcopul de
aici Paulinus. În anul 402, deci peste patru ani, din nou cercetează pe
80 S. RELI, „Originea și vechimea...”, p. 25.
81 S. RELI, „Originea și vechimea...”, p. 51; Constantin RUDNEANU, „Dr. Simeon Reli:
Originea și vechimea creștinismului la Români”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 28,
pp. 3‐4 (Recenzie).
82 Nicolae M. POPESCU, „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXI (1943), nr. 4‐6, pp. 207‐224.
45
Paulinus, care îi închină două poeme în care găsim bune știri despre
Niceta și despre creștinismul dunărean. Știri despre Niceta mai aflăm în
anii 409 și 414; deci ar fi trăit aproape 80 de ani acest Niceta. În calendarele
vechi este trecut între sfinți la 22 iunie: Niceta Remesianae”83.
Cu această ocazie, autorul nostru va traduce, pentru prima dată, în
limba română această omilie, precizând că „Niceta caută să lămurească
și să susțină o noutate liturgică, anume introducerea de slujbe dumne‐
zeiești ce se țineau noaptea, mai ales sâmbăta și duminica, și care
constau din psalmi, paremii și rugăciuni”, numite în limba latină
„vigiliae‐vegheri” sau mai des „pervigiliae‐privegheri”84.
În cadrul acestei conferințe Părintele Nicolae Popescu semnala că,
datorită predicii Sfântului Niceta, în limba română, slujbele de noapte
poartă denumirea de „priveghere”, cuvânt provenit din latinescul „pervi‐
gilare”, ce desemnează starea de veghere de toată noaptea sau slujbele de
noapte: „Cine a fost vreodată la o mânăstire știe că de cu seară la zile
mari se încep slujbele și se țin până când se revarsă zorile, când se cântă
«Mărire Ție, Celui ce ne‐ai arătat nouă lumina!»”85.
Dar acest cuvânt, „priveghere”, moștenit de la Episcopul Niceta, a
cunoscut în limba română și alte înțelesuri. În acest sens, autorul nostru
preciza că, în unele zone ale țării, lumânarea de ceară răsucită ca un colac
și care se întrebuințează la deniile din Săptămâna Mare sau care era pusă
la căpătâiul celui adormit poartă denumirea de „privighetoare” și, tot de
la cuvântul „priveghere” avem și pasărea numită „privighetoare”86.
Aceasta este legătura pe care o face Nicolae Popescu între creștinis‐
mul daco‐roman primar, moștenit de la Episcopul Niceta și creștinismul
nostru românesc: „Ce legătură puternică între creștinismul și românis‐
mul nostru! Cine‐o va rupe? Nici moartea, căci lumânarea‐privighetoare
și pasărea‐privighetoare vor priveghea pururea la căpătâiul nostru”87.
83 N. M. POPESCU, „De la priveghere...”, pp. 208‐209.
84 N. M. POPESCU, „De la priveghere...”, pp. 211; 214.
85 N. M. POPESCU, „De la priveghere...”, p. 214.
86 N. M. POPESCU, „De la priveghere...”, pp. 221‐224.
87 N. M. POPESCU, „De la priveghere...”, p. 224; Nicolae BĂNESCU, „Pr. Nicolae M.
Popescu, De la priveghere la privighetoare, București, 1943”, în Revista Istorică, vol.
XXIX, (1943), nr. 7‐12, p. 296 (Recenzie).
46
Studiul profesorului Nicolae Popescu este extrem de important

pentru istoriografia română şi pentru cunoaşterea ritualului liturgic din
Dacia. Autorul încearcă să ne introducă în perioada „secolului de aur”
în care a trăit și a activat Sfântul Niceta de Remesiana. Ne oferă
informații substanțiale cu privire la activitatea didactică și liturgică a
celui care a introdus pentru prima dată slujbele de priveghere printre
strămoșii noștri daco‐romani și, mai ales, cum această moștenire sacră a
rămas în conștiința poporului român până în zilele noastre.
Liviu Stan (1910‐1973)
O evocare a vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana ne este
prezentată de către Părintele Profesor Liviu Stan în lucrarea sa Sfinții
Români, apărută la Sibiu în anul 1945. Domnia sa plasează activitatea
episcopului Niceta între anii 366‐420, considerându‐l de origine daco‐
romană. A păstorit în Remesiana (azi satul sârbesc Bella Palanca) unde,
spune autorul: „a strălucit ca un soare al dreptei credințe în ținuturile
sud și nord‐dunărene, pe cari le‐a păstorit”88. Îl socotește ca fiind un
important scriitor bisericesc și imnograf, care și‐a desfășurat activitatea
pastorală și misionară între „daci, sciți, goți, bessi și alte popoare din
ținutul stăpânirii sale duhovnicești”89. Autorul consideră că Sfântul
Niceta a trăit aproximativ 80‐85 de ani și că a trecut la cele veșnice la
data de 22 iunie, în jurul anului 42090. După cum am putut constata,
Părintele Profesor Liviu Stan susține și el un apostolat al Sfântului
Niceta la Nord de Dunăre.
Constantin C. Giurescu (1875‐1918)
Istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea Istoria Românilor, apărută
la București în anul 1946, îl consideră pe Sfântul Niceta de Remesiana
„apostolul nostru național”, deoarece a contribuit la convertirea daco‐
88 Liviu STAN, Sfinții români, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1945, p. 11.
89 L. STAN, Sfinții români, p. 12.
90 L. STAN, Sfinții români, p. 12; I. BULEA, „Preot Dr. Liviu Stan – Sfinții români”, în Foaia
Diecezană, LXI (1946), nr. 7‐8, pp. 4‐5 (Recenzie).
47
romanilor de pe ambele maluri ale Dunării. Autorul mai precizează că
Niceta era de origine daco‐roman și bun prieten cu Paulinus de Nola. Îl
caracterizează ca fiind un om foarte învățat, care a scris și a predicat
„numai în limba latină”, între anii 367‐41491. În încheiere, Constantin C.
Giurescu afirmă: „Creștinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul
dominațiunii romane; convertirea în masă însă a populațiunii daco‐
romane din stânga Dunării s‐a făcut între 350 și 450, cu ajutorul
misionarilor, dintre care cel mai însemnat este Niceta din Remesiana”92.
Ștefan Ciobanu (1883‐1950)
Un alt istoriograf care se arată interesat de activitatea Sfântului
Niceta de Remesiana este istoricul și academicianul român Ștefan
Ciobanu. Domnia sa, în manualul de Istoria Literaturii Române vechi, din
anul 1947, citându‐l pe Vasile Pârvan, consideră că Sfântul Niceta a fost
activ „pe ambele maluri ale Dunării”, unde a predicat cu succes
Evanghelia lui Hristos în limba latină: „După părerea profesorului
Pârvan, acela care a desăvârșit opera de creștinare și de luminare a
Daciei Traiane a fost Sfântul Nicetas, episcopul de Remesiana, un
cunoscut scriitor al Bisericii apusene (moare pe la anul 414). El ar fi
propovăduit în cuprinsul Daciei, sau, mai bine zis, pe ambele maluri ale
Dunării, cuvântul lui Dumnezeu în limba latină și ar fi avut un mare
succes, din cauză că locuitorii cunoșteau această limbă”93. În încheiere
autorul susține că Niceta era de origine daco‐roman și că din episcopia
sa, Remesiana, a venit „ca să precumpănească propaganda misionarilor
greci”94.
91 Constantin C. GIURESCU, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui
Alexandru cel Bun (1432), Ediția a V‐a, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1946, p. 226; Constantin C. GIURESCU, Dinu C. GIURESCU, Istoria Românilor
din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatroz, București, 1971, pp. 165‐166.
92 C. C. GIURESCU, Istoria Românilor..., p. 230.
93 Ștefan CIOBANU, Istoria Literaturii Române vechi, vol. I, Ed. Imprimeria Națională,
București, 1947, p. 13.
94 Ș. CIOBANU, Istoria Literaturii…, p. 13.
48
Ioan Rămureanu (1910‐1988)
Părintele Profesor Ioan Rămureanu de la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din București a avut un rol major în conturarea personalității
și activității misionare a Sfântului Niceta de Remesiana.
Cercetând cu atenție lucrările Sinodului de la Sardica din anul 343,
Părintele Profesor Ioan Rămureanu constată că, la această dată, în Sudul
Dunării sunt atestate un număr de douăsprezece episcopii, ai căror
titulari au luat parte la Sinodul de la Sardica. Deci „cu un sfert de secol
înaintea păstoririi Sfântului Niceta”95, creștinismul pătrunse în aceste
regiuni prin intermediul unor misionari, dar mult mai sigur, spune
autorul, „creștinarea s‐a făcut mai mult de la om la om”. Prin urmare,
acele regiuni nu au avut „vreun anume «apostol», fie chiar în sensul larg
al cuvântului, căruia să i se poată atribui în mod special convertirea la
creștinism a geto‐daco‐romanilor”96. Ca autoritate în domeniu, autorul
pledează pentru o revizuire în istoriografia română a titlului de „apostol
al daco‐romanilor”, conferit Sfântului Niceta: „Părerea că Sfântul Niceta
este «apostolul daco‐romanilor» trebuie revizuită și corectată în sensul
că nu el este cel dintâi propovăduitor al creștinismului la geto‐daco‐
romanii din dreapta și din stânga Dunării, pentru a putea fi numit
«apostolul daco‐romanilor», în înțelesul strict al cuvântului, deoarece
creștinismul pătrunse cu mult înaintea lui”97.
Ioan G. Coman (1902‐1987)
O abordare a vieții și activității literare a Sfântului Niceta de
Remesiana o datorăm Părintelui Ioan G. Coman, profesor la Facultatea
de Teologie Ortodoxă din București. Domnia sa nu numai că îi conferă
Sfântului Niceta un loc aparte în a sa Patrologie98, imediat după Sfântul
Ambrozie al Mediolanului, dar este și autorul unor studii de referință cu
95 I. RĂMUREANU, „Sinodul de la Sardica din anul 343...”, p. 177.
98 Ioan G. COMAN, Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, pp. 155‐156.
49
privire la creștinismul daco‐roman și răspândirea sa în secolele IV și V
prin misionari zeloși, precum: Ulfila al Goției, Auxențiu de Durustorum,
Palladiu de Ratiaria, Sfântul Sava Gotul, Sfântul Nichita Gotul, Sfântul
Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare
și episcopii de Tomis, ca: Bretanion, Teotim I, Timotei, Ioan și Paternus.
Cu referire la Niceta de Remesiana, Părintele Profesor Ioan G.
Coman scrie că a fost un mare misionar și scriitor bisericesc de limba
latină, prieten cu Paulinus de Nola, de la care știm că i‐a convertit la
creștinism pe sciții, geții (goții) și dacii din ambele Dacii. Autorul, spe‐
cialist în probleme de patrologie, pledează pentru un apostolat al Sfân‐
tului Niceta și în Dacia Traiană, oferindu‐ne următoarele argumente:
„Convertind pe sciți, geți (goți) și pe dacii din Dacia Mediterranea și
Dacia Ripensis, Sfântul Niceta nu făcea decât să continue o lucrare deja
începută înaintea lui. Dacă episcopii din Sudul Dunării făceau misiune
și la Nordul Dunării, e de presupus că cel mai mare misionar de la
Sudul Dunării, Niceta, își putea trimite și el misionarii lui în aceste
părți. Episcopii riverani puteau fi bucuroși de misionarii lui Niceta din
două motive: întâi pentru că niciunul dintre ei n‐avea aparatura
catehetică excepțională pe care o avea el cu catehismul și metodele sale
misionare și al doilea, pentru că de ambele părți ale Dunării se afla
același popor, care se cerea ocrotit și întărit atât în credința cât și în
romanitatea lui, în neîncetatul iureș și du‐te‐vino al goților și apoi al
hunilor. Așa a putut și Sfântul Niceta să fie invitat el sau echipele lui de
lucru în Nordul Dunării de Jos”99.
Din cauza controverselor iscate pe seama ariei misionare a Sfântului
Niceta, în anul 1948, Părintele Coman publică un studiu destul de
interesant în revista Biserica Ortodoxă Română, în care tratează pe larg
despre Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana, concluzionând că
misiunea sa s‐a desfășurat direct sau indirect și la Nord de Dunăre100.
Părintele Profesor Ioan Coman a manifestat un interes aparte pentru
opera Sfântului Niceta de Remesiana. În anul 1957, va publica un studiu
intitulat Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana, în care îi conferă
99 I. G. COMAN, „Misionari creștini în Scytia‐Minor și Dacia în secolele III‐VI”, în Mitro‐
polia Olteniei, XXXI (1979), nr. 4‐6, pp. 270‐271.
100 I. G. COMAN, „Aria misionară a Sfântului Niceta...”, pp. 337‐356.
50
episcopului de Remesiana paternitatea asupra următoarelor scrieri, pe

care le analizează pe larg:
1. Opere autentice:
Libelli instructionis cu tratatele: De ratione fidei, De Spiritus Sancti
potentia și De Symbolo. Omiliile: De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae
bono, De diversis appellationibus și imnul trinitar Te Deum laudamus.
2. Opere de autenticitate discutabilă:
De agni paschalis victima și Ad lapsam virginem libellus101.
Patrolog de excepție, Ioan Coman a lăsat în urma sa studii de o
valoare inestimabilă pentru teologia ortodoxă, prețuindu‐i mult pe
Părinții Bisericii, cărora le‐a dedicat pagini de o rară gingășie și frumusețe
și, după cum am văzut, Sfântul Niceta de Remesiana a ocupat un loc
aparte în sufletul său. Nu e de mirare că, la sfârșitul vieții sale, părintele
profesor își încheie testamentul olograf cu următoarele cuvinte, pe care le
redăm aici din respect pentru sfinția sa: „Mi‐a fost dragă ca ochii din cap
cultura greacă, îndeosebi poezia, arta și gândirea nemuritorului popor elen.
Clasicismul greco‐latin e un panteon al frumuseții, cum nu se găsește în nici o
cultură a lumii. Frumusețe a rațiunii, a artei și a vieții. Sfinții Părinți sunt o liră
a harului și a lacrimilor după mântuire. Paginile lor mi‐au creat o viziune
nouă. Plec de aici ca să mă întâlnesc aievea cu înțelepții clasici și cu Sfinții
Părinți. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! (București, 30 ianuarie 1978)”102.
Dionisie M. Pippidi (1905‐1993)
Contribuția istoricului și arheologului Dionisie M. Pippidi, alt savant
român, este substanțială în ceea ce privește viața și activitatea Sfântului
Niceta de Remesiana. Putem spune că nu a existat un istoric român care
să cerceteze atât de obiectiv izvoarele care fac referire la episcopul
remesian. Studiul lui Dionisie M. Pippidi intitulat Niceta de Remesiana și
originile creștinismului daco‐roman se dorește a fi o analiză profundă a
101 I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii Teologice,
IX (1957), nr. 3‐4, pp. 200‐228.
102 http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/10/testamentul‐olograf‐al‐pr‐prof‐dr‐ioan‐g‐
coman (30.06.2014).
51
poemului XVII, scris de Paulinus de Nola în cinstea Sfântului Niceta.
Autorul ține să combată părerile unor istorici români (Vasile Pârvan,
Constantin Giurescu și Radu Vulpe) cu privire la apostolatul Sfântului
Niceta la Nord de Dunăre sau prezența sa în episcopia Tomisului.
Analizând textul lui Paulinus, care face referire la neamurile
evanghelizate de Niceta, autorul concluzionează că bessii sunt băștinașii
din preajma Remesianei, sciții și geții sunt goții de la Sudul Dunării, iar
dacii sunt daco‐romanii din ambele Dacii Aureliene, prin urmare,
Sfântul Niceta și‐a desfășurat activitatea misionară „în imediata apropi‐
ere a scaunului său episcopal”103, aflat la Remesiana.
Un ultim argument, ce exclude misiunea Sfântului Niceta și în Dacia
Traiană, ne este oferit de autor cu multă convingere: „În nici un caz nu
poate fi vorba să vedem în ei (popoarele menționate mai sus) convertiții
din părțile Daciei Traiane, mai întâi pentru că nimic – în textul lui
Paulinus – nu ne dă dreptul s‐o facem, și în al doilea rând pentru că
împrejurările create în Dacia Traiană de năvala hunilor exclud
posibilitatea unei opere de prozelitism ca aceea atribuită lui Niceta”104.
Așadar, autorul restrânge aria misionară a Sfântului Niceta doar în
jurisdicția episcopiei sale, și anume la Sud de Dunăre.
Mihail Macrea (1908‐1967)
Șirul celor care îl menționează pe Niceta de Remesiana în operele lor
continuă cu istoricul și arheologul român Mihail Macrea. Domnia sa, în
lucrarea intitulată Viața în Dacia Romană, apărută la București în anul
1969, contestă rolul de „apostol al daco‐romanilor” susținut de Vasile
Pârvan Sfântului Niceta și, totodată, și apostolatul său în Nordul
Dunării: „Populația daco‐romană din Dacia nu a avut un «apostol»
căruia să i se atribuie în mod special conversiunea sa la creștinism.
Niceta din Remesiana nu pare să fi predicat și în Nordul Dunării, cum
103 D. M. PIPPIDI, Niceta din Remesiana și originile creștinismului..., pp. 512‐514.
104 D. M. PIPPIDI, Niceta din Remesiana și originile creștinismului..., p. 514; Ion BARNEA,
„Pippidi D. M., Niceta di Remesiana e le origini del cristianesimo daco‐romano”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 1‐2, pp. 91‐92 (Recenzie).
52
s‐a crezut până acum. Lipsit de organizare eclesiastică superioară, pe
care o va primi mult mai târziu prin filiera slavo‐bizantină, creștinismul
primitiv al daco‐romanilor se reducea la însușirea elementelor de bază
ale noii credințe și la practica simplă a cultului, în mijlocul unor
comunități mici, probabil fără legătură între ele și nesupuse vreunei
anumite jurisdicții bisericești”105.
Ștefan C. Alexe (1928‐2007)
Pr. Ştefan C. Alexe este primul teolog român care i‐a consacrat
Sfântului Niceta o teză de doctorat cu titlul Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea patristică din secolele IV și V, realizată sub îndrumarea Pr.
Prof. Dr. Ioan G. Coman și susținută în anul 1969, în cadrul Facultății de
Teologie Ortodoxă din București.
În lucrarea menționată mai sus, autorul abordează viața și activitatea
episcopului Niceta de Remesiana din perspectiva ecumenicității patris‐
tice a secolelor IV și V. Eforturile depuse în realizarea acestei lucrări sunt
vizibile până astăzi. Așa cum reiese din referatul Pr. Prof. Ioan Coman
(coordonatorul principal al lucrării), autorul se dovedește a fi un
cercetător prudent, care analizează cu multă minuțiozitate izvoarele:
«Autorul se mișcă prudent în acest domeniu pe care‐l privește într‐un
spirit istoric și conform realităților bisericești ale secolelor al IV‐lea și al
V‐lea. El evită cât poate afirmațiile demonstrate sau nedemonstrabile
documentar, ferindu‐se de exagerări, de aproximații, ceea ce a făcut ca la
unele probleme să nu ofere soluții definitive. El știe să prezinte păreri
diferite, dar nu se angajează în polemici inutile. Mânuiește cu ușurință și
cu grijă texte patristice în limbile greacă și latină pe care nu o dată le
interpretează prudent»106.
Pentru a contura viața și activitatea Sfântului Niceta, autorul recurge
la izvoare, citându‐i pe Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Cassio‐
Mihail MACREA, Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969, p. 479.
105
Ștefan C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din seco‐
106
lele IV și V”, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7‐8, p. 455 (în prefață).
53
dor, papa Inocențiu I și episcopul Germiniu de Sirmium107. În conformi‐
tate cu mărturiile lor autorul reușește să realizeze itinerariul vieții
acestui episcop, despre care se cunosc atât de puține lucruri în istorio‐
grafia română. Sunt evidențiate începuturile Episcopiei Remesiana,
precum și timpul păstoririi Sfântului Niceta, cele două vizite ale sale la
Roma, respectiv la Nola, și menționarea lui în două scrisori ale papei
Inocențiu I. Toate acestea îl determină pe autor să constate că:
„Sfântul Niceta de Remesiana a trăit în a doua jumătate a secolului al
IV‐lea și primul pătrar al secolului al V‐lea, într‐o regiune de cultură
între lumea răsăriteană și lumea apuseană. Daco‐roman de neam a
folosit în opera sa misionară și literară, limba latină. Cele două călătorii
în Italia, prietenia cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea sa misionară,
dublată de o activitate culturală la mai multe neamuri din ținutul
dunărean, sfințenia vieții sale, iată câteva elemente care‐l atașază pe
Sfântul Niceta printre marile figuri bisericești ale epocii sale, cunoscută
pentru activitatea lui ecumenică”108.
În legătură cu apostolatul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre
autorul se arată mai rezervat, însă nu exlude întru totul posibilitatea
prezenței sale și acolo, direct sau indirect: „Se poate admite că osârdia
episcopului misionar din Remesiana și‐a întins binefacerile și pe
meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri, dacă
nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”109.
Pr. Ștefan Alexe a acordat o importanță deosebită și operei Sfântului
Niceta. În acest sens autorul se arată preocupat de problema paternității,
de problema manuscriselor care au păstrat operele sfântului Niceta,
precum și de analiza lor. Între operele autentice ale Sfântului Niceta, el
include: De diversis appellationibus, Libelli instructionis, cu tratatele: De
ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De Symbolo; omiliile: De vigiliis
servorum Dei, De psalmodiae bono și imnul Te Deum laudamus. De
107 Ș. C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...”, pp. 467‐472.
108 Ș. C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...”, p. 481.
54
asemenea, și epistola De lapsu virginis, iar la „opera dubia” include
tratatul De agni paschalis victima110.
Dar munca acestui mare teolog nu se oprește doar la teza de
doctorat. Între anii 1973 și 1974, Părintele Ștefan C. Alexe va traduce în
limba română majoritatea operelor autentice ale Sfântului Niceta,
folosind două dintre edițiile cele mai recunoscute la timpul respectiv, ale
cercetătorilor A. E. Burn și C. H. Türner. Traducerea a fost realizată din
limba latină și publicată în revista Mitropolia Olteniei111.
Aceasta a fost moștenirea rămasă până astăzi de la Ștefan C. Alexe.
În orice caz, teza de doctorat, precum și studiile cu privire la viața,
activitatea și opera Sfântului Niceta, îl înscriu între cercetătorii români
cei mai serioși, care au considerat că „făcându‐i‐se cunoscută viața și
opera Sfântului Niceta, se împlinește o datorie față de un părinte
sufletesc al strămoșilor noștri”112.
110 Ș. C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...”, pp. 481‐498. Trebuie
să menționăm faptul că Ștefan Alexe este autorul câtorva studii de referință cu privire
la operele Sfântului Niceta de Remesiana, publicate înainte și după susținerea tezei
de doctorat: Ș. C. ALEXE, „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta
de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 1‐2, pp. 165‐182; Ș. C.
ALEXE, „Imnul «Te Deum» și creștinismul românesc”, în Îndrumător Bisericesc, Buzău,
nr. 2, 1983, pp. 91‐93; Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta Remesianul, în vol. Sfinți români și
apărători ai legii strămoșești, Lucrare alcătuită din încredințarea Sfântului Sinod sub
directa purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Nestor, Arhiepiscop al Craiovei și
Mitropolit al Olteniei, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, pp. 208‐220.
111 Ș. C. ALEXE, NICETA DE REMESIANA, Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus
Hristos, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 7‐8, pp. 587‐588; NICETA DE REMESIANA,
Despre credința creștină ortodoxă, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 9‐10, pp. 783‐
787; NICETA DE REMESIANA, Despre Duhul Sfânt, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr.
11‐12, pp. 970‐980; NICETA DE REMESIANA, Despre Simbolul de credință, în Mitropolia
Olteniei, XXVI (1974), nr. 1‐2, pp. 63‐69; NICETA DE REMESIANA, Despre privegherea
creștinilor, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 3‐4, pp. 294‐299; NICETA DE
REMESIANA, Despre folosul cântării de psalmi, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7‐8,
pp. 622‐628.
112 Ș. C. ALEXE, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...”, p. 564; Mircea
PĂCURARIU, „Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea
patristică din secolele IV‐V. Teză de doctorat în Teologie, București, 1969, 141 p.
(Extras din „Studii Teologice”, an. XXI, nr. 7‐8, 1969)”, în Mitropolia Ardealului, XV
(1970), nr. 7‐8, pp. 558‐560 (Recenzie).
55
Mircea Păcurariu (n. 1932)
Pr. Prof. Mircea Păcurariu113, specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe
Române și membru corespondent al Academiei Române, a fost preocu‐
pat în mod direct de activitatea misionară a episcopului daco‐roman
Niceta de Remesiana. Câteva referiri la episcopul Niceta se regăsesc în
manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, tipărit la București în
anul 1980, dar și în lucrarea Sfinți daco‐romani și români, apărută la
București în anul 2007.
În ambele lucrări autorul realizează o biografie a Sfântului Niceta,
însă insistă mai mult pe aria misionară a acestui episcop, pe care
cercetătorii Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Radu Vulpe și Ioan G.
Coman au extins‐o și la Nord de Dunăre114. Față de predecesorii săi, Pr.
Prof. Mircea Păcurariu se arată destul de rezervat în a extinde apostola‐
tul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre. În opinia sa, Sfântului Niceta
i‐ar fi fost imposibil să desfășoare o misiune de evanghelizare și la Nord
de Dunăre, după cum reiese din următoarele însemnări: „În adevăr, este
greu de presupus că Sfântul Niceta ar fi trecut până în Nordul Dunării,
din moment ce între Remesiana și Dunăre erau scaunele episcopale
cunoscute: Aquae, Ratiaria, Castra Martis și Oescus din Dacia Ripensis.
Era firesc ca evanghelizarea ținuturilor nord‐dunărene să se facă prin
aceste scaune episcopale și nu prin unul mai îndepărtat. Nu trebuie
trecut cu vederea nici canonul 2 al Sinodului II ecumenic (381) care
prevedea că «episcopii să nu‐și întindă jurisdicția asupra altor biserici
afară de dieceza lor». În orice caz, chiar dacă nu a predicat în Nordul
Dunării, activitatea Sfântului Niceta s‐a desfășurat într‐o regiune
populată cu daco‐romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia
putea să predice și să scrie în latinește”115.
113 Mircea PĂCURARIU, Dicționarul teologilor români, Ediția a II‐a, Ed. Enciclopedică,
București, 2002, pp. 355‐357.
114 M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 121.
115 M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 121‐122; M. PĂCURARIU,
Sfinți daco‐romani..., pp. 62‐65.
56
În ceea ce privește opera Sfântului Niceta, autorul îi conferă paterni‐
tatea asupra următoarelor tratate: De diversis appellationibus D. N. Iesu
Christo convenientibus, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De
Symbolo, De agni paschalis victima, De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae
bono și asupra imnului Te Deum laudamus116.
Împreună cu Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu,
ambii profesori în teologie și autori ai manualelor de Istorie Bisericească
Universală și Românească, țin să corecteze în istoriografia română
ipoteza potrivit căreia Sfântul Niceta de Remesiana ar fi desfășurat o
activitate pastoral‐misionară și la Nord de Dunăre. Pentru amândoi
acest subiect rămâne o problemă deschisă care își va afla rezolvarea
odată cu demararea unor noi cercetări arheologice sau odată cu
descoperirea unor surse, care să certifice sau nu acest adevăr.
Nestor Vornicescu (1927‐2000)
Operele Sfântului Niceta de Remesiana au trezit un interes aparte și
pentru Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, care în lucrarea cu titlul
Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV‐XVI, apărută la
Craiova în anul 1984, îi dedică acestuia un capitol substanțial, intitulat
Scrieri ale Sfântului Niceta de Remesiana.
În scurta introducere, autorul ne oferă câteva date biografice despre
Sfântul Niceta, precizând că s‐a născut pe la anul 340 și că, începând cu
anul 370, este menționat ca episcop de Remesiana. După ÎPS Sa,
activitatea misionară a Sfântului Niceta s‐a desfășurat cu certitudine la
Sud de Dunăre, însă doar ipotetic și la Nord de Dunăre: „Și‐a desfășurat
activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară și
teologică în spațiul daco‐roman din Sudul Dunării, dar ipotetic în modul
cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect ‐ prin misionarii săi ‐ și în Nordul
Dunării”117.
M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 122.
116
Nestor VORNICESCU, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV‐XVI, Ed. Mitro‐
117
poliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 82.
57
Între operele rămase de la Sfântul Niceta și considerate de critica de
specialitate ca fiind autentice, Mitropolitul Nestor Vornicescu le nomina‐
lizează și analizează pe următoarele: Libelli instructionis cu tratatele: De
ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia și De Symbolo. Omiliile: De vigiliis
servorum Dei, De psalmodiae bono, De diversis appellationibus și imnul
trinitar Te Deum laudamus118.
Este interesant faptul că Mitropolitul Nestor Vornicescu nu amin‐
tește deloc în lucrarea sa despre scrierea De lapsu virginis, pusă de către
Ghenadie de Marsilia pe seama Sfântului Niceta, chiar dacă folosește în
studiul său ca izvor principal scrierile lui Ghenadie de Marsilia. Oricum,
operele amintite mai sus sunt analizate destul de minuțios de către
autor, făcând precizarea că ele au fost scrise într‐o „ortodoxie adâncă și
limpede”119, și concluzionând că: „Prin Sfântul Niceta, Ortodoxia noastră
s‐a îmbogățit cu un important număr de scrieri patristice de înaltă ținută
doctrinară. Un aport important a putut să reprezinte opera sa înscrisă la
patrimoniul limbii române în stadiul pe care ea îl parcurgea la acea
epocă”120.

Mihail Diaconescu (n. 1937)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și Mihail Diaconescu în
lucrarea cu titlul Istoria literaturii dacoromane, publicată la București în
anul 1999. În această lucrare autorul îi consacră episcopului daco‐roman
câteva pagini în care tratează în mod amănunțit viața, activitatea și
opera Sfântului Niceta, folosind ca izvoare pe: Germinius de Sirmium,
Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Cassiodor și Papa Inocențiu I.
Potrivit cercetărilor sale, Sfântul Niceta s‐a născut în Remesiana cam
pe la anul 338/340 și a activat ca episcop până după anul 420, fiind un
important „poet, teolog dogmatic, autor de scrieri mistice, muzicolog,
teoretician preocupat de unele probleme estetice, misionar creștin în
satele și cetățile geto‐dacilor de pe ambele maluri ale Dunării, una dintre
118 N. VORNICESCU, Primele scrieri patristice..., pp. 84‐93.
119 N. VORNICESCU, Primele scrieri patristice..., p. 83.
58
cele mai însemnate personalități bisericești din epoca dacoromană, cel

mai important reprezentant al Școlii literare de la Dunărea de Jos”121.
Așadar, Mihail Diaconescu susține în lucrarea sa teza apostolatului
Sfântului Niceta „pe ambele maluri ale Dunării”. Analizând poemul
XVII al lui Paulinus de Nola, autorul consideră că Sfântul Niceta a
predicat evanghelia în rândurile sciților, bessilor, geților și dacilor de la
Nord de Dunăre, argumentând astfel poziția sa: „E adevărat că în aceste
regiuni existau alți colegi întru episcopat. Dar tot atât de adevărat este că
zone întinse, îndeosebi în mediul rural, erau creștinate superficial sau
necreștinate. Sfântul Niceta a predicat printre orășeni, agricultori,
păstori, militari, pescari, mineri, veterani, meșteșugari. În special la
Naissus (azi Niș) și prin localitățile dinspre Ulpiana (în Dardania), unde
erau mine de aur cu lucrători deosebit de iscusiți (aurilegii), activitatea
sa a fost intensă și sistematică”122.
Tot în această lucrare Mihail Diaconescu ne oferă o substanțială
analiză a operelor Sfântului Niceta123, iar în anul 2003, publică o
Antologie de literatură dacoromană. Texte comentate, în care reproduce
câteva opuscule din opera Sfântului Niceta, traduse în limba română de
Aloisiu Ludovic Tăutu124.
Dumitru Protase (n. 1926)
Începând cu anul 2001, în istoriografia română încep să se clarifice
problemele legate de apostolatul Sfântului Niceta. Istoricul și arheologul
Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române și membru
al Institutului de Istorie din Cluj‐Napoca, în Istoria Românilor, vol. II,
secțiunea Daco‐Romani, Romanici, Alogeni, ne oferă o nouă viziune asupra
121 Mihail DIACONESCU, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999,
p. 628.
122 M. DIACONESCU, Istoria literaturii dacoromane, pp. 631‐632.
123 M. DIACONESCU, Istoria literaturii dacoromane, pp. 632‐649.
124 M. DIACONESCU, Antologie de literatură dacoromană. Texte comentate, Ed. Corifeu, București,
2003, pp. 306‐323. Dintre operele care se regăsesc traduse în această Antologie amin‐
tim: imnul Te Deum laudamus, Despre Simbolul credinței, Despre privegherile servilor lui
Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi, Despre diferitele numiri ale Domnului Hristos.
59
începutului încreștinării daco‐romanilor. Potrivit domniei sale, până în

prezent nu există nici un document „indiscutabil” care să certifice
încreștinarea masivă a populației daco‐romane printr‐un misionar sau
predicator renumit:
„S‐a susținut de unii istorici că Niceta de Remesiana (episcop din Dacia
Mediterranea, prin anii 367‐420) a fost un veritabil „apostol” al daco‐
romanilor, care și‐a desfășurat activitatea misionară și a păstorit nu
numai la sudul, ci și la nordul Dunării. Dar cercetarea ulterioară a tex‐
telor latinești rămase din scrierile sale și a unor știri despre misiunea lui
apostolică oferite de prietenul său, Paulinus de Nola, a condus la cons‐
tatarea că opera misionară și păstorirea vestitului episcop s‐au limitat la
sudul Dunării, la romanii localnici și la cei stabiliți acolo după retrage‐
rea aureliană, precum și la goții persecutați și alungați din Dacia sudică
de Athanaric. Astfel, teza mai veche, după care Niceta din Remesiana
ar fi predicat și la nordul Dunării, nu se mai poate susține”125.
Având în vedere că lucrarea a fost coordonată de specialiști în dome‐
niu și a apărut sub egida Academiei Române, putem spune că problema
apostolatului Sfântului Niceta de Remesiana și la Nordul Dunării a fost
rezolvată. Însă până în ziua de astăzi numeroși cercetători români au
continuat să susțină pe mai departe teza mai veche, fără a aduce
argumente concrete. Din punctul nostru de vedere, această problemă
mai poate fi subiectul unor cercetări științifice doar în lumina unor noi
descoperiri arheologice sau a unor noi manuscrise nicetaniene care să
certifice acest lucru.
Ion Nistor (1876‐1962)
În anul 2002 la București se publică Istoria Românilor, publicație post‐
mortem, scrisă de academicianul român Ion Nistor, care a văzut lumina
zilei prin osteneala și contribuția domnului Florin Rotaru. Lucrarea de o
înaltă ținută academică păstrează câteva date referitoare la Sfântul
Niceta în capitolul intitulat Creștinismul în Daciile carpatine și stabilirea
jurisdicției canonice.
125 Dumitru PROTASE, Alexandru SUCEVEANU, Istoria Românilor, vol. II, Ed. Enciclopedică,
60
„Reacția păgână a goților puse stavilă răspândirii libere a creștinismu‐
lui la provincialii daco‐romani din Transdanubia. De aceleași greutăți
se lovi și răspândirea creștinismului la provincialii din Dacia. Episcopii
latini din Panonia, Dacia Aureliană și Moesia întrețineau strânse
legături cu creștinii din cele trei Dacii. Izvoarele timpului preamăresc
pe episcopul Nichita din Remesiana (Bela Palanka), care păstori la
Dunăre între anii 380‐420 ca adevărat apostol al bessilor și dacilor”126.
După cum reiese din cele menționate mai sus și domnul profesor Ion
Nistor a susținut un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre,
însă nu oferă și alte amănunte în acest sens.
Ioan M. Bota (n. 1920)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și Pr. Prof. Dr. Ioan M.
Bota în manualul de Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la
origini și până astăzi, publicat la Cluj‐Napoca în anul 2003. Și domnia sa
este de părere că Sfântul Niceta de Remesiana a desfășurat o activitate
misionară atât la Sud, cât și la Nord de Dunăre127.
Ovidiu Pop (n. 1954)
În anul 2006, prin Ordinul nr. 199 din 31. 05. 2006, al Ministerului
Educației și Cercetării, se acorda Diploma de Doctor în Filologie al
Universității din București, domnului Lect. Ovidiu Pop, în urma
susținerii Tezei de Doctorat cu titlul Contribuții ale lui Niceta de Remesiana
la dezvoltarea literaturii creștine clasice. Această lucrare a fost coordonată
de către doi referenți științifici (Prof. Univ. Dr. Lucreția Vasilescu și Prof.
Emerit Dr. Eugen Cizek) și, ulterior, publicată în anul 2007 sub titlul
Niceta de Remesiana‐Monografie. În istoriografia română de specialitate,
lucrarea lui Ovidiu Pop este a doua teză de doctorat consacrată
Sfântului Niceta de Remesiana.
Lucrarea este extrem de bine documentată, autorul dovedind o
cunoaștere temeinică a izvoarelor care pot reconstitui viața și activitatea
Ion I. NISTOR, Istoria Românilor, vol. I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 85.
126
Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până astăzi,
127
Ediția a II‐a, Ed. Viața creștină, Cluj‐Napoca, 2003, p. 56.
61
pastoral‐misionară a episcopului Niceta. Din conținutul lucrării consta‐

tăm că autorul plasează activitatea Sfântului Niceta la sfârșitul secolului
al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea (338‐420), când populația de la
Sud de Dunăre s‐a încreștinat masiv, iar Sfântul Niceta a contribuit mult
la procesul de romanizare și încreștinare a acestor popoare. În ceea ce
privește aria sa misionară, autorul consideră că Sfântul Niceta și‐a făcut
simțită prezența și în Nordul Dunării și, de aceea, poate fi numit
apostolul daco‐romanilor: „Activitatea sa practic‐misionară s‐a desfășu‐
rat pe o arie destul de întinsă, chiar în afara eparhiei proprii, în mijlocul
multor seminții mai mult sau mai puțin barbare, care viețuiau în
regiunea Daciilor sud‐dunărene, ori chiar la nord, deși există voci care,
invocând canonul 2 al Sinodului II ecumenic, care prevedea ca «episcopii
să nu‐și întindă jurisdicția asupra altor biserici afară de dieceza lor», pun
la îndoială acest fapt. Considerăm însă că personalitatea excepțională a
lui Niceta s‐a impus și dincolo de limitele diecezei sale, dobândind o
întâietate, desigur informală, în rândul episcopilor din zonă. Deci pe
această bază, Sfântul Niceta poate fi și este considerat apostolul daco‐
romanilor”128.
Ovidiu Pop ne oferă o substanțială analiză a operelor Sfântului
Niceta atât din punct de vedere teologic129, cât și din punct de vedere
literar, abordând teme precum: lexicul nicetan, morfologia și sintaxa
frazei, în general probleme legate de limba și stilul Sfântului Niceta de
Remesiana130, pe care numai un specialist în domeniu le putea aborda.
128 O. POP, Niceta de Remesiana‐Monografie, pp. 50‐51.
130 O. POP, Niceta de Remesiana‐Monografie, pp. 187‐218. Ovidiu Pop este și autorul unor
studii de referință cu privire la opera Sfântului Niceta: O. POP, „Elemente ale
cotidianului în opera Sfântului Niceta de Remesiana”, în Anuarul Facultății de Teologie
Ortodoxă, Universitatea din București, Ed. Universității din București, 2007, pp. 487‐498;
O. POP, „Hymnus Te Deum laudamus Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, în Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea București, Ed. Universității din București,
2006, pp. 601‐610; O. POP, Latina secolelor al IV‐lea și al V‐lea, cu aplicație la Sfântul Niceta
de Remesiana, în vol. Timp și spațiu – o abordare din perspectiva științelor umaniste, Ed.
Universității din București, 2006, pp. 350‐362.
62
O altă contribuție a lui Ovidiu Pop este aceea de a fi oferit culturii
române prima ediție bilingvă a operelor Sfântului Niceta de Remesi‐
ana131. Lucrarea a apărut la editura Sophia în anul 2009 în condiții grafice
bune și constituie unul dintre cele mai valoroase documente ale literaturii
teologice daco‐romane. Atât Ștefan Alexe, cât și Ovidiu Pop, prin cele
două teze de doctorat închinate Sfântului Niceta, au contribuit substanțial
la creionarea personalității Sfântului Niceta, având în vedere că acesta nu
se înscrie între ierarhii cu o figură foarte cunoscută în istorie.
Traian Diaconescu (n. 1939)
Un alt cercetător ce a oferit istoriografiei românești un important
document al antichității creștine de sorginte daco‐romană este domnul
Prof. Univ. Dr. Traian Diaconescu de la Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași. Domnia sa publică în limba română, în anul 2008, în
revista Studii Teologice, nr. 4, poemul Carmen XVII al lui Paulinus de
Nola, unul din cele mai importante documente care păstrează date
referitoare la activitatea misionară a Sfântului Niceta de Remesiana.
În acest demers autorul reproduce textul latin al edițiilor PL 61 și
CSEL 29, oferind o traducere foarte bună a poemului Carmen XVII, cu
titlul De reditu Nicetae episcopi132. Traducerea reprezintă o premieră în
România având în vedere că, până în acel moment, poemul lui Paulinus
nu fusese tradus decât fragmentar.
Prin urmare, contribuția lui Traian Diaconescu este una extrem de
valoroasă pentru istoriografia română și, mai cu seamă, pentru
cercetătorii vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana.
Damian Gheorghe Pătrașcu (n. 1973)
Tot în anul 2008, Pr. Lect. Univ. Dr. Damian Gheorghe Pătrașcu,
profesor de teologie și științe patristice la Institutul Teologic Franciscan
131 NICETA DE REMESIANA, Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de
Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009, 246 p.
132 Traian DIACONESCU, „Paulinus de Nola, Carmen XVII”, în Studii Teologice, IV (2008),
nr. 4, pp. 237‐267.
63
din Roman, în manualul de Patrologie și Patristică, secolele IV‐V, vol. III,
exclude posibilitatea unui apostolat al Sfântului Niceta și în Nordul
Dunării, din lipsă de dovezi: „Nu există nici o mărturie că ar fi predicat
Evanghelia la Nordul Dunării, în actuala Românie”133. Mai nou, părerea
domniei sale a fost asumată de majoritatea istoricilor și teologilor catolici
din România.
Nechita Runcan (n. 1956)
Un alt studiu extrem de bine documentat cu privire la viața și
activitatea Sfântului Niceta de Remesiana ne este oferit de Pr. Prof. Univ.
Dr. Nechita Runcan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Constanța. Domnia sa publică în anul 2009, în revista Pontica Christiana,
nr. 1, un studiu intitulat Saint Nicetas of Remesiana’s Missionary Work on
the Right and the Left Side of Danube River (Misionarismul Sfântului Niceta
de Remesiana în dreapta și în stânga Dunării). Studiul cuprinde o serioasă
biografie a Sfântului Niceta, precum și o analiză a operelor sale
folosindu‐se de o bibliografie bogată. Remarcăm faptul că şi acest autor
susține un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre, însă într‐un
mod mai rezervat: „Prin urmare, dacă ţinem cont de informaţiile
Sfântului Paulin de Nola, de caracterul misionar al creştinismului primar,
de stilul simplu, pe înţelesul tuturor, al scrierilor Sfântului Niceta, de
ţinuta sa sacerdotală, de zelul său apostolic în predicarea Evangheliei la
numeroase populaţii, încă neîncreştinate, aflate printre daco‐romanii
băştinaşi, şi dacă luăm în calcul faptul că Dunărea n‐a despărţit, ci a unit
pe locuitorii de pe cele două maluri ale ei, putem conchide că osârdia
episcopului misionar din Remesiana şi‐a întins binefacerile şi pe
meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoşii noştri, fie
direct, fie prin călugării săi ajutători şi colaboratori”134.
133 Damian Gheorghe PĂTRAȘCU, Patrologie și Patristică, secolele IV‐V, vol. III, Ed. Serafica,
Roman, 2008, p. 256.
134 Nechita RUNCAN, „Saint Nicetas of Remesianaʼs Missionary Work on the Right and
the Left Side of Danube River”, în vol. The Christian Mission On The Romanian
Territory During The First Centuries Of The Church, în col. Pontica Christiana, 2009, nr. 1,
pp. 169‐170.
64
Constantin Voicu (1929‐2015)
Pr. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, autorul a trei volume de
Patrologie, apărute la editura Basilica a Patriarhiei Române, în anul 2009,
ne oferă câteva informații cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana, ce
merită a fi luate în seamă. Autorul îl caracterizează pe Sfântul Niceta ca
fiind un mare misionar care a activat în regiunile „Dunării de Jos”.
Observăm că, în teologia patristică românească, se rectifică teoria cu
privire la misiunea Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre. Redăm mai
jos o parte din caracterizarea făcută de Pr. Prof. Constantin Voicu:
„Niceta, prin lucrarea sa practică și prin opera teologică, pe care am
prezentat‐o, este într‐adevăr învingător pe tărâm teologic, spiritual și
misionar. El a însemnat un moment important în istoria creștinării și a
creștinismului în regiunile dacice dinspre Dunărea de Jos. El a lucrat
intens, cu mijloacele vremii sale, la opera misionară pe care nu el a
început‐o și nu el a terminat‐o. Operele rămase de la el ni‐l înfățișează ca
pe un episcop activ, râvnitor pentru răspândirea cuvântului lui
Dumnezeu, adversar neînduplecat al ereziilor, veghetor atent asupra
evoluției sufletești a credincioșilor săi, luptător pentru Ortodoxie, turn
de evlavie, teolog cu orizont larg”135.
În încheiere, autorul nu exclude posibilitatea ca misionarii Sfântului
Niceta să se fi întâlnit cu cei ai Sfântului Vasile cel Mare și, împreună, să
contribuie la răspândirea creștinismului în ținuturile de la Dunăre136,
însă un lucru este cert: autorul nu susține un apostolat al Sfântului
Niceta și la Nord de Dunăre și nu‐l socotește pe acesta un „apostol” în
adevăratul sens al cuvântului, ci un continuator al acestei nobile misiuni.
Dan Ruscu (n. 1970)
O abordare cât se poate de tranșantă și obiectivă cu referire la
apostolatul Sfântului Niceta în Nordul Dunării ne este oferită de către
Dr. Dan Ruscu, lector la Facultatea de Teologie Greco‐Catolică din Cluj‐
Napoca. Domnia sa socotește apostolatul Sfântului Niceta la Nordul
Constantin VOICU, Patrologie, vol. II, Ed. Basilica, București, 2009, p. 404.
135
C. VOICU, Patrologie, vol. II, p. 405.
136
65
Dunării „un mit”, menținut până astăzi atât de Biserica Greco‐Catolică,
cât și de Biserica Ortodoxă din România.
În studiul intitulat Un mit al originilor în istoriografia Greco‐Catolică:
Sfântul Niceta din Remesiana, apărut în anul 2010, în volumul Istoria
culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului Doru Radosav la vârsta de 60
de ani, autorul ține să demonstreze că părerea istoriografilor români care
au plasat activitatea misionară a Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre
este greșită și nefondată pe argumente istorice. În ceea ce privește
analiza poemului XVII a lui Paulinus de Nola, autorul atrage atenția că
„avem de‐a face cu o scriere lirică, nu istorică”: „Imaginea pe care
Paulinus o oferă despre patria lui Niceta, și deci implicit despre
domeniul său eclesiastic de competență, este una care respectă mai
curând cerințele esteticii literare, decât pe cele ale geografiei”137.
În nici un caz, susține autorul, sfera de influență misionară a
Sfântului Niceta nu s‐a putut extinde în Nordul Dunării, ci doar în
vecinătatea episcopiei sale, respectiv în cele două Moesii, în Dacia
Mediterranea și Dacia Ripensis. Prin urmare, autorul nu îi conferă
Sfântului Niceta titlul de apostol al daco‐romanilor și, cu atât mai puțin,
al românilor: „Mitul acesta fondator rămâne doar un mit și, chiar dacă
istoria sacră urmează în general alte repere decât istoria profană,
adevărul trebuie să fie unul singur, iar identitatea unei Biserici se
construiește în primul rând pe adevăr”138.
Zaharia Matei (n. 1972)
Tratatul De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana a trezit
un interes aparte pentru Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, de la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din București. Autorul a publicat, în Almanahul
Bisericesc al Episcopiei Giurgiului pe anul 2011, un studiu substanțial
având ca titlu Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării
bisericești după „De psalmodiae bono” a Sfântului Niceta de Remesiana.
137 Dan RUSCU, Un mit al originilor în istoriografia Greco‐Catolică: Sfântul Niceta din Remesiana,
în vol. Istoria culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului Doru Radosav la vârsta de 60
de ani, Ed. Argonaut, Cluj‐Napoca, 2010, p. 361.
138 D. RUSCU, Un mit al originilor în istoriografia Greco‐Catolică..., p. 363.
66
În acest studiu autorul își propune să scoată în evidență normele de
execuție a cântării bisericești redate de Sfântul Niceta în tratatul mai sus
amintit: „Printre părinții veacului al IV‐lea, care au răspuns tuturor
acelora care formulau alte opinii și păreri despre modul cum trebuie să
se desfășoare cântarea în Biserică, Sfântul Niceta de Remesiana stă la loc
de frunte, manifestând o atitudine fermă în scopul promovării cântării
în cultul bisericesc”139, precum și valabilitatea lor până în zilele noastre.
Studiul este extrem de bine documentat și util în stadiul actual al
cercetărilor.
Mihai Bărbulescu (n. 1947)
Referiri cu privire la rolul pe care Sfântul Niceta de Remesiana l‐a
avut în răspândirea creștinismului printre daco‐romani întâlnim în
recentul manual de Istoria României, apărut la București în anul 2012. În
acest manual Prof. Dr. Mihai Bărbulescu ajunge la concluzia că Sfântul
Niceta de Remesiana și‐a limitat opera de misiune numai în dreapta
Dunării, iar rolul său de misionar în Nordul Dunării este contestat:
„Printre modalitățile de pătrundere și răspândire a creștinismului în
fosta provincie Dacia în secolul al IV‐lea rolul misionarilor nu este,
deocamdată, atestat, nici măcar în cazul cunoscutului Niceta, episcop al
Remesianei, care se pare că și‐a limitat opera de misionar numai la
dreapta fluviului”140.
Prin urmare, acest manual de istorie a românilor reflectă poziția
celor mai recenți cercetători în domeniu, care, potrivit cu stadiul actual
al cercetărilor, au revizuit în istoriografia română teza apostolatului
Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre, ajungând la concluzia că acest
episcop daco‐roman și‐a desfășurat activitatea misionară doar în
jurisdicția episcopiei sale Remesiana, deci numai în Sudul Dunării.
139 Zaharia MATEI, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării bisericești
după De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana”, în Almanah Bisericesc al
Episcopiei Giurgiului, 2011, p. 111.
140 Mihai BĂRBULESCU, Dennis DELETANT, Keith HITCHINS, Șerban PAPACOSTEA, Pompiliu
TEODOR, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Ed. Corint, București, 2012, p. 88.
67
Florin Constantiniu (1933‐2012)
Domnul Florin Constantiniu, istoric român și membru corespondent
al Academiei Române, în lucrarea O istorie sinceră a poporului român,
consideră că Sfântul Niceta de Remesiana și‐a limitat activitatea
misionară doar la jurisdicția episcopiei sale. Totodată, autorul consideră
că textul lui Paulinus din Carmen XVII este neclar și nu conţine
argumente suficiente pentru a susține un apostolat al Sfântului Niceta și
la Nord de Dunăre: „Dintr‐un poem al Sfântului Paulinus de Nola s‐ar
putea deduce că Sfântul Niceta de Remesiana (azi Bela Palanka, la 30 km
de Niș) ar fi predicat și la nord de Dunăre, dar textul este neclar și
argumentele în favoarea unei prezențe a ierarhului în stânga fluviului
nu sunt decisive”141.
Sfântul Niceta este menționat și în alte numeroase studii142, care
tratează originile creștinismului daco‐roman, însă noi le‐am considerat
mai puțin relevante în acest demers, fiindcă nu prezintă noutăți.
141 Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic
Gold, București, 2014, p. 55.
142 Dumitru STĂNESCU, Vechile episcopii la români, Ed. „Ancora” S. Benvenisti & Co.,
București, 1927, p. 44; Nicolae BRÎNZEU, Noțiuni de Istorie, Liturgică și Constituție.
Manual de religiune pentru clasa IV a școalelor secundare și pentru învățământul profesional,
Ediția a II‐a, Ed. Tipografia Husvéth și Hoffer, Lugoj, 1927, p. 21; Nicolae LASCU,
„Periodul întunecat în istoria românilor”, în Biserica Ortodoxă Română, IX (1885), nr. 9,
pp. 696‐709; Dumitru GUȘETOIU, Probleme de istorie națională, Ed. Tipografia
„Gutemberg”, Râmnicu‐Vâlcea, 1936, p. 44; Constantin TÂRZIU, „Scurtă privire
istorică asupra Bisericii Ortodoxe Române din Banat”, în Foaia Diecezană, LII (1937),
nr. 17, pp. 3‐4. Nicolae LUPU, Originea Românilor, București, 1941, p. 28; Gheorghe
COTOȘMAN, „Limba liturgică în Biserica românească din Banat”, în Foaia Diecezană,
LXI (1946), nr. 44‐45, pp. 2‐4; Ion ITU, Primii noștri poeți, Ed. Orientul latin, Brașov,
1994, pp. 95‐11; 239‐243; Ștefan CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian la
Fericitul Augustin, Ed. „Ovidius” University Press, Constanța, 2003, pp. 124‐133; Petre
MOCANU, „Răspândirea creștinismului – între act politic și misiune sacră”, în Revista
de Științe Politice, 2008, nr. 18‐19, pp. 139‐148; Ion BUZAȘI, Poezia religioasă românească,
Ed. Dacia XXI, Cluj‐Napoca, 2011, pp. 7‐9.
68
Concluzii
După cum am putut observa, în istoriografia română au existat
numeroși istorici și teologi, atât ortodocși cât și greco‐catolici, care au
efectuat cercetări cu privire la viața, opera și activitatea pastoral‐
misionară a Sfântului Niceta de Remesiana. Este menționat în numeroa‐
se lucrări de specialitate, cum ar fi tratate de istorie, arheologie și
teologie, în numeroase studii de teologie, de către nume sonore ale
istoriografiei române. Analizând însă întreaga bibliografie română care
face referire la acest episcop, constatăm că s‐a scris destul de puțin și,
uneori, chiar eronat.
A scrie despre Sfântul Niceta de Remesiana presupune, mai întâi, o
cunoaştere desăvârșită a izvoarelor primare care fac referire la el, apoi o
înțelegere strictă a contextului politic și religios în care a activat. Mai
mult, considerăm că lansarea unor posibile ipoteze cu privire la activi‐
tatea acestui prelat trebuie făcute în lumina unor cercetări arheologice și
în baza unor noi documente care să susţină un punct de vedere sau
altul.
În mare parte părerile cercetătorilor români cu privire la activitatea
Sfântului Niceta sunt contradictorii, însă ele dovedesc interesul pe care
aceștia l‐au manifestat față de această distinsă personalitate de la
sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea, precum și
efortul pe care l‐au depus în a proiecta o biografie cât mai completă a
acestuia. Originea, aria sa misionară, precum și paternitatea operelor
sale au constituit punctul de plecare al fiecărui cercetător român.
Un interes aparte pentru cercetătorii de la începutul secolului al
XIX‐lea a fost acela de a stabili aria sa misionară, majoritatea acestora
argumentând și susținând teoria conform căreia episcopul Niceta de
Remesiana și‐a desfășutat misiunea și la Nord de Dunăre. Această teză,
a unui pretins apostolat al Sfântului Niceta pe teritoriul României, nu a
fost deloc întâmplătoare, dacă ținem seama de contextul istorico‐
eclesiastic, care viza încetățenirea conștiinței latinității poporului român
și a națiunii române în plină formare. Într‐o astfel de situație, ceea ce s‐a
69
vrut să se scoată în evidență a fost faptul că, prin apostolatul Sfântului

Niceta, a fost asigurată continuitatea latinității pe teritoriul țării noastre.
La începutul secolului al XIX‐lea, reprezentanții Școlii Ardelene
(Gheorghe Șincai și Petru Maior) au văzut în Sfântul Niceta un „apostol
al românilor”, datorită originii sale daco‐romane, dar și pentru faptul că
el a predicat numai în limba latină strămoșilor noștri daco‐romani. Mai
apoi, la începutul secolului al XX‐lea, arheologul Vasile Pârvan, pe baza
mărturiilor rămase de la Paulinus de Nola, care ne spune că Sfântul
Niceta a predicat evanghelia goților, dacilor, bessilor și sciților, ajunge la
concluzia că Sfântul Niceta a fost activ pe ambele maluri ale Dunării și
că, pe drept cuvânt, el poate fi socotit „apostolul daco‐romanilor”. Atât
Nicolae Iorga, cât și arheologul Dionisie M. Pippidi au respins ulterior
această ipoteză ca fiind nefondată pe argumente concrete. Așa s‐a ajuns
la concluzia că Sfântul Niceta și‐a desfășurat activitatea pastoral‐
misionară doar în jurisdicția episcopiei sale, Remesiana. Această opinie a
fost mai apoi asumată și de către distinșii profesori Aloisiu Ludovic
Tăutu, Ioan Rămureanu, Mircea Păcurariu și, mai nou, de către Dumitru
Protase, Dan Ruscu și Mihai Bărbulescu.
O altă preocupare a istoriografilor români a fost legată de problema
elucidării paternității operelor Sfântului Niceta. Majoritatea cercetăto‐
rilor români au acceptat ediția operelor lui Niceta, realizată de către
teologul britanic Burn, în anul 1905. Așadar, în ceea ce privește opera
teologică a Sfântului Niceta de Remesiana, în ultimele decenii s‐a
manifestat o preocupare constantă legată de traducerea, fragmentară și
integrală, a operei Sfântului Niceta în limba română. Remarcăm, în acest
sens, contribuțiile deosebite pe care le‐au avut Ghenadie Enăceanu143,
Aloisiu Ludovic Tăutu, Ștefan Alexe, Nicolae M. Popescu și Ovidiu Pop,
143 În anul 1884, Ghenadie Enăceanu a publicat, pentru prima dată în limba română,
imnul Te Deum laudamus, însă nu îl atribuie Sfântului Niceta, ci, potrivit stadiului
cercetărilor de atunci, autorul consideră că imnul poate fi pus pe seama lui Ambrozie
al Mediolanului și a Fericitului Augustin sau pe seama Sfinților Hilarie de Poitiers și
Nicetius de Tréves, cf. Ghenadie ENĂCEANU, „Un Sbornic. Istoria Te‐deumurilor în
Biserica creștină și specialmente în cea română”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII
(1884), nr. 11, pp. 835‐836.
70
acesta din urmă, în anul 2009 oferind publicului român prima ediție
integrală a operelor Sfântului Niceta în limba română.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că Sfântul Niceta de Remesiana a
desfăşurat o intensă activitate pastorală şi misionară la Sud de Dunăre,
doar în jurisdicţia episcopiei sale. Operele sale literare au contribuit
decisiv la formarea duhovnicească a păstoriţilor săi, dar şi la răspândirea
limbii latine în spaţiul dunărean. Era firesc ca în istoriografia română de
specialitate să se recunoască acest fapt, însă aria sa misionară trebuie
limitată doar în împrejurimile episcopiei sale, aşa cum reiese concret din
conţinutul izvoarelor care îl menționează.
71
2. Viața și activitatea
_____________________________________________________
S fântul Niceta de Remesiana este un important reprezentant al

creștinismului daco‐roman de la Sud de Dunăre, care a activat ca
episcop în Remesiana, la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul
secolului al V‐lea. Teolog și mare dascăl al Bisericii, acest prestigios
părinte se poate număra printre cei mai de seamă reprezentanți ai
„secolului de aur”1, alături de: Sfântul Atanasie cel Mare (295‐373), Sfântul
Grigorie Teologul (329‐390), Sfântul Vasile cel Mare (330‐379), Sfântul
Ioan Gură de Aur (354‐407), Sfântul Ambrozie al Mediolanului (339‐
397), Fericitul Augustin (354‐430), Fericitul Ieronim (347‐420) și Sfântul
Ioan Casian (360‐435), care „s‐au distins prin zelul misionar și ostenelile
lor în răspândirea Evangheliei, prin viața lor exemplară, prin suferințele
îndurate pentru credința lor, prin activitatea lor socială în slujba
semenilor sau prin alte merite deosebite”2.
Acest venerabil episcop prin viața și prin activitatea sa a lăsat urme
adânci în viața Bisericii și în conștiința credincioșilor săi daco‐romani,
aducând în sufletele lor binefacerile creștinismului. Cu toate că a fost o
mare personalitate, izvoarele vremii sunt puține și sărăcăcioase în
informații referitoare la el, ceea ce i‐a determinat pe unii istoriografi
străini să‐l confunde mult timp pe Niceta de Remesiana cu Niceta din
Constantin VOICU, Patrologie, vol. I, Ed. Basilica, București, 2009, p. 26.
1
Ene BRANIȘTE, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină,
2
Ediția a IV‐a, Ed. Partener, Galați, 2008, p. 255.
73
Aquilea (454‐485) sau cu Nicetius din Treves (527‐566)3, iar pe unii
istoriografi români (Constantin Erbiceanu și Corneliu Daiconovich) cu
Nichita Romanul (†372) sau cu Sava Gotul (†372)4.
Trebuie să precizăm de la început că viața și activitatea Sfântului
Niceta în spațiul daco‐roman trebuie analizată obiectiv. Analiza izvoa‐
relor, precum și interpretarea lor, nu trebuie să fie făcute tendențios, ci
în lumina adevărului, așa cum îi spunea prozatorul grec Lucian de
Samosata (c.125‐180) prietenului său Filon în lucrarea Cum trebuie scrisă
istoria: „Cer ca istoricul desăvârșit să vină întrarmat cu două însușiri
personale neapărat trebuincioase: înțelegerea politică și puterea de a
lămuri. [...] Căci, precum am mai spus, un singur lucru se cere istori‐
cului: dacă se apucă să scrie, este dator să se închine doar adevărului”5.
Numeroși reprezentanți ai Bisericii Greco‐Catolice din România și l‐au
apropriat pe episcopul Niceta, pentru a susține jurisdicția Scaunului
Apostolic din Roma asupra Bisericii din Dacia în secolele IV și V. Astfel,
în anul 1924 profesorul Aloisiu Ludovic Tăutu, numindu‐l pe Niceta
„apostolul nostru”, subliniază faptul că legăturile sale cu Apusul
„dovedesc că încreștinarea noastră s‐a făcut în spirit roman, în legea
romană”6, iar profesorul Nicolae Lupu, în anul 1935, face din episcopul
Niceta de Remesiana un vicar al papei și „un vizitator apostolic al
bisericilor din Peninsula Balcanică”7.
3 Pietro RESSA, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, în Classica et Christiana, 2006, nr. 1, p.
154; Damian Gheorghe PĂTRAȘCU, Patrologie și Patristică, secolele IV‐V, vol. II, Ed.
Serafica, Roman, 2008, p. 256.
4 Pentru aceștia menționăm următoarele studii: Petre NĂSTUREL, „Les actes de Saint
Sabas le Goth”, în Revue des Études Sud‐Est Européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175‐185;
M. PĂCURARIU, Sfinți daco‐romani..., pp. 43‐48; Ioanichie BĂLAN, Patericul românesc,
Ediția a V‐a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 23‐25; Ștefan ALEXE, „1600 de ani de la
moartea Sfântului Sava”, în Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 5‐6, pp. 556‐568;
Ioan IONESCU, „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în Mitropolia Olteniei, XXIV
(1972), nr. 3‐4, pp. 180‐193.
5 LUCIAN DIN SAMOSATA, Cum trebuie scrisă istoria, cap. 34; 39, în vol. Scrieri alese,
Traducere și note de Radu Hâncu, Ediția a II‐a, Ed. Univers, București, 1983, pp. 44; 47.
6 A. L. TĂUTU, „Sfântul Nichita de Remeziana”, în Cultura creștină, XIII (1924), nr. 5,
p. 171.
7 N. LUPU, Religia strămoșilor..., p. 66.
74
Viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana
Dar aceste afirmații părtinitoare nu au acoperire în izvoarele care îl
pun în lumină pe Niceta, ci ele contribuie și mai mult la deformarea
adevărului cu privire la viața și activitatea acestui distins prelat.
Episcopul Niceta nu a fost mai mult occidental și mai puțin oriental sau
nu a fost mai mult „catolic” sau mai puțin „ortodox” în sensul în care sunt
înțeleși astăzi acești termeni, căci el a activat într‐o perioadă în care atât
în Apus cât și în Răsărit, Biserica a fost: „Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolică”, el însuși înțelegând‐o și definind‐o drept «comuniunea
sfinților»:
„Mărturisești totodată credința în SFÂNTA BISERICĂ UNIVERSALĂ.
Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la
începutul veacului, fie patriarhii Avraam, Isaac și Iacob, fie proorocii,
fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți drepți care au fost, care sunt și care
vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură credință și
viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup, capul
acestui trup este Hristos, după cum ne spune și se află scris”8.
Pe de altă parte, în Ortodoxia românească Sfântului Niceta i se
atribuie titlul de „apostol al daco‐romanilor” de pe ambele maluri ale
Dunării, ca unul care a contribuit la încreștinarea populației daco‐
romane, atât la Sud, cât și la Nord de Dunăre, în Dacia Traiană. Între cei
care au susținut un apostolat al Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre se
numără istoricul Vasile Pârvan9, Constantin C. Giurescu10, Radu Vulpe11,
Ioan G. Coman12, Ovidiu Pop13, aceştia sprijinindu‐se pe mărturiile lui
Paulinus de Nola, prietenul lui Niceta.
Această ipoteză a fost însă socotită puțin forțată și nefondată pe
argumente concrete și, ulterior, revizuită de către Pr. Prof. Ioan
8 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 10, în vol. Opere, Traducere din limba latină și note
de Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009, p. 99. Facem mențiunea că pe parcursul
lucrării de față vom utiliza textul ediției lui Ovidiu Pop, întrucât este cea mai recentă
ediție bilingvă românească.
10 C. C. GIURESCU, Istoria Românilor..., vol. I, p. 226.
11 Radu VULPE, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935, p. 197.
12 I. G. COMAN, „Aria misionară a Sfântului Niceta”, pp. 344‐345; I. G. COMAN, „Și Cuvân‐
tul trup S‐a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara 1993, p. 225.
13 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 50‐51.
75
Rămureanu: „Părerea că Sfântul Niceta este apostolul daco‐romanilor

trebuie revizuită și corectată în sensul că nu el este cel dintâi
propovăduitor al creștinismului la geto‐daco‐romanii din dreapta și din
stânga Dunării, pentru a putea fi numit apostolul daco‐romanilor, în
înțelesul strict al cuvântului”14. De asemenea, Pr. Prof. Mircea Păcurariu,
afirmă în acest sens: „Chiar dacă nu a predicat în Nordul Dunării,
activitatea Sfântului Niceta s‐a desfășurat într‐o regiune populată cu
daco‐romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să
predice și să scrie în latinește”15. Acelaşi punct de vedere îl împărtăşeşte
și Philippe Henri Blasen: „Niceta de Remesiana trebuia să fi fost originar
din Dacia Mediterranea și, prin urmare, nu ar fi putut să facă misiune în
Dacia lui Traian, nici nu ar fi putut fi activ în împrejurimile Tomis‐ului
sau într‐un loc numit Sciția”16.
Prin urmare, viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana
ridică o serie de probleme, care trebuie elucidate în baza izvoarelor
referitoare la creștinismul daco‐roman și la activitatea misionară a
Sfântului Niceta. Problemele sunt legate de contextul politic și eclesiastic
în care a trăit și a activat ca episcop în eparhia Remesiana, iar originea,
tinerețea, educația, precum și începutul carierei sale eclesiastice,
activitatea didactico‐catehetice prin care a îmbogățit teologia, legăturile
cu Apusul, mai exact prietenia sa cu Paulinus din Nola, precum și
sfârșitul vieții sale, care până astăzi ne rămâne necunoscut, toate acestea
constituie un subiect de mare interes pentru teologia contemporană și,
mai cu seamă, pentru creionarea identității Sfântului Niceta de
Remesiana.
15 M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 122.
16 Philippe Henri BLASEN, „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a Father of
the Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of Massilia and
Ovid”, în Studia Universitatis ”Babeș Bolyai”. Theologia Catholica, vol. 57, (2012), nr. 1‐2,
p. 48.
76

2.1. Izvoare de referință
pentru Sfântul Niceta de Remesiana

După cum am menţionat mai sus, izvoarele cu privire la viața și
activitatea Sfântului Niceta (366‐414) sunt puține și sărăcăcioase în
informații și nu acoperă întreaga viață a episcopului Niceta. Lipsesc cu
desăvârșire informații esențiale, ce ar putea reconstitui prima parte a
biografiei sale. Anul nașterii, originea, educația, precum și începuturile
carierei sale eclesiastice sunt trecute cu vederea de izvoare. Totuși, există
un număr de nouă izvoare care fac referire la episcopul daco‐roman și
pe care le vom menționa în cele ce urmează într‐o ordine cronologică.
O epistolă a lui Germiniu de Sirmium (351‐376), adresată unor
episcopi apropiați eparhiei sale, cu privire la liderii arieni Ursacius de
Singidunum (335‐370) și Valens de Mursia (335‐370), menţionează și un
episcop numit „Nichae”, fără însă a menționa locația scaunului său
episcopal. Epistola se regăsește printre documentele lui Ilarie de
Pictavium (315‐367)17 și a fost scrisă în anii 366 sau 367. Specialiștii au
sugerat că numele „Nichae”, ar fi o formă coruptă pentru Niceta, ceea ce
ar însemna o primă semnalare a lui în viața Bisericii în calitate de
episcop18.
Alte trei surse, care sunt considerate a fi cele mai importante, provin
de la Paulinus de Nola (353‐431), prietenul Sfântului Niceta, și ele
constituie două poeme: Carmen XVII19 și Carmen XXVII20, precum și
17 ILARIE DE PICTAVIUM, Fragmentum historicum, XV, în PL 10, col. 719 B.
18 Andrew Ewbanc BURN, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905, p. 37.
Mitropolitul Nestor VORNICESCU datează epistola în jurul anului 370, Primele scrieri
patristice..., p. 82; I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale
Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7‐8, p. 424.
19 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, în PL 61, col. 483‐490, Traducere în limba română și
studiu introductiv de Traian Diaconescu, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237‐
267. Pe parcursul lucrării de față vom utiliza textul lui Traian Diaconescu, întrucât este
singura traducere în limba română.
20 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, în PL 61, col. 648‐663, Traducere în limba română de
Eugenia Cristea, Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), în Altarul Banatului, SN, XXIV
77
Epistola 2921. Primul poem a fost scris în anul 398 cu ocazia primei vizite
a lui Niceta la Nola, iar cel de‐al doilea poem datează din anul 402, când
Niceta se întoarce la Nola pentru sărbătoarea Sfântului Felix. Epistola 29
a fost adresată lui Sulpicius Severus în anul 400, când Paulinus aduce
cuvinte de laudă Sfântului Niceta, afirmând că acesta a uimit întreg
Occidentul prin erudiția sa, în timpul primei sale vizite la Roma,
respectiv la Nola.
Informațiile pe care le primim de la Paulinus sunt printre cele mai
prețioase. Ele scot în evidență portretul moral al acestui episcop, viața sa
sfântă, curăția, demnitatea, jertfelnicia, intensa sa activitate pastoral‐
misionară la Sud de Dunăre într‐o lume rămasă încă pe jumătate
barbară, precum și erudiția sa.
O altă mărturie despre episcopul Niceta din Remesiana o găsim în
valoroasa lucrare De viris illustribus (Despre bărbații iluștri) a preotului și
istoricului bisericesc Ghenadius de Marsilia (492‐502), scrisă în secolul al
V‐lea și care este o continuare a lucrării Fericitului Ieronim (347‐420), cu
același titlu. Din această lucrare aflăm pentru prima dată că Niceta era
episcop al cetății Remesiana și că a scris, într‐o „limbă simplă și
elegantă”, șase cărticele de învățătură pentru folosul catehumenilor,
menționând și titlurile lor:
„Niceta, Episcop al cetăţii Remesianei, a compus într‐o limbă simplă şi
elegantă şase cărticele de învăţătură pentru aspiranţii la Botez. Între
acestea, cea dintâi conţine felul în care trebuie să se poarte aspiranţii,
care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de‐a doua este despre
rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un
oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, şi un ţăran,
Gadarius, din pricina forţei [vitejiei], au fost aşezaţi în rândul zeilor de
către păgâni. Cartea a treia tratează despre credinţa într‐o singură ma‐
iestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea despre Simbol, a
(LXIII) 2013, nr. 10‐12, pp. 105‐111; Paulinus de Nola, Poemul XXVII (II), în Altarul
Banatului, SN, XXV (LXIV) 2014, nr. 1‐3, pp. 115‐122; Paulinus de Nola, Poemul XXVII
(III), în Altarul Banatului, SN, XXV (LXIV) 2014, nr. 4‐6, pp. 98‐104. Pe parcursul
lucrării de față vom utiliza textul lui Eugenia Cristea, întrucât este singura traducere
în limba română a acestui poem.
21 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, în PL 61, col. 321 C.
78
şasea despre jertfa mielului pascal. A compus şi o cărticică adresată

unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în
cădere”22.
Mențiunea lui Ghenadie este de o importanță covârșitoare pentru că
face lumină în ceea ce privește locația scaunului episcopal al Sfântului
Niceta, pe de o parte, iar pe de altă parte, Niceta de Remesiana este
aşezat între marii părinți și scriitori bisericești din acele timpuri, care,
prin scrierile sau tratatele lor, au contribuit la dezvoltarea teologiei
trinitare. Mai mult, izvorul elucidează problema paternității scrierilor
Sfântului Niceta, deoarece multă vreme scrierile sale au fost puse pe
seama altor scriitori bisericești.
O altă sursă în care Sfântul Niceta este menționat este lucrarea
istoricului bisericesc Cassiodorus (485‐580), Institutiones divinarum et
humanarum litterarum (Instituțiile divine și umane), scrisă pe la anul 544, în
care alături de Sfântul Ciprian al Cartaginei (200‐258), de Sfântul
Ambrozie al Mediolanului (339‐397), de Fericitul Ieronim (347‐420), de
Fericitul Augustin (354‐430) și de Dionisie Exigul (470‐545), este
menționat și Sfântul Niceta, pe care Cassiodor îl descrie ca fiind un mare
teolog, ce și‐a adus contribuția la dezvoltarea teologiei trinitare. Opera
sa este recomandată călduros pentru toți acei ce vor să afle câte ceva
despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, într‐un limbaj cât mai simplu:
„Dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă,
citească cartea episcopului Niceta [‐us] pe care a scris‐o despre credinţă
şi, pătruns de limpezimea învăţăturii cereşti, va ajunge la contemplarea
divină datorită scurtimii avantajoase. […] O, tărie nepreţuită, prin care
s‐a deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile
credincioşilor, Sfânta Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o
cinstire ce nu le aparţinea, s‐au retras opriţi de adevăratul Stăpân”23.
22 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A (trad. rom.

O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).
23 CASSIODORUS, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în PL 70, col. 1132 C
(trad. rom. O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60‐61).
79
Niceta de Remesiana mai este pomenit în două epistole ale papei
Inocențiu I (401‐417). Este vorba de Epistola XVI24, scrisă în anul 404, pe
care Inocențiu o adresează episcopului Martianus de Naissus (sec. V) și
în care Sfântul Niceta e numit „fratem nostrum Nicetam”, și cea de‐a doua,
Epistola XVII25, adresată mitropolitului Rufus al Tesalonicului (sec. V) în
anul 414. În această epistolă numele lui Niceta apare potrivit
manuscriselor sub două forme: „Nicete” și „Nicetio”. Ambele epistole
sunt de mare importanță, pentru că ele ne arată că Niceta mai era încă în
viață, cel puțin în anul 414, dar oferă de asemenea informații prețioase
despre problemele bisericești cu care se confruntau episcopii de la Sud
de Dunăre, și anume erezia lui Bonosus, episcop de Sardica (380‐390),
care nega pururea fecioria Maicii Domnului.
Un ultim izvor, care face referire la Niceta de Remesiana, este
Martirologiul Roman, editat de Fericitul Ieronim (347‐420), în care Sfântul
Niceta este prăznuit la data de 22 iunie, alături de prietenul său Paulinus
de Nola: „In Nola civitate, natalis Sancti Paulini episcopi et confessoris. Et
alibi depositio sancte memorie Niceti Episcopi”26. Aceeași dată de prăznuire
este dată și de Venerabilul Beda (672‐735), care, în martirologiul său,
afirmă: „In civitate Nolana Campanie natale sancti Paulini episcopi [...]. Et
depositio beati Nicetae Romatiane civitatis episcopi”27. După revizuirea
Martirologiului Roman făcută de Cardinalul Baronius (1538‐1607), ziua de
prăznuire a Sfântului Niceta a fost mutată pe 7 ianuarie: „In Dacia Sancti
Nicetae Episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii praedicatione acarieni
reddidit ac mansuetas”28. Până astăzi Biserica Romano‐Catolică îl prăz‐
24 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVI, De suspiciendis clericis quos Bonosus, antequam damna‐
retum, ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
25 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.
26 FERICITUL IERONIM, Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
27 VENERABILIS BEDAE PRESBYTERI, Martyrologium, Ex oficina Christophori Plantini, MDLIIII,
pp. 78‐79.
28 Cesare BARONIO, Martyrologium Romanum, Ex Typographia Dominici Bafae, Roma,
MDLXXXVI, p. 17.
80
nuiește pe Sfântul Niceta la data de 7 ianuarie29, iar Biserica Ortodoxă
face pomenirea lui la data de 24 iunie30.
Acestea ar fi puținele izvoare referitoare la Niceta de Remesiana,
episcopul daco‐romanilor și strămoș al nostru, care, între anii 366 și 414,
a predicat Evanghelia lui Hristos la popoarele barbare din Sudul
Dunării. A fost un bărbat încercat, plin de curaj, de înțelepciune și de
sfințenie, căruia Biserica îi aduce recunoștință pentru ostenelile sale și
pentru dragostea de care a dat dovadă față de păstoriții săi.
2.2. Tinerețea și educația
Este trist faptul că în istoriografia Bisericii nu s‐au păstrat nici un fel
de date despre prima parte a vieții Sfântului Niceta. Nu se cunoaște anul
și locul unde s‐a născut, nu cunoaștem cu exactitate originea lui, nici
familia din care a făcut parte, nici chiar numele său întreg. În ceea ce
privește începutul carierei sale eclesiastice, de asemenea nu avem nici o
informație.
Paulinus de Nola, prietenul și tovarășul său de credință, pare a fi
singurul care a cunoscut detaliat întreaga viață a Sfântului Niceta, dar
din păcate în cele două poeme pe care i le dedică, Carmen XVII și Carmen
XXVII, nu pomenește nimic despre prima parte a vieții acestuia. Totuși,
într‐un vers din primul poem, Paulinus face o mică precizare cu privire
la originea Sfântului Niceta. El se roagă ca acesta să ajungă cu bine la
destinație și numește cetatea Remesiana „părinteasca cetate”, de unde am
putea deduce că era originar de acolo:
„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta
29 Joannes BOLLANDUS, Acta Sanctorum, tom. I, Paris, 1863, p. 365: „Apostolicum hunc virum
ita celebrant Fasti Romani VII Id. Januar. In Dacia S. Nicete Episcopi, qui feras et barbaras
gentes Evangelii predicatione mites redidit ac mansuetas”.
30 Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2012, pp. 305‐306.
81
În toate, pe oricare țărm își va duce pasul
Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca
Cetate”31.
Probabil, s‐a născut în Remesiana, din părinți credincioși, care i‐au
dăruit o educație aleasă și i‐au îndreptat pașii spre Biserica lui Hristos
încă din tinerețe, ca mai apoi să devină episcopul acelei cetăți. Paulinus
îl numește cu admirație „părinte” și „învățător”32 al său, ceea ce scoate în
evidență solida sa pregătire teologică, dar și faptul că Niceta era mai în
vârstă decât Paulinus de Nola.
Teologul Andrew Burn33, în încercarea de a fixa cu aproximație
cronologia vieții lui Niceta, sugerează că, dacă în anul 398 Paulinus de
Nola avea 45 de ani, Niceta, care era mai în vârstă, ar fi putut avea 60 de
ani. Prin urmare, anul nașterii lui Niceta ar putea fi 335 sau 338 și,
probabil, ar fi trăit aproape 80 de ani. Această ipoteză poate fi îndrep‐
tățită, deoarece, când Paulinus scrie despre întoarcerea lui Niceta în
patria sa, lasă să se întrevadă un apropiat sfârșit al vieții sale, dat fiind
faptul că era înaintat în vârstă. Ca și cum l‐ar fi văzut pentru ultima
dată, Paulinus îi cere lui Niceta ca, odată ajuns în „brațul Sfântului
Părinte”, să‐l pomenească și pe el în împărăția cerurilor:
„Cine da‐ne‐va nouă, în ziua aceea,
Să stăm la umbra coapsei tale?
Și care suflare a liniștii tale potoli‐va
Flacăra noastră?
Atunci, te rog, amintește‐ți mereu de noi,
31 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 53‐56 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 255). De aceeași
părere este și Jacques ZEILLER, „Un ancien évêque dʹIllyricum, peut‐être auteur du Te
Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în Comptes‐rendus des séances de lʹAcadémie des
Inscriptions et Belles‐Lettres, LXXXVI (1942), nr. 4‐6, pp. 357‐358.
32 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, (II), v. 243; 345 (trad. rom. E. Cristea, pp. 116; 119).
În Apus, începând cu secolul al III‐lea, titlul de „părinte” a fost conferit episcopilor, cu
sensul de apărători ai credinței ortodoxe, cf. Earle E. CAIRNS, Creștinismul de‐a lungul
secolelor. O istorie a bisericii creștine, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2007, p. 65.
33 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. 35. D. M. PIPPIDI consideră că Niceta s‐ar fi născut
în jurul anilor 338‐340, Niceta de Remesiana și originile creștinismului..., pp. 502‐503.
Aceeași părere o împărtășește și M. DIACONESCU, Istoria literaturii dacoromane, p. 628,
iar Jacques ZEILLER plasează data nașterii Sfântului Niceta în anul 330, Les origines
chrétiennes dans les provinces danubiennes de lʹempire romain, Roma, 1967, p. 550.
82
Și odihnindu‐te în brațul Sfântului Părinte,
Cu degetul înrourat înlătură flacăra
Care ne mistuie”34.
În ceea ce privește educația Sfântului Niceta, nu știm la ce școli a
studiat și nici care au fost dascălii săi, dar e firesc să credem că a studiat
teologia vremii, precum și științele profane. Operele sale scrise în limba
latină dovedesc acest lucru. Niceta era un poliglot, căci pe lângă limba
latină, mai cunoștea și limba greacă35. Probabil că studiul operelor
profane l‐au ajutat să alcătuiască tratatul Împotriva horoscopului, scriere
care, din păcate, s‐a pierdut, probabil în perioada în care împăratul
Iulian Apostatul a încercat să restaureze păgânismul în Imperiul Roman
(361‐363)36.
Pe de altă parte, cultura teologică a Sfântului Niceta a fost
influențată de operele unor teologi răsăriteni, precum: Sfântul Vasile cel
Mare (330‐379), Sfântul Grigorie de Nazianz (329‐390), Sfântul Chiril al
Ierusalimului (315‐386), Sfântul Ioan Gură de Aur (354‐407), dar și de
operele unor teologi apuseni, precum: Tertulian (150‐220), Ciprian al
Cartaginei (200‐258), Ambrozie al Mediolanului (339‐397), Paulinus de
Nola (354‐431) și Fericitul Augustin (354‐430)37. El își va câștiga reputația
de mare teolog la Dunărea de Jos, confirmată de Paulinus de Nola și,
mai apoi, de Ghenadie de Marsilia (492‐502) și de Cassiodor (485‐580),
personalități ce reprezentau o autoritate în acea vreme.
Evident, ca orice viitor prelat, Sfântul Niceta trebuie să fi trecut prin
toate treptele ierarhiei bisericești inferioare și superioare, slujind mai
întâi ca citeț, psalt și ipodiacon, iar mai apoi ca diacon, preot și episcop,
poate chiar în episcopia Remesiana. Dar izvoarele existente trec cu
vederea acest lucru. Avem însă certitudinea că, până să ajungă preot şi
mai apoi episcop, Niceta a slujit cel puțin ca citeț și psalt, datorită fap‐
34 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 309‐316 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 265).
35 M. DIACONESCU, Istoria literaturii dacoromane, p. 628; M. PACURARIU, Sfinți daco‐romani…,
p. 64; N. VORNICESCU, Primele scrieri patristice…, pp. 83‐84.
36 I. RĂMUREANU, „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în Studii Teologice,
XXXIX (1987), nr. 6, pp. 38‐61; A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. 30‐32.
83
tului că în secolele IV și VI, dezvoltarea cultului, precum și solemnitățile
serviciilor religioase, cereau neapărat prezența clerului inferior în
Biserică38, firesc fiind ca fiecare aspirant la diaconie, preoție sau
episcopat să treacă mai întâi prin aceste trepte, pentru a fi încercat.
Acest lucru este confirmat de către hotărârile unui sinod local ținut
la Sardica, capitala Daciei Mediterranea, în anul 343, unde episcopul
Ossius de Cordova (257‐359) propune membrilor sinodali (prin canonul
10) cercetarea minuțioasă a candidaților la episcopat, precum și
obligativitatea trecerii lor prin toate treptele ierarhiei bisericești
inferioare, pentru a se dovedi statornicia lor în credință:
„Socotesc că este de trebuință și aceea ca să se cerceteze cu toată grija și
sârguința, că dacă vreun bogat, sau scolastic din for, s‐ar învrednici a se
face episcop, să nu se așeze [în episcopat] mai înainte, până ce nu va fi
îndeplinit slujba de citeț și de diacon și de prezbiter, ca prin fiecare
treaptă, de s‐ar socoti vrednic, să poată păși progresând spre înălțimea
episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește,
nu prea mică, prin care să se poată cunoaște credința lui, și felul onesti‐
tății moravurilor, și statornicia și bunăcuviința lui; și socotindu‐se el vred‐
nic de preoția cea dumnezeiască să se bucure de cinstea cea mai mare”39.
Nu întâmplător, în opera Sfântului Niceta întâlnim două omilii cu
un profund caracter liturgic, De vigiliis servorum Dei (Despre privegherile
robilor lui Dumnezeu) și De psalmodiae bono (Despre folosul cântării), în
care se descrie celebrarea privegherii, precum și modul de execuție al
cântării bisericești, în special a imnelor și psalmilor, ascultare pusă pe
seama psaltului. Toate acestea ne îndreptățesc să credem că Niceta a
slujit în tinerețe ca citeț, psalt și diacon, deoarece Paulinus de Nola îl
laudă pentru iscusința cu care a învățat coruri să cânte pe o singură
voce:
„Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare
38 E. BRANIȘTE, Liturgica generală…, pp. 119‐120.
39 Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed. Tipografia
Diecezană, Arad, 1934, p. 134. Pentru mai multe amănunte cu privire la desfășurarea
Sinodului de la Sardica, a se vedea: Ioan N. FLOCA, „Canoanele Sinodului de la
Sardica”, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 9‐10, p. 724 şi I. RĂMUREANU, „Sinodul de
la Sardica din anul 343...”, pp. 146‐182.
84
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe
Domnul.
Cine ar putea să‐mi dăruie aripi ca unei columbe
Să ajung mai degrabă la acele coruri
Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos
Atinge‐vor stele?”40.

Doar atât s‐ar putea spune despre prima parte a vieții Sfântului
Niceta. În orice caz, pregătirea lui teologică, viața sa trăită în sfințenie,
acuratețea credinței sale, calitățile sale de bun orator pe care le‐a pus în
slujba lui Hristos și poate alte numeroase virtuți pe care nu le cunoaștem
noi, au determinat ierarhia bisericească de atunci să‐l înalțe pe preotul
Niceta la înalta demnitate de arhiereu, pe seama Episcopiei Remesiana.

2.3. Sfântul Niceta, Episcop de Remesiana

Episcopia Remesiana este atestată documentar pe la sfârșitul
secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea41 și a jucat un rol
important în procesul de romanizare și încreștinare a popoarelor daco‐
romane de la Sud de Dunăre. Datele cu privire la această episcopie sunt
puține și sărăcăcioase. La origine, orașul a fost fondat de către împăratul
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53‐117) și purta denumirea de Respublica
Ulpianorum. După Itinerarium Antonini Augusti, orașul purta denumirea
de „Remisiana”, iar în Itinerarium Hierosolymitanum, îl întâlnim sub denu‐
mirea de „Romansiana”42. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al V‐lea,
istoricul bizantin Procopius din Cezarea (500‐565), în lucrarea sa De
40 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 86‐92 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 256‐257).
41 Episcopia Remesiana este atestată documentar începând cu anul 366. Istoricul și
arheologul Vasile Pârvan susține că, până în anul 325, în Moesia Superior nu erau
atestate decât patru episcopii: în Singidunum, Naissus, Scupi și Sardica, Contribuții
epigrafice..., p. 47.
42 ITINERARIUM ANTONINI AUGUSTI ET HIEROSOLYMITANUM, Editores Carlo Benedicto Hasio,
Berolini, MDCCCXLVIII, pp. 63; 268.
85
Aedificiis, amintește orașul sub numele de „Rumisiana”43. În zilele noastre,
orașul este cunoscut sub denumirea de Remesiana și se identifică azi cu
localitatea Bela Palanka, din Serbia44.
Începuturile acestei episcopii sunt legate de numele marelui episcop
Niceta de Remesiana, care, între anii 366/367‐414, va ocupa scaunul
episcopal al acestei cetăți, având să desfășoare o rodnică activitate
pastoral‐misionară, ce a avut ecou atât în Occident cât, și în Orient45. Din
punct de vedere geografic, în secolul al IV‐lea Episcopia Remesiana era
situată în provincia Dacia Mediterranea, între Sardica (Sofia) și Naissus
(Niș), în apropiere de Dacia Ripensis, ambele porvincii făcând parte din
dieceza Illyricului Oriental, străbătut de importantul drum militar ce
lega Apusul de Răsărit46.
La sfârșitul secolului al IV‐lea, cetatea Remesiana va cunoaște o
puternică dezvoltare economică datorită zonelor miniere aflate în
apropiere, dar și o dezvoltare pe plan social datorită prezenței trupelor
militare romane însărcinate să apere granițele Imperiului Roman. În
acest context, înființarea unui scaun episcopal în cetatea Remesiana era
mai mult decât o necesitate47.
43 PROCOPII CAESARIENSIS, De Aedificiis, IV, 1, în Fontes Historiae Daco‐Romanorum, vol. 15,
Text, traducere și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București,
1939, p. 88; G. Popa‐Lisseanu, „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în
Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Literare, Seria III, Tomul IX, (1938‐1940),
București, 1941, p. 272; C. Litzica, „Contribuțiuni la topografia balcanică în Evul
Mediu. Procopie din Cesarea”, în rev. Ioan Neculce, fascicola 6, (1926‐1927), Ed.
Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1927, p. 27.
44 Ovidiu ALBERT, „Nicetas von Remesiana als «missionar»”, în Studia Antiqua et Archaeo‐
logica, IX, Iași, 2003, nr. 9, p. 359; Dumitru TUDOR, Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pp. 538; 658; Vladimir P. PETROVIĆ, Vojislav
FILIPOVIĆ, „Epigraphic and Archaeological Evidence Contributing ti Identifying the
Location and Character of Timacum Maius”, în Balcanica, XLIV, Belgrad, (2013), p. 40.
45 Alina SOROCEANU, Niceta von Remesiana. Seelsorge und Kirchenpolitik im spätantiken unteren
Donauraum, în col. Zivilisationen & Geschichte, vol. 23, Ed. Peter Lang, Frankfurt am
Main, 2013, p. 13.
46 Arthur. J. EVANS, Ancient Illyria, an archaeological exploration, Ed. I. B. Tauris, London –
New‐York, 2006, pp. 229; 265‐269; A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 88; M.
MACREA, Viața în Dacia..., p. 156; J. ZEILLER, „Un ancien évêque dʹIllyricum...”, p. 359;
M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 120‐121.
47 A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 92.
86
Este important să știm că, la începutul secolului al V‐lea, pe vremea
Sfântului Niceta, la Sud de Dunăre sunt atestate următoarele episcopii:
„În Panonia Inferior: episcopiile Mursa, Sirmium și Bassiane. În Moesia
Superior: episcopiile Singidunum, Viminacium, Horreum Margi și
Margum. În Dacia Ripensis: episcopiile Aquae, Ratiaria, Castra Martis și
Oescus. În Dacia Mediterranea: Naissus, Remesiana și Serdica. În Dardania
episcopiile: Scupi, Ulpiana și altele. În Moesia Inferior episcopiile: Novae,
Sexanta Prista, Appiaria, Durustorum, Abrittus, Nicopolis, Marciano‐
polis și Odessos, iar în Scyția Minor, episcopia Tomis”48. Existența
acestor episcopii este dovada concretă de răspândire a creștinismului
printre popoarele de la Sud de Dunăre. Totodată, trebuie să menționăm
că toți titularii scaunelor episcopale amintite mai sus predicau și slujeau
în limba latină. Din această perioadă s‐au descoperit, numai în
Remesiana, 13 inscripții latine, care atestă acest fapt49.
Niceta este menționat (sub forma Nichae) pentru prima dată ca
episcop în Remesiana la anul 366/367 de către Germiniu de Sirmium
(351‐376)50, într‐o scrisoare pe care o adresează episcopilor din prefec‐
tura Illyricului, care se învecinau cu el: „Dominis Fratribus religiosissimis
Rufiano, Palladio, Severino, Nichae, Heliodoro, Romulo, Muciano, et Stercorio,
Germinios in Domino salutem”51.
Această prețioasă informație ne permite să constatăm că Niceta și‐a
desfășurat activitatea de episcop în timpul împăraților Valentinian I
(364‐375), Grațian (375‐383), Valentinian II (375‐392) și Honoriu (395‐423)
în Apus și în timpul împăraților Valens (364‐378), Teodosie cel Mare
48 M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 104‐105; M. MACREA, Viața în
Dacia..., pp. 476‐477.
49 Haralambie MIHĂESCU, „La diffusion de la langue latine dans le sud‐est de lʹEurope”,
în Revue des Études Sud‐Est Européennes, tom. XI, nr. 3, 1973, p. 426.
50 E. AMANN, Nicétas de Rémésiana, în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol. 11, I, Paris,
1931, col. 477.
51 Scrisoarea se păstrează între documentele istorice ale Sfântului ILARIE DE PICTAVIUM,
Fragmentum historicum, XV, în PL 10, col. 719 B. Despre o posibilă identitate a acestor
episcopi, a se vedea: I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane...”, pp. 423‐
424; A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. 37‐38; J. ZEILLER, Les origines chrétiennes..., pp.
174‐182.
87
(379‐395), Arcadiu (395‐408) și Teodosie II (408‐450) în Răsărit. Totodată,
este important să precizăm că exercitarea funcției de episcop a coincis cu
pontificatul papilor Damasus I (366‐384), Siriciu (384‐399), Anastasie I
(399‐401) și Inocențiu I (401‐417).
2.4. Contextul politic și eclesiastic
al Episcopului Niceta de Remesiana
O serie de evenimente tragice aveau să cuprindă Imperiul Roman,

pe vremea când Sfântul Niceta păstorea Episcopia Remesiana. Granițele
Imperiului la Dunăre aveau să fie afectate de prezența barbarilor, care
căutau noi locuri de așezare și de asimilarea lor în cadrul administrației
Imperiului, cu statutul de federați. Tot acum are loc o migrare în masă a
goților și a hunilor la Sud de Dunăre, care și‐au făcut simțită prezența,
devastând și jefuind tot ce întâlneau în cale, răspândind peste tot frica și
teroarea.
Istoricul Ammianus Marcellinus (332‐395) ne relatează că în anul
376, sub presiunea hunilor, goții (vizigoții) conduși de șefii lor, Alaric și
Fritigern, cer permisiunea împăratului Valens (328‐378) de a se stabili în
interiorul Imperiului, făgăduind împăratului ajutor militar pentru
menținerea granițelor la Sud de Dunăre. Împăratul a acceptat, iar
vizigoții s‐au aşezat la Sud de Dunăre, în provinciile: Dacia Ripensis,
Moesia Inferior și Tracia52. Dar această conviețuire a romanilor cu
barbarii avea să fie de scurtă durată, deoarece, nemulțumiți de condițiile
de viață și de abuzurile funcționarilor romani, care i‐au înfometat și i‐au
determinat să‐și vândă obiectele de preț și copiii ca sclavi, vizigoții se
vor răscula. Actele lor de cruzime din Tracia l‐a determinat pe împăratul
52 AMMIANI MARCELLINI, Bellum Gothicum, XXXI, 3, 4, 6, în Fontes Historiae Daco‐
Romanorum, vol. 13, Text, traducere și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia
Bucovina, București, 1939, pp. 77‐78; IORDANES, Getica, XXV, în Fontes Historiae Daco‐
Romanorum, vol. 14, Text, traducere și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia
Bucovina, București, 1939, p. 113.
88
Valens să‐i înfrunte la Adrianopol în anul 378. În acest sângeros război
armata romană a fost învinsă, iar împăratul Valens va fi ucis53.
În aceste condiții, împăratul Teodosie cel Mare (379‐395), succesorul
lui Valens în Orient, va încheia un tratat de pace cu vizigoții în anul 382,
acordându‐le statutul de federați ai Imperiului și dreptul de a se așeza în
Moesia Inferior54. După moartea lui Teodosie cel Mare, împăratul
Arcadius, pentru a menține pacea cu vizigoții, îl investește pe Alaric, în
anul 397, cu funcția de Magister Militum per Illyricum. Dar această pace
avea să dureze cam patru ani, pentru că vizigoții vor înainta spre
Occident, unde sunt înfrânți de trupele generalului Stilicon, în anul 402
la Pollentia și apoi la Verona, în anul 403. Din cauza neînțelegerilor
dintre vizigoți și împăratul Honorius al Occidentului, în anul 410 Roma
a fost asediată55 și, mai apoi, cucerită de trupele lui Alaric56. În anii care
53 IORDANES, Getica, XXVI, pp. 113‐115; CASSIODOR, Istoria bisericească tipărită, VIII, 15, în
col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 75, Traducere de Liliana și A. Manolache,
introducere și note de Ștefan Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998, pp. 336‐337; Fábián ISTVÁN, Imperiul și Barbaricum:
relațiile politice militare și ideologice ale teritoriilor de la nordul Dunării de Jos cu Imperiul
Roman (sec. IV‐VII), Ed. Napoca Star, Cluj‐Napoca, 2008, pp. 60‐61; 224; Nicolae IORGA,
Istoria vieții bizantine, Traducere de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română,
București, 1974, pp. 58‐60.
54 Constantin C. DICULESCU, „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia. Din istoria
religioasă a gepizilor”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. 3, (1924‐1925),
Cluj, 1926, p. 366.
55 CASSIODOR, Istoria bisericească, XI, 9, p. 427. Fericitul Augustin ne oferă cele mai
prețioase informații cu privire la căderea Romei (24 august 410). Îndurerat de soarta
cetății, episcopul Hipponei va rosti celebra sa predică De Urbis excidio și, ulterior, va
compune lucrarea De Civitate Dei, combătând acuzațiile pe care păgânii le aduceau
împotriva creștinilor. Ambele lucrări au fost traduse și în limba română: FERICITUL
AUGUSTIN, Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină și note explicative
de Corneliu Clop, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp. 213‐226; FERICITUL AUGUSTIN,
Despre Cetatea lui Dumnezeu, vol. I, Traducere din limba latină, notiță introductivă,
note și tabel cronologic de Paul Găleșanu, studiu introductiv de Gheorghe
Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998, 687 p.
56 IORDANES, Getica, XXX, pp. 117‐119: „Intrând în cetate [Roma], din ordinul lui Alaric, o
jefuiesc numai, însă nu‐i dau foc, după obiceiul păgânilor, și nici nu se îngăduie să se atingă
într‐un fel oarecare de lăcașurile sfinților”. Hagith SIVAN, „Nicetasʹ (of Remesiana)
Mission and Stilichoʹs Illyricon Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII
(Propemticon)”, în Revue dʹetudes Augustinniens et Patristiques, vol. 41, 1995, nr. 1, pp.
81‐86. A se vedea mai detaliat despre toate acestea la Nicolae GUDEA, „Prăbușirea
apărării romane de frontieră la Dunărea de Mijloc și de Jos după 378 cu privire
specială la Dacia Ripensis”, în Revista Bistriței, vol. 23, 2009, pp. 85‐103.
89
au urmat, frontierele dunărene aveau să fie atacate de războinicii huni
conduși de regele Attila și de fratele lui, Bleda, care, între anii 441‐443 și‐au
făcut simțită prezența în Illyricum, devastând provinciile Sirmium,
Singidunum și Naissus57, toate acestea în apropiere de Remesiana.
Aceasta era situația politică a Imperiului atât în Răsărit, cât și în
Apus, pe vremea Sfântului Niceta. Cu siguranță că evenimentele tragice
i‐au afectat și pe locuitorii din Remesiana, iar Sfântul Niceta a fost
martorul atrocităților provocate de barbari între anii 376‐401, timpul
șederii vizigoților în Peninsula Balcanică58. Dramele prin care au trecut
locuitorii de la Sud de Dunăre ne sunt descrise detaliat de către istoricul
Ammianus Marcellinus:
„Căci, fără deosebire de vârstă și de sex, toate ardeau de foc și de omor;
pruncii erau smulși de la sânul mamelor lor și uciși, femeile răpite,
soțiile văduvite în fața bărbaților lor uciși, băieți tineri și băieți în vârstă
târâți peste cadavrele părinților lor. În sfârșit, mulți bătrâni, strigând că
au trăit prea mult, după ce și‐au pierdut averile, împreună cu soțiile lor
nobile, cu mâinile legate la spate și plângând cenușa părinților erau
duși departe de căminele lor”59.
De asemenea, Fericitul Ieronim mărturiseşte şi el:
„Mă îngrozesc la gândul că trebuie să enumăr distrugerile din vremea
mea. De peste douăzeci de ani între Constantinopol și Alpii Iulici se
varsă zilnic sângele romanilor. Goții, sarmații, cvazii, alanii, hunii,
vandalii și marcomanii devastează, jefuiesc și pradă Sciția, Tracia,
Macedonia, Dardania, Dacia, Tesalia, Alania, Epirul, Dalmația și toate
Pannoniile. Câte persoane n‐au fost batjocorite în aceste războaie? Au
fost închiși episcopi, au fost omorâți preoți și diferiți clerici. Au fost
distruse biserici, în altarele lui Hristos au fost adăpostiți caii, iar
moaștele sfinților au fost profanate”60.
57 F. ISTVÁN, Imperiul și Barbaricum..., p. 62; N. IORGA, Istoria vieții..., p. 139.
58 C. DICULESCU, „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia...”, p. 366.
59 A. MARCELLINI, Bellum Gothicum, XXXI, 6, p. 84.
60 FERICITUL IERONIM, Epistola LX, 16, în PL 22, col. 600 (Traducerea textului latin a fost
preluată din Fontes Historiae Daco‐Romanorum, vol. 2, Traducere de Haralambie
Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, p. 187).
90
În acele vremuri grele, când cetățile erau pustiite și populația dusă în
robie, când bisericile erau distruse și altarele transformate în grajduri,
când episcopii și preoții erau amenințați cu moartea și moaștele sfinților
erau profanate, când pericolul pândea la tot pasul, iar groaza morții îi
cuprindea pe toți, episcopul Niceta avea să rostească mângâietoarele
sale cuvinte: „De te temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea
vieții acesteia, adu‐ți aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a
căzut”61. El a rămas alături de credincioșii săi oropsiți de soartă,
mângâindu‐i și aducându‐le în suflete speranța că va veni timpul pentru
o lume mai bună și mai dreaptă. Despre acest episcop, Paulinus de Nola
avea să scrie mai târziu:
„Prin tine, într‐un ținut tăcut al lumii,
Barbarii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiasă puri
În pace blândă”62.

Dar nici în Biserică situația nu avea să fie una mai bună. La sfârșitul
secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea, Biserica va avea de luptat
cu ultimele rămășițe ale arianismului63, erezie care nega dumnezeirea
61 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, (trad.
rom. O. Pop, p. 19).
63 Această erezie a fost fondată de către preotul Arie din Alexandria și avea să tulbure viața
Bisericii timp de aproape șaizeci de ani (318‐381). Arie nega dumnezeirea Fiului și
consubstanțialitatea Lui cu Tatăl. El susținea că Tatăl este mai mare ca Fiul, că Fiul este
creat prin voința Tatălui, deci nu este etern, căci a fost un timp când Fiul n‐a existat.
Faptul că Fiul este o creatură a Tatălui, El este schimbător, mărginit, imperfect și capabil
de a păcătui. Arie mai susținea că scopul pentru care Dumnezeu L‐a creat pe Fiul este
crearea Universului și că el a devenit prin aceasta Fiu adoptiv al Tatălui, dar nu de
aceeași esență cu Tatăl, ci El este un mijlocitor între Dumnezeu și lume, cf. DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2010, p. 220; Lucian DÎNCĂ, „Definirea dogmatică a credinței în
dumnezeirea lui Iisus Cristos: „Cazul lui Arie” la conciliul din Niceea, în 325”, în Caietele
Institutului Catolic, XI (2012), nr. 1‐2 (19‐20), pp. 73‐89; Nicu DUMITRAȘCU, Hristologia
Sfântului Atanasie cel Mare în contextul controverselor ariene și post‐ariene, Ed. Napoca Star,
Cluj‐Napoca, 1999, p. 48; Remus RUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul
mileniu, Ed. Lidia, București, 2003, p. 76; I. RĂMUREANU, „Lupta Ortodoxiei contra
arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie”, în Studii Teologice, XIII
(1961), nr. 1‐2, pp. 13‐31; Stanley J. GRENZ, David GURETZKI, Cherith NORDLING, Dicționar
de termeni teologici, Ed. Logos, Cluj‐Napoca, 2005, p. 16.
91
Fiului. Această erezie, fondată de către preotul Arie din Alexandria (256‐
336), a fost combătută și, mai apoi, condamnată la Sinodul I Ecumenic
ținut la Niceea, în anul 325, unde cei 318 Părinți adunați au formulat în
scris adevărata învățătură de credință, apărând dumnezeirea Fiului și
consubstanțialitatea Lui cu Tatăl:
„Credem într‐Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor
celor văzute și nevăzute. Și într‐Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul‐Născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu
din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s‐au făcut,
cele din cer și cele de pe pământ. Credem în Cel Care pentru noi
oamenii și pentru mântuirea noastră S‐a pogorât din cer și S‐a întrupat
și S‐a făcut om și a suferit și a înviat a treia zi; S‐a suit la cer și vine ca să
judece pe cei ce trăiesc și pe cei morți. Credem și în Duhul Sfânt. Iar pe
cei care spun că: a fost un timp când [Fiul] nu era, că nu a fost înainte
de a fi născut, precum și că a fost făcut din cele ce nu există. Sau că este
dintr‐un alt, sau substanță sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător
și nu mereu același, Sfânta Biserică sobornicească și apostolică îi
anatematizează”64.
Dar această mărturisire de credință nu va fi acceptată de către Arie și
partizanii lui, care nu erau de acord cu termenul „deoființă”, iar
arianismul avea să fie răspândit pe mai departe de către unii episcopi
din Illyricum, sprijiniți de către împăratul Constanțiu (337‐361), care
avea convingeri ariene. Putem spune că, de acum, începe o luptă
crâncenă împotriva ereziei lui Arie și a acoliților săi. După cum vom
vedea, în această luptă se va angaja și Niceta de Remesiana, alături de
episcopii rămași ortodocși.
64 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, I, 12, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 44, Traducere de Vasile Sibiescu, Ed. Institulului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1995, p. 53. Mai multe informații cu privire la
desfăşurarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a se vedea: I. RĂMUREANU, „Sinodul I
Ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean”, în
Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1‐2, pp. 15‐60; Liviu LAZĂR, „Împăratul Constantin cel
Mare și Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, în Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5‐
8, pp. 150‐157; Ion RIZEA, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului
Constantin cel Mare”, în Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9‐12, pp. 162‐163.
92
O serie de sinoade locale aveau să fie convocate pentru clarificarea
problemelor hristologice privind relația Fiului cu Tatăl. Dintre acestea
amintim: Sinodul de la Sardica din anul 343, Sinoadele de la Sirmium
din anii: 348, 351, 357 și 358, Sinodul de la Niceea (Tracia) din anul 359,
Sinoadele de la Rimini și Seleucia din anul 359, precum și Sinodul de la
Constantinopol din anul 36065. Nu vom insista asupra acestor sinoade,
deoarece ele nu fac obiectul studiului nostru și nu acoperă perioada
episcopatului Sfântului Niceta (366‐414), ci vom face referire la acei
episcopi arieni care au menținut arianismul în provinciile sud‐dunărene
pe vremea Sfântului Niceta.
Se știe că în această perioadă susținătorii arianismului în Illyricum
erau: Ursacius de Singidunum (335‐370), Valens de Mursia (335‐370),
Germinius de Sirmium (351‐376), Palladius de Ratiaria (sec. IV), Paulus
și Gaius (sec. IV), episcopii unor scaune neidentificate, Domninus de
Marcianopolis (sec. IV) și Secundian de Singidunum (sec. IV). Acestora li
se alătură și Auxențiu al Milanului († 373), care avea și el convingeri
ariene66. Toți aceștia au produs mari dezbinări în sânul Bisericii, după
cum ne relatează Sfântul Niceta de Remesiana în scrierile sale:
„Aceștia sunt cei care, deși nu pot cuprinde și înțelege facerea cerului se
străduiesc să‐L cuprindă și să‐L măsoare pe Însuși Dumnezeu Creatorul
și Îl supun cercetării pe Cel pe care trebuie să‐L adore pur și simplu
datorită măreției lucrărilor și a necuprinderii atâtor lucruri, și discută
despre felul și mărimea Tainei Lui, zicând: «Cât de mare e Tatăl? Cum
este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?» Vai, omule, tu, care nu te cunoști nici
măcar pe tine însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești!”67.
În aceste condiții, episcopii rămași ortodocși au fost nevoiți să ia
atitudine împotriva celor care susțineau arianismul. Astfel, în anul 368,
un sinod ținut la Roma sub președinția papei Damasus I (336‐384) îi va
65 I. RAMUREANU, „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348‐358. Condamnarea lui Fotin
de Sirmium”, în Studii Teologice, XV (1963), nr. 5‐6, pp. 266‐316; Marin COJOC, „Dispute
religioase în sudul Dunării în sec. IV‐V”, în Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr.
1‐6, p. 602; Mihai ROȘU, „Sinodul de la Sardica (343 d. Hr.)”, în Teologie și Viață, XXII
(LXXXIX), 2013, nr. 1‐4, pp. 126‐144.
66 I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane...”, pp. 409; 425.
67 NICETA DE REMESIANA, De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
93
condamna pe episcopii arieni, Ursacius de Singidunum și Valens de
Mursia, iar un alt sinod ținut tot la Roma, în anul 372, îl va condamna pe
episcopul Auxențius al Milanului68. Aceștia vor fi condamnați și de către
episcopii din Galia și Spania69, dar reușesc să‐și păstreze scaunele
episcopale până la sfârșitul vieții.
Odată cu moartea acestor episcopi arieni, situația Bisericii avea să se
îmbunătățească datorită alegerii unor episcopi ortodocși în locul celor
arieni. În anul 373, în locul lui Auxențiu de Mediolan este ales ca episcop
Sfântul Ambrozie, în locul lui Germiniu de Sirmium este ales Anemius,
iar în Aquileea păstorea episcopul Valerian, și tot pe atunci, în Remesiana
păstorea episcopul Niceta. Toți acești episcopi, sprijiniți de împărații
Grațian și, mai apoi, de Teodosie cel Mare, au contribuit la victoria totală
a Ortodoxiei asupra arianismului. Ultimii susținători ai arianismului în
Illyricum au rămas Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum.
Împotriva lor se vor lua măsuri la sinoadele ținute la Sirmium în anul
378 și la Aquileea în anul 38170.
Sinodul de la Sirmium din anul 378 va pune capăt disputelor ariene
din provinciile Illyricului prin implicarea directă a împăratului Grațian,
care a aprobat întrunirea acestui sinod, la care au participat aproape toți
episcopii ortodocși din Illyricum și din Nordul Italiei. Lucrările
sinodului au fost prezidate de către episcopii Anemius de Sirmium și
Ambrozie al Mediolanului, care, împreună cu ceilalți membri, ale căror
nume din păcate nu s‐au păstrat, au combătut arianismul, precum și
68 Iorgu STOIAN, „Auxentius, episcop arian de Durostor”, în Biserica Ortodoxă Română,
LVI (1938), nr. 7‐8, pp. 329‐355.
69 ATANASIE CEL MARE, Epistola către Epictet, episcopul Corintului, 1, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 168:
„Eu socoteam că toată deșarta vorbărie a tuturor ereticilor va înceta odată ce a avut loc Sinodul
de la Niceea. Căci credința mărturisită în el de Părinți, potrivit dumnezeieștilor Scripturi,
ajunge ca să răstoarne toată necredința și să susțină dreapta credință în Hristos. De aceea,
ținându‐se și acum diferite sinoade în Galia și în Spania și în marea Romă, toți cei ce s‐au
adunat în ele au dat anatemei în unanimitate, ca mișcați de un singur Duh, cele ale lui Arie,
adică pe Auxenție de Mediolan, pe Ursachie și Valens și pe Gaius din Panonia”.
70 I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane...”, pp. 427‐429; M. COJOC, „Dispute
religioase în sudul Dunării...”, pp. 605‐607.
94
erezia macedonienilor, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt și consubs‐
tanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul71. La acest sinod Sfinţii Părinți au
alcătuit o mărturisire de credință, întărind astfel hotărârile luate la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Mărturisirea lor este
următoarea:
„Urmând marelui sinod, mărturisim că Fiul este deoființă cu Tatăl și nu
înțelegem deoființimea așa cum o explicau unii mai înainte, care au
subscris, nu în mod sincer. Iar acum alții, numindu‐i pe aceștia Părinți,
anulează înțelesul acestui cuvânt, deoființă, și urmează celor ce au scris
că prin deoființă se arată ceva asemenea și după care Fiul nu este
asemănător nici unuia dintre celelalte creaturi făcute prin El, ci se
aseamănă numai cu Tatăl. Cei care interpretează astfel susțin în mod
nelegiuit învățătura că Fiul este o creatură desăvârșită a lui Dumnezeu.
Noi însă gândim ca și la sinoadele de acum, de la Roma, sau din Galia,
că este Una și Aceeași ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în
trei persoane, adică în trei ipostase desăvârșite. Mărturisim iarăși după
expunerea de la Niceea și că Fiul lui Dumnezeu, Cel deoființă, S‐a
întrupat din Sfânta Fecioară Maria și S‐a sălășluit între oameni și că a
îndeplinit toată iconomia [planul dumnezeiesc] pentru noi prin
nașterea, suferința, învierea și înălțarea Sa la Ceruri. Și va veni iarăși ca să
ne răsplătească după felul de viață al fiecăruia, la ziua judecății, văzut în
trup, dar arătându‐și puterea Sa dumnezeiască, fiind Dumnezeu purtător
de trup și nu om purtător de Dumnezeu. Anatematizăm pe cei care
gândesc cele contrarii și pe cei care nu anatematizează în mod sincer pe
oricine zice că Fiul nu a fost înainte de a se naște, ci au scris că mai
înainte de a fi fost născut prin lucrare a fost prin putere, în Tatăl. Acest
lucru este și la toate creaturile care nu sunt veșnic cu Dumnezeu,
precum Fiul este veșnic cu Tatăl, fiind născut printr‐o naștere eternă72.
Tot la acest sinod au fost anatematizați și depuși din treaptă episco‐
pii arieni: Polychronios, Telemachus, Faustus, Asclepiades, Amantius și
Cleopatros, care negau consubstanțialitatea Fiului și a Sfântului Duh cu
Tatăl73. În ceea ce‐i privește pe episcopii arieni Palladiu de Ratiaria și
Secundian de Singidunum, sinodul nu a putut lua măsuri împotriva lor,
deoarece aceștia nu s‐au prezentat, dar au cerut să fie judecați de un
71 I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane...”, pp. 431‐432.
72 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, IV, 8, pp. 162‐163.
73 M. COJOC, „Dispute religioase în sudul Dunării…”, p. 612.
95
sinod general74. Chiar dacă lista cu numele episcopilor participanți la
acest sinod nu s‐a păstrat, suntem îndreptățiți să credem că Sfântul
Niceta a participat mai mult ca sigur la lucrările Sinodului de la
Sirmium, fiind în apropiere de Remesiana și, împreună cu Părinții, a
anatematizat pe cei care nu împărtășeau credința în dumnezeirea Fiului
și a Sfântului Duh, restabilind astfel liniștea și pacea în Biserică.
Investit cu harul preoției și, mai apoi, ridicat la demnitatea de
episcop, Niceta se dovedește a fi un bun păstor pentru credincioșii din
Remesiana. El s‐a luptat pentru ca păstoriții săi să nu fie înșelați de
învățături străine Ortodoxiei. Când blasfemiile lui Arie cutremurau
întreaga Biserică, el îi îndemna cu tărie și cu curaj pe credincioșii săi să
cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci spunea:
„Ați cerut să spun câteva lucruri despre erezia aceasta, care acum
defăimează dreapta credință; e vorba, desigur, despre această erezie
care a pornit de la Arius. [...] Ce întuneric al minților este ca încetând
cinstirea, să pregătești insulte? Ce nesocotire a speranței este ca să
socotești neputincios, mai mic și disprețuit pe Hristos care ne‐a dat
după voia Tatălui Său, curajul, puterea și slava? Crede‐mă! Respectul
față de Fiu înseamnă prețuirea adusă Tatălui. Cu cât vei cinsti pe cel
Unul Născut, cu atât mai mult vei preamări pe Tatăl. Bunul Părinte nu
pizmuiește slava adusă Fiului, căci orice slavă a Fiului se reîntoarce
asupra Tatălui. Acesta este înțelesul sobornicesc, aceasta este
rugăciunea credincioșilor, aceasta este învățătura sfinților”75.
Nu vom insista aici asupra hristologiei Sfântului Niceta (366‐414),
dar, trebuie să precizăm că, alături de Sfântul Atanasie cel Mare (295‐
373), de Sfântul Vasile cel Mare (330‐379), de Sfântul Grigorie Teologul
74 Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum au fost condamnați la sinodul de la
Aquileea din anul 381. Sinodul a fost prezidat de către episcopul Valerian de
Aquileea, asistat de Ambrozie al Mediolanului și Eusebiu de Bolonia. Odată cu aceștia
a mai fost condamnat și preotul arian Attalus din Noric. Actele Sinodului de la
Aquileea se păstrează în 6 epistole ale Sfântului AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Epistolele
8, 9, 10, 11, 12, 13, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de
David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1994, pp. 55‐79; Jean LAPORTE, Părinții Latini ai Bisericii, Traducere din limba
franceză de Diana Rusu, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu‐Lăpuș, 2009, pp. 202‐203; I.
RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane dunărene...”, pp. 436‐450.
96
(329‐390), de Sfântul Ioan Gură de Aur (354‐407) și de Sfântul Ambrozie
al Mediolanului (339‐397), episcopul Niceta de Remesiana a avut o
covârșitoare contribuție la lupta împotriva doctrinei ariene și, mai apoi,
împotriva ereziei pnevmatomahilor.
Este trist faptul că, în tratatele noastre de teologie, acest lucru este
trecut cu vederea sau abordat doar în treacăt. Majoritatea teologilor care
au scris despre Sfântul Niceta se învârt în jurul ariei sale misionare,
subiect ce a generat numeroase dispute și contradicții. Considerăm că nu
este foarte important unde a activat Sfântul Niceta, că aria sa misionară
s‐a întins și la Nord de Dunăre sau numai la Sud de Dunăre, ci este
foarte important să știm că acest slujitor vrednic al lui Hristos, prin
ostenelile și prin sârguințele sale, a menținut Ortodoxia la Sud de
Dunăre în acele vremuri grele pentru Biserică, când arienii câștigau tot
mai mult teren, sprijiniți fiind de puterea imperială, când bisericile erau
ocupate de ei, când mulți dintre episcopii ortodocși au suferit atunci
calea exilului, iar unii chiar moartea.
În această perioadă dramatică, Sfântul Atanasie cel Mare, cel mai
aprig luptător împotriva arianismului, pentru convingerile sale anti‐
ariene, va fi exilat de cinci ori, în decurs de aproape 20 de ani, murind la
data de 2 mai 373, după 45 de ani de episcopat76. De asemenea, Sfântul
Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, va urma calea
exilului din pricina împărătesei Eudoxia, fiind exilat, la data de 20 iunie
404, în Armenia, și va muri la Comana în 14 septembrie 407, dând slavă
lui Dumnezeu pentru toate77.
Nu trebuie să uităm nici de greutățile prin care a trecut episcopul
Ambrozie al Mediolanului din pricina arienilor. În anul 385, împărăteasa
76 I. G. COMAN, Patrologie, p. 94.
77 I. G. COMAN, Patrologie, p. 135. Amănunte cu privire la exilul Sfântului Ioan Gură de
Aur, a se vedea: IOAN GURĂ DE AUR, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și
providență. Către Olimpiada și cei rămași credincioși, Ediția a II, volum realizat de Ioan I.
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, 362 p.; Ștefan LUPȘA, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de
Aur, pe scaunul patriarhal din Constantinopole”, în Revista Teologică, XXIII (1933), nr.
1‐2, pp. 17‐34; Nicolae BĂLAN, „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Revista Teologică, I
(1907), nr. 11, pp. 389‐403.
97
Iustina, care avea convingeri ariene, îi cere episcopului Ambrozie să
cedeze arienilor două bazilici din Mediolan, bazilica Portiana și încă
una, numită „cea nouă”. Ambrozie refuză să se supună acestui ordin
susținând că „după rânduială un templu al lui Dumnezeu nu poate fi
predat de către un preot”. Odată cu episcopul lor s‐au împotrivit și
credincioșii și toate acestea se petreceau în Săptămâna Patimilor, iar
situația a pricinuit mare tulburare în popor. Despre toate aceste nelegiu‐
iri pricinuite de arieni în Săptămâna Patimilor, Ambrozie se va plânge
surorii sale Marcellina într‐o epistolă. Pentru a ne face o imagine cât mai
clară despre lupta arienilor împotriva Ortodoxiei, redăm mai jos un
fragment din textul acelei epistole:
„Astfel că în zilele sfinte ale celei din urmă săptămâni, în care de obicei
erau dezlegate lanțurile datornicilor, sună cătușele, au fost puși în
lanțuri oameni nevinovați și, timp de trei zile fără de întrerupere, se cer
două sute de livre de aur. Negustorii răspund că vor da atât, sau mai
mult, dacă li se va cere, numai să‐și păstreze credința. Umpluseră închi‐
sorile. Toți slujbașii palatului, adică secretarii, informatorii, subalternii
diferiților miniştri, aveau poruncă să potolească mulțimea, să nu se
producă vreo răzvrătire. Se rosteau grele amenințări împotriva preoților,
dacă nu predau biserica. Prigoana începuse. Și dacă s‐ar fi deschis ușa,
cei ce năvăleau înăuntru poate că ar fi fost în stare de orice crimă. Am
fost asaltat de către mai marii civili și militari ai palatului să intervin
pentru ca biserica să fie predată pașnic, spunând că împăratul se
folosește de dreptul său, prin aceea că toate sunt sub puterea lui. Le‐am
răspuns că, dacă ei îmi cer ceea ce este al meu, adică pământul meu,
banii mei, orice este al meu, nu mă voi împotrivi, deși toate care sunt
ale mele sunt ale săracilor. Dar cele dumnezeiești nu sunt supuse
puterii împăratului. Dacă mi se cere averea, luați‐o; dacă îmi veți cere
trupul, vă stau la îndemână. Vreți să mă puneți în lanțuri? Vreți să mă
duceți la moarte? Acestea sunt pentru mine o plăcere. N‐am nevoie să
fiu apărat de zidul mulțimilor adunate și nici nu voi păzi altarul cerând
viață, ci voi fi jertfit cu plăcere în fața altarului”78.
Iată prin câte greutăți aveau să treacă pe atunci apărătorii Ortodoxiei
pentru a menține dreapta credință în Biserică, dar jertfa lor nu a fost în
78 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Epistola XX, 6‐8, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53,
pp. 108‐109; J. LAPORTE, Părinții Latini..., pp. 201‐203.
98
zadar, pentru că, odată cu încheierea sinodului de la Aquileea din anul
381, arianismul avea să dispară din provinciile Illyricului. Nu știm cum
l‐au afectat toate acestea pe Sfântul Niceta, dar din scrierile sale știm că
el a apărat cauza Ortodoxiei în episcopia sa Remesiana. În aceste
împrejurări, el va redacta, între anii 370‐375, celebrul său tratat De ratione
fidei79, în care combate: sabelianismul, fotinianismul și arianismul80.
După biruința Ortodoxiei contra arianismului, o nouă erezie începe
să‐și facă simțită prezența în Biserică pe vremea Sfântului Niceta. Este
vorba de erezia lui Macedonie (351‐360), episcop de Constantinopol,
susținută mai apoi de diaconul său, Maratoniu. Aceștia negau dumne‐
zeirea Sfântului Duh și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul.
Practic, doctrina lor nu era altceva decât o prelungire a arianismului, dar
de data aceasta blasfemia lor era îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Ei
au primit numele de „pnevmatomahi”, adică luptători împotriva
Duhului Sfânt, iar mai apoi au primit numele de „macedonieni sau
maratonieni”81.
Această erezie s‐a răspândit cu repeziciune în toate părțile
Răsăritului și avea să producă mari tulburări și confuzii în rândul
credincioșilor până în anul 381, când va fi combătută la Sinodul al II‐lea
Ecumenic, ținut la Constantinopol. Sesizăm că Sfântul Niceta nu este
străin de aceste tulburări provocate de pnevmatomahi. El va vorbi
credincioșilor săi din Remesiana despre toate aceste probleme teologice,
apărând cu tărie dumnezeirea Sfântului Duh, alături de Părinții din
Răsărit și Apus:
„În dezbaterea Sinodului de la Niceea s‐a spus, după canonul
Simbolului: «Credem și în Duhul Sfânt». Aceasta ajungea cu siguranță
credincioșilor, căci atunci nu exista nici o problemă ori controversă
privind persoana Sfântului Duh. Măcar de ar fi crezut sincer în Duhul
Sfânt împreună cu Tatăl și Fiul, după cum a fost lăsat, cei care mai apoi
79 NICETA DE REMESIANA, De ratione fidei, (trad. rom. O. Pop, pp. 29‐47).
80 O. POP, Niceta de Remesiana‐Monografie, p. 64.
81 Ioan RĂMUREANU, Milan ȘESAN, Teodor BODOGAE, Istoria Bisericii Universale, vol. I,
Ediția a III‐a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
99
au ridicat problema Duhului! De exemplu, macedonienii ori cei ce li se
alătură în această iscodire. Căci întrebând ei «Ce fel este Sfântul Duh,
cât de mare este, născut este ori făcut», au dezbinat iarăși poporul și, cu
adevărat, după vorba apostolului, au provocat o nesfârșită dispută în
Biserici”82.
Datorită acestor ridicole întrebări și a înțelegerii strict raționale a
persoanei Sfântului Duh, pnevmatomahii au reușit să ridice multe
îndoieli în sufletele tuturor credincioșilor. Căci peste tot, ne informează
Sfântul Niceta, se punea întrebarea atunci: «Născut este Duhul Sfânt ori
nenăscut?»:
„Iată două capcane întinse de‐a dreapta și de‐a stânga: în orice parte vei
dori să pășești cu răspunsul, vei fi prins. De vei spune: Este născut, va
zice că «Fiul lui Dumnezeu nu mai este Unul‐Născut, prin faptul că
există și un al doilea născut din Tatăl». Iar de vei spune: Nu este născut,
îți va răspunde: «Deci va exista și un al doilea Tată nenăscut și, în
consecință, nu este un singur Dumnezeu Tatăl, de la care toate s‐au
făcut». Iar după ce va fi închis calea răspunsului din ambele părți,
îndată te trage pe drumul cel mai scurt în prăpastie, încât va spune:
«Prin urmare, dacă Duhul nu este nici născut din Tatăl, nici nenăscut,
rămâne să se numească creatură»83.
Pentru soluționarea acestor probleme, împăratul Teodosie cel Mare
(379‐395), augustul Orientului, va cere convocarea Sinodului II
Ecumenic, ținut la Constantinopol în primăvara anului 381. La acest
sinod s‐au prezentat 150 de episcopi din provinciile orientale ale
Imperiului, precum și 36 de episcopi pnevmatomahi. Din ținuturile
Illyricului Oriental au participat și câțiva episcopi macedonieni,
împreună cu Ascholius, mitropolitul Tesalonicului. Din Apus nu a
participat nici un reprezentant, deoarece ei s‐au întrunit pentru sinodul
NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 49).
82
NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, pp. 49‐51).
83
Despre toate argumentele prin care pnevmatomahii își apărau doctrina, a se vedea: I.
RĂMUREANU, „Sinodul al II‐lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura
despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan”, în Studii Teologice, XXI
(1969), nr. 5‐6, pp. 339‐441; Virgil VÂLCU, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, LX (1979), nr. 7‐8, pp. 478‐491.
100
de la Aquileea ținut tot în anul 381, din porunca împăratului Grațian
(375‐383)84.
Sinodul de la Constantinopol din anul 381 a avut drept scop condam‐
narea ereziei pnevmatomahilor, a arienilor, a sabelienilor, precum și
erezia lui Apolinarie de Laodiceea, aşa cum reiese din Epistola sinodală
din partea sinodului de la Constantinopol către episcopii din Apus, păstrată în
Istoria Bisericească a lui Teodoret, episcopul Cirului:
„Credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie
crezută o dumnezeire, o putere și o ființă [substanță] a Tatălui și a
Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egală, și de împărăție împreună
veșnică, în trei ipostase desăvârșite, sau în trei persoane [fețe] complete,
ca să nu găsească loc nici boala [erezia] lui Sabelie, care amestecă
ipostasurile, și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să nu se
întărească blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după
care substanța sau firea se desparte și se introduce, «astfel», în Treimea
cea necreată, deoființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau
creat, sau de o altă fire. Noi păstrăm neatinsă învățătura despre
înomenirea Domnului, neacceptând formarea [existența] trupului lui
Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără minte omenească, nici
necomplet (cum zice Apolinarie), ci știindu‐L perfect întru totul, căci
este Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care S‐a făcut om desă‐
vârșit în zilele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră85”.
Sfântul Niceta de Remesiana nu a participat la Sinoadele ținute la
Aquileea și la Constantinopol, din anul 381, din motive care până astăzi
ne rămân necunoscute, dar, totuși, îl găsim angajat în lupta contra
pnevmatomahilor, apărând dumnezeirea Sfântului Duh. Între anii 370‐
375, el va redacta tratatul De Spiritus Sancti potentia86, combătând erorile
macedonienilor87. El se numără printre primii scriitori bisericești care au
84 Amănunte cu privire la desfășurarea Sinodului II Ecumenic, a se vedea: I. RĂMUREANU,
„Sinodul al II‐lea Ecumenic...”, pp. 350‐354; B. MANGÎRU, „Constantinopolul”, în
Biserica Ortodoxă Română, XXXVI (1912), nr. 8, pp. 759‐767; Iustin GAȘPAR, „Sinodul al
II‐lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața creștină din Scythia Minor‐
Dobrogea de astăzi”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LVII (1981), nr. 4‐6, pp. 272‐278.
85 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, V, 9, pp. 208‐213.
86 NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, (trad. rom. O. Pop, pp. 46‐85).
87 O. POP, Niceta de Remesiana‐Monografie, p. 69.
101
alcătuit tratate despre Sfântul Duh, alături de Sfântul Vasile cel Mare88,

de Ambrozie al Mediolanului89, de Sfântul Grigorie de Nazianz90, de
Sfântul Grigorie de Nyssa91, de Didim cel Orb (313‐398)92 și alții.
Învățătura sa despre Sfântul Duh este extrem de profundă și bazată pe
solide argumente scripturistice. Pentru Sfântul Niceta, Duhul Sfânt nu
este nici «născut» și nici «nenăscut», ci El purcede de la Tatăl, așa cum
menționează Sfânta Scriptură:
„Credem așadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu
este Fiu, nici Fiul Fiului, ceea ce caută nechibzuiții să dovedească, ci
Duhul adevărului, despre a Cărui purcedere nu e îngăduit nimănui să
știe ce fel ori câtă este. [...] Știm că Duhul acesta este în Persoană
proprie și adevărată izvorul sfințirii, lumina sufletelor, împărțitorul
harului. [...] Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă
voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire93”.
După cum am putut vedea, contextul vieții Sfântului Niceta de
Remesiana este unul extrem de zbuciumat. El trăiește în perioada
marilor frământări politice și religioase de la sfârșitul secolului al IV‐lea
și începutul secolului al V‐lea, o perioadă caracterizată de crime, jafuri,
deportări și dezbinări religioase. În aceste împrejurări, el se dovedește a
fi omul potrivit la locul potrivit, luptând cu strășnicie împotriva
arianismului și a ereziei pnevmatomahilor și menținând Ortodoxia în
episcopia sa Remesiana. Pentru toate acestea, Biserica îi aduce recu‐
88 VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12,
Traducere, introducere, note și indici de Constantin Cornițescu și Teodor Bodogae,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp.
17‐92 și VASILE CEL MARE, Epistola VIII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, pp.
130‐141.
89 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Traducere, introducere, studiu
introductiv și note de Vasile Răduca, Ed. Anastasia, București, 1997, 219 p.
90 GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice, V, Traducere de Gheorghe Tilea, Ed. Herald,
București, 2008, pp. 110‐135.
91 GRIGORIE DE NYSSA, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni, Tradu‐
cere de Ana‐Maria Barbu, în Studii Teologice, XLV (1993), nr. 5‐6, pp. 5‐19.
92 DIDYMUS ALEXANDRINUS, De Spiritu Sancto, în PG 39, col. 1034‐1086. În limba română:
DIDIM DIN ALEXANDRIA (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, traducere și

note de Vasile Răducă, Ed. Sophia, București, 2001, 172 p.
93 NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 5; 19 (trad. rom. O. Pop, pp. 57; 79).
102
noștință și, pe bună dreptate, el poate fi numit „Gura de Aur a Ortodoxiei
de la Sud de Dunăre”. Despre meritele sale, precum și despre intensa sa
activitate pastorală la Sud de Dunăre printre popoarele barbare, avea să
scrie prietenul său, episcopul Paulinus de Nola, de la care ne‐au rămas
cele mai prețioase informații.
2.5. Prietenia Sfântului Niceta de Remesiana
cu Paulinus de Nola
Prietenia Sfântului Niceta cu Paulinus de Nola avea să se consoli‐
deze în timpul celor două vizite pe care episcopul Remesianei le va face
la Roma și, mai apoi, la Nola, în anii 398 și 40294. Motivul celor două
vizite ne‐a rămas până astăzi necunoscut95, dar știm că la Roma avea să‐l
cunoască pe Paulinus, care va deveni unul dintre cei mai apropiați
prieteni ai săi, precum și biograful său.
Încărcat de ani și încercat în multe ale credinței, chipul blând și
smerit al episcopului Niceta din Dacia, avea să fie cunoscut și venerat de
credincioșii și de slujitorii din eterna cetate, Roma. Aici, Sfântul Niceta
avea să povestească despre toate dramele și suferințele pe care locuitorii
de la Sud de Dunăre le‐au trăit din cauza invaziei goților, precum și de
luptele doctrinare pricinuite de arieni și de macedonieni în Biserică.
Paulinus de Nola îi relatează prietenului său Sulpicius Severus, în ju‐
rul anului 400, că prezența lui Niceta la Roma a fost salutată cu multă admi‐
rație de către romani: „[...] vrednicului de cinstire și prea învățatului episcop
Niceta, care pe bună dreptate admirat de către romani venise din Dacia [...]”96.
94 C. VOICU, Patrologie, vol. II, p. 397.
95 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. 49. Unii cercetători consideră că scopul celor două
călătorii ale Sfântului Niceta la Roma a fost acela de a fi însărcinat cu o misiune
specială atât din partea papei Siriciu (384‐399), cât și din partea papei Inocențiu I (401‐
417), pentru episcopii din Illyricum, cf. Ioan STANCIU, „Călătoriile episcopului Niceta
de Remesiana în Italia”, în Unirea LIV (1944), nr. 11, p. 2.
96 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, 14, în PL 61, col. 321 D. (trad. rom. O. POP, Niceta de
Remesiana‐ Monografie, p. 48).
103
Copleșit de personalitatea acestui mare și prestigios părinte, Paulinus îl
invită să‐i fie oaspete în modesta lui mânăstire din Nola, unde aveau să‐și
povestească fiecare necazurile și greutățile prin care au trecut până
atunci. Este necesar să punctăm în acest context și câteva date biografice
despre episcopul Paulinus de Nola.
Meropius Pontius Anicius Paulinus s‐a născut în jurul anului 353 (354)
într‐o nobilă familie senatorială romană, la Burdigala (Bordeaux),
devenind un important scriitor și om politic, pregătit la școala celebrului
poet Ausoniu, în timpul domniei împăratului Constans (350‐361) și sub
pontificatul papei Liberiu (352‐366)97. El se căsătorește cu o nobilă foarte
bogată, pe nume Terasia, și ocupă funcțiile de senator, de consul (378) și
de guvernator al Campaniei (379). Scârbit de lumea păgână și îndurerat
de moartea fiului său, Paulinus renunță la toate aceste demnități, se
converteşte la creștinism și primeşte Sfânta Taină a Botezului (390), fiind
încredințat că „cine a iubit lumea, cu dânsa va pieri”98. El avea să‐și găsească
pacea și liniștea în sânul sfintei Biserici. În anul 394 va fi hirotonit preot,
apoi se retrage împreună cu soția sa la Nola în Campania (395), unde va
duce o viață de nevoințe în apropierea mormântului Sfântului Felix. Va
ajunge episcop al orașului Nola (409) și va păstori aici până în anul 431,
când a plecat din această lume, după 22 de ani de episcopat99.
Retras la Nola împreună cu soția sa Terasia, Paulinus avea să trăiască
experiența vieții duhovnicești alături de protectorul său, Sfântul Felix de
Nola, care a fost martirizat în timpul persecuțiilor împăratului Decius pe
97 Cezar VASILIU, „Paulin de Nola (353‐431). La 1550 ani de la moarte”, în Glasul Bisericii,
XLI (1982), nr. 9‐10, pp. 692‐693.
98 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXV, 2, în PL 61, col. 301 B: „qui mundum dilexerunt, cum
ipso et peribunt”.
99 I. G. COMAN, Patrologie, pp. 175‐176. Lucrări de referință pentru viața și activitatea lui
Paulinus de Nola: François LAGRANGE, Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Ed.
Libraire Poussielgue Fréres, Paris, 1881; Dennis E. TROUT, Paulinus of Nola. Life, Letters,
and Poems, California, 1999; R. RUS, Dicționar enciclopedic..., pp. 654‐655; N. IORGA, Cărți
reprezentative..., vol. I, pp. 43‐61; GRIGORIE DIALOGUL, Patericul, Traducere din limba
latină și postfață de Remus Rus, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2007, pp. 113‐118.
104
la anul 250100. Biserica de aici, care adăpostea trupul martirului, avea să
fie locul de renaștere spirituală și începutul unei noi vieți după care
Paulinus tânjea atât de mult.
Pentru Paulinus de Nola, Sfântul Felix „este mai mult decât un
mijlocitor îndepărtat în fața tronului lui Dumnezeu; el este un păzitor al
identității lui Paulinus și, uneori, aproape o personificare a acelei
identități101”. Prăznuirea lui la data de 14 ianuarie a fiecărui an îi dă
prilejul de a consolida biserica și mormântul martirului în vederea pri‐
mirii pelerinilor la acest mare praznic. Pentru ei, Paulinus va construi o
serie de edificii în jurul bisericii Sfântului Felix, unde avea să primească
cu dragoste părintească pe toți cei ce vor poposi acolo102. La fiecare
celebrare a Sfântului Felix, Paulinus avea să compună câte un poem,
lăudând viața și nevoințele acestui martir, precum și nenumăratele
minuni ce se făceau la racla moaștelor sale. Din cele 24 de poeme
păstrate până astăzi, 14 îi sunt dedicate martirului Felix, preotul din
Nola, și au fost redactate între anii 395‐408103.
Aici, în acest loc de pelerinaj, de rugăciune și de meditație, trans‐
figurat de prezența martirului Felix, care făcea nenumărate minuni, avea
să‐l primească Paulinus pe episcopul Niceta din Remesiana. Prietenia lor
avea să fie pecetluită de acest martir care și‐a jertfit viața pentru Iisus
Hristos. Admirația și dragostea pe care Paulinus le avea față de acest
episcop nu pot fi descrise în cuvinte. Paulinus îl numește „părinte și
învățător” al său și pe bună dreptate, căci el venea tocmai din acele
100 Pentru mai multe informații cu privire la viața și martiriul Sfântului Felix de Nola, a
se vedea: Alban BUTLER, Vidas de los Santos, vol. I, Traducida y adaptada al español
por Wifredo Guinea, México, 1965, pp. 92‐93; G. TIMUȘ, Dicționar aghiografic…, pp.
285‐286; Ambrose COLEMAN, Felix of Nola, în The Catholic Encyclopedia, vol. 6, New
York, 1909, p. 33; Boninus MOMBRITIUS, Sanctuarium seu Vitae Sanctorum, vol. I, Paris,
1910, pp. 543‐544; Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot
cinsti moaștele lor, 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop
Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014, p. 25, nota 19.
101 Peter BROWN, Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995, p. 65.
102 Antonio V. NAZZARO, „Paolino di Nola e il pellegrinaggio al Santuario di san Felice”,
în Koinonia, 55 (2011), p. 206; C. VASILIU, „Paulin de Nola…”, p. 649.
103 I. G. COMAN, Patrologie, p. 175.
105
ținuturi greu încercate de ereziile lui Arie și Macedonie, unde un
episcop trebuia să vegheze permanent pentru menținerea dreptei
credințe în rândurile credincioșilor săi. În schimb, Paulinus când îl
întâlnește pe Niceta avea doar patru ani de vechime în preoție și se
poate spune că el încă își consolida credința. Istoricul român Nicolae
Iorga îl caracterizează pe Paulinus de Nola astfel:
„Paulin nu este ca Augustin, un codificator al creștinismului, un
apărător al religiei celei noi prin lupta împotriva ereziei sau a acelei
filosofii care cuprinde în ea rezidurile, oricât de purificate, ale vechiului
păgânism. […] Pentru sufletul său, creștinismul este fixat odată pentru
totdeauna: el stă afară de întrebările care se pot deștepta în legătură cu
credința. Credința lui este o credință simplă, sigură și definitivă. […]
Creștinismul este o religie care‐l liniștește și care trebuie să liniștească
împreună cu dânsul epoca lui întreagă, o religie care dă pace și
siguranță sufletelor. Această religie va fi, fără îndoială, dezvoltată în ce
privește elementele ei teologice de oamenii care au cunoștințele și
chemarea specială”104.
Despre Paulinus de Nola ne vorbește și Fericitul Augustin în
lucrarea De Civitate Dei, evocându‐l ca pe un om „de‐o sfințenie rară”,
care a părăsit toate demnitățile și bogățiile trecătoare, alegând să‐L
slujească pe Iisus Hristos, singura sa bogăție din această lume. Augustin
ne relatează încercările prin care a trecut acest părinte în timpul
năvălirilor barbare, experiență similară cu cea a Sfântului Niceta:
„Căci dacă mulți s‐au bucurat că și‐au păstrat bogățiile, unde s‐a
întâmplat ca vrăjmașul să n‐aibă drum, cu cât mai siguri și mai lipsiți
de griji s‐au putut bucura, cei care, povățuiți de Dumnezeu, s‐au dus
acolo unde nimeni nu avea acces! Acolo, de unde Paulinus al nostru,
episcopul din Nola, din vrerea sa cel mai sărac, din omul cel bogat și
de‐o sfințenie fără seamăn, atunci când barbarii au pustiit și Nola
însăși, pe când se găsea în mâinile lor, se ruga în inima sa, cum am
auzit chiar din gura lui, după aceea: «Doamne, să nu fiu chinuit pentru
aur sau argint. Tu știi unde sunt toate ale mele». Căci Paulinus își avea
toate ale sale unde Mântuitorul îi arătase să le ascundă și să‐și adune
comori. El, care prorocise urgiile care vor veni peste lumea aceasta”105.
104 N. IORGA, Cărți reprezentative…, vol. I, pp. 46‐47.
105 FERICITUL AUGUSTIN, Despre Cetatea lui Dumnezeu, Cartea I, 10, vol. I. p. 76.
106
Considerăm că Niceta i‐a fost un sprijin și a contribuit mult la
desăvârșirea teologică a episcopului Paulinus, deoarece el a fost un
codificator al creștinismului, dar și un apărător. În acest context putem fi
siguri că Paulinus a cunoscut opera teologică a lui Niceta, precum și
contribuția pe care acesta a avut‐o la dezvoltarea teologiei sud‐
dunărene. Credem că aceasta este cheia prieteniei dintre cei doi, și de
aici decurge prețuirea și admirația lui Paulinus pentru episcopul Niceta
al Daciei. Uniți prin credință și idealuri mărețe, prietenia lor rămâne
până astăzi un model demn de urmat pentru fiecare slujitor al lui
Hristos, așa cum ne încredințează Paulinus:
„Strânși, fără sfârșit, la pieptul tău scump,
Să rămânem uniți cu lanțul credinței
Și oriunde te vei îndrepta îți vom fi tovarăși
Cu mintea smerită”106.
Datorită lui Paulinus de Nola, Niceta de Remesiana va fi cunoscut în
rândurile celor mai de seamă personalități ale lumii occidentale și aici ne
referim la: Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin și
Fericitul Ieronim, precum și la Sulpicius Severus, cu care Paulinus a
corespondat107. Nu avem nici o dovadă că Niceta i‐a cunoscut personal
pe acești părinți, dar cu siguranță ei au auzit despre erudiția sa de la
Paulinus de Nola, care îi închină Sfântului Niceta două poeme, scrise cu
ocazia celor două vizite făcute la Nola. Poemele Carmen XVII și XXVII
reprezintă singurele surse biografice, care scot în evidență personalitatea
episcopului Niceta, precum și activitatea sa pastorală desfășurată la Sud
de Dunăre în Episcopia Remesiana.
PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 285‐288 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 264).
106
I. G. COMAN, Patrologie, p. 175.
107
107
2.6. Prima călătorie a Sfântului Niceta
la Nola (398)
În jurul anului 398, Niceta de Remesiana face o primă călătorie la
Roma și, de acolo, la Nola, unde va lega o strânsă prietenie cu Paulinus.
După cum am arătat mai sus, scopul călătoriei ne rămâne necunoscut,
dar când Niceta se întoarce în patria sa, Paulinus îi dedică poemul
Carmen XVII, cu titlul De reditu Nicetae episcopi108, care conține 340 de
versuri scrise în metru safic109. Poemul este foarte important pentru
cercetătorii vieții Sfântului Niceta. El furnizează cele mai prețioase
informații cu privire la identitatea lui Niceta, dar face referire şi la
itinerariul călătoriei sale, precum și la opera sa de evanghelizare printre
popoarele barbare de la Sud de Dunăre.
În introducere, Paulinus descrie în cuvinte pline de dramatism
despărțirea de prietenul și de învățătorul său Niceta, pe care și‐ar fi dorit
să‐l păstreze alături cât mai mult timp, dar responsabilitatea de episcop
îl obligă pe acesta să fie prezent în mijlocul credincioșilor săi din
Remesiana cât mai repede:
„Pleci acum și, grăbindu‐te ne lași?
Pleci acum departe, căci te cheamă țara
Pe care o cultivi? Dar și aici rămâi
O, Sfinte Niceta, deoarece, chiar plecat, noi te
Păstrăm în suflet”110.
Versurile 17‐24 fac referire la regiunile pe care Niceta le va străbate
pentru a ajunge în patria sa. Astfel străbătând ținutul Apulia (azi
Puglia), va trece prin localitatea Canusia (azi Canossa), apoi străbătând
Adriatica și Marea Egee, avea să ajungă prin Macedonia la Tesalonic:
„Vei merge departe până la Dacii de sub Ursă,
108 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, în PL 61, col. 483‐490.
109 Traian DIACONESCU, „Sf. Paulinus de Nola, Carmen XVII, Introducere”, în Studii Teo‐
logice, IV (2008), nr. 4, p. 238.
110 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 1; 5‐8 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 253).
108
Te vei duce să fi văzut de Epirul geamăn
Și vei pătrunde prin valurile Egee până la Tesalonic.
Dar acum te petreci pe prima cale largă,
Prin țarini din Apulia, printr‐o câmpie lungă,
Pe unde localnicii fierb în purpură canusină
Lâna lucrată”111.
În continuare112, itinerariul călătoriei lui Niceta, descris în versurile

189‐196, continuă pe uscat. Paulinus ne relatează că, de la Tesalonic,
Niceta își va continua călătoria trecând prin ținuturile Philipi, Tomi și
Scupi, până la reședința sa episcopală din Remesiana, în Dacia
Mediterranea:
„Dar, după străbaterea mării, iarăși rămâne
Truda căilor pe uscat, ca să ajungi la
Fericitele țărmuri la care tu ai fost hărăzit ca
Preot.
Tu vei păși prin ogoarele filipice
Ale macedonienilor și prin cetatea tomitană,
Și, oaspete al Dardaniei, vei ajunge la Scupi, vecini
Ai patriei tale”113.
Dar în acest itinerariu, toponimul „tomitanam urbem”, ce apare în
majoritatea manuscriselor lui Paulinus, a ridicat multe semne de
întrebare pentru cercetători. În anul 1727, istoricul italian A. Pagi
considera că toponimul „tomitanam urbem” este o eroare de copist și
propunea înlocuirea lui cu toponimul „stobitanam urbem”, o variantă
mult mai plauzibilă, în ceea ce privește direcția Tesalonic, Stobi, Scupi,
Naissus și Remesiana114.
Considerăm și noi că această ipoteză este mult mai aproape de
adevăr, întrucât o deplasare a lui Niceta de la Tesalonic la Tomis e greu
112 Pentru clarificarea itinerariului urmat de Sfântul Niceta în Balcani am folosit o hartă
care se găseşte în Anexă.
114 A. PAGI, Critica historico‐chronologica in unuversos Annales eclesiasticos eminentissmi Cesaris
cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727, p. 13, apud. D. M. PIPPIDI, Niceta de Remesiana
și originile creștinismului..., p. 506; D. RUSCU, Un mit al originilor..., p. 358, nota 33.
109
de crezut în condițiile de atunci și, nu trebuie să uităm, că el venea
tocmai din Sudul Italiei, iar destinația propriu‐zisă era Remesiana.
Cercetătorul, la o analiză mai profundă a poemului, poate sesiza că
întoarcerea lui Niceta în episcopia sa Remesiana a fost determinată de
rugămințile credincioșilor săi. Paulinus scrie în acest sens câteva versuri,
care sunt relevante:
„De aceea și noi, deși fără voie, suntem strânși
Să cedăm dorinței venite de la rugile drepte
Ale fiilor tăi care cer, pe bună dreptate, pe‐al lor
Părinte”115.
Pe de altă parte, considerăm că trebuie să avem în vedere și timpul
cât un episcop putea absenta din eparhia sa. Canonul 11 al Sinodului de
la Sardica din anul 343 a pus în discuție această problemă și s‐a hotărât
ca un episcop să nu poată absenta din eparhia sa un timp mai
îndelungat de trei săptămâni:
„Avem datoria să hotărâm și că, dacă un episcop vine dintr‐o altă
cetate, sau dintr‐o eparhie în altă eparhie […] trebuie să se hotărască
timpul spre acest scop, deoarece a nu primi pe episcop s‐a socotit a fi
lucru neomenesc și bădăran. Căci vă aduceți aminte că în vremea
trecută părinții noștri au hotărât că, dacă un mirean petrecând în cetate
în trei zile de dumnică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin,
să se înlăture de la împărtășire. Deci dacă pentru mireni aceasta s‐a
legiuit, nu trebuie, și nu se cuvine, dar nici nu folosește ca episcopul,
dacă nu ar avea nici o nevoie mai grea, sau treabă anevoioasă, să
lipsească un timp mai îndelungat de la biserica sa și să mâhnească
poporul ce i s‐a încredințat”116.
Credem că Niceta a rămas la Paulinus mai mult de trei săptămâni,
iar întoarcerea sa la Remesiana, pe o cale cât mai scurtă posibil, trebuie
înțeleasă ca pe o îndatorire față de credincioșii săi, care îl așteptau. De
aceea, excludem posibilitatea prezenței lui Niceta și la Tomis și,
considerăm că toponimul „tomitanam urbem”, prezent în numeroasele
manuscrise ale operei lui Paulinus, ar fi o eroare de copist.
116 N. MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe..., vol. II, p. 137.
110
Paulinus urmărește imaginar traseul lui Niceta spre Remesiana și,

prin invocații și comparații biblice, se roagă ca Domnul să‐i facă parte de
o mare blândă117. Este invocat îngerul Rafael, care să‐i fie însoțitor și
călăuzitor lui Niceta, așa cum i‐a fost și lui Tobie în ținutul mezilor118.
Întreaga natură se pleacă în fața acestui preot al lui Iisus Hristos pentru
a‐i ușura istovitoarea călătorie:
„Pentru tine, [Domnul] schimbând câmpiile în cale,
Să comprime munții abrupți și să umple
Văile adânci, să niveleze hârtoape și să unească
Hăuri”119.
În viziunea poetică a lui Paulinus, Sfântul Niceta este prezentat

asemenea psalmistului David, intonând psalmi și rugăciuni pe Marea
Adriatică. El merge fără să se scufunde, căci corabia este întărită cu
semnul Crucii lui Hristos. Alături de ceilalți vâslași, el va intona imnuri,
preamărind, astfel, divinitatea lui Hristos120. Fericite sunt popoarele, ne
relatează Paulinus, care vor fi vizitate de acest episcop, prezența lui
acolo fiind asemenea vizitei lui Hristos, căci Niceta este slujitorul Lui:
„Norocos pământul și fericite popoarele
Pe care, plecând de la noi, le vei ajunge.
Pe acestea, atingându‐le cu piciorul și graiul
Hristos vizita‐le‐va”121.
În continuare, Paulinus realizează, prin iscusința versurilor sale,

tabloul moral al episcopului Niceta. Pentru Paulinus, Niceta rămâne un
model de duhovnic, un părinte sfânt, a cărui viață se aseamănă cu cea a
îngerilor. El trăiește în lume, dar se ridică deasupra deșertăciunilor ei. El
este robul lui Hristos, care se străduiește să lupte împotriva patimilor și,
întrarmat cu puterea Crucii, biruiește războaiele minții. Paulinus vede în
117 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 26 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 254).
120 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 102; 105‐108; 114‐115 (trad. rom. T. Diaconescu, p.
257); D. RUSCU, Un mit al originilor..., p. 359.
111
Niceta un adevărat anahoret și mărturisitor, care îl contemplă pe Hristos
în lumina curatei credințe:
„Căci Niceta este, deopotrivă, fugar;
Ceea ce patriarhul a făcut o singură dată
Acesta face mereu, fugind din lume în cetatea
Înaltelor ceruri.
Și cu o viață peste nori, se străduiește
Să urce vestitele trepte de unde acela
Vede îngerii care zboară într‐o parte
Și‐n alta.
Grăbindu‐se, pe scările crucii, spre astre
Pe unde Dumnezeu, luminând, spre pământ, privește
Din tronul Său lucitor feluritele munci și războaiele
Minții.
Și tu, Niceta, bine numit învingător al trupului,
Care contemplă pe divinul Hristos în lumina
Curatei credințe”122.

Versurile lui Paulinus sunt sincere și extrem de sugestive în ceea ce
privește sfințenia acestui episcop, precum și meritele sale. Ele au
menirea de a scoate în evidență calitățile morale ale unui adevărat
sacerdot, care, după cum vom vedea, a primit de la Dumnezeu darul de
a umaniza lumea barbară prin credință. Asemenea lui Hristos și prin
Hristos, el face să locuiască împreună lupul cu vițelul (v. 253) și să pască
în iarbă leul cu boul (v. 254‐255). El deschide cu multă ușurință burta
viperelor (v. 255) și îmblânzește deopotrivă cruzimea fiarelor (v. 258).
Paulinus se pleacă în fața lui Niceta și îl venerează ca pe un sfânt, care a
fost investit de Dumnezeu cu daruri speciale:
„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos
Care ți‐a dăruit harul să preschimbi
Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,
Temple sfințite.
Tu străbați codrii neumblați și creste întinse
Când cauți calea și, înfrângând pădurea stearpă
A minții necultivate, tu o preschimbi în
Ogoare mănoase.
122 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 149‐152; 153‐156; 157‐160; 161; 167‐168 (trad. rom.
T. Diaconescu, p. 259).
112
Prin tine, într‐un ținut tăcut al lumii,
Romană, pe Hristos și să trăiasă puri
În pace blândă”123.
Dar cine erau acei barbari care au ajuns prin Niceta să părăsească
lumea păgână și să‐L venereze pe Hristos? Nu erau alții decât bessii,
sciții, geții și dacii din ambele ținuturi, popoare care, în conformitate cu
stadiul actual al cercetărilor, trebuie localizate la Sud de Dunăre, în
împrejurimile Remesianei. Printre aceștia, Niceta avea să desfășoare o
fructuoasă misiune de evanghelizare și romanizare, fiindu‐le părinte și
învățător:
„Pe unde Boreas, pe țărmul ripheic,
Leagă fluvii cu ghețuri groase,
Aici tu dezlegi, cu focul din ceruri, mințile
Înțepenite de geruri”124.
Căci totodată besii cei duri, prin țarini
Și prin suflete mai năpraznici ca viforul,
Acum, oi păstorite de tine, se adună‐n
Locașul păcii.
Toate ținuturile lui Boreas te numesc «tată»,
La cuvintele tale scitul se îmblânzește
Și, călcându‐și firea, părăsește, sub îndrumarea ta,
Sălbatice simțiri.
123 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 237‐244; 261‐264 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).
124 Despre această regiune pe care o descrie Paulinus prin motive poetice vorbesc și alte
surse, pe care considerăm că Paulinus le‐a cunoscut: Descrierea întregului pământ și a
locuitorilor săi, LVII, în Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie
Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, p. 21: „După Italia vom arăta
provinciile și orașele pe care le‐am trecut cu vederea: provinciile Moesia și Dacia, care de bună
seamă că se îndestulează singure, dar sunt bântuite de mari friguri; orașul lor cel mai
important se numește Naissus. [...] Ceea ce se află alăturea, dincolo de fluviul Dunărea, e
neamul barbar al sarmaților”. RUFIUS FESTUS AVIENUS, Descrierea pământului, 435; 440;
456; 460, în Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, p. 51: „Din năprasnicele întunecimi
barbare izvorăște și Dunărea. [...] De aici înainte, pe unde șuieră suflarea acvilonului
înghețat, stăpânesc sarmații, germanii, getul, fioroșii bastarni și neamurile dacilor, stăpânește
aprigul alan și scitul, locuitor al țărmului tauric. [...] Moesul, aflat mai sus cu ogorul său, se
mișcă în apropiere de Boreas și îi depășește mult pe traci, pe o fâșie întinsă, în spatele lor”.
113
Și geții aleargă și dacul din ambele ținuturi,
Cel care cultivă pământul în țara de mijloc
Și cel cu căciulă și cu boi mulți, vecin al
Mănosului țărmur”125.
Versurile de mai sus au generat în istoriografia română multe dispute
în ceea ce privește aria misionară a Sfântului Niceta. Înterpretând în
mod diferit versurile lui Paulinus, „Vei merge departe până la Dacii de sub
Ursă” (v. 17), „Și geții aleargă și dacul din ambele ținuturi” (v. 249), unii
cercetători au ajuns la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana a fost
activ pe ambele maluri ale Dunării, deci atât la Nord, cât și la Sud de
Dunăre. Între cei care au susținut un apostolat a lui Niceta și la Nord de
Dunăre, se numără: istoricul Vasile Pârvan126, Constantin C. Giurescu127,
Radu Vulpe128, Ioan G. Coman129 și Ovidiu Pop130.
În stadiul actual al cercetărilor s‐a renunțat însă la această teză. În
anul 1967, arheologul D. M. Pippidi, aplecându‐se asupra ariei misionare
a Sfântului Niceta, conchide: „Singura atitudine recomandabilă în
această nesiguranță e aceea de a nu ține seamă, în delimitarea ariei
apostolice a lui Niceta, decât de toponimele și etnicele precis identifica‐
bile, și acestea, fără excepție, situează activitatea episcopului Remesianei
printre besii, goții și daco‐romanii din dreapta Dunării, în imediata
apropiere a scaunului său episcopal”131.
Concluzia la care a ajuns arheologul D. M. Pippidi rezolvă practic un
subiect destul de controversat pentru istoriografia română, iar punctul
său de vedere a fost asumat de majoritatea cercetătorilor mai noi. Astfel,
în anul 2001, academicianul Dumitru Protase constata că „teza mai
veche, după care Niceta de Remesiana ar fi predicat și la Nordul
125 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 201‐208; v. 245‐252 (trad. rom. T. Diaconescu, pp.

261; 262‐263).
127 C. C. GIURESCU, Istoria Românilor..., vol. I, p. 226.
128 R. VULPE, Histoire ancienne…, p. 197.
129 I. G. COMAN, „Aria misionară a Sfântului Niceta”, pp. 344‐345; 356.
130 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 50‐51.
131 D. M. PIPPIDI, Niceta de Remesiana și originile creștinismului..., p. 512.
114
Dunării, nu se mai poate susține”132. În 2010 Dan Ruscu concluziona și
el: „Activitatea misionară a lui Niceta, despre care nu putem afla nici un
fel de amănunte care să detalieze un tablou extrem de general, poate fi
așadar doar bănuită. Deducerea, în acest context, a unei eventuale
misiuni sau influențe a lui Niceta la Nordul Dunării este mai mult decât
problematică”133. Mai mult, părintele profesor Mircea Păcurariu, în
manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, preciza: „Chiar dacă nu a
predicat în Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s‐a desfășurat
într‐o regiune populată cu daco‐romani în jurul Remesianei, căci numai
pentru aceștia putea să predice și să scrie în latinește”134.
În ceea ce ne privește pe noi, considerăm că aria misionară a
Sfântului Niceta nu s‐a putut extinde, în mod cert, și la Nord de Dunăre.
Verbul la viitor „vei merge” împreună cu prepoziția „până la” nu ne
îndreptățesc să credem că ținuturile nordice unde locuiau „Dacii de sub
Ursă” a fost ultima destinație a Sfântului Niceta, pentru că știm din text
că ultima sa destinație a fost „părinteasca cetate”, Remesiana:
„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta
În toate, pe oricare țărm își va duce pasul
Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca
Cetate”135.
Referințele lui Paulinus la „dacul din ambele ținuturi” fac referire, în
mod cert, la dacii care locuiau în provinciile Dacia Mediterranea și Dacia
Ripensis. Însă, nu excludem posibilitatea ca dacii din Nordul Dunării să
fi ascultat predica Sfântului Niceta, dar cu siguranţă pe teritoriul
episcopiei sale.
Acestea ar fi informațiile pe care Paulinus de Nola ni le lasă cu
privire la Niceta de Remesiana. În orice caz, din poemul Carmen XVII se
desprind cele mai sincere sentimente de prietenie pe care Paulinus le‐a
avut față de acest venerabil episcop. Pentru Paulinus, Niceta este ceea ce
132 D. PROTASE, Istoria Românilor, vol. II, p. 599.
133 D. RUSCU, Un mit al originilor..., p. 362.
134 M. PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 122.
115
a fost Ambrozie al Mediolanului pentru Fericitul Augustin: sprijin,

ajutor și întărire în credință. Numai prin această prețuire a unuia față de
altul, putem înțelege cum părinții „secolului de aur” au reușit să
păstreze unitatea credinței între ei, dar și între credincioșii păstoriți de
ei, într‐o perioadă marcată de lungi controverse doctrinare și politice.

2.7. A doua călătorie a Sfântului Niceta
la Nola (402)

Timp de aproape patru ani știrile cu privire la viața și activitatea
Sfântului Niceta lipsesc cu desăvârșire. Dar, în jurul anului 402, Niceta
se reîntoarce din nou la Paulinus136, care, de această dată, îi dedică un
nou poem, Carmen XXVII, ce conține 647 de versuri scrise în metru safic.
Poemul are ca temă centrală celebrarea sărbătorii Sfântului Felix la data
de 14 ianuarie, dar surprinde și cea de‐a doua vizită a Sfântului Niceta la
Nola137, după o absență de patru ani:

„Voi întreba fără încetare: Spune, te‐ai întors? Zic eu.
Te am aici, Niceta? Pân‐acum înfrigurat şi cu durere
În suflet te‐am aşteptat şi zi şi noapte, fără încetare,
De patru ani138, venit‐ai, în sfârşit, înapoi la mine
Și mulţumesc că te‐a adus Hristos, chiar mai târziu”139.

Revenirea Sfântului Niceta după patru ani produce în sufletul lui
Paulinus bucurii de nedescris. În biserica consacrată martirului Felix și
alături de Sfântul Niceta, el trăiește o „dublă sărbătoare”. Și de această
dată el va compune versuri, exprimându‐și admirația şi prețuirea
sinceră față de părintele și învățătorul său spiritual:

136 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. 49.
137 A. V. NAZZARO, „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.
138 Sfântul Niceta îl vizitase pe Paulinus la Nola în 398, deci cea de‐a doua vizită a fost în
anul 402.
139 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 330‐334 (trad. rom. E. Cristea, p. 119).
116
„Eu te salut, o zi iubită, a mea lumină, te salut.
O sărbătoare, ce‐acum vii cu atâta strălucire,
Fiindcă la praznicul lui Felix, l‐aduci și pe Niceta,
Pentru ca să am azi, din dragoste pentru amândoi,
O dublă sărbătoare, când a plecat din trup martirul
Și s‐a urcat la ceruri și‐a revenit la noi, nevătămat,
Păstorul și mulțumire ne‐a făcut, și l‐am primit
Ca pe‐un Hristos ce locuiește în trup umil”140.
Acest venerabil episcop venea tocmai din ținuturile barbare pentru a
aduce ofrande și cinstire Sfântului Felix, într‐o perioadă în care întreg
Occidentul era destabilizat politic și tremura de frica vizigoților. Aceștia,
în anul 401, conduși de Alaric, pătrundeau în granițele Imperiului și se
îndreptau spre Roma141. Pericolul era iminent. Totuși, nimic nu‐l
împiedică pe Niceta, nici frigul, nici războaiele, nici goții, să participe la
acest praznic sfânt, după cum ne relatează Paulinus:
„Cât m‐am temut că te‐a oprit dușmanul în provincii,
Iar nori grei de războaie te vor împiedica să vii!
Dar tu ai trecut peste piedici, lanțuri ce ne țineau departe
Unul de altul ai rupt, nici marea, nici osteneala,
Nici goții, nici frigul, greu de îndurat, nu te‐au oprit”142.
În ciuda vremurilor grele, Paulinus a reușit să încheie lucrările

începute la edificiul ce adăpostea mormântul Sfântului Felix. Paulinus îl
invită acum pe Niceta să vadă frumusețea noilor construcții143 și să‐și
spună părerea asemenea unui specialist:
„În grabă, vreau să povestesc şi să‐i arăt părintelui
Tot ce‐am făcut în vremea când a fost departe.
Cui, mai bine, aş putea să‐i spun ce‐am săvârșit,
Să amintesc cele făcute pentru noi de către Felix,
Dacă nu celui ce îmi poartă grijă? Învăţător, părinte,
Va încuviinţa ce‐i bun, va osândi ce‐i rău,
Va îndrepta greșeala şi, cu blândeţe, va îndruma,
Va ajuta cu rugăciuni lucrarea, va binecuvânta ca preot,
140 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (I), v. 148‐155 (trad. rom. E. Cristea, pp. 109‐110).
141 D. TUDOR, Enciclopedia civilizațiilor…, p. 819.
143 A. V. NAZZARO, „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.
117
Și va străbate în lung şi‐n lat biserica lui Felix, și‐așa
Îl va purta pe Felix în pieptul său, în suflet,
Și, plin de prețuire, se va simți ca acasă”144.
Poemul continuă cu o descriere amănunțită a spațiului unde era

poziționată bazilica Sfântului Felix, o galerie susținută de patru coloane,
care acum avea un acoperiș nou și tencuială, deși înainte era un „portic
dărăpănat”145. În centrul acestei galerii, se înălța, scăldată de lumină,
bazilica ce adăpostea mormântul Sfântului Felix, pe care Paulinus a
renovat‐o, ajutat fiind de doi tâmplari și de un pictor „ce a zugrăvit
chipuri divine”. Urmează acum o descriere a mărețului edificiu:
„Biserica ce‐adăpostește mormântul preasfântului martir
Și‐a lepădat vechimea și haine noi a îmbrăcat.
Trei mâini de meșteri i‐au dat multele podoabe,
În primul rând, tâmplari şi lucrători în marmură,
Apoi un pictor care a zugrăvit chipuri divine.
Priveşte, ce splendoare, cum în lăcașul renăscut
Surâde lemnul sculptat pe tavan scânteietor și pare
A fi nu lemn, ci fildeş. Iar lustrele înălțate până sus,
La acoperiș, sunt prinse în chingi încolăcite de aramă,
De care atârnă facle, legate‐n funii, cu firavă lumină
În întuneric, lumină ce pâlpâie în adierea lină.
Bolta, ținută înainte de piloni, stă pe coloane,
Banala cărămidă s‐a înlocuit cu o marmură scumpă”146.
Urmează, apoi, o descriere a chiliilor construite pentru adăpostul

pelerinilor adunați la praznicul Sfântului Felix, care, în prezența aces‐
tuia, dar și în prezența diferitelor relicve prezente în edificiu147, și mânați
„de dorul rugăciunii, să nu benchetuiască”148. Mulțumind lui Dumnezeu
144 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 350‐360 (trad. rom. E. Cristea, pp. 119‐120).
145 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 363‐364 (trad. rom. E. Cristea, p. 120). Pentru
o prezentare pe larg a tuturor edificiilor construite de Paulinus de Nola, a se vedea:
Helena Junod‐AMMERBAUER, „Les constructions de Nole et lʹ esthétique de Saint
Paulin”, în Revue dʹetudes Augustinienns et Patristiques, vol. 24, 1978, nr. 1‐2, pp. 22‐57.
147 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II) (III), v. 406‐449 (trad. rom. E. Cristea, pp. 121‐
122 (II) și pp. 98‐100 (III); H. J. AMMERBAUER, „Les constructions de Nole…”, p. 27; A.
V. NAZZARO, „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.
118
pentru toate aceste realizări, Paulinus îl invită pe Niceta să intre în
sanctuar pentru a celebra împreună sărbătoarea Sfântului Felix, unde
împreună vor cânta psalmi și imne divinului Hristos:
„Intră aici, ca preot, cântând și psalmii și imne
Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta
Unește‐o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.
La timpul potrivit, te vei ruga pentru cel păcătos,
Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.
Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,
Căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,
Pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită
O vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,
S‐acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime”149.
Bazilica ce adăpostea mormântul Sfântului Felix era acum în haină
de sărbătoare, împodobită peste tot cu picturi, reprezentând scene din
Vechiul și din Noul Testament, descrise de gazdă ca fiind „adevărul în
forma fără viață” (v. 511‐518). În continuare, Paulinus ține locul exegetu‐
lui, explicându‐i lui Niceta motivele care l‐au determinat să picteze
lăcașul cu „chipuri omenești”, acest obicei fiind rar întâlnit prin acele lo‐
curi. Versurile, pe care le vom reproduce mai jos, sunt de o mare impor‐
tanță pentru începuturile iconografiei bisericești în spațiul occidental:
„Poate, vei întreba ce m‐a împins să iau o hotărâre
Ca aceasta, cum rar se întâmplă, de a picta sfântul lăcaș
Și a înfățișa imagini asemeni cu chipuri omenești.
Ascultă, și‐n câteva cuvinte îți voi dezvălui motivul.
Faima sfântului Felix, se știe, adună aici mare mulțime,
Din care cea mai mare parte este norodul ce‐n neștiință
Nu și‐a pierdut credința, dar sunt neștiutori de carte.
Aceasta, obișnuită de multă vreme cu sărbători păgâne
Și pântecul ca Dumnezeu, se convertește la Hristos,
Când vede cu uimire ce lucruri minunate au făcut sfinții.
Privește ce oameni mulți se strâng de pretutindeni,
Și cum pășesc smeriți, duși de‐a lor minte neînvățată,
Ei și‐au lăsat în urmă casa, nesocotesc iarna și frigul,
Credința‐i încălzește. Iată‐i acum aici, în număr mare,
PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 500‐509 (trad. rom. E. Cristea, p. 100).
149
119
Noaptea întreagă priveghează cuprinși de bucurie,
Ardoarea alungă somnul, cum torța alungă bezna.
O, să dea Domnul ca bucuria să vină din râvnă adevărată,
Să nu ciocnească cupe cu vin în sfintele lăcașuri.
Dar mai degrabă gloata să țină post și doar apoi
Să‐aducă jertfă și să înalțe imnuri sfinte cu glas curat,
Cu multă vrednicie să laude pe Domnul în cântări”150.
Paulinus vrea să scoată în evidență funcția didactică a picturilor.

Pentru cei neștiutori de carte, picturile devin cărți accesibile și inteligibile,
scrise, în loc de litere, cu persoane și cu lucruri151. Ele nu au rolul de a
încânta privirea prin culoare, de aceea deasupra lor au scrise titluri care să
explice istoriile sfinte, ce îndeamnă la fapte bune. Aceste reprezentări, ne
spune Paulinus, mai aveau drept scop să‐i distragă pe credincioși de la
obiceiul păgân de a închina cupe cu vin în prezența mormântului
Sfântului Felix152, ceea ce ar însemna un adevărat sacrilegiu:
„Pentru privire, ni s‐a părut folositor să acoperim
Cu multe picturi sfinte toate bisericile lui Felix,
Dar ne‐am temut ca nu cumva ţăranii, uimiți peste măsură,
Să fie cuprinși de o încântare produsă de culori,
Icoanele au titluri puse deasupra ca ele să explice
Ce mâna a pictat; când oamenii le‐arată noilor veniţi
Sau le văd ei înșiși, sau când, târziu, îşi amintesc de hrană,
Postul devine atunci mult mai plăcut în ochii lor.
Ei petrec timpul cu mai mult folos, iarăși pictura
Le înşeală foamea; iar când citesc istoriile sfinte,
Evlavioși, primesc faptele bune în suflet prin exemple,
Și se dezmeticesc cei ameţiţi de băutură și în trezire
Nu‐și mai aduc aminte să‐nghită deodată atâta vin.
Când îşi petrec mare parte din zi privind icoane,
Răresc pocalele cu vin, fiindcă cu lucruri minunate
Își petrec vremea, și au puține ore ca să stea la masă”153.
150 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 542‐562 (trad. rom. E. Cristea, pp. 101‐102).
151 Melchisedec ȘTEFĂNESCU, Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed. Partener, Galați,
2010, p. 15.
152 A. V. NAZZARO, „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, pp. 212‐213.
153 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 580‐595 (trad. rom. E. Cristea, pp. 102‐103);
H. J. AMMERBAUER, „Les constructions de Nole…”, p. 29.
120
Poemul se încheie cu o rugăciune de mulțumire pe care Paulinus o

aduce împreună cu Niceta Domnului Hristos:
„Ajută‐mă, Niceta, iar rugăciunea mea să fie și a ta,
Și toți ce aici v‐ați strâns, la această sfântă sărbătoare,
să mulțumiți și cu credință‐n Domnul, spuneți cu mine:
Ție, Doamne Hristoase, fără pricepere acestea le‐am făcut”154.
Aici se întrerup, dacă putem spune așa, confesiunile lui Paulinus de
Nola cu privire la prietenul său Niceta, episcopul Remesianei. În ceea ce
ne privește, nu putem decât să‐i fim recunoscători pentru informațiile ce
fac referire la viața și activitatea acestui prelat. Din poemele XVII, XXVII
și din Epistola XXIX, constatăm că avem de‐a face cu o distinsă persona‐
litate a mediului occidental, care a avut un rol esențial în procesul de
încreștinare și romanizare a popoarelor barbare de la Sud de Dunăre.
Mărturiile lui Paulinus sunt foarte prețioase. Ele scot în evidență
portretul moral al acestui episcop, viața sa sfântă, curăția, demnitatea,
jertfelnicia, intensa sa activitate pastoral‐misionară la Sud de Dunăre,
într‐o lume rămasă încă pe jumătate barbară, precum și erudiția sa.
2.8. Ultimele mențiuni
cu privire la Niceta de Remesiana
Ultimele surse care fac referire la Sfântul Niceta de Remesiana sunt
două epistole ale papei Inocențiu I (402‐417). Este vorba de Epistola XVI155,
scrisă în anul 404, pe care papa Inocențiu I o adresează episcopului
Martianus de Naissus, în care Sfântul Niceta e numit „fratem nostrum
Nicetam”, și cea de‐a doua, Epistola XVII156, adresată mitropolitului Rufus
al Tesalonicului în anul 414. În această epistolă, numele lui Niceta apare,
potrivit manuscriselor, sub două forme: „Nicete sau Nicetio”.
154 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 636‐639 (trad. rom. E. Cristea, p. 104).
155 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVI, De suspiciendis clericis quos Bonosus, antequam damnaretum,
ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
156 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.
121
Ambele scrisori sunt de mare importanță, pentru că ele ne arată că
Niceta mai era încă în viață cel puțin în anul 414, dar ele oferă şi
informații de o mare însemnătate despre problemele bisericești cu care
se confruntau episcopii de la Sud de Dunăre, și anume erezia lui
Bonosus, episcop de Sardica (380‐390), care nega pururea fecioria Maicii
Domnului, împreună cu ereticul Helvidius din Roma. După anul 414,
Sfântul Niceta dispare practic din documentele istorice și, cel mai
probabil, după acest an trebuie plasată și data morții sale157.
După moartea Sfântului Niceta, scaunul episcopal al Remesianei a
fost ocupat de un episcop pe nume Diogenian, despre care știm că a luat
parte la Sinodul tâlhăresc de la Efes din anul 449. Actele sinodale
consemnează și prezența unui episcop: „Diogenian, episcopul Remesi‐
anei din Dacia”158. După această dată și Episcopia Remesiana dispare din
documentele vremii.
Imediat după moartea sa, episcopul Niceta de Remesiana a fost
trecut în rândul sfinților, pentru că îl găsim menționat în Martirologiul
Roman al Fericitului Ieronim (347‐420), unde Sfântul Niceta este prăznuit
la data de 22 iunie, alături de prietenul său Paulinus de Nola: „In Nola
civitate, natalis Sancti Paulini episcopi et conferoris. Et alibi depositio sancte
memorie Niceti Episcopi”159. Însă, după revizuirea Martirologiului Roman,
făcută de Cardinalul Baronius (1538‐1607), ziua de prăznuire a Sfântului
Niceta a fost mutată pe 7 ianuarie: „In Dacia Sancti Nicetae Episcopi, qui
feras et barbaras gentes Evangelii praedicatione acarieni reddidit ac mansue‐
tas”160, dată de prăznuire, pe care o menține până astăzi Biserica
Romano‐Catolică.
În Biserica Ortodoxă Română, Niceta de Remesiana este prăznuit ca
sfânt mărturisitor. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, prin Actul Sinodal emis la data de 20 iunie, a hotărât
157 P. RESSA, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, p. 154.
158 J. ZEILLER, Les origines chrétiennes..., p. 160; V. PÂRVAN, Contribuții epigrafice…, p. 51; G.
M. IONESCU, Istoria Bisericii Românilor..., p. 294; I. RĂMUREANU, M. ȘESAN, T.
BODOGAE, Istoria Bisericii Universale, vol. I, pp. 354‐355.
159 FERICITUL IERONIM, Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
160 C. BARONIO, Martyrologium.., p. 17.
122
canonizarea Episcopului Niceta de Remesiana, precum și a altor sfinți

din spațiul carpato‐danubiano‐pontic. Ziua de prăznuire a Sfântului
Niceta s‐a fixat la data de 24 iunie a fiecărui an, alături de sărbătoarea
Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul:
„Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe Preabunul Dumnezeu, a hotărât
la 20 iunie 1992 ca acești sfinți să fie cinstiți în întreaga Biserică
Ortodoxă Română prin generalizarea cultului lor și să fie înscriși în
calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române, în zilele
care s‐au statornicit, precum și în cărțile de cult cu slujbele care li s‐au
întocmit”161.
În anul 1997, Comisia pentru canonizarea Sfinților Români a definiti‐
vat Slujba Sfântului Niceta de Remesiana162și, începând cu anul 2012, a
fost tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, în noua ediție a Mineiului pe luna iunie163. În
anul 2013, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a
Patriarhiei Române, a tipărit Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de
Remesiana164, pentru a fi la îndemâna celor care au evlavie faţă de Sfântul
Niceta și doresc să‐i cânte slujba.
De asemenea, Sfântul Niceta de Remesiana este recunoscut ca sfânt
și menționat în sinaxarele următoarelor Biserici Ortodoxe: în Patriarhia
161 „Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor Sfinți
Români”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7‐10, pp. 13‐14.
162 Augustin RUSU, „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sumarul
ședințe de lucru din 10‐11 decembrie 1997”, în Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997),
nr. 7‐12, p. 353: „Sfântul Sinod hotărăște: «Aprobă Slujba și Acatistul Sfântului Niceta
Remesianul, prăznuit la 24 iunie, urmând ca acestea să fie tipărite și publicate în
cărțile de cult cu ocazia reeditării acestora, eventualele îmbunătățiri ale acestor texte
liturgice putând fi aduse cu prilejul altor ediții»”.
163 Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2012, pp. 292‐310; http://ziarullumina.ro/actualitate‐religioasa/noua‐editie‐
mineiului‐pe‐iunie (24.07. 2014). De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că Sfântul
Niceta de Remesiana este menționat alături de alți Sfinți Români și în ectenia rostită
la Vecernia cu Litie, cf. Liturghier, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 56.
164 Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de Remesiana (24 iunie), Coord. Chiril Lovin, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, 55 p.
123
Ecumenică de Constantinopol, în Biserica Ortodoxă din Grecia (într‐un

sinaxar athonit editat de Mânăstirea Simonos Petras, ziua de prăznuire a
Sfântului Niceta este pe 24 iunie), în Biserica Ortodoxă Bulgară la data
de 24 iunie (Sf. Ier. Nichita Remesianski), în Biserica Ortodoxă Sârbă la
data de 24 iunie (Sf. Ier. Nichita, episcopul Remesianei)165.
165 Chiril LOVIN, „Sfinți Români în calendarul liturgic al altor biserici ortodoxe”, în
Ortodoxia, VI (2014), nr. 3, pp. 106‐117.
124
3. Operele
_____________________________________________________
3.1. Istoria transmiterii textelor nicetaniene

S criitor proeminent, înzestrat cu acuratețea credinței și cu simțul

responsabilității pastorale, Sfântul Niceta de Remesiana a marcat
literatura creștină de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului
al V‐lea, desfășurând o intensă activitate pastoral‐misionară între daco‐
romanii de la Sud de Dunăre, atât prin predica orală cât și prin
valoroasele sale tratate teologice scrise în limba latină, câștigându‐și
astfel reputația de „Doctor Ecclesiae”1.
Dacă viața sa ne este mai puțin cunoscută, opera sa, cât s‐a păstrat,
ne oferă posibilitatea să‐l cunoaștem din interior spre exterior: un bărbat
venerabil, chemat de Dumnezeu la înalta demnitate de arhiereu, pentru
a desăvârși opera de mântuire printre păgâni în lumina adevărului. În
acest sens, opera sa este grăitoare, vorbind despre tainele sufletului său,
despre dorința sa „ca toți să fie una” (In. 17, 21) în Iisus Hristos.
Un manuscris ce datează din secolul al IX‐lea îl aşază pe Sfântul Niceta între Ilarie de
1
Pictavium și Fericitul Ieronim, cf. Ordo de catehizandis rudibus, în Monacensis Cod. Lat.
6325, sec. IX, f. 139: „Apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înțeles însuși Simbolul
credinței, după cum l‐au tâlcuit și învățătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică fericitul
Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Ghenadie, Fulgențiu, Isidor și ceilalți,
sau cum ne‐au învățat venerabilii învățători și înaintași ai noștri”, apud. Ș. C. Alexe, „Sfântul
Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...”, p. 482; A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana...,
pp. 41‐42; J. ZEILLER, Les origines chrétiennes..., pp. 549‐550.
125
Episcopul Niceta se dovedește a fi un îndrăgostit de Dumnezeu și de
oameni, un suflet sensibil, pur și nobil, care a adăpat cu vinul înțelep‐
ciunii sale pe tot omul „atât liber cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau
sărac, cetățean roman sau slugă”2, ferindu‐i, prin învățătura sa, de
erorile păgânilor, ale iudeilor, ale arienilor și ale macedonienilor. Iată un
text reprezentativ în acest sens:
„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu
păstrează‐ți fericita mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu‐
Tatăl; nici firea nu îngăduie ca un singur om să aibă mai mulți tați.
Dacă iudeul te îndeamnă să crezi că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu,
să‐ți fie ție ca un vrăjmaș de înfruntat, dacă ai o atât de bună cunoaștere
a Scripturii, ori de ocolit, dacă‐ți lipsește priceperea. La fel, dacă vreun
eretic, în chip de creștin, ți‐ar arăta pe Hristos ca pe o făptură sau ar
vrea să te convingă că Duhul Sfânt este străin de slava Tatălui și a
Fiului, să fie pentru tine ca un păgân și vameș, căci te împinge spre
idolatrie, de vreme ce te îndeamnă să te închini la o făptură”3.
Un scriitor bisericesc care a avut privilegiul de a‐l cunoaște pe
Sfântul Niceta de Remesiana în mod direct a fost, cum am văzut în
capitolul anterior, Paulinus de Nola, de la care aflăm și despre erudiția
acestui episcop. Cu siguranță că Paulinus a avut prilejul de a cunoaște
opera Sfântului Niceta în timpul celor două vizite pe care acesta le‐a
făcut la Nola. Numai așa ne putem explica admirația pe care Paulinus o
avea față de el, numindu‐l „părinte” și „învățător” al său, un om capabil
să‐i descifreze și lui tainele credinței. Paulinus îl descrie pe Niceta ca pe
un savant, punându‐se pe sine în postura unui novice dornic de inițiere:
„Primește‐mă, la sânul tău
Cel părintesc, sfinte Niceta, să‐mi reazem capul
De pieptul tău învățat și să‐l așez pe inima ta bună,
Presară‐ți sarea înțelepciunii asupra neștiinței mele
Scaldă‐mi simțurile însetate din nesecatul tău izvor”4.
2 NICETA DE REMESIANA, Libelli instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).
3 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 97).
126
Operele Sfântului Niceta de Remesiana
Însă, Paulinus de Nola nu menționează nicăieri operele acestui prelat
care, după cum vom vedea, au fost destul de apreciate la vremea lor și
recomandate atât clericilor, cât și credincioșilor spre zidirea sufletească.
Câteva fragmente din operele Sfântului Niceta s‐au descoperit la
Eugenius de Cartagina (†505) în Liber fidei Catholicae și la Isidor de
Sevilla (†636) în De ecclesiasticis Officiis, însă niciunul dintre ei nu‐l
menționează pe Niceta ca sursă5.
Mărturiile cele mai vechi despre operele sale teologice, precum și
despre importanța pe care au avut‐o în viața bisericească de atunci, se
datorează preotului Ghenadie de Marsilia și lui Cassiodor, doi scriitori
bisericești de prestigiu, care consemnează contribuția pe care Sfântul
Niceta a avut‐o, alături de alți scriitori bisericești, în elaborarea unor
tratate teologice pentru apărarea Ortodoxiei și în combaterea ereziilor ce
amenințau atunci Biserica.
Ghenadie de Marsilia relatează următoarele:
„Niceta, Episcop al cetăţii Remesianei, a compus într‐o limbă simplă şi
elegantă şase cărticele de învăţătură pentru aspiranţii la Botez. Între
acestea, cea dintâi conţine felul în care trebuie să se poarte aspiranţii,
care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de‐a doua este despre
rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un
oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, şi un ţăran,
Gadarius, din pricina forţei [vitejiei], au fost aşezaţi în rândul zeilor de
către păgâni. Cartea a treia tratează despre credinţa într‐o singură maies‐
tate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea despre Simbol, a şasea
despre jertfa mielului pascal. A compus şi o cărticică adresată unei fecioa‐
re căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”6.
Cassiodor relatează următoarele:
„Dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă,
citească cartea episcopului Niceta [‐us] pe care a scris‐o despre credinţă
şi, pătruns de limpezimea învăţăturii cereşti, va ajunge la contemplarea
divină datorită scurtimii avantajoase. O, tărie nepreţuită, prin care s‐a
5 A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., pp. 38‐39; 40.
6 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A. (trad. rom.
127
deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile credincio‐
şilor, Sfânta Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce
nu le aparţinea, s‐au retras opriţi de adevăratul Stăpân”7.
Pe lângă aceste opere atribuite Sfântului Niceta, a căror paternitate
rămâne indiscutabilă, critica de specialitate, de‐a lungul istoriei, a mai
pus pe seama lui Niceta de Remesiana alte trei omilii: De diversis
appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, De vigiliis servorum Dei,
De psalmodiae bono și celebrul imn trinitar Te Deum laudamus, opere
descoperite de diverși cercetători în diferite manuscrise din bibliotecile
occidentale, dar care nu sunt menționate de Ghenadie și Cassiodor.
După cum vom vedea, istoria a fost destul de nedreaptă cu opera
Sfântului Niceta, multe din manuscrisele ce conțineau operele sale au
fost distruse, cel mai probabil, în timpul năvălirilor barbare, iar puținele
copii care s‐au păstrat și care au fost răspândite în spațiul occidental au
fost puse pe seama altor părinți și scriitori bisericești, precum: Niceta de
Aquileia (454‐485) sau Nicetius de Treves (527‐566). Abia la sfârșitul
secolului al XIX‐lea este redescoperit acest scriitor8.
Teologul britanic A. E. Burn, interesat direct de recuperarea operei
Sfântului Niceta de Remesiana, în cercetările pe care le‐a făcut, a
constatat că multe dintre copiile cu operele Sfântului Niceta au
supraviețuit până în secolul al X‐lea, fiind răspândite până în Spania.
Cercetând lucrarea lui G. Becker, Cathalogi Bibliothecarum antiqui, Bonn,
1885, pp. 67, 108, 160, autorul constată că o mare parte dintre lucrările
Sfântului Niceta sunt menționate în trei cataloage antice:
 Catalogul Manuscriselor lui Bobbio (sec. X), la cota 233 mențio‐
nează: Librum instructionis Nicetae episcopi I;
 Catalogul Manuscriselor de la Mănăstirea Sfântul Nazarius din
Lorsch (sec. X), la cota 370 menționează: Liber Niceti de
Aequalitate, Dei Patris et Dei Filii lib. I, et eiusdem De Spiritu Sancto
in uno codice;
7 CASSIODORUS, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în PL 70, col. 1132 C.
(trad. rom. O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60‐61).
8 P. RESSA, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, p. 154.
128
 Catalogul Bibliotecii Porhpuse (sec. XI), la cota T 11. XII mențio‐
nează: Nicetae episcopi, De ratione fidei I. eiusdem De Spiritus Sancti
potentia lib. I. eiusdem De diversis appellationibus Domino nostro Iesu
Christo convenientibus9.
Începând cu secolul al XVII‐lea, opera Sfântului Niceta de Remesiana
a fost reeditată sub nume diferite. Așa se face că, în anul 1659, Luc
d’Achery va publica De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono,
atribuindu‐le episcopului Nicetius de Treves10.
În secolul al XVIII‐lea, mai exact în anul 1799, prin osteneala
cardinalului Stefano Borgia (1731‐1804), se va edita tratatul Explanatio
Symboli, scriere atribuită episcopului Niceta de Aquilea11. În secolul al
XIX‐lea majoritatea tratatelor Sfântului Niceta au fost atribuite de către
cardinalul A. Mai12 episcopilor Niceta de Aquilea și Nicetius de Trèves
și, mai apoi, publicate tot sub aceste nume în Patrologia Latină a lui J. P.
Migne13, însoțite de disertația academică a lui Petri Braidae14.
În anii care au urmat, cercetările au fost reluate de călugărul
benedictin G. Morin, care ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de
Remesiana este autorul direct al imnului Te Deum laudamus15, imn
atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie al Mediolanului sau Fericitului
Augustin. Tot domnia sa va publica, în anul 1897, în Revue Bénédictine,
9 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. XVI‐XVII.
10 LUC d’ACHERY, Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum Nicetii
Episcopi – De bono psalmodiae, în Spicilegium, Tom. III, Paris, MDCLIX, pp. 1‐12.
11 Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis Borgiae,
Patavii, 1799; A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 54.
12 S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg. Cardinal A.
Mai). Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis ope emandatum. Item
episcopologii Aquileiensis antiquum fragmentum ex Codice Vaticano editum, Romae, 1827;
A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 55.
13 S. NICETAE EPISCOPI AQUILIENSIS, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De diversis
appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus, Explanatio Symboli, Fragmenta sex, în PL
52, col. 837‐876; S. NICETIUS EPISCOPUS TREVIRENSIS, Opusculum De Vigiliis servorum Dei,
Opusculum De Psalmodiae bono, în PL 68, col. 361‐376.
14 Petri BRAIDAE, Dissertatio in S. Nicetam, în PL 52, col. 876‐1134.
15 Dom Germain MORIN, „L’auteur du Te Deum”, în Revue Bénédictine, nr. 7, 1890, pp.
151‐159; Dom Germain MORIN, „Nouvelles recherches sur l’auteur du Te Deum”, în
Revue Bénédictine, nr. 11, 1894, pp. 49‐77.
129
Epistula ad virginem lapsam16 și tratatul De psalmodiae bono17, opere a căror
paternitate este atribuită Sfântului Niceta de Remesiana.
La începutul secolului al XX‐lea, respectiv în anul 1905, teologul
britanic Andrew Ewbanc Burn, în urma cercetărilor făcute la bibliotecile
din Franța, din Italia și din Austria, a scos la lumină noi manuscrise ale
operelor Sfântului Niceta și, după o analiză minuțioasă, realizează
prima ediție cu operele acestui sfânt, care până astăzi a rămas necontes‐
tată. În această nouă ediție, autorul atribuie Sfântului Niceta, episcop de
Remesiana, paternitatea asupra următoarelor lucrări: De diversis
appellationibus, Libelli instructionis, De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae
bono și imnul Te Deum laudamus, iar în Opera dubia include De ratione
paschae și Ad lapsam virginem libellus. Trebuie să menționăm că, în această
ediție, autorul include în Introducere un studiu foarte amănunțit despre
viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana18.
În anii care au urmat, profesorul și istoricul bisericesc Cuthbert
Hamilton Turner va publica, între anii 1921‐1923, sub numele Sfântului
Niceta de Remesiana, două din omiliile sale: De vigiliis19 și De psalmodiae
bono20, aducând unele corecturi ediției publicate de Burn.
Datorită frumuseții conținutului, dar și a profundei sale teologii, în
epoca contemporană opera Sfântului Niceta de Remesiana se bucură de
o largă circulație în toată lumea, fiind tradusă în limbile: franceză,
engleză, germană, italiană, spaniolă, precum și în limba română, de
16 Dom Germain MORIN, „L’ «Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie.
Opuscule inédit de la fin du IVe siécle”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193‐202.
17 Dom Germain MORIN, „Le «De psalmodiae bono» de l’évêque saint Niceta: rédaction
primitive d’après le ms. Vatic. 5729”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1879, pp. 385‐397.
18 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. I‐CIX (Introducere), iar operele, pp. 1‐156.
19 Cuthbert Hamilton TURNER, „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De psalmodiae
bono list of manuscripts cited”, în Journal of Theological Studies, vol. os – 22, 4 July 1921,
pp. 305‐320.
20 Cuthbert Hamilton TURNER, „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono” în Journal
of Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225‐252.
130
către renumiți cercetători, precum: Gerald G. Walsh21, Klaus Gamber22,

Calogero Riggi23, Carmelo Granado24 și Ovidiu Pop25.
Tocmai pentru că a fost de origine daco‐romană și pentru că a activat
în spațiul sud‐dunărean, teologia românească trebuie să recupereze, dar
şi să promoveze opera acestui sfânt părinte ca pe o moștenire sacră.
Citită în secolul XXI, opera Sfântului Niceta de Remesiana trebuie
percepută ca un testament al cărui conținut îndeamnă Biserica Ortodoxă
Română, și nu numai, la unitatea dogmatică și liturgică, precum și la
trăirea unei vieți duhovnicești după preceptele evanghelice.
Într‐o lume secularizată și secătuită de adevăr, în care credința a
devenit un interes, și nu o realitate sacră, într‐o lume în care au supravie‐
țuit cu succes adepții lui Arie și ai lui Macedonie prin așa‐zisele „Biserici
apostolice”, care până astăzi Îi pun pe Fiul și pe Duhul Sfânt în rândul
creaturilor, învățătura Sfântului Niceta este actuală și, în același timp,
necesară Bisericii. Plecat dintre noi cu trupul, dar rămas între noi cu
duhul, Sfântul Niceta ne‐a lăsat o moștenire sfântă: credința în Dumnezeu
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisită și reflectată în operele sale.
Privită în ansamblul ei, opera Sfântului Niceta prezintă particulari‐
tăți dogmatice, liturgice și morale. Din punct de vedere dogmatic,
autorul s‐a străduit să apere dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh în
fața ereziilor lui Arie și Macedonie. Din punct de vedere liturgic, autorul
21 NICETA OF REMESIANA: Writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius Severus: writings,
translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins: commonitories, translated by Rudolph E.
Morris; Prosper of Aquitaine: Grace and free will, translated by J. Reginald Oʹ Donnell, în col.
Fathers of the Church, vol. 7, New York, 1949, 443 p.
22 Klaus GAMBER, Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes. Frühchristliche Katechesen
aus Dacien, în Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2, 5, 7, Regensburg: Verlag Friedrich
Pustet, 1964‐1969; Klaus GAMBER, Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae,
Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1969, 139 p.
23 NICETA DI REMESIANA, Catechesi preparatorie al battesimo, în Collana di Testi Patristici, vol.
53, Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi, Roma: Cittá Nuova,
1985, 139 p.
24 NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, în col. Biblioteca de Patristica, vol. 16,
Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Granado, Madrid (España):
Ciudad Nueva, 1992, 144 p.
25 NICETA DE REMESIANA, Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de Ovidiu
Pop, Ed. Sophia, București, 2009, 243 p.
131
prezintă viața liturgică sacramentală din vremea sa, tratând în două omilii
problema celebrării privegherilor și a cântării psalmilor în Biserică. Din
punct de vedere moral, autorul tratează, într‐o scrisoare adresată unei
călugărițe, despre păcatul desfrânării de care aceasta se făcea vinovată,
oferind prețioase informații despre Taina Pocăinței și aplicabilitatea ei în
viața duhovnicească. În concluzie, opera Sfântului Niceta de Remesiana se
adresează atât catehumenilor, cât și credincioșilor.
3.2. Operele
3.2.1. Opere dogmatice
Scrierile dogmatice ale Sfântului Niceta de Remesiana cuprind două
lucrări importante: manualul Libelli instructionis și omilia De diversis
appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, care, în general, tratează
probleme legate de: triadologie, hristologie, pnevmatologie, mariologie,
eclesiologie și eshatologie.
3.2.1.1. Libelli instructionis (Cărticele de învățătură)
Din întreg corpusul de scrieri nicetaniene, Libelli instructionis
reprezintă cea mai importantă operă a Sfântului Niceta, care i‐a adus
celebritate în lumea eclesială. Lucrarea este un catehism destinat
candidaților la botez și prezintă metoda inițierii creștine a bisericii din
Remesiana, aplicată catehumenilor în timpul păstoririi Sfântului Niceta.
Această lucrare a fost scrisă în limba latină și conține șase cărți, unele
păstrate în întregime, iar altele doar fragmentar într‐un vechi manuscris
intitulat „Ordo de catrechizandis rudibus vel quid sint singula quae geruntur
in sacramento baptismatis”.
Teologul A. E. Burn26 datează această lucrare între anii 370‐375, în
timp ce W. A. Patin27 consideră că a fost scrisă după anul 381. În orice
26 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. LXIX‐LXX.
27 Wilhelm August PATIN, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und Theologe, München,
1909, p. 33.
132
caz, scrierea este în strânsă legătură cu hotărârile dogmatice ale celor
două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și de la Constantinopol
(381), deoarece întreaga învățătură dogmatică a Sfântului Niceta este în
conformitate cu aceste hotărâri. În ceea ce privește scopul scrierii,
autorul a urmărit combaterea ereziilor lui Arie și Macedonie, precum și
dovedirea dumnezeirii Fiului și a Sfântului Duh.
1. Libellus primus, păstrată doar fragmentar, prezintă rămășițele
unei splendide cateheze morale, pe care Sfântul Niceta a rostit‐o
catehumenilor și care poate fi intitulată Procateheza.
Fragmentul I: Autorul îl invită pe catehumen la o călătorie de inițiere
după regulile Sfintei Scripturi. Însă această inițiere presupune o
renunțare totală la tot ce este rău. În acest demers, credința și faptele
bune sunt esențiale. La capătul drumului, cel inițiat este înscris ca
moștenitor al Împărăției cerurilor prin administrarea Tainei Sfântului
Botez. Fragmentul II este consacrat catehumenilor. În reflecția sa
teologică, Sfântul Niceta îl prezintă pe catehumen ca pe un oaspete și
apropiat al credincioșilor, având dorința de a înțelege tainele lui
Dumnezeu. Tocmai această dorință îi conferă dreptul de a fi numit
credincios. Fragmentul VI face referire la ritul exorcismelor, esențial și
nelipsit în procesul de inițiere.
2. Libellus secundus păstreză doar două fragmente.
Fragmentul IV conține câteva referiri la riturile prebaptismale.
Exorcismele și lepădările de satana sunt rituri obligatorii pentru fiecare
candidat la Taina Sfântului Botez. Totodată, catehumenul este îndemnat
să rostească zilnic Simbolul de credință, Rugăciunea Domnească și să se
însemneze cu semnul Sfintei Cruci pentru a putea lupta împotriva asalturi‐
lor și a ispitelor demonice. Fragmentul V redă definiția Simbolului de
credință, care este „sfânta mărturisire”. Fiecare catehumen este dator să îl
învețe și să îl păstreze în secret. Tot în acest fragment, autorul ne prezintă
cele trei trepte ale instituției catehumenatului: prima treaptă este cea a
catehumenilor, a doua a aspiranților, iar a treia a celor botezați.
133
Fragmentele păstrate din cele două cărți ale catehismului Sfântului

Niceta de Remesiana se regăsesc în diferite manuscrise ale bibliotecilor
din Germania, din Austria și din Franța, fiind studiate de către teologul
A. E. Burn, care a făcut și o prezentare a lor. Considerăm că o mențio‐
nare a lor în lucrarea de față este firească:
 Cod. Lat. Monacensis 6325 (Fris. 125), sec. IX; Cod. Lat. Monacensis
6324 (Fris. 124), sec. X, aflate la Biblioteca Naţională a Bavariei
din München (Germania);
 Cod. Vindob. 1370, sec. X, aflat la Biblioteca Naţională a Austriei;
 Cod. Rotomag. 469 A 214, sec. XI‐XII, aflat la Rouen Nouvelles
Bibliothèques (Franţa)28.
3. Libellus tertius s‐a păstrat în întregime și conține două tratate
dogmatice ale Sfântului Niceta, intitulate De ratione fidei și De Spiritus
Sancti potentia. Ambele tratate elucidează problema consubstanțialității
Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, combătând ereziile lui Arie și
Macedonie. Aceste două opuscule exprimă solidaritatea de credință a
Sfântului Niceta cu părinții participanți la cele două Sinoade Ecumenice
de la Niceea (325) și de la Constantinopol (381).
De ratione fidei (Despre rânduiala credinței) este un tratat de scurtă
întindere, numărând doar 7 capitole, care se ocupă, în general, cu
probleme de triadologie și hristologie. Se păstrează în Codex Vaticanus
314, sec. XV29 și combate diferitele erezii hristologice care negau
dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.
Capitolele 1‐3 prezintă tensiunile provocate de arieni în legătură cu
dumnezeirea Fiului și a raporturilor dintre Tatăl și Fiul. Tensiunile au
fost generate de unele întrebări întortocheate ale arienilor: „Cât de mare
e Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?”30. Se prezintă
doctrinele eronate ale lui Sabellius, Photinus, precum și doctrina lui Arie
din Alexandria. În mod special, Sfântul Niceta insistă mai mult asupra
ereziei lui Arie.
28 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. LX‐LXI.
29 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. LXII.
134
Capitolele 4‐7 prezintă argumentele scripturistice pe care Sfântul

Niceta le aduce pentru respingerea arianismului, dovedind că Fiul este
deoființă cu Tatăl, deci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având fire
dumnezeiască și fire omenească31, așa cum au hotărât Sfinții Părinți la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh), cel de‐al
doilea tratat dogmatic al Sfântul Niceta, este scris cu scopul de a apăra
dumnezeirea Sfântului Duh, contestată de către ereticul Macedonie și de
către adepții lui. Tratatul se păstrează în Codex Coloniensis XXXII
(Darmstad. 2029), sec. IX și Codex Vaticanus 314, sec. XV32 și conține 22 de
capitole. Autorul se vede nevoit să răspundă unor provocări ale
macedonienilor, care au iscat mari dispute în rândul credincioșilor, prin
întrebări de genul: „Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este
ori făcut?”33.
Capitolele 1‐2 se ocupă cu expunerea doctrinei macedonienilor și
prezintă tulburările stârnite de aceștia în rândul credincioșilor.
Capitolele 3‐18 prezintă efortul depus de Sfântul Niceta pentru
combaterea ereziei pnevmatomahilor. Sunt oferite numeroase
argumente scripturistice atât din Vechiul Testament, cât și din Noul
Testament, prin care autorul dovedește că Sfântul Duh este Persoană
proprie și adevărată, El nu este născut și nici făcut, ci purcede de la
Tatăl. Duhul Sfânt pe toate le lucrează, pe toate le sfințește, pe toate le
curăță, de aceea El trebuie adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul34.
Capitolele 19‐22 sunt consacrate concluziilor. Autorul îi îndeamnă pe
toți credincioșii să cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiu și pe Sfântul
Duh cu aceeași cinstire: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina
Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”35.
31 I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului Niceta...”, pp. 203‐204.
32 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. LXIII.
33 NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 49).
34 I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului Niceta...”, pp. 205‐206.
135
Critica de specialitate consideră că acest tratat a fost scris înainte de
anul 381 sau chiar în acel an, când la Constantinopol se pregătea al
doilea Sinod Ecumenic, la care aveau să fie combătute tezele lui
Macedonie. În acest context trebuie să remarcăm că, alături de Sfântul
Vasile cel Mare, de Didim cel Orb și de Ambrozie al Mediolanului,
Sfântul Niceta de Remesiana se numără printre primii scriitori bisericești
care au alcătuit tratate teologice cu un amplu caracter apologetic cu
privire la Persoana și dumnezeirea Sfântului Duh.
4. Libellus quartus s‐a pierdut în întregime, iar de la Ghenadie de
Marsilia cunoaștem doar titlul acestei cărți, numită Adversus genethlio‐
logiam (Împotriva horoscopului)36. Este regretabil faptul că această carte
s‐a pierdut, însă titlul ei este o mărturie concretă a reminiscențelor
păgâne din acel timp. Totuși, într‐un fragment (III) ce aparține Cărții a
V‐a și care tratează Simbolul de credință, Sfântul Niceta le amintește
catehumenilor despre făgăduințele făcute în fața lui Hristos la Taina
Sfântului Botez. Făgăduințele constau în lepădarea de satana și de toate
lucrările lui: „închinarea la idoli, oracolele și prevestirile, alaiurile și
spectacolele, furturile și înșelăciunile, omuciderile și preacurviile”37,
precum și alte practici păgâne. Bănuim că despre toate acestea Sfântul
Niceta a tratat mai detaliat în Cartea a IV‐a.
Valoarea unei astfel de cărți, chiar dacă s‐a pierdut, o putem sesiza și
astăzi, când multe din superstițiile păgâne au supraviețuit și se practică
în continuare prin cărțile de tarot, prin horoscop, prin ghicitul în cafea
sau prin alte practici oculte, ce stau în strânsă legătură cu cultul morților
și care denaturează dreapta credință.
5. Libellus quintus s‐a păstrat în întregime și conține tratatul De
Symbolo (Despre Simbolul de credință), alături de Fragm. III și VII, pe
care majoritatea editorilor le consideră ca făcând parte din tratat.
Această scriere conține 14 capitole și este cea mai veche tâlcuire a
Simbolului de credință baptismal al Bisericii din Remesiana.
GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A.
36
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, Fragm. III, (trad. rom. O. Pop, p. 109).
37
136
Cercetătorii consideră că Sfântul Niceta a scris acest tratat în jurul
anului 375 sau după anul 38138. În prezent, tratatul se regăsește într‐un
număr mare de manuscrise din secolele XI și XV, catalogate de către
teologul A. E. Burn astfel:
 Cod. Chisiansus și Brit. Mus. Royal 7c. II, sec. XI (conţin textul
complet);
 Cod. Sancti Floriani 48, sec. XI;
 Cod. Cotuicensis 97, sec XII;
 Cod. Sanctae Crucis 122, sec. XII;
 Cod. Cremifanensis 313, sec XII;
 Cod. Vindobonensis 768, sec. XII;
 Cod. Chisiansus A VI. 184, sec. XIV;
 Cod. Monacensis latinus, sec. XV39.
Multă vreme s‐a crezut că această scriere ar aparține lui Origen40 sau
chiar lui Niceta de Aquilea41, însă astăzi ea este atribuită Sfântului
Niceta, episcop de Remesiana, de către majoritatea editorilor. S‐a
constatat că, în mare parte, acest tratat a fost inspirat din catehezele
baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, pe care Sfântul Niceta
le‐a cunoscut, dar acest lucru nu exclude, însă, originalitatea autorului
nostru și, totodată, amprenta stilului său.
Capitolul 1 este o scurtă introducere în care Sfântul Niceta le
amintește catehumenilor de ritualul lepădărilor de satana și de toate
lucrările lui. După aceste lepădări, catehumenul era chemat la unirea cu
Hristos și la mărturisirea Simbolului de credință.
Capitolele 2‐7 prezintă învățătura de credință referitoare la persoa‐
nele trinitare. Sunt explicate pe rând articolele din Simbolul de credință
care fac referire la Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeu Fiul și la Dumnezeu
Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl „este atotputernic, este nenăscut și
38 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. LXX; Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și ecu‐
menicitatea..., p. 487; O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 77.
39 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. LXV‐LXVI.
40 ORIGEN, In Symbolum, în Analecta Sacra. Spicilegio Solesmensi Parata, Tom. III, Edit. Joannes
Baptista Card. Pitra, Paris, MDCCCLXXXIII, pp. 582‐588.
137
nevăzut, este neschimbător, bun și drept, făcător al cerului și al
pământului. El L‐a născut pe Fiul din veșnicie, mai înainte de toți vecii,
având calitatea de Tată, căci nu poate exista tată fără fiu”42. Fiul este
Dumnezeu adevărat și Om adevărat, născut din veci din Tatăl, iar ca om
„S‐a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, fără apropierea
vreunui bărbat”43.
Sfântul Niceta insistă asupra întrupării reale a lui Hristos, având fire
omenească și fire dumnezeiască. A fost Om adevărat, dar în același timp
era și Dumnezeu adevărat. Acesta, în zilele lui Ponțiu Pilat a pătimit, a
fost răstignit, a murit și a înviat a treia zi din morți. S‐a înălțat la ceruri și
șade de‐a dreapta Tatălui și iarăși va să vină să judece viii și morții44.
Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, este unul singur, dar felurit în
puteri și în lucrări și purcede de la Tatăl, pe toate sfințind și pe toate
cercetând45.
Capitolele 8‐9 sunt consacrate concluziilor. Candidații la botez sunt
îndemnați să păstreze regula credinței, mărturisind cu tărie credința
„într‐Unul Dumnezeu‐Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui Iisus Hristos,
Domnul nostru, și în Duhul Sfânt”, cerându‐li‐se, în același timp, să se
ferească de învățăturile păgânilor, ale iudeilor și ale celorlalți eretici,
care Îi pun pe Fiul și pe Sfântul Duh în rândul creaturilor, și care
propovăduiesc o altfel de învățătură, străină de tradiția apostolică.
Capitolul 10 este consacrat eclesiologiei. Autorul expune învățătura
de credință referitoare la „Sfânta Biserică Universală”. În viziunea
episcopului Niceta, Biserica este una singură și include în trupul ei pe
toți drepții care au fost și care vor fi, inclusiv pe îngeri. Numai în această
Biserică se poate dobândi „comuniunea sfinților”46. În continuare, autorul
42 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87); I. G. COMAN, „Operele

literare ale Sfântului Niceta...”, p. 207.
44 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 5, 6 (trad. rom. O. Pop, pp. 93‐95).
45 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 95); I. G. COMAN, „Operele
literare ale Sfântului Niceta...”, p. 208.
46 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99); Ș. C. ALEXE, Sfântul
Niceta Remesianul, în vol. Sfinți români și apărători..., p. 216.
138
le cere catehumenilor să creadă în iertarea păcatelor, în învierea trupului
și în viața veșnică.
Capitolele 11‐12 fac referire la învierea trupului. Sunt oferite
argumente scripturistice care să întărească această credință. Condiția
bobului de grâu, care este îngropat, putrezește și apoi încolțește, este și
condiția trupului omenesc. Sufletul rămâne nemuritor, pe când trupul
moare și putrezește, dar la cea de‐a doua venire a Domnului el va învia
și, împreună cu sufletul, vor primi fie osândă, fie viață veșnică, în funcție
de faptele bune sau de faptele rele47.
Cu capitolele 13‐14 Sfântul Niceta își încheie tâlcuirea la Simbolul de
credință baptismal, îndemnându‐i pe toți catehumenii să‐l păstreze cu
sfințenie, deoarece cuprinde toate tainele credinței adunate din Sfintele
Scripturi. De asemenea, este recomandat a fi rostit ori de câte ori
diavolul îi va îndepărta de la fața lui Dumnezeu, fie prin lăcomie, fie
prin mânie sau prin alte păcate. Cuvintele: „M‐am lepădat și mă lepăd
de tine, ca și de îngerii tăi și de lucrările tale, căci am crezut în
Dumnezeul viu și Fiul Lui, cu al Cărui Duh însemnat, am învățat să nu
mă mai tem nici de moarte”48, reflectă convingerea și încrederea pe care
catehumenii le‐au dobândit în urma inițierii în tainele credinței.
Fragmentele III și VII, considerate de editori ca făcând parte din
acest tratat, păstrează câteva referiri la învierea trupului și la ritul
lepădărilor de satana. În ultima parte a Fragmentului III, Sfântul Niceta
face un aspru rechizitoriu la adresa credincioșilor care, din slavă deșartă,
purtau o vestimentație pompoasă, devenind astfel ridicoli.
6. Libellus sextus nu se mai păstrează. Din mărturiile preotului
Ghenadie de Marsilia cunoaștem doar titlul De agni Paschalis victima
(Despre jertfa Mielului pascal)49. Cel mai probabil, episcopul Niceta a
continuat aici șirul catehezelor mistagogice, la care participau neofiții
imediat după Botez, în Săptămâna Luminată. În urma faptului că
Ghenadie de Marsilia menționează această scriere între operele Sfântului
47 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 12 (trad. rom. O. Pop, pp. 103‐105).
49 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A.
139
Niceta, critica de specialitate a propus identificarea ei cu două opuscule,
unul pus pe seama lui Pseudo Atanasie, De ratione Paschae și altul, pe
seama lui Martin de Bracara, De pasca, însă majoritatea editorilor includ
aceste scrieri la Opera dubia a Sfântului Niceta, opinie pe care o împărtă‐
șim și noi.
Libelli instructionis a episcopului Niceta de Remesiana constituie unul
din cele mai vechi documente care face referire la creștinismul daco‐
roman de la Sud de Dunăre. Prin cuvinte simple, autorul reușește să
expună învățătura de credință și să explice foarte profund și convingător
tainele inițierii creștine pentru candidații la Botez. Prin această capodo‐
peră inspirată din catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Niceta, în calitate de episcop, răspunde prompt la
îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: „Drept aceea, mergând, învățați
toate neamurile, botezându‐le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, învățându‐le să păzească toate câte v‐am poruncit Eu
vouă” (Mt. 28, 19‐20). Iar roadele misiunii sale nu au fost în zadar.
Despre intensa sa activitate catehetică și despre cum a reușit acest
episcop să continue opera de convertire la creștinism a neamurilor
barbare de la Sud de Dunăre, ne relatează atât de frumos prietenul său,
episcopul Paulinus de Nola:
„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos
Care ți‐a dăruit harul să preschimbi
Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,
Temple sfințite”50.
Romană, pe Hristos și să trăiască puri
În pacea blândă”51.
50
51
140
3.2.1.2. De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus
(Despre feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos)
Este o omilie de scurtă întindere, cu un caracter strict dogmatic și
moral, pe care critica de specialitate a pus‐o pe seama Sfântului Niceta
de Remesiana. A fost descoperită în marea Bibliotecă a Vaticanului și se
păstrează în două manuscrise: Codex Vaticanus Latinus 314, secolul XV și
Codex Vaticanus Latinus 325, secolul XI, acesta din urmă sub numele
Fericitului Augustin52. Patrologul Ioan G. Coman consideră conținutul,
stilul și vocabularul aparținând Sfântului Niceta53. În decursul anilor,
această omilie a fost atribuită Sfântului Niceta de Remesiana și a fost
publicată în numeroase ediții. Majoritatea cercetătorilor consideră că
Sfântul Niceta a redactat‐o în tinerețe, respectiv după anul 36654, însă
pentru datarea ei este necesară o analiză mai minuțioasă.
În ceea ce ne privește, credem că această omilie este în strânsă
legătură cu tulburările provocate de arieni și semiarieni, în provinciile
Illyricului, după Sinodul I Ecumenic (325). Exilarea lui Arie de către
împăratul Constantin cel Mare în provincia Singidunum nu a fost o
soluție favorabilă pentru Biserică, deoarece el avea să‐și răspândească pe
mai departe tezele sale, câştigându‐și noi adepți în persoana lui Ursacius
de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de Sirmium, Palladius de
Ratiaria, Secundian de Singidunum, acestora alăturându‐se și episcopul
Auxențiu al Milanului55. Toți acești episcopi se învecinau, din punct de
vedere geografic, cu provincia Remesiana, unde era scaunul episcopal al
Sfântului Niceta, și susțineau cu înflăcărare arianismul, provocând mari
tulburări în rândurile credincioșilor. Teologia lor punea în umbră însăși
Persoana divino‐umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum și
opera Sa de răscumpărare.
52 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, pp. XLI‐XLII.
53 I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului Niceta...”, p. 218.
54 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, p. XLI; W. A. PATIN, Niceta, Bischof von Remesiana…, p.
13; O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 55.
55 I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 409; 426; M. COJOC, „Dispute
religioase în Sudul Dunării...”, pp. 602‐603; M. DIACONESCU, Istoria literaturii dacoroma‐
ne, p. 621.
141
Acesta trebuie să fi fost contextul în care sfântul Niceta va redacta
omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, o
predică ce urma să răspundă atât întrebărilor întortocheate ale arienilor,
care nu încetau să se întrebe: „Cât de mare este Tatăl? Cum este Fiul? Ce
fel este Duhul Sfânt?”56, cât și să genereze speranța în acțiunea
salvatoare a Fiului lui Dumnezeu pentru om 57. În conformitate cu cele
amintite mai sus, considerăm că Sfântul Niceta a redactat această omilie
între anii 366 și 378.
Exeget erudit și apărător al teologiei niceene, Sfântul Niceta culege
din Sfintele Scripturi 24 de numiri potrivite Domnului nostru Iisus
Hristos, care, după cum vom vedea, sunt în strânsă legătură cu lucrarea
Sa mântuitoare: „E numit Cuvântul, e numit Înțelepciunea, Lumina,
Puterea, Dreapta, Brațul, Îngerul, e numit Omul; Se numește Mielul,
Oaia, Preotul, Calea, Adevărul, Viața; e numit Vița, Dreptatea,
Mântuirea; Se numește Pâinea, Piatra, Tămăduitorul, Izvorul apei vii,
Pacea, Judecătorul, Poarta. Se numește toate acestea; deși este unul și
același Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, ca să se cunoască
rânduiala puterii și lucrării Sale”58.
Această omilie nu prezintă un caracter polemic, ci unul mai mult
moralizator, autorul urmărind zidirea sufletească a credincioșilor săi.
Potrivit structurii, omilia este împărțită în trei părți, după cum urmează:
în prima parte sunt expuse cele 24 de numiri culese din Sfânta Scriptură;
în partea a doua sunt redate sensurile acestor numiri, iar în partea a treia
cele 24 de numiri își găsesc aplicabilitatea în viața duhovnicească a
credincioșilor59. Pentru a înțelege metoda omiletică, dar și profunzimea
acestei omilii, oferim aici un singur exemplu: „Viață se numește, fiindcă
nimicește moartea / De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața
credincioșilor”60.
57 J. ZEILLER, „Un ancien évêque dʹIllyricum...”, p. 358.
58 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 1
(trad. rom. O. Pop, p. 11).
59 N. VORNICESCU, Primele scrieri patristice..., pp. 87‐88; Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta Remesianul,
în Sfinți români și apărători..., p. 214.
60 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 1, 2
(trad. rom. O. Pop, pp. 13; 17).
142
3.2.2. Opere liturgice
Între operele cu caracter liturgic atribuite de către critica de speciali‐
tate Sfântului Niceta de Remesiana, se numără două omilii: De vigiliis
servorum Dei și De psalmodiae bono, precum și celebrul imn Te Deum
laudamus. Datorită faptului că Ghenadie de Marsilia și Cassiodor nu
atribuie aceste lucrări Sfântului Niceta de Remesiana și nici măcar nu le
menționează, cercetătorii mai vechi (Luc d’Achery și J. P. Migne) au
atribuit cele două omilii episcopului Nicetius de Trèves (sec. VI), iar
imnul Te Deum laudamus a fost pus pe seama lui Ambrozie al Mediola‐
nului, ori a Fericitului Augustin, sau pe seama lui Ilarie de Pictavium61.
După numeroasele cercetări efectuate de învățații Burn, Türner și G.
Morin, s‐a ajuns la concluzia că cele două omilii îl au drept autor pe
Sfântul Niceta de Remesiana și, totodată, s‐a stabilit de către călugărul
benedictin Germain Morin că imnul Te Deum laudamus aparține tot
episcopului daco‐roman62. În stadiul actual al cercetărilor, cele două
omilii, precum și imnul Te Deum laudamus, au fost publicate în cele mai
recente ediții sub numele lui Niceta de Remesiana. În cele ce urmează ne
vom ocupa de primele două omilii, considerate de toți cercetătorii
adevărate tratate de teologie liturgică. Ambele predici au fost rostite, cel
mai probabil, în biserica din Remesiana, însă nu se poate afirma cu
exactitate timpul compunerii lor.
3.2.2.1. De vigiliis servorum Dei
(Despre privegherile robilor lui Dumnezeu)
Omilia De vigiliis servorum Dei a fost rostită de Sfântul Niceta în
biserica din Remesiana. La prima vedere, această predică are un profund
caracter liturgic și moralizator. În numai 9 capitole autorul vorbește
61 I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului Niceta...”, p. 220.
62 G. MORIN, „Le «De psalmodiae...”, pp. 385‐397; C. H. TÜRNER, „Niceta of Remesiana
I...”, pp. 305‐320; C. H. TÜRNER, „Niceta of Remesiana II...”, pp. 225‐252; A. E. BURN,
Niceta of Remesiana…, pp. 55‐91; G. MORIN, „L’auteur du...”, pp. 151‐159; G. MORIN,
„Nouvelles recherches...”, pp. 49‐77.
143
auditorilor săi despre această nouă formă de manifestare liturgică, care
purta denumirea de „sanctae vigiliae”, celebrate în zilele de sâmbătă spre
duminică, noaptea. Se poate constata că atât stilul, cât și vocabularul,
aparțin Sfântului Niceta.
Cel mai probabil omilia a fost alcătuită către sfârșitul secolului al IV‐lea,
când această practică liturgică a fost introdusă atât în Biserica de Răsărit,
cât și în cea de Apus, în mod oficial63. Prezenta omilie nu este altceva
decât un document important, care atestă această tradiție liturgică a
serviciului divin nocturn numit „priveghere”, încă din primele veacuri
creștine. Omilia se regăsește în diverse manuscrise, catalogate de către
specialistul A. E. Burn astfel:
 Cod. Vaticanus Palatinus 210, sec. VII;
 Cod. Parisinus B. N. Nouv. acq. lat. 1448 (Clunis 33), sec. IX;
 Cod. Parisinus B. N. 13089 (Sargermanensis 591, 3), sec. XI;
 Codex Bruxellensis 10615‐10729, sec. XII;
 Cod. Cantabrig. Dd. VII. 2, sec. XV 64.
Folosind un stil simplu, dar foarte convingător, Sfântul Niceta face o
incursiune în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, pentru a dovedi
credincioșilor importanța și folosul slujbelor de priveghere. Nu este o
simplă omilie, ci un adevărat tratat de liturgică, în care ideile, sfaturile,
precum și argumentele scripturistice sunt bine sistematizate65.
Omilia este structurată astfel:
Capitolele 1‐3 alcătuiesc o scurtă introducere, în care autorul
vorbește despre importanța celebrării slujbei de priveghere în „nopțile
de sâmbătă spre duminică”66, dar și despre folosul duhovnicesc al
credincioșilor participanți la acest serviciu divin. De asemenea, autorul îi
combate pe cei care, din motive subiective şi neîntemeiate, nesocoteau
sfintele privegheri, care, conform Sfântului Niceta, erau „atât de rodnice
în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”67.
63 Ene BRANIȘTE, Liturgica specială, Ediția a IV‐a, Ed. Lumea Credinței, București, 2005, p. 80.
65 Ioan G. COMAN, Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic și de Mi‐
siune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 150.
66 NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 117).
144
Capitolele 4‐7 sunt consacrate argumentării. Autorul folosește

argumentul istoric spre a dovedi vechimea și importanța slujbei de
priveghere. O serie de argumente scripturistice preluate atât din Vechiul
Testament, cât și din Noul Testament, aveau să susțină și să elucideze
această problemă. Episcopul Niceta îi asigură pe credincioșii săi că
practica privegherii este foarte veche, fiind practicată de către toți sfinții:
„Veche este dăruirea privegherilor, un bun nemijlocit al tuturor
sfinților”68. Sunt citate texte din profetul Isaia: „Sufletul meu în vreme de
noapte veghează spre Tine, Doamne, căci lumină sunt poruncile Tale pe
pământ” (Is. 26, 9) și din psalmii lui David: „La miezul nopții mă sculam
ca să mă mărturisesc Ție, pentru judecățile dreptății Tale” (Ps. 118, 62);
„Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe
Domnul” (Ps. 133, 2).
De asemenea, autorul oferă câteva exemple și din Noul Testament.
Amintește de Ana proorocița, fiica lui Fanuel, care se nevoia la templu
ziua și noaptea, prin neîntrerupte rugăciuni și postiri (Lc. 2, 36‐38). Sunt
dați ca exemplu păstorii, care au primit vestea nașterii lui Hristos în
timp ce privegheau (Lc. 2, 8‐16). Însuși Mântuitorul îndemna la
priveghere: „Deci și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul
Omului va veni” (Lc. 12, 40). De asemenea, au privegheat și Sfinții
Apostoli, despre care Niceta spune că ei au instituit rânduiala
privegherii. Astfel, sunt amintiți apostolii: Petru (FA. 12, 7‐12), Pavel și
Sila (FA. 16, 25‐26; 20, 7‐11), care își petreceau nopțile în îndelungate
privegheri, cântând imne și psalmi69.
În capitolul 8, Sfântul Niceta arată care sunt foloasele dobândite în
urma practicării privegherilor. Cel mai potrivit timp pentru a priveghea
este noaptea, când, scăpaţi de grijile de peste zi, credincioșii, ajutați de
liniștea nopții, înalță lui Dumnezeu rugăciuni penitențiale și de
mulțumire. Foloasele privegherii sunt nenumărate, însă efectul produs
de aceasta poate fi perceput doar de cei practicanți:
NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 119).
68
NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 4, 5, 6, 7 (trad. rom. O. Pop, pp. 119‐127);
69
I. G. COMAN, Scriitori bisericești..., p. 149.
145
„Așadar cel ce a gustat înțelege și simte câtă apăsare a pieptului este
lepădată, câtă amorțire a minții este izgonită, câtă lumină cuprinde inima
celui ce priveghează și se roagă, ce har, ce prezență bucură toate părțile
trupului. Priveghind se îndepărtează toată spaima, se naște încrederea,
slăbește stăpânirea cărnii, patimile se topesc, iubirea se întărește,
nesocotința dă înapoi, se apropie înțelepciunea, mintea se ascute,
greșeala slăbește, capul relelor, diavolul, e rănit de sabia Duhului”70.
În capitolul 9 autorul trasează câteva reguli, care ajută la buna desfă‐
șurare a acestor celebrări nocturne. Pentru Sfântul Niceta, participarea la
slujbele de priveghere nu este un simplu act de prezență, ci presupune o
totală dăruire a credinciosului; privegherea se face din dragoste curată
față de Dumnezeu, implicând întreaga ființă în actul rugăciunii: „Numai
că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu inima; cine se
roagă cu suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e de ajuns să
veghezi cu ochii și să dormi cu inima”71. De asemenea, episcopul Niceta îi
îndemna, pe cei ce participau la aceste slujbe, la înfrânarea de la băutură și
mâncare, căci: „trebuie să avem grijă ca piepturile celor ce au a veghea să
nu fie îngreunate de prisosul mâncării ori băuturii, încât, râgâind
preaplinul de mâncare și băutură, să fim neplăcuți nu doar nouă înșine, ci
să fim judecați nevrednici chiar de harul Sfântului Duh”72. Așa se încheie
una dintre cele mai frumoase omilii rostite de către Sfântul Niceta.

3.2.2.2. De psalmodiae bono
(Despre folosul cântării psalmilor)
Nu mai puțină măiestrie dovedește Sfântul Niceta cu cea de‐a doua
omilie: De psalmodiae bono, o adevărată capodoperă teologică a literaturii
patristice daco‐romane. Alcătuită cu un scop practic și foarte bine
definit, celebra omilie a episcopului remesian se încadrează în palierul
teologiei liturgice daco‐romane. Câteva informații generale despre
scopul și timpul alcătuirii ei ne oferă chiar Sfântul Niceta:
70 NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 8 (trad. rom. O. Pop, p. 129); I. G. COMAN,
„Operele literare ale Sfântului Niceta...”, pp. 212‐213.
146
„Îmi amintesc că, după ce am vorbit despre harul și folosul privegheri‐
lor, am promis că, în următoarea cuvântare, voi vorbi întru lauda și taina
imnelor, ceea ce va face, cu voia lui Dumnezeu, această cuvântare”73.
Scopul pentru care Sfântul Niceta le făgăduiește credincioșilor din
Remesiana că va rosti această omilie a fost elucidarea unor probleme
bisericești de natură liturgică. Autorul dorește să ofere un răspuns
competent celor care dezaprobau și condamnau cântarea psalmilor și a
imnelor în Biserică:
„Știu că există unii, nu numai prin părțile noastre, ci și în cele răsări‐
tene, care socotesc de prisos și nu mai puțin nepotrivită sfintei credințe
cântarea psalmilor și a imnelor. Consideră că e de ajuns a se grăi cu
inima, că e lucru neserios dacă se rostește cu limba”74.
Cel mai probabil, această cuvântare a fost rostită în jurul anului 375,
deoarece tot din acest an datează o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare,
Către clericii din Neocezareea75, din care reiese că episcopul capadocian se
confrunta în Răsărit cu aceeași problemă, ca Sfântul Niceta. Așa cum
vom vedea, în această omilie, Sfântul Niceta încearcă să ofere câteva
îndrumări cu privire la psalmodie: „Se întâlnesc considerații ce afectează
natura adevărată a cântării religioase, cum se cuvine a se cânta și
formele muzicii creștine”76. Datorită abundenței argumentelor scripturis‐
tice, dar și a referințelor patristice, omilia Sfântului Niceta de Remesiana
poate fi considerată un adevărat tratat de muzicologie, cu un amplu
caracter apologetic77.
În prezent, omilia De psalmodiae bono se păstrează într‐un număr
redus de manuscrise, catalogate de către teologul A. E. Burn astfel:
 Codex Vaticanus Palat. 210, sec. VII;
 Codex Cauensis (Bible de la Cava), sec. VIII;
73 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 133).
75 VASILE CEL MARE, Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea, III, în Părinți şi Scriitori
Bisericești, vol. 12, p. 426.
76 Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013,
p. 592.
77 Z. MATEI, „Necesitatea respectării regulilor...”, p. 111; N. VORNICESCU, Primele scrieri pa‐
tristice..., pp. 86‐87.
147
 Codex Paris. (Nouv. acq. Lat.) 1448 (Clunis 33), sec. IX;
 Codex Paris. 10604, sec. X;
 Codex Paris. 13089 (Sangermanensis 591, 3), sec. XI;
 Codex Vaticanus 5729 (Bible de Farfa), sec. XI‐XII;
 Codex Bruxellensis 10615‐729, sec. XII78.
Omilia este structurată astfel:
Capitolele 1‐2 prezintă o scurtă introducere, în care autorul își
anunță tema: să vorbească despre „lauda și taina imnelor” și să
răspundă acuzațiilor care veneau din Răsărit și din Apus cu privire la
cântarea imnelor și a psalmilor, practică liturgică respinsă de aceștia.
Cei care nesocoteau cântarea psalmilor și a imnelor aduceau drept
argument cuvintele Sfântului Apostol Pavel către credincioșii din Efes:
„Vă umpleți de Duhul vorbindu‐vă în psalmi și imne și cântări
duhovnicești, cântând în har și psalmodiind lui Dumnezeu în inimile
voastre” (Efes. 5, 18‐19). Interpretând greșit acest verset, mulți au ajuns
la concluzia că trebuie să se cânte doar în taina inimii, iar nu și cu vocea,
căci ziceau: „Nu să trăncănim cu mlădierea glasului în felul tragediei,
căci lui Dumnezeu, care cercetează inimile, Îi ajunge dacă se cântă în
ascunzișul inimii”79. Sfântul Niceta respinge această interpretare eronată
și, făcând o exegeză la acest verset, arată că el nu dezaprobă pe cei ce
cântă în inimă, dar nici pe cei ce cântă cu vocea, ci, cei ce cântă „să nu
cânte doar cu glasul fără participarea inimii”80.
Capitolele 3‐12 sunt consacrate argumentelor. În acest demers,
Sfântul Niceta apelează la „criteriul istoric”81, făcând o incursiune în
Vechiul și în Noul Testament, spre a arăta că practica psalmodierii este
una foarte veche, fiind utilizată atât de evrei, cât și de creștini. Autorul
amintește de numeroase personaje biblice, precum: Moise, Debora,
David, Ana – mama lui Samuel, Isaia, Avacum, cei trei tineri din Babilon
80 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 137); Ș. C. ALEXE,
„Foloasele cântării bisericești în comun...”, pp. 168‐169.
81 Z. MATEI, „Necesitatea respectării regulilor...”, p. 113.
148
aruncați în cuptorul cel cu foc, precum și de Sfinții Apostoli care, sub
insuflarea Duhul Sfânt, au cântat tainele lui Dumnezeu prin imne și
psalmi82.
Numeroase sunt pasajele biblice cu ajutorul cărora Sfântul Niceta
încearcă să trezească în sufletul credincioșilor săi interesul pentru
psalmodie. Le redăm aici pe cele mai reprezentative: „Toată suflarea să
laude pe Domnul” (Ps. 150, 6); „Jertfa de laudă mă va slăvi și acolo este
calea prin care îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Ps. 49, 24).
Autorul insistă mai mult asupra interpretării psalmilor lui David,
fiind copleșit de personalitatea acestui rege, pe care îl socotește „întâiul
între cântăreți, cât și vistierie a cântărilor”83. Nu ezită să vorbească despre
efectele acestor rugăciuni de inspirație divină, rugăciuni care pătrund în
inimile credincioșilor, aducând liniște sufletească și trupească: „Oare ce
nu vei găsi în acești psalmi, care să nu fie spre folosul, spre mângâierea
neamului omenesc, fără deosebire de stare, sex, vârstă?”84.
Pentru Sfântul Niceta, psalmodia sau cântarea bisericească este o
jertfă de laudă pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu ca ofrandă
pentru binefacerile revărsate asupra întregii creații. Așa cum îngerii în
ceruri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu (Apoc.19, 6), așa și pe
pământ, după chipul acelora, credincioșii se străduiesc, prin participarea
la sfintele privegheri, bogate în psalmi, imne și cântări duhovnicești, să
cânte minunile Dumnezeului Celui veșnic. De aceea, Sfântul Niceta îi
asigură pe credincioși că „această slujire a sfintelor vegheri, dacă este
făcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune cu îngerii”85 și în
comuniune cu profeții și martirii86.
Capitolele 13‐14 sunt consacrate unor sfaturi practice privind execuția
cântării psalmilor și a imnelor dumnezeiești, care să fie pe placul lui
Dumnezeu și după Tradiția Bisericii. Pentru Sfântul Niceta, cântarea
82 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 3, 4 (trad. rom. O. Pop, pp. 139‐141).
86 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 11 (trad. rom. O. Pop, p. 151); Z. MATEI,
„Necesitatea respectării regulilor...”, pp. 113‐114.
149
bisericească presupune dăruire, înțelegere, împreună‐participare, dar și

armonie. El respinge în muzica bisericească elementul teatral și drama‐
tismul87, deoarece psalmodia trebuie să producă în sufletul credincio‐
șilor sentimentul pocăinței, să liniștească atât sufletul, cât și trupul.
Autorul militează pentru o disciplină desăvârșită la sfintele slujbe,
cerând ca vocile tuturor celor ce psalmodiază să fie la unison. Întreaga
ființă se cere a fi implicată în acest act liturgic, din care este exclus
formalismul sau formele de pietate false88.
Alte reguli expuse de episcopul Niceta în omilia De psalmodiae bono
aveau menirea de a produce și mai multă armonie. În timpul celebrărilor
liturgice, spre a se evita posibilele neorânduieli între credincioși, cei care
nu se puteau potrivi cu vocea corului ce psalmodia erau sfătuiți să tacă
sau să cânte cu vocea scăzută pentru a nu‐i tulbura pe ceilalți, căci „nu
este dat tuturor să aibă glas mlădios ori plăcut sunător”89.
La fel ca în omilia De vigiliis servorum Dei, Sfântul Niceta de Remesiana
folosește în această predică și un izvor patristic pentru a oferi omiliei
sale o și mai mare autoritate. El îl citează pe Sfântul Ciprian al
Cartaginei care, preocupat și el de cântarea psalmilor, îl îndemna adesea
pe prietenul său, Donat, să cânte psalmi spre slava lui Dumnezeu.
Textul este preluat din tratatul Ad Donatum:
„Să petrecem bucuroși această zi, zice el, și să nu fie nici un ceas al în‐
trunirii lipsit de harul ceresc. Răsune de psalmi întrunirea, căci bună‐ți
este ținerea de minte și mlădios glasul. Ia‐ți, ca de obicei, această
sarcină; mai bine păstorești pe cei preaiubiți, de ai duhovniceasca
auzire. Să ne atragă dulceața credinței, căci cei ce cântă bine au o
plăcere anume ce îndeamnă la credință sufletele ascultătorilor”90.
87 Dicționar de muzică..., p. 592.
88 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 153); Octavian Lazăr
COSMA, „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în Noi Tracii, XVIII (1989), nr. 180, p. 2.
89 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 155); Ș. C. ALEXE, „Fo‐
loasele cântării bisericești în comun…”, p. 178; I. G. COMAN, Scriitori bisericești..., p. 154.
90 CIPRIAN AL CARTAGINEI, Ad Donatum, XVI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3,
Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și David
Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 424‐425.
150
E de la sine înțeles că omilia De psalmodiae bono a episcopului Niceta
de Remesiana rămâne până în zilele noastre cea mai frumoasă și mai
veche predică în care sunt expuse sistematic cele mai prețioase norme de
execuție ale psalmodiei. Fiind creația unui strămoș al nostru, daco‐
roman, astăzi, pentru creștinismul românesc, considerațiile Sfântului
Niceta devin, pentru noi, reguli demne de urmat. Trebuie menționat
faptul că până la Sfântul Niceta nu ne este cunoscută o lucrare atât de
cuprinzătoare și de bogată în informații care să expună atât de precis și
de profund regulile psalmodiei. Datorită indicațiilor pertinente și extrem
de utile, lucrarea sa poate fi considerată de actualitate.
De asemenea, putem spune că omilia De psalmodiae bono este cel mai
vechi document liturgic ce surprinde viața liturgică în desfășurare a
strămoșilor noștri daco‐romani de la Sud de Dunăre. Valoarea inestima‐
bilă a acestui document patristic oferă veridicitate considerațiilor Sfântu‐
lui Paulinus de Nola, care îl laudă prin versuri pe episcopul daco‐romani‐
lor, Niceta de Remesiana, pentru rodnica sa activitate pastoral‐misionară:
„Dar acum, chiar și un sălbatic cu urechile
La preotul nostru va devora cântecele
Atât de pioase: hrana prin cântec a săturat
Nesăturatul pântec”91.
3.2.2.3. Te Deum laudamus
(Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm)
Tot în cadrul operelor liturgice ale Sfântului Niceta de Remesiana se
înscrie și celebrul imn Te Deum laudamus, un imn de preamărire a lui
Dumnezeu, care a fost scris în limba latină, în proză ritmică, în așa
numitul Cursus Leoninus, răspândit în secolele al IV‐lea și al V‐lea92. Nu
cunoaștem cu exactitate vechimea acestui imn și, în ceea ce îl privește pe
autorul său, părerile sunt împărțite, însă potrivit conținutului său
trinitar, considerăm că geneza sa trebuie plasată în timpul marilor
92 N. RUNCAN, „Saint Nicetas of Remesianaʹs...”, p. 177; Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana
și ecumenicitatea..., p. 495; Maria Grazia BIANCO, ʺNiceta di Remesiana e il Te Deum.ʺ,
în ... Per accendere la scintilla dellʹanima..., (2013), p. 981.
151
dispute trinitare și hristologice de la sfârșitul secolului al IV‐lea și
începutul secolului al V‐lea93.
Pentru că am amintit de conținut, trebuie să subliniem faptul că
teologia imnului Te Deum laudamus este în deplină concordanță cu
Simbolul Niceo‐Constantinopolitan sau, mai bine zis, acest Simbol este
cântat în proză ritmică, prin frumusețea versurilor imnului Te Deum
laudamus.
De‐a lungul istoriei, celebrul imn Te Deum laudamus a constituit
obiectul de cercetare al multor istorici, teologi și muzicologi, pentru a i
se stabili paternitatea. Fiindcă acest imn nu este menționat de preotul
Ghenadie de Marsilia și de istoricul Cassiodor și nici de către Paulinus
de Nola printre operele episcopului Niceta, paternitatea sa a fost pusă
pe seama altor imnografi de prestigiu, precum: Ambrozie al Mediolanu‐
lui, Fericitul Augustin, Sfântul Ilarie de Picavium, a unui episcop cu
numele Nicetas sau Nicetius (probabil Nicetius de Trèves), a unui călugăr
cu numele Sisebut, sau pe seama unui Abundius, a cărui identitate ne
este necunoscută94.
Cert este că, în jurul anului 512, imnul Te Deum laudamus este
menționat pentru prima dată de către episcopul Cezar de Arelate (†
542), în Regula ad Monachos, ca făcând parte din lecturile care se cântau la
celebrările de duminică95, iar episcopul Ciprian de Toulon ne relatează,
cam pe la anii 524‐533, că imnul Te Deum laudamus era cunoscut și cântat
de întreaga creștinătate96. Interesant este faptul că niciunul dintre acești
93 Ș. C. ALEXE, „Imnul Te Deum...”, p. 91.
94 Joseph Peter SWAIN, Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow Press, Inc.,
Oxford, 2006, pp. 212‐213; Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea...,
pp. 492‐493; Ș. CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian…, p. 128; Bernardino
LLORCA, Manual de Historia Eclesiástica, Tercera Edición, Ed. LABOR S. A., Madrid,
1951, p. 197.
95 CEZAR DE ARELATE, Regula ad Monachos, 21, în PL 67, col. 1102: „Omni dominica sex
missas facite. Prima messa semper resurrectio legatur, dum resurrectio legitur, nullus sedeat.
Perfectas missas dicetis matutinos, directaneum: Exaltabo Te, Deus Meus Et Rex Meus, deinde
Confitemini, inde Cantemus Domino, Lauda Anima Mea Dominum, benedictionem, Laudate
Dominus De Coelis, Te Deum Laudamus, Gloria In Excelsis Deo, et capitellum. Omni
dominica sic dicatur”.
96 Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea..., p. 492; N. RUNCAN, „Saint
Nicetas of Remesianaʹs...”, pp. 177‐178.
152
scriitori menționați mai sus nu indică numele autorului acestui imn,
astfel că el a rămas pe mai departe atribuit Sfântului Ambrozie al
Mediolanului. Sfântul Benedict de Nursia amintește și el de imnul Te
Deum laudamus în Rânduielile vieții monahale (sec. VI), însă îl atribuie
Sfântului Ambrozie al Mediolanului97.
Cel care a susținut pentru prima dată că paternitatea imnului Te
Deum laudamus trebuie atribuită Sfântului Niceta de Remesiana a fost
călugărul benedictin Germain Morin, care publică în acest sens două
studii substanțiale, pledând în favoarea Sfântului Niceta98. Tezele sale au
rămas valabile până astăzi și au fost acceptate de către majoritatea
cercetătorilor contemporani.
Mai apoi, cercetările efectuate de către învățatul A. E. Burn au scos la
lumină un număr de zece manuscrise irlandeze, din perioada evului
mediu, în care imnul Te Deum laudamus este pus pe seama unui episcop
cu numele de Niceta sau Nicetius. Imnul se regăsește în urmăroarele
manuscrise:
 Manuscrisul din Angers XV, sec. X;
 Cartea Irlandeză a Imnelor de la Mănăstirea Franciscană,
Dublin, sec. XI;
 British Museum, Harl, 863, sec. XI, Arundel 60, sec. XI;
 Biblioteca Cotton (British Library) – o Psaltire galicană, acum
pierdută, sec. XII99;
 Biblioteca Laurentină din Florenţa, Plut. XVII. Cod. III, sec. XI,
Cod. IX, sec. XI. Cod. VIII, sec. XIII;
 Cod. Lat. Monacensis 13067 de la Mănăstirea belgiană Hastiere,
sec. XI, XII;
 Biblioteca Vaticanului, Cod. Palat. Lat. 35, sec. XIV, XV100.
97 BENEDICT DIN NURSIA, Rânduielile vieții monahale, XII, în col. Credința Ortodoxă, Tra‐
ducere, studiu introductiv și note de Lăcrămioara Tofan, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 95: „Cântarea Sfântului Ambrozie”.
98 D. G. MORIN, „L’auteur du...”, pp. 151‐159; D. G. MORIN, „Nouvelles recherches...”,
pp. 49‐77.
99 J. ZEILLER, „Un ancien évêque dʹIllyricum...”, p. 361.
100 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. C‐CI.
153
Toate aceste manuscrise păstrează imnul Te Deum laudamus în limba
latină și în proză ritmică. Analiza acestor manuscrise l‐a făcut pe Burn să
sape mai adânc. El observă că atât imnele lui Ambrozie al Mediolanului,
cât și cele ale lui Ilarie de Pictavium, sau cele ale lui Nicetius de Trèves
sunt scrise în metru ritmic, iar imnul Te Deum laudamus apare scris în
proză ritmică. Mai mult, tradiția potrivit căreia imnul ar fi fost alcătuit
de către episcopul Ambrozie al Mediolanului, cu sprijinul lui Augustin,
în noaptea botezului său, cade, deoarece o Psaltire tipărită la Londra,
datată din anul 1555 și, care păstrează Canticum beati Niceti episcopi,
menționează următoarele:
„Spun unii că Fericitul Ambrosius, pe când îl boteza pe Sfântul Augustin,
a început Te Deum laudamus, iar Augustin i‐a răspuns cu alt vers și,
astfel, au compus acest imn. Ceea ce nu este adevărat, ci au cântat ceva
intrat în practică, compus mai înainte de către Fericitul Niceta, episco‐
pul Vien(n)ei, lucru pe care l‐a remarcat Cassiodorus cu privire la rân‐
duiala Sfintelor Scripturi”101.
Observăm cum studierea manuscriselor irlandeze îl determină pe
Burn să atribuie paternitatea imnului Te Deum laudamus Sfântului Niceta
de Remesiana. Acesta, făcând o comparație cu cele două omilii ale lui
Niceta, De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono, dar și cu alte opere
ale acestuia, constată că imnul prezintă asemănări vizibile în ceea ce
privește stilul și teologia și consideră că există motive puternice de a‐l
identifica pe Niceta (Nicetius) din aceste manuscrise cu Niceta de
Remesiana. Totodată, Burn ia în seamă și considerațiile lui Paulinus de
Nola, care îl prezintă pe Niceta ca pe un scriitor de imne și talentat
interpret al psalmilor. Iată câteva mărturii relevante în acest sens:
În anul 398, când Sfântul Niceta se întoarce din Nola în Dacia, la
reședința sa episcopală, Paulinus îl conduce imaginar, dedicându‐i
versuri de o rară frumusețe, în care se reflectă calitățile sale ca imnograf:
„Și pe tine, care ai mers prin Hydrunt și prin Lupiae
Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe Domnul.
101 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. CI; O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p.
101; J. ZEILLER, „Un ancien évêque dʹIllyricum...”, p. 361.
154
Cine ar putea să‐mi dăruie aripi ca unei columbe
Să ajung mai degrabă la acele coruri
Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos,
Atinge‐vor stele?”102.

În anul 402, când Sfântul Niceta va participa, pentru a doua oară, la
sărbătoarea Sfântului Felix (14 ianuarie) la Nola, episcopul Paulinus,
prietenul său, îl primea cu aceste elogii:

„Intră aici, ca preot, cântând și psalmi și imne
Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta
Unește‐o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.
La timpul potrivit, te vei ruga pentru cel păcătos,
Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.
Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,
Căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,
Pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită
O vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,
S‐acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime,
Şi să învelească altarul cu un nor alb ca de nea”103.

Prezența numelui Niceta sau Nicetius în multe din manuscrisele
irlandeze, mărturiile lui Paulinus de Nola cu privire la calitățile imno‐
grafice ale lui Niceta, precum și tratatul său consacrat psalmodiei, toate
acestea ne determină să credem că Niceta de Remesiana este autorul de
drept al imnului Te Deum laudamus, părere împărtășită de numeroși
cercetători străini, dar şi români, precum: A. E. Burn, D. Duchesne, M.
Schanz, O. Bardenhewer, H. C. Opitz, Humpel, J. Zeiller, Germain Morin,
D. M. Pippidi, Ioan G. Coman, Mihail Diaconescu, Ilieș Câmpeanu,
Nechita Runcan, George Breazul și Ion Itu104.
103 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), vv. 500‐510 (trad. rom. E. Cristea, p. 100); A. E.
BURN, Niceta of Remesiana..., p. CII.
104 Ș. CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian…, p. 128. A se vedea și Francesco STELLA,
Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano,
2001, p. 31; Gaspare MURA, La teologia dei Padri. Testi dei padre latini greci orientali scelti
e ordinati per temi, vol. 5, Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976, p. 279; Petre BRÂNCUȘI,
George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1976,
p. 287; Ion ITU, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin, Brașov, 1994, p. 108; Emil PREDA,
Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000, p. 209.
155
Multă vreme s‐a crezut că acest imn a fost compus de episcopul
Ambrozie al Mediolanului105, însă, așa cum am arătat mai sus, Sfântul
Ambrozie a compus imnele sale în metru ritmic, nu în proză ritmică,
cum este scris Te Deum laudamus. Totuși, printre imnele ambroziene
semnalăm existența unui Imn către Hristos (XVIII), care ne‐a atras atenția,
deoarece prezintă unele asemănări de conținut cu imnul Te Deum
laudamus. În continuare vom încerca să evidențiem acest aspect, făcând o
paralelă între cele două imne și arătând că, deși există asemănări din
perspectiva abordării teologice între cele două imne, totuși, maniera în
care este scris imnul Te Deum laudamus nu este circumscrisă tehnicii
literare ambroziene. Vom expune doar acele pasaje care prezintă
asemănări între ele:
(A) Imn către Hristos (N) Te Deum laudamus

La Tine vin toți îngerii cântând Ție Îți cântă îngerii cerului și toate
Cereasca slavă să‐Ți aducă; puterile,
Arhanghelii în coruri lăudând Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu
Cu voci sfințite dumnezeirea o ridică; glas neîntrerupt:
Și heruvimii și serafimii doar Ție,
Și tronurile cu puterea luminării,
Îți bat din cele șase aripi, în tărie;
Răsună toți de chemarea legării.
Sfinte, Sfinte, Sfinte, Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu
Dumnezeule, Doamne, Savaot, Savaot.
În cer, pe pământ, în minte, Pline sunt cerurile și pământul de
Pline‐s de slava Ta, toate‐n tot, măreția slavei Tale.
Mulțimea celor mari, pe Tine, Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Ei douăzeci și patru numărând, Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a
Pocale având cu mirodenii pline, profeților,
Trece în rugă, slavă‐Ți purtând. Pe Tine Te laudă oastea strălucită a mar‐
Pe Tine Te urmează mulțimea fericiților, tirilor.
Pe Tine, ce ești slavei întâi stătător, Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul
La Tine‐i sălașul ceresc al mucenicilor, Sfânta Biserică.
Însemnatule‐n palme și de coroană purtător.
105 Dan NEGRESCU, Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de Vest,
Timișoara, 2004, p. 100.
156

Tu înălțat din sfântă gură, Tu, Împărat al slavei, Hristoase,
Cuvânt al Tatălui ceresc; Tu ești Fiul din veci al Tatălui.
Din Tată nu ești doar frântură
Ci Dumnezeu și Fiu firesc;
Hristoase, Doamne, al cerului rege, Tu, învingând ghimpele morții, ai des‐
Al lumii, Preaînalt Mântuitor, chis credincioșilor împărăția cerurilor,
Ne‐ai mântuit de‐a morții fărădelege Rugămu‐Te, așadar, vino în ajutorul
Prin semnul crucii răsplătitor. robilor Tăi pe care, cu neprețuitul Tău
sânge, i‐ai răscumpărat.106
Am pus, așadar, cele două imne într‐o analiză comparativă, pentru a
arăta similitudinile de conținut teologic dintre ele, însă, considerăm că
aceste asemănări nu sunt edificatoare pentru a certifica indubitabil
apartenența imnului Te Deum laudamus la imnografia ambroziană.
De aceea, în favoarea paternității Sfântului Niceta ne exprimăm și
noi, deoarece toate argumentele expuse mai sus converg înspre ea.
Teologia sa, exprimată în operele sale, dragostea sa față de cântarea
bisericească, precum și grija de a păstra comuniunea cu Biserica
Apostolică, toate acestea se regăsesc în imnul Te Deum laudamus.
Ne întrebăm: se poate, oare, să nu fie Sfântul Niceta autorul de drept
al imnului Te Deum laudamus, în condițiile în care el vorbește atât de
frumos despre Sfânta Biserică, care este «comuniunea sfinților»? Iată și
textul relevant în acest sens:
„Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la
începutul veacului, fie patriarhii, fie Avraam, Isaac și Iacov, fie
proorocii, fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți drepți care au fost, care
sunt, care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură
credință și viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur
trup; capul acestui trup este Hristos. [...] Crede așadar că, în această
Una Biserică, vei dobândi COMUNIUNEA SFINȚILOR. Să știi că
aceasta este unica Biserică universală rânduită pe tot globul pământesc;
comuniunea cu aceasta trebuie s‐o păstrezi cu tărie”107.
106AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Imn către Hristos (XVIII), în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 53, Traducere și introducere de Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 369; NICETA DE
REMESIANA, Te Deum laudamus, (trad. rom. O. Pop, pp. 159‐161).
157
Iar în imnul Te Deum laudamus, se mărturisește:

„Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,
Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.
Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică
Părintele nesfârșitei măreții,
Pe Unul‐Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul”108.

Toate aceste comparații arată că imnul aparține Sfântului Niceta și
că, așa cum preciza Părintele Profesor Ioan G. Coman: „imnul este o
teologhisire cântată; este o expresie muzicală a liniilor mari ale teologiei
lui Niceta. Nici una din ideile mari ale teologiei lui Niceta nu e absentă
în imn”109.
Pe de altă parte, dacă ținem cont de contextul în care a păstorit
episcopul Niceta de Remesiana, în timpul marilor dispute provocate de
ereziile lui Arie și Macedonie, putem înțelege necesitatea acestui imn
trinitar, menit să răsune în adunările credincioșilor spre a‐i feri de
pericolul ereziilor. Cunoaștem cât de mult insista acest părinte ca fiecare
credincios să păstreze „comuniunea” cu Sfânta Biserică Universală.
Pentru a păstra această comuniune, Sfântul Niceta s‐a folosit și de
cântarea bisericească, manifestându‐se pe tărâmul muzicii în dubla
postură: de teoretician și de creator110.
El a compus imnul Te Deum laudamus, pe care l‐a folosit, apoi, ca pe o
armă apologetică, de apărare și de popularizare a învățăturii de credință
împotriva arienilor. Știm că ultimele rămășițe ale arianismului au
supraviețuit în Illirycum prin prezența unui grup de episcopi arieni:
Ursacius de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de Sirmium,
Palladiu de Ratiaria, Paulus și Gaius, episcopii unor scaune neidentifi‐
cate, Domninus de Marcianopolis și Secundian de Singidunum.
Acestora li se alătură și Auxențiu al Milanului, care avea și el convingeri
108 NICETA DE REMESIANA, Te Deum laudamus (trad. rom. O. Pop, pp. 159‐161).
109 I. G. COMAN, Scriitori bisericești..., p. 161.
110 Nicu MOLDOVEANU, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
158
ariene, și tot aici trebuie să‐l menționăm pe Bonosius, episcop de
Sardica, care nega pururea fecioria Maicii Domnului111. Toți aceștia îşi
propagau ereziile în vecinătatea scaunului episcopal al Sfântului Niceta.
Știm că Arie, după ce s‐a separat de Biserică, a compus o carte de
imnuri religioase numită „Ospăț”, iar versurile lui erau intonate de către
arieni atât în biserici cât și la procesiunile lor, propagând astfel erezia și
înșelând „pe cei mai neînvățați dintre oameni”112. Astfel a luat naștere
imnografia dogmatică și așa se explică și necesitatea apariției imnului Te
Deum laudamus, cu scopul de a apăra dreapta credință.
Din mărturiile istoricului bisericesc Socrates, cunoaștem că Sfântul
Ioan Gură de Aur a luat atitudine împotriva arienilor și a procesiunilor
organizate de aceștia la Constantinopol:
„Arienii își țineau adunările în afara orașului. Astfel că, în fiecare
săptămână când era o sărbătoare, adică sâmbăta sau duminica, când era
obiceiul de a se face adunări în biserici, ei se întâlneau în piețe publice
în preajma porților orașului și cântau ode antifonice compuse conform
credinței ariene. Dimineața, cântând aceleași ode antifonice, treceau
prin centrul orașului și mergeau în afara zidurilor cetății spre locul lor
de adunare. Ioan [Hrisostom], preocupat ca nu cumva cei mai mulți
credincioși să fie răpiți Bisericii de asemenea ode, și‐a pus câțiva dintre
propriii săi oameni în opoziție față de aceia, astfel încât și aceștia,
devotându‐se imnelor religioase nocturne, să anihileze efectul arienilor și
să‐i întărească pe credincioșii săi în profesarea propriei lor credințe”113.
Iată de ce, începând cu secolul al IV‐lea, imnul dogmatic începe să fie
acceptat de Biserică și consacrat celebrărilor liturgice. Credem că acesta
trebuie să fie contextul în care episcopul Niceta de Remesiana a compus
imnul Te Deum laudamus, imn cu un puternic caracter trinitar și hristo‐
logic, pe care l‐a folosit în misiunea sa pentru a combate arianismul și
macedonianismul. Numai așa putem înțelege afirmația episcopului
111 Adrian GABOR, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină, București,
[2003?], p.149; I. RĂMUREANU, „Creștinismul în provinciile romane...”, pp. 409; 425.
112 FILOSTORGIU, Istoria Bisericească, II, 2, 2a, Ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu,
studiu introductiv și note explicative de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2012, p. 77.
113 Robert F. TAFT, Ritul Bizantin, Traducere din limba engleză de Dumitru Vanca și Alin
Mehes, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 37.
159
Ciprian de Toulon, care ne precizează că imnul a primit o consacrare
liturgică, fiind cântat zilnic de întreaga creștinătate. Totodată, imnul Te
Deum laudamus „reprezintă un model de muzică ce a circulat la popula‐
ția străromână în această perioadă”114. Nu e de mirare că scriitorul
Mihail Diaconescu îl numește „Luceafărul literaturii daco‐romane”115.
Din punct de vedere structural, imnul cuprinde trei părți: prima
parte este o laudă adresată Tatălui, a doua parte este o mărturisire a
Sfintei Treimi, iar ultima parte cuprinde o invocare adresată Fiului. La
acestea, cu timpul, s‐a mai adăugat și o rugăciune de dimineață. În cele
ce urmează vom reda aici întregul imn, așa cum apare în Cartea de Te
deum a Bisericii Ortodoxe Române:
„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm; pe Tine, Doamne, Te mărturisim; pe
Tine, preaveșnicule Părinte, tot pământul Te slăvește.
Ție toți îngerii, Ție cerurile și toate puterile, Ție heruvimii și serafimii,
cu neîncetat glas îți strigă:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Pline sunt cerurile și pământul de
mărirea slavei Tale.
Pe Tine, preaslăvita ceată a apostolilor, pe Tine, lăudatul număr al
proorocilor, pe Tine Te laudă preaminunata oaste a mucenicilor.
Pe Tine, în toată lumea, Te mărturisește Sfânta Biserică.
Pe Părintele, a Cărui slavă este neajunsă, pe închinatul, adevăratul și
Unul‐Născut Fiul Tău și pe Sfântul Duh Mângâietorul.
Tu ești Împăratul slavei, Hristoase, Tu ești Fiul pururea vecuitor al
Părintelui.
Tu, voind a mântui pe om, nu Te‐ai ferit de pântecele fecioresc.
Tu, biruind boldul morții, ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor.
Tu, șezând de‐a dreapta lui Dumnezeu întru slava Tatălui, ești așteptat
să vii Judecător.
Deci, Ție Îți cerem, ajută robilor Tăi pe care i‐ai răscumpărat cu scump
sângele Tău.
Învrednicește‐i a împărăți cu sfinții Tăi întru slava Ta cea veșnică.
Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta, și
paște‐o pe dânsa și‐nalță‐o în veci.
În toate zilele Te vom binecuvânta, și vom lăuda numele Tău în veac și
în veacul veacului.
114 N. MOLDOVEANU, Istoria muzicii bisericești..., p. 40.
115 M. DIACONESCU, Antologie de literatură..., p. 299.
160
Învrednicește‐ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi.
Miluiește‐ne, Doamne, miluiește‐ne. Fie, Doamne, mila Ta spre noi,
precum am nădăjduit întru Tine.
Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu ne rușinăm în veci. Amin”116.
În prezent, imnul Te Deum laudamus este cântat în cadrul unor solem‐
nități religioase atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Romano‐
Catolică. Cărțile noastre de ritual păstrează acest imn atribuindu‐l
Sfântului Niceta (Nichita) de Remesiana117.
3.2.3. Opere morale
Sfântul Niceta de Remesiana a scris și o lucrare cu caracter mora‐
lizator, care reflectă purtarea sa de grijă față de cei pe care îi păstorea în
calitate de episcop. Este vorba de Ad virginem lapsam (Către o fecioară
căzută), scriere a cărei paternitate rămâne încă incertă. Critica de
specialitate atribuie această lucrare și lui Ambrozie al Mediolanului118,
Fericitului Ieronim119, cât și lui Niceta de Aquileea120.
Cert este că Sfântul Niceta a scris și el o astfel de lucrare, după cum
menționează preotul Ghenadie de Marsilia: „A compus şi o cărticică
adresată unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele
aflate în cădere”121. Cartea la care face referire Ghenadie a fost
116 CARTE DE TE DEUM, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, pp. 13‐14.
117 Molitfelnic, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2013, p. 125; Slujba Învierii • Carte de Te Deum, Tipărite
cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
118 SANCTI AMBROSII, De lapsu virginis consecrate, în PL 16, col. 383‐400.
119 FERICITUL IERONIM, Epistola XXII, 6, 13, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9,
Traducere din limba latină de Diana Maria Diaconescu, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2013, pp. 160‐162; 168‐169.
120 SAN NICETA ARCIVESCOVO Dʹ AQUILEJA, Sermone: Ad una vergine, Volgarizzato dal Prof.
Giuseppe Onorio Marzuttini, Padova, MDCCCXXXVIII, pp. 3‐31.
121 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A. (trad. rom.
161
descoperită de către cercetătorul A. E. Burn în Manuscrisul d′Epinal 68, ce
datează din secolele VII‐VIII și care păstrează lucrarea sub titlul:
„Epistula Nicetae episcopi de lapsu Susannae devotae et cuiusdam lectoris”122.
Cu toate acestea, în ediția sa Burn va publica două variante ale
acestei lucrări, ambele fiind incluse la opera dubia a Sfântului Niceta.
Prima variantă este De lapsu virginis, editată după manuscrisele: Ms.
d′Autun 17 A (sec. X) și Ms. d′Epinal 68 (sec. VII‐VIII)123 și, apoi, inclusă
în Patrologia lui J.P. Migne, la opera ambroziană, iar cea de‐a doua
variantă este o epistolă descoperită de către călugărul benedictin
Germain Morin în Codex Parisinus lat. 12097 (sec. VI), având ca titlu:
Epistula ad virginem lapsam124 și numită în diferite ediții Epistola din
Manuscrisul Corbeiense.
Cele două texte amintite mai sus au fost publicate pentru prima dată
în limba română de către Ovidiu Pop, incluzându‐le în ediția sa la opera
dubia125.

3.2.3.1. Ad virginem lapsam
(Către o fecioară căzută)
Epistola Ad virginem lapsam, conține 52 de capitole și tratează cazul
unei călugărițe pe nume Suzana, care a păcătuit cu un citeț al cărui
nume nu este dat, încălcând astfel votul monahal al fecioriei. Această
abatere de la regulamentul monahal este sancționată de autor și de
întreaga comunitate liturgică, fapta constituind un mare sacrilegiu.
Episcopul care a consacrat‐o deplânge această situație dramatică,
încercând să evidențieze gravitatea păcatului, precum și vrednicia din
care au căzut amândoi126. Din cauza acestei nelegiuiri, ambii inculpați
sunt mustrați de episcop atât pentru încălcarea regulilor monahale, cât și
pentru sminteala produsă în Biserică.
122 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. CXXXI; J. ZEILLER, Les origines chrétiennes..., p. 551.
123 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. 112‐131.
124 G. MORIN, „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie. Opuscule
inédit de la fin du IV e siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193‐202, cf. A. E.
BURN, Niceta of Remesiana..., p. CXXXIV, iar textul epistolei la pp. 131‐136; I. G.
COMAN, Scriitori bisericești..., p. 165.
125 NICETA DE REMESIANA, Opere, pp. 194‐243.
126 N. RUNCAN, „Saint Nicetas of Remesianaʹs...”, p. 176.
162
Autorul adresează mustrări fiecăruia în parte. Călugăriței Suzana îi

amintește de ziua când a fost consacrată, când episcopul i‐a pus vălul în
prezența tuturor membrilor Bisericii: catehumeni și credincioși, deve‐
nind astfel fecioara lui Dumnezeu, mireasa lui Hristos, templu al Dom‐
nului și locuință a Sfântului Duh. Însă, după săvârșirea acestei nelegiu‐
iri, ea a căzut din toate acestea:
„Din fecioara lui Dumnezeu ai devenit stricăciunea diavolului, din
mireasa lui Hristos o desfrânată blestemată, din locuința Sfântului Duh
casă de pierzanie a diavolului, din templul Domnului altar al
necurăției”127.
Cu același ton de severitate este întâmpinat și citețul, pe care autorul
în numește „fiu al șarpelui, slujitor al diavolului și pângăritor al templului
lui Dumnezeu”, comparându‐l cu Baltazar, regele perșilor, care a pângărit
vasele sfinte din templu128. Și, deoarece „o nelegiuire mare are nevoie de o
pedeapsă pe măsură de mare”129, ambilor penitenți, acum căzuți din
treapta vredniciei lor, episcopul le recomandă lucrarea pocăinței,
îndemnându‐i la lacrimi, la post, la rugăciune și introspecție130.
Ultima parte a lucrării este consacrată rugăciunii sau modelelor de
rugăciune, ca prin această terapie spirituală cei doi să primească iertarea
păcatelor și, apoi, unirea cu Hristos și Biserica.
Într‐adevăr, textul epistolei este extrem de profund și sensibilizează.
Din cuprinsul epistolei se poate sesiza tactul pastoral, dar și autoritatea
pe care episcopul o are și pe care trebuie să și‐o exercite în astfel de
probleme. În calitate de superior al așezămintelor monahale, episcopul
Niceta mustră și pedepsește imoralitatea, dar, în calitate de părinte
duhovnicesc, el iartă și propune drept cale de vindecare pocăința.
Considerăm că, atât pentru monahi, cât și pentru credincioșii de rând,
127 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 199); I. G. COMAN,

Scriitori bisericești..., pp. 165‐166.
128 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam, 39 (trad. rom. O. Pop, p. 219); O. POP, Niceta
de Remesiana – Monografie, p. 118.
129 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam, 37 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
130 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 118.
163
această scriere este de actualitate și, așa cum spunea Ghenadie de
Marsilia, un stimulent al corectării pentru toți cei aflați în cădere.
În ceea ce privește paternitatea acestei epistole, A. E. Burn131, W. A.
Patin132 și F. Cayré133 se pronunță în favoarea Sfântului Niceta de
Remesiana, bazându‐se pe faptul că textul epistolei prezintă asemănări
de stil și de ton cu lucrarea De Symbolo și cu imnul Te Deum laudamus a
Sfântului Niceta. Întrucât argumentele lor sunt concludente, ne expri‐
măm și noi în favoarea Sfântului Niceta. Așa cum vom arăta în capitolul
următor, această lucrare este importantă, deoarece din cuprinsul ei
putem extrage câteva elemente care reliefează aplicabilitatea Tainei
Pocăinței.

3.2.3.2. Epistola din manuscrisul Corbeiense
Epistola din manuscrisul Corbeiense a fost descoperită de către
călugărul benedictin Germain Morin și datează din secolul al VI‐lea.
Textul nu este împărțit pe capitole, iar partea de introducere lipsește.
Manuscrisul nu este semnat de autor, însă din cuprinsul epistolei știm că
autorul este un episcop. Dom Morin, în recenzia făcută acestui docu‐
ment, constată că avem de‐a face cu o scrisoare, și nu cu un tratat de
morală, așa cum este în cazul operei De lapsu virginis. Aici stilul este mai
brut, tonul calm și limbajul mai puțin impresionant134.
Această epistolă tratează un subiect diferit față de opera precedentă.
Autorul ne relatează cazul unei călugărițe consacrate, care a renunțat la
viața monahală în favoarea căsătoriei. Renunțarea la voturile monahale
și întoarcerea în lume vor fi aspru judecate de episcopul locului, care îi
scrie inculpatei o scrisoare de atenționare, prin care îi cere să renunțe la
acest păcat și să se întoarcă în mânăstire. Episcopul ține să evidențieze
că doar cei liberi se pot căsători și nicidecum călugării, fiindcă Scriptura
nu a spus: „Va lăsa omul pe Dumnezeu‐Tatăl și Biserica Mamă și
131 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., p. CXXXVI.
132 W. A. PATIN, Niceta, Bischof von Remesiana…, pp. 20‐23.
133 F. CAYRÉ, Précis de Patrologie, Ediția a II‐a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927, p. 519.
134 A. E. BURN, Niceta of Remesiana..., pp. CXXXIV‐CXXXV.
164
fecioara închinată lui Dumnezeu pe Fiul Mire și, cu credința în Hristos

frântă, va trece la om și se va lipi în rușine cu bărbatul dinainte dorit”135.
Deoarece legile bisericești condamnau căsătoria unei fecioare
consacrate, ea va apela la un funcționar imperial pentru a cere îngăduin‐
ța oficierii căsătoriei. Însă, imediat după depunerea petiției, magistratul
moare. Chiar dacă a primit îngăduința de la acesta, episcopul nu ezită
să‐i amintească celei consacrate despre judecata lui Dumnezeu și despre
faptul că această căsătorie este nelegitimă și nu este după voia lui
Dumnezeu: „Iar faptul că ți s‐a părut a primi de la o persoană regală,
prin rugăminți, după cum am auzit, îngăduința unei astfel de nunți, să
nu te facă nepăsătoare la judecata lui Dumnezeu”136.
În ultima parte, autorul epistolei, ca părinte spiritual, o îndeamnă pe
fiica sa duhovnicească la pocăință, cerându‐i să renunțe la căsătorie și să
se întoarcă în mânăstire deoarece, precizează el: „chiar de vei ieși
dezlegată prin îngăduința a mii de regi muritori, vei rămâne totuși
legată, vinovată față de Hristos, dacă nu te va ierta Hristos Însuși, Care a
fost rănit și disprețuit”137.
Ultimele rânduri sunt consacrate unor rugăciuni preluate în mare
parte din psalmi și pe care episcopul le recomandă pentru îndreptarea
celei căzute în păcat. El speră că, în cele din urmă, fecioara consacrată de
el se va întoarce, pentru a‐și respecta făgăduințele făcute în fața lui
Hristos:
„Îți doresc astfel de rugăciuni către Hristos și adevărată îndurare de la
El, care să te izbăvească de judecata Domnului Însuși, fiică până atunci
a durerii mele, până când te vei întoarce ca roabă smerită la Acela,
Căruia prin lucrarea slujirii mele te‐am consacrat ca mireasă fecioară
pentru vecie, ca să‐mi fii fiică a mângâierii și bucuriei”138.
135 Epistola din Manuscrisul Corbeiense, (trad. rom. O. Pop, p. 233).
165
3.3. Concluzii
După cum am putut constata, opera Sfântului Niceta de Remesiana
cuprinde un bogat și profund material teologic, împărțit pe trei paliere
ale teologiei contemporane: teologie liturgică, teologie dogmatică și
teologie morală. Întreaga sa operă izvorăște din sentimentul responsa‐
bilității pastorale, activitatea sa literară fiind una de necesitate.
Sfântul Niceta nu este un teolog de talia lui Augustin sau Ieronim,
care să elaboreze tratate teologice, în adevăratul sens al cuvântului.
Întreaga sa teologie poartă amprenta unui conștiincios misionar, precum
și a unui catehet desăvârșit, care, prin creația sa literară, a contribuit la
răspândirea și consolidarea creștinismului daco‐roman de la Sud de
Dunăre.
Episcop al cetății Remesiana, Sfântul Niceta se dovedeşte a fi un
ierarh cu o largă orientare culturală și spirituală, reușind să facă față
tuturor vicisitudinilor vieții și punându‐se pe sine în slujba semenilor săi
și a Bisericii. În general, misiunea sa a vizat convertirea la creștinism a
bessilor, a sciților, a goților și a dacilor de la Sud de Dunăre, motiv pentru
care va compune lucrarea Libelli instructionis, un manual de inițiere în
viața creștină, dedicat candidaților la Taina Sfântului Botez. A combătut
prin scrierile sale arianismul și macedonianismul. De asemenea, s‐a
străduit să înlăture superstițiile și practicile păgâne, care încă mai își
făceau simțită prezența în rândurile credincioșilor.
Pentru a menține unitatea spirituală, Sfântul Niceta recomanda
practica privegherilor, precum și psalmodia, acestea fiind mijloace de
purificare și de întărire în dreapta credință. În acest sens, omiliile De
vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono au avut un rol esențial în
zidirea duhovnicească a tuturor credincioșilor săi.
În calitate de imnograf, de autor al imnului Te Deum laudamus,
Sfântul Niceta de Remesiana s‐a remarcat pe tărâmul muzicii în ipostaza
de teoretician și de creator. El se numără printre primii imnografi care
166
oferă detalii despre execuția cântării psalmilor și a imnelor dumne‐

zeiești, dezbătând, mai cu seamă în omilia De psalmodiae bono, probleme
legate de modul cum trebuie să fie executată cântarea în Biserică.
Operele sale sunt scrise în limba latină, într‐un stil foarte simplu şi
clar, folosind ca izvoare Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Așa cum am
spus, operele sale au fost scrise din necesitate, fiind folosite în activitatea
sa pastoral‐misionară. Conținutul lor, precum și diversitatea proble‐
melor teologice pe care autorul le abordează, îl numără pe acesta printre
„doctores ecclesiae”. Până astăzi operele sale sunt de actualitate și
răspândite peste tot în întreaga creștinătate.
167
4. Teologia nicetaniană
__________________________________________
D atorită recuperării, în mare parte, a operelor Sfântului Niceta de

Remesiana, putem vorbi astăzi, așa cum am anticipat deja în titlul
prezentului capitol, despre Teologia nicetaniană. Episcopul cetății Reme‐
siana lasă Bisericii o bogată și profundă operă teologică, izvorâtă din
sentimentul responsabilității sacerdotale și a dragostei față de păstoriții
săi. Despre învățătura sa teologică, dar și despre elocința lui, s‐a auzit
până la Roma1, iar antichitatea târzie îl elogiază pentru teologia sa, scrisă
într‐un stil simplu și elegant2.
Deși Sfântul Niceta nu a fost un teolog de talia lui Augustin, Ieronim
ori a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, trebuie să ținem seama de
faptul că și teologia lui are un specific aparte și este importantă. De la
început se cuvine să menţionăm că teologia Sfântului Niceta este pur
ortodoxă. Scriind într‐un stil simplu și, în același timp, sistematic,
prestigiosul episcop de Remesiana abordează teme dogmatice dintre
cele mai variate, legate de triadologie, de hristologie, de pnevmatologie,
de mariologie, de eclesiologie și, bineînțeles, de eshatologie. Întreaga sa
învățătură teologică are la bază Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție,
urmând calea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic3.
Din perspectiva teologiei dogmatice, Niceta de Remesiana a susținut
cu toată hotărârea consubstanțialitatea Persoanelor Preasfintei Treimi. A
1 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, în PL 61, col. 321 C: „[…] venerabili episcopo atque
doctissimo Nicetae, qui ex Dacia Romanis merito admirandus advenerat […]”.
3 Constantin I. BĂJĂU, Patrologie, Reprografia Universității din Craiova, Craiova, 2000, p. 229.
169
combătut arianismul și macedonianismul, precum și ereziile lui Sabellius
și Photinus4. Astfel, el învață că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și
Om adevărat, având fire dumnezeiască și fire omenească. De asemenea,
Duhul Sfânt este Persoană dumnezeiască, fiind consubstanțial cu Tatăl și
cu Fiul. Teologia sa convinge prin argumentație, demonstrând unitatea de
ființă a celor trei Persoane ale Preasfintei Treimi și mărturisind că există
un singur Dumnezeu întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh:
„Această credință în Treime să o întăriți, fraților, în inimile voastre,
crezând într‐Unul Dumnezeu‐Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui, Iisus
Hristos, Domnul nostru, și în Duhul Sfânt”5.
În reflecția sa teologică, Sfântul Niceta nu neglijează nici elementele
mariologice, fără de care nu se poate vorbi despre întruparea Logosului
dumnezeiesc. De asemenea, eclesiologia constituie un subiect aparte în
teologia Sfântului Niceta. El definește Sfânta Biserică drept „comuniunea
sfinţilor”6. Cine este în afara acestei comuniuni nu face parte din Biserica
lui Hristos. Toți cei care s‐au depărtat de la această comuniune sunt
considerați eretici7. Elementele legate de eshatologie sunt ferm trasate.
Fiecare catehumen și credincios trebuie să creadă în învierea trupului și
în viața veșnică: „De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e viața
credincioșilor”8.
Întreaga teologie a Sfântului Niceta îndeamnă la speranță, la iubire și
la comuniune. Atât catehumenii, cât și credincioșii, sunt inițiați în tainele
credinței. Renunțarea la tot ceea ce este rău, schimbarea vieții și
împlinirea faptelor bune, participarea la viața sacramentală a Bisericii
prin riturile de inițiere, prin slujbele de priveghere și prin participarea la
Sfânta Liturghie, toate acestea au constituit pentru episcopul Niceta o
preocupare constantă.
4 P. RESSA, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, pp. 167‐169.
6 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo,10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).
7 Mircea BASARAB, Biserica în dialog. Studii biblice. Ed. Limes, Cluj‐Napoca, 2009, p. 22 (a se
vedea capitolul Comuniunea sfinților. Considerații teologice).
8 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad.
170
Teologia nicetaniană
Prin teologia sa, Sfântul Niceta se adresează tuturor claselor sociale;
el învață, instruiește și mângâie, în același timp, pe cel inițiat. Credința
în înviere dă sens vieții pământești efemere. Trecerea de la un plan de
existență la un alt plan de existență este exprimată de către episcop prin
cuvinte ce inspiră încredere și speranță: „De te temi de pieirea trupului
și te înspăimântă moartea acestei vieți, adu‐ți aminte că este Învierea;
poate ridica ceea ce a căzut”9. Nimic din cele pământești și muritoare nu
trebuie să‐l întristeze sau să‐l rețină pe credincios: „Fie sufletul pururi în
cer, nădejdea în înviere, năzuința în făgăduință”10.
Eforturile Sfântului Niceta de a menține ortodoxia credinței în
cuprinsul episcopiei sale sunt considerabile. Pe de o parte, el reușește să
țină piept arianismului și macedoneanismului, într‐o perioadă în care
disputele teologice pe această temă erau în vogă. Pe de altă parte,
episcopul Niceta, prin întreaga sa operă teologică, răspunde tuturor
problemelor pastorale cu care se confrunta comunitatea creștinilor pe
care o păstorea. De aceea am afirmat mai sus că opera sa teologică a fost
una de necesitate pastorală, aceasta având un amplu caracter apologetic,
explicând cât mai limpede învățătura de credință a Bisericii și urmărind
zidirea sufletească a păstoriților săi.
Sfântul Niceta nu a fost un mare orator, precum contemporanii săi
Ambrozie și Augustin. Din puținele sale scrieri care ni s‐au păstrat până
astăzi și care au fost alcătuite într‐un stil simplu și limpede, putem
constata că el a reușit să mențină ortodoxia credinței și să intensifice
viața duhovnicească între credincioșii săi. Într‐o perioadă marcată de
schisme și de erezii ce amenințau unitatea Bisericii, reflecțiile sale
teologice, expuse în operele sale, rămân un punct de reper pentru fiecare
sacerdot.
Sfântul Niceta nu s‐a mulțumit a fi doar un simplu episcop. Din
conținutul unor documente care pun în lumină viața și activitatea lui,
putem constata că a fost unul din cei mai activi misionari în partea de
171
Sud a Dunării, propovăduind cuvântul Evangheliei la barbari, reușind

instruirea catehumenilor și a credincioșilor în dreapta credință și contri‐
buind în mod decisiv la sporirea vieții duhovnicești în episcopia sa.
Calitățile sale teologice, ortodoxia credinței și râvna sa pentru adevăr
îl înscriu în galeria marilor Dascăli ai Bisericii, alături de contemporanii
săi: Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel
Mare, Chiril al Ierusalimului, Ambrozie al Mediolanului, Paulinus de
Nola, Augustin și Ieronim11.
Episcopul Niceta de Remesiana a fost un teolog înțelept. El nu s‐a
lăsat ispitit de speculațiile teologice ce au determinat apariția și răspân‐
direa ereziilor. Alături de ceilalți episcopi rămași ortodocși, îl vedem
implicat în eliminarea ultimelor rămășițe ale arianismului din regiunea
Illyricului. A luptat împotriva superstițiilor și a păgânismului, care încă
își mai făcea simțită prezența printre credincioși. El se numără printre
primii părinți și scriitori bisericești care au lăsat o tâlcuire a Simbolului de
credință baptismal, dar și un tratat substanțial Despre Duhul Sfânt, în care
îi combate pe macedonieni.
Teologia sa face apel la credința lucrătoare prin fapte și iubire. În
acest sens, episcopul Niceta militează pentru unitatea dogmatică și
liturgică a Bisericii lui Hristos, condamnând aspru pe cei care aveau să
tulbure pacea Bisericii prin întrebări nefolositoare și iscoditoare:
„Fericitul apostol prevedea încă de atunci că aveau să existe oameni
care, din dorința de a iscodi și din pricina întrebărilor nefolositoare,
aveau să lase la o parte grija pentru faptele bune și aveau să piardă
pacea pe care Domnul o lăsase Bisericii Sale”12.
Sfântul Niceta de Remesiana s‐a impus și prin lucrările sale de
teologie liturgică. Omiliile sale cu privire la ritul privegherilor și la
cântarea psalmilor în cadrul Sinaxei euharistice abundă în informații
menite să soluționeze problemele cu caracter liturgic, cu care se con‐
frunta comunitatea din Remesiana. Ele oferă sfaturi și norme canonice,
11 N. RUNCAN, „Saint Nicetas of Remesianaʹs...”, pp. 163‐164.
172
având ca scop îndreptarea neregulilor, precum și a practicilor exagerate,
care denaturau viața sacramentală a comunității.
În calitate de episcop, Sfântul Niceta contribuie la edificarea sufle‐
tească a păstoriților săi, recomandând ca mijloace de purificare și zidire
sufletească privegherea și psalmodia. Astfel, putem spune că activitatea
sa teologică a avut o permanentă actualitate, omiliile sale putând fi
incluse în tezaurul Ortodoxiei ecumenice.
În reflecția sa teologică, Sfântul Niceta face referire și la viața
monahală de la Sud de Dunăre. Prezența, în cuprinsul operei sale, a unei
epistole Către o fecioară căzută certifică acest lucru și dovedește existența
monahismului chinovial în eparhia pe care el o păstorea13. În calitate de
superior al așezămintelor monahale, Sfântul Niceta s‐a îngrijit ca mem‐
brii comunităților monastice să ducă o viață îngerească, transfigurată
prin asceză, prin post și prin rugăciune, el însuși fiind monah. Episcopul
Paulinus de Nola ni‐l descrie pe Sfântul Niceta ca pe un monah de
vocație, fiind un om al rugăciunii şi având o viață duhovnicească
ireproșabilă:
„Și cu o viață peste nori, se străduiește
Și‐n alta.
Minții”14.
Mult zel a depus Sfântul Niceta pentru a menține pacea și liniștea în
mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale. Epistola Către o fecioară căzută
dovedește acest lucru, scoțând în evidență trăsăturile sale sufletești,
tactul pastoral, precum și dragostea și căldura sufletească cu care
acționa în diferite împrejurări de natură pastorală. Prin viața sa
13 Mai multe informații cu privire la existența și la răspândirea monahismului în Occident,
a se vedea: Ludwig HERTLING, Istoria Bisericii, Ediție îngrijită și traducere de Emil
Dumea, Ed. Ars Longa, Iași, 1998, pp. 117‐122.
14 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 151‐158 (trad. rom. T. Diaconesc, p. 259).
173
exemplară, el s‐a străduit să fie un model de trăire creștină atât pentru

credincioșii cât și pentru clericii aflați în jurisdicția sa. Prietenul său,
Paulinus de Nola, ne descrie modul în care Sfântul Niceta a reușit să
introducă monahismul chiar și în cele mai sălbatice ținuturi ale eparhiei
sale, transformându‐i pe temuții tâlhari în călugări:
„O, ce schimbare! Ce‐nfățișare bine rânduită!
Munți neumblați înainte și sălbateci
Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi,
Vlăstari ai păcii.
Cândva pământ al sângelui, acum al vieții,
Puterea pioasă a lotrilor se îndreaptă spre cer,
Iar Hristos se alătură tâlharilor care stăpânesc
Celesta împărăție.
Unde fusese cândva năravul de fiare,
Acum stă‐n putere rânduiala de îngeri
Și omul cel drept se ascunde în grota în care
Trăit‐a tâlharul”15.
Părintele profesor Ioan G. Coman consideră că Niceta de Remesiana
ar fi tradus Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, aplicându‐le
în eparhia sa. Astfel, monahismul geto‐daco‐roman se putea inspira din
practica monahală a acestui părinte capadocian, pe care, de altfel,
Sfântul Niceta îl citează în opera sa16. Toate cele amintite mai sus ne
determină să credem că Sfântul Niceta a fost un mare teolog, cu o bogată
activitate pastorală, unul dintre cei mai sârguincioși scriitori bisericești
din spațiul sud‐dunărean, dovedind un har de păstor neîntrecut.
În cele ce urmează vom încerca să pătrundem în universul teologiei
nicetaniene. În acest demers, vom aborda teologia nicetaniană din
perspectiva liturgică, dogmatică și morală, împărțire care ne aparține.
Considerăm că o astfel de abordare este necesară, deoarece figura
morală a Sfântului Niceta de Remesiana, cât și teologia sa, sunt încă prea
puțin cunoscute în spațiul teologic românesc, dar și internațional.
174
4.1. Teologia liturgică
De la episcopul Niceta de Remesiana ne‐au rămas pagini bogate de
teologie liturgică, în care autorul expune pe larg viața sacramentală a
comunității creștine din Remesiana. Până în prezent acestui scriitor
bisericesc nu i‐au fost recunoscute contribuțiile în domeniul teologiei
liturgice, fiind ignorat în tratatele de specialitate aproape cu desăvârșire.
Însă, așa cum vom vedea, informațiile pe care le avem de la acest autor
sunt foarte valoroase pentru cunoașterea creștinismului daco‐roman și a
specificului său liturgic.
Câteva lucrări, precum: Libelli instructionis, omiliile: De vigiliis
servorum Dei și De psalmodiae bono, precum și imnul Te Deum laudamus,
scot în evidență preocupările liturgice ale episcopului Niceta de
Remesiana. În aceste scrieri autorul vorbește despre riturile de inițiere
aplicate catehumenilor care urmau să primească Taina Botezului în
noaptea Sfintelor Paști. Tot aici autorul vorbește despre importanța
celebrării slujbelor de priveghere și despre psalmodie, în două omilii.
Întregul corpus de scrieri liturgice ne oferă informații de o mare valoare
cu privire la slujirea liturgică din Episcopia Remesiana.
4.1.1. Inițierea creștină la Sud de Dunăre
după Sfântul Niceta de Remesiana
Perioada episcopatului Sfântului Niceta coincide cu epoca de aur a

disciplinei catehumenatului, respectiv sfârșitul secolului al IV‐lea și
începutul secolului al V‐lea, când are loc convertirea în masă a păgânilor
la creștinism. Potrivit surselor antichității, Sfântul Niceta a avut un rol
esențial în creștinarea daco‐romanilor de la Sud de Dunăre.
O afirmație a Fericitului Augustin cu privire la încreștinarea masivă
a barbarilor e mai mult decât binevenită în acest context. Iată ce scria
Fericitul Augustin, către sfârșitul anului 391, când a compus lucrarea De
175
vera religione (Despre adevărata religie): „După atâta sânge, atâtea ruguri
și atâtea crucificări ale martirilor, bisericile s‐au înmulțit cu atât mai mult
până la populațiile barbare”17, iar Fericitul Ieronim ne încredințează că,
„bessii și popoarele îmbrăcate în piei de animale și‐au transformat țipătul
și urletul în melodia dulce a Crucii”18. De asemenea, Sfântul Chiril al
Ierusalimului amintește în catehezele sale baptismale despre convertirea
în masă a perșilor, a sciților și a egiptenilor: „Pe toți v‐a strâns Crucea,
trofeul mântuitor al lui Iisus. Crucea i‐a robit pe perși și i‐a îmblânzit pe
sciți! Crucea a dăruit egiptenilor cunoștința de Dumnezeu în locul
închinării la pisici și la câini și în locul rătăcirilor de multe feluri”19. Prin
urmare, putem spune că daco‐romanii din sudul Dunării au cunoscut
binefacerile creștinismului și prin episcopul lor, Niceta de Remesiana,
aşa cum ne informează prietenul său, Paulinus de Nola:
„Într‐un ținut tăcut al lumii,
Astfel de mărturii sunt în strânsă legătură și cu inițierea creștină care
se făcea la Sud de Dunăre, prin slujirea misionară a Sfântului Niceta de
Remesiana. În cele ce urmează vom încerca să abordăm acest subiect, pe
baza surselor care certifică și detaliază programul inițierii creștine folosit
de către Sfântul Niceta.
4.1.1.1. Instituția Catehumenatului
După ce creștinismul devenise religie licită și tot mai multe
neamuri păgâne părăseau închinarea la idoli și aderau la învățătura lui
17 FERICITUL AUGUSTIN, Despre adevărata religie, 5, Traducere din latină de Adrian Bejan,
studiu introductiv și note de Alin Tat, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 39.
18 FERICITUL IERONIM, Epistola LX, 4, în PL 22, col. 592: «Bessorum feritas et pellitorum turba
populorum [...] stridorem suum in dulce Crucis fregerunt melos», apud. I. G. COMAN,
Scriitori bisericești..., p. 113.
19 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XIII, 40, Traducere din limba greacă și note de
Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
176
Iisus Hristos, Biserica a fost nevoită să conceapă un sistem de predare a
învățăturii evanghelice, transmisă de către Mântuitorul Iisus Hristos
prin Sfinții Apostoli. Acest sistem s‐a numit „catehumenat”, instituție
necesară Bisericii primare, care avea rolul de a‐i iniția pe păgâni în
tainele credinței21.
Despre acest sistem și despre modul cum funcționa avem mărturii
încă din secolul al II‐lea, de la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful:
„Vă vom explica acum modul în care, înnoiți prin Hristos, ne‐am
consacrat pe noi înșine lui Dumnezeu. [...]Toți cei ce s‐ar încredința și ar
crede că lucrurile acestea învățate și propovăduite de către noi sunt
adevărate și care făgăduiesc că vor putea trăi așa, sunt învățați să se
roage și să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le‐
au săvârșit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm și
postim laolaltă cu ei. Apoi, ei sunt conduși de către noi undeva unde
este apă și sunt renăscuți acolo, în același fel în care noi înșine am fost
renăscuți; ei primesc atunci o baie în apă, în numele Părintelui tuturor
și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al
Sfântului Duh”22.
În următoarele două secole, o serie de documente liturgice fac refe‐
rire la instituția catehumenatului, prin care se realiza inițierea creștină.
Amintim, în treacăt: tratatul De baptismo al lui Tertulian, Tradiția
Apostolică atribuită lui Ipolit Romanul, tratatul De mysteriis al lui
Ambrozie al Mediolanului, Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement
Romanul, lucrarea De catechizandis rudibus a Fericitului Augustin,
Catehezele baptismale și mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului,
Catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Catehezele baptismale
și mistagogice ale lui Teodor de Mopsuestia, tratatul Despre Botez al
Sfântului Vasile cel Mare, precum și celebrele tâlcuiri ale Rugăciunii
21 I. RAMUREANU, M. ȘESAN, T. BODOGAE, Istoria Bisericii Universale, vol. I, p. 236; Cristian
BADILIȚĂ, Ritualul catehezei în creștinismul timpuriu, Studiu introductiv la AUGUSTIN,
Prima cateheză. Inițiere în viața creștină, Traducere de George Bogdan Țâră, introducere
de Lorenzo Perrone, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 5.
22 IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL, Apologia I, LXI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2,
Traducere, introducere și indice de Teodor Bodogae, Olimp Căciulă și Dumitru
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1980, p. 66.
177
domnești rămase de la Tertulian, de la Ciprian al Cartaginei și de la
Origen. Tot aici vom adăuga și tâlcuirile Simbolului de credință baptismal
rămase de la Ambrozie al Mediolanului, de la Fericitul Augustin, de la
Chiril al Ierusalimului și de la Niceta de Remesiana.
Toate aceste documente ne prezintă modul în care se desfășura
inițierea creștină în diferitele centre ale creștinătății și viza catehizarea
candidaților la Botez, la nivel doctrinar, ritualic și mistagogic, prin
transmiterea vie a tezaurului credinței23. Tot în această perioadă și cu
același scop, Sfântul Niceta de Remesiana va compune lucrarea Libelli
instructionis, un manual destinat candidaților la Botez, în care prezintă
ritualul de inițiere creștină a Bisericii din Remesiana.
Toate riturile baptismale prezentate de Sfântul Niceta în Libelli
instructionis îl arată pe acesta ca practicant al tradiției liturgice a Bisericii
apusene, folosind surse precum: Tradiția Apostolică (cap. XIV‐XXI) și
Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement Romanul (cartea a VII‐a), dar
lucrarea conține și pasaje preluate din Catehezele baptismale și mistagogice
ale Sfântului Chiril al Ierusalimului.
Nu excludem posibilitatea ca Sfântul Niceta să fi cunoscut tratatele
De mysteriis și De sacramentis ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului și,
fără îndoială, tratatul De baptismo al apologetului Tertulian. Însă, cum
opera Sfântului Niceta s‐a păstrat doar fragmentar, numai unele aspecte
liturgice pot fi sesizate și analizate, urmând să facem anumite completări
din sursele amintite mai sus.
Numărându‐se printre cei mai activi episcopi de la sfârșitul secolului
al IV‐lea, Sfântul Niceta de Remesiana își va desfășura activitatea
misionară la daco‐romanii din Sudul Dunării, împlinind astfel îndemnul
Mântuitorului Iisus Hristos: „Mergând, învățați toate neamurile,
botezându‐le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
învățându‐le să păzească toate câte v‐am poruncit vouă” (Mt. 28, 19‐20).
Însă, pentru a împlini acest deziderat, episcopul Niceta a trebuit să
depună o muncă asiduă pentru convertirea la creștinism a populațiilor
barbare aflate în jurisdicția episcopiei sale.
23 C. BADILIȚĂ, Ritualul catehezei…, p. 7.
178
Știm că în anul 380 împăratul Teodosie I împreună cu împăratul
Grațian au dat lovitura de grație păgânismului. La data de 28 februarie
380, împăratul Teodosie I va emite un edict, la Tesalonic, prin care
numește creștinismul religia oficială a Statului Roman24. Începând cu anul
381, cultul păgân a fost interzis împreună cu toate sacrificiile, iar începând
cu anul 386 toate templele păgâne din Asia și din Egipt au fost închise.
Astfel, creștinismul devine singura religie legală a Statului Roman25.
În aceste condiții, majoritatea păgânilor aderau la creștinism, iar
Biserica trebuia să asigure instruirea noilor candidați în tainele credinței.
În conformitate cu diferitele tradiții locale, perioada de pregătire a
catehumenilor varia de la 1 la 3 ani, în funcție de modul cum candidatul
la botez asimila învățătura Bisericii și de modul cum trăia după
preceptele evanghelice26. Pe parcursul acestei perioade catehumenii erau
inițiați în tainele credinței prin diferite ritualuri speciale, precum:
exorcisme, rugăciuni și tâlcuiri ale Sfintei Scripturi27.
Potrivit teologului Jean Daniélou, perioada catehumenatului avea
două etape importante: „în timpul primei etape, cel care dorește să se
convertească este instruit și învățat să trăiască creștinește; apoi, când
cunoaște credința creștină și a dovedit că este capabil să trăiască
creștinește, este admis la o pregătire imediată cu caracter liturgic”28.
Pentru episcopul Niceta, orice doritor care alerga spre credință,
venind de la întuneric la lumină, trebuia să fie el însuși convins de
aceasta, apoi să fie instruit în cele ale credinței, pentru a înțelege tainele
Bisericii, precum și modul de viețuire creștin:
24 Textul edictului îl regăsim la A. GABOR, Biserică și Stat…, p. 100.
25 I. RAMUREANU, M. ȘESAN, T. BODOGAE, Istoria Bisericii Universale, vol. I, pp. 264‐265; A.
GABOR, Biserică și Stat…, pp. 328‐341; Eugen CIZEK, Istoria Romei, Ed. Paideia,
26 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XVII, în Ioan I. ICĂ jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed.
Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 579; Constantin VOICU, Botezul în tradiția patristică,
Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 87.
27 Alexander SCHMEMANN, Din apă și din Duh. Un studiu liturgic al Botezului, Traducere
din limba engleză și prefață de Alexandru Mihăilă, Ed. Sophia, București, 2009, p. 21.
28 Jean DANIÉLOU, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea),
Traducere din limba franceză de George Scrima, Ed. Herald, București, 2008, p. 87.
179
„Este nevoie așadar ca cei ce aleargă spre credință să cerceteze
învățăturile trebuincioase, pe care le pot înțelege și reține chiar și
mințile simple, nu învățături alcătuite din propria cugetare, ci adunate
din propovăduirea Sfintei Scripturi, prin care sunt învățați cei aleși
pentru Botez, ca să știe ce au pierdut și să înțeleagă mai bine ce doresc
și să cunoască mai precis ce vor primi, ori ce trebuie să păzească; căci
mare lucru este ceea ce vor, important ceea ce doresc, fie că i‐a însuflețit
Dumnezeu, fie că i‐a sfătuit și îndemnat vreun om”29.
Observăm, așadar, că teologia baptismală a Sfântului Niceta de
Remesiana vizează două aspecte: pe de o parte, instituția catehumena‐
tului, prin care catehumenii erau inițiați și pregătiți pentru a deveni
eligibili în vederea primirii Sfântului Botez; pe de altă parte, Sfântul
Niceta pune accentul pe soluționarea disputelor cu arienii și cu mace‐
donienii, care amenințau atunci unitatea și pacea întregii Biserici. Doctrina
lor trebuia combătută, iar credincioșii instruiți în tainele credinței.
4.1.1.2. Treptele Catehumenatului
Cunoaștem din Tradiția Apostolică modul în care păgânii care doreau
să îmbrățișeze credința creștină erau acceptaţi la catehumenat.
Candidatul trebuia să se prezinte în fața episcopului, împreună cu
garanții săi, pentru a depune mărturie despre motivul dorinței de a
deveni creștin, fiind cercetat cu privire la condiția socială și la meseria pe
care o practica. Erau excluși de la acest examen cei care practicau meserii
incompatibile cu principiile evanghelice și nu doreau să renunțe la ele30.
O astfel de cercetare era necesară pentru ca episcopul sau preotul care
săvârșea „ispitirea canonică”, să se convingă de bunele intenții ale
candidatului.
Uneori mulți dintre cei care doreau să îmbrățișeze creștinismul
făceau această alegere pentru dobândirea unor demnități sau favoruri.
Pe unii ca aceștia Fericitul Augustin îi numea „prefăcuți”, fiind excluși
de la catehumenat:
NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).
29
IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XV‐XVI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei,
30
vol. I, pp. 578‐579).
180
„Într‐adevăr, se întâmplă foarte rar, ba chiar deloc, să ne caute cineva
care dorește să devină creștin fără a fi fost pătruns într‐un fel de frica de
Dumnezeu. Dacă dorește însă să devină creștin pentru a căuta să obțină
un avantaj din partea unor oameni cărora consideră că nu le va putea fi
pe plac într‐alt mod sau dacă dorește să scape de ceva neplăcut din
partea unor oameni de a căror supărare sau dușmănie se teme,
înseamnă că acela nu vrea să devină creștin, ci mai degrabă vrea să se
prefacă. Credința nu este fapta unui trup care face închinăciuni, ci a
unui suflet care crede”31.
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna la fel pe cei care se
pregăteau să primească Taina Sfântului Botez:
„Bună este intenția voastră! Iar ei îi urmează nădejdea. [...] Dacă voința
ți‐e sinceră, atunci Dumnezeu te cheamă. Dar dacă ești cu trupul aici,
însă nu ești și cu mintea, nici un folos nu ai. [...] Să nu se găsească
cineva dintre voi care să pună la încercare harul! Să nu răsară cumva
vreo rădăcină amară și să producă tulburare! Să nu intre aici cineva
dintre voi zicând: «Haide să vedem ce fac cei credincioși! Am să intru
să văd, ca să aflu cele ce se petrec acolo!». Aștepți să vezi, dar nu te
aștepți să fii văzut? Crezi oare că tu iscodești cele ce se petrec aici, dar
Dumnezeu nu iscodește inima ta?”32.
Așa cum observăm și la Sfântul Niceta de Remesiana, cei care se an‐
gajau în acest demers erau admiși în prima fază a catehumenatului, care
deschidea drumul către Botez – poarta spre Împărăția lui Dumnezeu:
„Cine a oferit această binefacere nu a putut gândi ceva mai bun. Căci ce
poate fi mai bun ca această hotărâre, atunci când omul din necredincios
devine credincios, din păcătos se face drept, din rob om liber, din străin
apropiat, din dușman se schimbă în prieten al lui Dumnezeu iar, în cele
din urmă, este preschimbat după asemănarea lui Dumnezeu și este
înscris ca moștenitor al Împărăției cerurilor?”33.
Că Botezul este poarta spre Împărăția lui Dumnezeu o mărturisește
și Sfântul Ambrozie al Mediolanului când spune: „Nimeni nu intră în
Împărăția lui Dumnezeu decât numai prin Taina Botezului”34.
31 AUGUSTIN, Prima cateheză, V, 9 (trad. rom. G. B. Țâră, p. 53).
32 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Procateheza, 1, 2 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 5‐6).
33 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).
34 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Abraham, Cartea a II‐a, VII, 79, în PL 14, col. 519.
181
Schimbarea vieții și renunțarea la tot ce este rău sunt exigențele pe
care episcopul Niceta le pretinde oricărui candidat, indiferent de
condiția socială, fie că era om liber sau rob, bărbat sau femeie, bogat sau
sărac, cetățean roman sau slugă, deoarece, cel care prin credință dorește
să se nască din apă și din Duh trebuie să împlinească cuvântul Scripturii:
„Dezbrăcați‐vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui și vă
îmbrăcați cu cel nou, care se înnoiește în cunoașterea Celui ce l‐a zidit”
(Col. 3, 9‐10)35.
Sfântul Niceta de Remesiana enumeră trei faze sau trepte care
trebuiau parcurse de catehumeni imediat după acceptarea lor în această
instituție. Cele trei trepte sunt: treapta catehumenilor, treapta
aspiranților și treapta celor botezați sau a neofiților.
4.1.1.2.1. Treapta catehumenilor
În prima fază, cel admis în instituția catehumenatului primea numele
de „catehumen”36. Potrivit Sfântului Niceta, catehumenul „este ca un
oaspete și vecin al credincioșilor, care ascultă de afară tainele și nu
pricepe; ascultând harul, și neînțelegând; dar chiar de aici începe a fi
numit credincios”37. Episcopul îl însemna pe frunte cu semnul Sfintei
Cruci și își punea mâinile sale peste capul lui.
Aceeași descriere a „catehumenului” o întâlnim și la Sfântul Chiril al
Ierusalimului:
„Până acum erai numit catehumen; cuvintele dumnezeiești răsunau în
afară de tine de jur‐împrejur. Auzeai de nădejde, dar nu o știai. Auzeai
de taine, dar nu le înțelegeai. Auzeai Scripturile, dar nu cunoșteai
adâncul lor”38.
35 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, pp.
21‐23).
36 Cuvântul „catehumen” provine din latinescul catehumenus și desemna pe acele persoane
care erau inițiate și instruite în credința creștină în vederea primirii Sfântului Botez, cf.
Ene BRANIȘTE, Ecaterina BRANIȘTE, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.
Diecezană, Caransebeș, 2001, p. 92.
37 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. II (trad. rom. O. Pop, p. 23).
38 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Procateheza, 6 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 8‐9).
182
Din acest moment, catehumenul devenea audient (ascultător)39. Tot

acum, fiecare catehumen era exorcizat, primea grăunțe de sare și era uns
cu untdelemn sfințit: „Căci aceștia mai întâi se exorcizează, apoi primesc
grăunțe de sare și sunt unși”40.
În ceea ce privește ritul exorcizării, Sfântul Niceta considera că
eliberarea de sub puterea diavolului se realiza doar prin rugăciunile de
exorcizare rostite de către episcop sau preot. Fiecare catehumen sau
energumen41 trebuia să fie exorcizat în vederea eliberării de ceea ce
Sfântul Niceta numește „pompa diaboli”, deoarece răul nu este numai
lipsa binelui, ci, așa cum explică părintele Alexander Schmemann, „este
exact o prezență: prezența a ceva întunecat, irațional și foarte real; este
prezența unei puteri întunecate care poate fi într‐adevăr foarte activă,
inteligentă și chiar creativă”42.
Apologetul latin Tertulian ne oferă mai multe detalii despre acțiunile
violente ale diavolului, ajutându‐ne să înțelegem necesitatea ritului de
exorcizare:
39 C. BADILIȚĂ, Ritualul catehezei..., p. 9. Despre cum se făcea instruirea elementară a
catehumenilor și care erau temele principale, a se vedea: Constituțiile Sfinților Apostoli
prin Clement, VII, 39 (trad. rom. I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, p. 729).
40 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea II (trad. rom. O. Pop, p. 25).
41 Energumeni: persoane considerate a fi posedate de diavolul. Sfântul Chiril al Ierusa‐
limului ne descrie modul în care, la persoanele posedate, spiritele demonice pun
stăpânire pe om, anihilându‐i personalitatea și făcându‐l să treacă prin diferite stări
depresive. De aceea, atât energumenii, cât și catehumenii, erau exorcizați în vederea
eliberării de sub puterea celui rău. Iată cum descrie Sfântul Chiril acest tablou al
demonizaților: „Căci demonul necurat, când vine asupra sufletului omului – dar să
izbăvească de el Domnul sufletul ascultătorilor, ca și al celor ce nu sunt aici –, vine ca
un lup setos de sânge, gata să sfâșie oaia. Venirea lui este foarte sălbatică, simțirea cu
totul împovărată, iar mintea întunecată; se năpustește spre unul asupra căruia n‐are
nici un drept și răpește un bun străin; se silește să întrebuințeze un trup străin și o
unealtă străină ca și cum ar fi ale sale proprii. Pe cel care stă îl doboară la pământ –
căci aceasta este o însușire proprie firii celui ce a căzut din cer – și îi încurcă limba, și îi
strâmbă buzele, de scoate spumă din gură în loc de cuvinte; omul se întunecă;
nenorocitul om este cuprins de groaznice tremurături înainte de moarte. Cu adevărat,
demonii sunt dușmani ai oamenilor; se poartă cu oamenii fără rușine și fără de milă”
(CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XVI, 15, trad. rom. D. Fecioru, p. 281).
42 A. SCHMEMANN, Din apă și din Duh..., p. 34.
183
„Astfel [diavolul] pândește, atacă, asediază, încercând fie să ia ochii
prin vreo poftă carnală, fie să prindă sufletul în rețeaua plăcerilor
acestei lumi, fie să răstoarne credința prin frica de putere pământească;
nu cruță nici smintelile, nici ispitele”43.
Astfel, actul de exorcizare, prin punerea mâinilor episcopului, prin
suflare și prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, presupunea
izgonirea definitivă a duhului necurat – forța vitală a omului păcătos.
Sfântul Niceta acordă o atenție specială exorcismelor, asemănându‐le cu
cuvintele arzătoare ale Domnului, cuvinte care ard și curățesc ca prin foc
pe cei care se leapădă de puterea întunericului și acced la împărăția lui
Dumnezeu:
„Exorcizarea este cuvântul de mustrare rostit împotriva duhului necurat
din energumeni ori catehumeni, prin care să se izgonească din ei
puterea preaticăloasă și răutățile înrădăcinate ori vătămarea silnică a
diavolului. Aceasta arată acel lunatic pe care l‐a mustrat Iisus și a ieșit
din el diavolul. Se purifică de puterea diavolului și li se insuflă să se
lepede de el și, scoși din puterea întunericului, să treacă, prin Taina
Botezului, în împărăția Domnului lor”44.
43 TERTULIAN, Despre pocăință, VII, 9, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere
de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu,
introducere, note și indici de N. Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 216.
44 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea II, (trad. rom. O. Pop, p. 27). Despre
importanța și scopul exorcismelor vorbesc numeroși părinți ai Bisericii primare.
Sfântul Ioan Gură de Aur explica ritul exorcismelor astfel: „Trebuie să știți pentru ce –
după învățătura primită în fiecare zi – vă conducem la cei ce vă exorcizează prin viu
grai. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă urmează să‐L primiți
locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din partea
noastră, vă iau cei rânduiți pentru acest lucru și, după cum o casă în care împăratul
urmează să vină este bine aranjată, așa și ei vă curăță mintea prin acele înfricoșate
cuvinte, alungând toată meșteșugirea celui rău și o fac vrednică de prezența
Împăratului. Căci nu e cu putință, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic și crud, ca,
după acele glăsuiri înfricoșătoare și după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se
depărteze de voi cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, exorcismul vă aduce în suflet o
mare evlavie și vă pornește spre multa străpungere a inimii. [...] Mare câștig aduc
cuvintele și invocațiile acelea înfricoșătoare și minunate. [...] După cum cei ce suferă o
robie trupească arată și prin înfățișare rușinea stării în care se află, așa și aceștia, fiind
prizonieri ai diavolului – fiindcă urmează să fie sloboziți de sub tirania aceluia și să
intre sub jugul cel bun – mai întâi, prin înfățișare, își amintesc de starea lor de mai
înainte, ca să știe de unde au scăpat și la cine aleargă și ca acest fapt să le fie prilej
184
Pentru fiecare catehumen începea de acum lupta cea duhovnicească,
deoarece eliberarea de sub robia diavolului însemna restaurarea omului
căzut prin păcat45. Spune în continuare părintele Schmemann că elibera‐
rea de sub robia diavolului nu se face fără această luptă duhovnicească.
De aceea, prin exorcism „vorbim diavolului, exorcismul manifestă cu
adevărat și face ceea ce anunță; întărește ceea ce afirmă; umple iarăși
cuvintele cu energia dumnezeiască de la care ele provin. Iar exorcismul
face toate acestea pentru că este rostit în numele lui Iisus Hristos”46.
Despre această luptă duhovnicească amintește și episcopul Niceta
catehumenilor săi, întărindu‐i și povățuindu‐i prin aceste cuvinte:
„Ori de câte ori dușmanul va ispiti cugetul tău cu teama ori cu lăcomia
ori cu mânia, răspunde‐i neînduplecat, zicând: «M‐am lepădat și mă
lepăd de tine, ca și de îngerii tăi și de lucrările tale, căci am crezut în
Dumnezeul viu și Fiul Lui, cu al Cărui Duh însemnat, am învățat să nu
mă mai tem de moarte». Astfel vă va apăra mâna lui Dumnezeu, astfel
Duhul Sfânt al lui Hristos va păzi intrarea voastră de acum și până în
veac”47.
După punerea mâinilor și după însemnarea cu semnul Sfintei Cruci,
catehumenii primeau grăunțe de sare. Acest ritual îl întâlnim numai în
Apus și este menționat de către: Niceta de Remesiana, Isidor de Sevilla48
pentru o mai mare mulțumire și dispoziție binevoitoare” (IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze
baptismale – Cateheza aceluiași către cei ce urmează a fi luminați și lămurire clară a celor
săvârșite în chip simbolic și închipuite în dumnezeiescul botez, 12, 14, Traducere din limba
greacă veche de Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, pp. 48‐50).
Despre ritul exorcismelor ne vorbește și Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Primește cu
râvnă exorcismele! Și dacă ți se suflă peste față și dacă ești exorcizat, acestea sunt spre
mântuirea ta. Gândește‐te că aurul în stare brută și necurat este amestecat cu diferite
materii: cu aramă, cositor, fier și plumb. Noi căutăm să avem numai aurul; iar aurul
nu poate fi curățit fără foc de materiile străine lui. Tot astfel, fără exorcisme nu poate fi
curățit sufletul. Exorcismele sunt dumnezeiești, căci sunt adunate din dumnezeieștile
Scripturi” (CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Procateheza, 9, trad. rom. D. Fecioru, pp. 10‐11).
45 A. SCHMEMANN, Din apă și din Duh..., p. 40.
46 A. SCHMEMANN, Din apă și din Duh..., pp. 37‐39.
48 ISIDORUS HISPALIENSIS, De ecclesiasticis Officiis, II, 21, 2, în PL 83, col. 814. Isidor de
Sevilla amintește de acest ritual ca fiind prezent și în Spania, însă informațiile sale
sunt preluate de la Sfântul Niceta de Remesiana, a cărui operă se pare că a cunoscut‐o,
cf. O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 63; A. SOROCEANU, Niceta von
Remesiana..., p. 40.
185
și Fericitul Augustin49. Semnificația acestui rit este una cât se poate de
profundă. Învățătura lui Hristos predată catehumenilor este asemănată
cu sarea, simbolul curăției, al înțelepciunii și al gustului desăvârșit.
Utilizată ca simbol în actul prebaptismal, sarea făcea aluzie la ceea ce
Însuși Iisus Hristos le spunea ucenicilor Săi în Predica de pe Munte:
„Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai
săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în
picioare de oameni” (Mt. 5, 13).
Prin ritul grăunțelor de sare li se amintea catehumenilor că, din
momentul încorporării lor în Biserică, ei trebuie să se lepede de orice
deșertăciune lumească, dovedind prin faptele cele bune calitatea de
credincioși. Mai precis, li se cerea să fie puri ca sarea. De asemenea,
învățăturile evanghelice trebuiau asimilate așa cum erau predate de
către cateheți, fără omisiuni și lipsite de erezii. Pe de altă parte, în sens
duhovnicesc, sarea era percepută și ca o hrană spirituală, care anticipa
încă de pe acum Sfânta Taină a Euharistiei50.
Iată cum explică episcopul Niceta de Remesiana însemnătatea sau
simbolismul acestui ritual:
„Pentru aceea s‐a rânduit de către Părinți să se dea grăunțe de sare în
slujire catehumenilor, ca gustul lor să simtă balsamul înțelepciunii și să
nu piardă gustul lui Hristos; nici să nu se smintească și să privească în
urmă ca nevasta lui Lot, pentru ca să nu rămână ei înșiși, dând rău
exemplu, să‐i îmbălsămeze pe alții. La fel precum aceea care, pe când
scăpa din Sodoma, oprită în drum, a privit în urmă și a rămas acolo,
devenită statuie de sare [Fac.19, 26]. Cu acest semn s‐ar îmbălsăma cei
care, prin credință, se leapădă de lume, de faptele și de dorințele ei: ca
să nu‐și mai amintească de vechea pornire sufletească, nici să fie atrași
în capcanele lumii acesteia, pentru că, după vorba Mântuitorului, cel ce
49 FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, Cartea I, XI, 17, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 64, p. 71: „Căci auzisem eu, copil fiind, despre viața veșnică făgăduită nouă, prin
smerenia Domnului Dumnezeului nostru, Care coborâse la mândria noastră, și deja
mă însemnam cu semnul Crucii Lui, și eram îmbunătățit de sarea Lui chiar din
pântecele mamei mele, care a nădăjduit mult la Tine”.
50 Mai multe informații despre vechimea și semnificația acestui ritual: Camille TAROT,
„De lʹAntiquité au monde Moderne: Le sel du baptême. Avatar dʹun rite, complexité
dʹun symbole”, în Journal dʹ Agriculture Traditionnelle et de Botanique Appliqué, XXXV
(1988), nr. 1, pp. 281‐302 (pentru problema de fața sunt relevante pp. 292‐302).
186
pune mâna pe plug și privește în urmă, nu poate fi vrednic de Împă‐
răția cerurilor [Lc.9, 62]”51.
Pe parcursul celor trei ani, catehumenii beneficiau de o instruire
sistematică și puteau participa la Liturghia cuvântului sau „a catehume‐
nilor”, până la momentul citirii și explicării Sfintei Evanghelii. Viața și
purtarea lor trebuiau să fie ireproșabile pentru a putea fi demni de
marea Taină a Sfântului Botez. Acestei categorii de catehumeni i se
adresa marele apologet Tertulian astfel:
„Așadar, nimeni să nu se amăgească pe sine că se numără printre
auditorii novici, ca și cum în această situație ți‐ar fi încă permis să
greșești; de îndată ce L‐ai cunoscut pe Domnul, teme‐te; de îndată ce ai
ajuns în fața Lui, respectă‐L; de ce L‐ai cunoscut dacă te întorci la aceleași
fapte de a căror vinovăție înainte n‐aveai cunoștință? Ce te deosebește de
un adevărat slujitor al lui Dumnezeu? Există cumva un alt Hristos pentru
cei botezați și un Altul pentru cei care doar ascultă?”52.
Însă pentru a putea avansa într‐o altă treaptă a catehumenatului ce
deschidea calea către Sfântul Botez, la sfârșitul celor trei ani de instruire,
catehumenii, în prezența garanților lor, erau supuși unui nou examen de
cercetare în fața episcopului:
„Când sunt aduși cei care vor primi botezul, să se cerceteze viața lor:
dacă au trăit în cuviință cât timp au fost catehumeni, dacă au cinstit pe
văduve, dacă au vizitat pe bolnavi, dacă au făcut toată fapta bună. Și cei
care i‐au adus să dea mărturie pentru fiecare: a făcut așa, a auzit
Evanghelia!”53.
La finalul acestei cercetări, cei care îndeplineau toate condițiile
intrau în a doua fază a catehumenatului devenind competentes (aspiranți)
la Sfântul Botez.
4.1.1.2.2. Treapta aspiranților la nașterea „din apă și din Duh”
Catehumenii care au devenit aspiranți intrau într‐o perioadă de
pregătire specială, care dura aproximativ 40 de zile și coincidea cu
51 NICETA DE REMESIANA, Libellus instructionis, Cartea a II‐a (trad. rom. O. Pop, p. 27).
52 TERTULIAN, Despre pocăință, VI, 14, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 214.
53 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XX (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I,
pp. 579‐580).
187
perioada Postului Mare54. Potrivit Sfântului Niceta, „sunt aspiranți cei

care, după însușirea credinței, după cumpătarea în viață, se grăbesc de
acum să primească slava lui Hristos”55. Această nouă categorie beneficia
zilnic de o instruire de trei ore, punându‐se accentul pe cateheza
dogmatică. Erau explicate: Simbolul de credință și Rugăciunea Domnească.
Importanța cunoașterii și înțelegerii mărturisirii baptismale era esențială
în această nouă fază a catehumenatului.
În viziunea Sfântului Niceta, Simbolul de credință este atât o expunere
sistematică a dogmelor cât și o mărturisire de credință. Fiecare aspirant
era îndemnat să‐l învețe și să păstreze în secret această învățătură:
„Simbolul este menit să amintească credința și este sfânta mărturisire,
care se păzește și se învață de către toți împreună”56.
La final, aspiranții erau concediați prin punerea mâinilor episcopului
și prin rostirea exorcismelor. Totodată, li se recomanda practica rugăciu‐
nii, a postului, precum și rostirea zilnică a Simbolului de credință și
însemnarea permanentă cu semnul Sfintei Cruci:
„Ca fiecare doritor să ajungă în deplinătate la credință și la Botez, trebuie
să fie în egală măsură pregătit și învățat cu privire la credință, după cum
se află chiar în Simbol, pentru a ține minte scurtimea Simbolului, pe care
să‐l spună în sinea sa, înainte de a dormi, când s‐a sculat din somn, pe
care să‐l aibă în minte în orice clipă; la fel Rugăciunea Domnească și
semnul Crucii cu care să se întărească împotriva diavolului”57.
54 C. BADILIȚĂ, Ritualul catehezei…, p. 9
55 NICETA DE REMESIANA, Libelli instructionis, Cartea a II‐a (trad. rom. O. Pop, p. 27).
56 NICETA DE REMESIANA, Libelli instructionis, Cartea a II‐a, Fragm. V (trad. rom. O. Pop, p.
25). Observăm și la Sfântul Niceta utilizarea „disciplinei arcane”, care interzicea
dezvăluirea misterelor credinței, aspiranților la Botez, dar și neofiților, iudeilor sau
păgânilor, dar nici măcar catehumenilor, cf. E. BRANIȘTE, Dicționar explicativ..., p. 140,
iar Sfântul Chiril al Ierusalimului amintește de această disciplină în catehezele baptis‐
male: „Când se rostește cateheza și un catehumen te întreabă ce‐au spus învățătorii,
nu spune nimic celui de afară! Căci taină îți predăm și nădejdea veacului ce va să fie.
Păstrează taina pentru cel care te răsplătește! [...] Bagă de seamă ca nu cumva să spui
ceva! Nu pentru motivul că învățăturile nu sunt vrednice de a fi spuse, ci pentru că
auzul nu este vrednic de a le primi. Erai și tu odinioară catehumen, și nu‐ți istoriseam
nimic din învățăturile de acum. Când vei afla, prin experiență, măreția învățăturilor,
atunci vei cunoaște că sunt nevrednici catehumenii să le asculte” (CHIRIL AL
IERUSALIMULUI, Procateheza, 12, trad. rom. D. Fecioru, pp. 12‐13).
57 NICETA DE REMESIANA, Libelli instructionis, Cartea a II‐a, (trad. rom. O. Pop, pp. 23‐25).
188
Parcurgând perioada Postului Mare, în a cincea zi din Săptămâna

Patimilor (joi), aspiranților li se cerea să se îmbăieze și să postească în
zilele de vineri și sâmbătă, deoarece urmau a fi botezați58, iar în Sâmbăta
Mare se înfățișau în fața episcopului, unde erau exorcizați și însemnați
din nou cu semnul Sfintei Cruci la frunte, la urechi și la nări59. Urma
acum săvârșirea riturilor prebaptismale, precum: lepădările de satana,
unirea cu Hristos și mărturisirea publică a Simbolului de credință.
Din Tradiția Apostolică știm că preotul îi cerea aspirantului să se
lepede de satana, fiind întors cu fața spre apus: „Mă lepăd de tine,
satana, și de toată slujirea ta și de toate lucrurile tale!”. Apoi candidatul
era uns cu „untdelemnul exorcismului”, rostindu‐se formula: „Orice
duh să se depărteze de la tine!”60. Întoarcerea cu fața spre apus însemna
o eliberare de sub robia satanei și o lepădare de întuneric și de tot ceea
ce este rău61. Despre toate aceste rituri amintește și Sfântul Niceta:
„Cine crede în Hristos și‐L urmează pe El, Care duce la adevărata viață,
după cum poporul lui Israel, urmându‐l pe Moise, a intrat în țara
făgăduinței, acela cu credință, îndrumat de către Hristos, se leapădă de
vrăjmaș și de îngerii lui, de toată iscodirea vrăjitorească ce stăruie prin
îngerii satanei. Apoi se leapădă de faptele rele, adică de lucrările lui, de
idoli, ghiciri și preziceri, alaiuri și spectacole, desfrânare și beție,
58 „Dar cel ce urmează să fie botezat să postească înainte de Botez, fiindcă și Domnul,
fiind botezat mai întîi de Ioan, a șezut după aceea în pustie și a postit patruzeci de zile
și patruzeci de nopți”, Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, VII, 22 (trad. rom. I.
Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I, p. 718).
59 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XX (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I
p. 580).
60 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I
p. 581). Ritualul lepădării de satana îl întâlnim și la Sfântul Ambrozie al Mediolanului:
„Te lepezi de satana și de duhurile lui?” Acesta răspundea: „Mă lepăd”, apoi
continua: „Te lepezi de lume și de desfătările ei?” Candidatul răspundea: „Mă lepăd”,
cf. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Sacramentis, Cartea I, cap. II, 5, Traducere și studiu
introductiv de Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX (1967), nr. 9‐10, p. 571. La Sfântul
Chiril al Ierusalimului lepădările de satana constau în următoarele formule: „Mă
lepăd de tine, Satano! Și de toate lucrurile tale! Și de toată trufia ta! Și de toată slujirea
ta!”, cf. CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze mistagogice, I, 4, 5, 6, 7, 8 (trad. rom. D.
Fecioru, pp. 343‐345).
61 A. SCHMEMANN, Din apă și din Duh..., pp. 42‐43.
189
dănțuiri și minciuni. Acestea sunt legăturile șerpuitoare care înlănțuiesc
sufletele oamenilor și le duc în temnița iadului”62.
Lepădându‐se de satana și de toate lucrurile lui, aspirantul, întor‐
cându‐se cu fața spre răsărit, considerat a fi ținutul luminii și al Raiului
sădit de către Dumnezeu spre răsărit, făcea acum unirea cu Hristos.
Acest rit însemna, din acel moment, o convertire totală a candidatului,
dar și mărturisirea credinței în singurul și adevăratul Dumnezeu63.
Urma acum mărturisirea Simbolului de credință. Spune Sfântul Niceta:
„Așadar omul, dezlegându‐se de aceste rele, aruncând în urma sa
lanțurile acestea, ca și cum le‐ar zvârli în obrazul dușmanului, grăiește
de acum cu glas curat:
„Credo in Deum Patrem Omnipotentem creatorem caeli et terrae et in Filium
eius Iesum Christum natus ex Spiritu Sancto et ex Maria Virgine, passus sub
Pontio Pilato, tertia die resurrexit vivus a mortuis, ascendit ad caelos, sedet ad
dexteram Patris, unde venturus est iudicare vivos et mortuos. Et in Spiritum
Sanctum, Sanctam Ecclesiam Catholicam, communionem sanctorum, remissionem
peccatorum, carnis resurrectionem et vitam aeternam”.
„Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, făcătorul cerului și al pămân‐
tului și în Fiul Lui, Iisus Hristos născut din Duhul Sfânt și Fecioara
Maria, care sub Ponțiu Pilat a pătimit și a înviat a treia zi din morți, S‐a
înălțat la ceruri, șade de‐a dreapta Tatălui, și iarăși va să vină să judece
viii și morții. Și în Duhul Sfânt, Sfânta Biserică Universală, comuniunea
sfinților, iertarea păcatelor, învierea trupului și în viața veșnică”64.
62 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo 1 (trad. rom. O. Pop, p. 85). Trebuie să semnalăm o
asemănare între textul de mai sus al Sfântului Niceta și cel al Sfântului Chiril al
Ierusalimului: „Slujire a diavolului este rugăciunea făcută în templele idolilor și toate
slujbele ce se fac în cinstea idolilor neînsuflețiți: aprinderea făcliilor și tămâierea la
izvoare sau la râuri. În adevăr, unii oameni, înșelați de vise sau de demoni, se duc la
râuri sau la izvoare cu gândul că au să găsească acolo tămăduirea bolilor trupești. [...]
Tot slujiri ale diavolului sunt și: ghicirea făcută cu ajutorul zborurilor păsărilor,
ghicirea viitorului, prevestirile, talismanele, inscripțiile pe plăci de metal, vrăjitoriile,
alte înșelătorii și toate câte sunt la fel cu acestea. Fugi de ele!” (CHIRIL AL
IERUSALIMULUI, Cateheze mistagogice, I, 8, trad. rom. D. Fecioru, p. 345).
63 Jean Claude LARCHET, Viața sacramentală, Ed. Basilica, București, 2015, p. 42.
64 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, (trad. rom. O. Pop, pp. 86‐101). De fapt, Sfântul
Niceta reproduce cu fidelitate Crezul Roman‐Apostolic.
190
4.1.1.2.3. Treapta neofiților celor născuți „din apă și din Duh”
Îndată după săvârșirea acestor rituri prebaptismale, urma celebrarea
Botezului propriu‐zis. De remarcat că Sfântul Niceta de Remesiana nu
detaliază acest moment special în catehezele sale baptismale. Potrivit
Tradiției Apostolice știm că săvârșirea Botezului se făcea în sâmbăta
Paștilor, la cântatul cocoșului. Atunci se sfințea apa și untdelemnul,
întregul ceremonial având loc în edificiul numit „baptisteriu”65.
După cum spuneam și anterior, episcopul Niceta nu face o detaliere
a acestui ritual. Din câteva pasaje, însă, ne putem da seama de
profunzimea teologiei sale baptismale. Asemenea altor martori ai
Tradiției bisericești, Sfântul Niceta mărturisește că Botezul se face în
numele Preasfintei Treimi: „De ce, așadar, credincioșii să nu cinstească
pe deplin Treimea, spre Care năzuiesc cu credință, în numele Căreia
socotesc a fi renăscuți, cu cuvântul Căreia se mândresc a fi numiți?”66.
Totodată, Sfântul Niceta consideră Botezul drept o „renaștere”, ce
are ca efect atât iertarea păcatului strămoșesc, cât și iertarea păcatelor
personale săvârșite până în momentul primirii lui: „Aceasta este
rânduiala harului, căci credincioșii, mărturisind pe Dumnezeu Hristos,
dobândesc prin Botez iertarea tuturor păcatelor lor. De aici se vorbește și
despre renaștere, căci omul se face mai nevinovat și mai curat decât se
naște din pântecele mamei lui”67.
Așa se explică unul dintre titlurile conferite Mântuitorului Iisus
Hristos de către Sfântul Niceta: „Izvorul apei vii – fiindcă prin îmbăierea
65 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol.
I, p. 580). Baptisteriu – loc special amenajat pentru săvârșirea Tainei Sfântului Botez, o
construcție anexă lângă vechile basilici creștine. Orice baptisteriu era alcătuit din două
părți: prima parte era un pridvor în care se făceau lepădările de satana și apoi se
mărturisea Simbolul de credință și cea de‐a doua parte în care era construit bazinul cu
apă, având formă circulară sau dreptunghiulară. În interiorul baptisteriului pereții
erau zugrăviți cu scene baptismale precum: Botezul Domnului sau porumbelul
zburând peste apele potopului, având în cioc o ramură de măslin, simbolizând
pogorârea Duhului Sfânt, cf. E. BRANIȘTE, Dicționar enciclopedic..., p. 56; E. BRANIȘTE,
Liturgica generală..., pp. 644‐649.
67 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo,10 (trad. rom. O. Pop, p. 101).
191
renașterii (Tit 3,15) îi spală și îi aduce la viață pe cei păcătoși”68. Prin
această nouă viață, catehumenul este încorporat în Sfânta Biserică
Apostolică, dobândind calitatea de credincios și fiu al lui Dumnezeu.
Aceeași teologie baptismală o întâlnim și la Sfântul Ciprian al
Cartaginei:
„Dacă suntem fiii lui Dumnezeu, dacă am început să fim templele Lui,
dacă primind Duhul Sfânt trăim în sfințenie duhovnicească; dacă ne
ridicăm ochii de la pământ la cer, dacă ne înălțăm inima plină de
Dumnezeu și de Hristos la cele sublime și dumnezeiești, să nu săvârșim
decât fapte demne de Dumnezeu și de Hristos. [...] Cei ce am murit în
Botez și am fost înmormântați potrivit păcatelor trupești ale vechiului
om, cei ce ne‐am ridicat cu Hristos prin renașterea cerească, să gândim
și să săvârșim cele ce sunt ale lui Hristos”69.
Chiar în același mod ne prezintă și Sfântul Chiril al Ierusalimului
efectele Tainei Sfântului Botez:
„Mare lucru este Botezul care vă stă înainte! Preț de răscumpărare
pentru cei robiți, iertare păcatelor, moarte păcatului, renaștere sufletu‐
lui, haină luminată, pecete sfântă care nu se poate strica, car către cer,
desfătare a paradisului, pricinuitor al Împărăției, harismă a înfierii”70.
Chiar dacă nu ni s‐a păstrat rânduiala Tainei Sfântului Botez
practicată de către Sfântul Niceta, putem considera că aceasta era
similară cu cea menționară în Tradiția Apostolică a lui Ipolit din Roma71
sau cu cea descrisă de Sfântul Ambrozie al Mediolanului în tratatul De
Sacramentis. Ambele surse prezintă tradiția baptismală apuseană pe care
a practicat‐o, cu siguranță, și Sfântul Niceta de Remesiana. Vom reda,
aici, doar un pasaj din tratatul Sfântului Ambrozie privind modul de
celebrare al Sfântului Botez:
68 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, (trad.

69 CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre gelozie și invidie, XIV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 3, p. 502.
70 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Procateheza, 16 (trad. rom. D. Fecioru, p. 15).
71 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol.
I, pp. 580‐582).
192
„Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu‐Tatăl, Atotțiitorul? Ai răspuns:

Cred! Și te‐ai scufundat, adică ai fost îngropat. Și iarăși ai fost întrebat:
Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos și în Crucea Lui? Ai răspuns:
Cred! Și te‐ai scufundat [din nou], de aceea ai și fost îngropat în Hristos;
căci cine se îngroapă cu Hristos, cu Hristos înviază. Și pentru a treia
oară ai fost întrebat, pentru ca întreita mărturisire să te dezlege de
multele căderi ale vieții de mai înainte”72.
Imediat după săvârșirea Botezului, neofiții primeau ungerea cu
Sfântul și Marele Mir, ca o întărire și desăvârșire a Botezului. Această
ungere constituia, ca și astăzi, „Pecetea darului Sfântului Duh”. Iată ce
ne spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului despre această ungere post‐
baptismală și despre semnificațiile ei:
„Urmează pecetea duhovnicească, care ați ascultat că se citește astăzi;
pentru că ceea ce rămâne după botez, se face ca o desăvârșire, atunci
când, la invocarea preotului, se revarsă Duhul Sfânt, Duhul înțelep‐
ciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoașterii și
al evlaviei, Duhul temerii de Cel Sfânt: ca cele șapte virtuți ale Duhului.
[...] Acestea sunt cele șapte virtuți cu care ești pecetluit”73.
După finalizarea acestor ritualuri, neofiții erau duși la sfântul altar
pentru a participa la celebrarea dumnezeieștii Euharistii și a se împărtăși
cu Trupul și Sângele Domnului. De acum, ei puteau participa fără nici o
restricție la toate actele cultului eclesial, întrucât prin Botez ei au devenit
membri ai comunității euharistice, fiind încorporați în Trupul mistic al
lui Hristos. Pe tot parcursul săptămânii luminate, neofiții beneficiau
72 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Sacramentis, Cartea II, cap. VII, 20 (trad. rom. E.
Braniște, p. 578). Pentru ritualul Botezului în Apus la Sfinții Ambrozie al Mediola‐
nului și Fericitul Augustin, a se vedea: Șchiopu A. IULIAN, „Rânduiala și explicarea
slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului și la Teodor de
Mopsuestia”, în Studii Teologice, XX (1968), nr. 7‐8, pp. 543‐557; C. VOICU, Botezul în
tradiția..., pp. 152‐166.
73AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Sacramentis, Cartea III, cap. II, 8, 10 (trad. rom. E.
Braniște, p. 578); IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în
Canonul Ortodoxiei, vol. I, p. 581). În Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, VII, 22
(trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I, p. 718), fiecare rit are o semnificație
aparte. Astfel ungerea cu untdelemn sfințit este o împărtășire a Duhului Sfânt, apa
botezului este considerată un simbol al morții, iar ungerea cu Marele Mir o pecete a
legămintelor.
193
zilnic de o instrucție cu caracter mistagogic, prin care li se explicau cele
trei Taine ale inițierii creștine: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Din
păcate, catehezele mistagogice ale Sfântului Niceta nu ni s‐au păstrat
deloc.
Din cele expuse până acum, putem concluziona că lucrarea Libelli
instructionis a Sfântului Niceta de Remesiana este un important docu‐
ment liturgic, de origine daco‐romană, care pune în lumină riturile
inițierii creștine aplicate de către Sfântul Niceta în cuprinsul eparhiei
sale. Modul în care expune ritualul baptismal ni‐l prezintă ca pe un
reprezentant al tradiției liturgice romane. Deoarece lucrarea sa ni s‐a
păstrat doar fragmentar, nu am putut reconstitui întregul proces de
inițiere. Cu toate acestea, fragmentele păstrate ne ajută să apreciem
valoarea teologică și mistagogică a catehezelor sale baptismale, câte s‐au
păstrat până în zilele noastre.
Prin lucrarea cu titlul Libelli instructionis episcopul Niceta de
Remesiana se poate număra printre cei mai mari mistagogi apuseni,
alături de Ambrozie al Mediolanului și de Augustin, iar în Răsărit
alături de: Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și
Teodor de Mopsuestia. Moștenirea literară rămasă de la episcopul
Niceta este deosebit de importantă atât pentru istoria cultului creștin din
episcopia Remesiana, cât și pentru cunoașterea originilor creștinismului
daco‐roman de la Sud de Dunăre. Întreaga operă liturgică a episcopului
Niceta dovedește răspândirea creștinismului în ținuturile sud‐dunărene,
precum și existența preoției sacramentale la sfârșitul secolului al IV‐lea.
Întreaga teologie baptismală reflectată în operele părinților
bisericești din epoca Sfântului Niceta de Remesiana se regăsește și astăzi
în rânduielile baptismale răsăritene și apusene. Acesta este un fapt
esențial, deosebit de important, întrucât, astfel, se certifică continuitatea
liturgică baptismală din timpurile Bisericii primare până astăzi. Astfel,
Biserica este și rămâne fidelă tradiției liturgice care i‐a animat viața
sacramentală de‐a lungul întregii sale istorii.
194
4.1.2. Ritul privegherii în Episcopia Remesiana
După ce împăratul Constantin cel Mare a acordat Bisericii libertatea
de existență legală, cultul creștin a trecut printr‐un proces de dezvoltare
și reglementare, atât în Apus cât și în Răsărit, fixându‐se, în baza
tradiției apostolice, timpul pentru celebrările liturgice din fiecare
perioadă a anului bisericesc.
Rânduielile liturgice nu au fost, deci, atunci constituite, ci doar foarte
clar reglementate. Din tradiția Bisericii cunoaștem numeroase mărturii
care fac referire la timpul și ceasurile de rugăciune ale creștinismului
primar. Apologetul Tertulian recomanda, la începutul secolului al III‐lea,
practicarea rugăciunii în diferite momente ale unei zile:
„Privitor la timpul rugăciunii nu va fi de prisos să ținem seamă și de
cele câteva ore, vorbesc despre acestea comune, care împart timpul
zilei: a treia, a șasea și a noua, pe care le găsim consemnate în Sfânta
Scriptură ca ore deosebite. [...] Să nu ne rugăm mai puțin de trei ori pe
zi, datori fiind Celor trei: Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Aceasta în
afară de rugăciunile obișnuite, pe care suntem datori să le facem la
începutul zilei și al nopții, fără vreun sfat de la cineva”74.
Sfântul Ciprian al Cartaginei enumeră și el aceleași momente de
rugăciune, adăugând în plus rugăciunea făcută noaptea, sub formă de
priveghere. Episcopul Cartaginei ne dă o explicație foarte profundă cu
privire la rostul și folosul rugăciunilor de la miezul nopții:
„Și când vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze
între ele zilele și nopțile, este de tot folosul pentru credincioși să se
roage și în întunericul nopții, fiindcă pentru fiii luminii și noaptea este
zi. Când este fără lumină cel ce are lumină în inimă? Când n‐are soare și
zi cel pentru care Hristos este soare și zi? Cei ce suntem totdeauna cu
Hristos, adică în lumină, să nu încetăm nici noaptea cu rugăciunile
noastre”75.
TERTULIAN, Despre rugăciune, XXV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 243‐244.
74
CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre Rugăciunea Domnească, XXXIV‐XXXV, în col. Părinți și
75
Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 484‐485.
195
Iar Fericitul Ieronim, pe la anul 384, într‐o epistolă adresată monahiei
Eustochia, confirmă generalizarea celor șapte laude, precizând impor‐
tanța și rostul rugăciunilor de la miezul nopții:
„Fii greierul nopților! Spală‐ți așternutul cu lacrimile tale! Veghează și
fii precum pasărea în singurătate! [...] Nu e nimeni care să nu cunoască
al treilea ceas, al șaselea, al nouălea, revărsatul zorilor și înserarea. [...]
În timpul nopților, trebuie să te scoli de două, trei ori spre a cugeta la
textele din Scripturi pe care le știm pe de rost”76.
Putem observa cum Biserica a păstrat în practica ei liturgică
rugăciunea de la miezul nopții, astfel luând naștere slujba de priveghere
– sanctae vigiliae, care, începând cu secolul al IV‐lea, se va impune atât în
mânăstiri, cât și în bisericile episcopale.
Atât în evlavia vechi‐testamentară, cât și în Noul Testament, avem
numeroase exemple cu privire la rugăciunea de priveghere. Astfel, psal‐
mistul David se ruga lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul
mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea înaintea Ta. Să ajungă înaintea
Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea, Doamne” (Ps. 87, 1‐
2), și tot el îndemna poporul: „Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele
sfinte și binecuvântați pe Domnul” (Ps. 133, 1). De asemenea, Sfântul
Apostol Pavel îi sfătuia pe credincioșii din Efes: „Faceți în toată vremea, în
Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu
toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Ef. 6, 18), iar în Faptele
Apostolilor ni se relatează că Pavel și Sila, fiind închiși în temniță, s‐au
rugat la miezul nopții, lăudând pe Dumnezeu în cântări (FA.16, 25).
Mântuitorul Însuși a practicat privegherea, petrecând multe nopți în
rugăciune stăruitoare către Dumnezeu (Lc. 6, 12), iar pe ucenicii Săi îi
îndemna cu astfel de cuvinte: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în
ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Mt. 26, 41).
De asemenea, când S‐a rugat în grădina Ghetsimani, înainte de patima
Sa, îi îndemna pe cei trei apostoli, care erau împreună cu El: „Rămâneți
aici și privegheați împreună cu Mine” (Mt. 26, 38).
76 FERICITUL IERONIM, Epistola XXII, 18; 37, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, pp.

172 și 199.
196
Potrivit îndemnului Mântuitorului: „Privegheați deci, că nu știți în

care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42), primii creștini considerau că
Fiul Omului va veni a doua oară la miez de noapte. De aceea, ei petre‐
ceau noapte de noapte, dar, în special, în nopțile de sâmbătă spre
duminică, în priveghere, cerând de la Dumnezeu iertarea păcatelor și
așteptând parusia. Despre aceste celebrări nocturne și despre timpul
săvârșirii lor îl înștiința proconsulul Plinius cel Tânăr al Bitiniei pe
împăratul Traian, prin anii 111‐113:
„Afirmau însă că singura lor vină sau greșeală era că obișnuiau să se
adune într‐o zi anumită în zori, să înalțe pe rând cântare lui Cristos ca
unui zeu. [...] După toate acestea obiceiul era să se despartă și să se
adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată”77.
De asemenea, Sfântul Ciprian al Cartaginei încuraja această practică
a rugăciunilor de noapte, îndemnându‐i pe credincioși să participe la
ele, deoarece, în acest fel, ei aveau să‐L imite pe Iisus Hristos: „dacă El
toată noaptea veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult noi
trebuie să veghem noaptea în repetate rugăciuni!”78. Însă, abia în secolul
al IV‐lea, Sfântul Ioan Gură de Aur va face o descriere a acestei
rânduieli, păstrată de către călugării din mânăstirile lui. Spune Sfântul
Ioan Hrisostom:
„Se face ziuă – sau mai bine zis, chiar și mai înainte de ziuă, cocoșul a
cântat –, și nu vei vedea petrecându‐se ceea ce se petrece într‐o casă,
unde slugile dorm duse, ușile sunt încuiate, toți stau culcați ca niște
morți, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea
nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toții alungând de la ei somnul, se
scoală cu evlavie, proestosul deșteptându‐i pe ei, și stau apoi la locul cel
sfânt, și întinzându‐și cu toții mâinile spre cer, cântă sfintele și
dumnezeieștile imnuri. [...] Acestea le spun ei cântând împreună cu
îngerii, fiindcă și îngerii cântă atunci”79.
77 PLINIUS CEL TÂNĂR, Epistola X, 96, în vol. Opere complete, Traducere, note și prefață de

Liana Manolache, Ed. Univers, București, 1977, p. 344.
78 CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre Rugăciunea Domnească, XXVIII, în col. Părinți și Scriitori
79 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola I către Timotei, XIV, Ed. Nemira, București, 2005,
pp. 112‐113.
197
De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare, în anul 375, într‐o scrisoare
Către clericii din Neocezareea, confirma că practica privegherii și a
psalmodiei s‐a extins în Egipt, în Libia, în Teba, în Palestina, în Arabia,
la fenicieni și sirieni, ajungând până la Eufrat80. În Apusul creștin, cel
care introduce în cult cântarea antifonică, imnele și slujbele de
priveghere este Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Iată cum descrie
diaconul Paulin, biograful său, acest moment:
„În această vreme, au început a fi celebrate, pentru prima dată, anti‐
foanele, imnele și privegherile în Biserica Mediolanului. Devotamentul
celebrării acesteia există până în ziua de astăzi, nu numai în aceeași
Biserică, ci prin toate provinciile Occidentului”81.
Așa cum am putut vedea, practica privegherii este încurajată și
apărată de cei mai de seamă reprezentanți ai istoriei bisericești, fiind
răspândită atât în mediul monahal, cât și în rândurile credincioșilor. În
secolul al IV‐lea, alături de Ioan Gură de Aur, de Vasile cel Mare și de
Ambrozie al Mediolanului, Niceta de Remesiana a avut un rol esențial în
răspândirea și apărarea slujbelor de priveghere în spațiul occidental,
respectiv, în episcopia sa, Remesiana. Omilia De vigiliis servorum Dei este
un adevărat tratat de liturgică, în care Sfântul Niceta apără practica
numită de el sanctae vigiliae – sfintele privegheri82.
Citind Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea a Sfântului Vasile cel
Mare, redactată în anul 375, putem constata că Sfântul Niceta se
confrunta cu aceleași probleme: privegherile celebrate în nopțile de
sâmbătă spre duminică erau contestate de către majoritatea credincio‐
șilor și socotite ca fiind de prisos. Durerea era și mai mare, căci această
opoziție venea din partea unor credincioși, iar nu a păgânilor83. Niceta
80 VASILE CEL MARE, Epistola 207, III, în col. Părinți şi Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 426.
81 PAULINUS, Vita Sancti Ambrosii, în PL 14, col. 31.
82 C. GRANADO, în „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, p. 21.
83 O. Pop, Sfântul Niceta de Remesiana – Monografie, p. 87. Cu mult înainte de Sfântul
Niceta, apologetul latin Tertulian își exprima și el nemulțumirea față de unii credin‐
cioși care susțineau că „privegherea trebuie să înceteze după ce a fost primit trupul
Domnului”. Autorul combate această părere greșită recomandând rânduiala prive‐
gherii, pe care o numește „disciplină militară”, Despre rugăciune, XIX, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 239.
198
își exprimă nemulțumirea, ținând în bazilica din Remesiana o omilie

prin care apăra și încuraja această practică liturgică:
„Recunosc că mă și mir că sunt unii care socotesc fie fără de folos, fie de
prisos ori, ceea ce e mai rău, nepotrivite sfintele privegheri, atât de
rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”84.
După ce îi mustră pe cei care disprețuiau rânduiala privegherii,
Sfântul Niceta menționează și motivele pentru care unii refuzau aceste
slujbe: „fie sunt leneși ori somnoroși, fie bătrâni ori neputincioși, ca să
nu las a se înțelege despre ei ceva mult mai rău”85. Însă, potrivit
Sfântului Niceta, scopul privegherii este unul mult mai profund și
duhovnicesc. Petrecerea a două nopți pe săptămână în rugăciuni, imne
și lecturi, este văzută de către episcopul Remesianei „ca o curățire a celor
cinci zile și chiar nopți, în care ne îngreunăm de amorțirea trupului ori
suntem murdăriți de treburile lumești”86. Aceste momente liturgice erau
consacrate slujirii lui Dumnezeu, deoarece, prin rugăciune, cântare și
meditație, credincioșii se purifică de păcate și sporesc în viața cea
duhovnicească.
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna și el pe credincioșii săi să
nu ezite a folosi noaptea pentru rugăciune și contemplație:
„Care timp este mai folositor înțelepciunii decât noaptea? Noaptea de
multe ori ne imaginăm cele cu privire la Dumnezeu. Noaptea citim și
contemplăm cuvintele dumnezeiești! Când oare se îndreaptă mai mult
mintea noastră spre cântare de psalmi și rugăciune? Oare nu noaptea?
Când ne aducem aminte mai adesea de păcatele noastre? Nu noaptea?”87.
Mai departe, episcopul Niceta oferă câteva citate scripturistice, prin
care combate indiferența credincioșilor săi față de sfintele privegheri:
„Du‐te, leneșule, la furnică și urmărește căile sale!” (Pilde 6, 6), iar celor
robiți de prea mult somn le amintește: „Până când dormi, leneșule?
Când te vei scula din somn? Desigur, dormi puțin, șezi puțin, lenevești
87 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza IX, 7 (trad. rom. D. Fecioru, p. 123).
199
puțin, stai puțin cu mâinile încrucișate pe piept. Apoi va veni peste tine
sărăcia ca un trecător și nevoia ca un bun alergător” (Pilde 6, 9‐11). Iar
apoi, ca un părinte purtător de grijă și iertător, cunoscând slăbiciunile
fiilor săi duhovnicești, îi îndeamnă la trezvie. Sfântul Niceta ne uimește
prin retorică, cuvântul său fiind aspru, dar și mângâietor; mai întâi te
introduce într‐o stare de introspecție, iar apoi te liniștește prin blândețea
și înțelepciunea sfaturilor sale duhovnicești:
„De ești sfânt [adică botezat], iubește privegherile, pentru ca, păzind
prin priveghere vistieria ta, să te păstrezi în sfințenie. De ești păcătos,
aleargă mai grabnic, pentru ca, priveghind și rugându‐te, să te purifici”88.
După toată această introducere sugestivă, dascălul vieții în Hristos
încearcă să demonstreze temeinicia, vechimea și folosul sfintelor prive‐
gheri, aducând mărturii din Sfânta Scriptură. El ține să demonstreze că
practica privegherii este foarte veche și constituie un bun comun al
tuturor sfinților. Nu trebuie să uităm că Sfântul Niceta numește Biserica
„comuniunea tuturor sfinților”, fiind alcătuită din: patriarhi, prooroci,
apostoli, martiri și toți drepții care au fost, care sunt și care vor fi. Nu‐i
exclude de aici nici chiar pe îngeri – toți împreună formând „communio‐
nem sanctorum”89. Deci, prin participarea la sfintele privegheri, episcopul
Niceta, vede realizarea acelei comuniuni.
Multe sunt exemplele scripturistice amintite de către autor prin care
dorește să apere această practică. Sunt citate texte din profetul Isaia:
„Sufletul meu în vreme de noapte veghează spre Tine, Doamne, căci
lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Is. 26, 9) și, mai ales, din Cartea
Psalmilor: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat și
88 NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 119). Întâlnim și
la Sfântul Ioan Gură de Aur aceeași dezamăgire față de ignoranța de care dădeau
dovadă unii dintre credincioșii săi la sfintele slujbe: „Prăznuim pomenirile sfinților și
ție ți‐e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Și totuși trebuie să vii, ca să vezi
cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit și Biserica
triumfă. Dar sunt păcătos, vei spune, și nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinți.
Tocmai pentru că ești păcătos, vino aici, ca să devii drept”, IOAN GURĂ DE AUR,
Participarea la slujbele bisericii, în vol. Problemele vieții, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumenița,
p. 165.
200
noaptea înaintea Ta” (Ps. 87, 2); „Adusu‐mi‐am aminte în noapte de
numele Tău, Doamne, și am păzit legea Ta” (Ps. 118, 55); „Noaptea
ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” (Ps.
133, 2); „La miezul nopții mă sculam ca să mă mărturisesc Ție, pentru
judecățile dreptății Tale” (Ps. 118, 62); „În ziua necazului meu pe
Domnul am căutat cu mâinile mele, noaptea înaintea Lui și n‐am slăbit”
(Ps. 74, 3); „Bine este a mărturisi pe Domnul și a cânta numele Tău,
Preaînalte, pentru a vesti dimineața mila Ta și adevărul noaptea” (Ps. 91,
2‐3), dar, mai presus de toate, îl dă ca exemplu pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Care petrecea nopțile în priveghere, împreună cu ucenicii Săi.
Când ei au adormit în grădina Ghetsimani, Iisus i‐a mustrat: „N‐ați
putut un ceas să privegheați cu mine? Privegheați și vă rugați, ca să nu
intrați în ispită” (Mt. 26, 40‐41).
În continuare, Sfântul Niceta recurge la câteva mărturii din timpul
Bisericii primare. El amintește de sfinții apostoli care au privegheat. De
pildă, Sfântul Apostol Petru a fost eliberat de înger noaptea din
închisoare și dus în casa Mariei. Toți cei care se găseau acolo nu
dormeau, ci se rugau (FA. 12, 7‐12). Tot Sfântul Apostol Petru îndemna:
„Fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petr. 5, 8). Sfinții apostoli Pavel
și Sila, fiind întemnițați, pe la miezul nopții au cântat imne,
preamărindu‐L pe Dumnezeu (FA. 20, 7‐11). Mai mult, fericitul apostol
Pavel îi îndemna și pe credincioșii din Corint: „Privegheați, stați tari în
credință, întăriţi‐vă, îmbărbătați‐vă” (I Cor. 16, 13). Autorul o amintește
și pe Ana, fiica lui Fanuel, care zi și noapte se nevoia la templu prin
rugăciuni și îndelungate postiri (Lc. 2, 37), iar păstorii, în timp ce
vegheau noaptea pe lângă turma lor, au primit de la îngeri vestea
nașterii lui Iisus Hristos (Lc. 2, 8‐11). Episcopul Niceta își încheie
argumentația, spunând: „Ajungă acestea despre vechimea și temeinicia
sfintelor privegheri”90.
NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 4, 5, 6, 7, 8 (trad. rom. O. Pop, pp. 119‐129).
90
201
Asigurându‐i pe credincioșii săi de vechimea acestei tradiții de

origine apostolică, Sfântul Niceta de Remesiana tratează în continuare
despre foloasele dobândite de pe urma participării la sfintele privegheri.
Acestea nu erau puține și contribuiau la sporirea duhovnicească a
fiecăruia dintre ei:
„Așadar, cel ce a gustat înțelege și simte câtă apăsare a pieptului este
lepădată, câtă amorțire a minții este izgonită, câtă lumină cuprinde
inima celui ce priveghează și se roagă, ce har, ce prezență bucură toate
părțile trupului. Priveghind se îndepărtează toată spaima, se naște
încrederea, slăbește stăpânirea cărnii, patimile se topesc, iubirea se întă‐
rește, nesocotința dă înapoi, se apropie înțelepciunea, mintea se ascute,
greșeala slăbește, capul relelor, diavolul, e rănit de sabia Duhului”91.
În încheiere, Sfântul Niceta expune câteva reguli de comportament
pentru credincioșii care participau la sfintele privegheri. De la bun
început, episcopul Remesianei exclude formalismul și atrage atenția
asupra excesului de mâncare și de băutură, patimă destul de vizibilă în
rândurile credincioșilor săi. El recomanda înfrânarea de la bucate, dar și
lepădarea de orice gând rău. Pentru ca privegherea să fie plăcută
înaintea Domnului și pentru ca să se reverse asupra lor harul Sfântului
Duh, credincioșii trebuiau să participe cu întreaga lor ființă la această
celebrare:
„Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu
inima; cine se roagă cu suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e
de ajuns să veghezi cu ochii și să dormi cu inima. Ba mai mult, trebuie
să avem grijă ca piepturile celor ce au a veghea să nu fie îngreunate de
prisosul mâncării ori băuturii, încât, râgâind preaplinul de mâncare și
băutură, să fim neplăcuți nu doar nouă înșine, ci să fim judecați
nevrednici chiar de harul Sfântului Duh”92.
Nu putem încheia fără să menționăm că Sfântul Niceta de Remesiana,
la redactarea acestei omilii, a consultat și alte surse patristice. Astfel, îl
citează, fără a‐l numi, pe Sfântul Vasile cel Mare. Textul respectiv face
referire la înfrânarea de la mâncare și băutură, pe care Sfântul Niceta o
91
92
202
recomanda celor care participau la slujba de priveghere: „Căci a spus un
bărbat deosebit între păstori: «După cum fumul pune pe fugă albinele,
tot astfel râgâiala grea respinge și îndepărtează harurile Sfântului
Duh»93”. Textul a fost preluat din omilia Despre post a marelui părinte
capadocian94. Acest lucru este deosebit de important și dovedește că, la
sfârșitul secolului al IV‐lea, operele patristice circulau atât în Răsărit, cât
și în Apus, sfinții părinți citându‐se unii pe ceilalți. Totodată, prezența
textului vasilian în omilia Sfântului Niceta ne poate sugera și o posibilă
corespondență între cei doi ierarhi, ei fiind contemporani, întrucât ne
sunt foarte cunoscute legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu creștinis‐
mul daco‐roman95.
Pentru creștinismul românesc omilia De vigiliis servorum Dei este un
izvor extrem de important, întrucât ne sunt oferite informații prețioase
cu privire la slujirea liturgică a strămoșilor noștri daco‐romani. Cele‐
brarea slujbelor de priveghere la sfârșitul secolului al IV‐lea atestă
răspândirea creștinismului în acele ținuturi dunărene, dar și intensifi‐
carea vieții duhovnicești a credincioșilor. Pe de altă parte, așa cum
preciza și Ovidiu Pop, mărturiile lui Niceta expuse în această omilie
sunt importante pentru cunoașterea situației reale a problemelor cu care
se confrunta comunitatea creștină păstorită de către episcopul Niceta de
Remesiana96.

94 VASILE CEL MARE, Omilia I, Despre post, 11, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17,
Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de
95 Pentru acest subiect, a se vedea: Ștefan GUȘĂ, Influența Sfântului Vasile cel Mare asupra
monahismului românesc, Ed. Vasiliana ̓98, Iași, 2007; Ștefan C. ALEXE, „Sfântul Vasile cel
Mare și creștinismul românesc în secolul al IV‐lea”, în Studia Basiliana, vol. II, Ediția a
II‐a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Editura
Basilica, București, 2009, pp. 49‐59.
203
4.1.3. Psalmodia sau muzica bisericească
la Sfântul Niceta de Remesiana
Muzica constituie unul dintre cele mai mari daruri cu care Dumnezeu
l‐a înzestrat pe om spre a‐i înfrumuseța viața. Această „artă vie”97 s‐a
născut odată cu lumea, căci Dumnezeu îi mărturisește dreptului Iov:
„Când s‐au făcut stelele, lăudatu‐M‐au cu glas mare toți îngerii Mei”
(Iov, 38,7). Deci, primii care s‐au folosit de această artă au fost îngerii și,
mai apoi, oamenii. Încă din vechime și până în zilele noastre, nu a existat
popor care să nu valorifice și să prețuiască această artă. Îndeosebi, prin
muzică, oamenii și‐au exprimat durerile și bucuriile, și‐au venerat eroii
și martirii, prin cântece de bucurie sunt primiți nou‐născuții în lume și
prin cântece de durere ne despărțim de cei dragi ai noștri. Putem spune
că întreaga viață este un praznic celebrat prin muzică, întrucât ea oferă
omului bucurii spirituale.
Omul a cultivat această „artă vie”, folosindu‐o în cadrul ceremo‐
niilor religioase, ca pe un mijloc de adorare a lui Dumnezeu. Așa s‐a
născut muzica sacră, pe care o întâlnim atât la păgâni98, cât și la evrei,
dar și în creștinism. Din punct de vedere creștin, muzica bisericească
utilizată în cadrul celebrărilor liturgice face posibilă comuniunea dintre
om și Dumnezeu; omul se deschide spre Dumnezeu prin cântare și
Dumnezeu îi primește cântarea ca pe o ofrandă. În acest sens, părintele
profesor Vasile Stanciu preciza:
„Prin cântare, creștinul participă direct la lucrarea Bisericii în actele ei
de preamărire a lui Dumnezeu și se integrează în trupul tainic al
Bisericii, în vederea realizării comuniunii cu Capul ei, care este Iisus
Hristos. Cântarea, având și calitatea de a sensibiliza rugăciunea, oferă
creștinului posibilitatea să participe în chip mai intens și mai angajat la
viața liturgică a Bisericii. Prin această participare vie se înlesnește
97 Grigore CONSTANTINESCU, Irina BOGA, O călătorie prin istoria muzicii, Ediția a II‐a, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 7.
98 Pentru o perspectivă a modului în care era percepută muzica în antichitatea greacă, a
se vedea Cristian DUMEA, „Fundamente filosofice ale muzicii în antichitatea clasică”,
în Caietele Institutului Catolic, IX (2010), nr. 2 (16), pp. 203‐227.
204
simțitor realizarea apropierii și comuniunii dintre om și Dumnezeu ca
persoane în iubire. De aici se poate desprinde ideea că muzica biseri‐
cească se dovedește a fi un puternic factor misionar menit să contribuie
la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la intensificarea rugăciunii
și la întărirea unității Bisericii, cât și la întărirea comuniunii dintre
membrii Bisericii”99.
Despre vechimea și caracterul sacru al cântării bisericești avem
numeroase mărturii, atât în Sfânta Scriptură, cât și în Tradiția Bisericii
Universale. Din istoria poporului evreu cunoaștem că Moise împreună
cu poporul, după ce au trecut în chip miraculos prin Marea Roșie, au
înălțat lui Dumnezeu cântare de laudă: „Să cântăm Domnului, căci cu
slavă s‐a proslăvit” (Iș. 15, 1). David, care a alcătuit o parte însemnată a
psalmilor, Îl lăuda pe Dumnezeu, împreună cu tot poporul: „Lăudați pe
Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută îi este
cântarea” (Ps. 146, 1) și, iarăși: „Cântați Dumnezeului nostru, cântați;
cântați Împăratului nostru, cântați. Că Împărat a tot pământul este
Dumnezeu; cântați cu înțelegere” (Ps. 46, 6‐7). Tot aici, amintim
Cântarea proorocului Isaia (Is. 26, 9‐20) și a proorocului Iona (Iona 2, 3‐
10), precum și Cântarea celor trei tineri din Bablion (Dn. 3, 24‐90).
În Noul Testament ne este redată cântarea cetelor îngerești la
nașterea lui Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe
pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14). Însuși Mântuitorul și
sfinții apostoli au cântat psalmi și imne de slavă lui Dumnezeu la Cina
cea de Taină (Mt. 20, 30; Mc. 14, 26), iar marele Apostol Pavel îi îndemna
pe creștinii din Efes: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări
duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre” (Ef. 5,
19). Așadar, textele biblice abundă în astfel de exemple, întărind această
practică a cântării psalmilor și a imnelor sacre.
Odată cu răspândirea creștinismului și cu dezvoltarea cultului divin
public, muzica bisericească a cunoscut o largă întrebuințare, Sfinții
Părinți recunoscându‐i caracterul divin și originea divină100. Efectele
99 Vasile STANCIU, „Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”, în Studii
Teologice, XXXVII (1985), nr. 7‐8, p. 541.
100 V. STANCIU, „Cântarea cultică ortodoxă…”, p. 541.
205
muzicii sacre l‐au determinat pe Sfântul Ioan Gură de Aur să prețuiască
această formă de manifestare a spiritului uman:
„Nimic nu reușește să înalțe într‐atât sufletul, și oarecum să‐l înaripeze,
să‐l ridice de pe pământ, să‐l desfacă de legăturile trupului [...] ca o
melodie vocală, sau cântare inspirată, alcătuită perfect ritmic”101.
De asemenea, episcopul Ambrozie al Mediolanului, unul din cei mai
prolifici imnografi ai Bisericii primare, considera cântarea bisericească
un mijloc de realizare a comuniunii credincioșilor, dar și un factor ce
produce armonie în viața socială:
„Cântarea este chezășia păcii și armoniei, un fel de chitară care scoate o
singură cântare din glasuri felurite și deosebite. Ea adună pe cei
despărțiti, unește pe cei dezbinați, împacă pe cei certați. Cu adevărat
mare legătură de unitate este strângerea tuturor credincioșilor într‐un
singur cor! Sunetele sunt deosebite, dar simfonia este una [...]”102.
Mult mai profund este Sfântul Vasile cel Mare, care vede în cântarea
psalmilor un mijloc terapeutic, prin care credincioșii depășesc barierele
urii și ale vrăjmășiei dintre ei, învățând să trăiască în dragoste și
comuniune:
„Psalmul înmoaie mânia sufletului și îl înfrânează pe cel desfrânat.
Psalmul leagă prietenii, îi unește pe cei dezbinați, îi împacă pe cei
învrăjbiți. Prin urmare, cine se mai poate socoti vrăjmaș al celui împre‐
ună cu care a înălțat același glas către Dumnezeu? Cântatul psalmilor
aduce, așadar, cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca
o cunună care conduce la unire, armonizând poporul în simfonia unui
singur cor”103.
Până spre sfârșitul secolului al IV‐lea, Biserica a reușit să introducă
în cultul divin două forme de exprimare a cântării psalmilor. Este vorba
de cântarea responsorică sau responsorială și cântarea antifonică sau
101 IOAN GURĂ DE AUR, Expositio in Psalmum XLI, în PG 55, col. 155.
102 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Ennaratio in Psalm I, în PL 14, col. 968‐969.
103 VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul I, 2, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4,
Traducere din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru, studiu intro‐
ductiv de Policarp Pârvuloiu și note de Dumitru Fecioru și Adrian Muraru, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 366.
206
psalmodierea104, ambele forme necesitând implicarea directă atât a

psaltului (ca solist), cât și a credincioșilor participanți la sfintele slujbe.
Cântarea responsorică îl avea ca solist principal pe psalt. Acesta intona
recitativ întreg psalmul, urmând ca apoi credincioșii să se unească într‐un
singur cor la diferite refrene, precum: „Că în veac este mila Lui” sau
„Aliluia”. Mărturii cu privire la această modalitate de execuție a psal‐
modiei întâlnim la Sfântul Ioan Gură de Aur: „În vechime, de pildă, se
adunau toți la un loc și răspundeau în obște; aceasta o facem și acum.
[...] Iar psaltul cântă singur și, chiar dacă toți îi răspund, glasul lor iese ca
dintr‐o singură gură”105, dar și la Fericitul Augustin:
„Uneori însă, căutând să mă feresc cu prea mare ardoare de această
înșelare, greșesc din cauza prea marii severități, uneori chiar foarte
mult, încât doresc să fie îndepărtată de la urechile mele toată melodia
plăcutelor cântări de care este însoțită Psaltirea lui David, și de la
urechile întregii Biserici, și mi se pare mai sigur ceea ce mi s‐a spus de
Atanasie, episcopul Alexandriei, care făcea ca cititorul psalmului să
cânte cu o atât de moderată mlădiere a vocii încât să pară mai mult că
citește decât cântă”106.
Cântarea antifonică presupunea ca psalmii să fie cântați de către toți
credincioșii, fiind împărțiți în două cete (bărbați și femei, între femei fiind
incluși și copiii). La final, ambele cete se uneau, intonând împreună un
refren doxologic107. O astfel de practică întâlnim și la Sfântul Ambrozie,
104 Vasile STANCIU, „Particularități ale recitativului liturgic bizantin”, în Anuarul Facultății
de Teologie Ortodoxă din Cluj‐Napoca, 1998‐2000, nr. V, 2000, p. 256; Carmen STOIANOV,
Mihaela MARINESCU, Istoria Muzicii Universale, Ediția a II‐a, Ed. Fundației România de
Mâine, București, 2009, p. 48; Alexandre SCHMEMANN, Euharistia – Taina Împărăției,
Traducere de Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 80.
105 IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed. Sofia, București, 2005,
pp. 392; 394.
106 FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, X, 33, în col. Părinți şi Scriitori Bisericești, vol. 64, p. 230.
107 Pentru o mai profundă înțelegere a modului de execuție a psalmodiei, atât respon‐
sorial cât și antifonic, menţionăm următoarele studii: Julius TYCIAK, Teologia imnelor
bizantine. Perspectivele teologice ale liturghiei bizantine, Traducere, studiu introductiv,
adaptare și note de Mircea Oros, Ed. Studia, Cluj‐Napoca, 2009, pp. 9‐11; Petre
VINTILESCU, Poezia imnografică, Ediția a II‐a, Ed. Renașterea, Cluj‐Napoca, 2005, pp.
120‐135; Juan MATEOS, Celebrarea cuvântului în liturghia bizantină, Traducere și note de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj‐Napoca, 2007, pp. 1‐12; V. STANCIU, „Particularități
ale recitativului...”, pp. 256‐257.
207
care a introdus în practica liturgică a bisericii milaneze cântarea anti‐

fonică. În acest sens, el îi îndemna pe credincioși să petreacă:
„Nu în cântece care picură otrava morții, așa cum fac comedianții pe
scenă, prin care încărcăm cugetul cu imagini senzuale, ci cu cântări
bisericești în comun, în care să răsune glasul întregului popor, aducând
laudă lui Dumnezeu, desfătându‐se într‐o viață curată”108.
În această perioadă, în paralel cu psalmodia, se va introduce în
cultul eclesial cântarea imnelor sacre, adică acele „compoziții poetice”
alcătuite de imnografi prestigioși și care erau întrebuințate atât în cultul
divin, cât și în lupta împotriva ereziilor hristologice de la începutul
veacului al IV‐lea109. În acest sens, cunoaștem contribuția imensă pe care
au avut‐o talentații imnografi: Clement Alexandrinul (†215), Antinoghen
Martirul, episcopul Sevastiei (†311), Atanasie, episcopul Alexandriei
(†373), Efrem Sirul (†373), Grigorie de Nazianz (†389), Ambrozie,
episcopul Mediolanului (†397)110 și, nu în ultimul rând, episcopul Niceta
de Remesiana (†414).
Ştim că Sfântul Niceta de Remesiana a fost: „poet, teolog dogmatic,
autor de scrieri mistice, muzicolog, teoretician preocupat de unele
probleme estetice”111. În rodnica sa activitate misionară a folosit toate
mijloacele pastorale pentru a spori viața duhovnicească a credincioșilor
săi. Printre aceste mijloace se numără și cântarea bisericească, pe care a
prețuit‐o și a cultivat‐o, oferind credincioșilor săi câteva norme elemen‐
tare de execuție a cântării psalmilor și a imnelor la sfintele slujbe112.
108AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură: Hexaemeron III, 5, în col. Părinți
și Scriitori Bisericești, vol. 52, Traducere realizată de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga
și Maria Hetco, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2007, pp. 38‐39.
109 P. VINTILESCU, Poezia imnografică, p. 8; Ion ISĂROIU, „Cântarea psalmilor și cântarea
imnelor în biserica creștină primară”, în vol. Preotul Compozitor Gheorghe Șoima (1911‐
1985). Simpozionul Național de Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ediție îngrijită de
Vasile Grăjdian, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010, pp. 118‐121.
110 E. BRANIȘTE, Liturgica Generală…, pp. 478‐479.
112 Ș. C. ALEXE, „Foloasele cântării bisericești în comun...”, p. 167; V. STANCIU, „Cântarea
cultică ortodoxă…”, p. 542.
208
Paulinus de Nola, prietenul și admiratorul său, ne vorbește foarte
frumos despre meritele acestui mare episcop în Carmen XVII. El ne
relatează cum Sfântul Niceta, prin predică și prin cântare, a reușit să‐i
convertească la Hristos pe barbarii de la Sud de Dunăre, aflați în
cuprinsul episcopiei sale:
Elogiile lui Paulinus nu sunt exagerate. Într‐adevăr, Sfântul Niceta a
contribuit mult la sporirea vieții liturgice a eparhiei sale. Corpusul său
de scrieri păstrează omilia De psalmodiae bono, prin care încearcă să ofere
câteva lămuriri cu privire la cântarea psalmilor și a imnelor dumne‐
zeiești în cadrul privegherilor. Așa cum se va vedea, tema omiliei,
anunțată de către episcop, oferă informații prețioase despre modul
execuției cântării bisericești latine, în spațiul daco‐roman de la sfârșitul
secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea. Spune Sfântul Niceta:
„Îmi amintesc că, după ce am vorbit de harul și de folosul privegherilor,
am promis că, în următoarea cuvântare, voi vorbi întru lauda și taina
imnelor, ceea ce va face, cu voia lui Dumnezeu, această cuvântare”114.
Sfântul Niceta insistă mult asupra participării credincioșilor și a
catehumenilor la slujbele de priveghere, pe care le socotea „atât de
rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”115.
Însă, unii credincioși, au fost extrem de reticenți față de aceste rânduieli,
astfel încât nu numai că disprețuiau sfintele privegheri116, dar socoteau
de prisos cântarea psalmilor și a imnelor în cadrul sfinteleor slujbe:
114 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 133); Dicționar de
muzică bisericească..., pp. 591‐592.
116 NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 115): „Recunosc
că mă și mir că sunt unii care socotesc fie fără de folos, fie de prisos ori, ceea ce e mai rău,
nepotrivite sfintele privegheri, atât de rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni,
imne și citiri”.
209
„Știu că există unii, nu numai prin părțile noastre, ci și în cele
răsăritene, care socotesc de prisos și nu mai puțin nepotrivită sfintei
credințe cântarea psalmilor și a imnelor. Consideră că e de ajuns a se
grăi cu inima, că e lucru neserios dacă se rostește cu limba”117.
Dar, aceste acuzații, venite atât din Răsărit, cât și din Apus, nu‐și
aveau justificare. Sfântul Niceta era conștient că practica celebrării
slujbei de priveghere, la care se utiliza din ce în ce mai mult psalmodia,
nu era străină de tradiția liturgică a Bisericii, atât în Răsărit, cât și în
Apus. Într‐o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare, Către clericii din
Neocezareea, din anul 375, acesta va răspunde unor acuzații similare,
arătând că practica privegherii și a psalmodiei s‐a întins în Egipt, în
Libia, în Teba, în Palestina, în Arabia, la fenicieni și la sirieni, ajungând
până la Eufrat:
„Răspunzând la acuza cântării în psalmi, prin care calomniatorii sperie
îndeosebi pe oamenii mai simpli, iată ce am de spus: obiceiurile care
predomină astăzi în toate Bisericile lui Dumnezeu sunt asemănătoare și
se armonizează între ele. De cu noapte poporul se scoală să meargă la
locașul de rugăciune, unde cu oboseală, cu mâhnire și cu lacrimi
stăruitoare, se mărturisesc Domnului, apoi se ridică să treacă de la
rugăciuni la cântarea de psalmi. Aici, împărțiți în două cete, credincioșii
cântă pe rând psalmi, dând astfel mai multă tărie în meditare la
cuvintele Scripturii și concentrându‐și în același timp atenția spre o mai
statornică îndrumare a gândurilor și a simțămintelor. Apoi se schimbă:
se încredințează unuia grija de a începe cântarea și ceilalți îi răspun‐
dem. Astfel, după ce am petrecut noaptea prin alternarea cântării cu
rugăciunea, când lumina zilei începe să lucească, tot poporul într‐o
gură și o inimă înălțăm spre Dumnezeu psalmul de mărturisire din care
fiecare ne însușim îndemnuri de pocăință. Dacă din pricina acestor
obiceiuri vă separați de noi, atunci va trebui să vă separați și de
egipteni, de locuitorii celor două Libii, apoi de tebani, de palestinieni,
de arabi, de fenicieni, de sirieni și de cei ce locuiesc pe țărmurile
Eufratului, cu un cuvânt de toți cei care cinstesc privegherile de noapte,
rugăciunile și cântările în comun”118.
NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 135).
117
VASILE CEL MARE, Epistola 207, III, în col. Părinți şi Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 426.
118
Recomandăm și studiul lui Nicu MOLDOVEANU, „Sfântul Vasile cel Mare și muzica
bisericească”, în Studia Basiliana, vol. I, Ediția a II‐a, revăzută, adăugită și îngrijită de
Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București,
2009, pp. 523‐524.
210
De această practică liturgică nu erau străini nici creștinii din Apus.
Fericitul Augustin ne descrie modul în care episcopul Ambrozie al
Milanului a introdus în Biserică psalmodia și slujba de priveghere.
Augustin relatează că, în anul 386, credincioșii din Milano se adunau
noaptea la biserică pentru priveghere, unde cântau imne și psalmi, după
obiceiul celor din Răsărit:
„Nu de mult timp, Biserica din Milano începuse să sărbătorească acest
gen de mângâiere și de îndemn când inimile și vocile fraților care
cântau se uneau cu mare zel. Desigur, trecuse un an sau nu mai mult de
când Iustina, mama împăratului Valentinianus, care era copil, persecuta
pe Ambrozie, omul Tău, din cauza ereziei sale, la care fusese atrasă de
arieni. Mulțimea credincioasă făcea noaptea de veghe în biserică,
pregătită să moară cu episcopul lor, servul Tău. [...] Atunci s‐a instituit
obiceiul ca să se cânte imnuri și psalmi, după obiceiul părților din
Răsărit, pentru ca poporul să nu se nimicească de neplăcerea tristeții,
iar de atunci au fost păstrate până astăzi de multe și aproape de toate
comunitățile Tale din celelalte părți ale pământului”119.
Revenind la Sfântul Niceta de Remesiana, cei care nesocoteau
cântarea psalmilor și a imnelor aduceau drept argument cuvintele
Sfântului Apostol Pavel către credincioșii din Efes: „Vă umpleți de
Duhul vorbindu‐vă în psalmi și imne și cântări duhovnicești, cântând în
har și psalmodiind lui Dumnezeu în inimile voastre” (Efes. 5, 18‐19).
Interpretând greșit acest text, mulți au ajuns la concluzia că trebuie să se
cânte în taina inimii, iar nu și cu vocea, căci ziceau: „nu să trăncănim cu
mlădierea glasului în felul tragediei, căci lui Dumnezeu, care cercetează
inimile, Îi ajunge dacă se cântă în ascunzișul inimii”120.
Sfântul Niceta respinge această interpretare eronată, astfel încât
omilia sa De psalmodiae bono capătă un caracter apologetic121. Făcând o
exegeză la acest verset, Sfântul Niceta precizează că el nu dezaprobă pe
cei ce cântă în inimă, dar nici pe cei care cântă cu vocea, ci fiecare trebuie
119 FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, IX, cap. VII, 15, în col. Părinți şi Scriitori Bisericești,
vol. 64, pp. 193‐194.
121 Z. MATEI, „Necesitatea respectării regulilor...”, p. 111.
211
să se străduiască „să nu cânte doar cu glasul fără participarea inimii”122.
Observăm cum omilia De psalmodiae bono păstrează aceeași structură ca
și omilia De vigiliis servorum Dei123.
Adresând această cuvântare oamenilor simpli, care proveneau, de cele
mai multe ori, din rândurile păgânilor și care erau necunoscători ai
textului biblic, episcopul Niceta face, în argumentarea sa, o incursiune în
Sfânta Scriptură, pentru a arăta că practica psalmodierii este una foarte
veche, fiind utilizată atât de evrei cât și de creștini. Autorul amintește de
numeroase personalități biblice, precum: Moise, Debora, David, Ana –
mama lui Samuel, Isaia, Avacum, de cei trei tineri din Babilon aruncați în
cuptorul cel cu foc, precum și de Sfinții Apostoli, care, sub insuflarea
Duhului Sfânt, au cântat tainele lui Dumnezeu prin imne și prin psalmi124.
Numeroase sunt pasajele biblice prin care Sfântul Niceta încearcă să
trezească în sufletul credincioșilor săi interesul pentru psalmodie. Insistă
mai mult asupra psalmilor lui David, fiind copleșit de personalitatea
acestui rege, pe care îl socotește „întâiul între cântăreți, cât și vistierie a
cântărilor”125. El vorbește cu toată convingerea despre efectele acestor
rugăciuni de inspirație divină, care pătrund în inimile credincioșilor,
aducând liniște sufletească și trupească:
„Oare ce nu vei găsi în acești psalmi, care să nu fie spre folosul, spre
mângâierea neamului omenesc, fără deosebire de stare, sex, vârstă?
Sugarul are în psalmi ce să sugă, pruncul cu ce să se joace, copilandrul
încotro să‐și îndrepte drumul, tânărul ce să urmeze, vârstnicul pentru
ce să se roage. Femeia învață rușinea, orfanii își găsesc părintele,
văduvele pe apărător, săracii un sprijin, străinii o pavăză, regii și
judecătorii aud de ce să se teamă. Psalmul mângâie pe cel trist, pe fericit
îl potolește, pe mânios îl îmblânzește, pe sărac îl înviorează, pe bogat îl
mustră să se cerceteze. Pentru toți cei care‐l primesc, psalmul se
dovedește a fi leacul potrivit; dar nu‐l lasă nici pe păcătos, căci îi aduce
îndreptare în mod mântuitor prin lacrima pocăinței. Domnul nostru a
făcut prin David, robul Său, această băutură plăcută la gust prin cântare
și folositoare vindecării rănilor prin puterea ei. Căci cu plăcere se
123 C. GRANADO, „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, p. 23.
124 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 3, 4 (trad. rom. O. Pop, pp. 139‐141).
212
ascultă psalmul atunci când se cântă. El pătrunde sufletul în timp ce‐l
desfată. Cu ușurință se reține de se cântă mai des. Și, ceea ce asprimea
legii nu putea scoate din sufletul omului, acesta îndepărtează prin
dulceața cântării. Căci tot ceea ce au primit profeții și însăși Evanghelia,
se află în aceste cântări ale celor ce cu plăcută dulceață le dau glas”126.
Pentru Sfântul Niceta, psalmodia sau cântarea bisericească este o
jertfă de laudă pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu pentru binefa‐
cerile revărsate asupra întregii creații. Așa cum îngerii în ceruri
slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu (Apoc.19, 6), așa și pe pământ, după
chipul acelora, credincioșii se străduiesc, prin participarea la sfintele
privegheri bogate în psalmi, în imne și în cântări duhovnicești, să cânte
minunile Dumnezeului Celui veșnic. De aceea, Sfântul Niceta îi asigură
pe credincioși că „această slujire a sfintelor vegheri, dacă este făcută cu
cuvenita credință și dăruire, e în comuniune cu îngerii”127 și în comuni‐
une cu profeții și cu martirii:
„De vreme ce astfel stau lucrurile, fraților, să împlinim sincer, cu încă
mai multă credință, lucrarea imnelor, fiind încredințați că am dobândit
mare slavă de la Dumnezeu, ca unii cărora, dimpreună cu atâția și
astfel de sfinți, mă refer la profeți și la martiri, ni s‐a îngăduit să cântăm
minunile Dumnezeului Celui veșnic. Lui mărturisim împreună cu
David că este bun. Cu Moise cântăm pe Sfântul Duh Domnul, în acele
mari cântări. Împreună cu Ana, ce poartă chipul Bisericii, stearpă
odinioară, iar acum roditoare, ne întărim sufletele în lauda lui
Dumnezeu. Cu Isaia veghem de cu noapte. Cântăm psalmi cu Avacum.
Cu Iona, cu Ieremia, preasfinți părinți, cântăm rugându‐ne. Ba mai
mult, ca cei aruncați în cuptor, chemând toată făptura, împreună cu cei
trei tineri binecuvântăm pe Creatorul a toate. Cu Elisabeta sufletul
nostru preamărește pe Domnul”128.
126 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 5 (trad. rom. O. Pop, pp. 141‐143).
127 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 151). Sfântul Maxim
Mărturisitorul vede și el în cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”, cântată de tot
poporul, anticiparea comuniunii noastre cu îngerii: „Rostirea întreită a cântării sfințeniei
dumnezeiești de către tot poporul credincios preînchipuiește unirea și deopotrivă cinstea pe care
o vom avea, în veacul viitor, cu puterile netrupești și spirituale”, MAXIM MĂRTURISITORUL,
Mystagogia, XIX, Introducere, traducere, note și două studii de Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 34. A
se vedea și Dumitru STĂNILOAE, „Cântarea liturgică comună mijloc de întărire a unității
în dreapta credință”, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 1, p. 71.
213
Dacă citim cu atenție textul de mai sus, putem observa că Sfântul
Niceta oferă credincioșilor săi o listă a cântărilor biblice folosite în cadrul
privegherilor de sâmbătă noaptea spre duminică. În mare parte, aceste
cântări sunt preluate din Vechiul Testament, dar și din Noul Testament:
 Cântarea de mulțumire a lui Moise și a surorii sale Miriam, după
trecerea prin Marea Roșie: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S‐a
preaslăvit!” (Iș. 15, 1‐19);
 Cântarea lui Moise, prin care el mustră poporul Israel pentru
căderea în idolatrie: „Ia aminte, cerule, și voi grăi! Ascultă,
pământule, cuvintele gurii mele!” (Dt. 32, 1‐43);
 Cântarea de mulțumire a Anei, mama lui Samuil: „Bucuratu‐s‐a
inima mea întru Domnul, înălțată a fost fruntea mea de către Domnul
Dumnezeul meu...” (I Rg. 2, 1‐10);
 Cântarea proorocului Isaia: „Sufletul meu Te‐a dorit în vreme de
noapte, duhul meu năzuiește spre Tine” (Is. 26, 9‐21);
 Cântarea proorocului Avacum: „Doamne, auzit‐am de faima Ta și
m‐am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule!” (Avc.3, 1‐19);
 Cântarea proorocului Iona, când se afla în pântecele chitului:
„Strigat‐am către Domnul în strâmtorarea mea, și El m‐a auzit; din
pântecele locuinței morților către El am strigat, și El a luat aminte la
glasul meu!” (Iona 2, 3‐10);
 Cântarea proorocului Ieremia: „Cutreierați ulițele Ierusalimului,
uitați‐vă, cercetați și căutați prin piețele lui...” (Ir. 5, 1‐22);
 Cântarea celor trei tineri evrei aruncați în cuptorul cu foc din
Babilon: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul părinților noștri, și
lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci” (Tin. 1, 2‐67);
 Cântarea Elisabetei (imnul Magnificat, pe care Sfântul Niceta îl
atribuie Elisabetei, și nu Fecioarei Maria): „Mărește sufletul meu pe
Domnul...” (Lc.1, 46‐55)129.
129 Sfântul Niceta de Remesiana atribuie în mod direct Elisabetei imnul lucanic Magnificat:
„Cum Elisabeth Dominum anima nostra magnificat/Cu Elisabeta sufletul nostru
preamărește pe Domnul”, De psalmodiae bono, 11 (trad. rom. O. Pop, pp. 150‐151).
Această afirmație o întâlnim și în operele unor scriitori bisericești, precum: Sfântul
214
Toate aceste cântări menționate de Sfântul Niceta erau întrebuințate
în serviciul Utreniei, alături de celelalte lecturi biblice și de psalmii
cântați atât antifonic, cât și responsoric și, alcătuiau rânduiala
privegherii de noapte. Cercetătorul A. E. Burn, comparând lista de
cântări rămasă de la Sfântul Niceta cu listele folosite în bisericile din
Constantinopol, din Milano și din Galia, din aceeași perioadă, consideră
că episcopul Remesianei folosea aceleași cântări întrebuințate de Biserica
din Constantinopol, adăugând în plus Cântarea profetului Ieremia
(probabil versetele 5, 1‐22), ca în Biserica galicană130.
Lista cântărilor biblice la care face pomenire Sfântul Niceta ne poate
sugera un crâmpei din rânduiala slujbei de priveghere celebrată în
biserica din Remesiana. Alături de aceste cântări, se adăugau anumiți
psalmi, precum și diferite imne. Niceta amintește și de intervenția
diaconului, care rostea ectenii pentru diferitele categorii de catehumeni,
de energumeni și de credincioși131.
Sfântul Niceta considera psalmodia modalitatea de fixare și de
asimilare a dogmelor Bisericii de către credincioși. Deci, psalmodia, pe
lângă rolul educativ moral‐religios, era și un mijloc de lămurire și de
IRINEU DE LYON, Adversus haereses, IV, 7, 1, în PG 7, col. 991, la ORIGEN, Homiliae in
Lucam ‐ Homilia VII in Lucam, în PG 13, col. 1817 C (Traducerea românească: Origen,
Din Omiliile la Evanghelia după Luca, VII, 3, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7,
Traducere de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, studiu introductiv şi
note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1982, p. 88: ,,Se poate citi, după cum am găsit într‐un mare număr de
exemplare, că şi fericita Fecioară a proorocit. Dar tot aşa ştim, după alte manuscrise, că şi
Elisaveta a fost aceea care încă a rostit proroociile ei”, și la CHIRIL AL IERUSALIMULUI,
Cateheza XVII, 7 (trad. rom. D. Fecioru, p. 298): „Elisabeta s‐a fericit pe sine însăși”.
Mai multe informații cu privire la această problemă găsim în următoarele studii:
Thomas BARNS, „The Magnificat in Niceta of Remesiana and Cyril of Jerusalem”, în
The Journal of Theological Studies, vol. VII, 1906, pp. 449‐453; R. LAURENTIN, „Traces dʹ
allusions étymologiques en Luc 1‐2”, în Biblica, 38, 1957, pp. 1‐23; François JACOBÉ,
„Lʹorigine du Magnificat”, în Revue dʹHistoire et de Littérature Religieuses, tom. II, 1897,
pp. 424‐432; W. WHITE JR., Magnificat, în Enciclopédia da Biblia, vol. 4, Ed. Cultura
Cristă, São Paulo, 2008, pp. 52‐53. A se vedea și Răzvan PERȘA, Mărește suflete al meu
pe Domnul – Imn Mariologic, sau nu? Lc. 1, 47‐55, la: http://persarazvan.blogspot.ro/
2011/06/ mareste‐suflete‐al‐meu‐pe‐domnul‐imn.html (14.07.2015).
130 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, pp. XCIV‐XCV.
215
întărire a unității în dreapta credință132, într‐o perioadă plină de

frământări și de dezbinări religioase, provocate de către arieni și de către
macedonieni. În acest sens el va compune imnul Te Deum laudamus, pe
care, cu siguranță, îl utiliza la sfintele privegheri și pentru a combate
doctrina ariană.
Este bine cunoscută lupta pe care episcopul Niceta a dus‐o împotriva
ereziilor. Pentru a menține dreapta credință în mijlocul credincioșilor
săi, acest venerabil episcop recomanda psalmodia și îi îndemna, adesea,
pe aceştia să cânte „cu înțelegere”, adică nu numai cu vocea, ci și cu
mintea, spre a putea înțelege învățăturile și dogmele Bisericii:
„Căci tot ceea ce au primit profeții și însăși Evanghelia, se află în aceste
cântări ale celor ce cu plăcută dulceață le dau glas. Se arată Dumnezeu,
se iau în râs închipuirile, se impune credința, se alungă necredința, se
aduce dreptatea, se stăvilește nedreptatea, se laudă milostenia,
cruzimea dă înapoi, se caută adevărul, se osândește minciuna, se
condamnă înșelăciunea, se laudă curăția, trufia e înlăturată, smerenia e
înălțată, se predică pocăința, se vădește pacea de urmat, se cere apărare
împotriva dușmanilor, se făgăduiește răzbunare, se hrănește nădejdea
sigură. Și, ceea ce este mai presus de toate acestea, psalmii sunt cântați
ca taine ale lui Hristos. Căci se arată și nașterea Lui și împotrivirea
mulțimii necredincioase, se numește și moștenirea neamurilor, se cântă
puterile Domnului, se zugrăvește pătimirea vrednică de cinstire, se
arată Învierea plină de slavă, nu se trece sub tăcere nici chiar faptul că a
șezut de‐a dreapta. Apoi se arată venirea cu foc a Domnului, se
dezvăluie judecata înfricoșătoare a viilor și a morților. Ce să mai spun?
Se descoperă chiar trimiterea Duhului creator și înnoirea pământului:
după acestea va urma împărăția veșnică a celor drepţi în slava
Domnului, precum și osânda nesfârșită a păcătoșilor. Acestea sunt
cântările pe care le cântă lui Dumnezeu Biserica. Acestea sunt cele pe
care le înalță chiar cu glas această adunare a noastră. Acestea nu numai
că nu‐l slăbesc pe cel ce cântă, ci dimpotrivă, îl întăresc. Nu stârnesc
desfrânarea, ci o potolesc. Vezi dacă mai poate exista îndoială că și
cântările plac lui Dumnezeu, atunci când tot ce se face privește spre
slava Creatorului”133.
132 V. STANCIU, „Cântarea cultică ortodoxă…”, p. 550.
133 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 5, 6, 7 (trad. rom. O. Pop, pp. 143‐145); Z.
MATEI, „Necesitatea respectării regulilor...”, p. 115.
216
Viața duhovnicească a comunității din Remesiana se va îmbunătăți

substanțial avându‐l în mijlocul lor pe episcopul Niceta. Prezența sa la
cârma Bisericii din Remesiana a făcut posibilă păstrarea comuniunii
credincioșilor, dar și convertirea păgânilor la dreapta credință și
integrarea lor în sânul Bisericii. În calitate de arhiereu, el și‐a înțeles
rolul său de mijlocitor între Dumnezeu și oameni, urmărind desăvâr‐
șirea fiecăruia și a tuturor la un loc în plinătatea Trupului lui Hristos134.
Catehet desăvârșit, dar și duhovnic cu o înaltă ținută spirituală,
episcopul Niceta a căutat să dezvolte în sufletele credincioșilor săi
„gustul pentru practicarea celor două mijloace de curăție și înălțare, po‐
trivite sufletului simplu, care sunt privegherea și cântarea în comun”135.
Introducerea slujbei de priveghere în nopțile de sâmbătă spre
duminică nu s‐a făcut fără împotriviri, dar Sfântul Niceta reușește
treptat, prin tactul său pastoral, să adune cât mai mulți credincioși care
să participe la această sfântă celebrare atât de bogată în rugăciuni, în
imne și în citiri. După cum vom arăta, scopul acestor adunări este
justificat de către episcop ca având un rol purificator, esențial în
procesul de desăvârșire136.
Pentru Sfântul Niceta, participarea la aceste slujbe de priveghere nu
este un simplu act de prezență, ci presupune o totală dăruire a
credinciosului; ea se face din dragoste curată față de Dumnezeu,
implicând întreaga ființă în actul rugăciunii:
„Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu
inima; cine se roagă cu suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e
de ajuns să veghezi cu ochii și să dormi cu inima”137.
Aceleași reguli sunt valabile și în cazul psalmodiei. Psalmodia sau
muzica bisericească este mijlocul prin care credincioșii se transpun într‐
un plan spiritual potrivit pentru comuniunea cu Dumnezeu. Ea oferă
134 IRINEU, MITROPOLITUL OLTENIEI, „Responsabilitatea episcopului față de harul arhieriei

sale și față de hirotoniții săi”, în Almanah Bisericesc – Episcopia Giurgiului, 2011, Ed.
Episcopiei Giurgiului, p. 76.
135 Ș. C. ALEXE, „Foloasele cântării bisericești în comun …”, p. 168.
136 NICETA DE REMESIANA, De vigiliis servorum Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 117‐119).
217
credinciosului bucurii spirituale, având menirea de a fi „modestă

slujitoare” a cultului Bisericii în scopul cinstirii lui Dumnezeu138. Ca și în
cazul privegherii, Sfântul Niceta recomandă credincioșilor psalmodia,
precum și câteva reguli de execuție a ei, pentru a fi pe placul lui
Dumnezeu și după tradiția Bisericii.
Pentru Sfântul Niceta, cântarea bisericească presupune dăruire, înțe‐
legere, împreună‐participare, armonie. El respinge, în muzica bisericească,
elementul teatral și dramatismul139, deoarece psalmodia trebuie să
producă în sufletele credincioșilor sentimentul pocăinței. Militează
pentru o disciplină serioasă, cerând ca vocile tuturor celor ce psalmodi‐
ază să fie la unison. Întreaga ființă se cere a fi implicată în acest act
liturgic, din care este exclus formalismul sau formele de evlavie false:
„Numai că, preaiubiților, pentru a nu supăra pe Dumnezeu, să cântăm
cu simțirea încordată și cugetul treaz, lăsând deoparte poveștile fără
rost. Căci astfel ne îndeamnă psalmul zicând: «Că Împărat a tot
pământul este Dumnezeu, cântați cu înțelegere» [Ps. 46, 8], adică cu
atenție, pentru a cânta nu numai cu suflarea, adică cu glasul, ci și cu
mintea, și pentru a și cugeta ceea ce cântăm, pentru ca mintea, furată de
povești și de gânduri străine, să nu aibă osteneală zadarnică. Chiar
sunetul ori melodia să se cânte potrivit sfintei credințe, nu ca una ce
redă suferințe de tragedie, ci exprimă în voi adevărata creștinătate; nu
ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căința păcătoșilor. Iar
glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu
unul să tragă înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să
ridice glasul; ci fiecare să se străduiască cu smerenie a‐și potrivi vocea
la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidență ori a o
prelungi, ca pentru a o arăta dintr‐o prostească și nepotrivită fală ori
pentru a dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca
înaintea lui Dumnezeu, nu din dorința de a plăcea oamenilor”140.
138 Domin ADAM, „Cântarea Bisericii noastre ortodoxe”, în Altarul Reîntregirii, XI (2006),
nr. 1, p. 134.
139 Dicționar de muzică bisericească ..., p. 592; O. L. COSMA, „Muzica lui Niceta...”, p. 2.
140 NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 153). Din cauza
unor exagerări și neorânduieli apărute în Biserică privind execuția psalmodiei, în
anul 360, un sinod local ținut la Laodiceea a hotărât că „nimeni nu trebuie să cânte în
Biserică, cu excepția psalților canonici rânduiți pentru a cânta psalmii, care urcă în
amvon și care cântă după carte” (can. 15), însă majoritatea celor ce au comentat acest
218
De asemenea, Sfântul Ciprian al Cartaginei arată și el, în tratatul
Despre Rugăciunea Domnească, cum trebuie practicată rugăciunea și
cântarea imnelor și care trebuie să fie atitudinea credinciosului în
biserică la sfintele privegheri:
„Când ne rugăm, vorba și ruga noastră să fie cu smerenie, în liniște și
cuviință, gândindu‐ne că ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Trebuie să
plăcem ochilor divini și prin ținuta corpului și prin felul vocii. Căci
după cum cel care vorbește tare dovedește lipsă de cuviință, la fel cel
care se roagă trebuie să arate respect și modestie. [...] Când ne adunăm
la un loc cu frații noștri și facem jertfele divine cu preotul lui
Dumnezeu, nu trebuie să uităm respectul și disciplina pe care le
datorăm, să facem rugăciuni pretutindeni, cu cuvinte nepotrivite, ci să
ne adresăm lui Dumnezeu cu smerenie, nu cu glas zgomotos, fiindcă
Dumnezeu nu ascultă vocea noastră, ci inima noastră, și nu are nevoie
de strigăte Cel ce ne cunoaște gândurile”141.
La fel ca episcopul Niceta, Sfântul Vasile cel Mare recomanda și el ca
psalmodia să fie făcută în chip armonios și din inimă curată:
„Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cântă Domnului, ci cei
care înalță, din inimă curată, cântările de psalmi. Toți câți sunt cuvioși
și păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toți aceia pot să cânte lui
Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând ritmurile cele duhovni‐
cești. Dar câți nu stau aici în biserică venind de la desfrânări! Câți nu
vin de la hoții! Câți nu ascund în inimile lor viclenie și minciună! Se
pare că au în gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat
psalmi. Căci psalmul acesta, pe care îl tâlcuim, cheamă pe cel cuvios să
cânte psalmi. [...] Curățiți‐vă inimile, ca să rodiți cu duhul, pentru ca,
ajungând cuvioși, să puteți cânta cu pricepere psalmi Domnului”142.
Alte reguli, expuse de către episcopul Niceta în omilia De psalmodiae
bono, aveau menirea de a produce și mai multă armonie în biserică. În
timpul celebrărilor liturgice, pentru a se evita orice neorânduială, cei
canon consideră că „prin aceasta nu se interzice poporului să cânte, ci se dă
îndrumarea ca acesta să cânte secondând pe cântărețul (psaltul) oficial”, cf. Ioan N.
FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, 1991, p. 206.
141 CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre Rugăciunea Domnească, IV, în col. Părinți și Scriitori
142 VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul XXIX, 3, în Părinți şi Scriitori Bisericești, vol. 17, pp.
239‐240; N. MOLDOVEANU, „Sfântul Vasile cel Mare...”, p. 527.
219
care nu‐și puteau potrivi vocea cu tonalitatea corului ce psalmodia erau
sfătuiți să tacă sau să cânte mai încet pentru a nu‐i tulbura pe ceilalți,
căci „nu este dat tuturor să aibă glas mlădios ori plăcut sunător”143.
Câteva îndemnuri, care sunt valabile și în zilele noastre, le oferă
Sfântul Niceta cu multă căldură tuturor credincioșilor, pentru ca toată
lauda să fie plăcută lui Dumnezeu:
„Iar atunci când se cântă, să se cânte de către toți, când se face rugă‐
ciunea, să se facă de către toți. Când se face citirea, să fie ascultată în
liniște, de asemenea, de către toți, pentru ca, în timp ce citețul citește,
vreun altul, rugându‐se, să nu facă tulburare cu glas strigător. Iar dacă
ai întârziat când se săvârșește citirea, doar închină‐te lui Dumnezeu și,
cu semnul Crucii pe frunte, pleacă‐ți cu atenție urechea. Se întinde
vremea rugăciunii cât timp ne rugăm cu toții, se întinde vremea cât
timp vei fi dorit și, ori de câte ori vei fi dorit să te rogi singur, să nu
pierzi citirea din grija pentru rugăciune, căci pe aceea n‐o poate avea la
îndemână oricine mereu, în vreme ce putința de a ne ruga e lesnicioasă.
Și să nu socoți că este mic folosul din ascultarea sfintei citiri, de vreme
ce însăși rugăciunea devine mai bogată, când mintea aleargă întărită de
imaginile lucrurilor sfinte, imagini pe care abia le‐a auzit. [...] De aceea
și diaconul cu glasul limpede, ca la o înștiințare, ne îndrumă pe toți ca,
fie în rugăciune, fie în cântare, fie în ascultarea citirilor, să se păstreze
de către toți unirea”144.
Ca și în cazul omiliei De vigiliis servorum Dei, Sfântul Niceta de
Remesiana folosește în această predică și un izvor patristic pentru a oferi
expunerii sale o și mai mare autoritate. În această predică îl citează pe
Sfântul Ciprian al Cartaginei care, preocupat fiind și el de cântarea
psalmilor, îl îndemna pe prietenul său Donat să cânte psalmi spre slava
lui Dumnezeu:
NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 155).
143
NICETA DE REMESIANA, De psalmodiae bono, 13, 14 (trad. rom. O. Pop, pp. 155‐157).
144
Sfântul Ciprian al Cartaginei recomanda și el credincioșilor ca rugăciunea să fie
făcută fără împrăștierea minții și cu toată evlavia cuvenită: „Pe Domnul nu trebuie
să‐L roage sunetul vocii, ci cu toată seninătatea sufletul și simțirea noastră. Este totală
indecență ca, atunci când Îl rogi pe Domnul, să‐ți zboare gândul în altă parte, să
cugeți la lucruri care n‐au nimic comun cu rugăciunea, ca și cum ai putea în același
timp să vorbești cu Domnul și să te gândești la altceva”, CIPRIAN AL CARTAGINEI,
Despre Rugăciunea Domnească, XXX, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 482.
220
„Să petrecem bucuroși această zi, zice el, și să nu fie nici un ceas al
întrunirii lipsit de harul ceresc. Răsune de psalmi întrunirea, căci bună‐ți
este ținerea de minte și mlădios glasul. Ia‐ți, ca de obicei, această
sarcină; mai bine păstorești pe cei preaiubiți de ai duhovniceasca
auzire. Să ne atragă dulceața credinței, căci cei care cântă bine au o
plăcere anume, ce îndeamnă la credință sufletele ascultătorilor”145.
Cu acest pasaj se sfârșește una dintre cele mai frumoase omilii din
literatura patristică daco‐romană, rostită de către episcopul Niceta de
Remesiana. Așa cum evidenția părintele profesor Ștefan C. Alexe,
această omilie „se impune prin bogăția de sfaturi și precepte privitoare
la cântarea de obște”146. Putem spune că este cel mai vechi document ce
surprinde viața liturgică în desfășurare a strămoșilor noștri daco‐
romani. Valoarea inestimabilă a acestui document patristic oferă
veridicitate considerațiilor Sfântului Paulinus de Nola, care îl laudă pe
episcopul daco‐roman, pentru rodnica sa activitate pastoral‐misionară:
„Dar acum, chiar și un sălbatic cu urechile
La preotul nostru va devora cântecele
Atât de pioase: hrana prin cântec a săturat
Nesăturatul pântec”147.
Teologia liturgică a Sfântului Niceta de Remesiana face dovada

intensei activități pastoral‐misionare a episcopului daco‐roman. De
asemenea, ea pune în lumină marile frământări politice și doctrinare de
la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea. Acolo, „într‐un
ținut tăcut al lumii”, barbarii păstoriți de către Niceta aveau să audă
acest îndemn al episcopului lor: „Dacă sufletul tău îndură întunericul,
caută pe Hristos, căci El este Lumina”148. Această chemare călduroasă a
făcut ca mulțimile de păgâni să creadă în Hristos și să ceară Botezul.
Grija episcopului remesian față de această lucrare sacramentală se
145 CIPRIAN AL CARTAGINEI, Ad Donatum, XVI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp.
424‐425.
146 Ș. C. ALEXE, „Foloasele cântării bisericești în comun …”, p. 181.
148 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationobus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2
221
reflectă atât de profund în lucrarea Libelli instructionis, un catehism
destinat candidaților la Botez, care ne dovedește că la sfârșitul secolului
al IV‐lea creștinismul înregistrase progrese importante în episcopia
Remesiana. Într‐adevăr, teologia liturgică a Sfântului Niceta ne dezvă‐
luie secvențe din viața creștină a strămoșilor noștri daco‐romani, expri‐
mată în: rugăciune, lectură duhovnicească, post, priveghere și psalmodie.
Trebuie să menţionăm faptul că episcopul Niceta nu este doar un
simplu martor al experiențelor liturgice din cuprinsul eparhiei sale,
deoarece prin opera sa liturgică, el ne transmite practica baptismală de
origine apostolică, păstrată până astăzi în Răsăritul ortodox. Totodată, se
dovedește a fi nu doar un practicant al acestor ritualuri, ci și o persoană
care a avut o contribuție importantă la dezvoltarea lor. Pentru
creștinismul românesc, opera liturgică a Sfântului Niceta de Remesiana
este extrem de valoroasă. În scrierile sale el vorbește despre „baia nașterii
din nou” a strămoșilor noștri, arătând cum au trecut „de la moarte la viață”
și cum „din păgâni au devenit creștini”.

4.2. Teologia dogmatică

Teologia dogmatică a Sfântului Niceta de Remesiana este expusă
sistematic în lucrarea Libelli instructionis, respectiv în Libelli III și V, în
care sunt păstrate tratatele: De ratione fidei (Despre rânduiala credinței) și
De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh), precum și
tratatul De Symbolo (Despre Simbolul de credință). Întreaga sa operă
dogmatică este rezultatul uriașelor frământări teologice provocate de
arieni și macedonieni în jurul Persoanelor Preasfintei Treimi. Prin cele
trei tratate amintite mai sus, autorul își dovedește „vocația sa literară,
claritatea și expresivitatea stilului, precum și tactul său pastoral”149.
Astfel, teologia sa dogmatică tratează, foarte sistematic, probleme
legate de: triadologie, hristologie, pnevmatologie, mariologie, eclesiologie
149 M. DIACONESCU, Antologie de literatură…, p. 295.
222
și eshatologie. Fiecare operă a episcopului de Remesiana începe printr‐o
expunere a problemelor de ordin general şi teologic, urmând apoi partea
aplicativă, practică, morală, ilustrată prin diferite exemple concludente.
Textul său nu este complicat și nici filosofic. Autorul evită speculațiile
de ordin teologic, deoarece se adresa oamenilor simpli și, de cele mai
multe ori, neștiutori de carte. Toate frazele sale abundă în diverse
comparații, antiteze, paralelisme, metafore, jocuri de cuvinte și
aliterații150. Învățătura sa teologică adresată atât catehumenilor, cât și
credincioșilor, este în totalitate preluată din Sfânta Scriptură și din
Sfânta Tradiție151, căile de transmitere ale revelației:
„Este nevoie așadar ca cei ce aleargă spre credință să cerceteze
învățăturile trebuincioase, pe care le pot înțelege și reține și mințile
simple, nu învățături alcătuite din propria cugetare, ci adunate din
propovăduirea Sfintei Scripturi”152.
Așa cum am precizat și în capitolul anterior, întreaga operă literară a
Sfântului Niceta a fost scrisă din necesitate pastorală, în împrejurările
grele prin care avea să treacă Biserica la sfârșitul secolului al IV‐lea și
începutul secolului al V‐lea, din pricina ereziilor virulente ale lui Arie și
Macedonie, care negau dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh. Alături
de Sfântul Atanasie cel Mare și de Sfântul Ambrozie al Mediolanului,
episcopul Niceta de Remesiana va lupta, prin predica și prin scrierile
sale, împotriva acestor erezii, care își făceau simțită prezența și în
jurisdicția episcopiei sale, producând dezbinări și schisme între
credincioșii săi.
După cum vom arăta, teologia dogmatică a Sfântului Niceta are ca
obiectiv dovedirea dumnezeirii, deoființimii și egalității Fiului și a
Sfântului Duh cu Tatăl, contestată de către eretici. În acest sens, în
operele sale dogmatice, autorul va combate învățăturile greșite ale lui
Arie și Macedonie, dar și doctrinele unor secte antitrinitare, răspândite
încă din secolul al II‐lea și al III‐lea prin Sabellius Patripassianul,
150 M. DIACONESCU, Antologie de literatură…, p. 303.
152 NICETA DE REMESIANA, Libelli instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).
223
condamnat de papa Calist în anul 220 ca susținător principal al
modalismului monarhianist și prin Photinus, episcop de Sirmium,
condamnat în anul 351 pentru negarea preexistenței Logosului ca
entitate distinctă de Tatăl153.
4.2.1. Triadologia la Sfântul Niceta de Remesiana
În reflecțiile sale teologice, Sfântul Niceta de Remesiana va expune
învățătura despre Sfânta Treime, mărturisind că există un singur
Dumnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în numele
Căreia „oamenii renăscuți prin credință și sfințiți după canonul Evan‐
gheliei [...], își pun nădejdea în Împărăția cerurilor”154. În conformitate
cu învățătura Bisericii, Sfântul Niceta subliniază faptul că cele trei
Persoane au în comun ființa sau substanța, însă nu trebuie confundate
între ele. Astfel, Tatăl nu este nici Fiul, nici Sfântul Duh; Fiul nu este nici
Tatăl, nici Sfântul Duh; Sfântul Duh nu este nici Tatăl, nici Fiul, ci, toate
cele trei Persoane sunt o singură Dumnezeire:
„Fie, așadar, după mărturisirea Botezului, deplină credința în Treime,
unică dăruirea pioșeniei; și să nu credem, după obiceiul păgânilor, în
osebirea puterilor ori să presupunem în Treime o creație. Dar să nu
cădem nici în păcatul iudeilor, care‐L tăgăduiesc pe Fiul lui Dumnezeu,
care nu se închină la Duhul, ci, mai degrabă, aducând închinare și
preamărire Treimii desăvârșite, cum o spunem tainic cu gura noastră,
astfel să avem și cugetul: Unul Sfânt, adică Duhul, unul Domnul Iisus
Hristos în slava lui Dumnezeu Tatăl, Amin. Căci una este credința
Treimii”155.
153 P. RESSA, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, pp. 167‐168.
155 NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 22 (trad. rom. O. Pop, pp. 83‐85).
Fericitul Augustin face și el o distincție între persoanele Sfintei Treimi. În secțiunea
Despre taina Treimii, episcopul Hiponei mărturisește că „Treimea este un singur
Dumnezeu: ceea ce nu înseamnă că Tatăl este același cu Fiul și cu Sfântul Duh, ci că
Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, această Treime fiind un
singur Dumnezeu”, FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IX, 16, în col. Credința
Ortodoxă, Traducere din limba latină și note de Miruna Tătaru‐Cazaban și Bogdan
Tătaru‐Cazaban, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp.
53‐54.
224
Dar, această mărturisire de credință, avea să fie pusă la îndoială de

către cei care căutau pe cale rațională să pătrundă ființa și tainele lui
Dumnezeu. Episcopul Niceta se miră de insistența unor eretici și chiar
credincioși care, din cauza întrebărilor întortochiate și nefolositoare,
aveau să producă dezbinări și neînțelegeri în sânul Sfintei Biserici,
atingând direct și în esență dogma Sfintei Treimi:
„Aceștia sunt cei care, deși nu pot cuprinde și înțelege facerea cerului, se
străduiesc să‐L cuprindă și să‐L măsoare pe Însuși Dumnezeu Creatorul
și Îl supun cercetării pe Cel pe care trebuie să‐L adore pur și simplu
datorită măreției lucrărilor și a necuprinderii atâtor lucruri, și discută
despre felul și mărimea Tainei Lui, zicând: «Cât de mare e Tatăl? Cum
este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?» Vai, omule, tu, care nu te cunoști nici
măcar pe tine însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești?”156.
Parcă parafrazându‐l pe Niceta, Sfântul Ioan Gură de Aur se miră și
el de întrebările iscoditoare ale unor credincioși, care, în loc să fie
preocupați de viețuirea duhovnicească, caută să pătrundă și să măsoare
adâncul cel mare al lui Dumnezeu:
„Ce să spun de flecărelile credincioșilor noștri? Nu sunt mai mici decât
atacurile ereticilor și ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap
învățătorului Bisericii. Unii credincioși iscodesc, din simplă curiozitate
și fără rost, acelea care nu le sunt de vreun câștig de le‐ar afla și nici
nu‐i cu putință să le afle. Alții, iarăși, cer lămuriri despre judecățile lui
Dumnezeu și se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu.
[…] Vei găsi însă puțini credincioși care să se intereseze de dreapta
credință și de o bună viețuire; cei mai mulți iscodesc și caută acelea care
nu pot fi găsite; și mânie pe Dumnezeu de le caută”157.
Tot în acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz deplânge curiozitatea
celor care, pe cale rațională, căutau să cunoască natura și ființa lui
Dumnezeu. Pe unii ca aceștia părintele capadocian îi încredința că: „Ce
este Dumnezeu, după natura și ființa Lui, nici n‐a descoperit vreodată
vreun om și, desigur, nu este cu putință să descopere”158.
157 IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Cartea a IV‐a, 5, Traducere, introducere și note de
Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004, p. 137.
158 GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice, II, 17 (trad. rom. G. Tilea, p. 52).
225
Problemele teologice de natură trinitară expuse de Sfântul Niceta în
tratatul De ratione fidei gravitau în jurul unor erezii care negau
persoanele Sfintei Treimi. Astfel, el combate tezele lui Sabellius,
reprezentant principal al modalismului monarhianist, care susținea
unicitatea lui Dumnezeu, dar considera că persoanele Sfintei Treimi sunt
doar forme sau modalități de manifestare ale aceluiași Dumnezeu159.
Episcopul Niceta ne relatează că Sabellius a îndrăznit, în mod necugetat,
să afirme că Tatăl este și Fiul și Sfântul Duh, că Treimea este doar cu
numele, și nu în mod real, în persoane distincte, ajungând să‐și
închipuie că Tatăl Însuși S‐a întrupat și a pătimit160.
Tot în acest context, episcopul Niceta se arătă îngrijorat și de
învățăturile răspândite de Photinus, episcop de Sirmium161, care „auzind
de întruparea, smerenia și chiar de acea pătimire a Unuia‐Născut Fiu al
lui Dumnezeu, aducătoare nouă de mântuire, L‐a socotit doar om”162,
tăgăduindu‐I dumnezeirea. Dar nici după condamnarea tezelor lor,
Biserica nu a avut parte de liniște. Dumnezeirea Fiului și a Sfântului
Duh avea să fie contestată pe mai departe de către ereticii Arie și
Macedonie, care puneau în rândul creaturilor atât pe Fiul, cât și pe
Sfântul Duh.
Sfântul Niceta expune în continuare tezele răspândite de către
preotul Arie, arătând că el nu s‐a mulțumit cu cuvintele Evangheliei și
cu predicile apostolilor, care vorbesc despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și,
atunci când a voit să cerceteze cum și în ce fel a fost nașterea din
veșnicie a Fiului din Tatăl, a căzut în greșeala de a tăgădui atât pe Tatăl,
cât și pe Fiul:
159 Bemard SESBOÜÉ, Histoire des dogmes, tom. I, Ed. Desclée, Paris, 1994, p. 179; Manlio
SIMONETTI, „Sabellio e ilsabellianismo”, în Studi Storico‐Religiosi, 1980, nr. 4, pp. 7‐28.
161 Mai multe informații despre episcopul Photinus de Sirmium găsim la istoricul
bisericesc SOZOMEN, Historia ecclesiastica, IV, 6, în PG 67, col. 1119‐1123 și la istoricul
bisericesc SOCRATES, Historia ecclesiastica, II, 29, în PG 67, col. 275‐278.
162 NICETA DE REMESIANA, De ratione fidei, 2 (trad. rom. O. Pop, pp. 31‐33); A. SOROCEANU,
Niceta von Remesiana..., p. 109.
226
„Căci pe de o parte neagă pe Tatăl, deoarece afirmă că El nu a putut
zămisli de la Sine Fiu propriu și adevărat, iar pe de alta tăgăduiește pe
Fiul, atunci când spune că a fost mai curând făcut de oriunde și din
nimic existent decât născut și că este o făptură oarecare, ce a
binemeritat a fi numit Fiul din pricina iubirii, dar că nu există cu
adevărat Fiul, Care să se fi născut din Tatăl. Acesta este motivul pentru
care L‐a considerat de altă ființă, ca să nu se creadă defel că este Fiul
adevărat al Tatălui”163.
Multă tulburare au produs aceste învățături care s‐au răspândit
foarte repede în întreaga Biserică Universală. Făcând referire la ereziile
menționate de Sfântul Niceta, Fericitul Augustin, în lucrarea sa Despre
credință și Crez, ne informează că Biserica îi exclude din comuniune pe
cei care susțin atât modalismul monarhianist al lui Sabellius, cât și pe cei
care susțin erezia lui Arie și afirmă că Fiul este doar o simplă creatură:
„Prin urmare, credința universală îi exclude mai întâi pe toți cei care
afirmă că Fiul este același cu Tatăl, căci Cuvântul Însuși nu ar putea fi
„la Dumnezeu” [In. 1, 1‐2], dacă nu ar fi vorba de Dumnezeu‐Tatăl, iar
Cel ce este singur nu este egal cu nimeni. Sunt excluși și cei care afirmă
că Fiul este o creatură, chiar dacă diferă de celelalte. Oricât de mare ar
spune ei că este această creatură, de vreme ce este creată, înseamnă că
este zidită și făcută”164.
La fel, urmașii lui Macedonie care negau dumnezeirea Sfântului Duh
nu s‐au mulțumit cu hotărârea luată la Sinodul de la Niceea (325), unde
s‐a mărturisit: „Credem și în Duhul Sfânt”, ci, prin întrebări de genul: «Ce
fel este Sfântul Duh? Cât de mare este? Născut este ori făcut?», au ajuns
la concluzia că „Duhul Sfânt este o creație și L‐au disprețuit ca pe un
slujitor”165.
Lista diferitelor erezii antitrinitare nominalizate de episcopul Niceta
în tratatele De ratione fidei și De Spiritus Sancti potentia dovedește că
acesta era la curent cu fenomenul eretic, prezent și în sânul episcopiei
sale. În calitate de episcop al cetății Remesiana, el s‐a străduit să mențină
Ortodoxia credinței în rândurile păstoriților săi. În tratatele sale de
163 NICETA DE REMESIANA, De ratione fidei, 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 33‐35).
164 FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IV, 5 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 32‐33).
227
teologie dogmatică el a apărat dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh.

Modul cum înțelege închinarea adusă persoanelor Preasfintei Treimi
reiese clar din însăși mărturisirea sa: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă
voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași
cinstire”166.
Trebuie menționat faptul că încercările episcopului Niceta de
combatere a ereziilor antitrinitare, pe de o parte și, de proclamare a
învățăturilor fundamentate pe Sfânta Scriptură cu privire la persoanele
Sfintei Treimi, pe de altă parte, nu sunt singulare în climatul teologic al
veacului al IV‐lea, care, de altfel, așa cum se știe, a fost puternic marcat de
interminabile dispute teologice legate de precizarea și definirea dogma‐
tică a persoanelor Sfintei Treimi. În acest sens, misiunea episcopului
Niceta prezintă numeroase afinități și similitudini cu strădaniile altor
venerabili episcopi ai vremii de combatere a aceluiași fenomen ereziarh,
care bulversa conștiințele și agita spiritele creștinilor și în alte centre
urbane sau rurale din cuprinsul Imperiului Roman.
În acest context amintim de maniera în care Sfântul Ioan Gură de
Aur, asemeni contemporanului său, Niceta, răspunde provocărilor
virulente venite din partea ereticilor antitrinitari. În legătură cu pericolul
acestor erezii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu întârzie să atragă atenția
asupra vigilenţei, precum și a subtilităților teologice de care trebuie să
țină cont orice episcop, care are datoria să apere dreapta credinţă:
„Mare este primejdia în lupta cu acești eretici! Îngustă și anevoioasă
este calea și mărginită, de o parte și de alta, de prăpăstii adânci. Frica
nu e mică. Te temi ca nu cumva, lovind pe unul, să fii rănit de celălalt.
Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabellie spune îndată că tot
așa mărturisește și el; dacă o desparți, spunând că altul este Tatăl și
altul este Fiul și altul este Duhul cel Sfânt, se înfățișează Arie, care de la
deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de
ființă. De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu acești eretici trebuie să
știi să te ferești și de nelegiuitul amestec făcut de Sabellie între
persoanele Dumnezeirii, dar să fugi și de nebuneasca deosebire făcută
NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 19 (trad. rom. O. Pop, p. 79): „Adorabo
166
ergo Patrem, adorabo Filium, adorabo Spiritum sanctum, una eademque ueneratione”.
228
de Arie în ființa Dumnezeirii; să mărturisești că una este Dumnezeirea
Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această
unică Dumnezeire are trei ipostase”167.
Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, episcopul Ambrozie al Medio‐
lanului semnala într‐o omilie pericolul venit din partea ereticilor antitri‐
nitari, care, prin interpretarea eronată a unor texte scripturistice, aveau să
altereze învățătura de credință despre Sfânta Treime. Adresându‐se
catehumenilor, episcopul milanez îi sfătuiește să‐și însușească corect
învățăturile mărturisite de Biserică, respingând în acest fel ereziile:
„Cineva este păgân, și tinde spre credință; este catehumen sau
«chemat», vrea să‐și câștige o mai deplină pătrundere a învățăturii și a
credinței. Unul ca acesta trebuie să aibă grijă ca nu cumva în timp ce
vrea să învețe, să cunoască și lucruri greșite: să învețe de la Fotin, să
învețe de la Arie sau să învețe de la Sabellius, să se încredințeze unor
dascăli de felul acestora. [...] Să cerceteze, deci, întâi cu ochii minții ce
cale va apuca, să vadă unde e adevărata viață, să pătrundă, cu alte
cuvinte, tainele Sfintelor Scripturi, ca să nu fie dus în rătăcire de niciun
tălmăcitor strâmb. Sabellius îi citește acestuia: „Eu sunt întru Tatăl și
Tatăl întru Mine” [In. 14, 10] și spune că există în Dumnezeire o singură
persoană. Fotin citește că: „unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și
oameni: omul Hristos Iisus” [I Tim. 2, 5] și, în altă parte: „De ce vreți să
Mă ucideți pe Mine, omul?” [In. 8, 40]. Citește și Arie că a zis: „pentru
că Tatăl este mai mare decât Mine” [In. 14, 28]. Se citează de fapt exact,
dar trebuie să înțeleagă [catehumenul] în sinea lui înainte în ce ordine
de idei s‐a spus, ca să poată pricepe limpede înțelesul cuvintelor”168.
Aflat în fața atâtor dificultăți teologice care necesitau o interpretare
corectă și atentă a textelor scripturistice, episcopul Niceta, mergând pe
linia tradiției patristice, va oferi credincioșilor săi răspunsuri competente
la aceste probleme, care au provocat nesfârșite dispute în Biserică. În
fața atâtor pericole de ordin doctrinar, el adresează credincioșilor săi
întrebarea: „Ce va face între aceste împresurări credința Bisericii?”169. Și,
răspunsul nu întârzie să apară, fiind oferit tot de episcop. Acesta
consideră că singura cale de a cunoaște adevărul este cercetarea
167 IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Cartea a IV‐a, 4 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 136‐137).
168 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Rai, 58, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 52, p. 99.
229
Scripturilor, precum și respingerea filosofiei întortochiate care poate

denatura adevărul.
Sesizăm aici una din metodele la care Sfântul Niceta apela în astfel
de împrejurări. În discursul său, pentru a se bucura de credibilitate în
fața credincioșilor, el folosește ca argument Sfânta Scriptură, pe care o va
interpreta în lumina Sfintei Tradiții. El a înțeles că, în misiunea sa
pastorală, dogmele Bisericii trebuie păstrate așa cum au fost predate de
sfinții apostoli și urmașii lor. Chiar dacă nu a elaborat un tratat destinat
în întregime Sfintei Treimi, elementele teologice care fac referire la
această dogmă se regăsesc în tratatele consacrate celor două persoane
treimice: Fiul și Sfântul Duh, precum și în tâlcuirea Simbolului de
credință baptismal170.
Așa cum vom arăta, episcopul Niceta, în demersul său teologic de
abordare a dogmei Sfintei Treimi, insistă mai mult asupra unității de
ființă a celor trei persoane treimice, acest lucru plasându‐l printre
teologii de marcă din spațiul occidental171.
4.2.1.1. Învățătura despre Dumnezeu‐Tatăl
Învățătura de credință cu privire la Dumnezeu‐Tatăl este expusă în
articolul I al Simbolului de credință nicetanian unde se mărturisește: «Cred
într‐Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul, făcătorul cerului și al
pământului»172. Plecând de la această mărturisire, episcopul Niceta
teologhisește că „Dumnezeu‐Tatăl este atotputernic și nenăscut, Care
din nimic S‐a ivit și Care nu are un început. El este nevăzut, deoarece
nici un ochi trupesc nu‐L poate vedea; este necuprins, dar pe toate le
cuprinde; este neschimbător și nu îmbătrânește în timp, fiind în afară de
timp; este veșnic trăitor și nimeni nu‐L înlocuiește; este bun și drept,
creator al cerului și al pământului”173.
Continuând mărturisirea, Sfântul Niceta arată că Același Dumnezeu
L‐a născut din veșnicie pe Fiul și, de aceea, trebuie neapărat numit și
170 Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea..., p. 512.
172 «Credo in Deum Patrem omnipotentem, creatorem caeli et terrae».
230
Tată, deoarece este și Tată al Fiului, căci nimeni nu este tată fără de fiu.
Așadar, pentru Sfântul Niceta, Dumnezeu este „Tatăl Cuvântului viu, al
adevăratei Puteri și Înțelepciuni, Care, înainte de toți vecii, înaintea
oricărui început, înainte de orice vreme, a născut din Sine pe Fiul, Duh
pe Duh, Dumnezeu pe Dumnezeu «în Care s‐au întemeiat toate, cele din
ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute» [Col. 1, 16],
după cum menționează evanghelistul Ioan: «Toate prin El s‐au făcut și
fără El nimic nu s‐a făcut»” [In. 1, 3]174.
Prin toate aceste afirmații teologice, episcopul Niceta avea în vedere
atât combaterea doctrinei iudeilor, care credeau că există numai un
singur Dumnezeu, însă fără a‐I adăuga și însușirea de Tată175, cât și
combaterea ereziei arienilor, care considerau că Fiul nu este născut din
ființa Tatălui, socotindu‐L doar o simplă creatură:
„Astfel, tocmai pe Fiul, despre care Arius spusese că este de oriunde,
dar nu de la Tatăl, nici din ființa Tatălui, adică din însuși ceea ce este
Dumnezeu, Sfinții noștri Părinți L‐au mărturisit «născut din Tatăl, adică
din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o
ființă cu Tatăl», desigur, pentru a nu se crede vreo deosebire în Fiul. În
realitate, dacă este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și cu adevărat S‐a
născut din Tatăl, nu trebuie în nici un chip socotit de altă ființă decât a
Aceluia al Cărui Fiu este, astfel încât după cum Tatăl este Dumnezeu,
tot astfel și Fiul este Dumnezeu, și precum Tatăl este Lumină, tot astfel
Lumină este și Fiul”176.
Este interesant de observat faptul că toate însușirile pe care Sfântul
Niceta le atribuie lui Dumnezeu‐Tatăl, în tratatul De Symbolo, se regăsesc
și la Sfântul Chiril al Ierusalimului, atât sub aspectul conținutului, cât și
al exprimării dogmatice. Astfel, Sfântul Chiril subliniază faptul că
numirea de Tată implică și numirea de Fiu și invers: „căci dacă e Tată,
negreșit că e Tatăl Fiului; și dacă e Fiu, negreșit că e Fiul Tatălui”177.
177 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza VII, 4, (trad. rom. D. Fecioru, p. 106).
231
Acest lucru dovedește că autorul nostru s‐a inspirat, în mare parte,
din catehezele sale baptismale. În cateheza a IV‐a baptismală, Sfântul
Chiril ne prezintă învățătura sa despre Dumnezeu‐Tatăl, aproape identic,
cu Sfântul Niceta:
„Este numai un singur Dumnezeu, nenăscut, fără de început, neschim‐
bat, nemutat. Nu s‐a născut din altul și nici nu are pe un altul
moștenitor al vieții. Nu‐Și are începutul existenței în timp și nici nu Se
sfârșește vreodată. Este bun și drept. [...] El este creatorul multora. Dar,
înainte de veci, Tatăl unuia singur, numai al unuia singur: Unul‐Născut
Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care a făcut toate, cele
văzute și cele nevăzute. Acest Tată al Domnului nostru Iisus Hristos nu
este circumscris în vreun loc, nici nu este mai mic decât cerul. [...] El
este în toate și în afară de toate. [...] Cunoaște mai dinainte viitorul și
este mai puternic decât toate. Cunoaște totul și face ce voiește. Nu este
supus legilor firii, nici devenirii, nici soartei, nici destinului. Este
desăvârșit în totul și posedă în chip egal orice fel de virtute. Nu se
micșorează, nici nu crește, ci este totdeauna la fel. A pregătit osândă
pentru păcătoși și cunună pentru drepți”178.
Vorbind despre nașterea din veci a Fiului din Tatăl, Sfântul Niceta
insistă asupra faptului că Tatăl nu a suferit vreo pătimire ori micșorare a
ființei și a măreției Sale, ci, L‐a născut pe Fiul mai înainte de toți vecii
„desăvârșit, nu amestecat, ci osebit”. Totuși, spune Sfântul Niceta, Fiul
are în Sine toate câte sunt ale Tatălui: „Desigur puterea, desigur tăria,
bunătatea, nestricăciunea, slava și veșnicia”. Așadar, la naștere, ființa
dumnezeiască nu s‐a împărțit, ca și cum ar părea că Tatăl S‐a împuținat
în Fiul și Fiul în Tatăl, deoarece, Domnul Însuși spune: «Toți să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl» [In. 5, 23]179. De aceea, Tatăl nu
dușmănește pe Fiul pentru slavă:
„Crede‐mă, cinstirea Fiului este mărirea Tatălui; cu cât mai mult vei
acorda [cinstire] Unului‐Născut, cu atât vei mări slava Tatălui. Tatăl
bun nu dușmănește pe Fiul pentru slavă, căci toată slava Fiului se
răsfrânge asupra Tatălui. Acesta este înțelesul deplin, aceasta [este]
închinarea credincioșilor, aceasta [este] dorința sfinților”180.
178 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza IV, 4, 5 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 51‐52).
232
Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că Sfântul Niceta Îl
numește pe Dumnezeu‐Tatăl „Creator al cerului și al pământului”,
arătând prin aceasta că este cauza tuturor celor existente, deoarece El pe
toate le cuprinde. Atribuindu‐I această însușire, episcopul Remesianei
nu uită să precizeze faptul că, în actul creației, participă deopotrivă toate
cele trei Persoane dumnezeiești, deoarece creația nu este în afara
Treimii. Astfel, tâlcuind versetul „Cu Cuvântul Domnului s‐au întemeiat
cerurile și cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor” [Ps. 32, 6], el afirmă că
toate cele trei Persoane au participat la actul creației, deoarece „Tatăl
creează toate, ori de câte ori creează Cuvântul Lui și Duhul Lui”181.
Această afirmație o regăsim și la Sfântul Atanasie cel Mare, care arată că:
„Tatăl face toate prin Fiul în Duhul Sfânt”182, iar Sfântul Irineu de Lyon
ne mărturisește că cele două mâini ale lui Dumnezeu sunt „Fiul și
Sfântul Duh”183.
În calitate de Creator al Universului, Dumnezeu‐Tatăl își manifestă
iubirea și purtarea Sa de grijă față de întreaga creație, „fiind bun și
drept”184. El nu stă departe de creația Sa, ci este în strânsă comuniune cu
ea. Sfântul Irineu al Lyonului spune că „nu există niciun om care să nu fi
primit darurile Sale și nicio existență care să nu fie îmbogățită de către
Dumnezeu”185. De aceea, Sfântul Niceta Îl mai numește pe Dumnezeu‐
Tatăl și „Paracletul”‐ adică apărător și mângâietor, acest nume fiind
comun atât Fiului, cât și Sfântului Duh186. Această comuniune dintre
Dumnezeu și creația Sa este expusă în prima parte a imnului Te Deum
laudamus, unde întreaga creație aduce doxologie Părintelui ceresc pentru
aducerea ei de la neexistență la existență:
182 ATANASIE CEL MARE, Epistola I către Serapion, 28, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
16, p. 58.
183 IRINEU DE LYON, Contra haereses, IV, în Prefatio, 4, în PG 7, col. 975: „[…] et per Manus
Ejus plasmatus est, hoc est per Filium et Spiritum […]”.
185 IRINEU DE LYON, Contra haereses, IV, 11, în PG 7, col. 1002 B.
233
„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine Doamne Te mărturisim,
Pe Tine Părinte veșnic Te slăvește tot pământul,
Ție Îți cântă toți îngerii cerului și toate puterile,
Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu glas neîntrerupt:
Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot.
Pline sunt cerurile și pământul de măreția slavei Tale”187.
Acesta este modul în care episcopul de Remesiana expune învăță‐
tura de credință despre Dumnezeu‐Tatăl, reflecțiile sale teologice fiind
în conformitate cu tradiția patristică de până atunci.
4.2.1.2. Învățătura despre Dumnezeu Fiul
Persoana divino‐umană a Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime,
ocupă un loc extrem de important în teologia Sfântului Niceta de
Remesiana. Afirmațiile sale dogmatice expuse în cele două tratate De
ratione fidei și De Symbolo cu privire la a doua Persoană a Sfintei Treimi
au drept obiectiv elucidarea problemelor hristologice legate de consub‐
stanțialitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu și
Nașterea Sa din Sfânta Fecioară Maria în chip minunat şi prin puterea
Sfântului Duh, lucrarea Sa mântuitoare și revenirea Sa în slavă la
Parusie pentru a judeca viii şi morţii, așa cum reiese și din câteva versuri
ale imnului trinitar și doxologic Te Deum laudamus:
„Tu ești Fiul din veci al Tatălui,
Tu nu Te‐ai înfiorat de pântecele Fecioarei, ca să izbăvești omul,
Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția
cerurilor,
Tu șezi de‐a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui,
Ești socotit Judecătorul Ce va să vină”188.
Observăm cum întreaga învățătură hristologică a Sfântului Niceta

gravitează în jurul tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care „la
plinirea vremii” (Gal. 4, 4), S‐a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara
187 NICETA DE REMESIANA, Te Deum laudamus, v. 1‐6 (trad. rom. O. Pop, p. 159): „Te Deum
laudamus te Dominum confitemur, Te aeternum Patrem omnis terra ueneratur, Tibi omnes
angeli tibi caeli et uniuersae potestates, Tibi cherubin et seraphin incessabili uoce proclamant:
Sanctus, Sanctus, Sanctus Dominus Deus Sabaoth. Pleni sunt caeli et terra maiestatis gloriae
Tuae”.
188 NICETA DE REMESIANA, Te Deum laudamus, v. 15‐19 (trad. rom. O. Pop, p. 161).
234
Maria, a luat trup asemenea nouă, rămânând în același timp Dumnezeu,
după cum mărturisesc și Scripturile: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n‐a
socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S‐a deșertat pe Sine,
chip de rob luând, făcându‐Se asemenea oamenilor, și la înfățișare
aflându‐Se ca un om, S‐a smerit pe Sine, ascultător făcându‐Se până la
moarte, și încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 6‐8).
Această taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu ne este descrisă de
episcopul Niceta foarte profund în tratatul De Symbolo:
„Acesta, pentru a noastră mântuire, a pogorât de la Tatăl din ceruri și a
luat trup asemenea nouă. Născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara,
fără apropierea vreunui bărbat. S‐a născut trup din trup, prin puterea
Duhului Sfânt; rămânând Dumnezeu, S‐a făcut om, ca să poată fi oame‐
nilor spre vedere și învățătură și mântuire; căci altfel dumnezeirea nu
putea fi înțeleasă de către oameni decât prin luarea unui trup văzut”189.
Observăm că Sfântul Niceta, în reflecția sa teologică, folosește
terminologia utilizată de către Sfinții Părinți la Sinodul de la Niceea
(325). El insistă asupra faptului că Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat,
S‐a născut din veci din Tatăl, adică din ființa Tatălui, fiind coetern și
deoființă cu Tatăl190, iar ca om S‐a născut „din Sfânta și Neprihănita
Fecioară”, precum se vestise mai dinainte prin prooroc: „Iată, Fecioara
va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuel,
care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu” (Is. 7, 14):
„Crede deci că este împreună cu noi acest Dumnezeu, Care S‐a născut
din Fecioara, Dumnezeu din Tatăl, dinaintea vecilor, om din Fecioara,
pentru oameni”191.
Făcând referire la erezia dochetistă care susținea că Iisus Hristos S‐a
întrupat într‐un corp aparent192, Sfântul Niceta subliniază faptul că
191 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 89). Sfântul Ambrozie al
Mediolanului utilizează aceeași exprimare teologică cu privire la taina întrupării:
„Căci nu este alt Hristos, ci unul singur Care S‐a născut din Tatăl mai înainte de veci,
ca Fiu al lui Dumnezeu; S‐a născut în timp ca om, prin asumarea naturii umane”,
AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea a III‐a, XXII, 169 (trad. rom.
V. Răducă, p. 217).
235
întruparea s‐a produs în mod real și nu aparent, „căci dacă întruparea
este neadevărată, neadevărată va fi și mântuirea pentru oameni. Iar dacă
este adevărată în Hristos, la fel este întruparea în El”193.
Aceeași reflecție teologică o regăsim și la Fericitul Augustin. El arată
că, la naștere,
„natura umană a fost asumată în întregime de Cuvântul lui Dumnezeu,
adică a fost asumat și trupul și sufletul și duhul [...]. Căci, din moment
ce această asumare s‐a împlinit pentru mântuirea noastră, trebuie să
fim atenți ca nu cumva să credem că o parte sau alta a ființei noastre nu
a fost cuprinsă [în această asumare], pentru că atunci nu ar mai fi
cuprinsă nici în [iconomia] mântuirii”194.
Tot în acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului, vorbind despre
întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu, se exprimă aproape în aceiași
termeni precum Sfântul Niceta:
„Crede că Însuși Fiul, Unul‐Născut al lui Dumnezeu, pentru păcatele
noastre S‐a pogorât din cer pe pământ și, luând natura noastră
omenească cu toate afectele ei, S‐a născut din Sfânta Fecioară și de la
Duhul Sfânt. Întruparea nu s‐a făcut în chip aparent și iluzoriu, ci real.
N‐a trecut părelnic prin Fecioară, ci S‐a întrupat cu adevărat din ea, a
fost alăptat cu adevărat de ea, a mâncat cu adevărat ca și noi și a băut
cu adevărat întocmai ca noi. Dacă înomenirea Sa ar fi o nălucire, atunci
nălucire este și mântuirea”195.
Obișnuit cu subtilitățile teologice ale arienilor, Episcopul Niceta face
o exegeză la anumite citate scripturistice din Evanghelia după Ioan,
texte cu ajutorul cărora arienii își susțineau tezele lor împotriva
dumnezeirii Fiului. El arată că unele texte, precum: „Tatăl este mai mare
ca Mine” (In. 14, 28) sau „Nu am venit să fac voia Mea” (In. 6, 38) sau
„Fiul nu poate să facă nimic de la Sine” (In. 5, 19), toate acestea nu‐L
slăbesc pe Fiul și nici nu‐L micșorează, ci‐L deosebesc de Tatăl.
192 Christian DUQUOC, Cristologia. Ensayo dogmatico sobre Jesus de Nazaret el Mesias, Ediciones
Sigueme, Salamanca, 1974, p. 45; Pietro PARENTE, Antonio Piolanti, Salvatore
Garofalo, Diccionario de Teología Dogmática, Version del italiano por Francisco
Navarro, Editorial Litúrgica Española, Barcelona, 1955, p. 111.
194 FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IV, 8 (trad. rom. M. Cazaban, p. 41).
195 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza IV, 9 (trad. rom. D. Fecioru, p. 54).
236
Adevărata Sa dumnezeire reiese chiar din cuvintele Lui, atunci când
spune: „Eu am ieșit din Dumnezeu Tatăl” (In. 16, 28) și „Eu sunt în Tatăl
și Tatăl în Mine” (In. 10, 38) și, iarăși: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10,
30) și „Cine mă vede pe Mine, a văzut și pe Tatăl” (In. 14, 9) și „Precum
Tatăl scoală morții și dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voiește”
(In. 5, 21)196.
Asumându‐Și natura umană cu toate afectele ei, Iisus Hristos „are în
umanitatea Sa personală un mediu prin care trăiește durerile întregii
umanități și toți se pot împărtăși prin umanitatea lui personală, de viața
Lui dumnezeiască”197. Numai așa Hristos coboară la noi venind în
maximă apropiere de noi, din iubire dumnezeiască, ca să refacă comu‐
niunea omului cu Dumnezeu și pentru a ne face „părtași ai firii celei
dumnezeiești” (2 Ptr. 1, 4)198. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa, subliniind
scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, spune:
„Firea noastră cea slăbănogită, într‐adevăr, avea nevoie de doctor, omul
căzut de istoveală aștepta pe Cel ce‐i va întinde mâna, cel ce‐și pierduse
viața aștepta pe Dătătorul ei, cel ce se depărtase de părtășia binelui
avea nevoie de îndrumătorul care să‐l readucă de unde plecase, tânjea
după lumină cel ce zăcea la întuneric, cel căzut în robie își aștepta
izbăvitorul, cel legat aștepta pe Cel care să‐l dezlege, cel din jugul
sclaviei, pe slobozitorul său. Erau aceste lucruri atât de mici și de
neînsemnate, încât să nu poată îndemna pe Dumnezeu să coboare și să
cerceteze pe oameni cum cercetează un doctor pe bolnavii săi, mai ales
în starea nenorocită și vrednică de milă în care se găsea omenirea?”199.
A doua idee centrală a hristologiei nicetaniene este legată de
realitatea celor două firi în Iisus Hristos: dumnezeiască și omenească.
Potrivit Sfântului Niceta, „Hristos trebuie crezut în amândouă firile:
Dumnezeu și om. Deoarece, după cum e recunoscut om după pătimiri,
197 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de
198 Valer BEL, „Iisus Hristos, Lumina Lumii”, în Tabor, IX (2015), nr. 7, p. 18.
199 GRIGORIE DE NYSSA, Marele Cuvânt Catehetic, 15, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
30, Traducere și note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 310.
237
tot astfel Se arată Dumnezeu după lucrările dumnezeiești”200. Astfel,

realitatea trupului Său reiese clar din actele pur omenești. Ca om
adevărat, Hristos a simțit foamea, a dormit, a lăcrimat, S‐a întristat, a
suferit crucea, patimile și înmormântarea. Ca Dumnezeu adevărat, a
săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, a potolit furtuna
pe mare, L‐a înviat pe Lazăr mort de patru zile și nu în ultimul rând, a
înviat El Însuși. Toate aceste lucrări dovedesc atât omenitatea, cât și
dumezeirea Sa reală, ambele firi fiind unite în Ipostasul Său cel
dumnezeiesc:
„În El [în Ipostasul Său] se află amândouă firile: omul, ceea ce se vedea,
Dumnezeu, ceea ce nu se vedea: mâncând ca om și săturând cinci mii
de oameni cu cinci pâini, ca Dumnezeu; însetat ca om și împărțind apa
vieții ca Dumnezeu; dormind ca om în corabie, dar poruncind
vânturilor și mării, ca Dumnezeu; răstignindu‐Și mâinile pe cruce ca
om, dar făgăduind raiul tâlharului ce se mărturisea, ca Dumnezeu;
primind în cele din urmă moartea, dându‐Și trupul întru smerenie ca
om, dar ridicând din mormânt un mort de patru zile, ca Dumnezeu”201.
Putem observa cum Sfântul Chiril al Ierusalimului întrebuințează
aceleași exemple pentru a sublinia realitatea celor două firi în Persoana
lui Iisus Hristos:
„Hristos avea o îndoită fire: om în ceea ce se vedea, dar Dumnezeu în
ceea ce nu se vedea. Ca om a mâncat cu adevărat ca și noi [căci avea
toate afectele trupului ca și noi], dar ca Dumnezeu a hrănit cu cinci
pâini cinci mii de bărbați. Ca om a murit cu adevărat, dar ca Dumnezeu
a înviat pe cel mort de patru zile. Ca om a dormit cu adevărat în
corabie, dar ca Dumnezeu a mers pe ape”202.
Episcopul Niceta se oprește și asupra unor texte scripturistice care
necesitau o interpretare mai prudentă. Astfel, cuvintele rostite de către
Mântuitorul în grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul meu până la
moarte” (Mt. 26, 38) nu însemnează că dumnezeirea Sa se temea de
200 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 91): „Vtrumque ergo
credendus est Christus, et Deus et homo; quia sicut homo ex passionibus agnoscitur ita Deus
ex diuinisoperibus manifestarur”.
202 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza IV, 9 (trad. rom. D. Fecioru, p. 54).
238
moarte, ci că umanitatea Sa era afectată de întristare. La fel crucea,
pătimirea, înmormântarea, ele nu sunt o dovadă de neputință sau de
slăbiciune în Iisus Hristos, deoarece, când spune iudeilor: „Dărâmați
templul acesta și Eu în trei zile îl voi ridica” (In. 2, 19), El făcea referire la
trupul Său. Însă tot El zice: „Am puterea să‐Mi dau sufletul și am
puterea să‐l iau din nou” (In. 10, 18), ceea ce sugerează puterea Sa de a
birui moartea ca Dumnezeu adevărat. De aceea, Sfântul Niceta făcând
referire la arieni, concluzionează:
„Dacă ridică templul trupului Său, dacă are puterea de a‐Și da sufletul
prin pătimire și de a‐l recăpăta prin înviere, încetează bănuiala
slăbiciunii în Hristos, atunci când se arată deslușit măreția unei astfel
de puteri”203.
În acest fel, episcopul Niceta ne dă mărturie despre existența celor
două firi în Persoana lui Iisus Hristos. El teologhisește că Iisus Hristos
este Același ca Persoană cu Logosul divin dinainte de întrupare, căci:
„trebuie crezută și înfățișarea în care veșnic a fost, și înfățișarea robului,
care pentru robi a fost luată”204.
Din cauza tulburărilor provocate de către arieni în jurul Persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Niceta insistă, în tratatul De ratione
fidei, asupra relației dintre Tatăl și Fiul. Pornind de la cuvintele „Eu si
Tatăl una suntem” (In. 10, 30), episcopul Remesianei arată că „Iisus
Hristos se află în slava lui Dumnezeu Tatăl, că trăiește cu Tatăl, că
împărățește cu Tatăl într‐una și aceeași domnie”205. De asemenea, el arată
că „una este voința Tatălui și a Fiului, una împreună lucrarea și iarăși
unul harul, aceeași cârmuirea”, folosind în acest sens citate din epistolele
pauline: „Har vouă și pace de la Dumnezeu‐Tatăl și Domnul nostru Iisus
Hristos” (Filip. 1, 2) sau „Însuși Dumnezeu și Tatăl nostru, și Domnul
nostru Iisus să îndrepteze calea noastră către voi” (I Tes. 3, 11), pentru a
sublinia și mai mult unitatea de voință și putere a Tatălui și a Fiului206.
239
O altă particularitate a hristologiei nicetaniene este legată de slujirea
arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Niceta ne spune că, în
calitate de Răscumpărător al neamului omenesc, Iisus Hristos „a pătimit
în trup, după cum arată apostolul, pentru ca prin rănile Sale să vină
neamului omenesc mântuirea, precum mai înainte spusese Isaia
proorocul: «El a pătimit pentru păcatele noastre și prin rănile Sale noi
toți ne‐am vindecat» [Is. 53, 5]. Pentru păcatul nostru a pătimit Hristos,
ca să ni se facă nouă dreptate”207. De aceea, în omilia De diversis
appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, Sfântul Niceta Îl numește
pe Hristos Răscumpărarea: „pentru că ne‐a răscumpărat cu prețul
sângelui Său pe noi, odinioară pierduți”, dar și Preot: „fie că pentru noi
Și‐a oferit trupul ofrandă și jertfă lui Dumnezeu‐Tatăl, fie că binevoiește
a Se oferi în numele nostru în fiece zi”208.
Mărturiile episcopului daco‐roman nu se opresc aici. Pentru a
îndepărta orice îndoială din sufletele credincioșilor săi, Niceta insistă
asupra timpului pătimirii Domnului Iisus Hristos: „A pătimit sub
Ponțiu Pilat”, guvernatorul Siriei și al Palestinei209. De ce era importantă
această precizare, ne spune chiar el:
„Iar aceasta se pune înadins, căci unii eretici, amăgiți de înșelăciuni
diavolești, trăncănesc despre tot felul de hristoși. Ți s‐a arătat așadar și
timpul pătimirii, ca să nu admiți că s‐a răstignit vreun altul afară de
acel Hristos Care cu adevărat a pătimit sub Ponțiu Pilat pentru
mântuirea lumii”210.
Argumentul istoric folosit de episcopul Niceta pentru a dovedi
realitatea pătimirii Domnului a fost utilizat de numeroși părinți ai
Bisericii în operele lor. Guvernatorul Pilat din Pont nu a rămas în
conștiința Bisericii doar judecătorul de drept al Mântuitorului, ci și un
207 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 5 (trad. rom. O. Pop, p, 93).
209 Despre personalitatea guvernatorului Ponțiu Pilat, a se vedea: PETRONIU FLOREA,
„Pilat din Pont. Pastorală la Învierea Domnului – 2015”, în Tabor, IX (2015), nr. 4, pp.
13‐16; Iosif CÂMPIANU, „În zilele lui Pilat din Pont…”, în Foaia Diecezană, L (1935), nr.
17, pp. 7‐8.
240
martor important al nevinovăției Lui. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusali‐
mului depune o mărturie extrem de importantă în acest sens: „Dar
pentru ce să aduc martor numai pe profet? Ia martor și pe Pilat, care L‐a
condamnat! Pilat a spus: «Nu găsesc nici o vină în Omul Acesta» [In. 18,
38]. Iar după ce L‐a dat iudeilor, și‐a spălat mâinile și a zis: «Nevinovat
sunt de sângele Dreptului Acestuia» [Mt. 27, 24]211”, iar într‐un alt loc,
făcând referire la cei care tăgăduiau răstignirea, același părinte
mărturisește:
„Vor sta împotriva ta și cei care L‐au legat și L‐au dus. Vor sta împo‐
triva ta și Irod și Pilat, spunându‐ți cam aceste cuvinte: Pentru ce
tăgăduiești pe Cel hulit pe timpul nostru de iudei, despre care știam că
n‐are nici un păcat? Eu, Pilat, mi‐am spălat atunci mâinile”212.
Tot în acest sens, Fericitul Augustin preciza: „Credem, deci, în Cel
Care, sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit și îngropat. Trebuia, deci, să se
adauge și numele judecătorului pentru a se cunoaște vremea în care a
trăit”213. Pătimirea reală a Domnului este susținută și de către Sfântul
Epifanie de Salamina în lucrarea sa Ancoratus, unde mărturisește că:
„Iisus Hristos S‐a înomenit și a fost răstignit pentru noi în vremea lui
Ponțiu Pilat, și a pătimit și a fost îngropat”214.
Episcopul Niceta îi îndeamnă pe credincioșii săi să nu se rușineze de
Crucea lui Hristos și de patimile Lui, deoarece toate acestea au fost
prevestite de profeți. În calitate de Mântuitor, opera Sa de răscumpărare
se identifică cu Persoana Sa, ca Dumnezeu și Om adevărat. De aceea,
Sfântul Niceta, spune că: „Trebuie să dăm crezare și pătimirii în trup, și
lipsei de suferință în dumnezeire, pentru a nu fi socotiți nici
necredincioși, nici nerecunoscători”215, iar în tratatul De Symbolo zice: „Și
nu ai a te îndoi, dacă înțelegi în ce slujire a pătimit Hristos. Nu a pătimit
în dumnezeire, ci în trup. Căci Dumnezeu nu poate pătimi niciodată”216.
211 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XIII, 3 (trad. rom. D. Fecioru, p. 189).
212 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XIII, 38 (trad. rom. D. Fecioru, p. 218).
213 FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, V, 11 (trad. rom. M. Cazaban, p. 47).
214 EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, 118, Ediție bilingvă, traducere și note de Oana
Coman, studiu introductiv de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 331.
241
Continuând tâlcuirea Simbolului de credință, episcopul Niceta

mărturisește că „Hristos a treia zi a înviat din morți”, deoarece nu putea
fi stăpânit de moarte Cel Care are putere asupra vieții și asupra morții.
Acest Hristos „S‐a înălțat la ceruri”, de unde Se și pogorâse și, „Șade de‐a
dreapta Tatălui”, după cum se arată în psalmul lui David: „Șezi de‐a
dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor
Tale” (Ps. 109, 8)217. Înălțat la cer cu trupul Său îndumnezeit, Hristos
„iarăși va să vină să judece viii și morții”. Tocmai pentru că Persoana Sa
a fost atât de mult contestată de către eretici sau păgâni, Sfântul Niceta
insistă asupra acestor ultime referințe din Simbol, pentru a‐L prezenta
pe Hristos și în ipostaza de Judecător. Acesta va reveni în slavă la
Parusie pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui:
„Crede că Însuși acest Hristos, Dumnezeul nostru, va veni cu îngerii și
puterile cerurilor, să‐i judece atât pe vii, cât și pe cei mai înainte morți,
ca să dea «fiecăruia după faptele lui» [Rom. 2, 6]; aceasta înseamnă să‐i
așeze pe cei drepți în viața veșnică, iar pe necredincioși să‐i supună la
osânda veșnică”218.
Putem, aşadar, afirma că întreaga hristologie a Sfântului Niceta este
o adevărată mărturisire de credință, care are în centru Persoana divino‐
umană a lui Hristos Cel înviat și înălțat. El a înțeles că numai prin
Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat „viața lui Dumnezeu intră în viața
omenirii, prefăcând starea ei veche într‐o stare nouă și pregătindu‐i o
stare viitoare, cea a împărăției veșnice a lui Dumnezeu. În Iisus Hristos
ne este dat tot conținutul adevărului despre Dumnezeu și despre om,
toată revelația lui Dumnezeu și a omului, accesibilă în viața pămân‐
tească”219. Nu e de mirare că Paulinus de Nola ni‐l prezintă pe acest
episcop ca pe un sfânt, „care contemplă pe divinul Hristos în lumina
curatei credințe”220.
Prin urmare, pentru Sfântul Niceta de Remesiana, Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat și om adevărat. Prin asumarea condiției umane și a
219 V. BEL, „Iisus Hristos...”, p. 17.
242
jertfei de pe Sfânta Cruce, Iisus Hristos a venit în maximă apropiere de
noi și rămâne pururea cu noi. „El ne întâmpină pe toate căile vieții
noastre ca să ne ridice pe culmile desăvârșirii Sale, dându‐ne posibili‐
tatea de a ne vindeca firea noastră slăbită de păcat”221. De aceea,
episcopul Niceta, pentru a reliefa lucrarea Sa mântuitoare, se folosește
de 24 de numiri222 potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, arătându‐ne
și sensurile lor:
„Se numește Cuvântul [In. 1, 1], fie că S‐a născut fără pătimire de la
Dumnezeu‐Tatăl, fie pentru că nașterea Lui s‐a petrecut fără micșorarea
ființei părintești. Căci nici omul nu pare a suferi vreo micșorare când
rostește un cuvânt. Ori e numit Cuvântul, pentru că prin El a vorbit
mereu Dumnezeu‐Tatăl, atât îngerilor, cât și oamenilor.
Se numește Înțelepciunea [I Cor. 1, 24], pentru că prin El s‐au așezat
toate cu înțelepciune la început.
Lumina [In. 1, 9] e numit, căci El Însuși a luminat întunericul cel dintâi
al lumii și, prin venirea Sa, a pus pe fugă nopțile minților omenești.
Puterea [I Cor. 1, 24] se numește, pentru că nici o făptură nu‐L poate întrece.
Dreapta [Ps. 44, 6] și Brațul [Is. 53, 1; In. 12, 38] se numește, căci prin El
s‐au făcut toate și de El Însuși toate sunt ținute.
Îngerul marelui sfat [Is. 9, 5] e numit, căci El e vestitorul voinței părintești.
E numit Fiul Omului [Mt. 8, 20], căci pentru noi, oamenii, a binevoit Să
se nască om.
E numit Mielul [Is. 53, 7; In. 1, 29] datorită neasemuitei Sale nevinovății.
Se numește Oaia [Is. 53, 7], pentru a se arăta pătimirea Lui.
Se numește Preot [Evr. 5, 6], fie că pentru noi Și‐a oferit trupul ofrandă
și jertfă lui Dumnezeu‐Tatăl, fie că binevoiește a Se oferi în numele
nostru în fiece zi [Efs. 5, 2].
Se numește Calea [In. 14, 6], pentru că prin El Însuși mergem spre mântuire.
Adevărul [In. 14, 6], căci respinge minciuna.
Viața [In. 14, 6] se numește, fiindcă nimicește moartea.
222 Redăm în limba latină cele 24 de numiri, așa cum apar ele în omilia Sfântului Niceta:
„Verbum, Sapienția, Lux, Virtus, Dextera, Brachium, Angelus, Homo, Agnis, Ovis,
Sacerdos, Via, Veritas, Vita, Vitis, Iustitia, Redemptio, Panis, Lapis, Medicus, Fons Aquae
Vivae, Pax, Iudex, Ianua”.
243
Vița [In. 15, 1] de vie e numit fiindcă, întinzând pe Cruce corzile
brațelor Sale, a oferit lumii bogata roadă a dulceții.
Dreptatea [Rm. 1, 17; I Cor. 1, 30] e numit, fiindcă prin chezășia numelui
Său îi îndreptează pe păcătoși.
Răscumpărarea [I Cor. 1, 30] se numește, pentru că ne‐a răscumpărat cu
prețul sângelui Său pe noi, odinioară pierduți.
Pâinea [In. 6, 35; 48; 51] se numește, căci a potolit foamea neamurilor
prin Evanghelia Lui.
Piatra [Mt. 21, 42; I Ptr. 2, 7] se numește, pentru că nici șarpele n‐a lăsat
urmă în El și Însuși ne‐a oferit apărare.
Tămăduitorul [Mt. 9, 12; Ps. 102, 3] se numește, pentru că a vindecat
neputințele și rănile noastre prin venirea Lui.
Izvorul apei vii [Ir. 2, 13; In. 4, 14] e numit, fiindcă prin îmbăierea
renașterii îi spală și‐i aduce la viață pe păcătoși.
Pacea [Is. 9, 5; Rm. 5, 10] se numește, pentru că‐i adună la un loc pe cei
învrăjbiți și ne‐a împăcat cu Dumnezeu‐Tatăl.
Învierea [In. 11, 25; I Cor. 15, 12‐22] e numit, fiindcă El Însuși va ridica
toate trupurile din morminte.
Judecătorul [II Tim. 4, 8; I Ptr. 4, 5] e numit, căci El Însuși are să judece
viii și morții.
Poarta [In. 10, 9] se numește, pentru că prin El Însuși se face intrarea
credincioșilor în Împărăția cerurilor”223.
Prin lucrarea Sa mântuitoare, Iisus Hristos S‐a făcut toate pentru toți.
Toate numirile, pe care episcopul Niceta le folosește în omilia De diversis
appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, scot în evidență acest
aspect. Ca Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos rămâne ținta desăvârșirii
noastre finale, dar și calea care ne duce către această țintă224. În calitate
de Mântuitor, El participă la restaurarea întregii creații și reface
comuniunea omului cu Dumnezeu. De aceea, episcopul Niceta îi
îndeamnă pe credincioșii săi să‐și pună toată nădejdea în El,
îndemnându‐i la credință și evlavie:
(trad. rom. O. Pop, pp. 11‐15).
244
„Așadar, de vreme ce unul Domn este desemnat cu atâtea nume și
denumiri, ai credință, credinciosule, și pune‐ți cu toată puterea
nădejdea ta în El!
Căci, ca să‐L cunoști pe Tatăl, El este pentru tine Cuvântul.
De vrei să cunoști cu adevărat, caută‐L pe El, căci este Înțelepciunea.
Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe Hristos, căci este Lumina.
Ești slăbit? Ai scăpare, căci este Tămăduitorul și Tăria.
Vrei să știi prin cine s‐a făcut lumea și de cine sunt toate ținute? Fii
încredințat că este El, căci e numit Brațul și Dreapta.
Simți vreo teamă? În toate îți va fi alături ca un Înger.
De‐ți va fi fost greu să te‐ndrepți cu privirea spre măreția Unuia‐
Născut, nu deznădăjdui, căci S‐a făcut și Om, pentru ca omenirea să se
apropie cu ușurință de El.
De vei fi fost neprihănit, îți va sta alături ca un Miel.
Dacă te supără vreo prigonire din partea păgânilor, ai credință, căci și
El a fost jertfit ca o Oaie; iar ca Preot al Tatălui, pe tine te va sprijini
punându‐te înainte.
De nu cunoști calea mântuirii, caută‐L pe Hristos, căci El este Calea
sufletelor.
Dacă vrei să cunoști adevărul, ascultă‐L pe El, căci este Adevărul.
De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor.
Te încântă plăcerile lumii acesteia? Întoarce‐te și mai mult spre crucea lui
Hristos, ca să te înviorezi de dulceața Viței Lui, ce S‐a răstignit pe cruce.
Ești păcătos pierdut? Trebuie să fii înfometat de Dreptate, însetat de
Răscumpărătorul, căci Hristos este Pâinea care satură.
Dacă șovăiești în vreo privință, întărește‐ți pasul în El, căci este Piatra
și‐ți va oferi apărare ca un zid.
Ești slab și neputincios? Cere‐I Lui leac, căci este Tămăduitorul.
Simți văpaia păcatelor ori ești unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul
vieții, ca văpaia ta să fie stinsă și sufletul tău să dobândească veșnicia.
Dacă te chinuie mânia și te hărțuiește dușmănia, apropie‐te de Hristos,
căci este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl și să iubești pe tot omul la fel
cum socoți că trebuie să fii iubit tu.
De te temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea vieții acesteia,
adu‐ți aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut.
245
Dacă te atrage plăcerea păcatului și te îmbie ispitele cărnii, gândește‐te
mai înainte că e Judecătorul drept, este Cel ce cântărește cu asprime, e
Cel ce pregătește focul veșnic; și nu‐ți va mai plăcea ție, păcătosul, să
păcătuiești.
În sfârșit, frate, dacă te‐a cuprins deznădejdea privind împărțirea
dreptății, așteptarea slavei cerești, gândește în cugetul tău credincios că
El este Poarta; căci prin El, ridicat din morți, vei pătrunde și tainele
cerurilor, și te vei alătura cetei îngerilor; și vei auzi acele cuvinte dorite:
«Bine, slugă bună și credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele
puține, intră în bucuria Domnului tău; stăpânește împărăția care ți‐a
fost pregătită de la întemeierea lumii» [Mt. 25, 33]. Amin”225.
Trebuie spus faptul că prezența diferitelor numiri atribuite Domnului
nostru Iisus Hristos în hristologia nicetaniană nu este deloc întâmplă‐
toare și lipsită de importanță, ci este în strânsă legătură cu tulburările
provocate de arieni în regiunile illyriene, în perioada premergătoare
Sinodului II Ecumenic (381). Izvoarele istorice din acea vreme amintesc
de existența unor episcopi arieni care negau dumnezeirea Fiului. Este
vorba de: Ursacius de Singidunum, Valens de Mursa, Dominus de
Marcianopolis, Palladius de Ratiaria, Secundianus de Singidunum și
Germinius de Sirmium226, care atât din punct de vedere geografic, cât și
jurisdicțional, se învecinau cu episcopia Remesiana păstorită de Sfântul
Niceta.
Credem că acesta este contextul în care episcopul Niceta de
Remesiana va compune omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus, ca un răspuns la rătăcirile și tezele arienilor. Majoritatea
cercetătorilor consideră că această omilie a fost scrisă în jurul anului 366227.
Așa cum am putut observa în această lucrare, autorul nostru apără
dumnezeirea Fiului, utilizând 24 de numiri potrivite Domnului nostru
Iisus Hristos, toate preluate din Sfânta Scriptură. Fiecare numire are rolul
de a scoate în evidență lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Care
S‐a întrupat pentru răscumpărarea întregii umanități: „Se numește toate
226 M. COJOC, „Dispute religioase în sudul Dunării...”, pp. 603‐605.
227 A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 117.
246
acestea; deși este Unul și același Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu,
ca să se cunoască rânduiala puterii și lucrării Sale”228.
Cunoaștem din tradiția patristică a Bisericii Universale numeroși
părinți și scriitori bisericești, care au abordat în operele lor teologia
numelor lui Iisus Hristos cu scopul de a dovedi atât dumnezeirea Sa, cât
și lucrarea Sa mântuitoare. Dintre cei mai importanți îi amintim, aici, pe:
Origen, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nyssa, Ilarie de Pictavium și papa Damasus229. Putem observa
cum majoritatea numirilor Mântuitorului Iisus Hristos utilizate de către
acești părinți se regăsesc și în opera episcopului Niceta de Remesiana.
Astfel, scriitorul bisericesc Origen în lucrarea Despre principii
utilizează pentru Persoana Mântuitorului Iisus Hristos următoarele
numiri: „Este numit Înțelepciune, Întâi‐Născut, Cuvântul lui Dumnezeu,
Adevărul, Viața, Cale, Înviere, Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut,
Lumina cea adevărată, Atotputernicul, Fiul, Ușa, Dreptatea, Sfințirea,
Răscumpărarea”230. Concluzionând, autorul ne încredințează că toate
aceste expresii ne vorbesc despre lucrările și puterile Lui.
Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă și el o listă foarte sumară cu
numirile dumnezeiești, majoritatea întâlnite și la Sfântul Niceta. Pentru
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Iisus Hristos se numește: „Ușă, Cale,
Oaie, Păstor, Leu, Piatră, Hristos, Mort, Fiul Omului, Domn, Iisus,
Fiu”231. Autorul subliniază faptul că, deși numirile Lui sunt multe, totuși
Iisus Hristos este o singură Persoană.
„El vine în ajutorul fiecărui om în felurite chipuri. Pentru cei care au
nevoie de bucurie este Vie. Pentru cei care au nevoie să intre este Ușă.
Pentru cei stăruitori în rugăciuni El este Arhiereu mijlocitor. Pentru cei
229 A se vedea Carmelo GRANADO, Los mil nombres de Jesús. Textos espirituales de los primeros
siglos, Ed. Narcea, Madrid, 1988.
230 ORIGEN, Despre principii, Cartea I, Despre Hristos, 1; 3; 4; 6; 10; 13, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 8, Studiu introductiv, traducere, note de Teodor Bodogae, Ed. Institu‐
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 55; 57; 58;
61; 66; 69; Nicolae BUZESCU, „Titlurile (denumirile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la
Origen”, în Mitropolia Olteniei, XXXIV (1982), nr. 10‐12, pp. 674‐688.
231 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza X, 3‐4 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 130‐132).
247
păcătoși este Oaie. Hristos se face tuturor toate, pogorându‐Se la
slăbiciunile noastre ca un doctor bun și învățător milostiv. Este Domn
cu adevărat, având vrednicia domniei prin fire”232.
Episcopul Ierusalimului mai precizează că Iisus Hristos este numit
cu două nume. Cu numele de Iisus, pentru că mântuiește, și cu numele
de Hristos, deoarece El este Preot233.
Teologia numelor lui Iisus Hristos o regăsim și la Sfântul Grigorie de
Nazianz în Cuvântarea a IV‐a Teologică. Pentru acest părinte, Iisus Hristos
poate fi numit: „Fiu, Unul‐Născut, Cuvânt, Adevăr, Icoană, Lumină,
Viață, Dreptate, Sfințire, Răscumpărare, Înviere, aceste denumiri fiind
comune atât Celui care este mai presus de noi, cât și Celui care S‐a făcut
om din cauza noastră”234, iar denumirile de: Om, Fiu al Omului, Hristos,
Cale, Ușă, Păstor, Oaie, Miel, Arhiereu, Melchisedec, Rege, Pace, sunt
cele care subliniază întruparea Sa reală235.
Vorbind despre întruparea Logosului veșnic pentru mântuirea
noastră, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei,
utilizează și el pentru Persoana Mântuitorului Hristos câteva numiri:
„Așadar, după cum Domnul nostru Iisus Hristos este numit Viață, Cale,
Pâine, Viță, Lumină adevărată și chemat cu alte nenumărate numiri, tot
așa este numit și Sabie care taie partea pătimașă a sufletului și omoară
mișcările care ne duc spre poftă. Apoi, pentru că Dumnezeu‐Cuvântul
avea să se unească cu slăbiciunea trupului, a fost adăugat și frumosul
[cuvânt] Puternic, pentru că acesta înfățișează dovada celei mai mari
puteri a lui Dumnezeu: putința de a ființa în firea omenească”236.
Alte numiri întrebuințate tot de acest părinte se regăsesc în tratatul
Despre Sfântul Duh, unde Iisus Hristos este numit: Fiu adevărat, Dumnezeu
Unul‐Născut, Puterea lui Dumnezeu, Înțelepciunea, Cuvântul, Păstor,
Împărat, Doctor, Mire, Cale, Poartă, Izvor, Pâine, Secure, Piatră237.
232 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza X, 5 (trad. rom. D. Fecioru, p. 132).
233 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza X, 11 (trad. rom. D. Fecioru, p. 136).
234 GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice IV, 20 (trad. rom. G. Tilea, pp. 106‐108).
235 GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice IV, 21 (trad. rom. G. Tilea, pp. 108‐109).
236 VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul XLIV, 5, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4,
p. 507.
237 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, 8, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 32.
248
Sfântul Grigorie de Nyssa face și el referire la câteva numiri care îi
sunt atribuite Domnului nostru Iisus Hristos. Vorbind despre întrupare,
episcopul Grigorie ne spune că Iisus Hristos poate fi numit: „Cort,
Doctor, Păstor, Apărător, Înger, Pâine, Vie, Cale, Ușă, Casă, Apă, Piatră,
Izvor, spre arătarea puterii dumnezeiești”238.
Teologia numelor atribuite Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu
este specifică doar hristologiei orientale. Au utilizat‐o și numeroși
părinți din Apus pentru a pune capăt pentru totdeauna ereziei lui Arie.
În acest sens, am putea cita fragmente din operele unor venerabili
părinți occidentali, precum: Ambrozie al Mediolanului239, Ilarie de
Pictavium240, Fericitul Augustin241, Isidor de Sevilla242 sau papa Damasus.
Ne vom limita doar la papa Damasus (366‐384), deoarece în timpul pon‐
tificatului său își desfășura activitatea și episcopul Niceta de Remesiana.
Papa Damasus se numără printre cei mai importanți părinți din
spațiul occidental, care a susținut cu toată convingerea lupta împotriva
arianismului. În perioada pontificatului său a prezidat numeroase
sinoade, în care a apărat dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Astfel,
actele Sinodului de la Roma din anul 382, prezidat de către însuși papa
Damasus, fac referire și la semnificația numelor atribuite Domnului
nostru Iisus Hristos:
„Înțelesul numelui lui Hristos este multiform: Se numește Domn,
fiindcă este Hristos; Cuvânt, fiindcă este Fiul lui Dumnezeu și Unul‐
Născut din Tatăl; Om, fiindcă S‐a născut din Fecioară; Preot, fiindcă S‐a
oferit ca jertfă; Păstor, fiindcă este protector; Cale, fiindcă prin El s‐a
intrat direct în viață; Miel, fiindcă a pătimit; Piatra din capul unghiului,
fiindcă este zidire; Învățător, fiindcă este îndrumător în viață; Soare,
fiindcă luminează; Adevăr, fiindcă este de la Tatăl; Viață, fiindcă este
creator; Pâine, fiindcă este trup; Samarinean, fiindcă este apărător și
238 GRIGORIE DE NYSSA, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în col.
Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, Traducere de Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 79.
239 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Virginitate, I, XVI, 99, în PL 16, col. 305 C.
240 ILARIE DE PICTAVIUM, Liber de Patris et Filii unitate, în PL 10, col. 886 B C D.
241 FERICITUL AUGUSTIN, Sermo CXLII, 2, în PL 38, col. 778.
242 ISIDOR DE SEVILLA, Etymologiarum, VII, 2, în PL 82, col. 264‐268.
249
milostiv; Hristos, fiindcă este uns; Iisus, fiindcă este Mântuitor; Dumnezeu,
fiindcă este din Dumnezeu; Înger, fiindcă este vestitor; Făgăduință,
fiindcă este mijlocitor; Mlădiță de vie, fiindcă am fost mântuiți prin
sângele Lui; Stâncă, fiindcă este tărie; Floare, fiindcă este ales; Profet,
fiindcă descoperă cele viitoare”243.
Tot de la acest părinte ni s‐a păstrat și o frumoasă poezie, cu titlul De
cognomentis Salvatoris, în care episcopul Romei utilizează 45 de numiri
potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, toate fiind preluate din Sfânta
Scriptură:
„Spes, Vita, Salus, Ratio, Sapienția, Lumen,
Judex, Porta, Gigas, Rex, Gemma, Propheta, Sacerdos,
Messias, Sabaoth, Rabbi, Sponsus, Mediator,
Virga, Columna, Manus, Petra, Filius, Emmanuelque,
Vinea, Pastor, Ovis, Pax, Radix, Vitis, Oliva,
Fons, Paries, Agnus, Vitulus, Leo, Propiatiator,
Verbum, Homo, Rete, Lapis, Domus, Omnia, Christus, Iesus”244.
Așa cum am putut vedea, hristologia Sfântului Niceta de Remesiana
are în centru Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, considerată ca
Logos, în cadrul Sfintei Treimi, precum și lucrarea Sa mântuitoare
pentru întreaga umanitate. Pentru episcopul Niceta, Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Ca Dumnezeu adevărat S‐a născut
din veci din Tatăl245, fiind consubstanțial și coetern, iar ca om S‐a născut
din Sfânta și Neprihănita Fecioară Maria, fără apropierea vreunui
bărbat. S‐a născut trup din trup, întruparea fiind reală, iar nu aparentă,
căci dacă întruparea este neadevărată, neadevărată va fi și mântuirea
întregului neam omenesc.
Pe această cale, constatăm că întreaga învățătură hristologică a
episcopului Niceta de Remesiana este în conformitate cu tradiția
patristică de până atunci. Ortodoxia credinței sale, dar și zelul său
243 SANCTI DAMASI PAPAE, Epistola IX – De explanatione fidei. Ex concilio urbis Romae sub
Damaso papa, în PL 13, col. 373‐374 (trad. rom. Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana
și ecumenicitatea..., p. 524, vezi nota 321).
244 SANCTI DAMASI PAPAE, Carmen VI – De cognomentis Salvatoris, în PL 13, col. 378 B, apud.
Ș. C. ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea..., p. 523.
250
misionar, a făcut posibilă menținerea dreptei credințe în eparhia sa

Remesiana. Totodată, el reușește să oprească, prin predica sa, influența
episcopilor arieni și pnevmatomahi de la Sud de Dunăre, ca Palladiu de
Ratiaria, Ursacius de Singidunum, Valens de Mursa și Fotin de
Sirmium246, care negau atât dumnezeirea Fiului, cât și pe cea a Duhului
Sfânt, restabilind liniștea și pacea în sânul Sfintei Biserici.
4.2.1.3. Învățătura despre Dumnezeu Duhul Sfânt
În cea de‐a doua jumătate a veacului al IV‐lea, Biserica avea să fie
zguduită, din nou, de una din cele mai virulente erezii, susținută de
către Macedonie, episcopul Constantinopolului și, mai apoi, de diaconul
său Maratoniu, care negau de această dată dumnezeirea Sfântului Duh,
egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul247. Răspândită
mai întâi în părțile Răsăritului, această erezie avea să cuprindă în scurt
timp întreaga Biserică, producând dezbinări și confuzii în rândurile
credincioșilor. Izvoarele istorice din această perioadă îi păstrează pe
luptătorii împotriva Duhului Sfânt sub denumirea de „pnevmatomahi,
macedonieni sau maratonieni”248.
Împotriva acestei erezii s‐au ridicat numeroși părinți ai Bisericii atât
din Răsărit, cât și din Apus, pentru a apăra dumnezeirea Sfântului Duh,
a treia Persoană din Sfânta Treime. Până la condamnarea definitivă a
macedonienilor la Sinodul al II‐lea Ecumenic, ținut la Constantinopol în
anul 381249, Sfinții Părinți au expus pe larg doctrina cu privire la
Persoana Sfântului Duh în tratate de o înaltă ținută teologică. Dintre
aceștia, amintim aici pe: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul
Grigorie de Nazianz, Didim din Alexandria, Sfântul Ambrozie al
Mediolanului și Fericitul Augustin. Așa cum vom vedea, alături de
246 Ioan G. COMAN, „Și Cuvântul trup S‐a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara,
1993, p. 225.
247 P. PARENTE, Diccionario de Teología..., p. 223.
248 I. RĂMUREANU, „Sinodul al II‐lea Ecumenic...”, p. 327.
249 Mai multe informații cu privire la Sinodul II Ecumenic: Giuseppe ALBERICO, Historia
de los Concilios Ecumenicos, Ediciones Sígueme, Salamanca, 1993, pp. 55‐66.
251
acești părinți, episcopul Niceta de Remesiana va avea un rol important,
atât în formularea doctrinei cu privire la Persoana Sfântului Duh, cât și
în apărarea dumnezeirii Sale.
Este cunoscut faptul că în Biserică s‐a menținut dintotdeauna
credința că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt egale și consubstan‐
țiale. De aceea, așa cum putem observa din Învățătura celor doisprezece
apostoli, creștinii erau botezați „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh”250, iar Clement Romanul, făcând referire la persoanele Preasfintei
Treimi, zice în Epistola adresată corintenilor că: „Viu este Dumnezeu și viu
este Domnul Iisus Hristos și Duhul cel Sfânt, credința și nădejdea celor
aleși”251. Însă, după ce arienii au negat dumnezeirea lui Iisus Hristos,
fiind condamnați la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325,
macedonienii au început să nege și dumnezeirea Sfântului Duh,
socotindu‐L o simplă creatură. Era necesară astfel și combaterea lor.
Primele informații cu privire la această erezie ne sunt oferite de către
Sfântul Atanasie cel Mare în Epistola I către Serapion, din anul 359. Auto‐
rul semnala atunci prezența unui grup eretic, care susținea că Duhul
Sfânt este o creatură, fiind unul dintre duhurile slujitoare, dar care se
deosebește de îngeri numai prin grad:
„Unii părăsind pe arieni pentru hula lor împotriva Fiului, cugetă
împotriva Duhului și zic nu numai că El este creatură, ci și că e unul
dintre duhurile slujitoare și se deosebește de îngeri numai prin treaptă.
Iar aceasta e numai o luptă prefăcută față de arieni. De fapt e o adevă‐
rată împotrivire față de dreapta credință. Căci precum aceia, tăgăduind
pe Fiul, tăgăduiesc și pe Tatăl, așa și aceștia, grăind rău de Duhul Sfânt,
grăiesc rău și de Fiul. Cele două părți și‐au împărțit împotrivirea față de
adevăr: unii cugetând împotriva Cuvântului, ceilalți împotriva Duhului,
îndreaptă aceeași hulă împotriva Sfintei Treimi”252.
250 Învățătură a celor doisprezece apostoli, VII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1,
Traducere, note și indici de D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
251 CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni (I), LVIII, 2, în col. Părinți și Scriitori
252 ATANASIE CEL MARE, Epistola I către Serapion, 1, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
16, p. 23. Mai multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Atanasie cel
Mare: Irineu POPA, „Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh”, în
Mitropolia Olteniei, XL (1988), nr. 3, pp. 16‐29.
252
În aceste condiții Biserica a fost nevoită să combată o nouă erezie tot
atât de periculoasă precum arianismul. Majoritatea părinților răsăriteni
au mărturisit atunci dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstan‐
țialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. Efortul depus în a combate erezia lui
Macedonie nu a fost în zadar. Reflecțiile lor teologice vor avea un rol
important în formularea ultimelor articole din Simbolul de credință,
privitoare la Persoana Sfântului Duh, în cadrul celui de‐al doilea Sinod
Ecumenic ținut la Constantinopol în anul 381.
După Sfântul Atanasie cel Mare, primul care ia atitudine împotriva
macedonienilor este Sfântul Vasile cel Mare, care va scrie împotriva
acestora tratatul Despre Duhul Sfânt. Potrivit acestuia, Duhul Sfânt este a
treia Persoană a Sfintei Treimi, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. El este
„izvorul sfințeniei”, căci „precum Tatăl este sfânt prin fire și Fiul este sfânt
prin fire, la fel și Duhul adevărului este sfânt prin fire. De aceea a și fost
considerat demn de numirea proprie de Sfânt”253. Același părinte capado‐
cian învăța că Duhul Sfânt „a existat, a preexistat și a coexistat cu Tatăl și
cu Fiul mai înainte de veci”254, fiind consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul255.
Învățătura despre Sfântul Duh o întâlnim și la Sfântul Chiril al
Ierusalimului. El îi combate, în catehezele sale baptismale, pe ereticii
macedonieni arătând că Sfântul Duh trebuie cinstit împreună cu Tatăl și
cu Fiul:
„Crede și în Duhul cel Sfânt și ai despre El aceeași credință pe care ai
primit s‐o ai despre Tatăl și Fiul. [...] Tu învață că unul este acest Duh
Sfânt, neîmpărțit și atotputernic. Multe lucrează, dar nu se împarte.
Sfântul Duh cunoaște tainele, cercetează toate, și adâncurile lui
253 VASILE CEL MARE, Împotriva lui Eunomie, III, 2, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4,
p. 175.
254 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, XIX, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 63.
255 VASILE CEL MARE, Epistola VIII, 11, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 141. Mai
multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Vasile cel Mare: Ioan CHIRVASIE,
„Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, X (1958),
nr. 7‐8, pp. 675‐684; Ioan G. COMAN, „Elementele demonstrației în tratatul «Despre
Sfântul Duh» al Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 5‐6, pp.
275‐302; Ion POPESCU, „Persoana și lucrarea Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile
cel Mare, De Spiritu Sancto”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 4, pp. 27‐40.
253
Dumnezeu. S‐a pogorât peste Domnul Iisus Hristos în chip de porum‐
bel. A lucrat în lege și profeți. Pecetluiește și acum sufletul tău în Taina
Botezului. Toată firea spirituală are nevoie de sfințirea Sfântului Duh.
Dacă cineva va îndrăzni să‐L hulească, nu‐i iertat nici în veacul de
acum, nici în cel ce va să fie. Este cinstit cu slava Dumnezeirii împreună
cu Tatăl și cu Fiul”256.
De asemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz i‐a combătut pe adver‐
sarii Duhului Sfânt în Cuvântarea a V‐a Teologică, rostită în anul 380 la
Constantinopol, subliniind dumnezeirea Sfântului Duh:
„Noi însă, cu atâta tărie ne încredem în dumnezeirea Duhului, pe care îl
adorăm, încât și teologia Duhului vom începe‐o de aici [...]. Era lumina
cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Tatăl. Era
lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume,
Fiul. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în
lume, celălalt Mângâietor. Era și era și era, dar Una era. Lumină și
lumină și lumină, dar o singură lumină, un Dumnezeu. [...] Și acum, noi
am și văzut‐o și o și predicăm, înțelegând pe Fiul lumină din lumina
Tatăl în lumina Duhul, scurta și simpla teologie a Treimii. [...] Noi
predicăm ceea ce am înțeles. Ne vom urca pe munte înalt și vom striga,
dacă de jos nu vom fi auziți. Vom înălța pe Duhul, nu ne vom teme”257.
În Occident, tezele lui Macedonie aveau să fie combătute abia după
anul 380, în timpul pontificatului papei Damasus. Acesta, îngrijorat de
situația Bisericii din Răsărit, va convoca un Sinod la Roma în anul 380,
unde, împreună cu toți episcopii Bisericii Apusene, a anatematizat
învățăturile eretice ale sabelienilor, ale arienilor, ale eunomienilor, pre‐
cum și pe cele ale macedonienilor, ale apolinariștilor și ale fotinienilor258.
Textul anatemelor, în număr de 24, se păstrează în Mărturisirea credinței
sobornicești, pe care a trimis‐o papa Damasus către episcopul Paulin de
Antiohia pe când era la Tesalonic, în Macedonia. Vom reda, în cele ce
urmează, doar textul anatemelor care fac referire la luptătorii împotriva
Duhului Sfânt, cunoscuți și în Apus sub numele de macedonieni:
256 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza IV, 16 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 57‐58).
257 GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice, V, 3 (trad. rom. G. Tilea, p. 111).
258 A. SOROCEANU, Niceta von Remesiana..., p. 112; I. RĂMUREANU, „Sinodul al II‐lea Ecume‐
nic...”, p. 338.
254
 „Deoarece după Sinodul de la Niceea (325) s‐a ivit această
rătăcire, așa încât unii să îndrăznească să spună cu gura lor plină
de urâciune că Duhul Sfânt a fost făcut prin Fiul, noi anatemati‐
zăm pe cei care nu propovăduiesc cu tot curajul că Duhul Sfânt
există din una și aceeași substanță și putere, cu Tatăl și cu Fiul (I);
 Anatematizăm pe macedonieni, care, provenind din rădăcina lui
Arie, n‐au schimbat necredința acestuia, ci numai denumirea ei
(IV);
 Iar dacă cineva nu va zice că Sfântul Duh este cu adevărat și
sigur din dumnezeiasca Ființă ca și Fiul și Dumnezeu, Cuvântul
lui Dumnezeu, să fie anatema! (XVI);
 Iar dacă cineva nu va zice că Duhul Sfânt toate le poate și toate le
știe și este pretutindeni, ca și Fiul și Tatăl, să fie anatema! (XVII);
 Dacă cineva va zice că Sfântul Duh este o creatură, sau că a fost
făcut din Fiul, să fie anatema! (XVIII);
 Dacă cineva nu va zice că Tatăl a făcut prin Fiul Care S‐a întrupat
și prin Sfântul Duh, adică cele văzute și cele nevăzute, să fie
anatema! (XIX);
 Dacă cineva nu va zice că este o Dumnezeire, o Stăpânire și o
Putere, o Slavă și o Domnie și o Împărăție, o Voință și un adevăr,
al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, să fie anatema! (XX);
 Dacă cineva nu va zice că Sfântul Duh este închinat de toată
creatura ca și Fiul și ca și Tatăl, să fie anatema! (XXII)”259.
Împotriva ereziei macedonienilor a luat atitudine și Sfântul Ambrozie,
episcopul Mediolanului. Acesta, în anul 381, a compus tratatul De Spiritu
Sancto, în trei cărți, pe care le adresează imperatorului Grațian, pentru a
lămuri controversele iscate în jurul Persoanei Sfântului Duh. Potrivit
Sfântului Ambrozie, „Duhul Sfânt nu este în rândul tuturor, ci deasupra
tuturor”260. El este Dumnezeu adevărat, consubstanțial cu Tatăl și cu
259 SANCTI DAMASI PAPAE, Epistola IV – Confessio Fidei Catholicae quam papa Damasus misit

ad Paulinum Antiochenum episcopum, în PL 13, col. 358‐364 (trad. rom. la TEODORET
EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, V, 11, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 44,
pp. 214‐216).
260 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea I, 1, 19 (trad. rom. V. Răducă, p. 39).
255
Fiul: „Așa după cum Tatăl și Fiul sunt una, fiindcă Fiul are pe toate pe
care le are Tatăl, la fel și Duhul este una cu Tatăl și cu Fiul, fiindcă și El
le‐a cunoscut pe toate ale lui Dumnezeu”261. Același părinte va susține că
toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi dețin aceeași Dumnezeire, căci:
„Dumnezeu‐Tatăl are Dumnezeirea, are Dumnezeirea și Fiul în care
sălășluiește plinătatea Dumnezeirii; are Dumnezeirea și Duhul”262.
Episcopul Ambrozie subliniază faptul că „Sfântul Duh purcede din
Tatăl și mărturisește despre Fiul”263. El este Creator și nu creatură, căci
„Cel care este împreună lucrător cu Tatăl și cu Fiul este, fără îndoială,
Creator”264. Duhul Sfânt lucrează atât în lumea văzută, cât și în cea
nevăzută: „El revarsă harul Său nematerial în cele materiale, dar nu este
nici din natura creaturilor nevăzute, căci și ele primesc sfințenia Lui și
prin El întrec în strălucire celelalte creaturi care sunt în lume. Fie îngerii,
fie domnii, fie stăpânii, întreaga creație așteaptă harul Sfântului Duh”265.
În concluzie, episcopul Milanului apără dumnezeirea Sfântului Duh,
arătând că El trebuie cinstit împreună cu Tatăl și cu Fiul, în virtutea
deoființimii lor266.
La Fericitul Augustin nu vom întâlni o lucrare consacrată propriu‐zis
Persoanei Sfântului Duh, însă, în majoritatea operelor sale, el apără
dumnezeirea Sfântului Duh utilizând termenul de „consubstantialis”,
ceea ce denotă faptul că s‐a inspirat din teologia trinitară capadociană.
Pnevmatologia sa este împletită cu considerații teologice despre Tatăl și
Fiul, insistând mai mult asupra unității de substanță în cadrul Sfintei
Treimi267, reflecție specifică teologiei occidentale.
261 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XIX, 146 (trad. rom. V.
Răducă, p. 208).
262 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XIX, 147 (trad. rom. V.
Răducă, p. 209).
263 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea I, I, 25 (trad. rom. V. Răducă, p. 41).
264 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XVIII, 142 (trad. rom. V.
Răducă, p. 207).
265 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Cartea I, V, 62 (trad. rom. V. Răducă, p. 55).
266 Mai multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Ambrozie: Mircea NIȘCOVEANU,
„Învățătura Sfântului Ambrozie despre Duhul Sfânt”, în Studii Teologice, XVI (1964),
nr. 7‐8, pp. 458‐468.
267 Constantin CORNIȚESCU, „Fericitul Augustin despre Sfântul Duh”, în Studii Teologice,
XVII (1965), nr. 5‐6, pp. 334‐335.
256
Totuși, în tâlcuirea pe care o face la Simbolul de credință, în lucrarea
intitulată Despre credință și Crez, Augustin mărturisește că Duhul Sfânt
este Dumnezeu adevărat, consubstanțial și coetern cu Tatăl și cu Fiul:
„După ce am tratat și am propus credinței nașterea dumnezeiască a
Domnului nostru și iconomia Sa umană, Crezul adaugă, pentru a
completa credința noastră în Dumnezeu, și pe Duhul Sfânt, Care nu are
o natură inferioară în raport cu Tatăl și cu Fiul, ci, dacă pot spune astfel,
este consubstanțial și împreună‐veșnic, căci Treimea este un singur
Dumnezeu: ceea ce nu înseamnă că Tatăl este același cu Fiul și cu
Sfântul Duh, ci că Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este
Duhul Sfânt, această Treime fiind un singur Dumnezeu”268.
Tot în această lucrare, Fericitul Augustin face referire la purcederea
Duhului Sfânt din ființa Tatălui. El ține să sublinieze faptul că Tatăl este
singurul principiu, atât al Fiului cât și al Sfântului Duh, întrucât Fiul se
naște din veci din Tatăl, fiind Unul‐Născut, iar Duhul Sfânt purcede din
veci din Tatăl:
„Însă marii și învățații exegeți ai dumnezeieștilor Scripturi încă nu au
discutat despre Duhul Sfânt la fel de mult și de detaliat încât să ne fie
ușor de înțeles ceea ce Îi este propriu Duhului Sfânt și ne face cu
putință să nu‐L numim nici Fiu, nici Tată, ci doar Duh Sfânt. Aceștia
învață că El este darul lui Dumnezeu, ca să credem că Dumnezeu nu
poate să facă un dar care să‐I fie inferior. Totuși, ei susțin că Duhul
Sfânt nu este născut din Tatăl, ca Fiul, pentru că Hristos este unic, și cu
atât mai puțin din Fiul, pentru că ar fi nepotul Tatălui Preaînalt, ceea ce
nu înseamnă că nu Își datorează ființa nimănui, pentru că o are de la
Tatăl, de la Care sunt toate. Aceasta pentru a nu ajunge la două
principii fără principiu, ceea ce ar fi în gradul cel mai înalt fals și
absurd, nefiind [un lucru] specific credinței universale, ci greșelii unor
eretici”269.
FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IX, 16 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 53‐54).
268
FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IX, 19 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 62‐63).
269
Mai multe amănunte cu privire la pnevmatologia Fericitului Augustin: F.
CAVALLERA, La doctrine de Saint Augustin sur l′Éspirit‐Saint á propos de De Trinitate, în
vol. Recherches de Théologie ancienne te medieval, Louvain, 1930, pp. 379‐380; C.
CORNIȚESCU, „Fericitul Augustin...”, pp. 334‐344; Ștefan C. ALEXE, „Concepția Fericitului
Augustin despre păcat și har”, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5‐6, pp. 330‐348; Ioan
ICĂ, „Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul „De
Trinitate”, în Studii Teologice, XIII (1961), nr. 3‐4, pp. 166‐167.
257
Așa cum am arătat, învățătura Sfinților Părinți cu privire la Persoana
Sfântului Duh a avut drept obiectiv combaterea ereziei macedonienilor
care negau dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea
Lui cu Tatăl și cu Fiul. Acesta este contextul în care episcopul Niceta de
Remesiana, îngrijorat de tulburările provocate de macedonieni în
cuprinsul eparhiei sale, va redacta tratatul De Spiritus Sancti potentia,
pentru a lămuri controversele iscate în jurul Persoanei Sfântului Duh270.
Așa cum reiese din introducere, Sfântul Niceta a compus acest tratat
la rugămintea și cererea credincioșilor săi:
„Urmează să expun, după cuprinderea minții, ce înțeleg eu despre a
treia Persoană, adică Sfântul Duh, căci îmi dau seama că mulți au foarte
mari îndoieli în această privință. Și, deși ar fi o îndrăzneală a cerceta pe
Cel care este alăturat în mărturisire Tatălui și Fiului, după învățătura
Domnului și mărturisirea noastră în Botez, totuși, deoarece mulți
înțeleg lucruri diferite și ni se cere o deslușire, trebuie neapărat să o
dăm; și nu din altă parte, decât din izvoarele Sfintelor Scripturi”271.
De fapt, opera de care ne vom ocupa în cele ce urmează este o
continuare a tratatului De ratione fidei, în care episcopul Niceta prezintă,
în 22 de capitole, doctrina cu privire la consubstanțialitatea celor trei
Persoane Treimice, însă de data aceasta, accentul cade pe Persoana și
lucrarea Sfântului Duh272.
Punctul de plecare al episcopului Niceta este hotărârea luată de către
Sfinții Părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde s‐a mărtu‐
risit: „Credem și în Duhul Sfânt”. La timpul respectiv această mărturisire
de credință era suficientă pentru a înțelege că Duhul Sfânt trebuie cinstit
împreună cu Tatăl și cu Fiul. Cu toate acestea, „macedonienii” și cei care
li se alătură acestora, „au crezut că Duhul Sfânt este o creație și L‐au
disprețuit ca pe un slujitor”273. Aceștia sunt cei care tulbură Biserica
punând întrebări iscoditoare și zicând: „Ce fel este Sfântul Duh? Cât de
mare este? Născut este ori făcut? [...] și, cu adevărat, după vorba
apostolului, au provocat o nesfârșită dispută în Biserici”274.
270 GERANDO DI NOLA, Lo Spirito Sancto nella testimonianza dei Padri e degli Scrittori cristiani
(I‐V sec.), Introduzione a cura di Lorenzo Dattrino, Città Nuova, Roma, 1999, p. 542.
272 C. GRANADO, în „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, p. 17.
258
Îngrijorarea episcopului Niceta era îndreptățită, deoarece, prin astfel
de întrebări ridicole și iscoditoare, credincioșii erau împinși la blasfemie.
În continuare, Sfântul Niceta demască psihologia ereticilor macedonieni,
explicând erorile lor:
„Căci cei răzvrătiți împotriva Duhului Sfânt întreabă: «Născut este
Duhul Sfânt ori nenăscut?» Iată două capcane întinse de‐a dreapta și
de‐a stânga: în orice parte vei dori să pășești cu răspunsul, vei fi prins.
De vei spune: Este născut, va zice că «Fiul lui Dumnezeu nu mai este
Unul‐Născut, prin faptul că există și un al doilea născut din Tatăl». Iar
de vei spune: Nu este născut, îți va răspunde: «Deci va exista și un al
doilea Tată nenăscut și, în consecință, nu este un singur Dumnezeu –
Tatăl, de la Care toate s‐au făcut». Iar după ce va fi închis calea
răspunsului din ambele părți, îndată te trage pe drumul cel mai scurt în
prăpastie, încât va spune: «Prin urmare, dacă Duhul nu este nici născut
din Tatăl, nici nenăscut, rămâne să Se numească creatură»”275.
Pentru a contracara tezele greșite ale macedonienilor, Sfântul Niceta
apelează la autoritatea Sfintei Scripturi din care extrage cele mai pertinen‐
te argumente, dovedind astfel originea și natura Sfântului Duh. Însuși
Domnul a spus în Evanghelie apostolilor Săi: „Vă voi trimite Mângâietor
de la Tatăl, Duhul adevărului” [In. 15, 26]. Dar de unde este, nu știi. De
vrei să știi, ascultă‐L pe El Însuși, care spune: „Acesta purcede de la Tatăl”
[In. 15, 26]. Așadar, Hristos n‐a spus nici că a fost născut, nici că a fost
făcut Duhul Sfânt, ci numai că „purcede” de la Tatăl276.
Sfântul Niceta insistă asupra unor pasaje biblice precum: „Toate s‐au
făcut prin El și nimic nu s‐a făcut fără El” [In. 1, 3] sau „Întru El s‐au
întemeiat toate câte‐s în ceruri și pe pământ, văzute și nevăzute, fie
tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri: toate s‐au făcut prin El și
întru El” [Col. 1, 16], însă, din toate acestea, nu reiese faptul că Duhul
Sfânt este numărat printre creaturi sau că ar fi o creatură ieșită din
mâinile Logosului, așa cum încercau să învețe macedonienii277. Dimpo‐
trivă, dacă Duhul Sfânt ar fi fost creat ori făcut, atunci ar fi fost enumerat
de către apostol primul, între toate celelalte278.
278 NICETA DE REMESIANA, De Spiritus Sancti potentia, 3, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 53).
259
Însă Duhul Sfânt nu este o creatură, ci este „Domn”. El purcede din
veci din Tatăl și este Dumnezeu adevărat279. Aceasta o spune și apostolul
Pavel tesalonicenilor: „Domnul să îndrepte inimile voastre în dragostea
lui Dumnezeu și în îndurarea lui Hristos” [II Tes. 3, 5], iar într‐un alt loc,
spune: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este
libertatea” [II Cor. 3, 17], căci „Nu ați primit cu teamă iarăși un Duh al
robiei, ci ați primit Duhul înfierii” [Rom. 8, 15]. Așadar, spune Sfântul
Niceta: „dacă Duhul mă face liber și fiu și moștenitor în nume propriu al
dumnezeirii Sale, voi fi lipsit de credință de‐L voi numi rob pe Cel ce m‐a
făcut liber, căci robie se află numai între făpturi, însă în Treime există
numai domnie și libertate”280.
În calitate de episcop al cetății Remesiana, Sfântul Niceta rostește
una dintre cele mai profunde declarații de credință în divinitatea Sfântu‐
lui Duh. Mărturisirea sa este ortodoxă și plină de evlavie, respectând
tradiția apostolică:
„Credem așadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu
este Fiu, nici Fiul Fiului, ceea ce caută nechibzuiții să dovedească, ci
Duhul adevărului, despre a Cărui purcedere nu e îngăduit nimănui să
știe ce fel ori câtă este. [...] Știm că Duhul acesta este în Persoană
proprie și adevărată, izvorul sfințirii, lumina sufletelor, împărțitorul
harului. Duhul acesta sfințește, nu este sfințit, luminează, nu este lumi‐
nat, și nici o făptură nu va putea ajunge la veșnicie, ori să se numească
cu adevărat sfântă, fără de Duhul acesta”281.
Episcopul Niceta insistă asupra lucrării dumnezeiești a Sfântului
Duh în creație. El arată că așa cum Tatăl și Fiul nu pot fi cunoscuți decât
prin lucrările lor, tot astfel și Duhul Sfânt nu poate fi cunoscut decât prin
măreția lucrărilor Sale. Acest Duh Sfânt este Unul singur, dar felurit în
puteri și lucrări. El împarte daruri fiecăruia, după cum voiește. El a
așezat profeți și a făcut apostoli. El sfințește sufletele și trupurile
credincioșilor282. El a lucrat și lucrează mereu împreună cu Tatăl și cu
279 GERANDO DI NOLA, Lo Spirito Sancto nella..., p. 542.
260
Fiul, nu numai în Botez, ci și în toate celelalte283. El a sfințit însuși
templul în care S‐a sălășluit Cuvântul Domnului. A fost prezent și la
Botez, pogorându‐Se, în chip de porumbel, peste Fiul lui Dumnezeu. De
asemenea, Duhul Sfânt are puterea de a ierta păcatele, împreună cu
Tatăl și cu Fiul284.
Același Duh Sfânt este prezent și în Taina Botezului nostru285. Împre‐
ună cu Tatăl și cu Fiul participă la întreaga creație, căci „Tatăl creează
toate, ori de câte ori creează Cuvântul Lui și Duhul Lui”286. Este preștiu‐
tor și cunoscător al celor ascunse287. Este prezent pretutindeni și sălășlu‐
iește în sfinți288. Duhul Sfânt este Cel care va veni să judece toată făptura.
El îl va judeca și pe Antihrist și îl va ucide cu Duhul gurii Sale289.
Împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Duhul Sfânt
este bun290. Este numit și „Paracletul”, adică Mângâietorul, denumire
comună atât Tatălui, cât și Fiului, deoarece: „Ori de câte ori mângâie,
Mângâietor e numit Tatăl, Mângâietor Fiul și Sfântul Duh, dar noi avem
parte de o singură mângâiere a Treimii, precum de o singură iertare a
păcatelor”291.
Dar cu toate că Duhul Sfânt este bun și drept, El poate fi și
pedepsitor și înfricoșător. El pedepsește păcatele, ca în cazul Ananiei și
al Safirei, care dosind o parte din banii cu care au vândut țarina, au
mințit Duhului Sfânt și au murit amândoi. Concluzia episcopului Niceta
este fermă: „Este așadar vădit că cel ce minte Sfântului Duh minte lui
Dumnezeu; și cel ce crede în Duhul Sfânt crede în Dumnezeu”292. Tot în
această ordine de idei, Sfântul Niceta atrage atenția asupra neiertării
păcatelor săvârșite împotriva Sfântului Duh: „Iată ce înfricoșătoare
261
osândă! Spune că este de neiertat păcatul pentru cel ce va fi zis cuvânt

împotriva Sfântului Duh”293. Din toate acestea, spune Sfântul Niceta, se
poate vedea limpede ce este Sfântul Duh.
În capitolul al 18‐lea, Sfântul Niceta concentrează într‐o singură frază
întreaga învățătură teologică referitoare la originea, natura și lucrarea
Duhului Sfânt. Stilul său este simplu, dar foarte clar și convingător.
Reflecțiile sale teologice cu privire la cea de‐a treia Persoană a Sfintei
Treimi dovedesc că Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, deoființă cu
Tatăl și cu Fiul:
„Voi face, așadar, o revedere a celor spuse: dacă Sfântul Duh purcede
de la Tatăl, dacă eliberează, dacă sfințește, dacă este Stăpân precum a
zis apostolul, dacă creează cu Tatăl și Fiul, dacă dă viață, dacă are
preștiință precum Tatăl și Fiul, dacă revelează, dacă este pretutindeni,
dacă umple globul pământesc, dacă locuiește în cei aleși, dacă mustră
lumea, dacă judecă, dacă este bun și drept, dacă despre El se spune
«acestea le spune Duhul Sfânt», dacă a rânduit profeți, dacă a trimis
apostoli, dacă este mângâietor, dacă spală [de păcate] și îndreptează,
dacă‐i pierde pe ispititorii Săi, dacă cel care‐L va fi hulit nu are iertare
nici în acest veac, nici în cel ce va să fie, ceea ce desigur aparține lui
Dumnezeu; dacă astfel sunt acestea, dar tocmai fiindcă sunt adevărate,
de ce mi se cere să spun ce este Duhul Sfânt, de vreme ce, prin măreția
lucrărilor, El Însuși Se arată ce este?”294.
În partea finală a tratatului, episcopul Niceta subliniază faptul că
Sfântului Duh I se cuvine aceeași adorare ca și Tatălui și Fiului: „Mă voi
închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului
Duh, cu una și aceeași cinstire”295. Însă această adorare nu se face aparte,
ci împreună cu celelalte Persoane Treimice, căci „atunci când ne
închinăm Tatălui, avem credința că ne închinăm deopotrivă și Fiului și
Sfântului Duh, căci și atunci când chemăm pe Fiul, socotim că‐L
chemăm pe Tatăl; și când ne rugăm Tatălui, socotim că suntem auziți de
Fiul [...] și atunci când ne închinăm Duhului, ne închinăm cu siguranță
Aceluia al căruia este Duhul”296.
262
Tratatul De Spiritus Sancti potentia al episcopului Niceta de Remesiana
se dovedește a fi o adevărată mărturisire de credință în dumnezeirea
Sfântului Duh297. Reflecțiile sale teologice prezintă asemănări vizibile cu
teologia Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ambrozie al
Mediolanului, folosind de cele mai multe ori aceleași texte și argumente
scripturistice298. Credem că Sfântul Niceta, prin acest tratat, a reușit să
dovedească dumnezeirea Sfântului Duh și să liniștească conștiințele
credincioșilor săi, care erau atât de bulversate de erezia macedonienilor.
În ultima parte a tratatului De Symbolo, episcopul Niceta de Remesiana
le cere atât catehumenilor, cât și credincioșilor, să păstreze cu sfințenie
„regula fidei”299, așa cum au primit‐o la Sfântul Botez, mărturisind cre‐
dința în Sfânta Treime:
„Această credință în Treime s‐o întăriți, fraților, în inimile voastre,
crezând într‐Unul Dumnezeu‐Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui, Iisus
Hristos, Domnul nostru, și în Duhul Sfânt, lumină adevărată, sfințitorul
sufletelor, chezășia moștenirii noastre care, de ne vom fi îndreptat spre
El, ne va duce la tot adevărul și ne va uni cu cele cerești”300.
Totodată, Sfântul Niceta, atrage atenția asupra învățăturilor greșite
răspândite de către păgâni, de către iudei, de către arieni și de către
macedonieni. Deoarece lupta cu aceștia nu este deloc ușoară, creștinii
trebuie să‐și păstreze mărturisirea credinței, așa cum au primit‐o de la
Sfinții Părinți:
„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu
păstrează‐ți fericita mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu‐
Tatăl, căci nici firea nu îngăduie ca un singur om să aibă mai mulți tați.
De asemenea, dacă iudeul te îndeamnă să crezi că Hristos nu este Fiul
lui Dumnezeu, să‐ți fie ca un vrăjmaș de înfruntat. Orice eretic care
hulește împotriva lui Hristos spunând că este o creatură sau care spune
297 C. GRANADO, în „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, pp.
17‐18.
298 Gheorghe A. NICOLAE, „Învățătura despre Sfântul Duh din tratatul «De Spiritus Sancti
potentia» al Sfântului Niceta de Remesiana”, în Ortodoxia, XVI (1946), nr. 2, p. 247; I.
G. COMAN, Scriitori bisericești..., p. 141.
299 Regula credinței sau Simbolul de credință.
300 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 8 (trad. rom. O. Pop, pp. 95‐97).
263
că Duhul Sfânt este străin de slava Tatălui și a Fiului, să‐ți fie ție ca un
păgân și vameș, deoarece te împinge la idolatrie, de vreme ce te
îndeamnă să te închini la o făptură”301.
Aceeași atitudine este recomandată și în cazul celor care tulbură
credința prin întrebări întortocheate: „Aleargă înapoi la zidul credinței
tale și spune după apostol: «M‐am spălat, m‐am sfințit, m‐am îndreptat
în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru»
(I Cor. 6, 11)”302.
Pentru Sfântul Niceta, asimilarea de către credincioși a învățăturilor
expuse în Simbolul de credință este un lucru esențial. Chiar dacă acest
Simbol, mărturisit în fața îngerilor și a oamenilor, este scurt, în el sunt
cuprinse toate tainele mântuirii adunate din Sfintele Scripturi303. Astfel,
credincioșii botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
trebuie să păstreze această mărturisire în sufletele lor și, ori de câte ori
diavolul le va ispiti cugetele cu teamă ori cu lăcomie sau cu mânie, ei să‐i
răspundă neînduplecat, așa cum au făcut la Sfântul Botez:
„M‐am lepădat și mă lepăd de tine, ca și de îngerii tăi și de lucrările
tale, căci am crezut în Dumnezeul viu și în Fiul Lui, cu al Cărui Duh
însemnat, am învățat să nu mă mai tem nici de moarte”304.
Ca o concluzie la cele expuse până acum, putem afirma că episcopul
Niceta de Remesiana a reușit să țină piept celor mai virulente erezii anti‐
trinitare de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea.
Pe toată perioada episcopatului său, el a menținut Ortodoxia în cuprin‐
sul eparhiei sale mărturisind credința în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu
Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, așa cum au mărturisit‐o Sfinții Părinți la
primele două Sinoade Ecumenice. Reflecțiile sale teologice sunt în
deplină concordanță cu învățătura de credință expusă în Simbolul
Niceo‐Constantinopolitan305.
305 Câteva studii de referință pentru Simbolul Niceo‐Constantinopolitan: I. RĂMUREANU,
„Sinodul al II‐lea Ecumenic...”, pp. 363‐376; Alexandru ROȘU, „Mărturisirea credinței
în Sfântul Duh în crezurile Bisericii înainte de anul 381”, în Ortodoxia, II (2010), nr. 4,
pp. 138‐182.
264
4.2.2. Aspecte mariologice
în opera Sfântului Niceta de Remesiana
Învățătura despre Maica Domnului o întâlnim și în scrierile Sfântului
Niceta de Remesiana, fiind în strânsă legătură cu Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Practic, nu putem spune că Sfântul Niceta i‐a consacrat Maicii
Domnului un tratat special, dar din corpusul său de scrieri reiese foarte
clar rolul major pe care aceasta l‐a avut în iconomia mântuirii. Autorul
face referire la Maica Domnului în tratatele: De Symbolo și De Spiritus
Sancti potentia, precum și în celebrul imn trinitar Te Deum laudamus.
Pentru Sfântul Niceta de Remesiana, Maica Domnului este „Sfânta și
Neprihănita Fecioară”306, cea care L‐a născut cu trup pe Fiul lui
Dumnezeu. Autorul subliniază faptul că nașterea s‐a petrecut în chip
minunat și a fost una reală, Fecioara Maria zămislind în pântece de la
Duhul Sfânt, fără apropierea vreunui bărbat:
„Acesta, pentru a noastră mântuire, a pogorât de la Tatăl din ceruri și a
luat trup asemenea nouă. Născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara,
fără apropierea vreunui bărbat. S‐a născut trup din trup, prin puterea
Duhului Sfânt; rămânând Dumnezeu, S‐a făcut om, ca să poată fi oame‐
nilor spre vedere și învățătură și mântuire; căci altfel dumnezeirea nu
putea fi înțeleasă de către oameni decât prin luarea unui trup văzut”307.
Sfântul Niceta insistă asupra întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu,
acest fapt fiind deosebit de important pentru iconomia mântuirii. El
afirmă că Iisus Hristos S‐a născut din „Sfânta și Neprihănita Fecioară”,
ca să ne încredințeze nouă „Taina Sfintei Nașteri”, așa cum se vestise
mai dinainte de către profetul Isaia: „Iată, Fecioara va avea în pântece și
va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuel, care se tâlcuiește: cu
noi este Dumnezeu” (Is. 7, 14; Mt. 1, 23):
„Crede deci că este împreună cu noi acest Dumnezeu, Care S‐a născut
din Fecioara, Dumnezeu din Tatăl, dinaintea vecilor, om din Fecioara,
pentru oameni. Cu adevărat întrupat, nu aparent, după cum unii eretici
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 89).
306
307
265
rătăciți, necinstind Taina lui Dumnezeu, spun că întruparea Domnului
s‐a făcut în închipuire, că n‐ar fi fost cu adevărat ceea ce se vedea, ci ar
fi înșelat ochii oamenilor”308.
Din cele expuse mai sus, se poate observa cum Sfântul Niceta ezită să
o numească pe Maica Domnului „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos),
chiar dacă acest apelativ a fost utilizat de către numeroși Părinți ai Biseri‐
cii contemporani cu el, precum: Sfântul Atanasie, Sfântul Chiril al Ierusali‐
mului, Sfântul Grigorie de Nazianz, Epifanie de Salamina, Didim cel Orb,
Ambrozie al Mediolanului și mulți alții309. Cu toate acestea, el preferă să
rămână la numirea de „Sfânta și Neprihănita Fecioară”, subliniind prin
aceasta pururea fecioria Maicii Domnului, precum și sfințenia ei310.
Nu întâmplător Sfântul Niceta utilizează pentru Maica Domnului
apelativul de „Sfânta și Neprihănita Fecioară”. Cunoaștem din docu‐
mentele vremii că, la sfârșitul secolului al IV‐lea, episcopia Sardica (în
apropiere de Remesiana) era păstorită de către un episcop pe nume
Bonosus. Acesta, împreună cu ereticul Helvidius din Roma311 nega
pururea fecioria Maicii Domnului. Un sinod întrunit la Capua în anul
391, a dezbătut și învățătura eretică răspândită de episcopul Bonosus,
însă membrii sinodali au considerat că el trebuie judecat de către
mitropolitul Tesalonicului în jurisdicția căruia se afla. Condamnat fiind
de către papa Damasus și izgonit din episcopia sa, episcopul Bonosus
cere sprijin Sfântului Ambrozie, care l‐a sfătuit să accepte hotărârile
sinodului, însă totul a fost în zadar312. El nu a renunțat la tezele sale și
astfel a fost condamnat definitiv.
309 Adrian Lucian DINU, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 62.
310 Georges GHARIB, Ermanno M. TONIOLO, Luigi GAMBERGO, GERARDO di Nola, Testi
mariani del primo millennio, vol. III, Direzione e coordinamento di Luigi Gambero,
Cittȁ Nuova Editrice, Roma, 1990, p. 241.
311 Informații cu privire la Helvidius și doctrina sa găsim la: FERICITUL IERONIM, De perpetua
virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în PL 23, col. 193‐216. Această lucrare a fost
tradusă recent și în limba română: FERICITUL IERONIM, Trei vieți de monahi, Împotriva lui
Helvidius, Epistole, Introducere, traducere și note de Constantin Răchită și Ioana Costa,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, pp. 142‐184.
312 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Epistola LVI (Scrisoare despre procesul lui Bonosus, care
trebuie judecat potrivit hotărârii date de Sinodul de la Capua), în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 53, pp. 236‐237.
266
În anul 414, papa Inocențiu I, într‐o epistolă adresată mitropolitului
Rufus al Tesalonicului313, considera că preoții care au fost hirotoniți de
episcopul Bonosus pot fi reprimiți în Biserică numai dacă se dezic de
ereziile lui314. Acestea sunt singurele informații cu privire la acest
episcop. Sfântul Niceta nu‐l pomenește deloc în scrierile sale pe
episcopul Bonosus și nici nu face vreo referire la învățăturile lui. Cert
este că Sfântul Niceta a accentuat în scrierile sale pururea fecioria Maicii
Domnului, probabil din aceste motive.
Sfântul Epifanie de Salamina este primul scriitor bisericesc care a
folosit pentru Maica Domnului epitetul de „Pururea Fecioară” și tot el îi
numește pe luptătorii împotriva Mariei „antidicomarianiți”, deoarece
aceștia susțineau că, după ce L‐a născut pe Mântuitorul, Fecioara Maria
a avut relații cu dreptul Iosif315.
Astfel, învățătura Sfântului Niceta cu privire la Maica Domnului este
nedespărțită de taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pentru el, curăția
trupească a Maicii Domnului este mai presus de orice îndoială și,
totodată, dovada concretă a dumnezeirii Logosului lui Dumnezeu, Care
a luat trup omenesc din „Sfânta și Neprihănita Fecioară Maria”.
În tratatul De Spiritus Sancti potentia, episcopul Niceta afirmă că
trupul pe care l‐a primit Logosul divin din Fecioara Maria a fost rânduit
de Însuși Duhul Sfânt, astfel împlinindu‐se ceea ce îngerul Gabriel a zis
către ea: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt
te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema” sau „ce s‐a zămislit într‐însa este de la Duhul
Sfânt” (Lc. 1, 35; Mt. 1, 20): „Îndrăznesc a spune: însuși templul Domnului,
adică trupul pe care l‐a primit din Fecioara, a fost cu siguranță rânduit
prin Însuși Duhul. [...] Iată, am aflat că însuși templul în care S‐a
sălășluit Cuvântul Domnului a fost sfințit de Duhul”316.
313 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527.
314 Pentru Sinodul de la Capua: Charles Joseph HEFELE, A History of the Councilis of the
Church, from the Original Documents, A.D. 326 to A.D. 429, vol. II, Translated by Henry
N. Oxsenham, Edinburgh: T. & T. Clark, 1876, p. 394; A. E. BURN, Niceta of Remesiana...,
p. 51; J. ZEILLER, Les origines chrétiennes..., p. 349; R. RUS, Dicționar enciclopedic…, pp.
116‐117.
315 EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, 13 (trad. rom. O. Coman, p. 83).
267
O ultimă mențiune privitoare la Fecioara Maria și rolul pe care l‐a
avut în iconomia mântuirii o întâlnim în celebrul imn Te Deum laudamus.
Sfântul Niceta a evidențiat, prin versurile sale, faptul că Fecioara Maria
L‐a purtat în pântecele său pe Mântuitorul Hristos, pe Împăratul și Fiul
din veci al Tatălui și L‐a născut pentru mântuirea întregii umanități.
Versurile sale scot în evidență atât aspectul asumării depline a firii
umane, cât și chenoza Mântuitorului prin sălășluirea Sa în pântecele
Fecioarei Maria. Într‐o manieră poetică, Sfântul Niceta reușește să
surprindă și să redea pentru credincioșii simpli, o teologie profundă a
tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, în care Fecioara Maria a avut un
rol substanțial:
„Tu, Împărat al slavei, Hristoase,
Tu ești Fiul din veci al Tatălui,
Tu nu Te‐ai înfiorat de pântecele Fecioarei, ca să izbăvești omul,
Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția
cerurilor”317.
Chiar dacă Sfântul Niceta nu ne oferă amănunte cu privire la viața
Sfintei Fecioare Maria și nu se exprimă în mod direct asupra preacinstirii
ei, așa cum au făcut ceilalți părinți contemporani cu el, totuși, din cele
expuse până acum, putem fi siguri că el a cinstit‐o pe Maica Domnului
din moment ce o numește „Sfânta și Neprihănita Fecioară”. Ba mai mult,
prezența Fecioarei Maria în versurile imnului Te Deum laudamus ne
îndreptățesc să credem acest lucru.
4.2.3. Aspecte eclesiologice
Un aspect deosebit de important în teologia Sfântului Niceta de
Remesiana îl ocupă învățătura despre Sfânta Biserică Universală. În
tâlcuirea pe care o face la Simbolul de credință, autorul nostru ne oferă
câteva idei fundamentale despre ființa și înțelesul Bisericii lui Hristos318.
317 NICETA DE REMESIANA, Te Deum laudamus, v. 14‐17 (trad. rom. O. Pop, p. 161).
318 I. G. COMAN, „Și Cuvântul Trup...”, p. 252.
268
Pentru episcopul Niceta, Biserica nu este o organizație oarecare, ci

„soborul tuturor sfinților”319. Ea poate fi considerată mediul prielnic al
credinței, deoarece aici credinciosul se naște pentru o nouă viață, crește
și se întărește în credință, potrivit Sfântului Duh320. În viziunea Sfântului
Niceta, Biserica este Trupul lui Hristos, unde sunt cuprinși toți drepții
„care au fost, care sunt și care vor fi”, inclusiv și îngerii:
„Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la
începutul veacului, fie patriarhii, fie Avraam, Isaac și Iacov, fie proorocii,
fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți drepți care au fost, care sunt, care
vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură credință și
viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup; capul
acestui trup este Hristos, după cum se spune și se află scris [Ef. 1, 22; 5,
23; Col. 1, 18]. Adaug încă mai mult. Chiar îngerii, chiar puterile și
tăriile de sus se unesc în această Una Biserică, căci ne spune Apostolul
că: «întru Hristos s‐au împăcat toate, nu numai cele ce se află pe
pământ, ci chiar și cele din cer» [Col. 1, 20]321.
Sfântul Niceta de Remesiana apelează la teologia paulină pentru a
reliefa ființa și natura Bisericii. Între Hristos și Biserică există o legătură
indisolubilă, deoarece Hristos este Capul întregii Biserici și „plinirea
Celui ce plinește toate întru toți” (Ef. 1, 22‐23). În acest sens, Biserica –
prin natura sa hristologică – reproduce istoria mântuirii, constituind
prelungirea și actualizarea în lume a tainei mântuirii322. Numai în
această Biserică, spune Sfântul Niceta, se poate dobândi „comuniunea
sfinților” și numai în această Biserică este posibilă mântuirea:
„Crede așadar că, în această Una Biserică, vei dobândi comuniunea sfin‐
ților. Să știi că aceasta este unica Biserică Universală rânduită pe tot glo‐
bul pământesc; comuniunea cu aceasta trebuie să o păstrezi cu tărie”323.
Reflecțiile teologice ale Sfântului Niceta le regăsim și la Sfântul Chiril
al Ierusalimului, însă într‐o formă mult mai dezvoltată. Pentru acest
părinte, Biserica este cea care cheamă și strânge la un loc pe toți oamenii,
fiind sobornicească:
320 Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj‐Napoca, 2002, p. 39.
322 B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, pp. 38‐39.
269
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată
lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt, pentru că învățătura
ei este sobornicească și desăvârșită: dă toate învățăturile trebuincioase
omului ca să cunoască atât cele văzute, cât și cele nevăzute, cele cerești și
cele pământești; pentru că supune credinței în Dumnezeu tot neamul
omenesc, atât conducători și supuși, cât și învățați și neînvățați; pentru că
îngrijește și vindecă îndeobște orice fel de păcate săvârșite prin suflet și
trup și pentru că are în stăpânirea sa tot felul de virtuți în fapte și în
cuvinte și împărtășește felurite daruri duhovnicești”324.
Tot în tratatul De Symbolo, Sfântul Niceta îi avertizează pe credin‐
cioșii săi de existența unor așa‐zise biserici ale maniheilor, ale catafri‐
guarilor, ale marcioniștilor ori ale celorlalți eretici sau schismatici, care,
lepădând învățătura cea dreaptă lăsată de Mântuitorul prin Sfinții
Apostoli, propovăduiesc acum învățături diavolești, periclitând prin
aceasta credința și unitatea Sfintei Biserici Apostolice. Acestea „nu mai
sunt biserici sfinte, spune Sfântul Niceta, de vreme ce, stăpânite de
învățături diavolești, cred altfel, făptuiesc altfel de cum a poruncit
Domnul Hristos, altfel de cum au lăsat apostolii”325.
Atenționarea episcopului Niceta era justificată, deoarece păstrarea
comuniunii cu Sfânta Biserică Universală era responsabilitatea fiecărui
episcop în parte. Cu același înțeles scria și Sfântul Ciprian, episcopul
Cartaginei: „Nu Îl poți avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica
drept Mamă”326, iar Fericitul Augustin considera că ereticii și schisma‐
ticii nu fac parte din Biserica Universală, întrucât aceștia se rup din
iubirea fraternă, fiind în afara comuniunii cu Biserica lui Hristos:
„Credem într‐una Sfântă Biserică, adică Universală, pentru că ereticii și
schismaticii își numesc adunările tot Biserici, dar prin greșelile lor cu
privire la Dumnezeu, ereticii încalcă de fapt credința, iar schismaticii,
prin separările lor nedrepte, se rup din iubirea fraternă, chiar dacă cred
ceea ce credem și noi. De aceea nici ereticii nu fac parte din Biserica
Universală – pentru că aceasta Îl iubește pe Dumnezeu – și nici schis‐
maticii, pentru că [Biserica] îl iubește pe aproapele”327.
324 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XVIII, 23 (trad. rom. D. Fecioru, p. 333).
325 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, pp. 99‐101); P. RESSA, „Niceta
di Remesiana e lʹeresia”, p. 166.
326 B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 39.
327 FERICITUL AUGUSTIN, Despre credință și Crez, IX, 21 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 71‐72).
270
În concluzie, Sfântul Niceta de Remesiana militează pentru păstrarea
comuniunii credincioșilor cu Sfânta Biserică Universală, singura prin
care se poate dobândi comuniunea cu toți sfinții. Numai această Biserică
este cea adevărată și păstrătoare a adevărului dumnezeiesc și numai în
această Biserică, credincioșii împreună cu toți sfinții și cu puterile
îngerești, pot înălța slavoslovii Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Aceste
reflecții teologice ale episcopului Niceta se pot regăsi în câteva versuri
ale imnului Te Deum laudamus:
„Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,
Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.
Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică
Părintele nesfârșitei măreții,
Pe Unul‐Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul”328.
4.2.4. Aspecte eshatologice
Ca majoritatea părinților și scriitorilor bisericești din veacul al IV‐lea,
Sfântul Niceta de Remesiana nu neglijează învățătura despre învierea
morților și viața cea veșnică, acestea fiind temelia credinței creștine și
țelul său suprem. Fiecare credincios încorporat în Biserică prin Taina
Sfântului Botez este îndemnat să creadă cu tărie în învierea trupului său
și în viața cea veșnică, căci pentru un adevărat credincios moartea nu
este înțeleasă ca o nimicire, ci ca o trecere dintr‐un plan de existență la
un alt plan de existență:
„Crezi cu tărie și în învierea trupului tău și în viața veșnică. Căci, de
bună seamă, dacă nu crezi aceasta, zadarnic crezi în Dumnezeu. Căci
tot ceea ce credem, credem pentru învierea noastră. Altminteri, «dacă
nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, după cum spune
apostolul, suntem, cu siguranță, mai de plâns decât toți oamenii» [I Cor.
15, 19], de vreme ce pentru aceasta a luat trup omenesc Hristos, ca să
acorde ființei noastre muritoare împărtășirea din viața veșnică”329.
NICETA DE REMESIANA, Te Deum laudamus, v. 7‐13 (trad. rom. O. Pop, pp. 159‐161).
328
329
271
Deoarece existau și atunci mulți eretici care negau credința în
înviere, Sfântul Niceta insistă asupra unor pasaje biblice din care reiese
clar învierea trupurilor: «Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos,
ca să stăpânească și peste morți, și peste vii» [Rom. 14, 19], iar proorocul
Isaia zice lămurit: «Morții se vor ridica și vor ieși cei din morminte, iar
cei de pe pământ se vor bucura» [Is. 26, 19]. Însuși Mântuitorul spune în
Evanghelie: «Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va
muri, va trăi» [In. 11, 27], iar într‐un alt loc spune: «Adevăr grăiesc vouă,
vine ceasul în care morții, cei ce se află în morminte, vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea
vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei» [In. 5, 28‐29].
Chiar și Sfântul Apostol Pavel întărește această învățătură când spune:
«Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și
acest trup muritor să se îmbrace în nemurire» [I Cor. 15, 53]330.
Este interesant și, în același timp, foarte profund modul cum
episcopul Niceta vorbește despre starea sufletelor după moarte și despre
revenirea Mântuitorului în slavă la Parusie pentru a judeca lumea.
Potrivit Sfântului Niceta, omul este o ființă dihotomică, alcătuit din trup
si suflet. Trupul este muritor, pe când sufletul este și rămâne nemuritor.
Dacă prin moarte cele două se despart, la înviere se vor uni iarăși,
pentru a primi răsplată sau pedeapsă în ziua judecății:
„Când omul părăsește această viață, nu sufletul moare, ci numai trupul,
părăsit de suflet: și, în vreme ce trupul putrezește în mormânt, sufletul
se păstrează, fie în loc de lumină, fie în loc de tristețe, după purtarea sa,
astfel încât, în ziua venirii Domnului din cer, când va veni cu îngerii
Lui sfinți, înviind pe toți, vor fi chemate și sufletele în trupuri și se va
face osebirea dreaptă a celor buni și a celor răi. «Atunci cei drepți vor
străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor» [Mt. 13, 43], iar cei
necredincioși și nedrepți vor ajunge în întunericul iadului, unde «va fi
plângerea și scrâșnirea dinților» [Mt. 13, 42], precum se află scris”331.
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 11 (trad. rom. O. Pop, pp. 101‐103).
330
331
272
Autorul apelează la exemple și imagini din viața de zi cu zi a credin‐
cioșilor, pentru a dovedi realitatea învierii trupului. În acest sens, el
citează exemplul cu bobul de grâu utilizat și de Sfântul Apostol Pavel:
„Iată bobul de grâu, mort, este semănat uscat în pământ și, umezit de
roua cerului, tocmai când a putrezit, atunci prinde viață și încolțește.
Cuget dar: Cel ce, pentru om, aduce la viață bobul de grâu, va putea
învia și pe omul semănat în pământ? Desigur că poate și vrea! Căci, după
cum bobul trebuie să încolțească datorită ploii, tot astfel trebuie ca trupul
să fie adus la viață de roua Duhului, precum grăiește Isaia către Domnul:
«Roua ce vine de la Tine este vindecare pentru ei» [Is. 26, 19]”332.
Îndată după înviere trupurile sfinților nu vor mai cunoaște durerea
și nici nu se vor mai teme de moarte, deoarece trupurile celor înviați vor
deveni nestricăcioase, nemuritoare și îmbrăcate în slavă, asemenea
trupului lui Hristos Cel înviat și înălțat la cer. Celor care s‐au străduit în
această lume să trăiască după poruncile lui Hristos, episcopul Niceta le
făgăduiește că vor viețui cu Hristos în cer, căci: „Aceasta este viața
veșnică și fericită în care crezi; aceasta este răsplata întregii credințe și a
bunei slujiri; aceasta este nădejdea pentru care ne naștem”. De aseme‐
nea, în acestea au crezut și au nădăjduit atât proorocii, cât și apostolii și
martirii, care au îndurat atâtea suferințe și au primit moartea cu bucurie
pentru Hristos. Însă, această viață, nu o vor avea „nici păgânul, nici
iudeul necredincios, dar nici creștinul robit relelor și nelegiuirilor, căci s‐a
pregătit numai celor credincioși și trăitori în curăție”333.
Sfântul Niceta de Remesiana nu aprofundează mai mult acest
subiect, însă întreaga sa învățătură eshatologică se poate rezuma într‐o
frază extrem de frumoasă și de sugestivă, pe care o întâlnim în omilia De
diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus:
„De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor. De te
temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea vieții acesteia, adu‐ți
aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut. Dacă te atrage
plăcerea păcatului și te îmbie ispitele cărnii, gândește‐te mai înainte că e
Judecătorul drept, este Cel ce cântărește cu asprime, e Cel ce pregătește
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 12 (trad. rom. O. Pop, pp. 103‐105).
332
333
273
focul veșnic; și nu‐ți va mai plăcea ție, păcătosul, să păcătuiești. În sfârșit,
frate, dacă te‐a cuprins deznădejdea privind împărțirea dreptății,
așteptarea slavei cerești, gândește în cugetul tău credincios că El este
Poarta; căci prin El, ridicat din morți, vei pătrunde și tainele cerurilor, și
te vei alătura cetei îngerilor; și vei auzi acele cuvinte dorite: «Bine, slugă
bună și credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele puține, intră
în bucuria Domnului tău; stăpânește împărăția care ți‐a fost pregătită
de la întemeierea lumii» [Mt. 25, 33]”334.
Întreaga învățătură eshatologică a Sfântului Niceta prezintă asemă‐
nări, atât sub aspectul conținutului, cât și al exprimării dogmatice, cu
eshatologia Sfântului Chiril al Ierusalimului335, însă autorul nostru
reușește să‐și păstreze originalitatea, precum și stilul său propriu.
Reflecțiile sale teologice sunt convingătoare și în conformitate cu tradiția
patristică de până atunci.
Teologia dogmatică a Sfântului Niceta de Remesiana constituie,
pentru creștinismul daco‐roman, cea mai frumoasă zestre spirituală,
moștenită de la un strămoș al nostru. Opera dogmatică a Sfântului
Niceta acoperă aproape toate palierele teologiei creștine: triadologie,
hristologie, pnevmatologie, mariologie, eclesiologie și eshatologie. Așa
cum am putut vedea, el a reușit să țină piept celor mai virulente erezii
antitrinitare de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al
V‐lea: sabelianismul, fotinianismul, arianismul și macedonianismul.
Pe toată perioada episcopatului său el a apărat Ortodoxia în cuprin‐
sul eparhiei sale mărturisind credința în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu
Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, așa cum au mărturisit‐o Sfinții Părinți la
primele două Sinoade Ecumenice. Totodată, el s‐a străduit să mențină
unitatea Bisericii, pe care o prezintă ca o „comuniune a tuturor sfinților”.
Reflecțiile sale teologice sunt în deplină concordanță cu învățătura de
credință expusă în Simbolul Niceo‐Constantinopolitan.

335 CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza XVIII, 1‐20 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 320‐332).
274
4.3. Teologia morală
Între operele care ne‐au rămas de la episcopul Niceta de Remesiana
se numără și o epistolă cu titlul Ad virginem lapsam (Către fecioara
căzută), pe care noi am inclus‐o în categoria operelor sale morale.
Această epistolă este departe de a putea fi considerată un adevărat tratat
de teologie morală, dar, așa cum vom vedea, conținutul ei prezintă un
profund caracter moral și poate fi încadrată în acest palier.
De‐a lungul timpului, această epistolă a ridicat multe semne de
întrebare vizavi de paternitatea ei, fapt ce a determinat încadrarea ei în
seria operelor incerte ale Sfântului Niceta. Mai mult, confuzia în ceea ce
privește paternitatea nicetaniană a acestei epistole s‐a datorat și faptului
că genul acesta de literatură epistolară, în care o fecioară consacrată cade
în desfrânare, este întâlnit și la alți scriitori bisericești, cum ar fi: Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului,
Fericitul Augustin, Fericitul Ieronim și Niceta de Aquileea336.
Totuși, din mărturiile pe care le deținem de la preotul Ghenadie de
Marsilia, știm că Sfântul Niceta „a compus şi o cărticică adresată unei
fecioare căzute ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în
cădere”337, ceea ce constituie un argument solid în atribuirea acestei
lucrări episcopului de Remesiana.
Destinatara acestei epistole este o fecioară pe nume Suzana, care a
căzut în păcatul desfrânării cu un citeț al cărui nume ne‐a rămas
necunoscut, încălcând astfel votul monahal al fecioriei. Pe parcursul a 52
de capitole, autorul va face un aspru rechizitoriu celor doi, îndemnându‐i
la pocăință. Conținutul epistolei este extrem de important și, în același
336 O analiză extrem de amplă și de bine argumentată vizavi de paternitatea acestei lucrări
găsim în studiul lui Marco RICUCCI, „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico‐
letterario”, în Annall della Facoltá dell Lettere e Filosofia dell′Universitá degll Studi di
Milano, vol. LVIII, Fascicolo III, 2005, pp. 375‐395.
337 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A (trad. rom.
275
timp, foarte valoros, deoarece, pe de o parte, ne oferă posibilitatea de a
cunoaște câteva aspecte legate de desfășurarea și dinamismul vieții
spirituale a monahismul daco‐roman de la sfârșitul secolului al IV‐lea,
iar pe de altă parte, epistola face referire la aplicabilitatea Tainei
Pocăinței în spațiul monahal occidental.
În cele ce urmează, vom încerca să scoatem în evidenţă câteva pro‐
bleme legate de viaţa duhovnicească a monahismului daco‐roman, folo‐
sindu‐ne de epistola Ad virginem lapsam a Sfântului Niceta de Remesiana.
4.3.1. Sfântul Niceta de Remesiana
și monahismul daco‐roman
Episcopul Niceta de Remesiana a fost preocupat în mod direct de
viața monahală din cuprinsul eparhiei sale, el însuși fiind monah.
Prezența în operele sale a unei epistole adresate unei fecioare căzute este
o dovadă concretă a răspândirii monahismului în ținuturile dunărene.
Totodată, existența monahismului în aceste regiuni presupunea, în mod
obligatoriu, și un regulament după care călugării să‐și conducă viața.
Cunoaștem din documentele antichității că cele mai vechi Regula‐
mente monahale își aveau originea în orientul creștin și au fost alcătuite
de către primii monahi eremiți, precum: Sfântul Antonie cel Mare sau
cuviosul Pahomie cel Mare, primul întemeietor al monahismului chino‐
vial. Acestora li se alătură şi Sfântul Vasile cel Mare, care a compus
Regulile mari și Regulile mici ale vieții monahale. Acestea au circulat mai
apoi în toate părțile răsăritului creștin, fiind acceptate de toate
mânăstirile338.
În Apus, monahismul a fost răspândit și întărit de către mari
personalități, precum: Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Ioan
Casian, Fericitul Augustin și Sfântul Benedict de Nursia. Acesta din
urmă a reorganizat în secolul al VI‐lea viața monahală și este autorul
338 Ierotei VLAHOS, mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică,
apostolică și martirică, Traducere de monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova,
2005, pp. 221; 226.
276
unor noi Reguli monahale, acestea nefiind altceva decât o continuare a

tradiției monahale răsăritene339.
Părintele profesor Ioan G. Coman consideră că Sfântul Niceta de
Remesiana ar fi tradus în limba latină Regulile monahale ale Sfântului
Vasile cel Mare, pe care le‐ar fi aplicat mai apoi în toate mânăstirile din
cuprinsul eparhiei sale340. Afirmația marelui nostru patrolog este cât se
poate de pertinentă, deoarece Sfântul Niceta utilizează în operele sale
numeroase pasaje din scrierile părintelui capadocian: „Niceta a putut
lua cunoștință și de Regulile monahale, printre alte opere, ca: Despre
Sfântul Duh, Despre post, Scrisori, Omilii la psalmi. Niceta va fi tradus, în
același timp cu Rufin, și va fi aplicat aceste Reguli monahilor săi geto‐
scito‐daci; în orice caz, el va fi dezvoltat o intensă activitate de
organizare mănăstirească”341. Chiar și modul în care Sfântul Niceta ne
descrie ritualul slujbelor de priveghere și al psalmodiei, dovedește
faptul că acesta s‐a inspirat din practica monahală a marelui părinte
capadocian. De aceea, putem afirma că monahismul daco‐roman este de
tradiție răsăriteană.
Despre vocația monahală a Sfântului Niceta ne vorbește mai multe
prietenul său, Paulinus de Nola, care avea multă stimă și dragoste
pentru acest episcop. În Carmen XVII, dedicat în întregime lui Niceta,
Paulinus de Nola ne descrie viața curată și desăvârșită a acestui monah,
339 E. CAIRNS, Creștinismul de‐a lungul secolelor..., p. 148. Majoritatea Regulilor monahale
rămase de la acești părinți le avem traduse și în limba română. Pentru Regulile
monahale ale Sfinților Pahomie cel Mare, Ioan Casian și Vasile cel Mare, recomandăm
culegerea: Rânduielile vieții monahale, Ed. Sophia, București, 2001. Ediții mai noi:
VASILE CEL MARE, Regulile mari, Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009; VASILE CEL MARE, Regulile
mici, Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2010; Sfântul BENEDICT DIN NURSIA, Rânduielile vieții monahale, în
col. Credința Ortodoxă, Traducere, studiu introductiv și note de Lăcrămioara Tofan,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012; FERICITUL AUGUSTIN,
Regula ad servos Dei, în PL 32, col. 1377‐1384 (trad. rom. Arsenie Obreja, în vol.
Opuscule, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2011, pp. 168‐183).
340 I. G. COMAN, Scriitori bisericești..., p. 127; I. G. COMAN, „Operele literare ale Sfântului
Niceta...”, p. 231.
277
care, între timp, devenise episcop. Paulinus vede în Niceta un adevărat
înger în trup, un om care se străduiește prin nevoințele sale duhov‐
nicești să‐și potolească războaiele minții. Este numit „învingător al
trupului”, deoarece viața monahală este prin excelență o viață de jertfă
închinată lui Iisus Hristos și semenilor:
„Căci Niceta este deopotrivă, fugar;
Ceea ce patriarhul a făcut o singură dată
Acesta face mereu, fugind din lume în cetatea
Înaltelor ceruri.
Și cu o viață peste nori, se străduiește
Și‐n alta.
Minții.
Și tu, Niceta, bine numit învingător al trupului,
Precum fu numit acel Israel
Pentru că a văzut în adâncul sufletului său pe
Semănătorul din ceruri”342.
Putem fi siguri că Sfântul Niceta a prețuit mult viața monahală și, în
aceeași măsură, pe cei care îmbrățișau acest mod de viață ascetic. La
întoarcerea lui din prima vizită făcută în Nola, potrivit relatării lui
Paulinus, el a cercetat mânăstirile din Hidruntum (azi Otranto) și din
Lupiae (azi Lece), localități cu o viață monahală înfloritoare la acea
vreme. Acest lucru dovedește legăturile pe care Sfântul Niceta le avea
atât cu monahismul răsăritean, cât și cu cel apusean. În aceste așeză‐
minte monahale o mulțime de călugări, ne spune Paulinus, l‐au întâm‐
pinat pe Niceta bucurându‐se de vizita lui:
„Și pe tine, care ai mers prin Hydrunt și prin Lupiae
Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe
Domnul”343.
342
343
278
Mult zel a depus Sfântul Niceta pentru a menține pacea și liniștea în
mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale. Epistola Ad virginem lapsam ne
dovedește acest lucru, scoțând în evidență trăsăturile sale sufletești,
tactul pastoral, precum și dragostea și căldura sufletească cu care el
acționa în diferite împrejurări. Prin viața sa exemplară, s‐a străduit să fie
un model de trăire creștină atât credincioșilor, cât și clericilor aflați în
jurisdicția episcopiei sale.
Tot prietenul său, Paulinus de Nola, ne descrie modul în care Sfântul
Niceta a reușit să introducă monahismul chiar și în cele mai sălbatice
ținuturi ale eparhiei sale, transformându‐i pe temuții tâlhari în călugări.
Întregul spațiu misionar al Sfântului Niceta apare acum transfigurat de
prezența acestor monahi care, părăsind năravul de fiară și îmbrăcând
chipul îngeresc, au făcut ca peste tot să domnească pacea și liniștea lui
Iisus Hristos:
„O, ce schimbare! Ce‐nfățișare bine rânduită!
Munți neumblați înainte și sălbatici
Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi,
Vlăstari ai păcii.
Cândva pământ al sângelui, acum al vieții,
Puterea pioasă a lotrilor se îndreaptă spre cer,
Iar Hristos se alătură tâlharilor care stăpânesc
Celesta împărăție.
Unde fusese cândva năravul de fiare,
Acum stă‐n putere rânduiala de îngeri
Și omul cel drept se ascunde în grota în care
Trăit‐a tâlharul”344.
Pe de altă parte, credem că întreaga lucrare misionară a Sfântului
Niceta a fost susținută de prezența acestor călugări, fiecare contribuind
la sporirea vieții duhovnicești și la păstrarea unității dogmatice și
liturgice în Biserică.
PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 215‐226 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 261‐262).
344
279
4.3.2. Luptele duhovnicești și provocările vieții monahale
Răspândirea monahismului în spațiul sud‐dunărean la sfârșitul

secolului al IV‐lea a favorizat întemeierea de mânăstiri, în care monahii
să poată viețui împreună și să se nevoiască pentru Hristos. Din
Regulamentele monahale rămase de la părinții menționați mai sus, aflăm
că monahii consacrați îmbrățișau două moduri de viețuire: unii alegeau
viața eremitică, viețuind în sihăstrie, iar alții îmbrățișau viața chinovială,
trăind mai mulți într‐o mânăstire și după un anumit regulament345.
Din informațiile pe care le avem de la Paulinus de Nola, dar și din
cuprinsul epistolei Ad virginem lapsam, constatăm că în eparhia Sfântului
Niceta monahii consacrați îmbrățișau ambele moduri de viețuire:
eremitic și chinovial. Existau mânăstiri de călugări, dar și de călugă‐
rițe346. Retrași în aceste oaze de liniște și de spiritualitate, departe de
lume și de tot ce e lumesc, monahii Sfântului Niceta viețuiau în curăție și
în pace netulburată, nevoindu‐se pentru a ajunge la îndumnezeire347.
Prin vocația sa, monahul este, prin excelență, un ostaș al lui Hristos.
El nu se încurcă cu treburile cele lumești, ci stă departe de ele, aspirând
mereu la desăvârșire. „Cu alte cuvinte, monahism înseamnă strădanii
eroice, renunțare voluntară la viața proprie pentru Hristos”348. Lupta cu
patimile și cu gândurile cele rele este lucrarea neîncetată și până la
moarte a fiecărui călugăr. Mânăstirea devine, astfel, arena de luptă
duhovnicească, dar și edificiul în care călugărul exersează permanent
exercițiile spirituale, străduindu‐se prin post, prin rugăciune, prin muncă,
prin ascultare și prin contemplație „să șteargă stigmatele stricăciunii
adamice și, recâștigându‐și frumusețea cea dintâi, să cucerească cetatea
desăvârșirii”349.
345 I. VLAHOS, Monahismul ortodox…, p. 225.
348 Irineu POP‐BISTRIȚEANUL, „Monahismul – Școală a jertfei și sfințeniei”, în Anuar, vol.
V, 1998‐2000, Ed. Arhidiecezana, Cluj‐Napoca, p. 162.
349 I. Pop‐BISTRIȚEANU, „Monahismul – Școală a jertfei...”, p. 163.
280
De la Sfântul Ioan Gură de Aur ne‐a rămas cea mai frumoasă descri‐
ere a vieții și a nevoințelor monahale. Făcând referire la monahii din
pustiul Egiptului, Sfântul Ioan Gură de Aur ne relatează că, pe vremea
sa, acesta era populat cu „nenumărate cete de îngeri în trup omenesc,
popoare de mucenici și roiuri de fecioare”350, care și‐au închinat în
întregime viața lui Iisus Hristos:
„De aceea locuitorii Egiptului, pe lângă curăția dogmelor arată mare
râvnă și pentru viața creștină. S‐au despărțit de toate averile, s‐au răs‐
tignit cu totul pentru lume și merg încă și mai departe că își agonisesc,
cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuință. Nu pretind, pentru că
postesc și priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopțile și le petrec
în sfinte cântări și privegheri, iar zilele și le cheltuiesc împletind
rugăciunea cu lucrarea mâinilor, urmând râvna apostolului Pavel”351.
Iată de ce și Sfântul Niceta de Remesiana recomanda monahilor, dar
și credincioșilor săi, privegherea și psalmodia, acestea fiind mijloace de
purificare și de sporire a vieții duhovnicești. El considera că starea de
veghe și rugăciunea curată este „liturghia monahilor”, care neîncetat se
aduce lui Dumnezeu pentru întreaga creație, împreună cu puterile cele
cerești:
„De aici nimeni nu trebuie să se îndoiască că această slujire a sfintelor
vegheri, dacă este făcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune
cu îngerii, despre care știm că, fără somn, fără abatere, laudă neîntrerupt
pe Dumnezeu în ceruri și binecuvântează pe Mântuitorul”352.
Retragerea monahilor într‐o mânăstire nu trebuie, însă, înțeleasă ca o
izolare totală de lume și nici nu este efectul unui egoism exacerbat ci,
dimpotrivă, împodobiți fiind cu puritatea sufletului și a trupului, cu
sărăcia și cu ascultarea de bunăvoie, călugării devin „îngeri în trup”,
viața lor fiind închinată pentru totdeauna lui Dumnezeu și semenilor lor
prin iubire. În acest sens, Preasfințitul Părinte Irineu Pop‐Bistrițeanul
350 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, VIII, 4, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23,

Traducere, introducere, indici și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
351 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, VIII, 5, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 107.
281
spunea: „Dacă monahismul părăsește lumea, aceasta o face ca să o bine‐
cuvinteze din pustie și să o poarte în rugăciune neîncetată. Ajungând la
o înaltă trăire duhovnicească, monahul desăvârșit poate să se întoarcă la
oameni și să le vestească ceea ce a văzut în Dumnezeu”353. Dar, viața
monahală presupune și multe ispite, iar uneori chiar și căderi, nimeni
nefiind scutit de toate acestea.
Având experiența vieții monahale, Sfântul Niceta de Remesiana s‐a
străduit să păstreze în mânăstirile sale viața autentică monahală, așa
cum probabil a cunoscut‐o de la înaintașii săi. În calitate de episcop al
cetății Remesiana, toate mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale se aflau
sub ascultarea sa canonică. Era în firea lucrurilor să intervină direct,
atunci când, în una din mânăstirile sale, se petreceau fapte care contra‐
veneau regulamentului monahal.
În acest sens, epistola Ad virginem lapsam ne prezintă un subiect cât
se poate de dureros și real, care s‐a petrecut într‐o mânăstire a Sfântului
Niceta. O fecioară consacrată și‐a încălcat votul monahal al fecioriei
căzând în păcatul desfrânării cu un citeț. Această faptă a produs multă
tulburare în sânul comunității, dar și în sufletul episcopului Niceta,
păstorul și îndrumătorul ei spiritual, care interpretează această cădere ca
un eșec al său personal, ca preot și ierarh354. Fapta imorală a călugăriței
constituia un sacrilegiu și, în același timp, o defăimare adusă votului
scump al fecioriei, asumat de către aceasta în fața întregii comunități:
„O fecioară de vază, închinată lui Hristos, în cunoștință, s‐a prăvălit în
prăpastia rușinii, «a primit silnicia și a zămislit nelegiuirea» [Ps. 7, 15]:
s‐a pierdut pe sine și a pătat Biserica. De aici tot sufletul creștin a primit
o grea rană; căci s‐au dat cele sfinte la câini și mărgăritarele s‐au pus
înaintea porcilor [Mt. 7, 6]; căci numele sfințeniei a fost sfâșiat de
oameni turbați și votul scump al fecioriei a fost călcat în picioare de cei
murdari și întinați”355.
Durerea episcopului Niceta se amplifică și mai mult când constată că
nu numai credincioșii au fost smintiți de această faptă, ci chiar și păgânii
353 I. Pop‐BISTRIȚEANUL, „Monahismul ‐ Școală a jertfei...”, p. 167.
355 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 195‐197).
282
și iudeii au hulit atunci Biserica lui Hristos, bucurându‐se de pe urma
acestei căderi a fecioarei: „Câte buze, chiar ale credincioșilor, nu s‐au
murdărit hulind calea Domnului! Păgânii și‐au deschis gura împotriva
noastră; sinagoga iudeilor a săltat de bucurie din pricina necinstei
tale”356. Sminteala produsă de fecioară era prea mare ca episcopul Niceta
să nu intervină pentru a soluționa această problemă.
Primind la călugărie numele de Suzana, simbolul curăției și al
fecioriei desăvârșite, călugărița căzută intra acum în ceata făcătorilor de
rele, a celor care în mod conștient își încalcă făgăduințele făcute în fața
lui Dumnezeu. De aceea ea nu mai poate fi numită fecioara Suzana,
deoarece căzând în această nelegiuire s‐a făcut pe sine „capul relelor”,
așa cum o numește autorul357.
Prin câteva propoziții scurte, Sfântul Niceta îi amintește fecioarei
căzute starea de dinaintea păcatului: „Erai fecioara lui Dumnezeu, erai
mireasa lui Hristos, erai templul Domnului, erai locuința Sfântului
Duh”358. Însă, nimic din toate acestea nu mai era acum. Păcatul a lipsit‐o
pe fecioară de slava lui Dumnezeu și de cinstea fecioriei. Ea a căzut și
chipul i s‐a întunecat. Din slujitoarea lui Dumnezeu a devenit acum
slujitoarea diavolului:
„Din fecioara lui Dumnezeu ai devenit stricăciunea diavolului, din
mireasa lui Hristos o desfrânată blestemată, din locuința Duhului Sfânt
casă de pierzanie a diavolului, din templul Domnului altar al necură‐
ției. Ție, care fuseseși precum o stea strălucitoare în mâna Domnului, ca
și căzând din înaltul cerului, ți s‐a stins lumina”359.
Dezamăgit și întristat de căderea fiicei sale duhovnicești, episcopul
Niceta îi amintește fecioarei de curăția sfinților apostoli, a sfinților
prooroci – în special Ilie și Daniel –, precum și a sfinților îngeri. Ea nu a
urmat însă pildele lor și nici viața lor curată și sfântă. Nu a ținut cont
nici de pilda fericitei Tecla și nici de vitejia și credința Suzanei care,
acuzată pe nedrept de doi judecători, nu a cedat în fața ispitei,
356 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 30 (trad. rom. O. Pop, p. 215).
283
păstrându‐și chiar cu prețul vieții curăția trupească și sufletească360. Cu
toate acestea autorul se miră că fapta nelegiuită a fost tăinuită chiar de
către fecioară. El lasă să se înțeleagă că ea însăși și‐ar fi dorit aceasta de
vreme ce nu l‐a dat în vileag pe dușmanul nevinovăției sale, repetând
nelegiuirea chiar de trei ori:
„Dar poate te‐ai rușinat, ca nu cumva mulți să afle că ai fost siluită. Și de ce
te‐ai temut, de vreme ce nu exista decât teama ca tăcând să adaugi la ne‐
cinstire și vina? Fie! Rușinea te‐a împiedicat să mărturisești. Dar ce este cu
a doua, cu a treia împreunare, ce este cu desele uniri dezgustătoare?”361.
Căderea fecioarei a produs multă durere și în sânul familiei sale.
Vestea nelegiuirii ei a căzut ca o sabie grea peste părinții și frații ei, care
au trimis‐o în mânăstire cu cinstea fecioriei, ca pe o jertfă curată și
neprihănită. Acum, în fața unei astfel de rușini, ei „plâng o moartă, care
nu e moartă, jelesc o vie, care nu e vie: adică moartă întru slava fecioriei,
vie întru rușinea ticăloșiei”362. Starea de deznădejde a familiei sale este
exprimată de autor prin cuvinte patetice și pline de dramatism:
„Tatăl tău se rușinează de trupul său, din care te‐ai semănat; mama își
blestemă pântecele din care, din nefericire, ai venit în această lume. Și
nu găsesc stavilă durerii lor, doar dacă au cumva mângâierea că nici ca
tată, nici ca mamă nu te‐au silit să mărturisești fecioria, pe care însăți și
din propria‐ți voință ai mărturisit‐o. Nu înțelegi, nenorocito, cât ți‐a
crescut povara judecății, pentru că n‐ai păzit ceea ce de bună voie ai
făgăduit? Prin ce încolăciri te‐a înlănțuit acel prea ticălos șarpe? Cu ce
otrăvuri te‐a înveninat cel care a înșelat‐o pe Eva, de te‐a lovit cu atâta
orbire, a adus atâta uitare în sufletul tău?”363.
Episcopul Niceta îi amintește fecioarei Suzana de ziua hirotesiei și a
primirii ei în obștea monahală. Consacrarea s‐a făcut în ziua sfântă a
Învierii Domnului, când întreaga comunitate creștină a luat act de
legământul ei făcut în fața lui Hristos, printre luminile neofiților, printre
candidații la Împărăția Cerurilor, în mijlocul cărora pășea ca o regină
pentru a se cununa cu regele Hristos. Autorul redă ad litteram chiar un
360 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 10, 11, 12 (trad. rom. O. Pop, p. 201).
363 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 17, 18 (trad. rom. O. Pop, p. 205).
284
fragment din cuvântarea ținută atunci. Pasajul este extrem de important
pentru istoria monahismului daco‐roman:
„Ia seama, fiica mea, privește, fecioară, cât popor s‐a adunat pentru
slava Mirelui și Domnului tău! Trebuie să păzești credința pe care ai
făgăduit‐o înaintea atâtor martori. Să cugeți mereu Cui ți‐ai închinat
fecioria. Se cade ca mai degrabă să‐ți verși sângele odată cu suflarea
decât să‐ți pierzi cinstea”364.
Îndată după acest ritual și după multe cuvinte de laudă la adresa
fecioriei, călugărița Suzana a fost acoperită cu vălul sfânt, în timp ce tot
poporul a strigat la unison: Amin! Consacrarea ei în rândul fecioarelor a
provocat o bucurie nespus de mare, atunci, întregii comunități mona‐
hale. Însă, acum, amintirea acestei hirotesii produce episcopului Niceta
multă durere și chiar regret pentru cele întâmplate:
„Sunt podidit de lacrimi când îmi amintesc aceste lucruri, sunt împuns de
spini când iau seama la aceste pilde omenești. Căci dacă, făcută fiind
cununia între zece martori, iar căsătoria împlinită, orice femeie unită cu un
bărbat muritor cade nu fără primejdie în desfrânare, ce se întâmplă atunci
când se desface din desfrânare unirea săvârșită duhovnicește, în prezența a
nenumărați martori ai Bisericii, înaintea cetelor îngerești ale cerului? Nu
știu dacă se poate găsi pentru ea moarte ori pedeapsă potrivită”365.
Aflându‐se în această situație, fecioarei căzute nu i se mai potrivesc
nici măcar cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Apostol Pavel:
„Mai bine este să se căsătorească decât să ardă” [I Cor. 7, 9], deoarece
aceste vorbe sunt potrivite pentru fecioarele necăsătorite, pentru cele care
încă nu poartă văl. „Dar cea care s‐a cununat cu Hristos, spune Sfântul
Niceta, de acum s‐a și căsătorit, de acum s‐a unit cu un bărbat nemuritor”,
care este Iisus Hristos366. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare spunea:
„Desfrânările călugărilor nu trebuie socotite căsătorii, ci unirile lor
trebuie oprite pe orice cale, căci acest lucru e și spre întărirea Bisericii,
dar și spre a nu se da prilej ereticilor să bârfească împotriva noastră”367.
367 VASILE CEL MARE, Epistola 188, Către Amfilohiu, despre canoane, 7, în col. Părinți și
285
Episcopul Niceta se dovedește a fi un iscusit duhovnic. Într‐o

problemă atât de delicată, el încearcă să vindece rănile sufletești apelând
la introspecție. Folosind acest procedeu psihologic, el pătrunde adânc în
conștiința fecioarei căzute prezentându‐i faptele ei de dinaintea căderii,
tocmai pentru a culege roadele pocăinței:
„Mă‐întorc iarăși la tine, care ai îngăduit uitarea atâtor bunătăți și te‐ai
făcut sălaș atâtor răutăți. Cum dar, în acea faptă rușinoasă, nu‐ți veneau
în minte înfățișarea feciorească, venirea la biserică în mijlocul cetelor de
fecioare? Cum nu‐ți rănea ochii lumina privegherilor, nu‐ți străpun‐
geau urechile cântările imnelor duhovnicești, nu‐ți tulbura sufletul tăria
citirilor cerești? Iată, de aceea, strigând cu toată puterea, a spus
apostolul: «Fugiți de desfrânare! Căci orice păcat pe care‐l va săvârși
omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării, păcătuiește în
însuși trupul său» [I Cor. 6, 18]. Și când se spune în trupul său, arată că
totuși el păcătuiește în Hristos”368.
Căderea fecioarei Suzana îl afectează direct pe Sfântul Niceta,
deoarece el era păstorul și îndrumătorul ei spiritual. El o încredințează
pe fecioară că nimic din ce era în sarcina păstorului sufletesc nu i s‐a
refuzat nici ei, nici celorlalți viețuitori din mânăstire: „Iubirea duhovni‐
cească s‐a arătat, sfânta îndrumare nu a lipsit”369, însă totul a fost în
zadar. Sacerdotul nostru deplânge acum această situație utilizând un șir
de lamentații autoacuzatoare, din care reiese foarte clar sentimentul
responsabilității sale pastorale:
„Zadarnic am arătat imnul fecioriei în care să cânți atât slava hotărârii,
cât și păstrarea ei. Am semănat alături de drum, am semănat în spini,
am semănat în pietriș, căci fie păsările, adică demonii, au smuls
cuvintele mele din inima ta, fie au fost înăbușite de gândurile tale rele,
fie s‐au năruit de prea marea văpaie a poftei [Lc. 8, 5‐8]. Vai mie, căci
unde socoteam că voi zidi aur, argint, pietre scumpe, am aflat că am
lucrat lemn, fân, paie, lucruri care vor arde! [I Cor. 3, 12]. Voi spune și
eu după profet: «Vai mie, căci am ajuns precum cel ce culege paie la
seceriș! [Mih. 7, 1]»”370.
286
Episcopul Niceta nu‐l trece cu vederea nici pe tânărul citeț care a
îndrăznit să corupă o fecioară consacrată lui Iisus Hristos. Din cauza
nelegiuirii sale este numit de episcop fiu al șarpelui, slujitor al diavo‐
lului și pângăritor al templului lui Dumnezeu. Păcatul său este mult mai
mare deoarece, pe lângă desfrânare, el se face vinovat de pângărirea
unui vas consacrat în întregime Domnului. Fapta sa constituia un
adevărat sacrilegiu și necesita o sancțiune din partea episcopului:
„Iar despre tine ce să spun, fiu al șarpelui, slujitor al diavolului, pângă‐
ritor al templului lui Dumnezeu, care printr‐o singură nelegiuire ai
săvârșit două păcate: destrăbălarea și pângărirea? Pângărirea mai cu
seamă când, cu îndrăzneală nebună, ai murdărit vasul închinat lui
Hristos, consacrat Domnului”371.
Autorul epistolei îl compară pe citeț cu regele perșilor, Baltazar, care
a îndrăznit să pângărească vasele sfinte din templul lui Dumnezeu,
folosindu‐le la ospețele sale orgiastice, împreună cu prietenii și cu
țiitoarele sale [Dan. 5, 30]. Mustrându‐l încă o dată, episcopul Niceta îl
numește „pierdut și totodată pierzător”, deoarece a îndrăznit să se
atingă de ceea ce era afierosit lui Dumnezeu, uitând de jurământul său
de castitate și disprețuind judecata divină: „Era mai bine să nu te fi
născut deloc, spune Sfântul Niceta, decât să te naști astfel, încât gheena
să te ceară pentru sine ca fiu al ei”372.
Așa cum am putut constata, faptele celor doi erau destul de grave
având în vedere poziția pe care o aveau în sânul Bisericii. Atât pentru
călugărița Suzana, cât și pentru tânărul citeț, încălcarea votului monahal
al fecioriei însemna o trădare adusă lui Iisus Hristos și implicit Bisericii
Sale. Episcopul Niceta încearcă să‐i conștientizeze pe cei doi de
gravitatea păcatului, îndemnându‐i la pocăință sinceră.
NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 39 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
371
372
287
4.3.3. Valoarea morală a pocăinței
în Epistola Ad virginem lapsam
Pentru Sfântul Niceta de Remesiana pocăința este leacul cel mai bun
și mijlocul cel mai eficient prin care păcătosul se poate vindeca de
patimile sale, primind iertare de la Dumnezeu. În reflecția sa teologică,
Niceta aseamănă păcatul cu o „bubă coaptă”, care produce multă
suferință și dezechilibru în viața duhovnicească, îndepărtându‐l pe om
de Dumnezeu. Numai eliberarea de aceasta poate aduce alinare și
vindecare: „Căci o bubă coaptă, oricât de grea, răspândindu‐se în
văzduh, de va fi fost deschisă, va aduce alinarea pătimirii”373. „După
cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor otrăvesc
sufletul omului și după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel
sufletul nu se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul
de curățire și ispășire a păcatului este Pocăința”374.
Iată de ce Sfântul Niceta, recomandă pocăința atât fecioarei căzute,
cât și citețului, pentru îndreptare. Potrivit Sfântului Niceta, pocăința
trebuie făcută pe măsura gravității păcatelor, „căci și măsura căinței
trebuie avută după povara din cuget. Căința nu trebuie să se petreacă
doar în cuvinte, ci și în fapte”375. Practic, Sfântul Niceta recomandă
câteva mijloace ascetice pe care fecioara căzută trebuie să le adopte în
vederea iertării păcatelor:
„Mai întâi trebuie să te lepezi de orice grijă a vieții acesteia și,
socotindu‐te ca moartă, gândește în ce fel ai putea învia. Apoi trebuie să
îmbraci veșmânt cernit și să pedepsești mintea și fiece parte a trupului
vrednică de pedeapsă. Să ți se taie cosițele, care, prin mândria deșartă,
au dat prilej desfrânării. Să ți se umple de lacrimi ochii, care au privit
pe bărbat în mod necurat. Să‐ți pălească fața, care s‐a aprins cândva
fără rușine. Într‐un cuvânt, tot trupul să‐ți fie nevoit prin nepurtare de
grijă și postiri, să tremure presărat cu cenușă și înveșmântat în piei de
capră, căci rău i‐a plăcut frumusețea. Inima să ți se topească precum
374 Ilarion FELEA, Pocăința, Ed. Scara, București, 2000, p. 5.
288
ceara, nevoindu‐se în postiri, căci ai fost învinsă de dușman. Chiar
simțirea să‐ți fie chinuită, căci, atât timp cât a stăpânit părțile trupului, a
avut rea cârmuire”376.
Trebuie spus că pasajul de mai sus a fost preluat de către Sfântul
Niceta din tratatul Despre pocăință a apologetului Tertulian, autorul
nostru folosind parafraza. Asemănările dintre cei doi sunt uimitoare și
prea vizibile pentru a nu le sesiza. Pentru Tertulian, mărturisirea sau
exomologheza, cum o mai numește el, este disciplina prin care penitentul
își mărturisește Domnului păcatele sale, atrăgându‐și prin aceasta mila
lui Dumnezeu și iertarea păcatelor. Actele de penitență sunt redate
precum Sfântul Niceta:
„Așadar, exomologheza este învățătura care cere omului să se proster‐
neze și să se umilească, atrăgându‐și pe această cale chemarea îndurării.
Cât despre îmbrăcăminte și hrană i se cere păcătosului să se culce pe un
sac și în cenușă, să‐și îmbrace corpul în zdrențe, să lase sufletul pradă
întristării, să schimbe prin aspre deprinderi pe cele ale păcatului, să nu
cunoască decât o mâncare simplă, numai cu apă, potrivită sufletului, nu
pântecului; adesea postul să însoțească rugăciunile, să geamă, să
lăcrimeze, să se jelească zi și noapte către Domnul Dumnezeul său, să
se arunce la picioarele preoților, să îngenuncheze înaintea celor plăcuți
lui Dumnezeu, să facă pe toți frații săi mijlocitori ai iertării sale.
Exomologheza împlinește toate acestea ca să se aducă pocăința, ca să
cinstească pe Dumnezeu de teama primejdiei, ca, pronunțându‐se ea
însăși împotriva celui păcătos, să‐l judece în numele lui Dumnezeu și
nu zic să înșele, ci să șteargă pedeapsa veșnică printr‐o vremelnică
remușcare. Căci îngenunchindu‐l pe om îl înalță și mai mult, întinându‐l
îl face și mai curat, acuzându‐l și osândindu‐l îl achită. Cu cât te vei
cruța mai puțin, cu atât mai mult, crede‐mă, te va cruța Dumnezeu”377.
Vorbind despre pocăință, Sfântul Vasile cel Mare considera că „cel ce
s‐a întinat de vreun păcat, deși își pierde curăția, totuși nu este lipsit de
nădejdea de a se curăți prin căință”378, de aceea, în Epistola 199, adresată
lui Amfilohiu de Iconiu, părintele capadocian hotăra cu privire la
fecioarele căzute următoarele:
377 TERTULIAN, Despre pocăință, IX, 3‐6, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 218.
378 I. FELEA, Pocăința, p. 90.
289
„În privința fecioarelor căzute, care, după ce făgăduiesc Domnului că
vor trăi în curăție, cad sub patimile trupului și‐și încalcă astfel
legământul, Părinții noștri, procedând cu bunătate și cu blândețe față
de neputințele celor care alunecă spre rău, au stabilit că ele ar putea fi
reprimite în comuniunea Bisericii după ce vor fi făcut penitență vreme
de un an, pentru că se aseamănă cazul lor cu al celor care se căsătoresc
a doua oară. [...] fecioara va cădea sub osânda unei adultere. Și după
cum numim adulter pe cel care viețuiește împreună cu o femeie străină,
faptă pentru care nu‐l primim la cuminecătură, până ce nu se va fi lăsat
cu totul de păcat, tot așa vom hotărî și când e vorba de fecioară”379 .
Sfântul Niceta nu precizează în epistola sa perioada de penitență
pentru fecioara căzută, dar putem crede că tot la fel proceda și el în
astfel de situații. În concepția sa „o rană mare are nevoie de lecuire
adâncă și bogată; o nelegiuire mare are nevoie de o pedeapsă pe măsură
de mare”380. De aceea, în calitate de părinte duhovnicesc, o îndeamnă pe
fecioară la pocăință sinceră făgăduindu‐i în schimb mântuirea, care vine
numai de la Dumnezeu:
„Dar tu, care ai intrat în lupta pocăinței, stăruiește, nenorocito; agață‐te
cu putere ca înecatul de scândură/pai, nădăjduind că însăți te vei
mântui din adâncul păcatelor. Și să nu socoți că ți se poate da iertarea
de către lumea omenească, căci te înșeală oricine îți va fi făgăduit
aceasta. Tu, care însăți ai păcătuit împotriva Domnului, doar de la El
cere îndreptarea”381.
Câteva îndemnuri la pocăință îi sunt adresate și tânărului citeț:
„Totuși, spune Sfântul Niceta, ca să nu i se refuze din partea păstorului
chiar oii bolnave ori pe moarte leacul, îți dau un sfat: să cauți singur
temnița pocăinței, să‐ți acoperi trupul cu lanțuri, cu geamăt și privegheri
să‐ți chinui sufletul, să ceri sprijinul sfinților, zăcând la picioarele celor
aleși, pentru ca «inima ta nepocăită să nu‐ți adune mânie în ziua mâniei
și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele
lui» [Rom. 2, 6]. Și să nu te așezi în numărul celor pe care‐i deplânge
Pavel: «care au păcătuit înainte și nu s‐au pocăit de necurăția și de
desfrânarea și de necumpătarea pe care le‐au făcut» [II Cor. 12, 21]”382.
379 VASILE CEL MARE, Epistola 199, Către Amfilohiu, despre canoane, 18, în col. Părinți și
290
Episcopul Niceta îl sfătuiește și pe citeț să lepede degrabă din inima
lui ademenirile șarpelui, să se închidă în temnița pocăinței și, prin jeluire
și lacrimi neîntrerupte, să‐și dobândească îndreptarea. De acum, el
trebuie să aibă pururea în fața ochilor săi spusele apostolului Pavel:
„Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia
fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” [II Cor. 5, 10]383.
Ultima parte a epistolei (cap. 43‐52) este consacrată unor rugăciuni
penitențiale, preluate în mare parte din psalmi și din profeți. Textele
sunt alese cu grijă de autor, având menirea să producă în sufletul
fecioarei căzute efectul pocăinței. Episcopul Niceta se adresează, din
nou, fecioarei prin cuvintele proorocului Ieremia: „Cine te va mângâia,
fecioară, fiică a Sionului? Căci nețărmurită ca marea este năruirea ta!
Varsă‐ți inima ta ca apa înaintea feței Domnului” [Plângeri 2, 13; 19];
ridică‐ți spre El mâinile întru ștergerea păcatelor tale. Niceta știe cât de
greu este să guști din amărăciunea păcatului, dar mai știe că „inima
înfrântă și smerită Dumnezeu nu o urgisește” [Ps. 50, 18], de aceea, el
recomandă fecioarei citirea zilnică a psalmului 50, rugăciunea de
pocăință a psalmistului David384.
În cele ce urmează, Niceta ia glas de profet și vorbește în numele
fecioarei nefericite, exprimându‐și deznădejdea prin nesfârșite lamentații:
„Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvorul lacrimilor” [Ier. 9,
1], ca să deplâng rănile sufletului meu? Mi s‐au prefăcut praznicele în
jeluire și cântările în plângeri [Am. 8, 10], a dispărut sunetul imnelor și
bucuria psalmilor și le‐au urmat scrâșnetul dinților și plânsul ochilor.
„Am amuțit și m‐am smerit și nici de bine n‐am grăit și durerea mea s‐a
înnoit. Înfierbântatu‐s‐a inima mea înăuntrul meu și în cugetul meu se
aprinde focul” [Ps. 38, 3‐4]. „Teama și tremurul au venit asupra mea și
m‐a învăluit întunericul. Adândul m‐a împresurat, în urmă a cufundat
capul meu în prăpăstiile munților” [Iona 2, 5‐6]385.
Prin exclamația „Vai, mie!”, fecioara recunoaște că a greșit mai rău
decât cetățile Sodoma și Gomora [Fac. 19, 24], căci acestea au păcătuit
291
neștiind legea, însă ea a păcătuit față de Domnul, după ce primise harul.
Căci, dacă greșește omul față de om, va fi cine să‐l ajute, însă ea a
păcătuit față de Domnul și ce mijlocitor va găsi? De aceea, nedreptatea a
coborât pe capul său și amarnic s‐a prăbușit din cauza necurăției sale386.
Experiența păcatului este un rău teribil și o deznădăjduiește pe
fecioară. Fructul păcatului este rău și mai amar ca fierea: „Vai cât de
crud este rodul desfrânării! Mai amar ca fierea, mai crunt ca sabia. Cum
de am ajuns la pustiire? Pe dată m‐am stins, am pierit din pricina
nelegiuirii mele”. Chipul ei s‐a făcut de nimic în cetatea Domnului [Ps.
72, 19‐20], iar numele său a fost șters din cartea vieții [Ps. 101, 7‐8]. Din
înger în trup și din fecioară a lui Dumnezeu, a ajuns acum ca bufnița de
pe zid, ca pasărea singuratică pe clădire [Ps. 101, 7‐8]. Ajuns‐a ca un vas
stricat, auzind ocara tuturor celor care locuiesc împrejurul său [Ps. 30,
12‐13]. Nefericita fecioară își deplânge soarta și clipa în care a văzut
pentru prima dată lumina zilei: „Vai de ziua aceea în care m‐a născut
nefericita mamă și m‐a primit lumina aceasta crudă! Trebuia să nu mă fi
născut decât să ajung astfel de poveste în rândul păgânilor” [Iov 3, 3]. Ea
recunoaște cu durere că din pricina ei s‐a iscat tulburare pentru toți
slujitorii Domnului și pentru toți cei ce‐L cinstesc cu vrednicie387.
Disperarea fecioarei atinge acum cote maxime, tragedia căpătând
dimensiuni universale388. Întreaga creație este chemată să participe la
suferința ei, căci păcătoșii nu au pace, ci pururea sunt nefericiți, asupra
lor rămânând pedeapsa crudă a tartarului și iadul:
„Jeluiți‐mă, munți și dealuri, jeluiți‐mă, izvoare și râuri, căci eu sunt
fiica plângerii! Jeluiți‐mă, fiare din păduri, târâtoare ale pământului și
zburătoare ale cerului și tot sufletul ce te bucuri de viață! Căci voi
sunteți fericite, fiare și zburătoare, care nu aveți nici o teamă de iad, nici
nu trebuie să dați seama după moarte; asupra noastră rămâne pedeapsa
crudă a tartarului, căci, deși avem înțelegere, greșim; de aceea păcătoșii
nu au pace”389.
292
Îngrozită fiind de faptele sale, fecioara Suzana își mărturisește

păcatul cu regret, recunoscându‐și vina:
„Păcatul meu, nelegiuirea mea nu sunt asemenea greșelilor omenești,
căci e vorba de lipsă de evlavie. Făgăduind să păstrez trupul în feciorie
și mărturisind înaintea tuturor curăția, am mințit Domnului. De aceea
nu cutez să‐L chem pe Domnul Preaînalt, pentru că închisă este gura
celor greșiți”390.
Totuși, spune fecioara, voi striga către Domnul, cât mai este timp, cât
mi se mai dă loc, căci în moarte nu mai este amintire și în iad nu este
mărturisire: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu
iuțimea Ta să mă pierzi. Că săgețile Tale s‐au înfipt în mine și nu este
vindecare în trupul meu de la fața mâniei Tale; nu este pace în oasele
mele de la fața păcatelor mele. Căci fărădelegile mele au covârșit capul
meu și ca o sarcină grea apăsat‐au peste mine. Împuțitu‐s‐au și au
putrezit rănile mele de la fața nebuniei mele. Chinuitu‐m‐am în
nenorociri și m‐am gârbovit până în sfârșit, răcnesc din geamătul inimii
mele. Inima mea s‐a tulburat în mine, părăsitu‐m‐a tăria mea și lumina
ochilor mei nu este cu mine” [Ps. 37, 1‐10]391.
Unele pasaje scripturistice sunt extrem de sugestive pentru starea
sufletească în care se afla fecioara Suzana. Ea își recunoaște nimicnicia în
fața lui Dumnezeu spunând: „Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în
stricăciune?” [Ps. 29, 9] sau „Oare morților vei face minuni? Sau cei
morți se vor scula și Te vor lăuda pe Tine?” [Ps. 87, 11]. Însă, ea știe de
făgăduința Domnului, Care a zis: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci
întoarcerea lui și să fie viu” [Iez. 33, 11]. De aceea, încrezătoare fiind în
bunătatea lui Dumnezeu, se roagă cu credință:
„La Tine, Dumnezeul meu, este întoarcerea mea, căci singur Tu poți
înnoi toate și rechemi sufletele din iad. Tu îi dezlegi pe cei înlănțuiți.
Tu, Dumnezeule, îi ridici pe cei legați la stâlp, îi luminezi pe orbi, îi
scoli pe morți”392.
293
Deoarece în iad nu este izbăvire și nimeni nu se mai poate mărturisi,
fecioara se roagă Domnului pentru iertare: „Adu‐ți aminte, Doamne, că
sunt țărână, vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă‐mi toate
păcatele mele” [Ps. 24, 19], „Iartă‐mi mie, ca să mă izbăvesc, înainte de a
mă duce și de a nu mai fi” [Ps. 38, 18], căci în iad nu va fi mărturisire393.
Epistola se încheie cu o rugăciune fierbinte adresată lui Dumnezeu,
Părintele îndurărilor și al milostivirii, Singurul Care poate să ierte și să
treacă cu vederea păcatele celor căzuți, Singurul Care nu ține minte răul:
„Puternic ești, Doamne, să rupi sacul și să mă încingi cu veselie [Ps. 29,
11], să fărâmi lanțurile mele, cu care sunt strâns legată! Tu, Care n‐ai
disprețuit‐o pe Rahab desfrânata [Iosua 6, 17]. Îndepărtează de la mine
mânia Ta, Doamne, căci crunt Ți‐am păcătuit, până vei îndrepta soarta
mea și mă vei scoate la lumină. Dumnezeule al puterilor, dă împlinire
pocăinței, stăruință mărturisirii, să nu mă împietrească amăgitorul
sufletului. Dumnezeule, acest dar doresc să mi se dea din izvorul Tău,
ca să mă mărturisesc în veci Ție, Care viețuiești și împărățești în
Treime, în vecii vecilor. Amin!”394.
Valoarea morală a pocăinței a fost recunoscută de numeroși părinți
și scriitori bisericești din veacul al IV‐lea, contemporani cu Sfântul
Niceta de Remesiana. Reflecțiile lor teologice pe această temă sunt
numeroase și de actualitate. Unii dintre ei au compus adevărate tratate
închinate pocăinței, iar alții au vorbit despre binefacerile ei în numeroa‐
sele lor omilii și epistole.
De exemplu, episcopul Asterie al Amasiei (sec. IV), într‐una din
omiliile sale, subliniază rolul și importanța majoră a pocăinței în viața
duhovnicească:
„Aceasta este pocăința: iertarea și nimicirea păcatelor săvârșite fie cu
fapta, fie cu gândul, potrivit unei dispoziții sufletești. Cel care‐și dă
seama de folosul pocăinței, dar se învârte mereu în noroiul fărădelegii,
se aseamănă robului care, deși cunoaște mânia stăpânului său, totuși
continuă în ochii stăpânului său să facă răul și‐și întărește păcatul. Fii
sensibil față de boala ce te înconjoară! Zdrobește‐ți inima cât poți de
mult! Caută‐ți frații uniți cu tine prin aceleași sentimente ca să‐ți ajute
în jalea ta pentru a te izbăvi! Arată‐mi lacrimile tale amare și îmbelșu‐
NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam 51 (trad. rom. O. Pop, pp. 229‐231).
393
394
294
gate, ca să amestec cu ele și pe ale mele! Ia părtaș al durerii tale și pe
preot, ca pe un părinte! [...] Ai mai multă încredere în părintele care te‐a
născut după Dumnezeu decât în părinții trupești. Arată‐i preotului, fără
să roșești, păcatele tale ascunse! Dezgolește‐i lui faptele sufletului, pe
care nu poți să le spui altora, arătându‐i, ca unui doctor, boala ta cea
ascunsă! Preotul se va îngriji ca să nu‐ți fie pătată nici cinstea ta, dar se
va îngriji și de vindecarea ta!”395.
Cu mult mai profund a vorbit despre rolul pocăinței Sfântul Ioan
Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Pentru acest părinte,
pocăința este singurul leac pentru mântuire, însă ea trebuie însoțită
mereu de fapte bune, pe măsura gravității păcatelor:
„Dar pentru ca să ne putem deștepta, avem nevoie de pocăință adâncă
și de multe lacrimi, ca să dobândim iertare, pentru că am păcătuit – dar
nu simțim păcatul – și pentru că păcatele noastre‐s mari, mai mari decât
iertarea. Totuși, chiar dacă păcatele noastre‐s mai mari decât iertarea,
dacă ne pocăim vom fi încununați. Iar prin pocăință nu înțeleg numai
depărtarea de păcatele de mai înainte, ci și săvârșirea de fapte bune,
mai mari decât păcatele. De pildă: Ai răpit averile altora? Dă‐le și pe ale
tale! Te‐ai desfrânat mult? Depărtează‐te și de femeia ta anumite zile,
înfrânează‐te! Ai ocărât și ai bătut pe cei din jurul tău? Binecunvântează
pe cei ce te ocărăsc și fă bine celor ce te bat! Că nu‐i de ajuns pentru
însănătoșirea noastră să scoatem numai săgeata din trup, ci trebuie să
punem și leacuri pe rană. Ai chefuit și te‐ai îmbătat mai înainte?
Postește și bea numai apă, ca să speli vătămarea pricinuită de chefuri și
beție! Te‐ai uitat cu ochi pofticioși la frumusețe străină? Nu te mai uita
deloc la vreo femeie, ca să fii în mai mare siguranță”396.
Sfântul Vasile cel Mare sublinia și el importanța mărturisirii păcate‐
lor și a pocăinței. În Comentariul la Cartea Profetului Isaia, părintele capa‐
docian preciza: „Păcatul de dinainte se face ocazie de păcat. De aceea,
dacă ne dezgolim păcatul prin mărturisire, l‐am făcut iarbă uscată,
vrednică să fie consumată de focul curățitor”397. Potrivit Sfântului Vasile,
395 ASTERIE AL AMASIEI, Îndemn la pocăință, în vol. Omilii și predici, Traducere din limba
greacă veche și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2008, pp. 187‐188.
396 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, X, 6, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 128.
397 VASILE CEL MARE, Comentariu la Cartea Profetului Isaia, IX, 230, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, SN, vol. 2, Traducere din limba greacă, introducere și note de Alexandru
Mihăilă, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 270.
295
pocăința durează întreaga viață, deoarece în toată clipa păcătuim, fie cu
fapta, fie cu cuvântul sau cu gândul:
„Pocăința nu trebuie să înceteze în cursul vieții întregi, căci cine e fără
păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă
nu cu cuvântul apoi cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează
conștiința, iar conștiința trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie
păstrată în curățenie, dar totuși zilnic se pătează, atunci în toată ziua
trebuie să o și curățim”398.
Tot în acest context, merită să amintim și hotărârea pe care papa
Inocențiu I (†417) a luat‐o în ceea ce privește reprimirea penitenților în
sânul Bisericii. După ce au făcut pocăință, pe măsura greșelilor lor,
aceștia erau reprimiți de episcop și împărtășiți cu sfintele taine în
noaptea Sfintelor Paști:
„Cei care fac pocăință, oricare ar fi gravitatea greșelilor pentru care se
află în starea aceasta, dacă nu mai survine nici o boală, trebuie să fie
împăcați după obiceiul roman în Joia care precede Paștile. Aprecierea
gravității greșelilor aparține episcopului, ținând cont de voința
vinovatului. Lui îi aparține să poruncească dezlegările, când vede că
penitentul face o ispășire potrivită. Dacă survine o boală de moarte,
vinovatul trebuie dezlegat înainte de Paști, ca să nu plece [din viața
aceasta] necuminecat”399.
Valoarea morală a epistolei Ad virginem lapsam se poate sesiza din
însăși conținutul ei. Cele 52 de capitole conțin numeroase idei și texte
care reflectă teologia Sfântului Niceta despre Taina Pocăinței. Pentru
acest părinte, pocăința nu este altceva decât înnoirea vieții și hotărârea
definitivă de a nu mai păcătui. Intensitatea pocăinței trebuie să fie
proporțională cu gravitatea păcatului săvârșit de către penitent.
Episcopul Niceta este dur cu păcatul, dar plin de compasiune și
înțelegere față de cei păcătoși. Pentru el pocăința sinceră rămâne
singurul remediu și singura cale de refacere a comuniunii omului cu
Dumnezeu. Îndemnurile sale părintești sunt valabile și astăzi, fiind pline
de speranță și de încredere în milostivirea lui Dumnezeu:
398 I. FELEA, Pocăința, p. 91.
399 INOCENȚIU I, Epistola XXV, 7, în PL 20, col. 559 B (trad. rom. I. FELEA, Pocăința, p. 111).
296
„Simți văpaia păcatelor ori ești unul cu totul subjugat? Aleargă la
Izvorul vieții, ca văpaia ta să fie stinsă și sufletul tău să dobândească
veșnicia”400.
În ceea ce priveşte Epistola din manuscrisul Corbeiense, pe care nu am
analizat‐o aici deoarece o considerăm ca nefăcând parte din opera
Sfântului Niceta de Remesiana, trebuie să spunem că prezintă acelaşi
caracter moral ca şi epistola Ad virginem lapsam. Autorul, care până
astăzi ne rămâne necunoscut, scoate în evidenţă importanţa pocăinţei şi
reabilitarea fecioarei căzute. Soluţia propusă de autorul epistolei este
aceea că numai în Biserică păcătosul poate să se curăţească de păcatele
sale şi să primească iertare de la Dumnezeu. Autorul vrea să sugereze că
în afara Bisericii nu există mântuire pentru nimeni. Acest gen epistolar a
fost folosit frecvent de către Sfinţii Părinţi tocmai pentru a sublinia
importanţa pocăinţei în viaţa duhovnicească.
297
Concluzii
__________________________
C ercetarea temei de față ne‐a oferit șansa de a cunoaște una dintre
cele mai proeminente personalități ale creștinismului daco‐roman
de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea, și anume
pe episcopul Niceta de Remesiana, a cărui activitate pastoral‐misionară
s‐a desfășurat între anii 366 și 414.
Episcop, scriitor, teolog și talentat imnograf, acest venerabil părinte a
rămas în conștiința Bisericii ca fiind unul dintre cei mai mari misionari
de la Sud de Dunăre, care a păstorit episcopia Remesiana într‐o perioadă
de mari frământări politice și bisericești, reușind să mențină flacăra vie a
credinței între credincioșii săi, dar și să îi convertească la creștinism pe
majoritatea barbarilor aflați în jurisdicția episcopiei sale.
Iată de ce, în demersul nostru științific, ne‐am străduit să evidențiem,
atât cât a fost cu putință, personalitatea complexă a acestui părinte și
scriitor bisericesc, contemporan cu cei mai de seamă stâlpi ai Ortodoxiei
de la sfârșitul veacului al IV‐lea: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie
Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului,
Paulinus de Nola, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim.
Cercetările întreprinse de noi confirmă faptul că Niceta de care
vorbim și pe care îl elogiază Paulinus de Nola în două poeme ale sale nu
este altul decât episcopul de Remesiana, care nicidecum nu trebuie
confundat cu Sfântul Nichita Romanul sau cu Sfântul Sava Gotul,
menționați în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane. Dimpotrivă, toate
izvoarele antichității târzii arată că Niceta de Remesiana este părintele și
scriitorul bisericesc latin despre a cărui activitate teologică ne oferă
mărturii atât preotul Ghenadie de Marsilia, cât și istoricul bisericesc
299
Cassiodor, și pe care Fericitul Ieronim îl menționează în Martirologiul
Roman ca fiind trecut în rândul sfinților, imediat după moartea sa.
Făcând o cercetare minuțioasă a bibliografiei consacrate Sfântului
Niceta, am ajuns la concluzia că cercetătorii au emis păreri destul de
contradictorii în ceea ce privește viața și activitatea episcopului Niceta
de Remesiana, mai cu seamă atunci când au încercat să delimiteze „aria
misionară” a acestui episcop daco‐roman, uneori ajungându‐se la
exagerări și interpretări personale, care nu au acoperire în izvoarele de
specialitate. De aceea, am încercat, pe cât a fost posibil, să facem lumină
în ceea ce privește problematica acestui subiect controversat, denumit de
către istoriografii români „apostolatul Sfântului Niceta”.
Ținând cont de părerile cercetătorilor, dar și pe baza izvoarelor
nicetaniene, am ajuns la concluzia că aria misionară a Sfântului Niceta
trebuie limitată doar la jurisdicția episcopiei sale, aducând următoarele
argumente în acest sens:
 Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic (381) prevedea ca
«episcopii puși peste o dieceză, să nu se întindă (treacă)
asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să tulbure
bisericile», iar Canonul 3 al Sinodului local de la Sardica (343)
prevedea «ca nici unul dintre episcopi să nu treacă de la
eparhia sa în altă eparhie, în care se găsesc episcopi, fără
numai de s‐ar chema de frații cei ce sunt într‐însa».
 Mai mult, între episcopia Remesiana și Dacia Traiană era o
distanță considerabilă și, totodată, existența la acea vreme a
unor scaune episcopale la Sud de Dunăre făcea imposibilă o
misiune a Sfântului Niceta în afara jurisdicției sale.
 Totodată, dacă ținem cont de contextul politic și eclesiastic în
care a trăit episcopul Niceta, dar și de tulburările provocate
de arieni și de macedonieni la sfârșitul secolului al IV‐lea,
considerăm că prezența permanentă a episcopului în eparhia
sa era o necesitate, deoarece rolul major al fiecărui episcop
este acela de a menține în jurisdicția sa dreapta credință, ceea
ce Sfântul Niceta a reușit.
300
Concluzii
În baza celor afirmate mai sus, considerăm că aria misionară a
Sfântului Niceta nu s‐a putut extinde și la Nord de Dunăre. Referințele lui
Paulinus la „dacul din ambele ținuturi”, se referă, în mod cert, la dacii
care locuiau în provinciile Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Însă, nu
excludem posibilitatea ca dacii din Nordul Dunării să fi ascultat predica
Sfântului Niceta, dar mai mult ca sigur în jurisdicția episcopiei sale. Din
punctul nostru de vedere, această problemă mai poate fi subiectul unor
noi cercetări științifice doar în lumina unor descoperiri arheologice sau a
unor noi manuscrise nicetaniane, care să certifice acest lucru.
În ceea ce privește activitatea didactico‐catehetică, am putut constata
faptul că Sfântul Niceta de Remesiana a fost un scriitor talentat, lăsându‐ne
ca moștenire o operă extrem de valoroasă cu caracter liturgic, dogmatic
și moral, împărțire care ne aparține. Întreaga sa operă a fost scrisă în limba
latină și a fost apreciată la timpul respectiv de către Ghenadie de Marsilia
și de către istoricul bisericesc Cassiodor. Trebuie să subliniem faptul că
întreaga operă teologică a Sfântului Niceta a fost scrisă din necesitate
pastorală, autorul reușind să soluționeze problemele de ordin liturgic,
dogmatic și moral, cu care se confrunta în episcopia sa, Remesiana.
În întregul lor, operele Sfântului Niceta au avut ca sursă de inspirație
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, uneori făcându‐se vizibilă influența
părinților răsăriteni, precum: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa și
Sfântul Ioan Gură de Aur, dar și influența unor părinți și scriitori
bisericești din spațiul occidental, precum: apologetul Tertulian, Ciprian
al Cartaginei, Ambrozie al Mediolanului sau Fericitul Augustin, aspecte
pe care le‐am evidențiat în lucrarea de față.
Datorită profunzimii sale teologice, opera Sfântului Niceta de
Remesiana a contribuit substanțial la răspândirea creștinismului în
spațiul sud‐dunărean, dar și la combaterea ultimelor rămășițe ale păgâ‐
nismului, precum și a ereziilor lui Arie și Macedonie, care amenințau
atunci Biserica. Din acest punct de vedere, putem spune că opera
Sfântului Niceta are și un profund caracter apologetic, datorită faptului
că ea răspunde pertinent tuturor provocărilor de ordin doctrinar din
301
perioada respectivă. Numai în acest context putem înțelege apariția

imnului Te Deum laudamus, imn trinitar și doxologic, pe care Sfântul
Niceta l‐a folosit împotriva ereticilor care denaturau dreapta credință.
Am sesizat la Sfântul Niceta un simț al responsabilității pastorale
extrem de rafinat. Prin talentul sau oratoric, dar și printr‐o cunoaștere
desăvârșită a învățăturilor bisericești, el intervine ori de câte ori Biserica
era amenințată cu erezia sau când în cultul divin se strecura vreo
inovație liturgică, menită să denatureze tradiția apostolică. Astfel, îl
vedem pe Sfântul Niceta luând atitudine împotriva celor care socoteau a
fi nefolositoare sau de prisos rânduiala sfintelor privegheri, precum și a
psalmodiei, apărând cu toată convingerea aceste tradiții bisericești
perene, menite să sporească viața duhovnicească a păstoriților săi.
Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur sau Sfântului Vasile cel Mare,
episcopul Niceta de Remesiana a manifestat o grijă deosebită față de
păstoriții săi. Aprofundând opera acestui scriitor bisericesc, îl vedem
profund implicat atât în viața socială, cât și în viața duhovnicească a
păstoriților săi.
Întreaga sa activitate pastoral‐misionară a fost închinată slujirii
catehumenilor, a credincioșilor și a monahilor aflați în jurisdicția
episcopiei sale, având în sufletul său cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră,
ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga‐răbdare și învățătură” (II. Tim. 4,
2), bine știind că „Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie
blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor, certând cu
blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință
spre cunoașterea adevărului, și ei să scape din cursele diavolului, de
care sunt prinși, pentru a‐i face voia” (II. Tim. 2, 24‐26).
Dacă până în prezent Pr. Ștefan C. Alexe a cercetat viața și activitatea
episcopului Niceta din perspectiva ecumenicității patristice a secolelor
IV și V, iar Ovidiu Pop ne‐a oferit o analiză substanțială a operelor
Sfântului Niceta atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de
vedere literar, abordând teme, precum: lexicul nicetan, morfologia și
sintaxa frazei, în general probleme legate de limba și stilul Sfântului
302
Concluzii
Niceta, am considerat că era necesară o nouă abordare a teologiei

nicetaniene, de această dată, dintr‐o nouă perspectivă.
După ce am împărțit opera sa pe cele trei paliere ale teologiei
contemporane: teologie liturgică, teologie dogmatică și teologie morală,
am recurs la o analiză mistagogică și teologică, care să pună în lumină
caracterul operelor Sfântului Niceta.
Din punct de vedere liturgic, am insistat asupra instituției Catehu‐
menatului și a riturilor de inițiere creștine în spațiul Sud Dunărean, cu
precădere în episcopia Remesiana, subiect neabordat până în prezent în
literatura de specialitate. Încreștinarea masivă a popoarelor barbare de
la Sud de Dunăre l‐a determinat pe episcopul Niceta să compună un set
de omilii și cateheze, care să‐i pregătească pe catehumeni în vederea
primirii Sfântului Botez. Așa a luat ființă lucrarea Libelli instructionis, în
care este descris întregul proces de inițiere, care se derula pe parcursul
Postului Mare și se încheia la sfârșitul Săptămânii Luminate.
Întregul proces de inițiere avea drept obiectiv explicarea Simbolului
de credință baptismal și a principalelor taine de inițiere administrate
neofiților: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Prin această activitate
pastoral‐misionară, Sfântul Niceta se înscrie printre cei mai de seamă
cateheți ai Bisericii, alături de Sfântul Chiril al Ierusalimului, de Sfântul
Ioan Gură de Aur, de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Fericitul
Augustin și de Teodor de Mopsuestia, de la care ne‐au rămas cele mai
frumoase comentarii liturgice și mistagogice din literatura creștină a
veacului al IV‐lea. Tot aici, am insistat asupra ritualului slujbei de prive‐
ghere și al psalmodiei, introduse de către Sfântul Niceta în episcopia
Remesiana, rituri care ne dau mărturie despre viața duhovnicească a
strămoșilor noștri daco‐romani, experiată prin: rugăciune, post, prive‐
ghere, psalmodie și lectură duhovnicească.
Considerăm că toate aceste îndatoriri de natură liturgică au stat la
baza succesului pe care Sfântul Niceta l‐a avut în misiunea de încrești‐
nare a popoarelor barbare de la Sud de Dunăre, iar cele spuse de către
Paulinus că „barbarii învață să cânte pe Hristos cu inimă romană”, sunt
afirmații cât se poate de pertinente și adevărate.
303
Din punct de vedere dogmatic, am constatat că reflecțiile teologice
ale episcopului Niceta sunt în conformitate cu întreaga Tradiție
Apostolică, poziția sa fiind mereu de partea adevărului revelat în Sfânta
Scriptură și în Sfânta Tradiție. Tratatele sale de teologie dogmatică
expun într‐un stil foarte simplu, dar sistematic, diverse învățături cu
privire la triadologie, la hristologie, la pnevmatologie, la mariologie, la
eclesiologie și la eshatologie, autorul evitând speculațiile de ordin
teologic și urmărind cu orice preț zidirea sufletească a păstoriților săi.
De altfel, întreaga sa mărturisire de credință este sintetizată în tâlcuirea
pe care a făcut‐o la Simbolul de credință, unul dintre cele mai vechi
documente dogmatice din spațiul daco‐roman.
În acest context, putem afirma că Sfântul Niceta de Remesiana poate
fi numit, pe drept cuvânt, „Gura de Aur a Ortodoxiei de la Sud de
Dunăre”, deoarece el a reușit, prin erudiția sa, să țină piept celor mai
virulente erezii care amenințau atunci Biserica, la sfârșitul secolului al
IV‐lea și începutul secolului al V‐lea, menținând și apărând dreapta
credință în episcopia sa, Remesiana.
În ceea ce privește partea de teologie morală, am reușit să eviden‐
țiem câteva aspecte legate de monahismul daco‐roman din timpul păsto‐
ririi Sfântului Niceta, referindu‐ne în mod special la Taina Pocăinței.
Subiectul propus ne‐a oferit șansa de a‐l cunoaște pe episcopul Niceta și
în calitate de duhovnic și superior al așezămintelor monahale din spațiul
daco‐roman, care a contribuit substanțial la răspândirea și organizarea
monahismului chinovial în mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale. În
acest sens, el a vegheat în permanență la respectarea regulamentului
monahal, intervenind întotdeauna pentru soluționarea problemelor de
ordin disciplinar sau canonic.
Episcop, teolog, scriitor și talentat imnograf, Sfântul Niceta de
Remesiana își merită locul între cei mai de seamă părinți și scriitori bise‐
ricești de la sfârșitul secolului al IV‐lea și începutul secolului al V‐lea.
Intensa sa activitate pastoral‐misionară, dragostea sa părintească și zelul
său misionar, au făcut ca numele său să fie înscris pentru totdeauna în
conștiința Bisericii Universale.
304
Concluzii
Faptul că până astăzi, atât Biserica Ortodoxă, cât și Biserica Romano‐
Catolică prăznuiesc cu bucurie amintirea sa trebuie să fie un prilej de
reflecție pentru cele două Biserici surori, reflecție care să conducă la
reconciliere și comuniune, deoarece, în concepția Episcopului Niceta de
Remesiana, Biserica nu este altceva decât „communionem sanctorum”,
rânduită de către Domnul nostru Iisus Hristos pe tot globul pământesc.
În această Biserică „una, sfântă, sobornicească și apostolică”, Sfântul Niceta
a fost părinte și învățător și aici el a predicat Evanghelia lui Hristos
„pentru tot omul, atât liber, cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau
sărac, cetățean roman sau slugă”.
Chiar dacă niciodată nu vom ști care au fost cu adevărat frământările
sale, câte au fost nevoințele sale și prin câte greutăți a avut de trecut,
Sfântul Niceta va rămâne un model demn de urmat pentru fiecare
episcop, preot, teolog sau credincios al Bisericii lui Hristos. Considerăm
că prietenia sa cu episcopul Paulinus de Nola, dar și cele două vizite ale
Sfântului Niceta la Roma, sunt de o mare însemnătate pentru întreaga
creștinătate, atât pentru Biserica Ortodoxă, cât și pentru Biserica
Romano‐Catolică, mai ales în ceea ce privește dorința de reconciliere
dintre cele două Biserici apostolice.
Poate că tocmai acest lucru va face posibil în viitorul apropiat efectu‐
area unor noi cercetări care să scoată în evidență necesitatea reconcilierii
dintre cele două Biserici apostolice, în lumina teologiei Sfântului Niceta
de Remesiana și a prieteniei sale cu un prelat occidental, dat fiind faptul
că, în anul 1999, suveranul pontif, papa Ioan Paul al II‐lea, a vizitat
pentru prima dată România, unde a fost primit cu dragoste părintească
de către Preafericitul Patriarh Teoctist, iar în anul 2002, Patriarhul
Teoctist, răspunzând invitației făcute de către papa Ioan Paul al II‐lea, se
afla și el într‐o vizită la Roma. Cele două vizite apostolice sunt o
mărturie vie și o dorință concretă de refacere a unității Bisericii, așa cum
și‐a dorit dintotdeauna episcopul Niceta de Remesiana.
În încheiere, sperăm ca această teză de doctorat să fie o modestă
contribuţie în istoriografia română în ceea ce privește cunoașterea vieții
și activității pastoral‐misionare a episcopului daco‐roman, Niceta de
305
Remesiana, activitate care se împletește cu Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, dar și cu trecutul glorios al strămoșilor noștri daco‐romani.
Totodată, menționăm faptul că lucrarea nu se vrea a fi exhaustivă, ci o
considerăm a fi o modestă contribuție în istoriografia română de
specialitate, în ceea ce privește creionarea cât mai obiectivă a identității
episcopului Niceta de Remesiana și a problemelor legate de activitatea
sa pastoral‐misionară în spațiul dunărean.
306
Anexă1
_________________
1
Itinerariul Sfântului Niceta de Remesiana; harta a fost preluată în 13.01.2016 de pe site‐ul:
https://it.wikipedia.org/wiki/Diocesi_di_Remesiana#/media/File:Balkans_6th_century.svg.
307
Bibliografie
_____________________________
Izvoare
1. AMBROSII SANCTI, De lapsu virginis consecrate, în PL 16, col. 383‐400.
2. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Abraham, în PL 14, col. 519.
3. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Sacramentis, Traducere și studiu introductiv
de Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX (1967), nr. 9‐10, pp. 565‐599.
4. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De Virginitate, în PL 16, col. 305 C.
5. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Duhul Sfânt, Traducere, introducere,
studiu introductiv și note de Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, 1997.
6. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Despre Rai, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 52, Traducere realizată de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga și Maria
Hetco, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2007.
7. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Ennaratio in Psalm I, în PL 14, col. 968‐969.
8. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Epistolele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 56, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de David Popescu, Ed. Institu‐
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
9. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Imn către Hristos (XVIII), în col Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 53, Traducere și note de David Popescu, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
10. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură: Hexaemeron, în col.
Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 52, Traducere realizată de Teodor Bodogae,
Nicolae Neaga și Maria Hetco, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2007.
11. AMMIANI MARCELLINI, Bellum Gothicum, în Fontes Historiae Daco‐Romanorum,
vol. 13, Text, traducere și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia
Bucovina, București, 1939.
12. ASTERIE AL AMASIEI, Îndemn la pocăință, în vol. Omilii și predici, Traducere din
limba greacă veche și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2008.
13. ATANASIE CEL MARE, Epistola către Epictet, episcopul Corintului, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru
Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988.
309
14. ATANASIE CEL MARE, Epistola I către Serapion, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,

vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
15. AUGUSTIN FERICITUL, Confessiones, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 64,
Traducere și indici de Nicolae Barbu, introducere și note de Ioan Rămureanu,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1985.
16. AUGUSTIN FERICITUL, Despre adevărata religie, Traducere din latină de Adrian
Bejan, studiu introductiv și note de Alin Tat, Ed. Humanitas, București, 2007.
17. AUGUSTIN FERICITUL, Despre Cetatea lui Dumnezeu, vol. I, Traducere din limba
latină, notiță introductivă, note și tabel cronologic de Paul Găleșanu, studiu
introductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998.
18. AUGUSTIN FERICITUL, Despre credință și Crez, în col. Credința Ortodoxă, Tradu‐
cere din limba latină și note de Miruna Tătaru‐Cazaban și Bogdan Tătaru‐
Cazaban, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
19. AUGUSTIN FERICITUL, Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină
și note explicative de Corneliu Clop, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp.
213‐226.
20. AUGUSTIN FERICITUL, Regula ad servos Dei, în PL 32, col. 1377‐1384, Traducere
în limba română de Arsenie Obreja, în vol. Opuscule, Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 2011.
21. AUGUSTIN FERICITUL, Sermo CXLII, în PL 38, col. 778.
22. AUGUSTIN, Prima cateheză. Inițiere în viața creștină, Traducere de George
Bogdan Țâră, introducere de Lorenzo Perrone, Ediție îngrijită de Cristian
Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2002.
23. BARONIO CESARE, Martyrologium Romanum, Ex Typographia Dominici Bafae,
Roma, MDLXXXVI.
24. BEDAE VENERABILIS PRESBYTERI, Martyrologium, Ex oficina Christophori
Plantini, MDLIIII.
25. BENEDICT DIN NURSIA, Rânduielile vieții monahale, în col. Credința Ortodoxă,
Traducere, studiu introductiv și note de Lăcrămioara Tofan, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
26. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu
binecuvântarea și prefața Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2001.
27. BOLLANDUS Joannes, Acta Sanctorum, tomul I, Paris, 1863.
28. BRAIDAE Petri, Dissertatio in S. Nicetam, în PL 52, col. 876‐1134.
29. CASSIODOR, Istoria bisericească tipărită, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
75, Traducere de Liliana și A. Manolache, introducere și note de Ștefan C.
Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1998.
30. CASSIODORUS, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, în PL 70, col.
1132 C.
310
Bibliografie
31. CEZAR DE ARELATE, Regula ad Monachos, în PL 67, col. 1102.
32. CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, Traducere din limba greacă și note de
Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
33. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Ad Donatum, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
3, Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și
David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1981.
34. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre gelozie și invidie, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 3, Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu,
Paul Papadopol și David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae
Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1981.
35. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre Rugăciunea Domnească, în col. Părinți și Scrii‐
tori Bisericești, vol. 3, Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu,
Paul Papadopol și David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae
Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1981.
36. CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni (I), în col. Părinți și Scriitori Biseri‐
cești, vol. 1, Traducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului
37. Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, Traducere de Ioan Ică jr., în Cano‐
nul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
38. DAMASUS SANCTUS PAPA, Carmen VI, De cognomentis Salvatoris, în PL 13, col.
378 B.
39. DAMASUS SANCTUS PAPA, Epistola IV, Confessio Fidei Catholicae quam papa
Damasus misit ad Paulinum Antiochenum episcopum, în PL 13, col. 358‐364.
40. DAMASUS SANCTUS PAPA, Epistola IX, De explanatione fidei. Ex concilio urbis
Romae sub Damaso papa, în PL 13, col. 373‐374.
41. Descrierea întregului pământ și a locuitorilor săi, în Fontes Historiae Dacoromane,
vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu,
Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970.
42. DIDIM DIN ALEXANDRIA (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv,
traducere și note de Vasile Răducă, Ed. Sophia, București, 2001.
43. DIDYMUS ALEXANDRINUS, De Spiritu Sancto, în PG 39, col. 1034‐1086.
44. EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, Ediție bilingvă, traducere și note de Oana
Coman, studiu introductiv de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2007.
45. FILOSTORGIU, Istoria Bisericească, Ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu,
studiu introductiv și note explicative de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași,
2012.
46. GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, în PL 58, col. 1073‐1074 A.
311
47. GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări teologice, Traducere din greacă, cuvânt
înainte și note de Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2008.
48. GRIGORIE DE NYSSA, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni,
Traducere de Ana‐Maria Barbu, în Studii Teologice, XLV (1993), nr. 5‐6, pp. 5‐19.
49. GRIGORIE DE NYSSA, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în
col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, Traducere de Dumitru Stăniloae și
Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982.
50. GRIGORIE DE NYSSA, Marele Cuvânt Catehetic, în col. Părinți și Scriitori Biseri‐
cești, vol. 30, Traducere și note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
51. GRIGORIE DIALOGUL, Patericul, Traducere din limba latină și postfață de
Remus Rus, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2007.
52. IERONIM FERICITUL, De perpetua virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în PL
23, col. 193‐216.
53. IERONIM FERICITUL, Epistola LX, în PL 22, col. 600.
54. IERONIM FERICITUL, Epistola XXII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9,
Traducere din limba latină de Diana Maria Diaconescu, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2013.
55. IERONIM FERICITUL, Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
56. IERONIM FERICITUL, Trei vieți de monahi, Împotriva lui Helvidius, Epistole,
Introducere, traducere și note de Constantin Răchită și Ioana Costa, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011.
57. ILARIE DE PICTAVIUM, Fragmentum historicum, în PL 10, col. 719 B.
58. ILARIE DE PICTAVIUM, Liber de Patris et Filii unitate, în PL 10, col. 886 B C D.
59. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XVI, De suspiciendis clericis quos Bonosus, antequam
damnaretum, ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
60. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.
61. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XXV, în PL 20, col. 559 B.
62. IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale, Traducere din limba greacă veche de
Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
63. IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Traducere, introducere și note de Dumitru
Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004.
64. IOAN GURĂ DE AUR, Expositio in Psalmum XLI, în PG 55, col. 155.
65. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola I către Timotei, Ed. Nemira, București,
2005.
66. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23,
Traducere, introducere, indici și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului
67. IOAN GURĂ DE AUR, Participarea la slujbele bisericii, în vol. Problemele vieții,
Traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Cartea Ortodoxă/
Egumenița, f. a.
312
Bibliografie
68. IOAN GURĂ DE AUR, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și providență.
Către Olimpiada și cei rămași credincioși, Ediția a II‐a, vol. realizat de Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
69. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed. Sofia,
București, 2005.
70. IORDANES, Getica, în Fontes Historiae Daco‐Romanorum, vol. 14, Text, traducere
și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.
71. IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, Traducere de Ioan Ică jr., în Canonul
Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
72. IRINEU DE LYON, Adversus haereses, în PG 7, col. 991.
73. ISIDOR DE SEVILLA, Etymologiarum, în PL 82, col. 264‐268.
74. ISIDORUS HISPALIENSIS, De ecclesiasticis Officiis, în PL 83, col. 814.
75. ITINERARIUM ANTONINI AUGUSTI ET HIEROSOLYMITANUM, Editores Carlo
Benedicto Hasio, Berolini, MDCCCXLVIII.
76. IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL, Apologia I, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 2, Traducere, introducere și indice de Teodor Bodogae, Olimp Căciulă și
Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
77. Învățătură a celor doisprezece apostoli, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1,
Traducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
78. LUCIAN DIN SAMOSATA, Cum trebuie scrisă istoria, în vol. Scrieri alese,Traducere
și note de Radu Hîncu, Ediția a II‐a, Ed. Univers, București, 1983.
79. MAXIM MĂRTURISITORUL, Mystagogia, Introducere, traducere, note și două
studii de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2000.
80. NICETA SAN ARCIVESCOVO Dʹ AQUILEJA, Sermone: Ad una vergine, Volgarizzato
dal Prof. Giuseppe Onorio Marzuttini, Padova, MDCCCXXXVIII.
81. NOUL TESTAMENT CU PSALMII, Tipărit sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1988.
82. ORIGEN, Despre principii, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 8, Studiu
introductiv, traducere, note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de
83. Origen, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 7, Traducere de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu,
studiu introductiv şi note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
84. ORIGEN, Homiliae in Lucam, în PG 13, col. 1817 C.
85. ORIGEN, In Symbolum, în Analecta Sacra. Spicilegio Solesmensi Parata, tom. III,
Edidit. Joannes Baptista Card. Pitra, Paris, MDCCCLXXXIII.
86. PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, în PL 61, col. 483‐490, Traducere în limba
română de Traian Diaconescu, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237‐267.
313
87. PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, în PL 61, col. 648‐663, Traducere în limba

română de Eugenia Cristea, Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), în Altarul
Banatului, SN, XXIV (LXIII) 2013, nr. 10‐12, pp. 105‐111; Paulinus de Nola,
Poemul XXVII (II), în Altarul Banatului, SN, XXV (LXIV) 2014, nr. 1‐3, pp. 115‐
122; Paulinus de Nola, Poemul XXVII (III), în Altarul Banatului, SN, XXV
(LXIV) 2014, nr. 4‐6, pp. 98‐104.
88. PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, în PL 61, col. 321 D.
89. PAULINUS DE NOLA, Epistola XXV, în PL 61, col. 301 B.
90. PAULINUS, Vita Sancti Ambrosii, în PL 14, col. 31.
91. PLINIUS CEL TÂNĂR, Opere complete, Traducere, note și prefață de Liana
Manolache, Ed. Univers, București, 1977.
92. PROCOPII CAESARIENSIS, De Aedificiis, în Fontes Historiae Daco‐Romanorum, vol.
15, Text, traducere și comentarii de G. Popa‐Lisseanu, Ed. Tipografia
Bucovina, București, 1939.
93. Rânduielile vieții monahale, Ed. Sophia, București, 2001.
94. RUFIUS FESTUS AVIENUS, Descrierea pământului, în Fontes Historiae Dacoromane,
vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu,
Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970.
95. SOCRATES, Historia ecclesiastica, în PG 67, col. 275‐278.
96. SOZOMEN, Historia ecclesiastica, în PG 67, col. 1119‐1123.
97. TEODORET EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 44, Traducere de Vasile Sibiescu, Ed. Institulului Biblic și de
98. TERTULIAN, Despre pocăință, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere
de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu,
introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institulului Biblic și de
99. TERTULIAN, Despre rugăciune, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3,
Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol,
David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institulului
100. VASILE CEL MARE, Comentariu la Cartea Profetului Isaia, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 2, Traducere din limba greacă, introducere și note de
Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
101. VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
12, Traducere, introducere, note și indici de Constantin Cornițescu și Teodor
Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988.
102. VASILE CEL MARE, Epistolele 8, 188, 199, 207, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Constantin Cornițescu și
Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
314
Bibliografie
103. VASILE CEL MARE, Împotriva lui Eunomie, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 4, Traducere din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru,
studii introductive și note de Policarp Pîrvuloiu, Ed. Basilica a Patriarhiei
104. VASILE CEL MARE, Omilia I, Despre Post, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
17, Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutul
105. VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul XXIX, în col. Părinți şi Scriitori Bisericești,
vol. 17, Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institu‐
tul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
106. VASILE CEL MARE, Omilii la Psalmii I, XLIV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 4, Traducere din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru,
studiu introductiv de Policarp Pârvuloiu și note de Dumitru Fecioru și
Adrian Muraru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011.
107. VASILE CEL MARE, Regulile mari, Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed.
108. VASILE CEL MARE, Regulile mici, Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed.
Operele Sfântului Niceta de Remesiana –
ediții în limbi străine
1. Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis

Borgiae, Patavii, 1799.
2. GAMBER Klaus, Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae, Regensburg: Verlag
Friedrich Pustet, 1969.
3. GAMBER Klaus, Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes. Frühchristliche
Katechesen aus Dacien, în Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2, 5, 7, Regensburg:
Verlag Friedrich Pustet, 1964‐1969.
4. LUC d’ACHERY, Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum
Nicetii Episcopi – De bono psalmodiae, în Spicilegium, tom. III, Paris, MDCLIX.
5. MORIN Dom Germain, „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de
Corbie. Opuscule inédit de la fin du IVe siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1897, pp. 193‐202.
6. MORIN Dom Germain, „Le «De psalmodiae bono» de l’évêque saint Niceta:
rédaction primitive d’après le ms. Vatic. 5729”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1879, pp. 385‐397.
7. NICETA DI REMESIANA, Catechesi preparatorie al battesimo, în Collana di Testi
Patristici, vol. 53, Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi,
Roma: Città Nuova, 1985.
8. NICETA OF REMESIANA: Writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius Severus:
writings, translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins: commonitories, translated
by Rudolph E. Morris; Prosper of Aquitaine: Grace and free will, translated by J.
Reginald O’Donnell, în col. Fathers of the Church, vol. 7, New York, 1949.
315
9. NICETAS DE REMESIANA, Catecumenado de adultos, în col. Biblioteca de Patristica,
vol. 16, Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Granado,
Madrid (España): Ciudad Nueva, 1992.
10. S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg.
Cardinal A. Mai). Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis ope
emandatum. Item episcopologii Aquileiensis antiquum fragmentum ex Codice
Vaticano editum, Romae, 1827.
11. S. NICETAE EPISCOPI AQUILIENSIS, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De
diversis appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus, Explanatio Symboli,
Fragmenta sex, în PL 52, col. 837‐876.
12. S. NICETAS AQUILEIENSIS, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus, în PL 52, col. 863‐866.
13. S. NICETIUS EPISCOPUS TREVIRENSIS, Opusculum De Vigiliis servorum Dei,
Opusculum De Psalmodiae bono, în PL 68, col. 361‐376.
14. TÜRNER Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono”
în Journal of Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225‐252.
15. TÜRNER Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De
psalmodiae bono list of manuscripts cited”, în Journal of Theological Studies,
vol. os – 22, 4 July 1921, pp. 305‐320.
Operele Sfântului Niceta de Remesiana –
ediții în limba română
1. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre credința creștină ortodoxă, în
Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 9‐10, pp. 783‐787.
2. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre diferitele numiri ale Domnului
nostru Iisus Hristos, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 7‐8, pp. 587‐588.
3. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre Duhul Sfânt, în Mitropolia
Olteniei, XXV (1973), nr. 11‐12, pp. 970‐980.
4. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre folosul cântării de psalmi, în
Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7‐8, pp. 622‐628.
5. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre privegherea creștinilor, în
6. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA, Despre Simbolul de credință, în
7. ENĂCEANU Ghenadie, „Te Deum laudamus”, în Biserica Ortodoxă Română,
VIII (1884), nr. 11, pp. 835‐836.
8. NICETA DE REMESIANA, Opere, Traducere din limba latină, introducere și note
de Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.
9. POPESCU Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXI (1943), nr. 4‐6, pp. 207‐224.
10. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință”, în
Vestitorul, II (1926), nr. 12, pp. 4‐7.
316
Bibliografie
11. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (I)”, în
Vestitorul, V (1929), nr. 1, pp. 6‐8.
12. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (II)”, în
Vestitorul, V (1929), nr. 2, pp. 7‐8.
13. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre privegherile slugilor lui
Dumnezeu”, în Vestitorul, IV (1928), nr. 24, pp. 8‐11.
14. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre Simbolul credinții”, în
Vestitorul, IV (1928), nr. 23, pp. 5‐7.
15. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la
moartea lui, De diversis appellationibus”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6,
pp. 173‐177.
16. TĂUTU Aloisiu Ludovic, Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos `94, Oradea, 1995.
Dicționare și Enciclopedii
1. AMANN E., Nicétas de Rémésiana, în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol. 11,
I, Paris, 1931.
2. BRANIȘTE Ene, BRANIȘTE Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001.
3. COLEMAN Ambrose, Felix of Nola, în The Catholic Encyclopedia, vol. 6, New
York, 1909.
4. DAICONOVICH Corneliu, Enciclopedia română, vol. III, Tiparul lui W. Krafft,
Sibiu, 1904.
5. Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2013.
6. GRENZ Stanley J., GURETZKI David, NORDLING Cherith, Dicționar de termeni
teologici, Ed. Logos, Cluj‐Napoca, 2005.
7. PARENTE Pietro, PIOLANTI Antonio, GAROFALO Salvatore, Diccionario de
Teología Dogmática, Version del italiano por Francisco Navarro, Editorial
Litúrgica Española, Barcelona, 1955.
8. PĂCURARIU Mircea, Dicționarul teologilor români, Ediția a II‐a, Ed.
Enciclopedică, București, 2002.
9. PREDA Emil, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000.
10. RUS Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed.
Lidia, București, 2003.
11. SWAIN Joseph Peter, Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow
Press, Inc., Oxford, 2006.
12. TIMUȘ Gherasim, Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, Ed.
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1898.
13. TUDOR Dumitru, Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed. Științifică și Enciclope‐
dică, București, 1982.
14. WHITE W. JR., Magnificat, în Enciclopédia da Biblia, vol. 4, Ed. Cultura Cristă,
São Paulo, 2008.
317
Cărți de cult
1. CARTE DE TE DEUM, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvânta‐
rea Preafericitului Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Insti‐
tutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
2. LITURGHIER, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
3. MINEIUL PE IUNIE, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
4. MINEIUL PE SEPTEMBRIE, Ediția a V‐a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
5. MOLITFELNIC, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
6. SLUJBA ÎNVIERII • CARTE DE TE DEUM, Tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod și
cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
7. VIAȚA ȘI ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH NICETA DE REMESIANA (24 IUNIE), Coord.
Chiril Lovin, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.
Lucrări de specialitate
1. ALBERICO Giuseppe, Historia de los Concilios Ecumenicos, Ediciones Sígueme,
Salamanca, 1993.
2. ALEXE Ștefan C., „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din
secolele IV și V”, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7‐8, p. 455 (Teză de Doctorat).
3. ALEXE Ștefan C., Sfântul Niceta Remesianul, în vol. Sfinți români și apărători ai
legii strămoșești, Lucrare alcătuită din încredințarea Sfântului Sinod sub
directa purtare de grijă a Înalt Prea Sfințitului Nestor, Arhiepiscop al
Craiovei și Mitropolit al Olteniei, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
4. AUGUSTINUS Paul, Sancti Nicetae Remesiane civitatis episcopi et Romenorum
apostoli vita et doctrina, Roma, 1934.
5. BASARAB Mircea, Biserica în dialog. Studii biblice. Ed. Limes, Cluj‐Napoca, 2009.
6. BĂJĂU Constantin I., Patrologie, Reprografia Universității din Craiova,
Craiova, 2000.
7. BĂLAN Ioanichie, Patericul românesc, Ediția a V‐a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.
8. BĂRBULESCU Mihai, DELETANT Dennis, HITCHINS Keith, PAPACOSTEA Șerban,
TEODOR Pompiliu, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Ed. Corint,
București, 2012.
318
Bibliografie
9. BOBRINSKOY Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj‐Napoca, 2002.
10. BOTA Ioan M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până
astăzi, Ediția a II‐a, Ed. Viața creștină, Cluj‐Napoca, 2003.
11. BRANIŞTE Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și
pictură creștină, Ediția a IV‐a, Ed. Partener, Galați, 2008.
12. BRANIȘTE Ene, Liturgica specială, Ediția a IV‐a, Ed. Lumea credinței, București,
2005.
13. BRÂNCUȘI Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Ed.
Muzicală, București, 1976.
14. BRÎNZEU Nicolae, Noțiuni de Istorie, Liturgică și Constituție. Manual de religiune
pentru clasa IV a școalelor secundare și pentru învățământul profesional, Ediția a II‐a,
Ed. Tipografia Husvéth și Hoffer, Lugoj, 1927.
15. BROWN Peter, Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995.
16. BURN Andrew Ewbanc, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905.
17. BUTLER Alban, Vidas de los Santos, vol. I, Traducida y adaptada al español por
Wifredo Guinea, México, 1965.
18. BUZAȘI Ion, Poezia religioasă românească, Ed. Dacia XXI, Cluj‐Napoca, 2011.
19. CAIRNS Earle E., Creștinismul de‐a lungul secolelor. O istorie a bisericii creștine,
Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2007.
20. Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti
moaștele lor, 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop
Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014.
21. CAVALLERA F., La doctrine de Saint Augustin sur l′Éspirit‐Saint á propos de De
Trinitate, în vol. Recherches de Théologie ancienne et medieval, Louvain, 1930.
22. CAYRÉ F., Précis de Patrologie, Ediția a II‐a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927.
23. CIOBANU Ștefan, Istoria Literaturii Române vechi, vol. I, Ed. Imprimeria
Națională, București, 1947.
24. CIZEK Eugen, Istoria Romei, Ed. Paideia, București, 2002.
25. COMAN Ioan G., „Și Cuvântul trup S‐a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului,
Timișoara 1993.
26. COMAN Ioan G., Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.
27. COMAN Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
28. CONSTANTINESCU Grigore, BOGA Irina, O călătorie prin istoria muzicii, Ediția a
II‐a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008.
29. CONSTANTINIU Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic Gold, București, 2014.
30. CUCU Ștefan, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin, Ed.
„Ovidius” University Press, Constanța, 2003.
31. DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.
32. DANIÉLOU Jean, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al trei‐
lea), Traducere din limba franceză de George Scrima, Ed. Herald, București,
2008.
319
33. DIACONESCU Mihail, Antologie de literatură dacoromană, Texte comentate, Ed.
Corifeu, București, 2003.
34. DIACONESCU Mihail, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex,
București, 1999.
35. DINU Adrian Lucian, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Ed. Trinitas,
Iași, 2004.
36. DOBRESCU Nicolae, Introducerea creștinismului la Români, în vol. Cursurile de
vară din Vălenii de Munte, II (1909), Vălenii de Munte, 1910.
37. DUMITRAȘCU Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul
controverselor ariene și post‐ariene, Ed. Napoca Star, Cluj‐Napoca, 1999.
38. DUQUOC Christian, Cristologia. Ensayo dogmatico sobre Jesus de Nazaret el
Mesias, Ediciones Sigueme, Salamanca, 1974.
39. ERBICEANU Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei
Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete
privitoare la Istoria Națională și Bisericească a Românilor, Ed. Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1888.
40. EVANS Arthur J., Ancient Illyria, an archaeological exploration, Ed. I. B. Tauris,
London – New‐York, 2006.
41. FELEA Ilarion, Pocăința, Ed. Scara, București, 2000.
42. FLOCA Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, 1991.
43. FLORU Ion S., Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, Ediția a V‐a, Ed.
Librăriei SOCEC & Co., S. A., București, 1930.
44. GABOR Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină,
București, [2003?].
45. GEORGESCU Ioan, Istoria Bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecutul
bisericii românești unite cu Roma, Ediția a III‐a, Ed. Tipografia Seminarului
Teologic Greco‐Catolic, Blaj, 1931.
46. GERANDO DI NOLA, Lo Spirito Sancto nella testimonianza dei Padri e degli Scrittori
cristiani (I‐V sec.), Introduzione a cura di Lorenzo Dattrino, Città Nuova,
Roma, 1999.
47. GHARIB Georges, TONIOLO Ermanno M., GAMBERGO Luigi, GERARDO di Nola,
Testi mariani del primo millennio, vol. III, Direzione e coordinamento di Luigi
Gambero, Cittȁ Nuova Editrice, Roma, 1990.
48. GIURESCU Constantin C., GIURESCU Dinu C., Istoria Românilor din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Ed. Albatroz, București, 1971.
49. GIURESCU Constantin C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Ediția a V‐a, Ed. Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1946.
50. GRANADO Carmelo, Los mil nombres de Jesús. Textos espirituales de los primeros
siglos, Ed. Narcea, Madrid, 1988.
51. GUȘĂ Ștefan, Influiența Sfântului Vasile cel Mare asupra monahismului românesc,
Ed. Vasiliana ̓98, Iași, 2007.
52. GUȘETOIU Dumitru, Probleme de istorie națională, Ed. Tipografia „Gutemberg”,
Râmnicu Vâlcea, 1936.
320
Bibliografie
53. HEFELE Charles Joseph, A History of the Councilis of the Church, from the
Original Documents, A.D. 326 to A.D. 429, vol. II, Translated by Henry N.
Oxsenham, Edinburgh: T. & T. Clark, 1876.
54. HERTLING Ludwig, Istoria Bisericii, Ediție îngrijită și traducere de Emil
Dumea, Ed. Ars Longa, Iași, 1998.
55. HÜMPEL Ernst, Nicetas, Bischof von Remesiana, Bonn, 1895.
56. ICĂ Ioan jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
57. IONESCU Gheorghe M., Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678, p.
Christ., vol. I, Ed. Universala, București, 1906.
58. IORGA Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, Ediția a II‐a, vol. I, Ed. Tip.
„România Nouă”, București, 1924.
59. IORGA Nicolae, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936.
60. IORGA Nicolae, Istoria vieții bizantine, Traducere de Maria Holban, Ed.
Enciclopedică Română, București, 1974.
61. ISĂROIU Ion, Cântarea psalmilor și cântarea imnelor în biserica creștină primară, în
vol. Preotul Compozitor Gheorghe Șoima (1911‐1985). Simpozionul Național de
Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ediție îngrijită de Vasile Grăjdian, Ed.
Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010.
62. ISTVÁN Fábián, Imperiul și Barbaricum: relațiile politice militare și ideologice ale
teritoriilor de la nordul Dunării de Jos cu Imperiul Roman (sec. IV‐VII), Ed.
Napoca Star, Cluj‐Napoca, 2008.
63. ITU Ion, Primii noștri poeți, Ed. Orientul latin, Brașov, 1994.
64. LAGRANGE François, Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Ed. Libraire
Poussielgue Fréres, Paris, 1881.
65. LAPORTE Jean, Părinții Latini ai Bisericii, Traducere din limba franceză de
Diana Rusu, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu‐Lăpuș, 2009.
66. LARCHET Jean Claude, Viața sacramentală, Ed. Basilica, București, 2015.
67. LLORCA Bernardino, Manual de Historia Eclesiástica, Tercera Edición, Ed.
LABOR S.A., Madrid, 1951.
68. LUPU Nicolae, Originea Românilor, București, 1941.
69. LUPU Nicolae, Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea
imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia
Seminarului Greco‐Catolic, Blaj, 1935.
70. MACREA Mihail, Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969.
71. MAIOR Petru, Istoria Bisericii Românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de
Ioan Chindriș, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995.
72. MATEOS Juan, Celebrarea cuvântului în liturghia bizantină, Traducere și note de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj‐Napoca, 2007.
73. METEȘ Ștefan, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și
Ungaria, vol. I, Ediția a II‐a, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1935.
74. MILAȘ Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed.
Tipografia Diecezană, Arad, 1934.
75. MOLDOVEANU Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2010.
321
76. MOMBRITIUS Boninus, Sanctuarium seu Vitae Sanctorum, vol. I, Paris, 1910.
77. MURA Gaspare, La teologia dei Padri. Testi dei padre latini greci orientali scelti e
ordinati per temi, vol. 5, Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976.
78. NEGRESCU Dan, Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de
Vest, Timișoara, 2004.
79. NISTOR Ion I., Istoria Românilor, vol. I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București,
2002.
80. PAGI A., Critica historico‐chronologica in unuversos Annales eclesiasticos
eminentissmi Cesaris cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727.
81. PATIN Wilhelm August, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und
Theologe, München, 1909.
82. PĂCURARIU Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului
83. PĂCURARIU Mircea, Sfinții daco‐romani și români, Ediția a III‐a, Ed. Trinitas,
București, 2007.
84. PĂTRAȘCU Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV‐V, vol. III, Ed.
Serafica, Roman, 2008.
85. PĂTRAȘCU Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV‐V, vol. II, Ed.
Serafica, Roman, 2008.
86. PIPPIDI Dionisie M., Niceta din Remesiana și originile creștinismului daco‐roman,
în vol. Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ediția a II‐a, Ed.
Științifică, București, 1967.
87. POP Ovidiu, Latina secolelor al IV‐lea și al V‐lea, cu aplicație la Sfântul Niceta de
Remesiana, în vol. Timp și spațiu – o abordare din perspectiva științelor umaniste,
Ed. Universității din București, București, 2006.
88. POP Ovidiu, Sfântul Niceta de Remesiana‐Monografie, Ed. Universității din
București, București, 2007 (Teză de Doctorat).
89. POPOVICI Eusebiu, Istoria Bisericească Universală și Statistică Bisericească,
Traducere de Atanasie Mironescu, Ediția a II‐a, Ed. Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1926.
90. PROTASE Dumitru, SUCEVEANU Alexandru, Istoria Românilor, vol. II, Ed.
Enciclopedică, București, 2001.
91. RĂMUREANU Ioan, ȘESAN Milan, BODOGAE Teodor, Istoria Bisericii Universale,
vol. I, Ediția a III‐a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
92. RUSCU Dan, Un mit al originilor în istoriografia Greco‐Catolică: Sfântul Niceta din
Remesiana, în vol. Istoria culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului Doru
Radosav la vârsta de 60 de ani, Ed. Argonaut, Cluj‐Napoca, 2010.
93. SCHMEMANN Alexander, Din apă și din Duh. Un studiu liturgic al Botezului,
Traducere din limba engleză și prefață de Alexandru Mihăilă, Ed. Sophia,
București, 2009.
94. SCHMEMANN Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, Traducere de Boris
Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1993.
322
Bibliografie
95. SCRIBAN Filaret, Istoria bisericească a românilor pe scurtu, Ed. Tipografia Adolf
Bermann, Iași, 1871.
96. SENJAK Zoran, Niceta von Remesiana. Christliche Unterweisung und christliches
Leben im spätantiken Dacien, Freiburg i. Br., 1975 (Teză de Doctorat).
97. SESBOÜÉ Bemard, Histoire des dogmes, tom. I, Ed. Desclée, Paris, 1994.
98. SOROCEANU Alina, Niceta von Remesiana. Seelsorge und Kirchenpolitik im
spätantiken unteren Donauraum, în col. Zivilisationen & Geschichte, vol. 23, Ed.
Peter Lang, Frankfurt am Main, 2013 (Teză de Doctorat).
99. STAN Liviu, Sfinții români, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1945.
100. STĂNESCU Dumitru, Vechile episcopii la români, Ed. „Ancora” S. Benvenisti &
Co., București, 1927.
101. STĂNILOAE Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului
102. STELLA Francesco, Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol. I,
Ed. Jaca Book, Milano, 2001.
103. STOIANOV Carmen, MARINESCU Mihaela, Istoria Muzicii Universale, Ediția a II‐a,
Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.
104. SUCIU Vasile, Teologia Dogmatică Fundamentală. Tradițiunea și Biserica, Ediția a
II‐a, vol. II, Ed. Tipografia Seminarului Greco‐Catolic, Blaj, 1927.
105. ȘINCAI Gheorghe, Cronica românilor, vol. I, Ediție îngrijită de Florea Fugariu,
prefață, tabel cronologic și note de Manole Neagoe, Ed. Minerva, București,
1978.
106. ȘTEFĂNESCU Melchisedec, Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed.
Partener, Galați, 2010.
107. TAFT Robert F., Ritul Bizantin, Traducere din limba engleză de Dumitru
Vanca și Alin Mehes, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.
108. TROUT Dennis E., Paulinus of Nola. Life, Letters and Poems, California, 1999.
109. TYCIAK Julius, Teologia imnelor bizantine. Perspectivele teologice ale liturghiei
bizantine, Traducere, studiu introductiv, adaptare și note de Mircea Oros, Ed.
Studia, Cluj‐Napoca, 2009.
110. VINTILESCU Petre, Poezia imnografică, Ediția a II‐a, Ed. Renașterea, Cluj‐
Napoca, 2005.
111. VLAHOS Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică,
apostolică și martirică, Traducere de monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2005.
112. VOICU Constantin, Botezul în tradiția patristică, Ed. Agnos, Sibiu, 2011.
113. VOICU Constantin, Patrologie, vol. I, Ed. Basilica, București, 2009.
114. VOICU Constantin, Patrologie, vol. II, Ed. Basilica, București, 2009.
115. VORNICESCU Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV‐XVI,
Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984.
116. VULPE Radu, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935.
117. ZEILLER Jacques, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de
lʹempire romain, Roma, 1967.
323

Studii și articole

1. „Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea
unor Sfinți Români”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7‐10, pp. 7‐17.
2. ADAM Domin, „Cântarea Bisericii noastre ortodoxe”, în Altarul Reîntregirii, XI
(2006), nr. 1, pp. 131‐187.
3. ALBERT Ovidiu, „Nicetas von Remesiana als «missionar»”, în Studia Antiqua
et Archaeologica, IX, Iași, 2003, pp. 359‐372.
4. ALEXE Ștefan C., „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava”, în Biserica
Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 5‐6, pp. 556‐568.
5. ALEXE Ștefan C., „Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har”, în
Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5‐6, pp. 330‐348.
6. ALEXE Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta
de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 1‐2, pp. 165‐182.
7. ALEXE Ștefan C., „Imnul «Te Deum» și creștinismul românesc”, în Îndrumător
Bisericesc, Buzău, nr. 2, 1983, pp. 91‐93.
8. ALEXE Ștefan C., „Sfântul Vasile cel Mare și creștinismul românesc în secolul
al IV‐lea”, în Studia Basiliana, vol. II, Ediția a II‐a, revăzută, adăugită și
îngrijită de Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica, București,
2009, pp. 49‐59.
9. AMMERBAUER Helena Junod, „Les constructions de Nole et lʹesthétique de
Saint Paulin”, în Revue dʹetudes Augustinienns et Patristiques, vol. 24, 1978, nr.
1‐2, pp. 22‐57.
10. BARNEA Ion, „Pippidi D. M., Niceta di Remesiana e le origini del cristianesi‐
mo daco‐romano”, în Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 1‐2, pp. 91‐92
(Recenzie).
11. BARNS Thomas, „The Magnificat in Niceta of Remesiana and Cyril of
Jerusalem”, în The Journal of Theological Studies, vol. VII, 1906, pp. 449‐453.
12. BĂLAN Nicolae, „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Revista Teologică, I (1907), nr.
11, pp. 389‐403.
13. BĂNESCU Nicolae, „Pr. Nicolae M. Popescu, De la priveghere la privighetoare,
București, 1943”, în Revista Istorică, vol. XXIX, (1943), nr. 7‐12, p. 296
(Recenzie).
14. BEL Valer, „Iisus Hristos, Lumina Lumii”, în Tabor, IX (2015), nr. 7, pp. 15‐19.
15. BIANCO Maria Grazia, ʺNiceta di Remesiana e il Te Deum.ʺ, în...Per accendere
la scintilla dellʹanima..., (2013), pp. 981‐995.
16. BLASEN Philippe Henri, „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a
Father of the Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of
Massilia and Ovid”, în Studia Universitatis ”Babeș Bolyai”. Theologia Catholica,
vol. 57, (2012), nr. 1‐2, pp. 39‐49.
17. BULEA I., „Preot Dr. Liviu Stan – Sfinții români”, în Foaia Diecezană, LXI
(1946), nr. 7‐8, pp. 4‐5 (Recenzie).
324
Bibliografie
18. BUZESCU Nicolae, „Titlurile (denumirile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la
Origen”, în Mitropolia Olteniei, XXXIV (1982), nr. 10‐12, pp. 674‐688.
19. CÂMPIANU Iosif, „În zilele lui Pilat din Pont…”, în Foaia Diecezană, L (1935),
nr. 17, pp. 7‐8.
20. Chiril LOVIN, „Sfinți Români în calendarul liturgic al altor biserici ortodoxe”,
în Ortodoxia, VI (2014), nr. 3, pp. 106‐117.
21. CHIRVASIE Ioan, „Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare”,
în Studii Teologice, X (1958), nr. 7‐8, pp. 675‐684.
22. COJOC Marin, „Dispute religioase în sudul Dunării în sec. IV‐V”, în Biserica
Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1‐6, pp. 602‐615.
23. COMAN Ioan G., „Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5‐8, pp. 337‐356.
24. COMAN Ioan G., „Elementele demonstrației în tratatul «Despre Sfântul Duh» al
Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 5‐6, pp. 275‐302.
25. COMAN Ioan G., „Misionari creștini în Scytia‐Minor și Dacia în secolele III‐VI”,
în Mitropolia Olteniei, XXXI (1979), nr. 4‐6, pp. 255‐276.
26. COMAN Ioan G., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în
Studii Teologice, IX (1957), nr. 3‐4, pp. 200‐232.
27. CONSTANTINESCU N. A., „Noua Istorie a Românilor de Nicolae Iorga”, în
Revista Istorică, XXIII (1937), nr. 4‐6, pp. 105‐122 (Recenzie).
28. CORNIȚESCU Constantin, „Fericitul Augustin despre Sfântul Duh”, în Studii
Teologice, XVII (1965), nr. 5‐6, pp. 334‐344.
29. COSMA Octavian Lazăr, „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în Noi Tracii,
XVIII (1989), nr. 180, pp. 1‐6.
30. COTOȘMAN Gheorghe, „Limba liturgică în Biserica românească din Banat”, în
Foaia Diecezană, LXI (1946), nr. 44‐45, pp. 2‐4.
31. DIACONESCU Traian, „Sf. Paulinus de Nola, Carmen XVII, Studiu
introductiv”, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237‐242.
32. DICULESCU Constantin C., „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia.
Din istoria religioasă a gepizilor”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională,
vol. 3, (1924‐1925), Cluj, 1926, pp. 356‐376.
33. DÎNCĂ Lucian, „Definirea dogmatică a credinței în dumnezeirea lui Iisus
Cristos: „Cazul lui Arie” la conciliul din Niceea, în 325”, în Caietele
Institutului Catolic, XI (2012), nr. 1‐2 (19‐20), pp. 73‐89.
34. DUMEA Cristian, „Fundamente filosofice ale muzicii în antichitatea clasică”,
în Caietele Institutului Catolic, IX (2010), nr. 2 (16), pp. 203‐227.
35. ENĂCEANU Ghenadie, „Un Sbornic. Istoria Te‐deumurilor în Biserica creștină
și specialmente în cea română”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884), nr.
11, pp. 830‐850.
36. FLOCA Ioan N., „Canoanele Sinodului de la Sardica”, în Studii Teologice, XXIII
(1971), nr. 9‐10, pp. 720‐726.
37. FLOREA PETRONIU, „Pilat din Pont. Pastorală la Învierea Domnului – 2015”, în
Tabor, IX (2015), nr. 4, pp. 13‐16.
325
38. GAȘPAR Iustin, „Sinodul al II‐lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața
creștină din Scythia Minor‐Dobrogea de astăzi”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LVII (1981), nr. 4‐6, pp. 272‐278.
39. GUDEA Nicolae, „Prăbușirea apărării romane de frontieră la Dunărea de
Mijloc și de Jos după 378 cu privire specială la Dacia Ripensis”, în Revista
Bistriței, vol. 23, 2009, pp. 85‐103.
40. ICĂ Ioan, „Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul
„De Trinitate”, în Studii Teologice, XIII (1961), nr. 3‐4, pp. 166‐188.
41. IOAN RĂMUREANU, „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecu‐
menic până la moartea lui Arie”, în Studii Teologice, XIII (1961), nr. 1‐2, pp. 13‐31.
42. Ioan RĂMUREANU, „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348‐358. Condamna‐
rea lui Fotin de Sirmium”, în Studii Teologice, XV (1963), nr. 5‐6, pp. 266‐316.
43. IOAN RĂMUREANU, „Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ere‐
ziei lui Arie. Simbolul niceean”, în Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1‐2, pp. 15‐60.
44. IONESCU Ioan, „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în Mitropolia
Olteniei, XXIV (1972), nr. 3‐4, pp. 180‐193.
45. IRINEU, Mitropolitul Olteniei, „Responsabilitatea episcopului față de harul
arhieriei sale și față de hirotoniții săi”, în Almanah Bisericesc – Episcopia
Giurgiului, 2011, Ed. Episcopiei Giurgiului, pp. 75‐91.
46. IULIAN Șchiopu A., „Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii
la Sfântul Ambrozie al Milanului și la Teodor de Mopsuestia”, în Studii
Teologice, XX (1968), nr. 7‐8, pp. 543‐557.
47. JACOBÉ François, „Lʹorigine du Magnificat”, în Revue dʹHistoire et de Littérature
Religieuses, tom. II, 1897, Paris, pp. 424‐432.
48. LASCU Nicolae, „Periodul întunecat în istoria românilor”, în Biserica Ortodoxă
Română, IX (1885), nr. 9, pp. 696‐709.
49. LAURENTIN R., „Traces dʹallusions étymologiques en Luc 1‐2”, în Biblica, 38,
1957, pp. 1‐23.
50. LAZĂR Liviu, „Împăratul Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic de la
Niceea (325)”, în Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5‐8, pp. 150‐157.
51. Lisseanu G. Popa, „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în Analele
Academiei Române. Memoriile Secțiunii Literare, Seria III, tom. IX, (1938‐1940),
București, 1941, pp. 259‐315.
52. Litzica C., „Contribuțiuni la topografia balcanică în Evul Mediu. Procopie din
Cesarea”, în Ioan Neculce, Fascicola 6, (1926‐1927), Ed. Institutul de Arte
Grafice „Viața Românească”, Iași, 1927, pp. 1‐84.
53. LUPȘA Ștefan, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor...”, în Revista Teologică,
XXVIII (1938), nr. 7‐8, pp. 341‐355 (Recenzie).
54. LUPȘA Ștefan, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor...”, în Revista Teologică,
XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397‐410 (Recenzie).
55. LUPȘA Ștefan, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe scaunul patriarhal
din Constantinopole”, în Revista Teologică, XXIII (1933), nr. 1‐2, pp. 17‐34.
56. LUPU Nicolae, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe marginea
unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 43, pp. 2‐3.
326
Bibliografie
57. LUPU Nicolae, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe marginea
unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 44, pp. 2‐3.
58. MAIOR Iuliu, „Grăunțe sufletești. Cine ne‐a încreștinat pe noi Românii?”, în
Unirea Poporului, X (1928), nr. 22, pp. 2‐3.
59. MANGÎRU B., „Constantinopolul”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXVI (1912),
nr. 8, pp. 759‐767.
60. MATEI Zaharia, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării
bisericești după «De psalmodiae bono» a Sfântului Niceta de Remesiana”, în
Almanah Bisericesc al Episcopiei Giurgiului, 2011, pp. 108‐123.
61. MIHĂESCU Haralambie, „La diffusion de la langue latine dans le sud‐est de
lʹEurope”, în Revue des Études Sud‐Est Européennes, tom. XI, nr. 3, 1973, pp.
423‐441.
62. MIHĂESCU Haralambie, „Niceta von Remesiana: Introductio ad competentes,
Frühchristliche aus Dacien”, în Revue des Études Sud‐Est Européennes, tom.
VII, (1969), nr. 2, pp. 423‐426 (Recenzie).
63. MOCANU Petre, „Răspândirea creștinismului – între act politic și misiune
sacră”, în Revista de Științe Politice, 2008, nr. 18‐19, pp. 139‐148.
64. MOLDOVEANU Nicu, „Sfântul Vasile cel Mare și muzica bisericească”, în
Studia Basiliana, vol. I, Ediția a II‐a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian
Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București,
2009, pp. 523‐524.
65. MORIN Dom Germain, „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de
Corbie. Opuscule inédit de la fin du IV e siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1897, pp. 193‐202.
66. MORIN Dom Germain, „L’auteur du Te Deum”, în Revue Bénédictine, nr. 7,
1890, pp. 151‐159.
67. MORIN Dom Germain, „Nouvelles recherches sur l’auteur du Te Deum”, în
Revue Bénédictine, nr. 11, 1894, pp. 49‐77.
68. NAZZARO Antonio V., „Paolino di Nola e il pellegrinaggio al Santuario di San
Felice”, în Koinonia, 55 (2011), pp. 197‐226.
69. NĂSTUREL Petre, „Les actes de Saint Sabas le Goth”, în Revue des Études Sud‐
Est Européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175‐185.
70. NICOLAE Gheorghe A., „Învățătura despre Sfântul Duh din tratatul «De
Spiritus Sancti potentia» al Sfântului Niceta de Remesiana”, în Ortodoxia, XVI
(1946), nr. 2, pp. 240‐248.
71. NIȘCOVEANU Mircea, „Învățătura Sfântului Ambrozie despre Duhul Sfânt”, în
Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7‐8, pp. 458‐468.
72. PĂCURARIU Mircea, „Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea patristică din secolele IV‐V. Teză de doctorat în Teologie,
București, 1969, 141 p. (Extras din „Studii Teologice”, an. XXI, nr. 7‐8, 1969)”,
în Mitropolia Ardealului, XV (1970), nr. 7‐8, pp. 558‐560 (Recenzie).
73. PETROVIĆ Vladimir P., FILIPOVIĆ Vojislav, „Epigraphic and Archaeological
Evidence Contributing ti Identifying the Location and Character of Timacum
Maius”, în Balcanica, XLIV, Belgrade, (2013), pp. 35‐49.
327
74. POP Irineu‐Bistrițeanul, „Monahismul ‐ Școală a jertfei și sfințeniei”, în Anuar,
vol. V, 1998‐2000, Ed. Arhidiecezana, Cluj‐Napoca, 2000, pp. 161‐168.
75. POP Ovidiu, „Elemente ale cotidianului în opera Sfântului Niceta de
Remesiana”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea din
București, Ed. Universității din București, 2007, pp. 487‐498.
76. POP Ovidiu, „Hymnus Te Deum laudamus Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm”, în
Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea București, Ed.
Universității din București, 2006, pp. 601‐610.
77. POPA Irineu, „Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh”, în
Mitropolia Olteniei, XL (1988), nr. 3, pp. 16‐29.
78. POPESCU Ion, „Persoana și lucrarea Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile
cel Mare, «De Spiritu Sancto»”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 4, pp. 27‐40.
79. POPESCU Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXI (1943), nr. 4‐6, pp. 207‐224.
80. RĂMUREANU Ioan, „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale
Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7‐8, pp.
408‐450.
81. RĂMUREANU IOAN, „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în Studii
Teologice, XXXIX (1987), nr. 6, pp. 38‐61.
82. RĂMUREANU Ioan, „Sinodul al II‐lea Ecumenic de la Constantinopol (381).
Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan”, în
Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5‐6, pp. 327‐286.
83. RĂMUREANU Ioan, „Sinodul de la Sardica din anul 343 importanța lui pentru
istoria pătrunderii creștinismului la geto‐daco‐romani, în Studii Teologice, XIV
(1962), nr. 3‐4, pp. 146‐182.
84. RELI Simeon, „Originea și vechimea creștinismului la Români”, în Candela,
XLVII (1936), nr. 1‐12, pp. 17‐70.
85. RESSA Pietro, „Niceta di Remesiana e lʹeresia”, în Classica & Christiana, nr. 1,
2006, pp. 153‐172.
86. RICUCCI Marco, „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico‐letterario”, în
Annall della Facoltá dell Lettere e Filosofia dell′Universitá dell Studi di Milano, vol.
LVIII, Fascicolo III, 2005, pp. 375‐395.
87. RIZEA Ion, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului Constantin cel
Mare”, în Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9‐12, pp. 153‐172.
88. ROȘU Alexandru, „Mărturisirea credinței în Sfântul Duh în crezurile Bisericii
înainte de anul 381”, în Ortodoxia, II (2010), nr. 4, pp. 138‐182.
89. ROȘU Mihai, „Sinodul de la Sardica (343 d. Hr.)”, în Teologie și Viață, XXII
(LXXXIX), 2013, nr. 1‐4, pp. 126‐144.
90. RUDNEANU Constantin, „Dr. Simeon Reli: Originea și vechimea creștinis‐
mului la Români”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 28, pp. 3‐4 (Recenzie).
91. RUNCAN Nechita, „Saint Nicetas of Remesianaʼs Missionary Work on the
Right and the Left Side of Danube River”, în vol. The Christian Mission On The
Romanian Territory During The First Centuries Of The Church, în col. Pontica
Christiana, Constanța, 2009, nr. 1, pp. 160‐185.
328
Bibliografie
92. RUSU Augustin, „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sumarul ședinței de lucru din 10‐11 decembrie 1997”, în Biserica Ortodoxă
Română, CXV (1997), nr. 7‐12, pp. 348‐382.
93. SIMONETTI Manlio, „Sabellio e ilsabellianismo”, în Studi Storico‐Religiosi, 1980,
nr. 4, pp. 7‐28.
94. SIVAN Hagith, „Nicetasʹ (of Remesiana) Mission and Stilichoʹs Illyricon
Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în Revue
dʹetudes Augustinniens et Patristiques, vol. 41, nr. 1, 1995, pp. 79‐90.
95. STANCIU Ioan, „Călătoriile episcopului Niceta de Remesiana în Italia”, în
Unirea LIV (1944), nr. 11, p. 2.
96. STANCIU Vasile, „Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”,
în Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 7‐8, pp. 539‐553.
97. STANCIU Vasile, „Particularități ale recitativului liturgic bizantin”, în Anuarul Fa‐
cultății de Teologie Ortodoxă (1998‐2000) din Cluj‐Napoca, nr. 5, 2000, pp. 255‐258.
98. STĂNILOAE Dumitru, „Cântarea liturgică comună mijloc de întărire a unității
în dreapta credință”, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 58‐72.
99. STOIAN Iorgu, „Auxentius, episcop arian de Durostor”, în Biserica Ortodoxă
Română, LVI (1938), nr. 7‐8, pp. 329‐355.
100. TAROT Camille, „De l’Antiquité au monde Moderne: Le sel du baptême.
Avatar d’un rite, complexité d’un symbole”, în Journal d’Agriculture
Traditionnelle et de Botanique Appliqué, XXXV (1988), nr. 1, pp. 281‐302.
101. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita Reme‐
zianul (I)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 9, pp. 322‐326.
102. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita
Remezianul (II)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 10, pp. 377‐382.
103. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”,
în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 4, pp. 105‐114.
104. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia
noastră”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 5, pp. 139‐147.
105. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana (la 15 veacuri de la
moartea lui)”, în Cultura creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 170‐172.
106. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remezianul, apostolul latinității
noastre”, în Vestitorul, I (1925), nr. 12, pp. 2‐4.
107. TÂRZIU Constantin, „Scurtă privire istorică asupra Bisericii Ortodoxe Române
din Banat”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 17, pp. 3‐4.
108. TIMUȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892),
nr. 6, pp. 453‐473.
109. VASILIU Cezar, „Paulin de Nola (353‐431). La 1550 ani de la moarte”, în Glasul
Bisericii, XLI (1982), nr. 9‐10, pp. 692‐706.
110. VÂLCU Virgil, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LX (1979), nr. 7‐8, pp. 478‐491.
111. XENOPOL Alexandru D., „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco‐
roman”, în Noua Revistă Română. Politica, Literatura, Știința și Arta, vol. 10,
(1911), nr. 1, pp. 2‐3 (Recenzie).
329
112. ZEILLER Jacques, „Un ancien évêque dʹIllyricum, peut‐être auteur du Te
Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în Comptes‐rendus des séances de
lʹAcadémie des Inscriptions et Belles‐Lettres, LXXXVI (1942), nr. 4‐6, pp. 357‐358.
Adrese web
1. http://ziarullumina.ro/actualitate‐religioasa/noua‐editie‐mineiului‐pe‐iunie
(24.07. 2014).
2. http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/10/testamentul‐olograf‐al‐pr‐prof‐dr‐
ioan‐g‐coman (30.06.2014).
3. http://persarazvan.blogspot.ro/2011/06/mareste‐suflete‐al‐meu‐pe‐domnul‐imn.
html (14.07.2015).
4. https://it.wikipedia.org/wiki/Diocesi_di_Remesiana#/media/File:Balkans_6th
_century.svg (13.01.2016).
330

Sfantul Niceta de Remesiana Viaa I Act PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfantul Niceta de Remesiana Viaa I Act PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

spațiul occidental pe această temă. Dintre lucrările de specialitate

precum: Ortodoxia, Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Cultura

P e plan internațional, Sfântul Niceta de Remesiana s‐a bucurat de

Istoric destoinic și cunoscător desăvârșit al limbii latine, Gheorghe

Gherasim Timuș amintește și despre prietenia Sfântului Niceta cu

Studiul profesorului Nicolae Popescu este extrem de important

episcopului de Remesiana paternitatea asupra următoarelor scrieri, pe

cele mai însemnate personalități bisericești din epoca dacoromană, cel

începutului încreștinării daco‐romanilor. Potrivit domniei sale, până în

pastoral‐misionară a episcopului Niceta. Din conținutul lucrării consta‐

vrut să se scoată în evidență a fost faptul că, prin apostolatul Sfântului

S fântul Niceta de Remesiana este un important reprezentant al

Rămureanu: „Părerea că Sfântul Niceta este apostolul daco‐romanilor

şasea despre jertfa mielului pascal. A compus şi o cărticică adresată

22 GHENADIUS DE MARSILIA, De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073‐1074 A (trad. rom.

27 VENERABILIS BEDAE PRESBYTERI, Martyrologium, Ex oficina Christophori Plantini, MDLIIII,

O serie de evenimente tragice aveau să cuprindă Imperiul Roman,

alcătuit tratate despre Sfântul Duh, alături de Sfântul Vasile cel Mare88,

DIDIM DIN ALEXANDRIA (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, traducere și

În continuare112, itinerariul călătoriei lui Niceta, descris în versurile

Paulinus urmărește imaginar traseul lui Niceta spre Remesiana și,

În viziunea poetică a lui Paulinus, Sfântul Niceta este prezentat

În continuare, Paulinus realizează, prin iscusința versurilor sale,

120 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 102; 105‐108; 114‐115 (trad. rom. T. Diaconescu, p.

125 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 201‐208; v. 245‐252 (trad. rom. T. Diaconescu, pp.

a fost Ambrozie al Mediolanului pentru Fericitul Augustin: sprijin,

În ciuda vremurilor grele, Paulinus a reușit să încheie lucrările

Poemul continuă cu o descriere amănunțită a spațiului unde era

Urmează, apoi, o descriere a chiliilor construite pentru adăpostul

147 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II) (III), v. 406‐449 (trad. rom. E. Cristea, pp. 121‐

Paulinus vrea să scoată în evidență funcția didactică a picturilor.

153 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 580‐595 (trad. rom. E. Cristea, pp. 102‐103);

Poemul se încheie cu o rugăciune de mulțumire pe care Paulinus o

canonizarea Episcopului Niceta de Remesiana, precum și a altor sfinți

Ecumenică de Constantinopol, în Biserica Ortodoxă din Grecia (într‐un

S criitor proeminent, înzestrat cu acuratețea credinței și cu simțul

către renumiți cercetători, precum: Gerald G. Walsh21, Klaus Gamber22,

Fragmentele păstrate din cele două cărți ale catehismului Sfântului

Capitolele 4‐7 prezintă argumentele scripturistice pe care Sfântul

42 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87); I. G. COMAN, „Operele

45 NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 95); I. G. COMAN, „Operele

Capitolele 4‐7 sunt consacrate argumentării. Autorul folosește

bisericească presupune dăruire, înțelegere, împreună‐participare, dar și

(A) Imn către Hristos (N) Te Deum laudamus

(A) Imn către Hristos (N) Te Deum laudamus

Autorul adresează mustrări fiecăruia în parte. Călugăriței Suzana îi

127 NICETA DE REMESIANA, Ad virginem lapsam, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 199); I. G. COMAN,

fecioara închinată lui Dumnezeu pe Fiul Mire și, cu credința în Hristos

oferă detalii despre execuția cântării psalmilor și a imnelor dumne‐

D atorită recuperării, în mare parte, a operelor Sfântului Niceta de

Sud a Dunării, propovăduind cuvântul Evangheliei la barbari, reușind

exemplară, el s‐a străduit să fie un model de trăire creștină atât pentru

Perioada episcopatului Sfântului Niceta coincide cu epoca de aur a

Din acest moment, catehumenul devenea audient (ascultător)39. Tot

perioada Postului Mare54. Potrivit Sfântului Niceta, „sunt aspiranți cei

Parcurgând perioada Postului Mare, în a cincea zi din Săptămâna

68 NICETA DE REMESIANA, De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, (trad.

71 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol.

„Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu‐Tatăl, Atotțiitorul? Ai răspuns:

76 FERICITUL IERONIM, Epistola XXII, 18; 37, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, pp.

Potrivit îndemnului Mântuitorului: „Privegheați deci, că nu știți în

77 PLINIUS CEL TÂNĂR, Epistola X, 96, în vol. Opere complete, Traducere, note și prefață de

își exprimă nemulțumirea, ținând în bazilica din Remesiana o omilie