SFANTUL IOAN GURA DE AUR Omilii La Fapte PDF

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Omilii la Fapte
Traducere din limba engleză de

Pr.Dr. Ilie Melniciuc-Puică
Performantica
Iaşi, 2010
Coperta: Carmen Anton
Tehnoredactare: Valentin Grosu

CUPRINS
Studiu introductiv....................................................................................... 5
Omilia 1 ..................................................................................................... 23
Omilia 2 ..................................................................................................... 47
Omilia 3 ..................................................................................................... 62
Omilia 4 ..................................................................................................... 81
Omilia 5 ..................................................................................................... 95
Omilia 6 ................................................................................................... 109
Omilia 7 ................................................................................................... 124
Omilia 8 ................................................................................................... 137
Omilia 9 ................................................................................................... 149
Omilia 10 ................................................................................................. 170
Omilia 11 ................................................................................................. 187
Omilia 12 ................................................................................................. 200
Omilia 13 ................................................................................................. 212
Omilia 14 ................................................................................................. 227
Omilia 15 ................................................................................................. 243
Omilia 16 ................................................................................................. 258
Omilia 17 ................................................................................................. 274
Omilia 18 ................................................................................................. 288
Omilia 19 ................................................................................................. 306
3
Studiu introductiv
Sfântul Ioan Gură de Aur este adeptul şcolii antiohiene,

format aici ca teolog şi gânditor creştin. El se va menţine în
echilibru între interpretarea alexandrină şi interpretarea
antiohiană, evident exagerate, evitând după posiblităţi, atât
interpretarea alegorică pură, cât şi exagerările interpretării
istorico-lierare. De fapt el nu separă cel două aspecte ale
textului biblic: întâi stabileşte sensul literal, sau istorico-
gramatical, apoi unde este necesar, descoperă cu multă
prudenţă sensul tipic, spiritual sau simbolic. Nu lipsit de
importanţă este şi faptul că experienţa anilor petrecuţi în
„asketerion-ul” lui Diodor din Tars (personalitate copleşitoare
a timpului său, fondatorul şcolii catehetice din Antiohia) şi
Carterios, şi-a pus amprenta în mod deosebit în omiliile sale
exegetice.1 De la Diodor, Sfântul Ioan a învăţat să-şi focalizeze
întreaga atenţie asupra Scripturii orientându-se astfel spre
exegeza şcolii antiohiene.
Aşa cum subliniază părintele Florovsky, „Sfântul Ioan
Gură de Aur, ca exeget al Sfintei Scripturi, „nu a fost un
inovator, ci următor unei tradiţii foarte bine stabilite”.
Comentariile hrisostomice asupra cărţilor Noului Testament
sunt printre cele mai bune dintre scrierile lui, după cum a fost
recunoscut chiar şi în timpurile antice, datorită sensibilităţii
1
Wendy Mayer & Pauline Allen, John Chrysostom, Routledge, New
York, 2000, p. 26.
5
extreme cu care el percepe chiar şi cea mai mică nuanţă în
greacă:
„Orientarea lui Hrisostom ca şi filolog este aparentă atunci

când adresează întrebări de genul: cine vorbeşte, cui i se vorbeşte şi
despre ce se vorbeşte? El examinează diferitele umbre de înţeles în
sinonime şi explorează posibile locuţiuni alternative. El încearcă
întotdeauna să scoată înţelesul Scripturilor din Scriptură şi referinţele
lui la tradiţie sunt puţine. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur, la fel ca şi
pentru Origen, Scriptura este suficentă prin sine.”2
Şcoala antiohiană şi principiile de interpretare ale Sf.

Ioan Gură de Aur
Adesea se pune un mare semn de egal între sintagma
„şcoala exegetică din Antiohia” şi scrierile Sfântului Ioan Gură
de Aur. Confuzia se poate produce atunci când egalizăm ideea-
concept cu forma retorică, specifică autorului patristic. Părinţii
bisericeşti se încadrează unei linii de interpretare, dar lucrarea
Duhului asupra lor îi face unici, mereu actuali şi vii.
Cercetători3 din domeniul Patrologiei au jalonat câteva
principii biblice şi retorice care definesc exegeza şcolii
antiohiene:
a) Lucrarea de interpretarea a textului scripturistic în
şcoala antiohiană este exercitată potrivit metodei şi tehnicii
retorilor care au cultivat la un nivel înalt axioma formulată de
2
George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia, trad. Florin
Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, p. 259.
3
J. Quasten, Patrology, vol. III, Christian Classics, Allen, Texas,
1986; Pr. Ioan G. Coman, Patrologie, M-rea Dervent, 2000; Claudio
Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi
latine vol. II, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi
Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
6
Aristarh4: „A interpreta pe Homer cu ajutorul lui Homer
însuşi!” - investigare, în adâncime şi lăţime, a informaţiilor
istorice, sociale etc., în vâltoarea cărora respectivul text a fost
redactat; analiză amănunţită a structurii, formei lingvistice şi a
oricărei probleme de natură filologică a textului, cu ajutorul
lexicoanelor şi a altor mijloace de acest fel. Aceste premise, de
care s-au folosit retorii păgâni în înţelegerea lui Homer şi de
care au făcut uz antiohienii în determinarea „înţelesului”
(ennoia) exact al textului scripturistic, au fost desemnate prin
termenul „principiu de investigare” (hypotesis).
b) Interpreţii antiohieni, pornind de la premisele amintite,
urmăreau obţinerea „vederii introspective” (theoria)5. Căutau
nu numai identificarea înţelesurilor evidente ale textului
vechitestamentar, ci şi, prin intermediul acestora, duhul lăuntric
al profetului, pe care acesta îl avea insuflat, vederea lucrurilor
pe care acesta o avea sau importanţa pe care o aveau pentru
acesta evenimentele şi persoanele istorice.
c) O parte a informaţiilor şi persoanelor istorice din
Vechiul Testament era conştiincios înregistrată şi prezentată de
către autorii sfinţi ca prefigurări (typoi) ale unor ulterioare
informaţii sau persoane-copie (anti-typoi), ca imagini ale unor
realităţi care aveau să fie, sau ca modele (protyposis) ale unor
viitoare evenimente şi persoane din Noul Testament. Astfel,
anumite texte ale Vechiului Testament sunt simultan atât
istorie, cât şi profeţie şi pot fi înţelese prin analiza istorico-
gramaticală.
4
Margaret M. Mitchell, The heavenly trumpet. St. John Chrysostom
and the Art of Pauline Interpretation, Mohr Siebeck, Tubingen, 2000, p.
57-58.
5
Preot prof. dr. Vasile Mihoc, Tipologia ca metodă de interpretare
creştină a Vechiului Testament, în Altarul Banatului, an VIII, 1997, nr. 7-9,
p. 31-32.
7
d) Valoarea absolută a cercetării istorico-gramaticale
pentru antiohieni a avut drept urmare contrapunerea faţă de
interpretarea alegorică a alexandrinilor, care încărcau de sens
cuvintele scripturistice şi inventau înţelesuri pe care cuvintele
respective nu le aveau.
e) Antiohienii căutau în textul scripturistic elemente etice
concrete, pe care le prezentau inductiv pentru îndrumarea
morală a credincioşilor.
Antiohienii tradiţionalişti - adică cei care au fost purtători
autentici ai Tradiţiei Bisericii şi în acelaşi timp cei care au dat
naştere unei opere interpretative de amploare, precum Sf. Ioan
Gură de Aur şi Teodoret al Cyrului - au exploatat mult metoda
istorico-gramaticală a păgânilor, a „principiului de investigare”
care asigura punerea în valoare a tuturor cunoştinţelor6.
Exegeza Sfântului Ioan la cărţile biblice nu este una
academică sau ştiinţifică în sensul strict al cuvântului, ci este
una prin excelenţă bisericească sau pastorală, având drept
obiectiv edificarea credincioşilor şi a Bisericii. El învaţă
poporul cu dorinţa ca cele învăţate să devină faptă, nu să
rămână ştiinţă. În aceste condiţii, cunoaşterea şi înţelegerea au
o finalitate foarte concretă: comunicare dintre cei doi ca
eveniment existenţial şi vital, comunicare ca relaţie de iubire,
comunicarea ca viaţă. Nu este de conceput pentru hermeneutica
teologică actul cunoaşterii şi al înţelegerii care ar presupune un
singur subiect uman şi o sumă de informaţii eventual cuprinse
în cărţi sau baze de date. Sfântul Ioan Gură de Aur nu rămâne
niciodată captiv textului, scrierilor cum spune el, ci devine
6
Andrew Louth, John Chrysostom and The Antiochiene School to
Theodoret of Cyrrhus, în The Cambridge History of Early Christian
Literature, Frances Young, Lewis Ayres, Andrew Louth (eds.), Cambridge
University Press, Cambridge, 2004, p. 347.
8
exeget al realităţii fundamentale despre care acestea dau
mărturie şi care se rezumă în: iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este cheia
hermeneutică principală cu care Sf. Ioan deschide intrarea spre
înţelesurile adânci şi nesfârşite ale Dumnezeieştilor Scripturi7.
Câteva reflecţii asupra interpretării hrisostomice la

cartea Faptele Apostolilor
Se cunosc patru cuvântări la începutul Faptelor
Apostolilor şi patru cuvântări Despre schimbarea numelor, cu
referire specială la convertirea Sfântului apostol Pavel. În afară
de acestea, ni s-au păstrat 55 de omilii la Faptele Apostolilor,
rostite de pe amvon în anul 400–401, la Constantinopol.
Acestea fac parte din scrierile pe care tahigrafii le copiau, în
timp ce oratorul le rostea de pe amvon.8 Bardenhewer
consideră că limbajul lor este mai puţin elegant comparativ cu
cel din alte omilii, întrucât acestea ne-au parvenit într-o formă
nerevizuită de către predicator.9
Erasmus de Rotterdam (1466-1536), când a început să
traducă aceste omilii în latină, a fost decepţionat de stilul
neîngrijit al prezentării ideilor, afirmând că nu vede în ea pe
Hrisostom, iar tonul omiliilor este total străin de tonul cu care
arhiepiscopul Ioan al Constantinopolului ne-a obişnuit.
7
Pr. Prof. C. Coman, Exeget al Sfintei Scripturi, exeget al iubirii
dumnezeieşti, ziarul Lumina 13.11.2010. http://ziarullumina.ro/documentar/
exeget-al-sfintelor-scripturi-exeget-al-iubirii-dumnezeiesti
accesat 22.12.2010
8
Iustin Moisescu, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera
Sfântului Ioan Hrisostom, Episcopia Argeşului şi Muscelului / Anastasia,
Bucureşti, 2003, p. 21.
9
Otto Bardenhewer, Patrology. The Lives and Works of the Fathers
of the Church, transl. Thomas J. Shahan, Freiburg Im Breisgau, 1908,
p. 330.
9
Păstrarea cuvântărilor originale a fost posibilă datorită
re-scrierii succesive de către ucenicii Sf. Ioan Gură de Aur
precum Casiodor10, Paladiu, Sozomen11, Oecumeniu, a
catenelor omiletice care au preluat masiv texte patristice de
referinţă, precum şi datorită autorilor din secolul X care au
prelucrat rezumativ ideile şi stilul omiletic al Părinţilor
veacului IV d.Hr12.
Omiliile au fost rostite la Constantinopol, pe parcursul
unui an începând cu anul 400, conform mărturiei din omilia 44:
„iată, prin harul lui Dumnezeu şi noi avem trei ani…” (44.4), în
al treilea an de arhiepiscopat la Constantinopol. Încadrarea în
timp a rostirii omiliilor la Fapte se poate face pe baza unor
afirmaţii indirecte din această operă misionară: Sf. Ioan era
deja episcop (omilia 8.3 şi 9.6), iar cetatea Constantinopolului
a fost zguduită de un puternic cutremur (41.2)13, în anul 400
10
Casiodor – Istoria Bisericească Tripartită, X, 3, în „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, vol. 75, trad. rom. Liana şi Anca Manolache, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1998, p. 393.
11
Sozomen, Viaţa marelui Ioan Hrisostom, în „Viaţa Sfântului Ioan
Gură de Aur – în relatările istoricilor bisericeşti Paladie, Teodor al
Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fer. Teodoret al Cirului”, trad. Pr. prof.
dr. Constantin Corniţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti, 2001, p. 208
12
În acest segment omiletic se evidenţiază scrierile Sf. Teofilact al
Bulgariei, tradus şi citit mai ales în Ortodoxia slavă şi română. În limba
română avem comentariul său Tâlcuire la Faptele Apostolilor, editor Florin
Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007.
13
„Dar vezi, te rog, cât de repede, după săvârşirea unor minuni ca
acestea, se arată răul. Aşa-i firea omului: el repede uită binefacerile. Oare
nu vă amintiţi că ceva asemănător s-a întâmplat şi în vremea noastră?
Spune-mi, oare n-a cutremurat Dumnezeu anul trecut tot oraşul? Şi ce? Oare
n-au primit toţi botezul? Desfrânaţii şi oamenii dedaţi luxului şi desfătării,
lăsându-şi casele şi locurile unde îşi petreceau timpul, oare nu se îndreptau,
oare nu se făceau mai cucernici? Dar au trecut numai trei zile, şi ei iarăşi
s-au întors la patima lor firească”.
10
d.Hr. Patriarhul Fotie al Constantinopolului, bazându-se pe
mărturia directă din omilia 44.4, susţine că distanţa dintre
timpul rostirii fiecărei omilii a fost de 5-7 zile. În baza Omiliei
29, citată parţial mai jos, observăm mâhnirea Sfântului Ioan că
locuitorii Constantinopolului, deşi se întâlnesc „de două ori pe
săptămână cu ... atâţia prooroci, atâţia apostoli şi evanghelişti”
în predicile sale, rămân insensibili sufleteşte.
Cele 55 de omilii, prezentate în ediţia critică de la
Oxford14, după care am făcut prezenta traducere, tratează cartea
Faptelor Apostolilor în extensia pe care o avem în textul
bizantin (deci şi cu finalul din 28, 28-31, asupra căruia sunt
dispute inter-religioase), elogiind activitatea Sfinţilor Apostoli
şi pregătind creştinii sfârşitului de veac IV pentru o trăire
autentică, vibrantă. Fiecare omilie este împărţită în patru sau
mai multe segmente, ultimele fiind consacrate „mişcării inimi”
şi „determinării voinţei”15.
Sf. Ioan Gură de Aur a reflectat mult asupra metodei
dascălului său, Diodor, referitor la absolutizarea interpretării
istorico-gramaticale în direcţia îndrumării morale. Reacţia sa
împotriva acesteia a fost una clară şi accentuată. Cele spuse în
Scriptură nu pot fi înţelese pe baza înţelepciunii omeneşti
(metoda istorico-gramaticală rămânând însă necesară)16, ci prin
14
The Homilies of St. John Chrysostom, Archbishop of Constan-
tinople, On the Acts of the Apostles, translated, with notes and indices, by
Rev. J. Walker, m.a., of Brasenose College; Rev. J. Sheppard, m.a., of Oriel
College, Oxford; and Rev. H. Browne, m.a., of Corpus Christi College,
Cambridge. Oxford edition, 1851.
15
Pr. Conf. dr. Mihail Teodorescu, Sf. Ioan Gură de Aur, exeget al
cărţii Faptele Apostolilor, în „Sfântul Ioan Gură de Aur, Ierarh – Teolog –
Filantrop (407-2007)”, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 409.
16
Stelian Tofană, John Chrysostom’s View on Reading and
Interpreting the Scripture. A Critical Assessment, în „Sacra Scripta”, VI,
2008/2, p. 169.
11
„descoperirea”, prin „luminarea”, prin „îndrumarea” Sfântului
Duh:
„Desigur, cuvintele spuse prin Duhul sunt mai neîndoielnice

decât minunile văzute, dar nu la necredincioşi. Iar că Luca a fost
părtaş Duhului, asta se vede din mai multe: din minunile care se
săvârşesc acum, din faptul că atunci chiar şi oamenii simpli primeau
Duhul Sfânt, din mărturia lui Pavel, care zice despre el: „a cărui
laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile” (1 Cor. 8, 18), şi, în
sfârşit, din slujirea de care s-a învrednicit, pentru că Pavel, spunând
aceste cuvinte, a adăugat: „dar nu numai atât, ci este şi ales de către
Biserici ca împreună – călător cu noi la darul acesta, slujit de noi”
(2 Cor. 8, 19)... Aşadar, Evanghelia ne istoriseşte despre cele ce a
făcut şi a spus Hristos, iar Faptele, despre cele ce a spus şi a făcut alt
Mângâietor. Desigur, Duhul Sfânt săvârşea multe şi înainte, tot aşa
cum Hristos lucrează şi acum, ca înainte; numai că înainte – prin
templu, iar acum – prin apostoli. Atunci, a intrat în pântece fecioresc
şi a făcut din el templu, iar acum – în sufletele apostolilor; atunci, S-a
pogorât în chip de porumbel, iar acum – în chip de limbi de foc17”.
La Sf. Ioan Gură de Aur este întru totul de la sine

înţeleasă cercetarea istorico-filologică a Scripturilor, existenta
unei bogăţii şi adâncimi de înţelesuri sub literă şi lucrarea
Sfântului Duh în sprijinul înţelegerii acestei adâncimi şi al
completării în acest mod a cunoaşterii adevărului de către om.
În prima jumătate a fiecărei omilii de la Fapte, Sf. Ioan
urmăreşte textul biblic, rezolvând dificultăţile şi explicând de
ce lucrurile au fost spuse într-un mod deosebit de către Sf.
Luca. Prezintă, în acest fel, faptele şi personalitatea Apostolilor
ca modele şi exemple de urmat pentru totţi creştinii. A doua
jumătate a fiecărei omilii de la Fapte tratează despre virtuţile
morale pe care un creştin le poate cultiva, prelungind analiza
17
Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Fapte, 1.2-3.
12
textului cu aplicarea în viaţa de zi cu zi. Scopul comun urmărit
în cele două secţiuni ale fiecărei omilii este ca ascultătorul să
ajungă la cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, prin
cuvântul Scripturii şi prin făptuire proprie corectă18. În acest
sens Omilia 29 este edificatoare. După ce trasează principalele
jaloane de interpretare a textului din Fapte 13, 16-41, vestind
celor din Antiohia Pisidiei realitatea învierii Mântuitorului şi
atenţionând că împotrivirea iudeilor nu este înţeleaptă,
adresează ascultătorilor din Constantinopol atenţionare pentru
împietrirea inimilor:
„Biserica se află într-o stare foarte rea, deşi voi credeţi că

treburile ei merg bine şi ea este în pace. Ceea ce-i mai dureros este
că, ostenindu-ne în mijlocul atâtor rele, noi nici nu ne dăm seama că
le avem în noi.
Dar ce tot spui? Noi întreţinem bisericile, păzim averea ei şi
toate celelalte, se fac slujbe, în fiecare zi poporul vine la biserică, şi
tu spui că suntem trândavi? Într-adevăr, dar nu din lucrurile acestea
trebuie să judeci despre starea Bisericii. Dar atunci din care? Este
acolo cucernicie, dacă noi în fiecare zi ne întoarcem acasă cu folos,
dacă culegem roade multe sau puţine, dacă nu facem asta din rutină şi
pentru împlinirea formală a datoriei? A ajuns, oare, cineva mai bun,
venind la slujbe toată luna? Iată ce-ar trebui să întrebăm. Ceea ce
pare a fi un lucru bun, de fapt este un lucru rău, dacă după săvârşirea
lui nu vine de la el mai mult nimic. O, şi dacă n-ar veni nimic! Dar
acum se petrec lucruri şi mai rele. Ce folos primiţi voi de la slujbe?
18
În limba română au ostenit pentru traducerea fragmentară a
Omiliilor la Fapte Pr. dr. Constantin Preda, Credinţa şi Viaţa Bisericii
primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, Bucureşti, 2002; Propovăduirea Apostolică. Structuri
retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, Bucureşti, 2005; Pr. Ilie Melniciuc Puică, Omiliile 1 şi 2 la Faptele
Apostolilor a Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul omagial „Sfântul Ioan
Gură de Aur (+407), mare dascăl al lumii şi ierarh”, Editura Trinitas, Iaşi,
2007, p. 159-183.
13
Dacă aţi primi vreun folos, atunci demult ar trebui să duceţi o viaţă
plină de înţelepciune, după ce de două ori pe săptămână cu voi
vorbesc atâţia prooroci, atâţia apostoli şi evanghelişti, toţi punând
înaintea voastră dogme mântuitoare, şi cu multă râvnă dându-vă
povăţuiri pentru îndreptarea năravurilor voastre. Ostaşul, venind la
instruire, devine mai iscusit în arta militară; atletul, venind pe terenul
de gimnastică, devine mai dibaci în luptă; doctorul, asistându-l pe
învăţătorul său, devine mai priceput, află mai mult şi învaţă mai mult;
dar ce ai câştigat tu? Nu vorbesc de cei care sunt membrii Bisericii
numai de un an, ci de aceia care vin la slujbe de mici copii. Sau voi
socotiţi de cucernicie faptul că veniţi des la slujbe? Asta n-are nicio
însemnătate, dacă noi nu primim niciun folos; dacă nu strângem
niciun fel de roadă, este mai bine să rămânem acasă. Strămoşii ne-au
construit biserici nu pentru ca, adunându-ne aici, să ne arătăm unul
celuilalt – asta s-ar putea de făcut şi în piaţă, şi în băi şi la sărbători –
ci ca să se adune împreună ucenicii şi învăţătorii, şi cei dintâi să se
facă mai buni cu ajutorul celor din urmă. Slujbele noastre au ajuns
pur şi simplu un obicei şi o rutină, o îndeplinire formală a datoriei, un
lucru pe care îl facem şi pe acesta; asta e tot. Vin Paştile; este mare
gălăgie în biserică, mare îmbulzeală, mulţime mare de oameni – mai
bine să nu-i numesc oameni, pentru că purtarea lor nu este proprie
oamenilor. Trec şi Paştile; gălăgia încetează,dar această tăcere iarăşi
este neroditoare. Câte privegheri se fac, câte imne sfinte se cântă? Şi
ce-i cu asta? Încă şi mai rău: mulţi chiar fac asta din slavă deşartă.
Cum credeţi, cât de tare suspină inima mea, când eu văd că tot asta se
scurge, ca şi cum printr-un butoi găurit? Dar cu siguranţă că îmi veţi
spune: „noi ştim Scripturile”. Dar ce este cu asta? Dacă aţi arăta
Scripturile prin faptele voastre, ar fi un câştig din asta, ar fi un folos...
Dar ce să facem? Numai să mustrăm? Vă rog şi vă implor, să nu
socotiţi că este de ajuns numai să veniţi la biserică, dar şi să plecaţi
de acolo, luând vreun leac pentru vindecarea patimilor voastre, şi
dacă nu de la noi, măcar din Scriptură să împrumutaţi leacurile
potrivite pentru fiecare dintre ele. De pildă, este cineva mânios? Să ia
aminte la cele citite din Scripturi, şi el cu siguranţă va găsi vreun
leac, sau în istorisiri, sau în povăţuiri... Dar deoarece este cu
neputinţă să le enumeri pe toate, fiecare să-şi aleagă din
dumnezeieştile Scripturi leacuri potrivite pentru rănile sale; şi
14
spălându-le în felul acesta, dacă nu pe toate dintr-o dată, atunci o
parte azi, o parte mâine, le veţi curăţi pe toate. Şi referitor la
pocăinţă, şi la mărturisire, şi la milostenie, şi la blândeţe, şi la
feciorie, şi la toate celelalte, vei găsi acolo multe exemple. „Toate
acestea, spune apostolul, au fost scrise spre povăţuirea noastră”
(1 Cor. 10, 11). Iar dacă în Scriptură toate sunt spre povăţuirea
noastră, să ascultăm, dar, de ea, să ascultăm cum se cuvine!
Pentru ce ne înşelăm zadarnic pe noi înşine? Mă tem, ca nu
cumva şi despre noi cineva să spună: „Şi s-au stins în deşertăciune
zilele lor şi anii lor degrabă” (Ps. 77, 37). Cine, ascultând de noi, a
lepădat teatrele? Cine a lepădat lăcomia? Cine s-a aprins de dorinţa
de a face milostenii? Aş vrea să ştiu asta, nu din iubire de slavă
deşartă, ci ca să mă înflăcărez cu mai mult zel, văzând roada bună a
ostenelilor mele. Acum însă, cum eu să trec la muncă, când văd că
ploaia învăţăturilor cade peste voi din abundenţă, iar holdele noastre
rămân la aceeaşi mărime, şi plantele deloc nu se fac mai înalte? Se
aproprie vremea secerişului, este gătită lopata; mă tem ca nu cumva
totul să fie pleavă; mă tem ca nu cumva să fim aruncaţi cu toţii în
cuptor (Matei 3, 12). A trecut vara, a venit iarna, iar noi şedem, tineri
şi bătrâni, stăpâniţi de patimile noastre. Nu-mi spune: „eu nu fac
desfrânare”. Ce folos că nu desfrânezi, când eşti iubitor de argint?
Dacă vrabia este prinsă în laţ, chiar dacă nu cu tot trupul, ci numai de
un picior, ea va pieri; prinsă în laţ, aripile nu-i folosesc la nimic atâta
timp cât îi este ţinut piciorul; tot aşa şi tu, nu eşti prins de desfrânare,
dar eşti prins de iubirea de bani, dar totuşi eşti prins. Nu contează
cum eşti prins, dar contează că eşti prins. Nu-mi spune, tinere: „eu nu
sunt un iubitor de bani”; poate că eşti un desfrânat. Şi iarăşi ce folos
din asta? Căci nu-i cu putinţă ca toate patimile să pună stăpânire pe
noi la aceeaşi vârstă, ci ele sunt despărţite, şi asta din iubirea de
oameni a lui Dumnezeu, ca, năpustindu-se asupra noastră toate
deodată, ele să nu ajungă de nebiruit, şi astfel lupta cu ele să nu fie
pentru noi prea grea. Câtă nechibzuinţă trebuie să ai, ca să nu fii în
stare să birui patimile când ele sunt despărţite, ci să fii înfrânt de ele
în tot timpul vieţii tale, şi încă să te mândreşti cu ceea ce nu se
potoleşte cu strădăniile proprii, ci odată cu vârsta! Nu vedeţi ce
stăruinţă depun căruţaşii în exerciţiile şi munca lor, cât de riguroşi
sunt ei cu dieta şi cu toate celelalte, ca să nu fie aruncaţi din trăsură şi
15
tărâţi pe pământ? Vezi câtă iscusinţă este aici? De multe ori chiar un
bărbat puternic nu poate stăpâni un cal; iar un băiat iscusit în asta,
înhamă doi cai, şi cu uşurinţă îi mână unde doreşte el. În India, spun
unii, elefantul – un animal mare şi groaznic, – ascultă de un tânăr de
cincisprezece ani, care îl conduce cu cea mai mare uşurinţă. Dar
pentru ce vorbesc despre toate acestea? Pentru ca să vă arăt, că dacă
prin stăruinţă şi exerciţiu noi putem îmblânzi chiar şi elefanţii şi caii
sălbatici, apoi cu atât mai mult putem potoli patimile din noi”19.
Faptele şi chipurile umane în curgerea istoriei, devin

pentru contemporanii arhiepiscopului modele vii. Lucrarea şi
istoria vieţii sfinţilor Apostoli devin texte vii, adică forme
practice de învăţat şi urmat:
„Blândeţea pretutindeni este un mare bun; blândeţea, spun eu,

iar nu indiferenţa; blândeţea, nu linguşirea, pentru că între acestea
două este o diferenţă foarte mare. Nimic nu-l irita pe Pavel, nimic
nu-l deranja pe Petru. Dacă ai dovezi puternice, de ce îţi ieşi din fire?
Ca să le faci fără putere? Este cu neputinţă ca mâniosul să convingă
vreodată pe cineva. Ieri am vorbit despre mânie; nimic nu ne
împiedică să vorbim despre ea şi astăzi; deasa repetare, poate, va
duce la ceva. Leacul care are puterea să vindece o rană, dacă nu va fi
aplicat des, va strica totul”20.
Efortul Sfântului Ioan Gură de Aur, de a convinge pe

creştinii Constantinopolului către viaţa virtuoasă, se
concretizează în cuvinte înălţătoare, vibrante spre determinarea
inimii şi a voinţei:
„Rumoarea este potrivită la circ, în băi, la sărbătorile publice

şi în pieţe; dar unde se învaţă dogme ca acestea, acolo trebuie să fie
linişte, tihnă, cugetare blândă şi liman neînviforat. Asta să o ştiţi cu
19
Omilia 29. 3-4.
20
Omilia 32. 2.
16
toţii, vă rog şi vă implor. Eu caut tot felul de căi, prin care aş putea
să fac ceva folositor pentru sufletele voastre. Nu vom mai petrece tot
timpul, ocupându-ne de compoziţia şi frumuseţea expresiilor, ci ne
vom îngriji de conţinutul şi sensul gândurilor. Intraţi în atelierul unui
pictor, şi vei găsi acolo mare linişte. Aşa ar trebui să fie şi aici. Căci
şi aici noi zugrăvim chipuri împărăteşti, iar nu de oameni simpli, prin
culorile virtuţii. De ce, iarăşi, aplaudaţi? ... Pensula noastră este
limba, iar pictorul este Duhul Sfânt. Spuneţi, în timpul săvârşirii
tainelor, se aude vreun zgomot, vreo tulburare? Când botezăm, când
facem toate celelalte lucrări, oare nu-i cuprinde pe toţi liniştea şi
tăcerea? Acest farmec este împrăştiat peste toată faţa cerului”21.
Cartea Faptele Apostolilor relatează istoria22 misionarilor

neamului creştinesc. În Fapte 12 Sfântul Ioan vede istoria
creştinilor între bucurii şi tristeţe, între înălţare şi declin.
Atunci când Petru este eliberat în mod miraculos din
închisoare, găseşte pe ucenicii Bisericii cântând şi rugându-se
în noapte. Pentru Ioan Hrisostom curajul credinţei în faţa
prigonirilor este idealul Bisericii:
„Cu adevărat, nimic nu-i mai bun decât nenorocirea cu

măsură. Cum, crezi, era atunci sufletul lor? Câtă bucurie era în el?
Unde-s acum femeile care dorm toată noaptea? Unde-s bărbaţii care
nu vor nici măcar să se întoarcă în paturile lor? Ai văzut sufletul
privighetor? Cu femeile şi copiii şi slujnicile ei cântau laude lui
Dumnezeu, făcându-se din pricina nenorocirii mai curaţi decât cerul.
Iar noi acum, dacă vedem o primejdie mică, ne descurajăm. Nimic n-
a fost mai strălucit decât Biserica aceea. Să-i imităm, dar, pe aceştia,
să încercăm să-i întrecem pe ei. ... Biserica lui Dumnezeu care se
scoală în mijlocul nopţii. Scoală-te şi tu şi uită-te la corul stelelor, la
21
Omilia 30.4.
22
Amanda Berry Wylie, The Exegesis of History in John
Chrysostom’s Homelies on Acts, în Biblical Hermeneutics in Historical
Perspective, Mark S. Burrows & Paul Rorem (eds.), Eerdmans, Grand
Rapids, 1991, p. 70-72.
17
liniştea adâncă, la tăcerea profundă, şi minunează-te de lucrurile
Stăpânului tău. Atunci sufletul este mai curat, este mai uşor şi mai
pătrunzător, poate să zboare şi să se înalţe; însuşi întunericul şi
tăcerea profundă sunt de ajuns ca să te ducă la zdrobire. Şi dacă te vei
uita la cerul presărat cu stele, ca şi cum cu mii şi mii de ochi, vei
primi o plăcere mare, gândindu-te îndată la Creator”23.
Explicând comuniunea bunurilor din Fapte 2, 44,

arhiepiscopul Ioan îi numeşte pe creştinii din Ierusalim
„înţelepţi”:
„Ei nu-i mai dispreţuiau pe apostoli ca pe nişte oameni din

popor, şi nici nu se mai uitau la ei ca înainte, căci mintea lor era
acum curăţită. Şi cum Petru a spus destul de multe, a arătat
făgăduinţa şi lucrurile ce vor veni, pe bună dreptate ei erau cuprinşi
de teamă; minunile, de asemenea, adevereau cuvintele lui Petru.
„Căci multe minuni şi semne se făceau prin apostoli”. După cum la
Hristos, mai întâi erau semnele, apoi învăţătura, după aceea minunile,
tot aşa era şi acum. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau
toate de obşte” (Fapte 2, 44). Uită-te ce urcuş! Căci comuniunea nu
era numai în rugăciuni, şi nu numai în învăţătură, ci şi în viaţa de zi
cu zi. „Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după
cum avea nevoie fiecare” (Fapte 2, 45). Uită-te ce frică îi stăpânea pe
ei. „Şi le împărţeau”. A spus asta ca să arate cum ei administrau cu
înţelepciune averea. „După cum avea nevoie fiecare”. Nu împărţeau
nechibzuit cum unii filosofi greci, dintre care unii şi-au lăsat
pământul, iar alţii au aruncat mult aur în mare; asta nu era
dispreţuirea bogăţiei, ci o prostie şi nebunie”24.
Iar din înţelepciunea creştină, care aplică cunoaşterea

Scripturii la viaţa de zi cu zi, următorul lui Hristos poate deveni
înger după har (adică nu după fire):
23
Omilia 26.3.
24
Omilia 7.1.
18
„Omul poate chiar să creeze un înger. Poate că tresăriţi la
auzul acestor cuvinte? Dar ascultaţi ce spune Hristos: „Căci la
înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui
Dumnezeu din cer” (Matei 22, 30); şi iarăşi: „Cine poate înţelege să
înţeleagă” (Matei 19, 12). Într-un cuvânt, virtutea ne face îngeri, iar
virtutea stă în puterile noastre; prin urmare, noi putem crea îngeri,
dacă nu după natură, atunci din dorinţă. Dacă n-ai virtute, nu-ţi este
de niciun folos să fii înger după natură; asta o dovedeşte diavolul,
care cândva a fost înger; iar dacă o ai, nu-ţi este spre nicio pagubă să
fii om după natură; asta o dovedeşte Ioan, care a fost om, şi Ilie, care
s-a ridicat la cer, şi toţi care au să plece acolo. Pe ei nici trupul nu i-a
împiedicat să trăiască în cer; iar aceia, fiind fără trup, n-au putut
rămâne în cer. De aceea nimeni să nu se mâhnească şi să nu se plângă
de natura lui, ca şi cum ea ar fi o piedică, ci pe dorinţa lui. Acela
(diavolul), din netrupesc s-a făcut un leu: „Potrivnicul vostru,
diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”
(1 Petru 5, 8), iar noi, din trupeşti, ne facem îngeri”25.
În Omilii la Fapte Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte

imaginea regalităţii pentru a descrie pe credincioşii creştini în
general, iar în particular pe sfinţii Apostoli. Vizita Sfântului
Petru la biserica din Lida, relatată în Fapte 9, este prezentată în
maniera inspecţiei făcute de un comandant de oşti, care verifică
ceea ce este bun sau ce mai trebuie îndreptat:
„Şi atunci când era pace, faptele lor nu erau zadarnice, dar aşa
era această pace, că în vremea ei era nevoie de mângâiere. „Şi
trecând Petru pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida”
(Fapte 9, 32). Ca un gereral al unei armatei el trecea printre rânduri,
controlând care flanc era strâns, în care flanc erau toate armele şi care
flanc avea nevoie de prezenţa lui. Vezi cum el reuşeşte să fie peste
tot şi mereu este primul. Când se cădea să fie ales un apostol, el era
primul; când să le spună iudeilor că apostolii nu erau beţi, când să-l
vindece pe olog, când să vorbească poporului, el este înaintea
25
Omilia 32.3.
19
celorlalţi; când să vorbească cu căpeteniile, când cu Anania, când se
făceau vindecări de la umbră, de asemenea era el (cf. Fapte 1, 15; 2,
15; 3, 4-12; 4, 8; 5, 3-15). Unde erau primejdii şi unde era nevoie de
bună rânduială, acolo era el; dar unde totul este în pace, acolo ei
lucrează toţi împreună: aşa el nu căuta pentru sine mai mare cinste!
Iarăşi, când se cădea a face minuni, el este înaintea tuturor, şi aici la
fel el singur face totul şi porneşte în călătorie”26.
Această descriere nu trebuie privită ca o substituire prin

Apostolul Petru a lucrării apostolilor, ci accentul cade pe grija
de a mântui, în detrimentul unei întâietăţi apostolice aparente.
De aceea, pentru Hrisostom, Apostolul Pavel este descris ca un
general înţelept:
„Se pare că (între Pavel şi Barnaba) s-a iscat o neînţelegere,

dar, de fapt, aceasta se întâmplă după rânduiala lui Dumnezeu, ca
fiecare dintre ei să-şi ocupe locul lui corespunzător. Pe de altă parte
se cuvinea ca nu toţi să fie în egală cinste, ci unul să conducă, iar
altul să asculte. „Şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia în
Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, fiind încredinţat de către
fraţi harului Domnului. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind
Bisericile” (Fapte 15, 39-41). Asta de asemenea este după rânduiala
lui Dumnezeu. Ciprioţii n-au arătat nimic asemenea, cum cei din
Antiohia şi alţii; unii aveau nevoie de un caracter mai moale, iar
aceştia, de un caracter ca acela al lui Pavel. Cine a făcut bine, m-ar
întreba cineva? Cel care l-a luat, sau cel care l-a lăsat? După cum un
general n-ar dori să aibă lângă el un purtător de arme mereu neglijent,
tot aşa (nu dorea) şi apostolul. Asta era de învăţătură pentru alţii, şi-l
îndrepta pe acela (Marcu). Deci, vei zice, Barnaba n-a făcut bine?
Nicidecum! Să gândeşti aşa despre el este necuviincios. Într-adevăr,
oare n-ar fi necuviincios să-l socoteşti de om rău pentru un lucru aşa
de mic? Şi observă, în primul rând, asta n-a adus nicio pagubă, că ei
s-au despărţit unul de altul, făcându-se în felul acesta de ajuns pentru
toţi păgânii, ci dimpotrivă, a adus numai folos; în al doilea rând, dacă
26
Omilia 21.2.
20
asta nu s-ar fi întâmplat, ei nu uşor s-ar fi hotărât să se despartă unul
de altul”27.
Simpatia pentru misiunea paulină este conturată de

părintele antiohian prin cuvintele:
„Observă cum Pavel prevedea totul, acest cap sfânt şi

dumnezeiesc, acest bărbat mai înalt chiar decât cerurile, care avea un
suflet capabil să cuprindă totul, primul dintre toţi? Numai numele lui
pentru cei care îl cunosc este de ajuns ca să trezească sufletul la
priveghere, ca să-l deştepteze din cel mai adânc somn. Roma l-a
primit în lanţuri, venind de pe mare, salvat de la un naufragiu, – şi a
fost salvată de la un naufragiu al greşelii. Ca şi cum un rege, care a
luptat pe mare şi a biruit, el a intrat în acest oraş împărătesc”28.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost interesat de zidirea

duhovnicească şi morală a credincioşilor. A exercitat-o însă,
alături de interpretare, şi teologie, pentru că doar cu ajutorul
acesteia putea să înţeleagă pe omul nou. Cu ajutorul ei putea să
sprijine morala şi să-i confere un suport realist, în niciun caz nu
s-a mulţumit cu etica exprimată de filosofii greci.
Pentru a pune în lumină şi să arate convingător ethosul şi
persoana omului, care, mai mult, participă la firea omenească
îndumnezeită a lui Hristos, a trebuit să teologhisească amplu,
să explice caracterul treimic al lui Dumnezeu, lucrarea sfintei
iconomii şi, înainte de toate, a trebuit să vorbească despre
Persoana lui Hristos. Însă o astfel de teologie avea nevoie nu de
o simplă cunoaştere a informaţiilor istorico-filologice, ci şi de o
pătrundere mai adâncă în adevărul arătat de litera Scripturii,
27
Omilia 34.1.
28
Omilia 55.3.
21
pătrundere în adâncimea ascunsă, aşa cum spunea însuşi Sf.
Ioan Gură de Aur.
Invităm la aprofundarea mesajului hrisostomic, redat în
primele nouăsprezece Omilii la Fapte, în speranţa unei
continuităţi traductologice româneşti necesare.
22.11.2010 Pr.dr. Ilie Melniciuc Puică
22
Omilia 1
„Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate
cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care
S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe
care i-a ales”29.
1. Mulţi nici nu ştiu că această carte există, – nu ştiu nici

cartea, nici pe acela care a scris-o şi a compus-o. De aceea mai
cu seamă eu m-am hotărât să mă ocup de această lucrare, ca să-
i învăţ pe cei neştiutori, şi ca să nu las o comoară ca aceasta să
rămână tăinuită şi ascunsă. Această carte poate să ne aducă nu
mai puţin folos decât însăşi Evanghelia: aşa este ea plină de
înţelepciune, de o puritate a învăţăturilor, şi de multe minuni
săvârşite, mai ales, de Duhul Sfânt. Să n-o lăsăm, dar, fără
atenţie, ci s-o cercetăm cu de-amănuntul. Aici putem vedea
împlinirea proorociilor pe care Hristos le vesteşte în
Evanghelii, adevărul care străluceşte în fapte, şi o mare
schimbare spre bine produsă în ucenici după pogorârea
Duhului Sfânt. Hristos le spunea ucenicilor: oricine „crede în
Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât
acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”30, şi le-a
proorocit, că „vor fi duşi la dregători şi la regi”, că vor fi bătuţi
„în sinagogile lor”31, că vor fi supuşi la chinuri groaznice şi că
le vor birui pe toate, şi că „se va propovădui această
29
Fapte 1, 1-2.
30
Ioan 14, 12.
31
Matei 10, 17-18.
23
Sfântul Ioan Gură de Aur
Evanghelie în toată lumea”32; toate acestea, ca şi altele cu mult

mai mari pe care El le spunea ucenicilor Săi, sunt arătate în
cartea aceasta, ca fiind împlinite cu toată precizia. Tot aici vei
vedea cum înşişi apostolii, ca şi cum pe aripi înconjurau
pământul şi marea, cum ei fără curaj şi neînţelepţi deodată au
devenit cu totul alţi oameni, au dispreţuit bogăţia, s-au făcut
nesocotitori la slavă, au biruit mânia şi pofta, şi s-au arătat mai
presus decât toate patimile; vei vedea că aveau un singur cuget
mare, şi că între ei niciodată n-a mai fost ca înainte, nici pizmă,
nici ceartă pentru întâietate, ci, dimpotrivă, a înflorit în ei toată
virtutea cea bună şi a început, mai ales, să strălucească în ei
dragostea, despre care Hristos le poruncise, zicând: „întru
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste unii faţă de alţii”33. Aici de asemenea poţi găsi
şi învăţăturile, pe care nimeni nu le-ar fi cunoscut atât de bine,
dacă n-ar fi existat această carte; chiar şi temelia mântuirii
noastre, în ce priveşte viaţa şi învăţăturile, ar fi întunecată şi
neclară. Totuşi cea mai mare parte a cărţii descrie faptele lui
Pavel, care s-a ostenit mai mult decât toţi apostolii. Aceasta din
pricina că cel care a scris cartea, era ucenicul lui, fericitul Luca,
virtutea căruia poate fi văzută din multe alte fapte, dar mai ales,
din ceea că era nedespărţit de învăţătorul său şi neîncetat îl
urma pe el. Aşadar, când Dimas şi Crescent l-au părăsit pe
Pavel, şi unul s-a dus în Tesalonic, iar altul în Galatia, ascultă
ce spune despre el apostolul: „numai Luca este cu mine”34. Şi
în epistola către Corinteni, tot despre el vorbeşte: „a cărui
laudă întru Evanghelie, este în toate Bisericile”35. De
32
Matei 24, 14.
33
Ioan 13, 35.
34
2 Tim. 4, 10.
35
2 Cor. 8, 18.
24
Omilii la Fapte
asemenea, când povesteşte că Hristos „S-a arătat lui Chefa,

apoi celor doisprezece”, şi spune: „Evanghelia pe care voi aţi
primit-o”36, vorbeşte de Evanghelia după Luca. De aceea,
nimeni nu va greşi, dacă va pune pe seama lui această scriere;
iar când eu spun lui, vorbesc de Hristos. Iar dacă cineva m-ar
întreba, de ce Luca n-a descris totul, dacă a rămas cu Pavel
până la sfârşit, voi răspunde, că şi aceasta era de ajuns pentru
cei care voiau să fie atenţi, că apostolii mereu erau ocupaţi cu
lucruri mult mai necesare, şi că grija lor principală nu era de a
scrie cărţi, deoarece multe ei au transmis pe calea tradiţiei
nescrise.
Aşadar, tot ce se cuprinde în această carte este vrednic de
admiraţie, dar mai ales limba simplă a apostolilor pe care le-o
insufla lor Duhul Sfânt, gătindu-i la slujirea cuvântului despre
iconomia mântuirii neamului omenesc. Tocmai de aceasta,
vorbind atât de mult despre Hristos, ei au spus puţin despre
dumnezeirea Lui, dar vorbeau mai mult despre omenitatea Lui,
despre patimi, înviere şi înălţare. Acum mai întâi de toate ei
trebuiau să încredinţeze că El a înviat şi S-a înălţat la ceruri. La
fel cum Însuşi Hristos mai cu seamă se îngrijea să dovedească
că El a venit de la Tatăl, tot aşa şi Luca dovedeşte că Hristos a
înviat şi S-a înălţat, S-a dus la Tatăl şi de la Tatăl a venit. Dacă
nu credeau în El mai înainte, apoi cu atât mai mult acum, când
s-au adăugat învierea şi înălţarea, toată învăţătura despre
Hristos părea iudeilor de necrezut. Iată de ce treptat şi puţin
câte puţin, Luca îi ridică la cele mai înalte adevăruri ale
credinţei creştine. Iar în Atena, Pavel L-a numit pe El chiar
simplu om37, şi n-a spus nimic mai mult, şi a făcut bine. Căci
dacă iudeii de multe ori încercau să-L ucidă cu pietre pe Însuşi
36
1 Cor. 15, 1.
37
Fapte 17, 31.
25
Hristos, când El vorbea despre egalitatea Sa cu Tatăl, şi Îl

numeau din pricina aceasta hulitor, cu atât mai puţin ar fi
primit ei cuvântul despre deofiinţime de la nişte pescari, şi mai
ales atunci când a premers moartea pe cruce.
2. Dar pentru ce să vorbim de iudei, când înşişi ucenicii,
luând aminte la învăţături înalte, de multe ori se tulburau şi se
sminteau? De aceea Hristos le spunea: „încă multe am a vă
spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi”38. Iar dacă nu puteau
ei, care atâta timp au petrecut cu El, au fost martori la atâtea
taine şi au văzut atâtea minuni, cum atunci puteau oamenii,
care părăsiseră de curând templele, idolii şi aducerile de jertfă,
pisicile şi crocodilii (căci aşa era religia păgână), şi alte
spurcăciuni, îndată să primească cuvinte înalte despre
învăţături? Chiar şi iudeii, pe care în fiecare zi îi învaţă şi
cărora le porunceşte Legea: „Ascultă Israele, Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn”39, care L-au văzut pe
Hristos pironit pe lemnul crucii, pe Care ei înşişi L-au răstignit
şi L-au îngropat, dar nu L-au văzut înviat, auzind că Acest Iisus
este Dumnezeu şi că este egal cu Tatăl, n-ar fi trebuit ei primii
să se scandalizeze şi să se depărteze? Tocmai de aceea, treptat
şi puţin câte puţin, apostolii îi ridică pe ei la cugetări înalte, şi,
pe de o parte, arată mare îngăduinţă faţă de slăbiciunile lor, iar
pe de alta, se bucură de mai mult har de la Duhul, şi în numele
lui Hristos săvârşesc minuni mai mari decât săvârşea El, ca
prin ele să-i ridice pe cei căzuţi şi să adeverească cuvântul
despre înviere. Această carte cuprinde tocmai aceasta: dovezile
învierii, pentru că cel ce credea în înviere, mai uşor primea şi
toate celelalte. Aşadar, iată, pe scurt, în ce constă conţinutul şi
scopul acestei cărţi. Iar acum să ascultăm începutul ei.
38
Ioan 16, 12.
39
Deut. 6, 4.
26
Omilii la Fapte
„Cuvântul cei dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate

cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”40.
Pentru ce Luca îi aminteşte lui Teofil despre Evanghelie?
Ca să arate precizia sa, deoarece la începutul acelei cărţi el
spune: „am găsit şi eu cu cale după ce am urmărit toate cu de-
amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând”41, şi nu se
mulţumeşte numai cu mărturia sa, dar ridică totul până la
apostoli, zicând: „aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de
la început şi au fost slujitori ai Cuvântului”42. Tocmai de
aceasta, făcând cuvântul său vrednic de încredere acolo, el nu
mai are nevoie aici de o nouă adeverire, pentru că deja a
câştigat încrederea lui Teofil, şi cu scrierea aceea şi-a arătat
preciziunea şi veridicitatea. Iar dacă cineva s-a arătat vrednic
de crezare când a scris despre lucruri pe care le-a auzit, şi astfel
a primit încrederea noastră, cu atât mai mult noi trebuie să-l
credem atunci când povesteşte nu ceea ce a primit de la alţii, ci
ceea ce el însuşi a auzit şi a văzut. Dacă ai primit, zice Luca,
cuvântul meu despre Hristos, cu atât mai mult vei primi
cuvântul despre apostoli.
Dar ce? Nu cumva cealaltă scriere a lui este numai o
simplă povestire, şi cuvântul lui nu este de la Duhul?
Nicidecum! De ce? Pentru că ceea ce i-au lăsat „cei ce le-au
văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului” era de la
Duhul Sfânt.
Dar de ce el n-a spus: „aşa cum ni le-au lăsat” cei care
s-au învrednicit de la Duhul Sfânt, ci: „cei ce le-au văzut de la
început”? Pentru că aceasta, adică cunoaşterea de la martori,
mai mult decât toate, dovedea autenticitatea istorisirii, iar
40
Fapte 1, 1.
41
Luca 1, 3.
42
Luca 1, 2.
27
aceea, pentru oamenii fără de minte, ar fi părut chiar mândrie şi

lăudăroşenie. De aceea şi Ioan spunea aşa: „şi eu am văzut şi
am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”43. Chiar şi
Hristos îi spune la fel lui Nicodim, când acela era încă aspru:
„că ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar
mărturia noastră nu o primiţi”44. Şi iarăşi, dovedindu-le că
despre multe ei pot da mărturii, bazându-se pe cele văzute, El
le spunea ucenicilor: „şi voi mărturisiţi despre Mine, pentru că
de la început sunteţi cu Mine”45. Şi apostolii înşişi de multe ori
spun aşa: „şi suntem martori noi şi Duhul Sfânt, pe Care
Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă”46. Iar mai târziu, ca să-i
încredinţeze pe oameni de învierea lui Hristos, Petru spunea:
„care am mâncat şi am băut cu El”47. Căci ei mai repede
primeau mărturiile celor care L-au văzut şi au vorbit cu El,
deoarece erau încă foarte departe de cunoaşterea Duhului. De
aceea şi Ioan în Evanghelia sa, istorisind despre sânge şi apă,
spune că singur a văzut aceasta48, prezentându-le acest lucru
drept cea mai vrednică mărturie. Desigur, cuvintele spuse prin
Duhul sunt mai neîndoielnice decât minunile văzute, dar nu la
necredincioşi. Iar că Luca a fost părtaş Duhului, aceasta se
vede din mai multe: din minunile care se săvârşesc acum, din
faptul că atunci chiar şi oamenii simpli primeau Duhul Sfânt,
din mărturia lui Pavel, care zice despre el: „a cărui laudă, întru
Evanghelie, este în toate Bisericile”49, şi, în sfârşit, din slujirea
de care s-a învrednicit, pentru că Pavel, spunând aceste cuvinte,
43
Ioan 1, 3, 4.
44
Ioan 3, 11.
45
Ioan 15, 27.
46
Fapte 5, 32.
47
Fapte 10, 41.
48
Ioan 19, 35.
49
1 Cor. 8, 18.
28
Omilii la Fapte
a adăugat: „dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici

ca împreună – călător cu noi la darul acesta, slujit de noi”50.
3. Priveşte cât de puţin iubitor de lăudăroşenie este Luca.
Nu zice: „evanghelia cea dintâi pe care am binevestit-o”, ci:
„cuvântul cel dintâi l-am făcut”51, socotind numele de
Evanghelie prea înalt pentru sine. Tocmai pentru evanghelie îl
proslăveşte apostolul, zicând: „a cărui laudă, întru Evanghelie,
este în toate Bisericile”52. Luca, însă, spune smerit: „cuvântul
cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început
Iisus a face şi a învăţa”53. Nu spune simplu: „despre toate”, ci:
de la început până la sfârşit, „până în ziua, zice el, în care S-a
înălţat la cer”54. Pentru aceasta şi Ioan spune, că nu era cu
putinţă să descrii totul, când a învăţat despre sânge şi apă, şi
pentru a arăta marea mărturie a văzului zice: „şi care, dacă s-ar
fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde
cărţile ce s-ar fi scris”55. Cum, dar, Luca vorbeşte „despre
toate”? Dar el n-a spus: „toate”, ci: „despre toate”, ca şi cum
zicând: „în general şi pe scurt”; sau altfel: el vorbeşte despre
toate cele ce sunt cu adevărat mai importante şi mai de folos.
Apoi, el ne arată în ce constau acestea „toate”. „Cele ce a
început Iisus a face şi a învăţa”, arătând la minunile şi la
învăţătura Lui, şi de asemenea, cât de iubitor de oameni este
sufletul lui de apostol, dacă pentru un singur om el aşa de mult
s-a ostenit, că a scris o evanghelie întreagă. „Ca să te
încredinţez, zice, despre temeinicia învăţăturii pe care ai
50
2 Cor. 8, 19.
51
Fapte 1, 1.
52
2 Cor. 8, 18.
53
Fapte 1, 1.
54
Fapte 1, 2.
55
Ioan 21, 25.
29
primit-o”56, fiindcă el a auzit cuvintele lui Hristos: „nu este

voia Tatălui Meu ca să piară vreunul dintr-aceştia mici”57. Dar
de ce, el n-a alcătuit numai o carte, de vreme ce i-o scria numai
lui Teofil, ci a despărţit-o în două părţi? Pentru claritate, dar şi
pentru ca să nu-l obosească pe ascultător; în afară de aceasta,
aceste scrieri se deosebesc şi după conţinut. Observă însă cum
Hristos adeverea cuvintele Sale prin faptele Sale. El învăţa să
fim blânzi, şi spunea: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima”58; ne învăţa să fim săraci de bună voie şi arăta
aceasta prin faptele Sale: „Fiul Omului nu are unde să-şi plece
capul”59. Şi iarăşi, poruncea să iubim pe duşmanii noştri, şi ne
învăţa aceasta, rugându-se pe cruce pentru cei care L-au
răstignit. Hristos zicea: „celui ce voieşte să se judece cu tine şi
să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa”60, iar Singur Şi-a dat nu numai
cămaşa, dar şi sângele Său cel scump. Aşa le-a poruncit să facă
şi ucenicilor Săi. De aceea şi Pavel spunea: „uitaţi-vă la aceia
care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi”61. Cu adevărat,
nimic nu-i mai rece decât un învăţător, care învaţă numai în
cuvinte; el nu este un învăţător, ci un făţarnic. Iată de ce
apostolii mai întâi învăţau prin viaţa lor, iar apoi prin cuvinte;
ei nici n-aveau nevoie de cuvinte, deoarece cu glas tare vorbeau
faptele lor. Nu va greşi nici acela care va numi patimile lui
Hristos lucrare: căci prin suferinţă El a săvârşit o faptă mare şi
minunată – a zdrobit moartea şi a făcut toate celelalte.
56
Luca 1, 4.
57
Matei 18, 14.
58
Matei 11, 29.
59
Matei 8, 20.
60
Matei 5, 40.
61
Filip. 3, 17.
30
Omilii la Fapte
„Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin

Duhul Sfănt apostolilor pe care i-a ales”62. „Poruncind prin
Duhul Sfânt”, adică, spunându-le cuvinte duhovniceşti în care
nu era nimic omenesc. Ori aşa trebuie să înţelegem aceste
cuvinte, ori aşa, că El le-a poruncit prin Duhul. Vezi cât de
umil el încă vorbeşte despre Hristos? Aşa şi Hristos spunea
despre Sine: „iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe
demoni”63, – căci şi Duhul Sfânt lucra în Templul acela. Dar ce
a poruncit Hristos? „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă”64. Multă laudă li se cuvine apostolilor pentru că
le-a fost încredinţată o astfel de sarcină, adică mântuirea lumii,
că au primit cuvinte pline de Duhul, după cum arată aceasta
scriitorul, când spune: „prin Duhul Sfânt”, înţelegând cuvintele
lui Hristos: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh”65. Iar
aceasta el spune ca să aprindă în ascultător dorinţa de a
cunoaşte poruncile, şi ca să-i facă pe apostoli vrednici de
credinţă, fiindcă ei vor vesti cuvintele Duhului şi poruncile lui
Hristos. „Poruncind S-a înălţat”. Luca n-a spus: „S-a suit”,
deoarece încă vorbeşte despre El ca despre un om. Aşadar,
Hristos i-a învăţat pe ucenici şi după învierea Sa, dar despre
toate câte s-au întâmplat în vremea aceea, nimeni nu ne
povesteşte cu de-amănuntul. Mai mult decât alţii despre aceasta
istorisesc evanghelistul Ioan şi autorul acestei cărţi, dar despre
toate nimeni n-a vorbit lămurit, fiindcă toţi se îngrijeau de
altceva. Iar lucrurile acestea noi le-am aflat de la apostoli,
62
Fapte 1, 2.
63
Matei 12, 28.
64
Matei 28, 19-20.
65
Ioan 6, 63.
31
pentru că ceea ce ei au auzit, aceea au şi vestit. „Cărora S-a şi

înfăţişat pe Sine viu”66. După ce a vorbit la început despre
înălţare, vorbeşte acum şi despre înviere. Şi ca să nu socoteşti,
că zicând „S-a înălţat”, Hristos a fost înălţat de alţii, el a
adăugat: „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu”. Căci dacă El a
putut să facă minuni mai mari, apoi cu atât mai mult putea să
facă minuni mai mici.
4. Vezi, deci, cât de uşor evanghelistul sădeşte aceste
învăţături mari? „Arătându-li-Se timp de patruzeci de zile”67. În
vremea aceea, Hristos nu mai trăia cu apostolii aşa cum până la
înviere. Observă atent: n-a spus: „patruzeci de zile”, ci: „timp
de patruzeci de zile”, pentru că Hristos se arăta şi iarăşi
dispărea. Pentru ce făcea aşa? Ca să înalţe cugetele ucenicilor,
şi ca să nu-i lase să se poarte cu El ca înainte. Şi făcea aceasta
nu fără pricină, ci pentru că se îngrijea mult de rânduirea a
două lucruri: ca ucenicii să creadă în înviere, şi, în sfârşit, să nu
vadă în El un simplu om. Deşi aceste două lucruri erau
potrivnice, căci pentru a-i încredinţa pe apostoli de învierea
Lui, trebuiau să se întâmple multe lucruri omeneşti, iar pentru
a-i convinge că El este mai presus decât un simplu om,
dimpotrivă, cu totul altele, totuşi, şi unul şi celălalt au avut loc
la timpul potrivit.
Dar de ce El nu S-a arătat tuturor, ci numai apostolilor?
Pentru că poporul, care nu ştia taina de nespus, L-ar fi socotit o
nălucă. Căci dacă înşişi ucenicii nu credeau, se tulburau şi
aveau nevoie să-L atingă cu mâna şi să stea la masă împreună
cu El, ce puteai să mai aştepţi de la popor? Deci din pricina
aceasta învierea este urmată de minuni neîndoielnice, ca să fie
de netăgăduit nu numai pentru oamenii care au trăit atunci, ci şi
66
Fapte 1, 3.
67
Fapte 1, 3.
32
Omilii la Fapte
pentru toate generaţiile viitoare, căci dacă primii au crezut prin

minuni, cei din urmă – prin credinţă. De aici noi luăm mărturii
şi împotriva necredincioşilor. Căci dacă Hristos n-a înviat, ci
rămâne mort, cum atunci apostolii făceau minuni în numele
Lui? Ori ei nu făceau minuni? Cum a apărut, dar, neamul
nostru creştinesc? Necredincioşii, desigur, nu vor mai respinge
aceasta, şi nici nu vor mai ataca ceea ce văd; de aceea dacă
spun că n-au fost minuni, se necinstesc şi mai mult pe ei înşişi.
Într-adevăr, ar fi fost cea mai mare minune, dacă fără minuni
toată lumea s-ar fi întors la Hristos, fiind prinsă în năvodul
celor doisprezece oameni săraci şi neînvăţaţi. Nu prin bogăţie,
nu prin înţelepciunea cuvintelor, nici nu prin altceva asemenea
au învins pescarii, aşa că trebuie să recunoaştem împotriva
voinţei noastre, că în ei era o putere dumnezeiască, deoarece
este de necrezut, că o putere omenească a putut să facă
vreodată atât de multe. Tocmai de aceasta, după înviere Hristos
a rămas pe pământ timp de patruzeci de zile, ca să fie văzut în
acest răstimp, şi ca ucenicii să nu creadă că El este o nălucă; şi
nu S-a mulţumit numai cu aceasta, dar şi a mâncat cu ucenicii,
după cum şi Luca spune mai departe: „şi cu ei petrecând”68. La
fel şi apostolii totdeauna socoteau aceasta o dovadă a învierii,
zicând: „nouă, care am mâncat şi am băut cu El”69. Iar despre
cele ce făcea Hristos, când li se arăta ucenicilor, se spune mai
departe: „vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”70. Şi
cum apostolii erau întristaţi şi speriaţi de cele întâmplate, şi
deoarece aveau să meargă să înfrunte mari greutaţi, El,
întărindu-i prin cuvintele Sale despre viitor, „le-a poruncit să
nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţă
68
Fapte 1, 4.
69
Fapte 10, 41.
70
Fapte 1, 3.
33
Tatălui”71. La început, când ei se temeau şi se spăimântau,

Hristos i-a dus în Galileia, ca să poată asculta cuvintele Lui
fără nicio frică. Iar după ce L-au ascultat şi au petrecut cu El
patruzeci de zile, „le-a poruncit să nu se depărteze de
Ierusalim”72.
Pentru ce? Pentru că după cum ostaşii nu sunt lăsaţi să
atace duşmanul înainte de a se fi înarmat, după cum caii nu
sunt lăsaţi să iasă din grajduri înainte de a fi primit un călăreţ,
tot aşa şi apostolii n-au fost lăsaţi să iasă la luptă înainte de a se
fi pogorât Duhul Sfânt, ca mulţimea duşmanilor să nu-i
cucerească uşor, şi să nu pună stăpânire pe ei.
Nu numai din pricina aceasta le porunceşte să nu se
depărteze de Ierusalim, dar şi pentru că mulţi aveau acolo să
creadă. Şi iarăşi, ca să nu spună cineva, că, lăsându-şi casele,
apostolii au mers să se laude la cei de neam străin, pentru
aceasta ei prezintă dovezile învierii lui Hristos tocmai înaintea
celor care L-au ucis pe El, înaintea celor care L-au răstignit şi
L-au îngropat, tocmai în oraşul în care a fost săvârşită această
mare fărădelege, închizând astfel şi gurile tuturor străinilor.
Într-adevăr, dacă înşişi cei care L-au răstignit se vor număra în
rândurile credincioşilor, apoi negreşit aceasta va fi semnul
vădit şi al crucii, şi al fărădelegii iudeilor, şi totodată o mare
dovadă a învierii. Şi ca să nu zică ucenicii: „cum va fi cu
putinţă să trăim în mijlocul atâtor oameni nelegiuiţi şi care
suflă ucidere, când suntem atât de puţini şi vrednici de
dispreţ?”, priveşte cum El alungă din ei această frică,
spunându-le „să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El)
aţi auzit-o de la Mine”73. Dar când au auzit aceasta? Spune!
71
Fapte 1, 4.
72
Fapte 1, 4.
73
Fapte 1, 4.
34
Omilii la Fapte
Când le spunea: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă

nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi”74. Şi iarăşi:
„şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să
fie cu voi”75.
5. Ar putea să mă întrebe cineva: Dar de ce Duhul Sfânt
n-a venit când Hristos se afla încă pe pământ, şi nu îndată după
înălţarea Lui, ci după ce Hristos S-a înălţat în a patruzecea zi,
Duhul S-a pogorât în „ziua Cincizecimii”76? Şi dacă Duhul încă
nu venise, cum atunci Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt”77? Ca
să-i pregătească pe ucenici şi să-i facă mai destoinici pentru
primirea Lui. Căci dacă Daniel s-a descurajat la vederea
îngerului78, cu mult mai mult s-ar fi descurajat ei, care aveau să
primească harul Duhului Sfânt. Ori aşa trebuie să înţelegem
aceste cuvinte, ori altfel, că Hristos a vorbit despre cele ce vor
fi, ca despre cele ce s-au întâmplat, ca atunci când a zis: călcaţi
„peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea
vrăjmaşului”79.
Dar de ce Duhul Sfânt n-a venit îndată? Deoarece
apostolii trebuiau să se aprindă de dorinţa acestui eveniment, şi
numai atunci să primească harul. De aceea Duhul Sfânt S-a
pogorât după ce Hristos S-a înălţat. Iar dacă ar fi venit atunci
când Mântuitorul se afla încă pe pământ, ei nu L-ar fi aşteptat
cu atâta înflăcărare. Tot din această pricină El n-a venit nici
îndată după înălţarea lui Hristos, ci după opt sau nouă zile. Tot
aşa şi noi, mai cu seamă atunci ne rugăm lui Dumnezeu, când
avem nevoie de ceva. De aceea şi Ioan atunci mai cu seamă îi
74
Ioan 16, 7.
75
Ioan 14, 16.
76
Fapte 2, 1.
77
Ioan 20, 22.
78
Dan. 8, 17.
79
Luca 10, 19.
35
trimite pe ucenicii săi la Hristos, când ei trebuiau să simtă

nevoia în Iisus, deoarece el se afla deja în temniţă. Pe de altă
parte, era necesar ca mai întâi firea noastră să se arate în cer, şi
împăcarea să fie desăvârşită, şi numai apoi să vină Duhul, şi
ucenicii să se umple de bucurie. Dacă Hristos S-ar fi depărtat
după venirea Duhului Sfânt, când Duhul Sfânt era deja pe
pământ, mângâierea n-ar fi fost atât de mare, deoarece apostolii
erau foarte lipiţi de Hristos. De aceea El îi mângâie, zicând: „vă
este de folos ca să Mă duc Eu”80. Tot din pricina aceasta Duhul
se pogoară după câteva zile, ca, întristându-se puţin şi simţind,
după cum am zis, nevoia, ucenicii să guste bucuria plină şi
curată. Iar dacă Duhul ar fi fost mai mic decât Hristos, această
mângâiere n-ar fi fost de ajuns. Şi cum ar fi putut El să spună:
„vă este de folos”? Tocmai din pricina aceasta o mare parte din
învăţătură este încredinţată Duhului Sfânt, ca ucenicii să nu-L
socoată mai mic decât Fiul.
Observă cât era de necesar ca Hristos să le poruncească
ucenicilor să rămână în Ierusalim, făgăduindu-le că acolo vor
primi pe Duhul. Şi ca să nu se împrăştie după înălţarea Lui, cu
această aşteptare, ca şi cum cu nişte lanţuri, El îi ţine pe ei toţi
acolo. Şi zicând: „să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis
El) aţi auzit-o de la Mine”, a adăugat: „că Ioan a botezat cu
apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”81. Aici, în sfârşit, El
arată deosebirea dintre Sine şi Ioan, şi nu mai face aceasta
învăluit ca înainte. Mai înainte El a lăsat în umbră cuvântul
Său, zicând: „totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai
mare decât el”82, dar acum vorbeşte mult mai lămurit: „Ioan a
botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt”. Hristos
80
Ioan 16, 7.
81
Fapte 1, 5.
82
Matei 11, 11.
36
Omilii la Fapte
nu mai aduce mărturia lui Ioan83, ci numai lasă să se înţeleagă

că vorbeşte despre persoana lui, şi prin aceasta le aminteşte
despre cele ce au fost spuse de el, şi totodată le arată că ei s-au
făcut mai mari decât Ioan, căci ei înşişi aveau să boteze cu
Duhul. Şi n-a zis: „vă botez cu Duhul Sfânt”, ci: „veţi fi
botezaţi”, învăţându-ne să fim smeriţi. Că Hristos Însuşi era
Cel Care va boteza, aceasta se vede lămurit din mărturia lui
Ioan, care a zis: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”84; de
aceasta El aminteşte de Ioan. Aşadar, Evanghelia ne istoriseşte
despre cele ce a făcut şi a spus Hristos, iar Faptele, despre cele
ce a spus şi a făcut alt Mângâietor. Desigur, Duhul Sfânt
săvârşea multe şi înainte, tot aşa cum Hristos lucrează şi acum,
ca înainte; numai că înainte – prin templu, iar acum – prin
apostoli. Atunci, a intrat în pântece fecioresc şi a făcut din el
templu, iar acum în sufletele apostolilor; atunci, S-a pogorât în
chip de porumbel, iar acum în chip de limbi de foc.
Dar ce înseamnă acestea? Arătând acolo blândeţe, iar aici
asprime, le aminteşte la timp potrivit de judecată. Când se
cădea a ierta păcatele, era nevoie de multă blândeţe, iar acum,
când am primit acest dar, a venit vremea judecăţii şi încercării.
Dar de ce Hristos zice: „veţi fi botezaţi”, dacă în foişor nu
era apă? Deoarece mult mai important în botez este Duhul, prin
Care lucrează apa. La fel şi despre Hristos se spune că a fost
uns, nu pentru că ar fi fost vreodată uns cu untdelemn, ci pentru
că a primit pe Sfântul Duh. De altfel, putem admite că ei au
fost botezaţi şi cu apă, şi aceasta în timpuri diferite. La noi şi
una şi alta (adică botezul cu apă şi cu Duh) sunt împreună, dar
atunci erau despărţite. La început ei au fost botezaţi de Ioan, şi
nu-i de mirare lucrul acesta. Căci dacă vameşii şi desfrânatele
83
Matei 3, 11, 12.
84
Luca 3, 16.
37
mergeau la botezul acela, apoi cu atât mai mult aceia care după
aceasta aveau să se boteze cu Duh Sfânt. Apoi, ca ucenicii să
nu spună: „aceasta este o făgăduinţă”, (deoarece Hristos şi mai
înainte le-a vorbit mult despre aceasta), şi ca să nu creadă că
această lucrare este cu neputinţă de făcut, El înlătură acest gând
prin cuvintele: „nu mult după aceste zile”85. Şi n-a zis când va
fi aceasta, ca ucenicii mereu să privegheze; a spus că va fi în
curând, ca să nu-şi piardă curajul, însă, n-a adăugat când, ca ei
mereu să fie treji. Şi nu-i încredinţează numai cu aceasta, adică,
numai cu scurtimea timpului, dar şi cu cuvintele: „să aştepte
făgăduinţa Tatălui pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine”86.
Cuvintele Lui înseamnă: „nu v-am spus numai acum, dar v-am
făgăduit mai înainte ceea ce neapărat voi împlini”. Aşadar, de
ce te minunezi că El n-a făcut cunoscută ziua sfârşitului, când
n-a vrut să descopere nici ziua aceasta atât de apropiată? Şi e
uşor de înţeles de ce a făcut aşa: ca ei mereu să privegheze, să
aştepte şi să fie atenţi.
6. Nu-i cu putinţă, cu adevărat, nu-i cu putinţă să se
învrednicească cineva de har, dacă nu priveghează. Oare nu
vezi ce spune Ilie ucenicului său? „Dar de mă vei vedea când
voi fi luat de la tine, va fi aşa”87, adică, va fi aşa cum vrei tu.
De asemenea Hristos mereu spunea celor care veneau la El:
„crezi?” Căci dacă nu vom însuşi ceea ce primim în dar, atunci
nu vom simţi nici facerile de bine. Aşa a fost şi cu Pavel; el n-a
primit îndată harul, ci mai întâi au trecut trei zile, în care el era
fără vedere, se curăţea şi se pregătea cu frică. După cum cei
care vopsesc porfira, mai întâi pregătesc ţesătura pe care au
ales-o pentru vopsire cu alte substanţe, ca stofa să nu se
85
Fapte 1, 5.
86
Fapte 1, 4.
87
4 Regi 2, 10.
38
Omilii la Fapte
decoloreze, tot aşa şi aici, Dumnezeu mai întâi pregăteşte

sufletul care priveghează, şi după aceea Îşi revarsă harul.
Aceasta este pricina pentru care El nu îndată L-a trimis pe
Duhul, ci L-a trimis la Cincizecime. Iar dacă cineva m-ar
întreba: „de ce şi noi nu botezăm la Cincizecime?”, voi răspune
că harul şi în ziua Cincizecimii şi acum este acelaşi; dar mintea
este acum mai înaltă, pentru că se pregăteşte prin post. Al
doilea motiv, nu mai puţin important, este cel care se trage de
la Cincizecime. Care, dar este acesta [motivul]? Părinţii noştri
socoteau botezul un frâu puternic împotriva poftelor rele, şi o
lecţie mare care îi învăţa să trăiască în curăţenie chiar şi în
timpul veseliei. De aceea, ca şi cum mâncând cu Însuşi Hristos
şi stând la masă cu El, nimic să nu facem la întâmplare, ci să
stăruim în posturi, rugăciuni şi în multă înfrânare. Căci dacă cel
care caută să primească o dregătorie lumească, îşi pregăteşte
pentru viaţă tot necesarul, şi, ca să obţină vreun post înalt,
cheltuie bani, pierde timp, îndură nenumărate greutăţi, de ce nu
vom fi vrednici noi care ne apropiem de împărăţia cerurilor cu
atâta nepăsare, nu ne îngrijim de ea înainte de a o primi, şi o
neglijăm după ce-o primim? Tocmai de aceasta şi suntem
nepăsători după primire, deoarece n-am fost treji înainte de
primire. De aceea, mulţi după primire îndată s-au întors „la
vărsătura” lor88, s-au făcut mai răi şi au atras asupra lor o
pedeapsă şi mai mare. Ei s-au eliberat de păcatele de mai
înainte, dar tocmai pentru aceasta mai cu seamă L-au mâniat pe
Judecător, că, eliberându-se de o boală aşa de mare, nu s-au
îndreptat, dar au suferit ceea cu ce Hristos îl ameninţa pe
slăbănog, zicându-i: „iată că te-ai făcut sănătos. De acum să
nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”89, şi ceea ce
88
2 Petru 2, 22.
89
Ioan 5, 14.
39
le-a prezis El iudeilor, arătându-le că vor pătimi pentru

nemulţumirea lor: „de n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat
nu ar avea”90. Aşadar, păcatele săvârşite după botez se fac
îndoit şi împătrit mai grele. De ce? Pentru că, învrednicindu-ne
de cinste, noi ne arătăm nemulţumitori şi răi. De aceea baia
botezului nu ne micşorează nicidecum pedeapsa. Observă
atent: dacă cineva a avut păcate grele până la botez, a făcut, de
pildă, ucidere, sau adulter, sau altele şi mai mari, toate acestea
se iartă prin baia botezului. Nu este, nu este niciun păcat şi
nicio fărădelege, care să nu fie biruită de acest dar şi să nu fie
mai joasă decât el, pentru că acesta este harul lui Dumnezeu.
Dar dacă cineva iarăşi a căzut în adulter şi a făcut ucidere, deşi
adulterul de mai înainte este înlăturat, şi uciderea este iertată şi
nu mai sunt luate în seamă, pentru că „darurile şi chemarea lui
Dumnezeu nu se pot lua înapoi”91, totuşi, pentru păcatele
acestea săvârşite după botez, noi suntem supuşi la aceeaşi
pedeapsă, ca şi cum cele de mai înainte ar fi luate în seamă, şi
chiar la o pedeapsă cu mult mai mare. Acesta nu mai este un
simplu păcat, ci un păcat îndoit şi întreit; iar ca să vezi că
pentru aceste păcate ne aşteaptă o pedeapsă mai mare, ascultă
ce spune Pavel: „călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără
de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; gândiţi-vă: cu cât
mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare
pe Fiul lui Dumnezeu şi a nesocotit sângele testamentului cu
care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harulu?”92.
Poate că acum i-am abătut pe mulţi de la primirea
botezului. Dar nu aceasta a fost intenţia mea, ci am vrut să-i
întăresc pe aceia care au primit botezul, rugându-i să trăiască în
90
Ioan 15, 22.
91
Rom. 11, 29.
92
Evr. 10, 28-29.
40
Omilii la Fapte
curăţenie sufletească şi trupească, şi să ducă o viaţă virtuoasă.

Dar eu mă tem, ar putea spune cineva. Dacă te-ai teme, ai primi
botezul şi l-ai păstra curat. Dar tocmai pentru aceasta, vei zice,
nici nu-l primesc, că mă tem. Dar să pleci nebotezat, nu te
temi? Dumnezeu este iubitor de oameni, ai putea spune.
Tocmai de aceasta grăbeşte-te să primeşti botezul, că El este
iubitor de oameni şi ne ajută! Dar tu, când ar trebui să te
îngrijeşti de botez, nu te gândeşti la această iubire, iar când vrei
să-l amâni, atunci îţi aduci aminte de ea. Iar iubirea Lui de
oameni atunci mai cu seamă ne va fi arătată, când şi noi din
partea noastră vom face ceea ce se cuvine. Cine şi-a pus toată
nădejdea în Dumnezeu, acela, chiar dacă va păcătui, cum este
firesc pentru un om, după botez, prin pocăinţă, se va învrednici
de iubirea Lui de oameni; iar cine, filosofând despre iubirea de
oameni a lui Dumnezeu, va pleca din viaţa aceasta lipsit de har,
acela va fi supus la o cumplită pedeapsă. Dar de ce, lucrezi
împotriva mântuirii tale? Nu-i cu putinţă, da, nu-i cu putinţă,
după părerea mea, ca omul care amână botezul, înşelându-se cu
astfel de nădejdi, să facă ceva înalt şi bun. Pentru ce porţi frica
aceasta în tine şi te ascunzi după neştiinţa viitorului? De ce nu
schimbi această frică în osteneală şi stăruinţă, ca să devii mare
şi minunat? Ce-i mai bine: să te temi, ori să te osteneşti? Dacă
cineva te-ar aşeza, într-o casă ce se dărâmă, şi ar spune: „nu fă
nimic, ci aşteaptă până va cădea acoperişul peste capul tău, căci
este putred; poate că va cădea, dar poate că nu; iar dacă nu vrei
să se întâmple aceasta, atunci munceşte şi trăieşte într-o casă
mult mai sigură”, spune-mi, ce-ai alege: trândăvia aceea unită
cu frică, sau munca aceasta fără primejdii? Tot aşa fă şi acum!
Viitorul necunoscut este ca şi cum o casă putredă, care mereu
ameninţă cu prăbuşirea, iar munca aceasta, cât ea n-ar fi de
grea şi obositoare, ne păzeşte de toate primejdiile.
41
7. Aşadar, să nu dea Dumnezeu să ni se întâmple să

cădem în necazuri aşa de mari încât să păcătuim după botez.
Dar dacă s-ar întâmpla aşa, nici atunci să nu deznădăjduim.
Dumnezeu este iubitor de oameni şi ne-a dat multe căi pentru a
primi iertare, chiar şi după botez. Şi după cum aceia, care
păcătuiesc după baia botezului, sunt pedepsiţi din pricina
aceasta mai mult decât catehumenii, tot aşa şi aceia, care ştiu că
există leacul pocăinţei şi nu vor să-l folosească, vor fi supuşi la
o pedeapsă şi mai mare, deoarece cu cât mai mult se înmulţeşte
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cu atât mai mult creşte şi
pedeapsa, dacă noi nu ne folosim de ea cum se cuvine. Ce spui,
omule? Erai plin de atâtea răutăţi, erai fără nicio nădejde de
mântuire, şi deodată te-ai făcut prieten cu Dumnezeu şi eşti
ridicat la cea mai înaltă cinste, nu pentru merite proprii, ci din
darul lui Dumnezeu. Iarăşi te-ai întors la faptele cele ruşinoase
de mai înainte, pentru care a-i merita o pedeapsă mare; dar
Domnul nici acum nu S-a întors de la tine, ci ţi-a dăruit
nenumărate chipuri pentru mântuire, prin care iarăşi poţi să te
faci prieten cu El. Dumnezeu te ajută, iar tu nici acum nu vrei
să te osteneşti. Ce iertare mai poţi primi? Şi, oare, nu vor avea
dreptate păgânii, dacă vor râde de tine ca de un trântor, care
trăieşte în zadar şi fără rost? Dacă filosofia voastră, vor zice ei,
are putere, explicaţi-ne atunci, ce înseamnă acest număr mare
de neiniţiaţi? Minunate şi dorite sunt tainele, dar nimeni să nu
primească botezul când se desparte de suflet! Atunci nu este
vremea pentru taine, ci pentru testamente; iar vremea tainelor
este starea sănătoasă a minţii şi curăţenia sufletului. Spune-mi,
te rog: dacă nimeni nu se va hotărî să-şi scrie testamentul într-o
astfel de stare, iar dacă va scrie, el va putea fi anulat ulterior
sub acest pretext, (iată de ce testamentele încep cu aceste
cuvinte: „eu, fiind în viaţă, cu mintea întreagă şi clară, dispun
42
Omilii la Fapte
de averea mea în felul următor”), cum poate fi cu putinţă ca

cineva care şi-a pierdut cunoştinţa, să fie iniţiat cum se cuvine
în taine? Dacă nici legile lumeşti nu îngăduie omului lipsit de
judecată să-şi scrie testamentul, cu toate că el ar dispune de
propria lui avere, cum va fi, oare, cu putinţă pentru tine să
înţelegi clar învăţătura despre împărăţia cerurilor şi despre
bunurile viitoare, când eşti slăbit din pricina bolii? Şi cum Îi
vei spune lui Hristos, îngropându-te cu El, cuvintele acelea,
când eşti aproape de ducă? Căci şi prin fapte şi prin cuvinte
trebuie să-I arătăm bunăvoinţa noastră. Tu însă faci întocmai ca
unul care s-ar hotărî să se înscrie în armată, când războiul deja
se sfârşeşte, sau ca un luptător, care îşi scoate haina, când cei
care sunt în arenă s-au ridicat deja de pe locurile lor. Ţi-au dat
arma nu ca să te retragi îndată cum a început lupta, ci,
înarmându-te, să obţii biruinţă asupra duşmanului. Nimeni să
nu socoată că nu este timpul potrivit să vorbim despre aceasta,
pentru că acum nu este patruzecimea. Şi mai cu seamă pentru
aceasta mă întristez, că voi număraţi timpul în asemenea
lucruri; căci şi famenul acela93, cu toate că era păgân, călătorea
şi se afla în drumul mare, n-a aşteptat momentul prielnic ca să
se boteze. Tot aşa şi temnicerul94, deşi se afla în mijlocul unor
întemniţaţi, şi îl vedea pe învăţător bătut, înlănţuit şi închis pe
mult timp, s-a grăbit să primească botezul. Acum însă mulţi,
deşi nu trăiesc în temniţă, şi nici nu se află în drum, îl amână
până la ultima răsuflare.
8. Dacă încă te îndoieşti că Hristos este Dumnezeu
adevărat, nu te apropia de biserică, nu asculta cuvinte
dumnezeieşti, şi nici nu te socoti în rândul catehumenilor! Iar
dacă nu te îndoieşti şi cunoşti lămurit adevărul acesta, de ce
93
cf. Fapte 8, 27.
94
cf. Fapte 16, 29.
43
zăboveşti? De ce dai înapoi şi tot amâni? Mă tem, vei zice, să

nu păcătuiesc. Dar nu te temi de ceea ce-i mai groaznic – să
pleci de aici cu o povară atât de grea? Căci nu este acelaşi
lucru, să nu primeşti harul care ţi se dăruieşte, şi, hotărându-te
să trăieşti virtuos, să păcătuieşti. Spune-mi: când vei fi chemat
să dai socoteală de ce nu te-ai botezat, de ce nu te-ai îngrijit de
virtuţi, ce vei spune? Acolo mai poţi să te scuzi cu povara
poruncilor şi cu greutatea virtuţilor; dar aici nu este nimic
asemenea. Aici este harul care îţi dăruieşte libertatea. Te temi
să nu păcătuieşti? Spune aceasta după botez, şi atunci trezeşte
frica aceasta, ca să păstrezi libertatea pe care ai primit-o, iar nu
ca să te fereşti de un dar ca acesta. Căci până la botez eşti
cucernic, iar după botez, uşuratic! Aştepţi ziua patruzecimii?
Pentru ce? Oare este perioada aceea mai deosebită? Nu în ziua
de Paşti s-au învrednicit apostolii de har, ci în altă vreme; de
asemenea, nu erau Paştile când s-au botezat trei mii şi cinci mii
de suflete, când s-au botezat Corneliu, famenul şi mulţi alţii.
Aşadar, să nu aşteptăm momentul prielnic, ca nu cumva prin
şovăirea şi amânarea noastră, să ne lipsim de aşa bunuri mari şi
să plecăm de aici fără ele. Cât de mare, credeţi, este de fiecare
dată suspinul meu, când aud că cineva a plecat din lumea
aceasta nebotezat, când îmi închipui acele chinuri de nesuferit
şi acea osândă de neînlăturat! Şi iarăşi, cât de tare mă întristez
când îi văd pe alţii care ajung la ultima răsuflare, dar nici atunci
nu-şi arată dorinţa de a se boteza! De aceea şi se întâmplă
multe lucruri nevrednice de acest dar. Ar trebui să ne veselim,
să săltăm, să ne bucurăm şi să ne punem cununi când cineva
este încreştinat; la noi, însă, când femeia unui bolnav aude că
doctorul i-a sfătuit aceasta, se întristează şi plânge, ca şi cum
botezul ar fi o nenorocire; peste tot în casă se aud plânsete şi
bocete, ca după un osândit dus la moarte. Chiar şi bolnavul
44
Omilii la Fapte
atunci se întristează; iar dacă se face sănătos, se amărăşte şi

mai mult, ca şi cum i-ar fi fost făcut un mare rău. Pentru că nu
era pregătit să trăiască virtuos, acum se leneveşte şi se fereşte
de faptele mari care urmează după aceea. Vezi ce uneltiri pune
la cale diavolul, ce ruşine, ce batjocură? Să ne eliberăm, dar, de
această ruşine! Să trăim cum ne-a poruncit Hristos! Nu pentru
aceasta El ne-a lăsat botezul ca, primindu-l să plecăm, ci, trăind
viaţa aceasta, să aducem roadă bună. Cum poţi să spui: „Adă
roadă”, celui care se duce, care este tăiat? N-ai auzit că: „roada
Duhului este dragostea, bucuria, pacea”95? Cum de se
întâmplă contrariul? Femeia stă în lacrimi, când ar trebui să se
bucure; copiii plâng, când ar trebui să se veselească; bolnavul
zace posomorât, cu frică şi în tulburare, când ar trebui să
sărbătorească; el este într-o adâncă mâhnire de la gândul că-şi
va lăsa copiii orfani, femeia văduvă, şi casa pustie. Oare aşa
trebuie să ne apropiem de Sfintele Taine? Aşa trebuie să ne
atingem de Sfânta Masă? Sunt, oare, acestea de trecut cu
vederea? Dacă un rege ar da scrisoare să fie eliberaţi cei
întemniţaţi din închisori, ar fi multă veselie şi bucurie; dar când
Dumnezeu trimite din ceruri pe Duhul Sfânt şi iartă nu datoria
unor bani, ci toate păcatele, voi plângeţi şi vă mâhniţi. Ce fel
de nepotrivire este aceasta? Nu mai spun că şi peste cei morţi a
fost turnată apa, şi pe pământ a fost aruncată sfinţenia; dar nu
noi suntem de vină, ci oamenii care sunt fără de minte.
De aceea vă rog, să lăsaţi totul, să vă întoarceţi şi cu toată
râvna să vă apropaţi de botez, ca, arătând multă sârguinţă în
viaţa aceasta, să primim şi îndrăzneala ce va să fie, pe care să o
dobândim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului
95
Gal. 5, 22.
45
nostru Iisus Hristos, Căruia [sunt] slava şi puterea, în vecii

vecilor, Amin.
46
Omilia 2
„Iar ei, adunându-se Îl întrebau, zicând: Doamne, oare,
în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”96
1. Pentru că voiau să-L întrebe ceva pe Domnul, ucenicii

se apropie de El cu toţii, ca prin mulţimea lor să-L facă să
răspundă. Ei ştiau că cuvintele Lui de mai înainte: „iar de ziua
şi de ceasul acela nimeni nu ştie”97, au fost spuse de El pentru
a depărta de la Sine răspunsul, şi aceasta nu din neştiinţă, ci din
nedorinţa de a răspunde. De aceea, ei iarăşi se apropie de El şi-
L întreabă; iar ucenicii nu L-ar fi întrebat, dacă ar fi fost
convinşi de necunoaşterea Lui. Pentru că auziseră că vor primi
Duh Sfânt, voiau să cunoască şi timpul când va fi aceasta, ca
unii care erau vrednici de aceasta şi pregătiţi să se izbăvească
de nenorociri. Ei nu voiau să se primejduiască, dar iarăşi să
răsufle uşurat, deoarece n-a fost puţin lucru ce se întâmplase
deja cu ei, ci dimpotrivă, ei erau în mare primejdie. De aceea,
ei nu-I spun lui Hristos nimic de Duhul, ci Îl întreabă:
„Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui
Israel?”. N-au spus: „când?”, ci: „oare, în acest timp?”. Atât
de mult ei doreau să cunoască ziua aceasta. De aceea şi se
apropie de Hristos cu multă cinste. După părerea mea, ei nici n-
aveau o idee prea clară despre natura acelei împărăţii, deoarece
încă nu erau învăţaţi de Duhul. Şi n-au zis: „când va fi
aceasta?”, ci: „oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc,
împărăţia lui Israel?”, fiind ca şi cum deja distrusă. Ei întrebau
96
Fapte 1, 6.
97
Matei 24, 36.
47
aşa pentru că erau încă lipiţi de lucrurile lumeşti, deşi nu în

aceeaşi măsură ca mai înainte. Ei nu se făcuseră încă mai buni,
dar despre Hristos gândeau deja mai înalt. Şi deoarece aveau
minţile ridicate, El vorbeşte cu ei mai înalt; nu le mai spune:
„despre ziua aceea nu ştie nici Fiul”98, dar ce? „Nu este al
vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în
stăpânirea Sa”99. „Cereţi, zice, lucruri mai mari decât puteţi să
înţelegeţi”, cu toate că ştiau deja lucruri cu mult mai mari decât
lucrul acesta. Iar ca să înţelegi aceasta mai bine, priveşte cât de
mult voi enumera. Spune-mi, te rog, ce este mai mare din cele
descoperite ucenicilor? Ei au aflat că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, şi că Dumnezeu are un Fiu Care este de aceeaşi
cinste cu El; au aflat că va fi înviere; au aflat că El S-a înălţat şi
S-a aşezat de-a dreapta Tatălui. Au cunoscut şi lucrul care este
plin cu totul de spaimă şi uimire, că trupul este aşezat în cer, şi
că lui i se închină îngerii. Au cunoscut că Domnul iarăşi va să
vină să judece lumea, şi că atunci şi ei vor şedea şi vor judeca
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; au cunoscut că iudeii
vor fi respinşi, iar în locul lor, în împărăţia lui Dumnezeu, vor
intra păgânii. Spune-mi, ce-i mai mare? Să ştii, că cineva sau
cândva va împărăţi, sau să ştii toate acestea? Pavel a cunoscut
ceea ce „nu se cuvine omului să le grăiască”100, a cunoscut tot
ce a fost înaintea lumii. Ce-i mai greu să cunoşti: începutul sau
sfârşitul? Negreşit că începutul. Despre aceasta a aflat şi
Moise, şi, numărând anii, arată când a fost aceasta şi cât timp a
durat. Ştia şi Solomon; de aceea şi spune: „eu am fost din veac
întemeiată”101. Că timpul acela este aproape, au aflat pe urmă
98
Marcu 13, 32.
99
Fapte 1, 7.
100
2 Cor. 12, 4.
101
Pilde 8, 23.
48
Omilii la Fapte
şi apostolii, după cum şi Pavel spune: „Domnul este aproape.

Nu vă împovăraţi cu nici o grijă”102, dar atunci încă nu ştiau,
deşi le-au fost arătate semnele. Şi după cum Hristos a spus mai
înainte: „nu mult după aceste zile”103, dar n-a arătat exact
timpul, dorind ca ucenicii să privegheze, tot aşa face şi acum.
De altfel, ei Îl întreabă aici nu despre sfârşitul lumii, ci despre
împărăţie; de aceea şi spuneau: „oare în acest timp vei aşeza
Tu, la loc, împărăţia lui Israel?” Dar El nici aceasta nu le-a
descoperit. Despre sfârşitul lumii apostolii Îl întrebau pe
Hristos şi înainte de aceasta; dar atunci El le-a răspuns cu mai
multă asprime, şi ca să nu creadă, că eliberarea lor este
aproape, i-a aruncat în mijlocul primejdiilor; dar acum nu le
răspunde aşa, ci cu multă blândeţe. Şi ca să nu creadă că sunt
înşelaţi, şi că aceste lucruri sunt o prefăcătorie, ascultă cum El
îndată promite să le dăruiască ceea ce i-ar fi bucurat: „ci veţi
lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului”104. Apoi, ca iarăşi să nu-L întrebe ceva,
Hristos îndată S-a înălţat. Astfel, după cum atunci El le-a
întunecat minţile prin spaimă, şi prin ceea că a zis: „Nu ştiu”,
tot aşa şi aici, prin ceea că S-a înălţat. Ei aveau o dorinţă mare
de a şti aceasta şi nu s-ar fi lăsat de El; totuşi era foarte
important ca ei să nu cunoască acest lucru. Spune-mi: în ce nu
cred păgânii mai mult: că va fi sfârşitul lumii, sau că
Dumnezeu S-a făcut om, S-a născut din pântecele fecioarei şi
S-a arătat oamenilor în trup? Nu-i aşa că nu cred că S-a arătat
oamenilor în trup? Fără îndoială, aşa vei spune şi tu. Dar mă
ruşinez să tot vorbesc despre aceasta, ca despre un lucru
102
Filip. 4, 5-6.
103
Fapte 1, 5.
104
Fapte 1, 8.
49
neînsemnat. Apoi iarăşi, ca să nu spună ucenicii: „de ce

preţuieşti atât de mult lucrul acesta?”, Hristos zice: „pe care
Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”. Dar stăpânirea Tatălui şi
stăpânirea Fiului este aceeaşi, după cum se vede din cuvintele
spuse de El: „căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă
viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte”105. Dacă acolo
unde este nevoie să lucreze, Hristos lucrează cu aceeaşi putere
ca şi Tatăl, nu cumva acolo unde trebuie să ştie, El nu ştie cu
aceeaşi putere? Desigur, a învia morţii este un lucru mai mare
decât să ştii ziua aceea. Iar dacă El săvârşeşte cu putere un
lucru mai mare, oare nu va face şi alt lucru mai mic?
2. Dar ca să înţelegeţi mai bine, am să vă explic aceasta
printr-un exemplu. După cum atunci, când vedem un copil
plângând, şi cerând de la noi cu încăpăţânare un lucru de care
nici n-are nevoie, noi ascundem undeva lucrul acesta, îi arătăm
mâinile goale şi-i spunem: „vezi, nu este la noi”, tot aşa a făcut
şi Hristos acum cu apostolii. Dar copilul acela, cu toate că noi
îi arătăm mâinile goale, continuă să plângă, ştiind că a fost
amăgit. Atunci noi îl lăsăm şi plecăm, zicându-i: „mă cheamă
cutare”, iar lui îi dăm altceva în schimb, ca să-l distragem de la
lucrul ales, şi lăudăm lucrul nostru mai mult decât pe acela, şi
dându-l, plecăm; aşa a făcut şi Hristos. Ucenicii au cerut ceva
de la El; El le-a spus că nu are, şi prima dată chiar i-a speriat.
Iar când apostolii au cerut din nou, Hristos iarăşi le-a spus că
nu are, numai că de data aceasta nu-i sperie, ci arătând ce a
făcut, le dă şi o pricină întemeiată: „Tatăl, zice El, le-a pus în
stăpânirea Sa”.
Dar de ce? Tu nu ştii ce aparţine Tatălui? Pe El Îl ştii, iar
ceea ce-I aparţine Lui, nu ştii? Tu singur ai spus: „pe Tatăl nu-
105
Ioan 5, 21.
50
Omilii la Fapte
L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul”106. Şi încă mai este scris:

„Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui
Dumnezeu”107; iar Tu nu ştii nici aceasta? Nicidecum! Hristos a
spus aceasta nu pentru aceea ca noi să credem aşa; El se arată
neştiutor ca să-i oprească pe ucenici de la o întrebare
nepotrivită. Ei se temeau să-L întrebe din nou, ca să nu audă
cuvintele: „aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi?”108, pentru că
acum se temeau de El mai mult decât înainte. „Ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi”. După cum atunci Hristos
nu le-a răspuns la întrebare, pentru că învăţătorul învaţă nu
ceea ce doreşte să cunoască ucenicul, dar ceea ce îi este de
folos, tot aşa şi acum le prevesteşte ceea ce-ar fi trebuit să ştie
ca să nu se teamă. Apostolii erau încă slabi, şi ca să le dea
îndrăzneală, El le-a încurajat sufletele şi a ascuns greutăţile.
Deoarece în curând avea să-i parăsească, El le vorbeşte fără să
le spună ceva ce i-ar fi mâhnit.
Dar cum? La cuvintele pline de tristeţe adaugă cuvinte de
laudă, ca şi cum zicând: „nu vă temeţi”, căci „veţi lua putere,
venind Duhul Sfânt peste voi”. Mai înainte El le-a spus: „în
calea păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate de samarineni
să nu intraţi”109, iar acum vrea ca ucenicii să propovăduiască
„în toată Iudeea şi în Samaria”; ce n-a spus atunci, a adăugat
acum, zicând: „şi până la marginea pământului”. Şi după ce
le-a spus aceasta, care era mai înfricoşător decât toate celelalte,
ca ucenicii să nu-I pună iarăşi întrebări, El „S-a înălţat şi un
nor L-a luat de la ochii lor”110.
106
Matei 11, 27.
107
1 Cor. 2, 10.
108
Marcu 7, 18.
109
Matei 10, 5.
110
Fapte 1, 9.
51
Vezi, deci, că ei au propovăduit şi au împlinit

evanghelia? Cu adevărat, mare lucru El le-a dăruit lor!
Propovăduiţi mai întâi în Ierusalim, zice Hristos, acolo unde vă
temeţi, iar pe urmă „şi până la marginea pământului”. Apoi,
pentru a întări cele spuse de El, „pe când ei priveau, El S-a
înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”. Ucenicii n-au văzut
când El a înviat, dar au văzut când „L-a luat un nor”, deoarece
şi aici vederea putea să nu le priceapă pe toate. Ei au văzut
sfârşitul învierii, dar n-au văzut începutul; iar la înălţare, au
văzut începutul, dar n-au văzut sfârşitul. Era de prisos să vadă
începutul învierii, când în mijlocul lor se afla Cel Care a
vestit-o, şi când mormântul arăta că El nu este acolo; dar ca să
afle ce a urmat după înălţare, ei aveau nevoie de cuvântul
altora. Deoarece ochii lor nu puteau să pătrundă în înălţimea
cerului şi să arate, dacă El cu adevărat S-a înălţat la cer, sau
numai ca şi cum la cer, priveşte ce urmeză. Că Acesta era Iisus,
ei ştiau din ceea că El a vorbit cu ei, căci cu vederea ei nu mai
puteau să-L recunoască din pricina depărtării mari; iar că
Hristos se înalţă la cer, aceasta le-au spus-o îngerii. Priveşte
cum se rânduieşte, ca nu totul să fie cunoscut de la Duhul, dar
o parte şi de la vedere.
Dar pentru ce „un nor L-a luat”?Aceasta de asemenea
este un semn că El S-a înălţat la cer. Nu focul, nu carul din foc,
cum a fost cu Ilie, ci „un nor L-a luat”; iar acesta era simbolul
cerului. Aşa spune şi psalmistul: „Cel ce pui norii suirea
Ta”111, deşi aceasta este spus despre Tatăl. De aceea, expresia:
„un nor L-a luat”, înseamnă: pe simbolul puterii dumnezeieşti,
pentru că nici o altă putere nu apare pe nor. Ascultă iarăşi ce
spune alt prooroc: „Iată Domnul vine pe nor uşor”112.
111
Ps. 103, 4.
112
Is. 19, 1.
52
Omilii la Fapte
3. Această minune s-a întâmplat atunci când întrebarea

ţinea de un lucru foarte important, când ucenicii erau foarte
atenţi la ceea ce le spunea Hristos, când erau cu mintea trează
şi nu dormitau. Şi pe muntele Sinai, când Moise a intrat în
întuneric113, norul de asemenea a fost pentru Hristos, iar nu
pentru Moise. Şi n-a spus numai: „Mă duc”, ca ucenicii iarăşi
să nu se întristeze, ci: „Vă trimit Duhul”; că El se ducea la
ceruri, aceasta ei au văzut-o cu ochii lor. O, de ce vedenie ei
s-au învrednicit! „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată
doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi
zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus
care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi
văzut mergând la cer”114. Folosesc un cuvânt demonstrativ:
„acesta”, zic ei, „care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi
veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Iarăşi un chip
strălucit! Nişte îngeri îmbrăcaţi în chip omenesc deodată „au
stat lângă ei”, şi spun: „bărbaţi galileieni”. Prin aceasta că au
zis: „bărbaţi galileieni”, ei păreau ucenicilor vrednici de
crezare. Iar dacă nu acesta le era scopul, ce rost ar mai fi avut
să le vorbească de patria lor, care le era bine cunoscută? Chiar
şi prin înfăţişarea lor ei au atras atenţia ucenicilor,
dovedindu-le că sunt din cer.
Dar de ce nu Însuşi Hristos le spune lucrurile acestea, ci
îngerii? Pentru că despre aceasta El a vorbit cu ucenicii mai
înainte, iar prin îngeri doar le aminteşte ceea ce au mai auzit. Şi
îngerii n-au zis: „pe care L-aţi văzut înălţat”, ci: „pe care L-aţi
văzut mergând la cer”, ca să arate că înălţarea Lui este suire;
iar trupului îi este propriu să fie înălţat. De aceea şi spun: „care
S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni”; nu „va fi trimis”,
113
Exod 24, 15.
114
Fapte 1, 10-11.
53
ci: „va veni”. Unde sunt aceia care spun că Fiul este mai mic?
„Un nor L-a luat”. Minunat lucru este că El singur S-a suit pe
nor, după cum spune şi apostolul: „Cel ce S-a suit, Acela este
Care S-a pogorât”115. Dar priveşte cum unele cuvinte se
potrivesc cu gândurile apostolilor, iar altele corespund cu
măreţia lui Dumnezeu. De altfel şi mintea celor care priveau
era acum înălţată: Domnul le-a dat lor nu puţină cunoaştere
despre cea de-a doua Lui venire. Cuvintele: „astfel va şi veni”,
înseamnă că El va veni cu trup, lucru pe care ei doreau să-l
audă, şi că iarăşi va veni la judecată în felul acesta – pe un nor.
„Iată doi bărbaţi au stat lângă ei”.
De ce spune: „bărbaţi”? Pentru că îngerii au luat chipul
desăvârşit al bărbaţilor, ca ucenicii să nu se sperie. „Care au şi
zis: de ce staţi privind la cer?”. Prin aceste cuvinte ei arată
bunăvoinţă, şi nu le îngăduie să aştepte îndată întoarcerea Lui.
Şi iarăşi: ceea ce-i mai mare, spun, iar ce-i mai mic, trec sub
tăcere. Că El „astfel va şi veni” şi că trebuie aşteptat din cer,
aceasta ei spun; dar când se va întoarce, aceasta nu spun. În
felul acesta, îngerii i-au smuls pe ucenici de la priveliştea aceea
şi i-au întors spre cuvântul lor, ca ei, neavând posibilitatea să-L
mai vadă pe Hristos, să nu socoată că El nu S-a înălţat, ci să se
oprească cu gândul la cuvintele lor. Dacă şi mai înainte
ucenicii spuneau: „unde Te duci?”116, cu atât mai mult ar fi
spus aşa acum. „Oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc,
împărăţia lui Israel?”. Atât de bine ei cunoşteau blândeţea Lui,
încât Îl întreabă şi după patimi: „oare, în acest timp vei aşeza
Tu, la loc?”. De fapt, El le spusese mai înainte: „şi veţi auzi de
războaie şi de zvonuri de războaie; dar încă nu este
115
Ef. 4, 10.
116
Ioan 13, 36.
54
Omilii la Fapte
sfârşitul”117, şi Ierusalimul încă nu va fi dărâmat; dar acum ei Îl

întreabă despre împărăţie, iar nu despre sfârşit. De altfel, după
înviere El nu-şi mai lungeşte prea mult cuvântul. Ucenicii pun
această întrebare, socotind că şi ei vor fi în mare slavă, dacă
aceasta se va împlini. Dar El n-a anunţat, dacă va aşeza la loc
(această împărăţie), sau nu.
Pentru ce ei aveau nevoie să cunoască aceasta? Tocmai
de aceea, temându-se, ei nu mai întreabă: „care este semnul
venirii Tale şi al sfârşitului veacului?”118, ci: „oare, în acest
timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”. Ei gândeau că
ea deja s-a deschis; cu toate acestea, Hristos a arătat şi în pilde
că ea nu este aproape, şi când L-au întrebat, El nu le-a răspuns
la întrebare, ci a spus altceva: „veţi lua putere, venind Duhul
Sfânt peste voi”. Priveşte: n-a zis că Duhul „va fi trimis”, ci:
„venind”, ca să arate că este de aceeaşi cinste cu El. Cum, dar,
îndrăzneşti tu, maniheule, să-L numeşti creatură? „Şi Îmi veţi fi
Mie martori”. S-a gândit la Înălţare, dar, mai bine spus, din nou
acum le-a amintit ceea ce-au auzit mai înainte. „L-a luat”. Deja
a fost arătat că El S-a suit la cer. „Nor şi negură sub picioarele
Lui”, zice psalmistul119; aceasta şi înseamnă cuvintele: „un nor
L-a luat”, adică, pe Domnul cerului. După cum trăsura
împărătească arăta la împărat, tot aşa şi Lui I-a fost trimisă o
trăsură împărătească, ca ucenicii să nu spună nimic obijduitor,
şi să nu păţească asemenea lui Elisei, care şi-a sfâşiat hainele,
când învăţătorul lui s-a înălţat120. Dar ce spun îngerii? „Acest
Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum
L-aţi văzut mergând la cer”. Şi „iată doi bărbaţi au stat lângă
117
Matei 24, 6.
118
Matei 24, 3.
119
Ps. 96, 2; 17, 11.
120
4 Regi 2, 12.
55
ei”. Aşa se cădea, pentru că „în gura a doi sau trei martori va
sta tot cuvântul”121. Tot aşa vorbesc şi ei. „Îmbrăcaţi în haine
albe”, spune evanghelistul. După cum la înviere, ei au văzut în
mormânt un înger care le-a vestit ceea la ce ei se gândeau, tot
aşa şi aici, martorul înălţării lui Hristos este un înger. De altfel,
şi proorocii au prezis aceasta de nenumărate ori, cum au prezis
şi învierea.
4. Peste tot îngerii apar ca vestitori, de pildă la naşterea
lui Hristos: „că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”
(Matei 1, 20); iarăşi la bunavestire: „Nu te teme, Marie, căci ai
aflat har la Dumnezeu”122; şi la înviere: „Nu este aici, ci S-a
sculat”123; tot aşa şi la înălţare; chiar şi la a doua venire ei vor
fi înaintemergători. Ca să nu-i descurajeze pe ucenici din
pricina că au spus: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la
cer”, îngerii au adăugat: „astfel va şi veni”. Ucenicii s-au
liniştit puţin, auzind că El iarăşi va veni, şi că va veni tot aşa, şi
nu va fi inaccesibil. Nu fără rost sunt spuse şi cuvintele: „de la
voi”, ci ele arată dragostea lui Hristos pentru ucenicii Săi,
alegerea lor, şi că El nu-i va părăsi pe aceia pe care i-a ales.
Despre înviere a mărturisit şi Însuşi Hristos (deoarece dintre
toate lucrurile, atât după naştere, cât şi până la naştere, cel mai
minunat este acesta: că S-a înviat pe Sine Însuşi): „dărâmaţi
templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”, spunea El124; iar
despre a doua venire îngerii mărturisesc, zicând: „astfel va şi
veni”. Aşadar dacă cineva doreşte să-L vadă pe Hristos, dacă
cineva se mâhneşte că nu L-a văzut, acela, auzind de-a doua
Lui venire, să ducă o viaţă desăvârşită, şi atunci neapărat Îl va
121
2 Cor. 13, 1.
122
Luca 1, 30.
123
Luca 24, 6.
124
Ioan 2, 19.
56
Omilii la Fapte
vedea şi nu se va dezamăgi. El va veni cu mai multă slavă, de

asemenea pe un nor, de asemenea în trup, şi cu mult mai
minunat va fi să-L vezi pe Hristos, pogorându-Se din cer, decât
suindu-Se de la pământ. Că El va veni, aceasta îngerii au spus;
dar pentru ce, aceasta n-au adăugat. „Astfel va şi veni”. Aceasta
este dovada învierii, căci dacă S-a înălţat cu trup, apoi cu atât
mai mult a înviat cu trup. Unde sunt cei care nu cred în înviere?
Spune-mi, cine sunt ei? Păgâni, sau creştini? Nu ştiu, dar, mai
bine spus, ştiu foarte bine. Aceştia sunt păgânii care nu cred
nici în crearea făpturilor, şi care afirmă că Dumnezeu nu poate
nici să creeze ceva din nimic, nici să învie morţii. Dar ei se
ruşinează, că nu recunosc puterea lui Dumnezeu, şi ca să nu fie
mustraţi pentru aceasta, zic: „noi nu din pricina aceasta spunem
aşa, ci deoarece nu este nevoie de trup”. Cu adevărat, la timp
potrivit poate fi spus: „nebunul grăieşte nebunii”125. Nu vă este
ruşine să admiteţi că Dumnezeu nu poate crea ceva din nimic?
Dar dacă El creează din ceva existent, prin ce El se deosebeşte
de oameni?
Dar de unde vine răul, m-ar întreba cineva? Nu cumva
din pricina că nu ştii de unde vine răul, trebuie să introduci alt
rău pentru cunoaşterea răului? Aici sunt două nepotriviri:
prima, că tu îndrăzneşti aşa să vorbeşti; căci dacă nu admiţi că
Dumnezeu a creat din nimic toate câte există, cu atât mai mult
nu vei afla de unde vine răul; iar a doua, că spunând aşa, tu
introduci răul nenăscut. Gândeşte-te acum ce lucru este acesta,
când doreşti să găseşti izvorul răului, dar, neştiind de el, mai
adaugi încă unul! Caută de unde vine răul, şi nu-L huli pe
Dumnezeu!
125
Is. 32, 6.
57
Dar cum eu Îl hulesc? Ce spui? Oare nu-L huleşti, când

introduci răul nenăscut, când admiţi că el este egal după putere
cu Dumnezeu, că el are aceeaşi putere, că el e nenăscut?
Priveşte ce spune Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui
putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20); iar diavolul, dimpotrivă, a
spus că una şi alta sunt din materie, ca noi de nicăieri să nu-l
mai putem cunoaşte pe Dumneze. Spune-mi, ce-i mai greu: să
iei ceea ce este rău în esenţă, şi să-l faci bun (numai dacă există
aşa ceva; vorbesc potrivit părerii voastre, căci nu este lucru
care să fie rău în esenţă), sau să creezi din nimic? Ce-i mai uşor
(vorbesc de calitate): să adaugi o calitate non-existentă, sau să
iei o calitate existentă, şi s-o prefaci în contrariul ei? Ce-i mai
uşor: să construieşti o casă care nu există, sau să reconstruieşti
o casă dărâmată? Negreşit că-i mai uşor să contruieşti o casă
care nu există. Dar aceasta, după parerea voastră, nu este cu
putinţă. Prin urmare, după cum nu este cu putinţă aceasta, tot
aşa nu este cu putinţă nici aceea, adică să prefaci ceva în
contrariul ei.
5. Răspunde-mi la întrebarea aceasta: ce-i mai greu: să
pregăteşti parfumul, sau să faci murdăria să aibă proprietăţile
parfumului? Spune-mi, care din aceste două lucruri este mai
uşor de îndeplinit (noi Îl supunem pe Dumnezeu la
raţionamentele noastre, dar nu noi, nu, ci voi): să formezi ochii,
sau să faci ca orbul, rămânând orb, să vadă şi să fie mai ager la
vedere decât cel care vede? Să faci orbirea în vedere, şi
surzenia în auzire? Mi se pare că prima. Dar de ce? Înseamnă
că ceea ce este mai greu, tu Îi acorzi lui Dumnezeu, iar ceea ce
este mai uşor, nu? Dar pentru ce vorbesc de aceasta? Chiar şi
sufletele, după părerea lor, provin din fiinţa lui Dumnezeu. Şi
priveşte câte lucruri defăimătoare şi fără noimă se găsesc în
58
Omilii la Fapte
învăţătura lor. Primul: dorind să arate că Dumnezeu este

autorul răului, ei introduc alt rău, cu mult mai defăimător decât
acesta; spun că răul este coetern cu Dumnezeu, şi că Dumnezeu
nicidecum nu este mai bătrân decât el, îndrăznind în felul
acesta să atribuie şi răului un privilegiu atât de mare. Al doilea:
mai spun că răul este nemuritor, pentru că ceea ce este
nenăscut, nu poate pieri. Vedeţi ce hulă? De aici se înţelege
sau, că nimic din cele câte există nu sunt de la Dumnezeu, sau
că Dumnezeu nici nu există. Al treilea: cu aceasta, după cum
am mai spus, ei se contrazic pe ei înşişi, aprinzând asupra lor şi
mai mult mânia lui Dumnezeu. Al patrulea: ei atribuie materiei,
care nu poate să existe de la sine, o putere aşa de mare. Al
cincilea: spun că pricina bunătăţii lui Dumnezeu este răul, şi că
fără el, Bunul Dumnezeu n-ar fi fost Bun. Al şaselea: ei ne taie
căile spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Al şaptelea: Îl coboară pe
Dumnezeu în oameni, în plante şi copaci. Căci dacă sufletul
nostru este din fiinţa lui Dumnezeu, iar prin strămutarea lui în
alte corpuri el se sălăşluieşte şi în dovleci, şi în zămoşi, şi în
cepe, înseamnă că fiinţa lui Dumnezeu va fi şi în dovleci. Dacă
spunem că Duhul Sfânt a plăsmuit templu în Fecioară, ei râd;
dacă spunem că Hristos a locuit în templul acela duhovnicesc,
iarăşi râd; iar singuri nu se ruşinează să coboare fiinţa lui
Dumnezeu în dovleci, în zămoşi, în muşte, în omizi şi în
măgari, născocind un nou fel de idolatrie. Dar nu ceapa, zici tu,
este în Dumnezeu, ci Dumnezeu este în ceapă. Doamne fereşte
să fie ceapa Dumnezeu! De ce nu admiţi că Dumnezeu a intrat
în trup de om? Pentru că nu este demn de Dumnezeu. Mai
nedemn este ceea ce spui tu. Nu, nu este nedemn, oare? La noi
într-adevăr aceasta ar fi fost nedemn. Vedeţi adunătura
nelegiuirii lor? De ce ei nu vor ca trupul să învie? Şi de ce ei
spun că trupul este rău? Atunci de unde spune-mi, Îl cunoşti tu
59
pe Dumnezeu? De unde ai cunoştinţă de lucrurile existente?

Cum filosoful este un filosof, dacă trupul deloc nu-l ajută?
Strică-ţi simţurile, şi apoi află ceva din ceea ce trebuie să ştii!
Ce-ar fi mai nebun decât un suflet, dacă dintru început el ar
avea simţurile stricate? Dacă vătămarea numai a unui singur
mădular, adică a creierului, este pentru el cu totul păgubitor, la
ce va mai fi el bun, dacă şi altele vor fi vătămate? Arată-mi un
suflet fără trup. N-auzi ce spun doctorii: boala ce vine peste om
întunecă cu totul sufletul? Până când veţi amâna spânzurarea
voastră? Spune-mi: este trupul material? Desigur că este.
Atunci ar trebui să-l urăşti. De ce îl hrăneşti, de ce îl
încălzeşti? Numai pentru aceasta ar trebui să-ţi pui capăt
zilelor; ar trebui să te eliberezi din închisoare. Şi încă mai spun:
Dumnezeu nu poate birui materia, dacă nu se va amesteca cu
ea; El nu poate să-i poruncească, dacă nu va fi împreună cu ea
şi nu se va răspândi în toată compoziţia ei. Ce neputinţă! Chiar
şi împăratul face totul prin porunci; iar Dumnezeu, ce, nu poate
porunci răului? În genere, materia n-ar putea subzista, dacă n-ar
conţine ceva bun în sine. Nici răul, după natura sa nu poate să
existe, dacă nu va fi însoţit cu ceva bun; de aceea, dacă mai
înainte el n-ar fi fost amestecat cu binele, demult ar fi pierit:
aşa este proprietatea răului. Aduceţi un desfrânat şi lăsaţi-l să
nu se înfrâneze deloc: va trăi el zece zile? Uitaţi-vă la un tâlhar
care n-are ruşine faţă de nimeni, chiar şi faţă de alţi tâlhari: va
rămâne el în viaţă? Uitaţi-vă la un hoţ neruşinat care fură în
văzul tuturor, fără să roşească: oare va mai trăi unul ca acesta?
Răul nu poate să existe de la sine, dacă nu va fi amestecat cu
ceva bun; prin urmare, după învăţătura lor, el şi-a primit
începutul de la Dumnezeu. Să ne închipuim un oraş în care
trăiesc oameni răi: oare va rămâne el întreg? Şi oamenii aceştia
să fie răi nu numai cu cei buni, dar şi cu cei de un fel cu ei; nu-i
60
Omilii la Fapte
cu putinţă ca un oraş ca acesta să rămână întreg. Şi bine spune

Pavel: „zicând, că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni”126. Dacă
trupul este rău, atunci toate, fără deosebire, pe care le vedem: şi
apa, şi pământul, şi soarele, şi aerul, de asemenea sunt rele,
pentru că şi aerul este un corp, deşi nu solid şi nu tare. Avem
dreptate să spunem împreună cu psalmistul: „Spusu-mi-au
călcătorii de lege deşertăciuni”127. Dar să nu luăm aminte la ei,
ci dimpotrivă, să ne astupăm urechile. Este, cu adevărat este
învierea trupurilor! Aceasta arată mormântul din Ierusalim,
aceasta arată lemnul, de care a fost legat Hristos, când era
biciuit. „Care am mâncat şi am băut cu El”, spuneau
apostolii128. Să credem, deci, în înviere şi să facem fapte
vrednice de ea, ca să avem parte şi de bunătăţile cele ce vor să
fie, întru Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care Tatălui
împreună cu Sfântul Duh slavă, putere şi cinste, acum şi
pururea şi în vecii vecilor, Amin.
126
Rom. 1, 22.
127
Ps. 118, 85.
128
Fapte 10, 41.
61
Omilia 3
„Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se
cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de
o sâmbătă”129
1. „Atunci ei s-au întors”. Când „atunci”? După ce au

ascultat cuvintele îngerilor. Ucenicii n-ar fi suportat despărţirea
de Domnul, dacă nu le-ar fi fost făgăduit că El va veni altă
dată. Şi mi se pare, că aceasta s-a întâmplat în zi de sâmbătă:
altfel autorul n-ar fi arătat distanţa în felul acesta; n-ar fi spus:
„de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape
de Ierusalim, cale de o sâmbătă”130, dacă nu în zi de sâmbătă
ar fi parcurs ei măsura de drum rânduită pentru această zi. „Şi
când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau
de obicei”131. Înseamnă că după înviere ei au rămas în
Ierusalim. „Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei – evanghelistul nu
aminteşte numai de Ioan cu fratele său, dar şi de Andrei cu
Petru – Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu
şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov”132. Nu fără pricină Luca a
amintit despre ucenici, numindu-i pe toţi; deoarece unul dintre
ei s-a făcut trădător, altul s-a lepădat, al treilea n-a crezut, el
arată că toţi, în afară de trădător, erau teferi. „Toţi aceştia,
într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile”133.
Minunat! Rugăciunea este o armă puternică în vreme de ispită.
129
Fapte 1, 12.
130
Fapte 1, 12.
131
Fapte 1, 13.
132
Fapte 1, 13.
133
Fapte 1, 14.
62
Omilii la Fapte
Aceasta ei au învăţat-o de la Învăţătorul Însuşi. Pe de altă

parte, acum ei erau pândiţi de o ispită adevărată: de aceea s-au
suit în cămară, căci aveau mare frică de iudei. „Împreună cu
femeile”, spune, deoarece (în evanghelie) el a spus că ele
mergeau după Hristos134. „Şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu
fraţii Lui”135.
Cum, dar, (Ioan) spune, că „ucenicul a luat-o la sine”136?
A luat-o după ce Hristos iarăşi i-a adunat pe ucenici, şi ea era
cu ei. „Cu fraţii Lui”; vorbeşte despre aceia care mai înainte nu
credeau în Hristos. „Şi în zilele acelea, sculându-se Petru în
mijlocul fraţilor (iar numărul lor era ca la o sută douăzeci), a
zis”137. Petru totdeauna începe să vorbească primul, atât din
pricina caracterului său înflăcărat, cât şi din pricina că Hristos
i-a încredinţat lui turma Sa, dar şi pentru că era primul în ceata
apostolilor. „Bărbaţi fraţi, zice el, trebuia să se împlinească
Scriptura aceasta pe Care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a
spus-o”138.
De ce Petru nu I-a cerut lui Hristos ca să-i dea pe cineva
în locul lui Iuda, sau de ce apostolii singuri nu fac alegerea?
Pentru că Petru s-a făcut acum mai bun decât cum era mai
înainte: aşa putem răspunde la prima întrebare. Cât priveşte
întrebarea a doua: de ce nu simplu, ci prin descoperire ei cer să
fie împlinită adunarea lor, la aceasta voi arăta două pricini.
Prima pricină, că apostolii erau ocupaţi de alt lucru, iar a doua,
că aceasta era cea mai mare mărturie că Hristos era în mijlocul
lor. După cum a ales atunci când era cu ei, tot aşa şi acum,
134
Luca 23, 55.
135
Fapte 1, 14.
136
Ioan 19, 27.
137
Fapte 1, 15.
138
Fapte 1, 16.
63
când lipsea (în chip văzut); iar aceasta nu era o mângâiere mică
pentru ei. Dar priveşte cum Petru face totul prin acord comun şi
nimic după bunul lui plac şi de la înălţime. Şi n-a spus simplu:
„în locul lui Iuda noi alegem pe cutare”, ci ca să-i liniştească pe
ucenici de la cele petrecute, priveşte cum el îşi începe cuvântul.
Cele întâmplate i-au făcut să cadă în nedumerire; şi aceasta
nu-i deloc de mirare: căci dacă şi acum mulţi vorbesc de
întâmplarea aceea, ce mai rămânea să spună ei atunci? „Bărbaţi
fraţi”, zice el. Dacă Domnul i-a numit pe ei fraţi, cu atât mai
mult îi era potrivită aşa adresare lui Petru; de aceea el vorbeşte
cu glas tare în mijlocul tuturor. Priveşte la demnitatea Bisericii
şi la starea ei îngerească! Nimeni nu era atunci despărţit unul
de altul, nici bărbat, nici femeie. Aş vrea ca bisericile să fie aşa
şi acum. Nimeni nu se îngrijea atunci de lucruri lumeşti, nimeni
nu se îngrijora de casă. Iată cât de folositoare sunt ispitele! Iată
cât de bune sunt necazurile! „Trebuia să se împlinească
Scriptura”. Apostolul mereu îi mângâie cu proorociri; aşa de
multe ori face şi Hristos. Tot în felul acesta Petru arată că nu
s-a întâmplat nimic neobişnuit, ci că aceasta a fost prezis.
„Trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul
Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte”. Nu zice: „David
a spus”, ci: „Duhul prin el”. Observă ce învăţături sădeşte
scriitorul chiar din primele rânduri ale cărţii sale. Vezi, deci, că
nu în zadar am spus la începutul acestei lucrări, că această carte
este rânduiala (πολιτεία) Duhului. „Pe care Duhul Sfânt, prin
gura lui David, a spus-o dinainte”. Priveşte cât de bine
vorbeşte în numele proorocului şi arată cuvintele lui, ştiind că
pentru ei va fi folositor să ştie că aceste cuvinte aparţin lui
David, iar nu altui prooroc. „Despre Iuda, care s-a făcut
64
Omilii la Fapte
călăuză celor ce L-au prins pe Iisus”139. Observă şi aici la

filosofia acestui bărbat: el nu-l ocărăşte, nici nu-l necinsteşte pe
Iuda, nu spune că a fost un răufăcător şi cel mai mare
răufăcător, ci simplu expune cele întâmplate. Nu-l numeşte nici
trădător, ci se stăruie, cât îi era cu putinţă, să arunce vina
asupra altora; chiar nici pe aceia nu-i acuză tare: „care s-a făcut
călăuză celor ce L-au prins pe Iisus”. Şi înainte de a arăta locul
unde se găsesc cuvintele lui David, Petru aminteşte de soarta
care l-a ajuns pe Iuda, ca prin lucrurile din prezent să
adeverească lucrurile din viitor, şi să arate că Iuda deja şi-a
primit pedeapsa. „Căci era numărat cu noi şi luase sorţul
acestei slujiri. Deci acesta a dobândit o ţarină din plata
nedreptăţii”140. Zugrăveşte năravul lui Iuda şi învăluit
descoperă vina lui vrednică de pedeapsă. Nu spune: „iudeii au
dobândit”, ci: „acesta a dobândit”. Şi pentru că oamenii cu un
suflet slab, se uită nu atât la lucrurile viitoare, cât la cele
prezente, Petru vorbeşte despre pedeapsa care l-a lovit în viaţa
aceasta. „Şi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc”141.
Şi bine a făcut că nu şi-a oprit cuvântul la nelegiuirea lui, ci la
pedeapsa care l-a ajuns. „Şi i s-au vărsat toate măruntaiele”.
Aceasta le-a adus mângâiere. „Şi s-a făcut cunoscută aceasta
tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceasta s-a
numit în limba lor Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui”142.
2. Iudeii au numit aşa ţarina, nu din pricina ţarinii, ci din
pricina lui Iuda, iar Petru a pus acest nume ţarinei, iar ca
martori i-a adus pe înşişi duşmanii lui Hristos; şi aceasta el
exprimă atât prin cuvântul: „s-a numit”, cât şi prin ceea că a
139
Fapte 1, 16.
140
Fapte 1, 17-18.
141
Fapte 1, 18.
142
Fapte 1, 19.
65
adăugat: „în limba lor”. Apoi, arătând la cele întâmplate cu

Iuda, el la timp potrivit aduce cuvintele proorocului: „Căci este
scris în Cartea Psalmilor: „Facă-se casa lui pustie şi să nu
aibă cine să locuiască în ea!”143. Aici se spune despre ţarină şi
despre casă. „Şi slujirea lui s-o ia altul”, adică demnitatea,
preoţia. Cu alte cuvinte Petru vrea să spună aşa: „nu după
gândul meu se săvârşeşte aceasta, ci după voia Celui Care
aceasta a prezis”; şi ca să nu pară că el vrea să facă o faptă
foarte mare, asemenea pe care le făcea Hristos, el a adus
mărturia proorocului David. „Deci trebuie ca unul din aceşti
bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul”144.
De ce Petru se sfătuieşte cu ceilalţi apostoli? Pentru ca
acest lucru să nu stârnească ceartă şi să nu se facă pricină de
neînţelegere; căci dacă aceasta s-a întâmplat cu înşişi apostolii,
apoi cu atât mai mult putea să se întâmple cu oamenii aceia.
Petru mereu se fereşte de aceasta; de aceea el şi a spus la
începutul cuvântului său: „bărbaţi fraţi”, trebuie să alegem
dintre noi. Apostolul lasă această alegere pe seama tuturor, iar
prin aceasta, îi arată respectabili pe aceia care trebuiau aleşi, şi
totodată depărtează de la sine duşmănia din partea celorlalţi,
deoarece asemenea lucruri totdeauna dau naştere la mari
răutăţi. Că aşa trebuie de procedat, el aduce mărturia
proorocului; dar dintre care persoane trebuie să se aleagă,
aceasta el o spune singur: „care s-au adunat cu noi în timpul”.
Dacă ar fi spus: se cade ca aceştia să fie oameni vrednici, i-ar fi
jignit pe ceilalţi; dar acum el pune acest lucru pe seama
timpului, zicând nu simplu: „care s-au adunat cu noi”, ci: „în
timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la
143
Fapte 1, 20.
144
Fapte 1, 21.
66
Omilii la Fapte
botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să

fie împreună cu noi martor al învierii Lui”145.
Dar pentru ce mai era nevoie de încă unul? Ca să fie
împlinită ceata apostolilor. Oare nu putea Petru singur să
aleagă? Putea, dar nu face aceasta ca să nu pară că acordă cuiva
o favoare; pe de altă parte, el nu-L primise încă pe Duhul Sfânt.
„Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus,
şi pe Matia”146. Nu Petru singur i-a pus pe ei înainte, ci i-au
pus toţi; iar propunerea a dat-o el, arătând, de altfel, că nici
aceasta nu-i aparţine, ci încă din vechime a fost vestită în
proorocie, aşa că el a fost doar un tâlcuitor, iar nu un învăţător.
„Pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus”. Probabil Luca îl
numeşte şi Barsaba şi Iustus, din pricina că printre cei aflaţi
acolo cineva mai purta acest nume, după cum şi printre apostoli
erau mulţi care aveau acelaşi nume, de pildă: Iacov al lui
Zevedeu şi Iacov al lui Alfeu, Simon Petru şi Simon Zelotul,
Iuda al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul. Pe de altă parte, acest
nume putea fi dat şi în urma schimbării modului de viaţă, dar,
poate că, şi din dorinţa lui. „Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif,
numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia. Şi rugându-se au zis:
Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din
aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al
apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui”147.
Bine fac apostolii că amintesc de fărădelegea lui Iuda, arătând
prin aceasta că cer martor nu pentru a mări numărul apostolilor,
ci pentru a nu-l lăsa să se micşoreze. „Şi au tras la sorţi”,
145
Fapte 1, 21-22.
146
Fapte 1, 23.
147
Fapte 1, 23-25.
67
deoarece Duhul Sfânt încă nu era cu ei, „şi sorţul a căzut pe

Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli”148.
„Atunci”, zice Luca, „ei s-au întors la Ierusalim de la
muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de
Ierusalim, cale de o sâmbătă”. Luca spune aşa, dorind să arate,
că apostolii nu fac cale lungă, ca să nu se primejduiască,
deoarece se temeau şi se spăimântau. „Şi când au intrat, s-au
suit încăperea de sus”, pentru că n-au îndrăznit să se arate în
oraş. Şi au făcut bine că s-au suit acolo, ca să nu fie uşor luaţi
prin surprindere. „Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în
rugăciune”. Vezi, deci, cum ei privegheau, „stăruiau în
rugăciune”, şi totodată, „stăruiau într-un cuget”, ca şi cum
într-un suflet? În aceste cuvinte se cuprinde mărturia şi despre
una, şi despre alta. „Împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui
Iisus, şi cu fraţii Lui”. Iosif, tatăl lui Iisus, probabil că nu mai
era în viaţă; de aceea nici nu se aminteşte despre el. Nu-i cu
putinţă ca acest om, care mai înainte decât toţi a crezut în
Hristos, să nu fi crezut acum, când au crezut şi fraţii. Iată de ce
noi nicăieri nu-l vedem pe Iosif să se uite la Hristos ca la un
simplu om, cu toate că mama Lui zicea: „Iată, tatăl Tău şi eu
Te-am căutat îngrijoraţi”149; şi în altă parte: „Iată mama Ta şi
fraţii Tăi stau afară”150. Aşadar el l-a cunoscut pe Hristos
înainte de toţi; iar fraţilor Săi, Hristos le spunea: „Pe voi lumea
nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte”151. Priveşte şi
la smerenia lui Iacov: el a primit episcopatul în Ierusalim, şi cu
toate acestea în cazul de faţă nu spune nimic. Observă şi la
smerenia adâncă a celorlalţi ucenici: ei îi cedează scaunul şi nu
148
Fapte 1, 26.
149
Luca 2, 48.
150
Matei 12, 47.
151
Ioan 7, 7.
68
Omilii la Fapte
se mai ceartă între ei. Biserica aceea era ca şi cum în cer; nu era
nimic lumesc în ea; strălucea nu cu ziduri şi nici nu cu
marmură, ci cu râvna celor care o alcătuiau. „Iar numărul lor
era ca la o sută douăzeci”. Printre ei se numărau, probabil, şi
cei şaptezeci de ucenici, pe care i-a ales Însuşi Hristos, şi alţii
din numărul celor mai râvnitori în credinţă, ca, de pildă, Iosif şi
Matia; erau şi multe femei, care Îl urmau pe Hristos şi
totdeauna erau împreună cu El.
3. Iată cât de mare este grija lui Petru! El primul a aşezat
un învăţător. N-a spus: „suntem de ajuns”; atât era de străin de
toată slava deşartă şi căuta doar un singur lucru, deşi nu avea
aceeaşi însemnătate cu toţi ceilalţi. De altfel, lucrurile acestea
erau făcute într-un mod absolut firesc, din pricina virtuţii
acestui bărbat, şi pentru că în vremea aceea a fi căpetenie nu
constituia o cinste, ci o grijă pentru cei supuşi. Aceasta nu-i
făcea să se mândrească nici pe cei aleşi, deoarece ei erau
chemaţi la primejdii, nici să se întristeze pe cei care n-au fost
aleşi, pentru că ei nu socoteau aceasta o necinste. Acum, însă,
lucrurile nu stau aşa, ci cu totul dimpotrivă. Priveşte: ei erau o
sută douăzeci de oameni, şi din toată mulţimea aceasta, el cere
(ca ei să aleagă) doar unul, şi cere cu dreptate, deoarece lui îi
sunt încredinţaţi toţi; căci lui i-a spus Hristos: „Şi tu oarecând,
întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”152. „Căci era numărat cu
noi”, zice Petru; de aceea trebuie să numim pe altul, ca să fie
martor în locul lui Iuda. Şi priveşte cum el Îl imită pe
Învăţătorul său: mereu vorbeşte din Scriptură, şi nu spune
nimic cu privire la Hristos, anume că El Însuşi de multe ori a
prezis aceasta. Nu arată nici acele locuri din Scriptură, unde se
aminteşte de trădarea lui Iuda, ca de pildă: „Grăit-au împotriva
152
Luca 22, 32.
69
mea cu limbă vicleană şi cu cuvinte de ură”153, ci menţionează

numai locul unde se vorbeşte despre pedeapsa lui, deoarece
acum numai aceasta le era de folos să ştie. Aici iarăşi se vede
iubirea de oameni a Domnului. „Căci era numărat cu noi, zice
Petru, şi luase sorţul aceste slujiri”. Apostolul peste tot îl
numeşte „sorţ”, arătând că toate sunt din harul şi alegerea lui
Dumnezeu, şi totodată le aminteşte de timpurile mai vechi,
spunând că Dumnezeu l-a ales în sorţul Său, tot aşa cum i-a
ales şi pe leviţi.
Apoi, continuând să vorbească despre Iuda, el arată că
plata pentru trădarea lui s-a făcut vestitoarea pedepsei lui.
„Deci acesta, spune el, a dobândit o ţarină din plata
nedreptăţii”. Observă cum cele întâmplate au fost rânduite de
Dumnezeu. „Nedreptăţii”, zice el. Sunt multe nedreptăţi, dar
niciodată n-a fost ceva mai nedrept decât această nedreptate; cu
adevărat a fost un lucru al nedreptăţii. Şi aceasta s-a făcut
cunoscut nu numai celor care trăiau atunci, dar şi celor care au
trăit după aceea. Departe fiind de gândul acesta, iudeii fără voia
lor au dat nume ţarinei, după cum şi Caiafa a proorocit, fără
să-şi dea seama. Dumnezeu i-a mişcat pe ei s-o numească în
evreieşte: Hacheldamah. De aici se puteau vedea şi nenorocirile
care aveau să vină peste iudei. Apoi Petru arată că profeţia care
spune: „Bine era de omul acela dacă nu se năştea” 154în parte
deja s-a împlinit. Tot această profeţie putem s-o aplicăm în
acelaşi fel şi iudeilor, căci dacă acela care s-a făcut călăuză a
suferit atât de mult, apoi cu încă şi mai multă dreptate trebuiau
să sufere ei. Petru, totuşi, nu spune încă nimic de aceasta. Apoi,
ca să arate că această ţarină pe bună dreptate este numită
Hacheldamah, el aduce cuvintele proorocului, care zice:
153
Ps. 108, 2.
154
Matei 26, 24.
70
Omilii la Fapte
„Facă-se casa lui pustie”. Şi ce poate fi mai pustiu decât un

pământ ajuns cimitir? Şi ţarina aceasta poate fi numită bine
„ţarina lui”, căci cine a plătit pentru ea, acela cu dreptate
trebuie să fie socotit stăpânul acestei pustiiri mari, chiar dacă ar
cumpăra-o alţii. Această pustiire era începutul pustiirii iudaice,
dacă ne uităm mai atent la fapte. Se ştie, că iudeii se distrugeau
cu foamea, şi că au ucis pe mulţi, şi că oraşul lor a ajuns un
cimitir pentru străini, pentru ostaşi; nu erau lăsaţi nici măcar
să-şi îngroape morţii, pentru că erau socotiţi nevrednici chiar
de înmormântare. „Deci trebuie ca unul din aceşti bărbaţi,
care s-au adunat cu noi”, continuă Petru. Priveşte cum el vrea
ca aceştia să fie martori oculari. Şi cu toate că nu după mult
timp avea să vină la ei Duhul Sfânt, totuşi, cu privire la acest
lucru este arată multă grijă. „Ca unul din aceşti bărbaţi care
s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul
Iisus”. Cu aceasta arată că ei au trăit împreună cu Hristos, iar
nu pur şi simplu se aflau lângă El, ca ucenicii Lui. Într-adevăr,
chiar dintru început mulţi Îl urmau atunci pe El. Priveşte ce
spune despre aceasta alt evanghelist: „Unul dintre cei doi care
auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus”155. „În timpul cât a
petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la botezul lui
Ioan”. Bine a spus Petru, pentru că despre cele care au fost mai
înainte, nimeni nu ştia din învăţătură, ci au aflat de la Sfântul
Duh. „Până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să fie
împreună cu noi martor al învierii Lui”. N-a spus: „martor” al
celorlalte fapte, ci: „martor” numai „al învierii”, pentru că acel
martor era mai vrednic de credinţă, care putea să spună că
Acela Care a mâncat şi a băut şi a fost răstignit, a înviat din
morţi. Nu era nevoie de martor nici pentru faptele care au fost
155
Ioan 1,40.
71
mai înainte, nici pentru faptele care au fost după, şi nici pentru
minuni; lucrul necesar era învierea, pentru că celelalte erau
evidente şi recunoscute de către toţi, iar învierea s-a petrecut în
taină, şi era ştiută numai de apostoli. Şi nu zic: „îngerii ne-au
spus”, ci: „noi am văzut”. De unde se vede aceasta? Din ceea
că facem minuni. De aceea atunci mai cu seamă ei erau
vrednici de credinţă. „Şi au pus înainte pe doi”. De ce n-au pus
mai mulţi? Ca să nu mărească între ei tulburarea, şi să nu
împrăştie lucrul acesta pe ceilalţi.
Şi nu la întâmplare îl pune pe Matia după Iosif, ci arată
prin aceasta, că cel care se bucură de respect din partea
oamenilor, acela de multe ori este mai mic înaintea lui
Dumnezeu. Şi toţi împreună se roagă în felul aceasta: „Tu,
Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată”. „Tu”, zic ei, nu
„noi”. La timp potrivit Îl cheamă pe Cel Care cunoaşte inimile:
se cuvinea ca El să facă alegerea, iar nu alţii; aşa erau ei de
încrezuţi că unul neapărat trebuia să fie ales. Şi n-au spus:
„alege”, ci: „arată”, zic ei, pe alesul, „pe care l-ai ales”, ştiind
că la Dumnezeu totul este rânduit mai dinainte. „Pe care din
aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al
apostoliei”, pentru că mai era şi altă slujire. „Şi au tras la
sorţi”. Ei nu se socoteau încă vrednici să facă singuri alegerea;
de aceea vor să cunoască prin mijlocirea unui semn. Pe de altă,
dacă acolo, unde n-a fost nici rugăciune, n-au fost nici oameni
vrednici, tragerea la sorţi a avut o putere aşa de mare, deoarece
a fost urmarea unei hotărâri drepte, – vorbesc despre Iona156, –
apoi cu mult mai mult aici unde trebuia împlinită ceata, unde
trebuia refăcută demnitatea apostolică. Şi celălalt – Iosif – nu
s-a întristat (din pricina că n-a fost ales), altfel, scriitorul ar fi
156
Iona 1, 7.
72
Omilii la Fapte
spus aceasta, căci ei nu-şi ascundeau neajunsurile. Evanghe-

liştilor nu le-a scăpat din vedere faptul că şi corifeii apostolilor
erau uneori nemulţumiţi157, şi aceasta nu o singură dată, ci de
mai multe ori.
4. Să-i imităm, dar, şi noi pe apostoli. Cuvântul meu îl
adresez nu tuturor, ci numai celor care se străduie să
dobândească posturi înalte. Dacă crezi că alegerea este de la
Dumnezeu, nu te supăra158, căci te superi pe El, şi pe El te
mânii, pentru că El a a făcut alegerea. Iar dacă îndrăzneşti să te
mâhneşti, cu toate că este alegerea Lui, apoi faci tot aşa, cum a
făcut şi Cain; el ar fi trebuit să primească hotărârea lui
Dumnezeu, dar din pricina că Dumnezeu a preferat jerfta lui
Abel, s-a întristat; s-a revoltat, când ar fi trebuit să se
smerească. Oricum, nu despre aceasta e vorba, ci despre aceea,
că Dumnezeu ştie cum să rânduiască mai bine lucrurile. De
multe ori se întâmplă, că după fire, de pildă, tu eşti mai smerit
decât altul, dar nu eşti persoana potrivită. Şi iarăşi: viaţa ta este
fără cusur, şi ai o fire nobilă, dar nu numai de aceasta este
nevoie în Biserică. Mai mult ca atât, un om poate fi bun pentru
un lucru, iar alt om, pentru alt lucru. Nu vezi cât de mult se
vorbeşte despre aceasta în Sfânta Scriptură?
Dar eu am să vă spun din care pricină acest lucru s-a
făcut un motiv de uneltiri; pricina constă în ceea că noi ne
uităm la episcopat, nu ca la o datorie de a conduce pe alţii şi de
a ne îngriji de fraţi, ci ca la un post de cinste şi de viaţă
liniştită. Iar dacă ai şti că episcopul trebuie să aparţină tuturor
şi să ducă greutăţile tuturor, că alţii, dacă se mânie, sunt iertaţi,
iar el niciodată, că alţii, dacă păcătuiesc au o scuză, el, însă,
nici una, n-ai fi atât de însetat după această demnitate, n-ai
157
Matei 20, 24; 26, 8.
158
Marcu 10, 14, 21; 14, 4.
73
alerga aşa după ea. Episcopul este expus la judecata tuturor, la

critica tuturor, fie că sunt înţelepţi, fie că sunt fără de minte; în
fiecare zi, în fiecare noapte el este hărţuit de griji; are mulţi
răuvoitori, mulţi pizmaşi. Nu-mi vorbi despre cei care intră în
voia tuturor, despre cei care vor să doarmă, despre cei care
merg la această slujire ca la odihnă; nu despre ei vorbesc, ci
despre aceia care veghează la sufletele voastre, care pun
mântuirea şi bunăstarea celor mai mici decât ei înaintea celei
proprii. Spune-mi: dacă un om care are zece copii, care i se
supun lui şi mereu trăiesc împreună cu el, este obligat să se
îngrijească de ei neîncetat, cum atunci ar trebui să fie un
episcop, care are atât de mulţi care nu trăiesc sub acelaşi
acoperiş cu el, nu se supun lui, ci care trăiesc în prea mare
libertate?
Dar el se bucură de cinste, vei spune tu. Ce fel de cinste?
Cei mai din urmă cerşetori şi săraci îl ocărăsc în piaţă. Dar de
ce, el nu-i face pe ei să tacă? Da, un lucru foarte decent, acesta,
pentru un episcop, nu-i aşa? Şi iarăşi, dacă el nu dă tuturor, nici
celor trândavi, nici celor harnici – mii de reproşuri din toate
părţile; nimeni nu se teme să-l învinuiască şi să-l clevetească.
Să judece conducătorii lumeşti se tem, iar pe episcopi, nu,
pentru că frica de Dumnezeu la nişte oameni ca aceştia nu are
nici o putere. Şi ce să mai spui despre grija legată de cuvânt şi
de învăţătură? Despre greutatea la hirotonie? Sau, poate că,
sunt prea neputincios, jalnic şi nepriceput, sau într-adevăr
lucrurile stau tocmai aşa cum spun. Sufletul unui episcop cu
nimic nu se deosebeşte de o corabie din timpul unei furtuni; din
toate părţile este lovit de prieteni, de duşmani, de ai săi, de
străini. Oare nu conduce împăratul cu toată lumea, iar
episcopul numai cu un oraş? Dar grijile episcopului sunt tot
atât de mari, pe cât o mare înfuriată şi umflată se deosebeşte de
74
Omilii la Fapte
apa unui râu care este mişcată doar de vânt. De ce? Pentru că
acolo sunt mulţi care dau o mână de ajutor, şi totul se face după
lege şi după dispoziţie; aici, însă, nu este nimic asemenea şi nu
poţi porunci după cum socoteşti de cuviinţă. Dacă vei lua
măsuri aspre, vei fi considerat sever; dacă nu, vei fi considerat
laş şi nepăsător. Trebuie să îmbini şi una şi alta, aşa încât să nu
fii nici despreţuit, nici urât. Pe de altă parte, şi preocupările
sunt mai grele aici: pe câţi oameni el este nevoit să-i supere
vrând-nevrând! Pe câţi el este obligat să-i trateze cu severitate!
Spun aceasta nu altfel decât este, ci aşa cum gândesc şi simt.
Nu cred să fie mulţi episcopi care să se mântuiască, ci,
dimpotrivă, mai mulţi care pier, şi pricina este, că această
slujire cere un suflet mare. Episcopul are multe trebuinţe care-l
obligă să iasă din casa lui; are nevoie de mii de ochi din toate
părţile. Nu vezi cât de multe calităţi trebuie să aibă un episcop?
El trebuie să fie destoinic să înveţe pe alţii, răbdător, ţinându-se
puternic de cuvântul cel credincios al învăţăturii159. Şi cât de
greu este aceasta! Şi atunci când alţii fac greşeli, toată vina
cade pe el. Dar să las la o parte toate acestea. Am să vă spun
numai un lucru: dacă numai un suflet va pleca (din viaţa
aceasta) nebotezat, oare nu va răsturna aceasta toată nădejdea
lui în mântuire? Moartea numai unui singur suflet poartă în
sine o pierdere, pe care n-o poate exprima nici un cuvânt. Dacă
mântuirea lui are un preţ atât de mare, încât şi Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om şi a pătimit atât de mult, gândeşte-te
ce pedeapsă va atrage după sine pierderea lui! Dacă şi în viaţa
aceasta, acela prin care vine pierderea altuia, este vrednic de
moarte, apoi cu mult mai mult în viaţa ce va să fie. Nu-mi
spune că a greşit preotul sau diaconul; vina tuturor acestora
159
1 Tim. 3, 2-9; Tit 1, 7-9.
75
cade pe cel care i-a hirotonit. Lasă-mă să-ţi arăt şi alt exemplu:
se întâmplă ca cineva din oameni nu prea buni să fie primit în
cler; apare o neînţelegere: ce măsuri trebuie luate privitor la
păcatele lui din trecut? Aici sunt două prăpastii: se cuvine nici
pe el să nu-l laşi fără pedeapsă, nici celorlalţi să nu le dai motiv
pentru scandalizare. Ar trebui să-l alungăm? Dar acum nu
avem nici un motiv pentru aceasta. Sau să-l lăsăm nepedepsit?
Da, vei spune tu, pentru că vinovat este episcopul care l-a
hirotonit. Şi ce-i cu aceasta? Oare nu trebuie să fie hirotonit şi
ridicat în altă treaptă? Dar atunci pentru toţi va deveni clar, că
el este un om stricat, şi, prin urmare, iarăşi mulţi oameni se vor
sminti. Sau să-l ridicăm la o treaptă mai înaltă? Dar aceasta-i
cu mult mai rău.
5. Aşadar, dacă toţi ar alerga după arhierie, ca după
obligaţia de a avea grijă pentru alţii, nimeni nu s-ar mai grăbi s-
o primească aşa de repede; noi, însă, alergăm după ea, tot aşa
cum după nişte titluri lumeşti. Din pricina că vrem să fim
slăviţi, că vrem cinste de la oameni, ne pierdem pe noi înşine
înaintea lui Dumnezeu. Ce folos de această cinste? Ea este
nimic! Când vei râvni foarte mult la treapta de episcop, pune în
balanţă gheena şi socoteala pe care o vei da acolo; cântăreşte-le
acum cu fericirea unei vieţi libere de osteneală, ia în socotinţă
şi măsura diferită a pedepsei. Dacă vei păcătui ca un simplu
om, nu vei primi o pedeapsă atât de mare; dacă, însă, vei
păcătui ca un episcop, eşti pierdut. Aminteşte-ţi de Moise: cât a
îndurat, cât de mult a filosofat, câte fapte bune a arătat el, dar
pentru că a făcut numai un singur păcat, a fost aspru pedepsit;
şi cu dreptate, pentru că această greşeală era însoţită cu o
pagubă pentru ceilalţi. El a fost pedepsit cu multă asprime, nu
numai pentru că păcatul lui s-a vădit, dar şi pentru că a fost
păcatul unui preot. Adevărat: noi nu primim aceeaşi pedeapsă
76
Omilii la Fapte
pentru păcatele vădite şi pentru păcatele ascunse. Păcatul este

unul şi acelaşi, dar nu şi paguba de pe urma lui; dar, mai bine
spus, nici păcatul nu este acelaşi, pentru că nu este acelaşi lucru
să păcătuieşti într-ascuns şi nevăzut, şi să păcătuieşti pe faţă.
Iar episcopul nu poate să păcătuiască într-ascuns. Bine este
dacă el scapă de reproşuri când nu păcătuieşte; dar ce să mai
spun dacă se întămplă că păcătuieşte. De se va mânia, de va
râde, sau de-l va fura somnul în vreme de odihnă, îndată apar
mulţi care batjocoresc, care jignesc, care poruncesc, mulţi care
îşi aduc aminte de episcopii dinainte, şi-l defăimează pe cel
prezent; şi fac aceasta nu pentru că vor să-i laude pe aceia – nu
– îşi amintesc de episcopii şi de preoţii dinainte, numai ca să-l
critice pe acesta.
Plăcut, spune un proverb, este războiul pentru cei care n-
au trecut prin el. Aceasta ar fi bine să zicem şi acum; dar, mai
bine spus, noi zicem aşa, până când nu intrăm în război, iar
când intrăm, nici nu suntem cunoscuţi de popor. Acum nu mai
avem de luptat cu aceia care îi asupresc pe săraci; noi nu luăm
osteneala de a lupta pentru turmă, ci ca păstorii aceia, despre
care se aminteşte la Iezechiel160, noi numai înjunghiem şi
mâncăm. Cine dintre noi arată că se îngrijeşte tot atât de mult
de turma lui Hristos, cum s-a îngrijit Iacov de turmele lui
Laban161? Cine dintre noi poate să povestească ceva despre
frigul din timpul nopţii? Nu-mi spune despre privegheri, căci
nimic nu poate egala această mare grijă. Nu, acum este cu totul
altfel. Prefecţii şi guvernatorii provinciilor nu se bucură de o
cinste atât de mare, cum se bucură conducătorii Bisericii. De va
intra în palat, cine este primul, dacă nu el? De va merge să vadă
femeile, sau să viziteze casele nobililor, nimeni nu este mai
160
Iezechiel 34, 2.
161
Geneză 31, 40.
77
preferat decât el. Toate s-au stricat, toate s-au răzvrătit! Nu

spun aceasta ca să vă ruşinez, ci ca să curm umblătura voastră
după această demnitate. Cu ce conştiinţă vei rămâne, dacă ai
dobândit această treaptă, fie că singur, fie că prin cineva? Cu ce
ochi te vei uita la omul care a fost complicele tău? Ce iertare
vei avea? Cel care a primit această demnitate împotriva voinţei
lui, prin constrângere, şi fără consimţământul lui, acela mai are
o îndreptăţire oarecare; cu toate că şi el de cele mai multe ori
nu este iertat, totuşi el mai are un cuvânt de apărare. Gândeşte-
te ce a suferit Simon Magul. Ce importanţă are că nu dai bani,
dacă, în loc de bani, te linguşeşti şi foloseşti tot felul de uneltiri
şi şiretlicuri? „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!”162. Aşa i-a
fost spus lui, şi aşa va fi spus şi acestora: dragostea voastră de
putere să fie cu voi spre pierzare, pentru că v-aţi gândit să răpiţi
darul lui Dumnezeu prin intrigi omeneşti! Dar nu este nimeni
aşa? O, dacă n-ar fi! Eu nicidecum nu doresc, ca vreun cuvânt
din cele spuse de mine să vă privească şi pe voi; şi acum numai
împrejurarea m-a făcut să vorbesc despre aceasta. De
asemenea, când vorbesc împotriva lăcomiei, cuvintele mele nu
se referă la voi – Doamne fereşte! – şi la nici unul dintre voi.
Să dea Dumnezeu ca noi în zadar să pregătim leacurile acestea.
Şi dorinţele doctorilor sunt aceleaşi: ei nu vor altceva decât, ca,
după toate ostenelile lor, leacurile să fie aruncate din pricina
zădărniciei lor. Aceasta dorim şi noi: ca să nu fie nevoie de
cuvintele noastre, ca să fie rostite în vânt, ca să rămână numai
nişte cuvinte. Sunt gata să mă supun la orice, numai ca să nu
fiu nevoit să vorbesc despre aceasta. Dar dacă vreţi, noi putem
să tăcem; dar tăcerea noastră să nu fie spre paguba voastră. Nu
cred că cineva, cât de tare el n-ar fi iubitor de slavă deşartă, ar
162
Fapte 8, 20.
78
Omilii la Fapte
vrea să vorbească fără vreo necesitate, şi numai ca să se arate

înaintea publicului. Am să vă dau o povaţă: acea învăţătură este
cea mai bună, care învaţă prin fapte. Chiar şi cei mai buni
doctori, cu toate că boala pacienţilor le aduce câştig, doresc ca
prietenii lor să fie sănătoşi; aceasta vreau şi eu, ca voi toţi să
fiţi sănătoşi. Nu doresc să fiu lăudat, iar voi să fiţi mustraţi, ci
aş dori, dacă ar fi cu putinţă, cu însăşi privirea mea să revars
acea dragoste pe care eu o am pentru voi: atunci nimeni nu mi-
ar reproşa nimic, chiar dacă cuvântul meu ar fi foarte aspru.
Ceea ce se spune între prieteni poate fi răbdat cu uşurinţă, chiar
dacă aceasta ar fi o insultă, căci „de bună credinţă sunt rănile
pricinuite de un prieten, iar sărutările celui ce te urăşte sunt
viclene”163. Nimic nu este mai scump pentru mine decât voi,
nimic, nici chiar această lumină. Mi-aş dori de mii de ori să-mi
pierd vederea, numai dacă prin aceasta ar fi cu putinţă să întorc
sufletele voastre: aşa de mult mântuirea voastră îmi este mai
plăcută decât înşăşi lumina. La ce îmi foloseşte lumina
soarelui, când mâhnirea din pricina voastră aruncă un întuneric
adânc peste ochii mei? Lumina este bună atunci când
străluceşte în vreme de bucurie; iar pentru un suflet mâhnit ea
pare o povară. Cât de adevărat este aceasta, să nu dea
Dumnezeu să cunoaşteţi din fapte! Totuşi, dacă se va întâmpla
ca cineva dintre voi să cadă în păcat, veniţi la mine când dorm;
să mor, dacă nu seamăn cu un paralitic, dacă nu seamăn cu un
nebun; atunci, după cuvintele proorocului, „şi lumina ochilor
mei şi aceasta nu este cu mine”164. Ce nădejde mai aveţi, dacă
nu faceţi nici un urcuş? Iar dacă meritaţi laude, de ce vă
întristaţi? Simt că prind aripi (de bucurie), când aud un lucru
163
Pilde 27, 6.
164
Ps. 37, 10.
79
bun despre voi. „Faceţi-mi bucuria deplină”165. Numai puţinul

acesta vă rog, pentru că doresc să ajungeţi desăvârşiţi. Iar eu cu
toţi voi disputa că vă iubesc, că m-am înrudit cu voi, că voi
sunteţi pentru mine totul – şi tată, şi mamă, şi fraţi, şi copii. Nu
socotiţi, dar, că măcar ceva spus de mine, este spus din
duşmănie faţă de voi; nu, ci pentru îndreptarea voastră. „Frate
ajutat de frate este ca o cetate tare”, spune Scriptura166.
Aşadar, nu dispreţuiţi cuvintele mele, căci nici eu nu refuz să
vă ascult. Aş fi vrut chiar să fiu îndreptat de voi, să fiu învăţat
de voi. Toţi suntem fraţi, şi unul este Învăţătorul nostru; dar şi
între fraţi, unul trebuie să poruncească, iar alţii să asculte. Să
nu dispreţuiţi, dar, cuvintele mele, ci să facem totul spre slava
lui Dumnezeu, pentru că a Lui este slava în vecii vecilor,
Amin.
165
Filipeni 2, 2.
166
Pilde 18, 19.
80
Omilia 4
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în
acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet”167
1. Ce este Cincizecimea? Cincizecimea este timpul, când

recolta era tăiată cu secera şi când era strânsă roada. Ai văzut
preînchipuirea? Priveşte acum şi la adevăr. Când a venit
vremea să fie folosită secera cuvântului, când trebuia de strâns
secerişul, atunci, ca o seceră desăvârşită, se pogoară Duhul.
Ascultă ce spune Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi
holdele că sunt albe pentru seceriş”168; şi iarăşi: „Secerişul este
mult, dar lucrătorii sunt puţini”169. Astfel, Hristos primul a
aşezat secera; luând firea noastră, El a ridicat la ceruri pârga
acestor roade; tocmai de aceea El numeşte aceasta seceriş. „Şi
când a sosit ziua Cincizecimii”, adică nu înainte de
Cincizecime, ci aproape de Cincizecime. Se cuvinea ca şi
lucrul acesta să aibă loc în timpul sărbătorii, ca aceia care au
fost martori la răstignirea lui Hristos să vadă şi evenimentul
acesta. „Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet”.
De ce Duhul Sfânt nu s-a pogorât fără semne sensibile?
Deoarece dacă şi atunci iudeii ziceau că „sunt plini de must”
(Fapte 2, 13), ce n-ar fi spus ei dacă aceasta s-ar fi întâmplat
altfel? Şi nu simplu „s-a făcut un vuiet”, ci „din cer”; iar prin
ceea că a venit fără de veste, Duhul i-a surprins pe ucenici. „Ca
de suflare de vânt ce vine repede”; aceasta arată repeziciunea
167
Fapte 2, 1-2.
168
Ioan 4, 35.
169
Luca 10, 2.
81
mare a Duhului. „Şi a umplut toată casa”. Priveşte: aici erau

adunaţi toţi, pentru ca să creadă şi cei prezenţi, şi în felul acesta
şi ucenicii să se arate vrednici de credinţă. Şi nu spune numai
aceasta, ci adaugă ceva şi mai uimitor: „Şi li s-au arătat
împărţite, limbi ca de foc”170. Priveşte cum pretutindeni este
adăugat: „ca de”; şi foarte bine, ca tu să nu-ţi închipui că Duhul
este ceva material; „ca de foc” şi: „ca de suflare”. Deci n-a fost
un vânt care hoinăreşte prin văzduh. Când Duhul trebuia să se
arate lui Ioan, El S-a pogorât peste capul lui Hristos în chip de
porumbel; acum însă, când o mulţime de popor trebuia să se
întoarcă la Dumnezeu, El se arată în chip de foc. „Şi au şezut
pe fiecare dintre ei”; cu alte cuvinte, a rămas, s-a oprit; a şedea
înseamnă a se stabili, a rămâne pe loc. Dar de ce? Duhul Sfânt
S-a pogorât numai peste cei doisprezece ucenici, iar peste
ceilalţi, nu? Nicidecum! El S-a pogorât peste toţi o sută
douăzeci. Petru nu fără rost a adus mărturia proorocului,
zicând: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din
Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor
prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii
voştri vise vor visa”171. Şi priveşte: aceasta s-a întâmplat nu
numai ca să-i uimească, dar şi ca să-i umple cu har; de aceea
este spus: „cu Duh Sfânt şi cu foc”172. „Şi s-au umplut toţi de
Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le
dădea lor Duhul a grăi”173. Înainte de orice alt semn, ei îl
primesc pe acesta, deoarece el era neobişnuit, şi nu mai era
nevoie de alt semn. „Şi au şezut pe fiecare dintre ei”, spune
scriitorul; prin urmare, şi pe acela care nu fusese ales; de aceea
170
Fapte 2, 3.
171
Fapte 2, 17.
172
Matei 3, 11.
173
Fapte 2, 4.
82
Omilii la Fapte
el nici nu se mai întristează, că n-a fost ales asemenea lui

Matia. „Şi s-au umplut toţi”, spune el. Nu simplu au primit
harul Duhului, ci „s-au umplut. Şi au început să vorbească în
alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. Luca n-ar fi
spus: „toţi”, deşi aici erau şi apostolii, dacă şi ceilalţi n-ar fi
fost părtaşi la darul acesta. De altfel, amintind mai înainte
despre apostoli separat şi pe nume, el nici acum nu i-ar fi pus
pe ei în rând cu ceilalţi; căci dacă acolo, unde trebuia numai de
spus că erau adunaţi apostolii, Luca aminteşte despre ei
separat, apoi cu mult mai mult ar fi făcut aşa aici.
Tu, însă, observă atent, te rog, cum Duhul vine atunci
când ei stăruie în rugăciune, când au dragoste. Iar cuvintele:
„ca de foc”, le-au amintit lor şi despre altă vedenie, deoarece ca
foc El S-a arătat şi în rug174. „Precum le dădea lor Duhul a
grăi”; cuvintele lor într-adevăr erau o vestire (gr.
αποφθέγματα). „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi
cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer”175. Că ei erau
cucernici, aceasta o mărturiseşte faptul că ei aici trăiau. Cum?
Fiind din aşa de multe popoare, şi părăsind patria lor, casele
lor, rudele lor, ei trăiau aici. „Şi erau în Ierusalim locuitori
iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a
tulburat”176. Pentru că acest eveniment a avut loc în casă,
fireşte, s-au adunat cei care se aflau în afara casei. „S-a adunat
mulţimea şi s-a tulburat”.
Ce înseamnă: „s-a tulburat”? S-a umplut de nedumerire,
s-a uluit. „Căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi
erau uimiţi toţi, spune, şi se minunau”. Aşadar, s-a adunat
174
Exod 3, 2.
175
Fapte 2, 5.
176
Fapte 2, 5-6.
83
poporul şi zicea: „Iată nu sunt aceştia care vorbesc toţi

galileieni?”177. Îndată şi-au aţintit ochii spre apostoli. „Şi cum”,
spun ei, „auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am
născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în
Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă
Cirene şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi,
îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele
minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se
dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?”178.
Vezi cum ei aleargă de la răsărit spre apus? „Iar alţii,
batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must (γλέυκους)”179.
2. Ce nebunie! Ce răutate mare! Acum nici nu era timpul
pentru must, deoarece era Cincizecimea. Şi ce-i mai rău că, în
timp ce toţi mărturiseau minunea, şi romanii, şi prozeliţii, poate
chiar şi cei care L-au răstignit pe Hristos, ei după toate aceste
semne mari „ziceau că sunt plini de must”.
Dar să revenim la cele spuse mai înainte. „Şi a umplut
toată casa”. Acea suflare furtunoasă era ca şi cum o cristelniţă
cu apă; iar focul este semnul plinătăţii şi puterii. Aceasta
niciodată nu s-a întâmplat cu proorocii; aşa a fost numai acum
cu apostolii; iar cu proorocii altfel. De pildă, lui Iezechiel i se
dă o hârtie strânsă sul, şi el mănâncă ceea ce trebuia să spună:
„şi era, spune el, în gura mea dulce ca mierea”180; şi iarăşi:
mâna lui Dumnezeu se atinge de gura altui prooroc (Ieremia 1,
9); iar aici Însuşi Duhul Sfânt face totul, şi în felul acesta se
arată egal în cinste cu Tatăl şi cu Fiul. Şi iarăşi, în alt loc spune
177
Fapte 2, 6-7.
178
Fapte 2, 8-12.
179
Fapte 2, 13.
180
Iezechiel 3, 3.
84
Omilii la Fapte
Iezechiel: „plângere, tânguire şi jale”181. Proorocii primeau

harul în formă de carte; şi pe bună dreptate, căci aveau încă
nevoie de preînchipuiri. Aceştia erau trimişi numai la un singur
popor, şi la oameni de-ai lor, iar apostolii la toată lumea, şi la
oameni pe care niciodată nu i-au ştiut. Elisei primeşte harul
prin ridicarea mantiei182; altul, cum este David, prin mir183;
Moise este chemat prin arătarea unui rug arzător184. Aici, însă,
nu este aşa, ci focul însuşi a şezut pe apostoli.
Dar de ce focul n-a umplut casa? Pentru că aceasta i-ar fi
înspăimântat. De altfel, din cuvintele scriitorului se vede că
aceasta a fost tocmai aşa. Tu nu te uita numai la cuvintele
acestea: „şi li s-au arătat, împărţite limbi”, ci şi la acestea: „ca
de foc”. Un foc ca acesta poate să cuprindă în flăcări o pădure
mare. Şi bine a spus Luca: „împărţite”, căci ele erau de la o
singură rădăcină, ca tu să cunoşti că aceasta este o putere
trimisă de Mângâietorul. Dar priveşte cum apostolii mai întâi
s-au arătat vrednici, şi numai după aceea s-au învrednicit să
primească Duhul. Tot aşa şi David: ce făcea el când se afla încă
cu turmele, aceeaşi făcea şi după biruinţa şi triumful său, ca să
arate cât de simplă era credinţa lui. Priveşte iarăşi la Moise,
cum el dispreţuieşte palatele împărăteşti, leapădă toate, şi după
patruzeci de ani primeşte conducerea poporului; sau la Samuel,
care a fost crescut la templu; sau la Elisei, care le-a lăsat pe
toate; sau iarăşi la Iezechiel. Vei vedea că şi apostolii au lăsat
tot ce au avut. De aceea ei primesc Sfântul Duh atunci când
şi-au arătat virtutea. Ei au cunoscut ce este neputinţa
omenească din ceea ce au suferit; au cunoscut că nu în zadar au
181
Iezechiel 2, 10.
182
4 Regi 2, 13.
183
1 Regi 16, 13.
184
Exod 3, 2.
85
făcut aceste fapte bune. Chiar şi Saul a avut mai întâi mărturia
că este bun, şi numai după aceea a primit Duhul Sfânt. Nimeni,
nici chiar cel mai mare dintre prooroci – Moise, nu L-a primit
aşa, cum L-au primit apostolii. Când alţii trebuiau să primească
Duhul, el a suferit o micşorare. Dar aici nu este aşa, ci, după
cum focul nu se micşorează oricât de multe candele n-ar vrea
cineva să aprindă de la el, tot aşa s-a întâmplat atunci şi cu
apostolii. Prin foc se arăta nu numai belşugul harului, ci şi
faptul că fiecare a primit un izvor nesecat al Duhului, după cum
şi Însuşi Hristos a spus, că cei ce vor crede în El vor avea
„izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”185. Şi pe bună
dreptate, pentru că ei nu se duceau să vorbească cu faraonul, ci
să se lupte cu diavolul. Şi ce-i mai minunat că, fiind trimişi la
propovăduire, ei nu s-au împotrivit deloc, şi n-au spus că sunt
neîndemânatici la vorbă şi gângavi – căci i-a învăţat exemplul
lui Moise; n-au spus că sunt prea tineri – căci exemplul lui
Ieremia i-a făcut înţelepţi. Cu toate că au auzit multe lucruri
groaznice, lucruri cu mult mai mari decât proorocii, totuşi ei se
temeau să se împotrivească. De aici se vede că ei erau îngerii
luminii şi slujitorii lucrurilor înalte. Nimeni nu se arată
proorocilor din cer, pentru că ei se îngrijesc încă de cele de jos,
de pe pământ; dar după ce Omul S-a suit la ceruri, se pogoară
şi Duhul Sfânt. „Ca de suflare de vânt ce vine repede”. Aceasta
arată că nimic nu va putea să le stea în cale, ci că ei vor preface
pe toţi duşmanii în praf şi pulbere. „Şi a umplut toată casa”.
Casa era simbolul lumii. „Şi au şezut pe fiecare dintre ei”, şi
„s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat”. Priveşte la cucernicia
acestor oameni; ei nu rostesc o sentinţă pripită, ci sunt
nedumeriţi, iar aceia fără de minte rostesc sentinţa, zicând:
185
Ioan 4, 14.
86
Omilii la Fapte
„sunt plini de must”. Aici locuiau „bărbaţi cucernici din toate

neamurile”, pentru că potrivit Legii ei aveau dreptul să vină la
templu de trei ori pe an. Priveşte aici, cum scriitorul nu
încearcă să-i măgulească; el n-a spus că ei s-au dat cu părerea.
Dar ce? „Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi
s-a tulburat”. E şi firesc; ei gândeau că lucrul acesta îi
ameninţă cu moartea, din pricina crimei făcute împotriva lui
Hristos. Pe de altă parte, conştiinţa de asemenea le-a zguduit
sufletele, pentru că sângele era încă pe mâinile lor, şi totul îi
băga în spaimă. „Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi
galileienii?” Bine este spus; înseamnă că ei recunoşteau lucrul
acesta. Într-atât de mult i-a speriat pe ei vuietul acela, încât aici
s-au adunat oameni din cea mai mare parte a lumii. Pentru
apostoli aceasta era ca o întărire; ei nu ştiau ce înseamnă să
vorbeşti în limba parţilor, dar acum cunoşteau de la oamenii
aceştia. Luca aminteşte şi despre popoarele duşmănoase lor –
cretani, arabi, egipteni, perşi – ca să arate că ei le vor birui pe
toate.
3. Întrucât în vremea aceea iudeii erau în captivitate, este
probabil, deci, că împreună cu ei au venit acolo şi mulţi dintre
păgâni; pe de altă parte, zvonul despre învăţături se răspândise
deja printre popoare, şi de aceea mulţi dintre ei se aflau în
Ierusalim, mărturisind lucrurile pe care le-au auzit. În felul
acesta mărturia venea din toate părţile: de la cetăţeni, de la
străini, de la prozeliţi. „În auzim pe ei vorbind în limbile
noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Ei nu
vorbeau pur şi simplu în limbile lor, ci vorbeau despre lucruri
minunate; de aceea pe bună dreptate se nedumereau oamenii
aceştia, pentru că niciodată nu s-a întâmplat ceva asemenea.
Observă chibzuinţa acestor oameni: erau uimiţi şi nu se
dumereau, zicând: „Ce va să fie aceasta? Iar alţii,
87
batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must”. Ce neruşinare! Şi

ce-i de mirare, dacă şi despre Domnul Însuşi, când El izgonea
demonii, ei ziceau că „are duh necurat”186. Căci unde
stăpâneşte obrăznicia, acolo au grijă numai de una: să spună
ceva; nu se îngrijesc să spună ceva înţelept, ci numai să spună
ceva. „Sunt plini de must”. Adevărat, pentru că aceşti oameni,
înconjuraţi de atâtea primejdii, care se tem pentru propria lor
viaţă, care au o scârbă mare, îndrăznesc să vorbească asemenea
lucruri! Şi priveşte: deoarece lucrul acesta era de necrezut, deci
ca să-i înşele pe cei care erau acolo, şi să arate că apostolii
într-adevăr sunt beţi, ei pun totul pe seama calităţii vinului şi
zic: „sunt plini de must”. „Şi stând Petru cu cei unsprezece, a
ridicat glasul şi le-a vorbit”187. Acolo ai văzut grija lui, iar aici
vezi curajul lui. Chiar dacă ei erau uimiţi şi surprinşi, oare nu
era minunat că unui om neînvăţat şi din popor îi stă în putere să
vorbească în mijlocul unei mulţimi atât de mari? Dacă un om
intră în tulburare atunci când vorbeşte între prieteni, apoi cu
atât mai mult atunci când vorbeşte între duşmani şi între cei
care suflă ucidere. Că apostolii nu sunt beţi, aceasta el îndată
arată prin vocea sa, pentru că ei nu şi-au ieşit din minţi
asemenea posedaţilor, şi nu erau stăpâniţi de vreo putere din
afară.
Dar ce înseamnă: „cu cei unsprezece”? Înseamnă că ei se
apărau printr-o voce comună; Petru era gura tuturor, iar ceilalţi
unsprezece se înfăţişau ca martori, adeverind cuvintele lui prin
mărturia lor. „A ridicat glasul”; cu alte cuvinte, a vorbit cu
mare îndrăzneală ca ei să cunoască harul Duhului; el, care n-a
suportat întrebarea slujnicei, acum, în mijlocul acestor oameni
care suflă ucidere, vorbeşte cu atâta îndrăzneală! Aceasta era o
186
Marcu 3, 30.
187
Fapte 2, 14.
88
Omilii la Fapte
dovadă neîndoielnică a învierii, că el intră cu aşa curaj în

mijlocul oamenilor care luau în râs şi în batjocură un lucru aşa
de mare. Gândeşte-te, câtă obraznicie, câtă fărădelege, câtă
neruşinare trebuie să ai, ca să numeşti această harismă beţie!
Dar toate acestea nu i-au tulburat deloc pe apostoli şi nici nu
i-au descurajat, deşi ei auziseră aceste batjocuri. După
pogorârea Duhului ei s-au schimbat şi au ajuns mai presus
decât toate cele trupeşti, pentru că unde se sălăşluieşte Duhul,
acolo vasul de lut devine vas de aur. Priveşte acum, te rog, la
Petru şi află în el pe acel om temător şi nepriceput, după cum şi
Hristos a spus: „acum şi voi sunteţi nepricepuţi”188, pe omul,
care după acea mărturisire minunată, a fost numit „satană”189.
Tu, însă, observă şi la aceea cum apostolii erau toţi într-un
cuget; ei îi cedează lui Petru slujirea de a vorbi poporului,
pentru că nu era necesar să vorbească toţi. „A ridicat glasul” şi
a început să le vorbească cu mare îndrăzneală. Iată ce înseamnă
să fii bărbat duhovnicesc! Să ne facem, dar, şi noi vrednici de
harul ceresc, şi atunci toate le vom face cu uşurinţă. După cum
un om de foc, căzând în paie, nu va suferi nici o pagubă, ci
dimpotrivă, singur va face mult rău altora, pentru că singur nu
pătimeşte nimic, iar tulpinele care se lovesc de dânsul se
distrug singure pe ele, tot aşa a fost şi acum. Dar mai bine spus:
după cum un om care are în mâini foc, cu mare curaj intră în
luptă cu omul care duce fân, tot aşa şi apostolii ieşeau
împotriva acestor oameni cu multă îndrăzneală şi curaj. Şi ce
pagubă le-a pricinuit lor această mulţime mare? Spune-mi: oare
nu se luptau apostolii cu sărăcia şi cu foametea? Oare nu se
luptau ei cu necinstirea şi cu faima proastă? Căci ei erau
socotiţi nişte mincinoşi. Oare nu erau ei batjocoriţi şi insultaţi
188
Matei 15, 16.
189
Matei 16, 23.
89
de mulţimi? Căci peste ei a venit şi una şi alta: unii râdeau de

ei, iar alţii chiar îi înjurau. Oare n-au îndurat ei furia şi nebunia
oraşelor întregi, răscoale şi uneltiri? Oare nu erau ei ameninţaţi
de foc, de sabie, şi de fiare? Oare nu-i pândeau pe ei
nenumăraţi duşmani din toate părţile? Oare nu erau ei
nepăsători la nenorocirile acestea, ca şi cum le-ar fi văzut
într-un vis sau pe un tablou? Şi ce, dar? Oare n-au secat ei furia
duşmanilor? Oare nu i-au pus pe ei înşişi în încurcătură? Oare
n-au fost aceşti oameni mai mult decât toţi cuprinşi şi de mânie
şi de frică? Oare n-au fost ei în nelinişte, în spaimă şi în
cutremur? Ascultă ce spun ei: „voiţi să aduceţi asupra noastră
sângele Acestui Om!”190.
Şi minunat lucru este că, apostolii fiind cu totul
neînarmaţi, au început lupta împotriva celor înarmaţi,
împotriva căpeteniilor care aveau putere asupra lor; neinstruiţi,
neiscusiţi în cuvânt şi oameni din popor, ei s-au opus şi au dus
lupta împotriva vrăjitorilor, împotriva şarlatanilor, împotriva
întregii mulţimi de sofişti, de ritori, de filosofi care au putrezit
în Academie şi în şcoala peripateticienilor. Şi acela, care mai
înainte se exercita numai lângă lacuri, i-a învins tot aşa, ca şi
cum s-ar fi luptat cu nişte peşti muţi; da, el i-a biruit tot aşa de
uşor, cum un pescar biruie nişte peşti muţi. Chiar şi Platon,
care aiurea atât de mult, a tăcut; iar acesta vorbeşte nu numai în
faţa iudeilor, dar şi în faţa parţilor, şi în faţa mezilor, şi în faţa
elamiţilor, şi în India, şi în tot locul de pe pământ, chiar şi până
la ultimele hotare ale lumii. Unde-i acum mândria Greciei?
Unde-i slava Atenei? Unde-i aiureala filosofilor? Un galileian,
un betsaidean, un om din popor i-a biruit pe ei toţi. Nu vă este
ruşine, spuneţi-mi, de numele ţării care a fost patria celui care
190
Fapte 5, 28.
90
Omilii la Fapte
v-a învins pe voi? Iar dacă veţi auzi şi numele lui, şi veţi
cunoaşte că îl chema Chefa, o să vă ruşinaţi şi mai mult.
Aceasta v-a dus la pieire, că socotiţi aceasta o umilinţă, că
găsiţi toată slava în elocinţă, iar neiscusinţa în cuvânt este
socotită o ruşine. N-aţi mers pe calea pe care ar fi trebuit să
mergeţi, ci, lăsând drumul împărătesc, atât de uşor şi atât de
drept, aţi călcat pe unul strâmb, abrupt şi anevoios. Tocmai de
aceasta n-aţi ajuns la împărăţia cerurilor.
4. Aş putea fi întrebat: de ce Hristos n-a lucrat prin
Platon şi prin Pitagora? Pentru că sufletul lui Petru era mult
mai capabil pentru înţelepciune decât sufletele acelor oameni.
Aceia erau ca nişte copii care căutau pretutindeni slavă deşartă;
iar Petru era un bărbat filosof şi destoinic să primească harul.
Iar dacă râzi când auzi aceste cuvinte, nu-i deloc de mirare;
căci şi iudeii atunci râdeau, şi ziceau că apostolii sunt plini de
must. Dar după ce au suferit cele mai grele şi mai cumplite
nenorociri, când au văzut că oraşul lor se dărâmă, că focul se
revarsă şi pereţii cad la pământ, când au văzut şi acele grozăvii,
pe care nimeni nu le poate exprima prin cuvinte, atunci n-au
mai râs. La fel şi voi nu veţi mai râde, când va veni ziua
judecăţii, când va fi aprins focul gheenei. Dar pentru ce
vorbesc de viitor? Vrei să-ţi arăt cum este Petru şi cum este
Platon? Să cercetăm mai întâi, dacă vreţi, obişnuinţele lor, şi să
ne uităm cu ce se ocupa şi unul şi altul. Acesta din urmă şi-a
irosit viaţa, ocupându-se de lucruri nefolositoare şi zadarnice.
Într-adevăr, la ce-ţi foloseşte să ştii că sufletul unui filosof
devine muscă? Adevărat sufletul lui Platon este o muscă! Nu
s-a transformat în muscă, ci musca a intrat în sufletul care
locuia în Platon. Ce flecăreală! De unde i-a putut trece prin cap
să vorbească asemenea aiureli? Acest bărbat era plin de ironie
şi avea pizmă pe toţi. El ca şi cum se stăruia să nu introducă
91
nimic folositor, nici de la sine, nici de la alţii. Astfel, de la altul

el a împrumutat metempsihoza sufletelor, iar singur a scris acea
lucrare numită „Republica”, în care prescrie cele mai mârşave
reguli; cere ca femeile să fie comune tuturor bărbaţilor, ca
fecioarele să se lupte goale înaintea amanţilor lor, ca taţii să fie
comuni, şi copiii care se nasc de asemenea să fie comuni. Oare
nu este aceasta cea mai mare nebunie? Dar aşa este Platon cu
învăţătura lui. Aici, însă, nu natura face ca taţii să fie comuni,
ci filosofia lui Petru. Cât despre învăţătura lui Platon, ea chiar
înlătura paternitatea, pentru că nu căuta decât să introducă un
tată fals, în locul celui adevărat. Platon a aruncat sufletul într-
un fel de beţie şi mocirlă adâncă. „Toţi să se folosească de
femei, fără vreo teamă”, spune el. De aceea eu nu voi cerceta
învăţăturile poeţilor, ca să nu spună cineva că mă ocup de
basme; dar am să vorbesc de basme care sunt cu mult mai
ridicole decât acelea. Unde au spus poeţii o nerozie ca aceasta?
Iar acela care era socotit căpetenia filosofilor, îmbracă femeile
chiar şi cu armură, coifuri şi săbii, şi spune că neamul omenesc
cu nimic nu se deosebeşte de câini. Deoarece la câini, spune el,
şi femela şi masculul fac în comun aceleaşi lucruri, să facă, dar,
şi femeile aceleaşi lucruri pe care le fac şi bărbaţii, şi totul să se
răstoarne cu susul în jos. Diavolul mereu s-a străduit să arate
prin aceşti oameni, că neamul nostru nu-i deloc mai de cinste
decât cel al necuvântătoarelor; şi, de fapt, unii dintre ei au
ajuns la aşa o absurditate, încât afirmau că şi necuvântătoarele
sunt înzestrate cu raţiune. Şi priveşte cum diavolul prin fel de
fel de căi le tulbura sufletele. Căpeteniile lor spuneau că
sufletul nostru trece şi în muşte, şi în câini, şi în animale, iar
aceia care au venit după ei, ruşinându-se de aceasta, au căzut în
altă ticăloşenie, au înzestrat animalele cu tot felul de cunoştinţe
raţionale, şi mereu demonstrau, că fiinţele care au fost chemate
92
Omilii la Fapte
la existenţă pentru noi, după demnitate sunt mai înalte decât

noi. Şi nu numai aceasta spun ei, dar şi că animalele au
previziune şi cucernicie. Corbul şi cioara, spun ei, îl cunosc pe
Dumnezeu, şi au darul profeţiei şi prezic viitorul; animalele,
spun ei, au justiţie, societate, şi legi, şi câinele între ele, după
părerea lui Platon, este pizmaş. Poate că nu mă credeţi? Şi e
firesc, pentru că aţi fost crescuţi în învăţături sănătoase; cine a
fost hrănit cu această mâncare, acela niciodată nu va crede că
există un om, care mănâncă cu plăcere murdării. Dar când le
spunem lor că toate acestea sunt basme şi nebunii, ei răspund:
„voi nu înţelegeţi sensul lor înalt”. Ba chiar nici nu vom vrea să
înţelegem învăţătura voastră atât de ridicolă. Foarte ridicolă!
Căci nu-i nevoie să ai o minte profundă ca să pricepi ce
înseamnă toată nelegiuirea şi încurcătura aceasta. Nu cumva
vorbiţi în limba ciorilor, nebunilor, cum fac băieţii când se
joacă? Cu adevărat, sunteţi nişte copii, ca şi aceia! Dar Petru
n-a spus nimic asemenea; dimpotrivă, el a ridicat glasul, care
ca o lumină puternică, strălucind într-un loc întunecos, a risipit
ceaţa şi întunericul întregii lumi. Şi cât de blândă, cât de
smerită este firea lui! Cât de departe era el de toată slavă
deşartă! Cum se uita el numai spre cer şi era străin de orice
lăudăroşenie, şi aceasta, chiar dacă învia morţii! Dar dacă s-ar
întâmpla ca cineva din aceşti oameni fără de minte să facă ceva
asemănător, măcar numai în închipuire, n-ar cere el îndată să i
se ridice un altar şi un templu, n-ar dori el să fie în rând cu
zeii? Căci şi acum, când nu se mai fac minuni ca acestea, ei
mereu visează la aceasta. Cu adevărat, cine sunt la ei Atena,
Apolo şi Hera? Sunt diferiţi demoni. Au şi un rege, care voia să
moară ca să fie socotit egal cu zeii. Dar apostolii nu fac aşa, ci
cu totul altceva. Ascultă ce spun ei cu ocazia vindecării
ologului: „Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau
93
de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere

sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”191; şi în alt
loc: „Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca
voi”192. Acolo, însă, este mare lăudăroşenie, mare mândrie;
toate sunt numai de dragul onorurilor de la oameni şi nimic
pentru dragostea curată de adevăr şi virtute; iar când un lucru
este făcut de dragul slavei, totul este deşertăciune. De ar avea
un om totul, dar dacă nu are stăpânire peste ea, pierdut-a
filosofia cea adevărată şi făcutu-s-a sclavul unei mai tiranice şi
mai mârşave patimi. Dispreţuirea slavei poate să ne înveţe tot
lucrul cel bun şi să alunge din suflet orice patimă vătămătoare.
De aceea vă rog şi pe voi să arătaţi cea mai mare râvnă, ca să
smulgeţi această patimă cu tot cu rădăcină; altminteri nu putem
să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să aflăm bunăvoinţa înaintea
acestui Ochi neadormit. Aşadar, să ne străduim cu orice chip să
dobândim ajutorul ceresc, ca să nu suferim necazurile de aici,
ci să avem parte de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care
Tatălui împreună cu Sfântul Duh slavă, putere, cinste, acum şi
191
Fapte 3, 12.
192
Fapte 14, 15.
94
Omilia 5
„Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta
să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele”193
1. Aici apostolul îşi îndreaptă cuvântul către aceia, pe

care Luca i-a numit mai sus străini; le vorbeşte numai lor, dar
în acelaşi timp se adresează şi acelora care râdeau. Că unii îi
batjocoreau, aceasta a fost rânduit de Dumnezeu, ca Petru să
înceapă a vorbi în apărarea apostolilor, şi apărându-i pe ei, să
înveţe şi pe alţii. „Şi toţi care locuiţi în Ierusalim”. Se pare că
aceşti oameni socoteau o mare laudă să trăiască în Ierusalim.
„Aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele”.
Cu aceasta mai întâi le trezeşte atenţia, iar după aceea îşi
începe apărarea. „Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare
vouă”194. Vezi cât de uşoară este apărarea lui? Cu toate că era
susţinut de cea mai mare parte de popor, totuşi el le vorbeşte
foarte blând; şi mai întâi respinge presupunerea lor vicleană, iar
apoi trece la apărare. De aceea el nici n-a zis: „cum spuneţi voi,
batjocorindu-ne şi răzând de noi”, ci: „cum vi se pare vouă”,
dorind să arate, că ei spun aceasta fără intenţie, învinuindu-i
mai degrabă de neştiinţă, decât de rea voinţă. „Că aceştia nu
sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din
zi”195.
De ce el spune aceasta? Oare nu poţi fi beat şi în al treilea
ceas? Desigur că poţi; dar el n-a vrut să se oprească prea mult
193
Fapte 2, 14.
194
Fapte 2, 15.
195
Fapte 2, 15.
95
la aceasta, deoarece apostolii deloc nu erau aşa cum spuneau în

batjocură oamenii aceia. De aici noi învăţăm că nu trebuie să
vorbim prea mult, dacă nu e nevoie. Pe de altă parte cuvintele
ce urmează confirmă lucrul acesta. Acum cuvântul lui se
îndreaptă către toţi. „Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul
Ioil: „Iar în zilele din urmă”, zice Domnul”196. Nicăieri încă nu
se vede numele lui Hristos, iar făgăduinţa aceasta nu este
făgăduinţa Lui, ci a Tatălui. Observă înţelepciunea apostolului.
El n-a scăpat din vedere această împrejurare, şi n-a început
îndată să vorbescă despre lucruri referitoare la Hristos, anume
că El a făgăduit aceasta după răstignirea Sa; cu adevărat, dacă
ar fi spus aşa, ar fi stricat totul.
Dar aceasta, vei zice, ar fi fost de ajuns pentru a dovedi
dumnezeirea Lui. Adevărat, dacă ar fi crezut în aceasta; şi cea
mai mare grijă era ca ei să creadă; iar dacă n-ar fi crezut, i-ar fi
bătut cu pietre. „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul”197.
Le dă chiar şi nădejdi bune, dacă ei singuri vor dori să le aibă.
Şi nu-i lasă să creadă că darul acesta este numai privilegiul
apostolilor, – deoarece aceasta ar fi stârnit nemulţumire, – şi în
felul acesta înlătură pizma. „Şi fiii voştri şi fiicele voastre vor
prooroci”. Nu vouă, spune Petru, vă aparţine acest lucru mare,
şi nu pentru voi este această laudă; harul a trecut la copiii
voştri. Copii el se numeşte pe sine împreună cu ceilalţi
apostoli, iar pe ei îi numeşte părinţi. „Şi cei mai tineri ai voştri
vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste
slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din
Duhul Meu şi vor prooroci”198. Aici el arată că apostolii au
aflat bunăvoinţă înaintea lui Dumnezeu, căci s-au învrednicit
196
Fapte 2, 16-17.
197
Fapte 2, 17.
198
Fapte 2, 17-18.
96
Omilii la Fapte
de Duhul Sfânt, iar aceia cărora le vorbea – nu, pentru că L-au

răstignit pe Hristos. Tot aşa şi Hristos, dorind să pună capăt
mâniei iudeilor, spunea: „feciorii voştri cu cine îi scot (pe
demoni)?”199. N-a spus: „ucenicii Mei”, pentru că ar fi părut că
Se măguleşte pe Sine. În acelaşi fel şi Petru n-a spus că
apostolii nu sunt beţi, ci că ei vorbesc prin Duhul, şi nu pur şi
simplu a spus aceasta, ci s-a adresat la proorocul, şi sub
acoperământul lui vorbeşte cu deplină încredere. În felul
acesta, de la acuzaţie el i-a eliberat cu propriile sale cuvinte, iar
când vorbeşte de har, aduce ca martor pe proorocul. „Voi turna
din Duhul Meu peste tot trupul”. Este spus aşa, pentru că peste
unii harul era revărsat în somn, iar peste alţii când erau treji.
Căci şi în vis proorocii aveau vedenii şi primeau descoperiri.
După aceea apostolul continuă proorocia, care cuprinde şi ceva
îngrozitor. „Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ
semne”200. Aici face aluzie atât la judecata viitoare, cât şi la
dărâmarea Ierusalimului. „Sânge, foc şi fumegare de fum”.
Priveşte cum descrie dărâmarea. „Soarele se va schimba în
întuneric şi luna în sânge”201. Aşa el descrie nenorocirile care
se vor abate peste iudei. Se povesteşte că multe din acestea cu
adevărat au fost pe cer, după cum atestă Iosif Flaviu. În acelaşi
timp apostolul îi sperie, amintindu-le despre întunericul din
trecut şi îi sileşte să aştepte lucrurile ce vor fi. „Înainte de a
veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită”202. Dacă acum,
spune el, voi păcătuiţi fără să fiţi pedepsiţi, să nu socotiţi că
sunteţi în siguranţă. Acestea sunt începutul unei oarecare zile
mari şi groaznice. Vezi, deci, cum el le-a zguduit şi le-a răvăşit
199
Matei 12, 27.
200
Fapte 2, 19.
201
Fapte 2, 20.
202
Fapte 2, 20.
97
sufletele, şi râsul l-a schimbat în îndreptăţire? Într-adevăr, dacă

semnele acestea sunt începutul acelei zile, rezultă că pe ei îi
ameninţă o mare primejdie.
Dar de ce? Continuă el să le vorbească lucruri
îngrozitoare? Nu. Dar ce face? El iarăşi le dă să răsufle uşor,
zicând: „Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va
mântui”203. Aceasta este spus despre Hristos, după cum spune
Pavel204; dar Petru nu cutează să dezvăluie aceasta lămurit.
Dar să revenim la cele spuse mai înainte. Foarte bine
Petru se ridică împotriva celor care îi râdeau şi îi batjocoreau,
şi zice: „aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele
mele”. Iar la început el zice: „Bărbaţi iudei”, numindu-i, după
părerea mea, iudei pe aceia care trăiau în Iudeea. Şi dacă vreţi,
haideţi să comparăm cuvintele evangheliei ca să cunoaşteţi
cum deodată s-a făcut Petru. „Şi o slujnică, spune
evanghelistul, s-a apropiat, zicând: Şi tu erai cu Iisus
Galileianul”; iar el răspundea: „Nu cunosc pe omul acesta ”; şi
când iarăşi l-au întrebat, „atunci el a început a se blestema şi a
se jura”205.
2. Iar aici priveşte cu ce îndrăzneală el vorbeşte, cu ce
libertate mare. El nu i-a lăudat pe aceia care au zis: „îi auzim pe
ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui
Dumnezeu!”, ci dimpotrivă, îi împovărează şi pe ei cu cuvintele
sale, tot aşa cum şi pe ceilalţi, dorind să-i facă mai râvnitori şi
să arate că n-au fost linguşeală cuvintele lui. Şi este bine să
observăm cum apostolii mereu se coboară la mintea celor care
îi ascultă, şi cum cuvântul lor este lipsit de orice linguşeală şi
jignire, ceea ce nu este un lucru uşor. De asemenea nu fără rost
203
Fapte 2, 21.
204
Rom. 10, 13.
205
Matei 26, 69-74.
98
Omilii la Fapte
este rânduit că aceasta s-a întâmplat în al treilea ceas, pentru că

atunci se arată strălucirea luminii, atunci oamenii nu se
îngrijesc de masă, atunci ziua este senină, atunci toţi sunt în
piaţă. Vezi cum cuvântul său este plin de libertate? „Şi luaţi în
urechi cuvintele mele”. Zicând aceasta, Petru nimic n-a spus de
la sine, ci a adăugat: „Ci aceasta este ce s-a spus prin
proorocul Ioil: „Iar în zilele din urma”. Prin aceasta el arată că
sfârşitul este deja aproape. De aceea cuvintele: „în zilele din
urmă” au un fel de accentuare deosebită. Apoi, ca să nu
socoată că acest lucru este privilegiul numai al fiilor, el adaugă:
„şi bătrânii voştri vise vor visa”. Priveşte la ordine: mai întâi
fiii, cum şi David spune: „În locul părinţilor tăi s-au născut ţie
fii”206; şi iarăşi Maleahi: „El va întoarce inima părinţilor către
fii”207. „Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele”.
Aceasta de asemenea este un semn al virtuţii, pentru că am
devenit robii lui Dumnezeu, eliberându-ne de păcat. Şi mare
este darul, când harul trece şi la partea femeiască, şi nu se
limitează numai la o persoană sau la două cum a fost în
vechime, de pildă la Debora şi Hulda. Petru n-a spus că acesta
este Duhul Sfânt, şi nici n-a tâlcuit cuvintele proorocului, ci a
adus numai proorocia care vorbea de la sine. Nu spune încă
nimic de Iuda, pentru că toţi ştiau ce osândă şi pedeapsă el a
suferit. El tace, cunoscând că nimic nu-i mai convingător
pentru ei decât a vorbi din prooroci; aceasta era mai
convingător chiar decât înseşi faptele. Când Hristos făcea
minuni, ei de multe ori I se împotriveau Lui; dar când Hristos a
adus cuvintele proorocului: „Zis-a Domnul Domnului Meu:
„Şezi de-a dreapta Mea”208, ei s-au închis, şi nu mai puteau să-
206
Ps. 44, 19.
207
Maleahi 3, 24.
208
Ps. 109, 1.
99
I răspundă nici un cuvânt. Hristos la fel le vorbeşte mereu din

Scripturi, de pildă, când spune: „Dacă i-a numit dumnezei pe
aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu”209. Oricine
poate să găsească aceasta în multe alte locuri. Tocmai de
aceasta şi Petru spune aici: „voi turna din Duhul Meu peste tot
trupul”, adică şi peste păgâni; dar el încă nu descoperă, şi nici
nu tâlcuieşte proorocia, pentru că era mai bine să nu facă aşa.
De asemenea, nu sunt clare nici cuvintele acestea: „şi minuni
voi face sus în cer”, pentru că obscuritatea lor îi îngrozea şi mai
mult. Dacă el le-ar fi tâlcuit proorocia, atunci i-ar fi întărâtat şi
mai mult împotriva sa. Tocmai de aceea el trece peste ea, ca şi
cum ea era clară, dorind să-i facă pe ei să o considere ca atare.
În cele din urmă, el le tâlcuieşte proorocia, când vorbeşte cu ei
despre înviere şi după ce-i pregătise prin cuvântul său. De
aceea el se fereşte să tâlcuiască proorocia, deoarece faptele
bune nu erau de ajuns ca să-i atragă pe ei: niciodată n-a fost
aşa. Nimeni n-a scăpat atunci; acum, însă, cei credincioşi au
scăpat pe timpul lui Vespasian. Aceasta şi înseamnă cuvintele
Mântuitorului: „Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai
scăpa nici un trup”210. Ceea ce-a fost mai rău s-a întâmplat mai
înainte, căci mai întâi locuitorii au fost luaţi în captivitate, şi
numai după aceea oraşul a fost dărâmat şi ars.
Apoi Petru stăruie asupra metaforei, ca să înfăţişeze mai
bine înaintea ochilor celor care îl ascultau nimicirea şi
captivitatea. „Soarele se va schimba în întuneric şi luna în
sânge”.
Ce înseamnă: luna se va schimba în sânge? După părerea
mea, prin aceasta el arată mulţimea vărsării de sânge, şi înadins
spune aşa, ca să bage în ei mare frică. „Şi tot cel ce va chema
209
Ioan 10, 35.
210
Matei 24, 22.
100
Omilii la Fapte
numele Domnului se va mântui”. „Tot cel”, spune, fie el preot

(deşi nu descoperă încă aceasta), sau rob, sau om liber, pentru
că „nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi
în Hristos Iisus”211. Şi pe bună dreptate: această deosebire
poate să existe numai aici, unde totul este umbră. Dacă în
palatele împărăteşti nu este nici nobil, nici om simplu, ci
fiecare se înfăţişează potrivit faptelor sale, dacă şi în arte,
fiecare este apreciat după lucrările sale, apoi cu atât mai mult în
această şcoală de înţelepciune. „Tot cel ce va chema numele
Domnului se va mântui”. „Va chema” nu orişicum, căci este
scris: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne”212, ci va chema
cu osârdie, cu viaţă bună, cu mare încredere. Astfel, cuvântul
lui încă nu este greu de înţeles, deoarece el introduce un cuvânt
despre credinţă, deşi nu ascunde nici grozăvia pedepsei.
De ce? Pentru că arată, că mântuirea este în chemarea
Domnului.
3. Ce spui, apostole? Vorbeşti de mântuire după
răstignire? Rabdă puţin. Mare este iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, şi faptul că El îi cheamă, dovedeşte nu mai puţin
decât învierea, nu mai puţin decât minunile, că El este
Dumnezeu adevărat. Căci bunătatea nemărginită este unul din
atributele lui Dumnezeu. De aceea şi spune Hristos: „Nimeni
nu este bun decât unul Dumnezeu”213. Dar să nu facem din
această bunătate prilej de nepăsare, deoarece El de asemenea
pedepseşte ca Dumnezeu. De fapt, Cel Care a spus: „cel ce va
chema numele Domnului se va mântui”, Acela a şi făcut
aceasta; vorbesc despre cele ce s-au întâmplat cu Ierusalimul,
211
Gal. 3, 28.
212
Matei 7, 21.
213
Luca 18, 19.
101
despre acea pedeapsă cumplită. Despre aceasta aş vrea să vă

spun câteva cuvinte, care vor fi folositoare pentru voi, atât în
lupta cu marcioniţii, cât şi în lupta cu mulţi alţi eretici. Întrucât
ei afirmă, că Hristos este un Dumnezeu bun, iar Acela care
pedepseşte, este un Dumnezeu rău, să vedem cine dintre ei a
făcut aceste lucruri. Cine, dar, a făcut acestea? Oare cel rău, ca
să-L răzbune pe Hristos? Sau nu? Cum atunci este străin Lui?
Sau poate cel bun? Dar din Scriptură reiese că aceasta au
făcut-o şi Tatăl şi Fiul. Cu privire la Tatăl, aceasta se vede din
multe locuri, de pildă, în parabola despre vie, când El zice că:
„Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde”214, şi iarăşi, acolo unde se
spune că El trimite oştirile Sale215, iar cu privire la Fiul, din
cuvintele: „Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să
domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea”216.
Însuşi Hristos vorbeşte despre suferinţele viitoare, care după
cruzimea lor le întrec pe toate care au fost vreodată; niciodată
nu s-au întâmplat lucruri mai crunte ca acestea. Şi El Însuşi le-a
vestit. Vreţi să ascultaţi ce grozăvii au venit peste ei? Au fost
străpunşi cu bolduri. Poate să existe vreo privelişte mai
îngrozitoare? Sau vreţi să vă povestesc despre suferinţele
femeii, despre acea întâmplare tristă, care este mai groaznică
decât orice nenorocire? Sau să vă povestesc despre foamete şi
ciumă? Eu sar peste cele mai groaznice lucruri. Oamenii nu
recunoşteau natura, nu recunoşteau legile, au întrecut cruzimea
fiarelor; şi toate aceste necazuri au fost aduse de acest război,
pentru că aşa au vrut Dumnezeu şi Hristos. Bine ar fi să arătăm
aceasta şi marcioniţilor, şi celor care nu cred în gheenă: aceasta
va fi de ajuns ca să închidem gura lor neruşinată. Nu sunt
214
Matei 21, 41.
215
Matei 22, 7.
216
Luca 19, 27.
102
Omilii la Fapte
aceste nenorociri mai îngrozitoare decât acelea din Babilon?

Nu este această foamete mai cumplită decât aceea de atunci?
Despre aceasta şi Însuşi Hristos a spus: „Căci va fi atunci
strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până
acum şi nici nu va mai fi”217. Cum atunci unii spun că Hristos
le-a iertat păcatul? Poate că pare o întrebare obişnuită, dar voi
uşor puteţi s-o dezlegaţi. Nu-i cu putinţă să arăţi undeva, chiar
într-o născocire, nişte lucruri ca acestea care au fost în realitate.
Şi dacă cel care scria aceasta ar fi fost un creştin, cuvintele lui
ar mai fi putut să fie privite cu suspiciune; dar dacă el a fost un
iudeu, şi un iudeu zelos care a scris aceasta după propovăduirea
Evangheliei, n-ar trebui, oare, ca cele întâmplate să fie crezute
de toţi? Căci vei vedea cum el peste tot îi preamăreşte pe iudei.
Aşadar, şi gheena există, şi Dumnezeu este bun. V-aţi
cutremurat la auzul acelor grozăvii? Dar suferinţele de aici sunt
nimic în comparaţie cu acelea care vor fi acolo. Iarăşi sunt silit
să par neplăcut, aspru şi insuportabil. Dar ce pot să fac? Pentru
aceasta sunt pus. După cum un educator sever, făcându-şi
datoria, atrage asupra sa ura elevilor, tot aşa şi noi. Altfel, nu
va fi oare ciudat, dacă demnitarii împăratului vor împlini
poruncile lui, chiar dacă ele ar fi neplăcute, iar noi, de teama
reproşurilor din partea voastră, vom neglija îndatorirea la care
suntem puşi?
Fiecare îşi are lucrarea sa; dintre voi mulţi trebuie să
arate compătimire şi iubire de oameni, să fie amabili şi blânzi
cu aceia cărora le faceţi bine; iar noi, făcând bine celor cărora
le slujim, părem lor aspri, severi, insuportabili şi neplăcuţi,
deoarece noi facem bine nu prin plăcerea pe care o dăm, ci prin
durerea pe care o pricinuim. Aşa este şi doctorul; dar el nu este
217
Matei 24, 21.
103
atât de neplăcut, pentru că folosul meşteşugului său se face

simţit acum; al nostru, însă, în viitor. Aşa este şi judecătorul:
odios pentru criminali şi răzvrătiţi. Aşa este şi legiuitorul:
enervant pentru cei care trebuie să se supună legilor întocmite
de el. Dar nu aşa este cel care cheamă la distracţii, care
organizează petreceri publice şi sărbători, care pune cununi pe
capul oamenilor; nu, aceşti bărbaţi sunt pe placul poporului,
deoarece înveselesc oraşele cu tot felul de spectacole,
suportând toate cheltuielile pentru acestea. Şi tocmai de aceasta
aceia pe care ei i-au distrat, îi răsplătesc pe ei cu laude şi cu
binecuvântări, cu draperii şi cu multe sfeşnice, coroane, ramuri
şi cu haine strălucitoare. Iar bolnavii, dimpotrivă, se întristează
şi se posomorăsc, când văd doctorul înaintea lor. La fel şi
răzvrătiţii se mâhnesc când îl văd pe judecător; nu se bucură,
nici nu se veselesc, numai dacă acela va trece de partea lor. Să
vedem, acum, cine aduce cel mai mare folos oraşelor: aceia
care organizează aceste sărbători, aceste ospeţe, aceste mese
bogate şi luxoase, şi felurite distracţii, sau aceia, care
respingând tot aceasta, aduc cu ei varga şi biciul, călăi şi
soldaţi înfiorători, rostesc cuvinte ameninţătoare şi fac mustrări
aspre, aruncă tristeţe şi alungă cu băţul mulţimea din piaţă. Să
vedem, spun, de partea cui este câştigul, căci aceştia sunt
neplăcuţi, iar aceia sunt foarte iubiţi. Aşadar, ce aduc aceia care
distrează poporul? O simplă plăcere deşartă care rămâne doar
până seara, iar a doua zi dispare; râs necuviincios, cuvinte urâte
şi nestăpânite. Dar aceştia? Teama, cumpătarea, smerita
cugetare, blândeţea sufletului, lepădarea vieţii petrecute în
nepăsare, înfrânarea patimilor sufleteşti şi îngrădirea de ispite
care vin dinafară. Datorită acestora fiecare dintre noi îşi are
averea întreagă, iar prin sărbătorile acelea noi o pierdem, şi
încă cu mare pagubă pentru noi; o pierdem nu pentru că au
104
Omilii la Fapte
năvălit tâlharii, ci pentru că, spre plăcerea noastră, suntem

jefuiţi de slava deşartă. Fiecare vede cum acest tâlhar scoate
toată averea lui, şi este încântat de lucrul acesta. Iată un nou fel
de hoţie care-i face pe oameni să se bucure când cineva îi
jefuieşte!
4. Dar acolo nu este nimic asemenea; ci Dumnezeu, ca un
Tată al tuturor, ne apără de toate cele văzute şi nevăzute. „Luaţi
aminte, spune El, ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi
înaintea oamenilor”218. Acolo sufletul învaţă să fugă de
nedreptate. Căci nedreptatea nu constă numai în lăcomia
pătimaşă pentru bani, dar şi în ceea când noi dăm pântecelui
mai multă mâncare decât are nevoie, şi petrecând în desfătări,
întrecem măsura cuvenită şi ajungem la nebunie. Acolo sufletul
învaţă fecioria, iar aici, desfrânarea. Căci desfrânarea nu constă
numai în împreunarea cu femeie, ci şi dacă te uiţi la ea cu
poftă. Acolo învaţă smerenia, iar aici îngâmfarea. „Toate îmi
sunt îngăduite, spune apostolul, dar nu toate îmi sunt de
folos”219. Acolo, bunăcuviinţa, iar aici, neruşinarea. Nu mai
vorbesc de lucrurile care se întâmplă la spectacole; aici chiar
nu este nici o plăcere, ci mai degrabă, tristeţe. Arătaţi-mi după
o zi de sărbătoare, pe aceia care şi-au cheltuit banii pentru
organizarea ei, şi pe aceia care erau distraţi cu spectacole, şi
veţi vedea că toţi sunt abătuţi, dar mai ales acela care şi-a
cheltuit banii. E şi firesc. Căci cu o zi înainte el îl distra pe
omul de rând, şi omul de rând, într-adevăr, era fericit şi se
desfăta cu mare plăcere, pentru că îl bucura haina sclipitoare;
dar el nu putea să se folosească de ea mereu, şi de aceea se
întrista şi era chinuit de o mare jale, când vedea că o scot de pe
el. Cât despre cel care s-a cheltuit, acesta era mai puţin fericit
218
Matei 6, 1.
219
1 Cor. 6, 12.
105
decât primul. De aceea, în ziua următoare ei se schimbă cu

locurile, şi acum tristeţea îl copleşeşte pe ultimul. Iar dacă în
lucrurile lumeşti, bucuriile sunt însoţite cu atâtea nemulţumiri,
iar neplăcerile aduc atâta folos, apoi cu atât mai mult în
lucrurile spirituale. Iată de ce nimeni nu se plânge pe legi, ci
dimpotrivă, toţi le socot de folos comun, căci nu străinii din
alte ţinuturi, şi nici nu duşmanii au venit şi le-au adoptat, ci
singuri cetăţenii, conducătorii lor, binefăcătorii lor. Şi lucrul
acesta – elaborarea legilor – este un semn al dreptăţii şi al
bunăvoinţei, cu toate că legile sunt pline de pedepse şi
interdicţii, şi nu poţi găsi o lege fără pedeapsă sau coerciţie. Şi
oare nu-i ciudat, dacă pe oamenii care expun legile acelea voi îi
numiţi izbăvitori, binefăcători şi ocrotitori, iar pe noi ne
socotiţi drept nişte oameni nesuferiţi şi cruzi, deşi noi vorbim
despre legile lui Dumnezeu? Când vorbim despre gheenă, noi
aducem legile acelea. Şi după cum legislatorii lumeşti stăruie
asupra legilor despre ucideri, furturi, şi despre toate asemenea,
tot aşa şi noi aducem legi despre pedepse, legi pe care nu le-a
scris omul, ci Însuşi Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu. Cel
fără de milă, spune El, să fie pedepsit220; căci aşa se tâlcuieşte
pilda; rănchiunul să fie supus la cel mai cumplit chin; cel ce se
mânie fără pricină, să fie aruncat în foc; cel ce grăieşte de rău,
să-şi primească plata în gheenă!
Dacă socotiţi că auziţi legi ciudate, nu vă uimiţi. Căci
dacă Hristos n-a venit să dea legi noi, pentru ce dar a venit? Ne
este deja cunoscut că ucigaşul şi adulterul trebuie să fie
pedepsiţi; prin urmare, dacă ar fi trebuit iarăşi să auzim aceleaşi
lucruri, pentru ce mai era nevoie de Învăţătorul ceresc? De
aceea, El nu spune: adulterul să fie pedepsit, ci cel care se uită
220
Matei 18, 23-35.
106
Omilii la Fapte
cu poftă, şi adaugă, de asemenea, unde şi când el va primi

pedeapsa. Şi nu pe table, şi nici nu pe stâlpi a scris El legile
Sale; şi nu stâlpi de fier a ridicat El, şi nu pe ele a zugrăvit
cuvinte; nu, El a ridicat pentru noi douăsprezece suflete –
sufletele apostolilor – şi pe ele cu Duhul Sfânt a scris cuvintele
acestea. Şi noi, cu toată dreptatea, vi le citim vouă. Iar dacă
aceasta era după lege la iudei, ca nimeni să nu se poată scuza
cu neştiinţa, cu atât mai mult la noi. Iar dacă cineva ar spune:
„eu nu ascult şi de aceea nu voi fi judecat”, pentru aceasta va
primi o pedeapsă şi mai mare. Într-adevăr, dacă nimeni n-ar
învăţa, atunci am mai putea să avem o scuză; dar dacă sunt
învăţători, nu avem nici una. Priveşte, cum Hristos le taie
iudeilor acest cuvânt de apărare, când spune: „De n-aş fi venit
şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”221; şi Pavel: „Dar întreb:
Oare n-au auzit? Dimpotrivă: „În tot pământul a ieşit vestirea
lor”222. Iertare avem atunci, când nimeni nu vorbeşte; dar când
stă supraveghetorul, şi are îndatorirea aceasta, atunci nu mai
este iertare. Hristos nu voia ca noi numai să ne uităm la aceşti
stâlpi, ci singuri să fim nişte stâlpi. Dar pentru că ne-am făcut
nevrednici de aceste cuvinte, haideţi, măcar, să ne uităm la
aceşti stâlpi. După cum stâlpii îi ameninţă pe alţii, dar singuri
nu poartă răspundere, la fel ca şi legile, tot aşa şi fericiţii
apostoli. Şi priveşte: nu numai într-un loc stă asemenea stâlp, ci
cuvintele acestea sunt răspândite pretutindeni în lume. De vei
merge în India, vei auzi de ele; de vei merge în Spania, sau
până la marginile pământului, nu vei întâlni pe nimeni care să
nu fi auzit de ele, doar dacă din propria lui neglijenţă. Nu vă
supăraţi, dar, ci luaţi aminte la cele ce se vorbesc aici, ca să
puteţi face faptele virtuţii şi să aveţi parte şi de bunătăţile cele
221
Ioan 15, 22.
222
Romani 10, 18.
107
viitoare, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Tatălui şi

Sfântului Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.
108
Omilia 6
„Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea”223
1. Nu din măgulire el spune aceasta; dar, deoarece mai

înainte îi mustrase puternic pe iudei, acum le dă să răsufle uşor,
şi la timp potrivit le aminteşte de David. El iarăşi îşi începe
cuvântul cu o introducere ca ei să nu se tulbure, căci avea să le
vorbească despre Iisus; până acum ei erau liniştiţi, pentru că
ascultau proorocul; dar numele lui Iisus îndată i-ar fi întărâtat.
Şi n-a spus: „credeţi”, ci: „ascultaţi”, ceea ce nu era greu de
suportat. Şi observă cum el nu spune nimic înalt, ci îşi începe
cuvântul cu un lucru de mică însemnătate. „Pe Iisus
Nazarineanul”; îndată aminteşte de patria Lui care era socotită
demnă de dispreţ. Şi nu spune încă nimic măreţ despre El, nici
chiar ceea ce altul ar fi spus despre un prooroc. „Pe Iisus
Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu”.
Priveşte cât era de important să spui că El este trimis de
Dumnezeu. Aceasta mereu şi pretutindeni se stăruiau să
dovedească şi Hristos, şi Ioan, şi apostolii. Ascultă, de pildă, ce
spune Ioan: „Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul
coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este”224. Şi Însuşi
Hristos mai cu seamă aceasta învaţă, zicând: „Pentru că n-am
venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis”225. Şi peste tot în
Scriptură găsim multe exemple asemănătoare. Tocmai de
aceasta acest sfânt conducător al cetei binecuvântate, atletul lui
223
Fapte 2, 22.
224
Ioan 1, 33.
225
Ioan 8, 42.
109
Hristos, ucenicul înflăcărat căruia i-au fost încredinţate cheile

cerului, bărbatul care a primit înţelepciunea duhovnicească,
mai întâi îi înfricoşează pe iudei, arată că apostolii s-au
învrednicit de mari daruri, îi face vrednici de credinţă, şi abia
după aceea vorbeşte despre Iisus. Gândeşte-te câtă îndrăzneală
trebuia să ai, ca să spui în mijlocul ucigaşilor, că El a înviat!
Totuşi nu spune îndată: „El a înviat”, dar mai întâi: el a venit la
voi de la Dumnezeu. Aceasta se vede din semnele pe care El
le-a făcut. Şi nu spune: „El le-a făcut”, ci: „pe care le-a făcut
prin El Dumnezeu în mijlocul vostru”, ca prin modestie să-i
atragă mai bine, şi, totodată, să-i cheme pe ei înşişi la mărturie.
„Bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin
minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în
mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi”226. După aceea, ajungând la
crima lor straşnică, priveşte cum el se străduie să-i scape de
vină; căci, cu toate că aceasta a fost rânduit dinainte, totuşi ei
erau ucigaşi. „Pe Acesta, spune el, fiind dat, după sfatul cel
rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi
luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi
omorât”227. Vorbeşte cu aceleaşi cuvinte ca şi Iosif, care la fel
le vorbea fraţilor săi: nu vă temeţi; nu voi m-aţi vândut, ci
Dumnezeu m-a trimis aici228. Şi pentru că a spus că aceasta a
fost voia lui Dumnezeu, deci, ca nu cumva iudeii să spună:
„înseamnă, că am făcut bine”, el le răpeşte lor gândul acesta,
adăugând: „pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi
omorât”. Aici lasă să se înţeleagă că vorbeşte şi despre Iuda, şi,
în acelaşi timp, le arată că ei n-ar fi putut să facă aceasta, dacă
Dumnezeu Însuşi nu le-ar fi îngăduit şi nu L-ar fi dat în mâinile
226
Fapte 2, 22.
227
Fapte 2, 23.
228
Geneză 45, 5.
110
Omilii la Fapte
lor. Aceasta şi înseamnă cuvintele: „fiind dat”. Toată vina o

aruncă asupra lui Iuda trădătorul, deoarece L-a trădat cu o
sărutare. Ori aceasta înseamnă cuvintele: „prin mâinile celor
fără de lege”, ori el vorbeşte aici despre ostaşi, vrând să spună
ca şi cum aşa: „nu pur şi simplu L-aţi omorât, ci prin cei fără
de lege aţi făcut aceasta”. Observă cum apostolii totdeauna se
îngrijesc să propovăduiască mai întâi patimile Lui. Cât despre
înviere, deoarece aceasta era un lucru mare, Petru mai întâi o
lasă în umbră, iar apoi vorbeşte despre ea deschis. Patimile lui
Hristos, crucea şi moartea erau mărturisite de toţi, iar învierea
încă nu; de aceea Petru vorbeşte despre ea mai târziu,
adăugând: „Pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile
morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”229.
Aici el a sugerat ceva măreţ şi înalt. Cuvintele: „nu era cu
putinţă”, arată că Hristos Însuşi a îngăduit morţii să-L ţină pe
Dânsul, şi că însăşi moartea, ţinându-L, se chinuia ca şi cum de
durerile naşterii şi suferea greu. Se ştie că prin durerile naşterii
sau prin boală de moarte, Scriptura totdeauna înţelege
primejdia. Totodată aici este exprimat gândul, că El a înviat aşa
ca niciodată să nu mai moară. Prin cuvintele: „întrucât nu era
cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”, apostolul arată că învierea
lui Hristos n-a fost la fel ca învierea celorlalţi oameni. Apoi,
înainte de a se naşte în mintea lor vreun gând, el îl aduce pe
David, care alungă orice raţionamente omeneşti. „Căci David
zice despre El”230. Şi priveşte cât de mică este iarăşi mărturia.
De aceea el a adus-o la început, spunând ceea ce este de mai
mică însemnătate, ca să arate că moartea lui Hristos n-a fost un
lucru trist. „Totdeauna am văzut, spune el, pe Domnul înaintea
mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. Căci
229
Fapte 2, 24.
230
Fapte 2, 25.
111
nu vei lăsa sufletul meu în iad”231. După aceea, terminând

mărturia proorocului, adaugă: „Bărbaţi fraţi”232. Când vrea să
spună ceva important, apostolul mereu foloseşte această
adresare, ca prin aceasta să le trezească atenţia şi să-i atragă la
sine. „Cuvine-se, spune el, a vorbi cu îndrăznire către voi
despre strămoşul David”233. Ce smerenie mare! El mereu
vorbeşte cumpătat, când nu este nici un pericol. De aceea nici
n-a zis: „aceasta este spus despre Hristos, iar nu despre David”;
dimpotrivă, foarte înţelept arată respectul adânc faţă de fericitul
David, ca prin aceasta să-i mişte pe iudei, şi despre ceea ce era
recunoscut de toţi, vorbeşte aşa, de parcă era un lucru obraznic
să spui aceasta, stăruindu-se să le câştige bunăvoinţa prin
laudele aduse lui David, pe care uşor le introduce în cuvântul
său. De aceea nu spune simplu: „despre David”, ci: „despre
strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat”. De asemenea, nu
spune: „şi n-a înviat”, dar în alt chip îndată exprimă şi aceasta,
zicând: „iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta”234.
Acum el a dovedit ceea ce a vrut, dar nu trece încă la Hristos,
ci iarăşi îl laudă pe David: „Deci el, fiind prooroc şi ştiind că
Dumnezeu i s-a jurat cu jurământ”235.
2. Vorbeşte aşa, ca iudeii, măcar din respect pentru David
şi pentru neamul lui, să primească cuvântul despre învierea lui
Hristos, deoarece în caz contrar ar fi insultat profeţia şi s-ar fi
necinstit pe ei înşişi. „Şi ştiind, spune el, că Dumnezeu i S-a
jurat cu jurământ”. N-a spus simplu: „S-a jurat”, ci: „S-a jurat
cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui”236.
231
Fapte 2, 25-27.
232
Fapte 2, 29.
233
Fapte 2, 29.
234
Fapte 2, 29.
235
Fapte 2, 30.
236
Fapte 2, 30.
112
Omilii la Fapte
Priveşte cum iarăşi a sugerat un adevăr înalt. Pentru că i-

a liniştit cu cuvintele sale, el cu îndrăzneală adaugă profeţia şi
vorbeşte despre înviere. „A vorbit despre învierea lui Hristos:
că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut
putreziciunea”237. Iarăşi un lucru minunat; de aici se vede că
învierea lui Hristos n-a fost ca învierea altor oameni. Deşi
moartea Îl ţinea, totuşi ea n-a făcut ceea ce-i este firesc să facă.
Astfel, despre păcatul iudeilor Petru a vorbit în chip ascuns, iar
despre pedeapsă n-a adăugat nimic; a arătat că ei L-au omorât
pe Hristos, şi după aceea trece la semnul dat de Dumnezeu. Şi
când este dovedit că Cel omorât a fost drept şi iubit de
Dumnezeu, chiar dacă n-ai spune nimic de pedeapsă, fii sigur
că cel care a făcut păcatul, se va condamna pe el însuşi mai
mult decât poţi să-l condamni tu. Aşadar, Petru atribuie totul
Tatălui, ca ei să primească cuvintele lui. Şi expresia: „nu era cu
putinţă”, el o aduce din proorocie. De aceea, să revenim la cele
spuse mai înainte.
„Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de
Dumnezeu”; cu alte cuvinte, omul despre care nu poate fi nici o
îndoială, dar despre care vorbesc faptele. Aşa şi Nicodim
spunea: „că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci
Tu”238. „Prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a
făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru”; înseamnă că nu în
ascuns, dacă: „în mijlocul vostru”. Mai întâi vorbeşte despre
ceea ce le este cunoscut, şi abia după aceea trece la lucrurile
care nu le sunt cunoscute. Apoi prin cuvintele: „după sfatul cel
rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu”, el arată
că nu ei au avut puterea să facă aceasta, ci că aceasta a fost un
lucru al înţelepciunii şi al rânduielii lui Dumnezeu. Şi el trece
237
Fapte 2, 31.
238
Ioan 3, 2.
113
repede peste ceea ce era neplăcut pentru ei. Apostolii totdeauna

se străduiau să arate că Hristos a murit. Chiar dacă veţi tăgădui,
spune Petru, ei vor mărturisi despre aceasta. Iar Cel Care a
necăjit însăşi moartea, Acela cu mult mai mult putea să-i
necăjească pe aceia care L-au răstignit; totuşi, Petru nu spune
nimic asemenea, ca, de pildă: „El putea să vă ucidă”, ci pur şi
simplu le dă aceasta de neînţeles. Iar din aceste cuvinte
cunoaştem şi noi ce înseamnă că moartea Îl ţinea pe El. Cine se
chinuie din pricina că ţine ceva, acela nu mai poate ţine şi nu
mai poate lucra, ci suferă şi încearcă cât mai repede să arunce
lucrul pe care-l ţine. Şi bine a spus Petru: „Căci David zice
despre El”, ca tu să nu atribui aceste cuvinte proorocului. „Deci
el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i s-a jurat cu jurământ
să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui”. Vezi, deci, cum el,
în sfârşit, explică şi descoperă profeţia, arătând în ce fel Hristos
S-a aşezat pe tronul Său? Căci împărăţia duhovnicească este în
ceruri. Observă cum împreună cu învierea el a arătat şi la
împărăţie, spunând că Hristos a înviat. El arată că proorocul a
fost silit să spună aşa, căci aceasta era o profeţie despre
Hristos.
Dar de ce, el n-a spus: „despre împărăţia Lui Hristos”, ci
„despre învierea lui Hristos”? Pentru că aceasta era prea înalt
pentru ei. Dar cum El S-a aşezat pe tron? S-a aşezat fiind
împărat peste iudei; iar dacă peste iudei, cu atât mai mult peste
cei care L-au răstignit. „Şi trupul Lui n-a văzut putreziciunea”.
Aceasta pare să fie mai mică decât învierea, dar, de fapt, este
acelaşi lucru. „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus”. Observă cum
apostolul nu-L numeşte altfel. „Căruia noi toţi suntem martori.
Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu”239. Iarăşi se
239
Fapte 2, 32-33.
114
Omilii la Fapte
întoarce la Tatăl, deşi era de ajuns şi ceea ce spusese mai

înainte; dar el ştia cât de important este lucrul acesta. Aici s-a
gândit şi la înălţare şi la ceea că Hristos este în ceruri; dar nici
aceasta nu spune lămurit. „Şi primind de la Tatăl făgăduinţa
Duhului Sfânt”240. Priveşte cum la începutul cuvântului său el a
spus că nu Hristos L-a trimis pe Duhul, ci Tatăl; iar acum, când
le-a amintit despre minunile Lui, despre ceea ce I-au făcut
iudeii, şi când a spus despre învierea Lui, el cu îndrăzneală
începe să vorbească şi despre aceasta, şi iarăşi îi aduce pe ei
înşişi ca martori, referindu-se la ceea ce au văzut şi au auzit. De
înviere aminteşte de multe ori, iar de crima lor numai o dată, ca
să nu pară aspru. „Şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului
Sfânt”. Iarăşi un adevăr mare; şi mi se pare, că el acum
vorbeşte despre făgăduinţa aceea care a fost până la patimile
Lui. Priveşte cum el atribuie totul lui Hristos, şi face aceasta
foarte discret. Într-adevăr, dacă El a turnat (din Duhul Sfânt),
apoi negreşit despre El a spus mai sus proorocul: „Iar în zilele
din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste slugile
Mele şi peste slujnicele Mele şi minuni voi face sus în cer”241.
Priveşte ce adevăruri el pune în ascuns în cuvintele sale! Dar
deoarece era un lucru mare, el iarăşi îl învăluieşte prin
cuvintele: „primind de la Tatăl”. Petru a vorbit despre
binefacerile făcute lor şi despre minuni; a spus că El este
împărat şi că a venit la ei; a spus că El este cel Care dă Duhul.
Dar oricât de multe lucruri n-ar spune cineva, totul va fi în
zadar, dacă el nu va avea în vedere un folos. Acelaşi lucru îl
face şi Ioan, când zice: „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt”242.
În acelaşi timp Petru arată că crucea nu numai că nu L-a înjosit
240
Fapte 2, 33.
241
Fapte 2, 17.
242
Matei 3, 11.
115
pe Hristos, ci dimpotrivă, L-a proslăvit şi mai mult, pentru că,

ce Dumnezeu I-a făgăduit din vechime, aceea I-a dăruit acum.
Sau altfel: Petru vorbeşte aici despre făgăduinţa pe care El ne-a
dat-o. Hristos dinainte ştia de făgăduinţa viitoare, şi după
înviere ne-a dăruit una şi mai mare. „Voi turna”, spune el. Aici
apostolul arată demnitatea Lui, şi că El nu simplu ne-a dăruit
Duhul, ci din belşug. Şi ca să dovedească aceasta mai bine,
adaugă cuvintele următoare: „L-a revărsat pe Acesta”. După ce
le grăise despre dăruirea Sfântului Duh, el cu multă îndrăzneală
vorbeşte acum şi despre înălţarea la ceruri, şi nu simplu, ci
iarăşi aduce martorul, şi le aminteşte de aceeaşi persoană, la
care arăta şi Hristos. „Căci David, spune el, nu s-a suit la
ceruri”243.
3. Aici apostolul nu mai vorbeşte cu sfială, încurajându-
se cu ceea ce a spus mai înainte; nu mai zice: „cuvine-se a
vorbi”, sau ceva asemenea, ci spune lămurit: „Zis-a Domnul
Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”244. Iar dacă El este
Domnul lui David, cu atât mai mult este Domnul lor. „Şezi de-
a dreapta Mea”. Prin aceasta a exprimat totul. „Până ce voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Cu aceste
cuvinte a trezit în ei o spaimă mare, tot aşa cum mai înainte
arătase, ce face Dumnezeu cu prietenii Săi, şi ce face cu
duşmanii Săi. Iar ca să-l creadă mai bine, el iarăşi atribuie toată
puterea Tatălui. Şi pentru că a spus un adevăr înalt, acum el
iarăşi coboară cuvântul său la lucruri de mică însemnătate. „Cu
siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel”245; cu alte cuvinte,
nu vă îndoiţi, nici nu vă împotriviţi. Apoi vorbeşte cu putere:
243
Fapte 2, 34.
244
Fapte 2, 34-35.
245
Fapte 2, 36.
116
Omilii la Fapte
„Că Dumnezeu, pe Acest Iisus, L-a făcut Domn şi Hristos”246.

Aceasta el spune din psalmul lui David247. Ar fi trebuit să
spună: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel” că El
stă de-a dreapta lui Dumnezeu; dar întrucât aceasta ar fi fost
prea înalt, el lasă cuvântul acesta şi aduce altul, care este cu
mult mai simplu, şi spune: „L-a făcut”, adică „L-a aşezat”. Prin
urmare, aici el nu spune nimic despre fiinţă, ci totul despre
aceasta. „Pe acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit”. Minunat
că şi-a încheiat cuvântul prin aceasta, ca să le zguduie minţile.
Mai întâi a arătat cât de mare este această crimă, şi abia după
aceea a vorbit deschis despre fapta lor nelegiuită, ca să prezinte
mai bine însemnătatea ei, şi să-i plece la pământ de spaimă.
Căci oamenii nu atât sunt atraşi de binefaceri, cât sunt
înduplecaţi de frică. Dar cei minunaţi şi mari, şi prieteni cu
Dumnezeu, n-au nevoie nici de una, nici de alta. Aşa bărbat a
fost şi Pavel: el nu vorbea nici despre împărăţie, nici despre
gheenă.
Iată ce înseamnă să iubeşti pe Hristos, iată ce înseamnă
să nu fii mercenar, să nu te uiţi la viaţa cucernică ca la o
meserie şi ca la un comerţ, ci să fii cu adevărat virtuos şi să faci
totul din dragoste pentru Dumnezeu248. De ce lacrimi nu
suntem vrednici noi, când, având o datorie aşa de mare, nu ne
stăruim, ca nişte negustori, să câştigăm împărăţia cerurilor?
Atât de multe lucruri El ne-a făgăduit, dar noi nici acum nu-L
ascultăm. Cu ce să comparăm această duşmănie? Oamenii
stăpâniţi de nebunia patimei pentru bani, pe cine n-ar întâlni, pe
duşmani, sau pe robi, pe cei mai ticăloşi, sau pe cei mai răi
vrăjmaşi ai lor, dacă numai aşteaptă să primească prin
246
Fapte 2, 36.
247
Ps. 2, 2.
248
Rom. 9, 3.
117
mijloacele lor bani, fac totul, îi măgulesc, le slujesc, devin robi,

şi îi socot pe ei cei mai respectabili oameni, numai ca să scoată
de la ei vreun câştig: setea de arginţi le stinge orice gând la
aceasta. Iar împărăţia n-are atâta putere asupra noastră, cum o
au banii; dar, mai bine spus, nici cea mai mică putere. Ea nu
este făgăduită de o persoană oarecare, ci de Acela Care este
nemăsurat mai mare, chiar decât însăşi împărăţia. Iar dacă ne
este făgăduită împărăţia, şi ne-o dă Însuşi Dumnezeu, apoi
negreşit mult înseamnă să o primeşti de la o persoană ca
aceasta. Dar acum se întâmplă acelaşi lucru, cum dacă un
împărat, care, după mii şi mii de alte binefaceri, dorind să ne
facă moştenitorii lui, şi împreună-moştenitori cu fiul său, ar fi
dispreţuit de noi; iar căpetenia tâlharilor, care ne-a pricinuit
foarte multe răutăţi, şi nouă, şi părinţilor noştri, care singur este
plin de mii de răutăţi, şi care a ruinat, şi slava noastră, şi
mântuirea noastră, dacă ne-ar arăta măcar un obol, ar primi
închinăciunile noastre. Dumnezeu ne făgăduieşte împărăţia, şi
noi Îl dispreţuim; diavolul ne găteşte gheena, şi noi îl slăvim.
Acela-i Dumnezeu, iar acesta-i diavolul. Dar să ne uităm la
deosebirea dintre poruncile lor. Căci dacă nici n-ar fi aceasta:
adică, dacă n-ar fi, Acela-i Dumnezeu, iar acesta-i diavolul,
dacă primul nu ne-ar găti împărăţia, iar ultimul, gheena, însăşi
natura poruncilor lor oare n-ar fi de ajuns, ca să ne convingă să
ascultăm de primul?
Dar ce porunceşte şi unul şi altul? Unul, ceea ce ne face
de ruşine, altul, ceea ce ne face slăviţi; unul, lucruri care ne
înfăşoară cu mii de nenorociri şi ocări, altul, lucruri care ne
umplu cu multă bucurie. Priveşte: unul spune: „Învăţaţi-vă de
la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
118
Omilii la Fapte
sufletelor voastre”249; iar altul spune: fii crud şi aspru, mânios

şi furios, fii mai bine o fiară sălbatică decât un om. Să vedem,
dar, ce este mai folositor, ce aduce mai mult câştig. Dar nu te
uita numai la aceasta, ci gândeşte-te, că unul dintre ei este
diavolul. Atunci, mai cu seamă, vei descoperi ce este mai
folositor, dar şi răsplata va fi mai mare. Căci nu-i grijuliu acela
care dă porunci uşoare, ci acela care porunceşte cele de folos.
De asemenea şi părinţii dau porunci grele, la fel ca şi stăpânii
slugilor lor; şi de aceea unii dintre ei sunt părinţi, iar alţii,
stăpâni; iar răpitorii şi ucigaşii poruncesc cu totul potrivnic.
Că poruncile lui Dumnezeu aduc plăcere, aceasta se vede
lămurit din următoarele. Cum crezi, care este starea omului
furios, şi starea omului răbdător şi blând? Nu-i aşa că sufletul
celui blând seamăna cu un oarecare loc singuratic, unde
domneşte o linişte mare, iar sufletul celui iritat, cu o piaţă
zgomotoasă, unde-i strigăt mare, unde vizitiii cămilelor,
catârilor şi măgarilor răcnesc la trecători din toate puterile ca să
nu-i strivească? Şi iarăşi: oare nu seamănă sufletul celui furios
cu un oraş, unde este mult zgomot care vine sau din partea
argintarilor, sau de la arămari, şi unde unii jignesc, iar alţii
rabdă ocara? Iar sufletul celui blând este ca un vârf de munte,
unde adie un vânt uşor, unde cade raza curată a soarelui, de
unde curg izvoare cristaline şi unde vezi o mulţime de flori
fermecătoare, ca pe pajiştile şi ca în livezile de primăvară
împodobite cu iarbă, flori şi pârâiaşe şerpuitoare. Dacă aici se
aude vreun sunet, acesta este dulce, care bucură urechea cu
multă plăcere. Aici, sau păsările ciripesc sus pe crengile
copacilor, şi greieraşii, privighetorile şi rândunelele cântă
armonios un fel de concert, sau vântul lin, uşor atingându-se de
249
Matei 11, 29.
119
frunzele copacilor, scoate sunete asemănătoare cu sunetul

flautului sau cu cântecul lebedei; sau trandafirii, crinii şi alte
flori, care se leagănă uşor în bătaia vântului şi se revarsă în
albăstriu, arată ca o mare albastră în clipa unui zbucium uşor.
Într-un cuvânt, aici fiecare poate găsi ceva frumos: când te vei
uita la trandafiri, îţi vei închipui că vezi un curcubeu; de te vei
uita la violete, îţi vei închipui că vezi o mare zbuciumată; iar de
te vei uita la crini, îţi vei închipui că vezi cerul. Şi nu numai
ochii primesc plăcere de la această privelişte minunată, dar şi
trupul. Aici omul îşi găseşte bucuria şi odihna, şi mai mult se
crede în cer, decât pe pământ.
4. Mai este aici şi alt sunet, când apa curge lin din vârf
prin crăpături şi, lovindu-se uşor de pietricelele ce se-ntâlnesc,
murmură încet, şi revarsă aşa o dulceaţă prin mădularele
noastre, că în curând şi somnul, de la care se lasă în jos
mădularele, se coboară peste ochii noştri. Aţi ascultat cu
plăcere povestirea mea şi, poate că, aţi fost chiar încântaţi de
pustiu? Dar sufletul omului îndelung-răbdător este cu mult mai
plăcut decât acest pustiu. Am ales asemănarea aceasta nu
pentru ca să vă descriu pajiştea, sau de dragul cuvintelor
frumoase, dar pentru ca voi, văzând din cele descrise cât de
mare este plăcerea oamenilor îndelung-răbdători, văzând că şi
vorbirea cu un om îndelung-răbdător aduce nemăsurat cu mult
mai multă plăcere şi folos decât viaţa în asemenea locuri, să vă
stăruiţi să imitaţi astfel de oameni. Într-adevăr, dacă dintr-un
suflet ca acesta nu iese nici măcar o răsuflare furioasă, ci numai
cuvinte blânde şi dulci asemenea unei adieri uşoare a vântului,
numai convingeri în care nu încape nimic grosolan, ci,
dimpotrivă, se aud ca şi cum cântece de păsări, nu-i aşa că-i
mai bună aceasta? Suflarea cuvântul nu răceşte trupul, dar
împrospătează sufletul. Oricât de multă stăruinţă n-ar depune
120
Omilii la Fapte
un doctor, el nu va putea atât de repede să vindece pe cineva de

friguri, cum un om îndelung-răbdător, prin suflarea cuvintelor
sale, va potoli pe cel iritat şi aprins de furie. Dar pentru ce
vorbesc de doctor? Nici chiar fierul încins, cufundat în apă, nu-
şi va pierde atât de repede căldura, cum un om mânios, dacă se
va întâlni cu un suflet îndelung-răbdător. Dar după cum,
păsările cântătoare nu au pe piaţă aproape nici o valoare, tot aşa
şi poruncile noastre la oamenii mânioşi sunt socotite cuvinte
deşarte. Cu siguranţă, blândeţea este mai plăcută decât
înverşunarea şi furia. Dar nu numai la aceasta trebuie să ne
gândim, ci şi la aceea că una este poruncită de Dumnezeu, iar
alta de diavol. Vedeţi, deci, că nu în zadar am spus, că, dacă
acela n-ar fi diavol sau Dumnezeu, înseşi poruncile ar fi de
ajuns ca să ne îndepărteze (de diavol).
Omul blând este plăcut lui însuşi, şi folositor altora, iar
cel mânios este neplăcut şi lui însuşi, şi vătămător pentru alţii.
Nimic nu-i mai rău decât un om mânios, nimic mai chinuitor,
nimic mai nesuferit, nimic mai ruşinos; şi invers: nimic nu-i
mai plăcut decât un om, care nu ştie să se mânie. Mai bine să
trăieşti cu o fiară sălbatică decât cu un om ca acesta; căci fiara
o dată ce ai îmblânzit-o va rămâne pentru totdeauna aşa cum ai
învăţat-o să fie; iar pe acesta, oricât nu l-ai îmblânzi, el iarăşi se
înrăieşte, pentru că se lasă smerit numai o dată. După cum o zi
luminoasă şi însorită se deosebeşte de o zi posomorâtă şi tristă,
tot aşa şi sufletul omului mânios se deosebeşte de sufletul
omului blând. Dar acum nu vom cerceta paguba care vine de la
aceşti oameni, ci ne vom uita la paguba pe care ei şi-o fac
loruşi; cu toate că nu este mică paguba, dacă facem vreun rău
altuia, totuşi nu ne vom opri deocamdată la aceasta. Ce călău
poate sfâşia atât de tare coastele? Ce bolduri încinse pot
străpunge atât de tare trupul? Ce nebunie poate atât de mult să
121
ne lipsească de raţiune, cum ne lipsesc mânia şi furia? Cunosc

pe mulţi care s-au îmbolnăvit din pricina mâniei; şi cele mai
cumplite friguri, la fel sunt de la mânie. Şi dacă aceste patimi
sunt atât de vătămătoare pentru trup, gândeşte-te cât de
vătămătoare sunt pentru suflet. Nu te gândi, că tu nu vezi
aceasta, ci gândeşte-te, că dacă şi ceea ce absoarbe răul suferă
aşa o pagubă mare, atunci câtă pagubă suferă ceea ce îl naşte?
Mulţi şi-au pierdut ochii, mulţi s-au îmbolnăvit de cele mai
cumplite boli. Iar omul îndelung-răbdător uşor le va îndura pe
toate. Dar, cu toate că diavolul ne dă porunci aşa de grele şi ca
răsplată pentru acestea ne propune gheena, cu toate că el este
diavolul şi duşmanul mântuirii noastre, totuşi noi îl ascultăm
mai mult pe el, decât pe Hristos, deşi Hristos este Mântuitorul,
Binefăcătorul şi Ocrotitorul nostru, şi ne dă porunci care sunt şi
mai plăcute, şi mai folositoare, şi mai binefăcătoare, atât pentru
noi, cât şi pentru cei care trăiesc cu noi. Nimic nu-i mai rău,
iubitule, decât mânia, nimic nu-i mai rău decât furia la timp
nepotrivit. Mânia nu îngăduie nici cea mai mică amânare; este
o patimă furtunoasă. De multe ori se întâmplă, ca în mânie
cineva să spună un cuvânt, pentru vindecarea căruia este nevoie
de o viaţă întreagă; sau să facă vreo faptă care surpă toată viaţa
lui. Aceasta şi este cel mai îngrozitor, că în scurtă vreme,
printr-o faptă, chiar printr-un cuvânt, această patimă adesea ne
lipseşte de bunurile viitoare şi face zadarnice multele noastre
osteneli. De aceea vă rog, faceţi totul ca să îmblânziţi această
fiară sălbatică! Până acum am vorbit despre blândeţe şi mânie.
Dar dacă cineva va cerceta şi pe celelalte, ca, de pildă, pofta de
bani şi dispreţuirea bogăţiei, desfrânarea şi fecioria, pizma şi
bunătatea, şi le va compara una cu alta, acela va afla că şi aici
sunt deosebiri. Aţi văzut cum numai din porunci se vede
lămurit, că unul este Dumnezeu, iar altul diavolul? Să ne
122
Omilii la Fapte
supunem, dar, lui Dumnezeu, şi să nu ne aruncăm pe noi înşine

în întuneric, ci, până mai este timp, să spălăm tot ceea ce ne
pângăreşte sufletul, ca să avem parte şi de bunătăţile cele
veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh, slavă, putere,
cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
123
Omilia 7
„Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis
către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem?”250
1. Vezi ce mare bun este blândeţea? Mai mult decât orice

cruzime, ea ne răneşte inimile şi ne pricinuieşte o rană adâncă.
După cum cel care loveşte în trupuri învârtoşate nu afectează
aşa de puternic simţurile, iar cel care mai întâi le va înmuia, şi
le va face sensibile, acela le străpunge cu mai multă putere, tot
aşa şi aici, trebuie mai întâi să înmoi, şi după aceea să loveşti.
Dar nu furia, nu învinuirea aspră, şi nu mustrarea sunt cele care
înmoaie, ci blândeţea; furia măreşte şi mai mult învârtoşarea,
iar blândeţea o nimiceşte. Deci, dacă vrei să-l mişti pe cel care
te-a jignit, apropie-te de el cu cea mai mare blândeţe. Priveşte
şi aici ce face această virtute. Petru blând le-a amintit iudeilor
de crimele pe care ei le-au săvârşit, şi n-a mai adăugat nimic; a
spus despre darul lui Dumnezeu, a vorbit de har ca despre o
mărturie a celor întâmplate, şi aşa şi-a întins şi mai mult
cuvântul. Iudeii s-au ruşinat de blândeţea lui Petru, deoarece
oamenilor care L-au răstignit pe Stăpânul lui, şi care suflau
ucidere împotriva lui şi împotriva apostolilor, el le vorbea ca
un tată şi ca un învăţător grijuliu. Ei nu pur şi simplu s-au
convins, ci s-au osândit pe ei înşişi; au înţeles ce faptă au
săvârşit. Aceasta pentru că el nu i-a lăsat să cadă pradă mâniei
şi să-şi întunece mintea, ci prin smerenia sa a risipit, ca pe o
oarecare ceaţă şi ca pe un oarecare întuneric, indignarea lor, şi
abia după aceea a făcut cunoscută crima pe care ei au
250
Fapte 2, 37.
124
Omilii la Fapte
săvârşit-o. Căci aşa de obicei se întâmplă; când spunem că am

fost jigniţi, cei care ne-au jignit se străduie să dovedească că
n-au făcut aceasta; iar când spunem că n-am fost jigniţi, ci mai
degrabă noi am jignit, aceia fac contrariul. De aceea, dacă vrei
să-l pui pe jignitor în încurcătură nu te grăbi să-l învinuieşti, ci
intră de partea lui şi el se va învinui pe sine însuşi; neamului
omenesc îi place să se certe. Aşa a făcut şi Petru. El nu i-a
acuzat aspru pe iudei; ci dimpotrivă, s-a străduit, cât îi era cu
putinţă, să-i apere, şi prin aceasta le-a mişcat sufletul.
De unde se vede că ei au fost mişcaţi? Din cuvintele lor.
Dar ce spun ei? „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” Pe aceia pe care îi
numeau înşelători, acum îi numesc fraţi, nu atât ca să se
compare cu ei, cât să le atragă dragostea şi bunătatea. Pe de altă
parte, deoarece apostolii au binevoit să-i numească cu acest
nume, ei spun: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?”. N-au spus îndată:
„deci să ne pocăim”, ci s-au lăsat în voia apostolilor. După cum
omul prins într-o furtună sau de vreo boală, văzând pe cârmaci
sau pe doctor ar pune totul la dispoziţia lui, şi l-ar asculta în
toate, tot aşa şi aceştia au recunoscut că sunt într-o mare
primejdie, şi că nu au nici chiar cea mai mică nădejde de
mântuire. Şi priveşte: n-au spus: „cum să ne mântuim”, ci: „ce
să facem?”.
Dar ce spune Petru? Aici iarăşi, cu toate că întrebarea a
fost pusă tuturor, răspunde numai Petru. „Pocăiţi-vă, zice el, şi
să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos”251. Şi
nu spune încă: „credeţi”, ci: „să se boteze fiecare dintre voi”,
pentru că credinţa ei o primeau la botez. După aceea, arată şi
folosul (botezului): „spre iertarea păcatelor voastre şi veţi
primi darul Duhului Sfânt”252. Dacă veţi primi un dar, dacă
251
Fapte 2, 38.
252
Fapte 2, 38.
125
prin botez se iartă păcatele, de ce zăboviţi? Apoi ca să-şi facă

cuvântul mai convingător, a adăugat: „Căci vouă este dată
făgăduinţa”253; şi aici arată la aceeaşi făgăduinţă despre care
vorbise mai înainte. „Şi copiilor voştri”, spune el; înseamnă, că
darul este şi mai mare, dacă ei au moştenitori ai bunurilor. „Şi
tuturor celor de departe”: dacă celor de departe, cu atât mai
mult vouă, care sunteţi aproape. „Pe oricâţi îi va chema
Domnul Dumnezeul nostru”254. Priveşte în ce moment el spune
„şi tuturor celor de departe”. Atunci când ei erau deja atraşi şi
când se osândiseră pe ei înşişi. Căci sufletul când se osândeşte
pe el însuşi, nu mai poate să pizmuiască. „Şi cu alte mai multe
vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând”255. Priveşte cum
pretutindeni scriitorul vorbeşte succint, şi cât de puţin este
iubitor de ambiţie şi de lăudăroşenie. „Mărturisea şi-i îndemna,
zicând”. Iată ce învăţătură desăvârşită, care inspiră şi frică, şi
dragoste! „Mântuiţi-vă de acest neam viclean”. El nimic nu
spune despre viitor, ci totul despre prezent; arată, de asemenea,
că Evanghelia eliberează de relele din prezent, şi din viitor.
„Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea
s-au adăugat ca la trei mii de suflete”256. Cum crezi, de câte ori
lucrul acesta mai mult decât minunile i-a însufleţit pe apostoli?
„Şi într-un cuget stăruiau în învăţătura apostolilor şi în
împărtăşire”257. Aici sunt două virtuţi: una, că stăruiau, alta, că
într-un cuget. „În învăţătura apostolilor”, ca să arate că după
botez, apostolii i-au învăţat încă multă vreme. „Şi în
împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Toate le
253
Fapte 2, 39.
254
Fapte 2, 39.
255
Fapte 2, 40.
256
Fapte 2, 41.
257
Fapte 2, 42.
126
Omilii la Fapte
făceau împreună, şi toate cu stăruinţă. „Şi tot sufletul era

cuprins de teamă”258; adică sufletele celor care au crezut. E şi
firesc. Ei nu-i mai dispreţuiau pe apostoli ca pe nişte oameni
din popor, şi nici nu se mai uitau la ei ca înainte, căci mintea
lor era acum curăţită. Şi cum Petru a spus destul de multe, a
arătat făgăduinţa şi lucrurile ce vor veni, pe bună dreptate ei
erau cuprinşi de teamă; minunile, de asemenea, adevereau
cuvintele lui Petru. „Căci multe minuni şi semne se făceau prin
apostoli”. După cum la Hristos, mai întâi erau semnele, apoi
învăţătura, după aceea minunile, tot aşa era şi acum. „Iar toţi
cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte”259.
Priveşte ce urcuş! Căci comuniunea nu era numai în rugăciuni,
şi nu numai în învăţătură, ci şi în viaţa de zi cu zi. „Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum
avea nevoie fiecare”260. Priveşte ce frică îi stăpânea pe ei. „Şi le
împărţeau”. A spus aceasta ca să arate cum ei administrau cu
înţelepciune averea. „După cum avea nevoie fiecare”. Nu
împărţeau nechibzuit cum unii filosofi greci, dintre care unii şi-
au lăsat pământul, iar alţii au aruncat mult aur în mare; aceasta
nu era dispreţuirea bogăţiei, ci o prostie şi nebunie. Diavolul
întotdeauna şi pretutindeni s-a străduit să defăimeze creaturile
lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi cu neputinţă să te foloseşti bine
de avere.
2. „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu”261.
Aici arată felul în care ei primeau învăţătura. Şi observă cum
aceşti iudei nu făceau nimic altceva, nici lucruri mici, nici
lucruri mari, ci numai stăruiau în templu. Deoarece ajunseră
258
Fapte 2, 43.
259
Fapte 2, 44.
260
Fapte 2, 45.
261
Fapte 2, 46.
127
mai zeloşi, aveau şi o evlavie mai mare pentru locul acesta.

Apostolii nu-i smulseseră încă de la templu de teama să nu le
pricinuiască vreun rău. „Şi, frângând pâinea în casă, luau
împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând
pe Domnul şi având har la tot poporul”262. Când spune:
„pâine”, după părerea mea, se referă aici, şi la post şi la viaţa
aspră, deoarece ei „luau hrană”, iar nu se desfătau. „Întru
bucurie”. Înţelege de aici, iubitule, că nu desfătarea aduce
plăcere, ci hrana; cei care se desfătează trăiesc în tristeţe şi
durere, iar cei care nu fac aşa, trăiesc în bucurie. Vezi, deci, că
cuvintele lui Petru duceau şi la aceasta, adică la înfrânarea
vieţii? „Şi întru curăţia inimii”. Căci nu poate fi bucurie acolo,
unde nu este curăţie.
Aş putea fi întrebat cum ei aveau „har la tot poporul”?
După faptele şi milosteniilor lor. Deci nu te uita că arhiereii
s-au sculat împotriva lor din pizmă şi ură, ci, gândeşte-te că ei
aveau „har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii
pe cei ce se mântuiau”263.
„Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă”. Peste tot unirea şi
armonia sunt pricini de lucruri bune! „Şi cu alte mai multe
vorbe mărturisea”. Ceea ce a fost spus nu era de ajuns.
Cuvintele de mai înainte au fost spuse ca să-i aducă la credinţă,
iar acestea arătau ce lucruri trebuie să facă credincioşii. Şi n-a
spus: „în cruce”, ci: „în numele lui Iisus Hristos să se boteze
fiecare dintre voi”. Şi nu le aminteşte de cruce, ca să nu pară că
le impută lucrul acesta, ci spune simplu: „Pocăiţi-vă”. De ce?
Ca să fim pedepsiţi? Nu. „Să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre”.
262
Fapte 2, 46-47.
263
Fapte 2, 47.
128
Omilii la Fapte
„Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu”.

Deoarece erau acum trei mii, apostolii i-au scos afară, şi ei deja
cu mare îndrăzneală veneau în fiecare zi la templu şi stăruiau în
el. Tot aşa, nu după mult timp, fac Petru şi Ioan, pentru că ei nu
respingeau încă nimic din obiceiurile iudaice, căci cinstea
pentru templu trecea la Stăpânul lui. „Frângând pâinea în
casă”. În ce casă? În templu. Priveşte cum a crescut cucernicia.
Renunţau la avere şi se bucurau, şi era mare bucuria, pentru că
bunurile primite erau cu mult mai mari. Nimeni nu ocăra,
nimeni nu pizmuia, nimeni nu ţinea duşmănie; nu era mândrie,
nu era dispreţ; toţi ca nişte copii primeau învăţături, toţi erau ca
nişte prunci. Dar pentru ce vorbesc în chip nedesluşit? Nu vă
amintiţi cât de smeriţi erau toţi când Dumnezeu a zguduit
oraşul nostru? Tot aşa atunci erau şi ei; nu era ticăloşie, nu era
viclenie. Aşa-i frica, aşa-i mâhnirea! Nu era cuvânt rece: „al
meu” şi „al tău”; de aceea era bucurie la masa lor. Nimeni nu
se gândea că mănâncă din ale sale, nimeni, că mănâncă din ale
altcuiva, deşi aceasta pare o enigmă. Nu socoteau averea
fraţilor străină lor, deoarece era averea Domnului; nu socoteau
nici averea lor, străină fraţilor. Nici săracul nu se ruşina, nici
bogatul nu se mândrea. Aşa-i bucuria! Acela se socotea
copleşit de bunuri şi simţea că el mai mult se foloseşte de
binefaceri, şi aceştia la rândul lor găseau în aceasta slavă, şi toţi
erau strâns legaţi unul de altul. Căci se întâmplă, ca atunci când
oamenii strâng colecte, să fie jignire, şi mândrie, şi mâhnire; de
aceea şi spunea apostolul: „nu cu părere de rău, sau de silă”264.
Priveşte cât de multe lucruri Luca mărturiseşte despre ei:
credinţa lor curată, viaţa lor dreaptă, statornicia în ascultare, în
rugăciune, în curăţie, în bucurie.
264
2 Cor. 9, 7.
129
3. Două lucruri puteau să-i întristeze: unul, postul, al

doilea, împărţirea averii. Totuşi ei se bucurau şi de una şi de
alta. „Având har la tot poporul”. Cine nu i-ar fi îndrăgit pe
oamenii cu o astfel de fire, ca pe nişte părinţi comuni? Nu
cugetau nici un rău unii împotriva altora şi puneau totul în grija
harului lui Dumnezeu. Nu era frică între ei, cu toate că se aflau
în mijlocul primejdiilor. Toată virtutea lor, care cu mult
întrecea şi dispreţuirea bogăţiei, şi postul, şi statornicia în
rugăciune, el a exprimat-o prin cuvântul: „întru curăţia”. Aşa
ei neîncetat Îl lăudau pe Dumnezeu; dar, mai bine spus, în
aceasta stă a-L lăuda pe Dumnezeu. Observă cum ei îndată
primesc aici şi răsplata. „Având har la tot poporul”. Aceasta
arată că apostolii erau iubiţi şi erau vrednici de iubire. Cine nu
s-ar fi uimit, cine nu s-ar fi minunat de un om cu firea simplă?
Cine nu s-ar fi legat de cel, în care nu încape viclenie? Cui
aparţine mântuirea, dacă nu acestora? Cui acele mari bunuri,
dacă nu lor? Oare nu păstorii au auzit primii Evanghelia? Oare
nu Iosif, acest om din popor, ca bănuiala de adulter să nu-l
sperie, şi să nu-l împingă să facă vreo răutate? Oare nu din
ţărani şi-a ales Domnul apostoli? Că zice Scriptura: „Cel ce
binecuvintează va fi îndestulat”265; şi iarăşi: „Cel ce umblă
întru neprihănire umblă pe cale sigură”266.
Adevărat, vei zice, dar este nevoie şi de prudenţă. Dar ce
este simplitatea, dacă nu prudenţă? Când nu bănuieşti vreo
răutate, atunci nici tu nu poţi să faci vreun rău. Când nimic nu
te supără, atunci nici nu poţi să fii ranchiunos. Te-a ocărât
cineva? Tu nu te-ai întristat. Te-a clevetit cineva? N-ai suferit
nimic. Te-a pizmuit? Nici de la aceasta n-ai avut de suferit.
Simplitatea este o cale spre adevărata înţelepciune. Nimeni nu-i
265
Pilde 11, 25.
266
Pilde 10, 9.
130
Omilii la Fapte
mai frumos sufleteşte, ca omul simplu. După cum cu privire la

trup, omul trist, mâhnit şi ursuz, chiar dacă şi ar fi frumos,
pierde mult din frumuseţe, iar omul fără griji şi care zâmbeşte
blând îşi măreşte frumuseţea, tot aşa şi cu privire la suflet.
Omul ursuz, chiar dacă ar avea mii de fapte bune, le lipseşte de
toată frumuseţea; iar omul sincer şi simplu, dimpotrivă. Pe un
om ca acesta, fără teamă poţi să-l faci prieten cu tine, iar dacă
va deveni un duşman, nu este greu să te împaci cu el. Cu unul
ca acesta n-ai nevoie nici de străjeri, nici de gărzi, nici de
lanţuri, nici de cătuşe, ci mare este liniştea lui, şi a celor care
trăiesc cu el.
Dar ce, vei zice, va face un om ca acesta, dacă va cădea
în mijlocul unor oameni răi? Dumnezeu, Care ne-a poruncit să
fim simpli, îi va întinde mâna. Ce-i mai simplu decât David?
Ce-i mai viclean decât Saul? Şi cu toate acestea, cine a biruit?
Ce să mai spui de Iosif? Oare nu în curăţia inimii el a venit la
femeia stăpânului său, iar aceia, oare n-a pus la cale un
vicleşug? Şi totuşi, spune-mi, a suferit el vreun rău? Ce-a fost
mai curat decât Abel? Ce-a fost mai pizmaş decât Cain? Şi
iarăşi, acelaşi Iosif, oare nu se comporta el sincer cu fraţii săi?
Oare nu de aceea a ajuns el minunat, că spunea totul cu
sinceritate, în timp ce fraţii primeau cuvintele lui cu cuget rău?
Le-a povestit o dată despre vise, le-a povestit şi altă dată, şi nu
se ferea; şi apoi iarăşi s-a dus să le ducă mâncare, şi deloc nu se
ferea, încrezându-se în toate în Dumnezeu. Dar cu cât mai mult
ei îl socoteau de duşman, cu atât mai mult el îi cinstea ca pe
fraţi. Dumnezeu putea să nu lase ca el să cadă în mâinile lor,
dar El a îngăduit aceasta ca să arate minunea, şi că, deşi ei îşi
vor face fărădelegea, el va fi mai înalt decât ei. În felul acesta,
dacă peste omul simplu vine vreo nenorocire, ea vine de la
altul, iar nu de la dânsul.
131
Răutăciosul, dimpotrivă, se răneşte, mai întâi de toate, pe

el însuşi, şi mai mult pe nimeni. „Dacă eşti batjocoritor, singur
vei purta ponosul”, spune Scriptura267. Sufletul unui om ca
acesta este mereu plin de tristeţe, iar gândurile lui sunt mereu
posomorâte şi încâlcite. Dacă trebuie să asculte ceva, sau să
spună ceva, face totul cu reproşuri, cu acuzaţii. Departe, foarte
departe de prietenie şi înţelegere sunt oamenii aceştia; acolo
sunt certuri, duşmănii şi neplăceri; astfel de oameni se bănuiesc
chiar pe ei înşişi. Chiar şi somnul le este neplăcut, chiar şi
însăşi viaţa. Iar dacă au o soţie – o! sunt duşmani şi în război
cu toţi cei din jurul lor: gelozie nesfârşită, frică permanentă!
Răutăciosul (πονηρός) de aceea şi se numeşte aşa, pentru că are
osteneli (παρά τό πονειν). La fel şi Scriptura totdeauna numeşte
răutatea osteneală, ca, de pildă: „sub limba lui osteneală şi
durere”268; şi iarăşi în alt loc: „şi ce este mai mult decât aceştia
osteneală şi durere”269. Iar dacă cineva se miră, de ce la
început creştinii erau aşa de virtuoşi, iar acum nu mai sunt aşa,
acela să ştie că pricina era mâhnirea, învăţătoarea înţelepciunii
şi mama cucerniciei. Împărţirea averilor a secat izvorul tuturor
răutăţilor.
Adevărat, vei zice tu; tocmai despre aceasta eu întreb: de
unde vine toată răutatea care este acum? De ce aceşti trei mii şi
cinci mii s-au hotărât deodată să aleagă virtutea, şi astfel au
ajuns cu toţii filosofi, iar acum abia dacă mai găseşti unul? De
ce atunci ei erau în aşa înţelegere? Ce i-a făcut râvnitori şi
zeloşi? Ce i-a înflăcărat aşa deodată pe ei? Aceasta pentru că ei
s-au apropiat cu multă cucernicie; pentru că atunci onorurile nu
erau căutate aşa cum sunt căutate acum; pentru că şi-au mutat
267
Pilde 9, 12.
268
Ps. 9, 27.
269
Ps. 89, 11.
132
Omilii la Fapte
gândurile la lucrurile viitoare, şi n-aşteptau nimic de la

lucrurile din prezent. Unui suflet înflăcărat îi este firesc să
trăiască în dureri; aşa ei vedeau creştinismul – ei, dar nu noi;
iar noi căutăm aici viaţă liniştită. De aceea nici nu vom atinge
virtuţile acelea. „Ce să facem?” au întrebat ei, socotind că nu
mai au nici o nădejde de scăpare. Noi însă spunem cu totul
potrivnic: „ce vom face”? Ei făceau ceea ce se cădea de făcut,
iar noi facem contrariul. S-au osândit pe ei înşişi, s-au
deznădăjduit de mântuirea lor. Aceasta i-a şi făcut pe ei să fie
aşa. Şi-au dat seama ce mare dar au primit.
4. Cum puteţi fi ca ei, când faceţi totul contrariu? Ei au
auzit, şi îndată s-au botezat. N-au spus acele cuvinte reci, pe
care noi le spunem acum, şi nici nu se gândeau la amânare, deşi
nu auziseră încă toate îndreptăţirile, ci numai: „Mântuiţi-vă de
acest neam viclean”270. Ei n-au zăbovit, ci au primit cuvintele
acestea; că au primit cuvintele lor, aceasta au dovedit-o prin
fapte, şi au arătat ce fel de oameni ei erau. Îndată cum au intrat
în luptă, ei şi-au scos hainele; iar noi intrăm şi vrem să luptăm
în ele. De aceea duşmanul nostru nici n-are nevoie de prea
multă osteneală, pentru că încâlcindu-ne în hainele noastre, noi
mereu cădem jos. Noi facem întocmai ca unul care, văzând un
luptător adevărat, prăfuit, ars, dezbrăcat, acoperit cu murdărie
de la praf şi soare, şi de pe care curge ulei, sudoare şi noroi, iar
singur, răspândind un miros plăcut de parfumuri, s-ar îmbrăca
cu haine de mătase şi s-ar încălţa în ghete de aur, şi-ar pune
rochie care-i cade până la călcâi, şi podoabe de aur pe cap, şi
aşa ar ieşi să se lupte cu el. Unul ca acesta nu numai că se va
împiedica pe el însuşi, dar, îngrijindu-se ca nu cumva să-şi
murdărească şi să-şi rupă hainele sale alese, va cădea îndată la
270
Fapte 2, 40.
133
prima lovitură, şi în acelaşi timp va suferi ceea de ce se temea

cel mai mult, fiind lovit tocmai în locurile pe care le păzea cel
mai mult. A venit timpul luptei, iar tu te îmbraci în haine de
mătase? Este timpul exerciţiului, timpul întrecerii, iar tu te
împodobeşti ca la sărbătoare? Cum vei câştiga? Nu te uita la
cele ale trupului, ci la cele ale sufletului; căci prin grijile pentru
trup, sufletul din toate părţile este legat ca şi cum de nişte
lanţuri grele, aşa încât nu putem nici să ridicăm mâna, nici să
ne năpustim asupra duşmanului, şi astfel ne facem slăbănogi şi
trândavi. Bine ar fi dacă, eliberându-ne de toate aceste lanţuri,
noi am putea birui acea putere necurată. De aceea şi Hristos a
arătat, că nu este de ajuns să respingi numai averea: „Mergi,
vinde tot ce ai, dă săracilor; şi apoi vino şi urmează Mie”271.
Dacă şi atunci, când lepădăm averea, nu suntem încă lipsiţi de
primejdii, ci mai avem nevoie de un oarecare alt exerciţiu şi de
străduinţă în ostenelile noastre, apoi cu atât mai mult, dacă o
păstrăm, nu vom face nici un lucru mare, ci vom fi luaţi în râs
şi de către spectatori, şi de către însuşi duhul răutăţii. Căci
chiar dacă n-ar fi diavolul, dacă nimeni n-ar lupta împotriva
noastră, totuşi mii şi mii de drumuri din toate părţile îl duc pe
iubitorul de argint în gheenă. Unde acum sunt cei care spun: de
ce a fost creat diavolul? Iată aici diavolul nu face nimic, ci noi
singuri facem totul. Şi de-ar spune aceasta cei care trăiesc în
munţi, cei care din curăţie trupească, din dispreţ pentru avuţie
şi din indiferenţă faţă de toate celelalte bunuri lumeşti, de mii
de ori ar prefera să-şi părăsească părinţii, şi casele, şi
câmpurile, şi femeia, şi copiii. Dar ei tac şi nu spun aceasta, ci
o spun aceia care niciodată n-ar trebui să o spună. Acolo,
271
Marcu 10, 21.
134
Omilii la Fapte
într-adevăr, se luptă cu diavolul; iar aici nu se cuvine nici să

pomenim de dânsul.
Mi s-ar putea, însă, spune: dar iubirea de arginţi este
insuflată de diavol. Fugi de ea şi n-o primi, omule! Căci dacă
vei vedea că cineva aruncă murdărie de după gard, şi că altul,
văzând aceasta, stă acolo şi primeşte totul pe capul lui, tu nu
numai că nu vei avea milă de el, dar şi te vei mânia pe el, şi îi
vei spune că suferă pe dreptate. Chiar şi alţii îi vor spune: „nu
fi prost”, şi nu atât îl vor acuza pe acela care aruncă murdăria,
cât pe acela care o lasă să vină peste dânsul. Dar acum tu ştii că
iubirea de argint este de la diavol; ştii că ea este pricina a mii şi
mii de răutăţi; îl vezi acum aruncând, ca murdăria, cugete
necurate şi neruşinate, şi oare nu vezi că primeşti necurăţiile lui
pe capul tău descoperit, când ar trebui să te dai puţin la o parte
ca să scapi de toate acestea? După cum acela, dacă s-ar da la o
parte, ar scăpa de murdărie, tot aşa şi tu, nu primi asemenea
cugete, fugi de păcat, respinge pofta!
Dar cum pot să fac aceasta, aş putea fi întrebat? Dacă ai
fi păgân, şi ai preţui numai lucrurile din prezent, poate că într-
adevăr ar fi destul de greu, cu toate că şi păgânii făceau
aceasta; dar tu – un om care aşteaptă cerul şi cele ce sunt în
ceruri – mai întrebi: „cum pot să resping gândurile rele”? Dacă
aş spune ceva potrivnic, atunci ai putea să te îndoieşti. Dacă aş
spune: „doreşte-ţi bani”!, ai putea răspunde: „cum să-mi doresc
bani, când văd aşa bunătăţi”. Spune-mi, te rog: dacă ar fi
aşezate înaintea ta aur şi pietre scumpe, şi eu ţi-aş spune:
„doreşte-ţi plumb!”, oare nu vei şovăi în clipa aceea? Tu,
desigur, ai spune: cum aş putea să-mi doresc aceasta? Iar dacă
ţi-aş fi spus: „nu-ţi dori aceasta”, ţi-ar fi fost mai uşor. Nu mă
minunez de oamenii care dispreţuiesc banii, ci de oamenii care
nu-i dispreţuiesc. Aceasta este firesc pentru un suflet josnic,
135
care nu are gânduri înalte, şi care nu se deosebeşte cu nimic de

muşte şi ţânţari, care se târăşte pe pământ, şi care găseşte
plăcerea să se tăvălească în noroi şi în tină. Ce spui? Vrei să
moşteneşti viaţa veşnică, şi zici: „cum să dispreţuiesc viaţa
prezentă?” Oare pot fi ele comparate? Vrei să primeşti straie
împărăteşti, şi spui: „cum să dispreţuiesc aceste zdrenţe?”
Aştepţi să fii dus în palatul împăratului, şi spui: „cum să
dispreţuiesc această colibă?” Cu adevărat, noi singuri purtăm
vina pentru toate câte ni se întâmplă, pentru că nu vrem nici
măcar puţin să ne ostenim. Totuşi aceia care au vrut, au reuşit,
şi au făcut aceasta cu mare zel şi uşurinţă. Să dea Dumnezeu,
ca şi voi, ascultând povăţuirea noastră, să vă îndreptaţi şi să
deveniţi imitatori râvnitori ai celor care au trăit virtuos, cu
harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
cu Care Tatălui şi Sfântului Duh, slavă, putere, cinste, acum şi
136
Omilia 8
„Iar Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea
din ceasul al nouălea”272
1. Pretutindeni noi îi găsim pe aceşti doi apostoli în mare

înţelegere. Lui Ioan „Simon Petru i-a făcut semn”273; împreună
ei se duc la mormânt274; şi tot despre Ioan Petru îi spune lui
Hristos: „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?”275.
Scriitorul acestei cărţi a trecut sub tăcere alte minuni, dar în
schimb el vorbeşte despre minunea care a aruncat peste toţi
spaimă. Şi observă iarăşi, că apostolii se duceau la templu nu
cu scopul de a săvârşi minuni: atât de liberi erau ei de ambiţie,
atât de mult Îl imitau ei pe Învăţătorul lor.
Pentru ce ei se suiau la templu? Oare mai trăiau ei după
obiceiurile iudeilor? Nu, dar aceasta era ziditor. Iarăşi se
întâmplă o minune, care îi întăreşte şi pe ei, şi îi atrage pe
ceilalţi; o minune, de care ei încă nu săvârşiseră. Boala era din
natură şi depăşea arta doctorească. El era olog mai mult de
patruzeci de ani, după cum se spune mai departe, şi nimeni în
tot timpul acesta nu l-a vindecat. Voi ştiţi, că bolile cel mai
greu de vindecat sunt cele de la naştere. Boala era atât de
groaznică, încât ologul nu putea nici măcar să-şi facă rost de
hrana necesară. Şi era cunoscut de toţi atât după loc, cât şi după
neputinţa sa. Dar ascultă cum s-a săvârşit minunea. „Şi era un
bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l
272
Fapte 3, 1..
273
Ioan 13, 24.
274
Ioan 20, 3.
275
Ioan 21, 21.
137
puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta

Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în
templu”276. El dorea să primească milostenie şi, deci, nu ştia
cine erau Petru şi Ioan. „Care, văzând că Petru şi Ioan vor să
intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre
el, împreună cu Ioan, a zis: Priveşte la noi”277. El aude aceasta,
dar nici cu toate acestea nu se ridică, ci continuă să ceară. Aşa-i
sărăcia: chiar şi când eşti refuzat, ea te sileşte să insişti. Să ne
fie nouă ruşine, celor care atât de grabnic ne întoarcem cu
spatele la rugăminţi! Dar priveşte, te rog, ce blândeţe a arătat
Petru, spunând: „Priveşte la noi”. Astfel, chiar însuşi chipul
descoperea această trăsătură sufletească a lor. „Iar el se uita la
ei cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei. Iar
Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau”278.
N-a spus: „îţi dau ceva mai bun decât argintul şi aurul”, dar ce?
„În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!
Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat”279. Aşa făcea şi
Hristos. De multe ori El vindeca prin cuvânt, de multe ori prin
faptă, dar de multe ori Îşi întindea mâna, acolo unde oamenii
erau mai slabi în credinţă, ca ei să nu creadă că minunea se
săvârşea de la sine. „Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a
ridicat”. Prin aceasta a arătat învierea, pentru că aceasta era o
preînchipuire a învierii. „Şi îndată gleznele şi tălpile
picioarelor lui s-au întărit. Şi sărind, a stat în picioare, şi
umbla”280. Poate că el se exercita şi de multe ori încerca,
dorind să afle dacă aceasta într-adevăr este aşa. Picioarele lui
276
Fapte 3, 2.
277
Fapte 3, 3-4.
278
Fapte 3, 5-6.
279
Fapte 3, 6-7.
280
Fapte 3, 7-8.
138
Omilii la Fapte
erau slabe, dar el nu era lipsit de ele; iar unii spun, că el nici nu
ştia cum să meargă. „Şi a intrat cu ei în templu, umblând”281.
Cu adevărat, minunat lucru este acesta! Nu apostolii îl duc pe
dânsul, ci el singur merge după ei, şi prin faptul că merge, îşi
arată binefăcătorii. „Şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu”; nu-i
slăveşte pe ei, ci pe Dumnezeu Care lucrase prin ei. Aşa de
recunoscător era omul acesta!
Dar să revenim la cele spuse mai sus. „Se suiau la templu
pentru rugăciunea din ceasul al nouălea”. Priveşte cum ei
stăruiau în rugăciune. „Ceasul al nouălea”. Poate că, la această
vreme îl aduceau şi îl puneau pe olog, pentru că mai ales acum
mulţi oameni veneau la templu. Şi ca să nu socoteşti că îl
aduceau pentru altceva, iar nu pentru a primi milostenii,
priveşte cum scriitorul a arătat aceasta lămurit prin cuvintele:
„pe care-l puneau să ceară milostenie de la cei ce intrau în
templu”. De aceea a amintit şi despre loc, ca să prezinte dovada
despre ceea ce scrie.
Dar de ce nu l-au adus la Hristos, m-ar întreba cineva?
Poate că aceia care veneau la templu, erau oameni
necredincioşi, de vreme ce nu l-au adus nici la apostoli, deşi
văzuseră că ei intră în templu şi că au făcut deja atâtea minuni.
„Să ceară, spune, milostenie”. Înfăţişarea apostolilor l-a făcut
pe olog să creadă că ei sunt oameni cucernici şi drepţi; de aceea
şi „le-a cerut”. Observă însă cum Ioan pretutindeni tace, iar
Petru răspunde şi pentru dânsul. „Argint şi aur nu am”. N-a
spus: „nu am la mine”, cum obişnuim să spunem noi, ci: „nu
am deloc”. „Dar de ce?”, ar putea el spune, „nu cumva
dispreţuieşti rugămintea mea”? „Nu”, răspunde Petru, „dar din
ceea ce am, aceea primeşte”. Vezi cum Petru este lipsit de
281
Fapte 3, 8.
139
înfumurare, cum nu se mândreşte nici înaintea celui care

primeşte de la el o binefacere? „În numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi apucându-l de mâna
dreaptă, l-a ridicat”. Iată, cuvântul şi mâna au făcut totul. Aşa
erau iudeii – ologi; când se cădea a cere sănătate, ei se tăvăleau
pe pământ, şi cereau bani. Tocmai pentru aceasta ei se aşezau
lângă templu, ca să cerşească bani.
Dar ce a făcut Petru? El nu l-a dispreţuit pe olog; n-a
căutat pe cineva bogat, şi n-a spus: „dacă minunea va fi
săvârşită cu un om ca acesta, nu va fi nimic măreţ”; nu aştepta
de la el cinste, şi nici nu l-a vindecat în văzul oamenilor,
deoarece omul acesta era lângă intrare, iar nu în templu, unde
era adunat poporul. Petru n-a căutat nimic asemenea, şi atunci
când a intrat, n-a anunţat minunea, ci numai prin înfăţişarea sa
l-a atras pe olog la rugăminte. Şi este uimitor, că ologul a
crezut repede. Căci cei care s-au eliberat de boli care ţin multă
vreme, cred cu greutate chiar şi în propria lor vedere. Şi
primind vindecarea, ologul a rămas cu apostolii şi mulţumea lui
Dumnezeu. „Şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi
lăudând pe Dumnezeu”.
2. Priveşte cum el sare de plăcere şi în felul acesta
închide gurile iudeilor. Dar eu cred că el sărea, de asemenea,
pentru a dovedi că nu se preface, deoarece aceasta nu mai putea
fi o prefăcătorie. Într-adevăr, dacă mai înainte el nu putea nici
să meargă, cu toate că îl apăsa din greu foamea – altfel n-ar fi
împărţit milosteniile cu aceia care îl aduceau, dacă singur ar fi
putut să meargă – cu atât mai mult n-ar fi putut să sară atunci.
Şi pentru ce s-ar fi prefăcut în folosul celor care nu i-au dat
milostenie? Nu, bărbatul acesta a fost recunoscător chiar după
ce s-a făcut sănătos. Astfel, şi o circumstanţă şi alta –
recunoştinţa şi vindecarea lui – îl arată vrednic de credinţă. Şi
140
Omilii la Fapte
era atât de bine ştiut de toţi, încât „îl cunoşteau”. „Şi tot
poporul l-a văzut, umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Şi îl
cunoşteau (επεγίνωσκον) că el era cel care şedea pentru
milostenie, la Poarta Frumoasă a templului”282. Şi bine este
spus: „îl cunoşteau”, pentru că după ceea ce i s-a întâmplat,
puteai nici să nu-l cunoşti; de obicei, noi folosim acest cuvânt
cu privire la lucrurile, pe care le cunoaştem cu greu. „Şi s-au
umplut de uimire şi de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat”.
Aşadar, trebuiau să creadă că numele lui Hristos dezleagă
păcatele, dacă el săvârşeşte fapte ca acestea. „Şi ţinându-se el
de Petru şi de Ioan, tot poporul, uimit, alerga la ei, în
pridvorul numit al lui Solomon”283. Din bunăvoinţă şi dragoste
faţă de apostoli, ologul nu se despărţea de ei, dar poate că le
mulţumea şi-i lăuda. „Tot poporul alerga la ei. Iar Petru,
văzând aceasta, a răspuns”284. Iarăşi Petru este cel care şi
lucrează, şi vorbeşte. Mai înainte, iudeii au fost atraşi de
minunea limbilor de foc, iar acum, de minunea aceasta; atunci,
Petru şi-a început cuvântul de la acuzaţiile lor, iar acum, de la
bănuiala lor. Să vedem acum, prin ce se deosebeşte predica
aceasta de predica cealaltă, şi ce are comun cu ea. Aceea a fost
ţinută în casă, când nimeni încă nu se alăturase, şi când
apostolii nimic încă nu săvârşiseră; iar aceasta, când toţi se
minunau, când cel vindecat stătea lângă ei, când nimeni nu se
îndoia cum atunci când ziceau: „sunt plini de must”285. În
prima cuvântare, Petru vorbea, fiind împreună cu toţi apostolii,
iar acum, numai cu Ioan. Acum el nu se mai teme, şi vorbeşte
282
Fapte 3, 9-10.
283
Fapte 3, 11.
284
Fapte 3, 12.
285
Fapte 2, 13.
141
cu multă îndrăzneală. Aşa-i virtutea: odată ce şi-a luat

începutul, ea înaintează, şi niciodată nu se opreşte.
Observă cum a fost rânduit ca minunea să aibă loc lângă
templu, ca şi alţii să devină curajoşi. Nu într-un loc ascuns ei
săvârşesc minunea, şi nici nu taină; de asemenea nici nu
înăuntrul templului, unde erau mult popor.
Cum dar au crezut în aceasta, aş putea fi întrebat? Au
crezut pentru că însuşi cel vindecat vestea fapta lor minunată.
Iar el n-ar fi minţit şi nu s-ar fi alăturat de nişte oameni străini.
Aşadar, apostolul a săvârşit acolo minunea, sau din pricina că
locul era spaţios, sau din pricina că era un loc retras. Şi observă
cum s-a întâmplat. S-au suit la templu pentru un lucru, dar fac
altul. Aşa şi Corneliu, postind, se ruga pentru un lucru, dar
vede altul. Până acum ei mereu Îl numesc pe Hristos
„Nazarinean”. „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul,
spune Petru, scoală-te şi umblă!”, pentru că deocamdată ei se
îngrijeau numai de aceasta: ca să creadă în El. Dar să nu ne
plictisim, vă rog, de începutul povestirii, ci dimpotrivă, dacă
cineva spunând ceva despre un lucru mare, s-ar opri, să
începem iarăşi de la început. Dacă vom proceda aşa mereu, în
curând vom ajunge la sfârşit, în curând vom atinge vârful; căci
din osârdie, spune un proverb, se naşte osârdie, iar din lene, se
naşte lene. Cine a făcut cum se cuvine lucruri mai mici, acela
primeşte încurajare să treacă la lucruri mai mari, iar de aici, să
meargă cu mult mai departe. Şi după cum focul, cu cât
cuprinde mai multe lemne, cu atât devine mai puternic, aşa şi
râvna, cu cât aprinde mai multe gânduri cucernice, cu atât mai
mult se înarmează împotriva celorlalte soiuri de gânduri. Am să
vă dau o pildă.
În sufletul nostru se nasc ca nişte spini sperjurul,
minciuna, făţărnicia, viclenia, înşelăciunea, vorbirea de rău,
142
Omilii la Fapte
batjocurile, râsul, cuvintele ruşinoase, sacrilegiul; pe de altă

parte: pofta de bani şi de avere, tâlhăria, nedreptatea, clevetirea,
bârfeala; apoi: pofta pătimaşă, necurăţia trupească, voluptatea,
desfrâul, adulterul; de asemenea: pizma, invidia, mânia, furia,
ranchiuna, răzbunarea, hulirea, şi mii de patimi asemenea.
Dacă le vom birui pe primele, le vom birui, prin ele, şi pe
următoarele, deoarece prin aceasta sufletul nostru câştigă mai
multă putere pentru nimicirea lor. De pildă, dacă omul care are
obiceiul să jure va lepăda această deprindere diavolească, el nu
numai că se va curăţi de această patimă, dar va ajunge cucernic
şi în alte privinţe. Nimeni, după părerea mea, dintre cei care nu
jură, nu va dori uşor să facă vreo răutate, ci va păzi cu cinste
virtutea pe care el deja a dobândit-o. După cum cel care poartă
o haină frumoasă, se ruşinează să se tăvălească în noroi, tot aşa
şi el. Iar de la acest început el va ajunge să înveţe să nu fie
furios, să nu se bată, să nu înjure. Căci dacă numai odată el va
face chiar şi cea mai mică faptă bună, va face totul. De multe
ori foarte lesne se întâmplă şi contrariul: având un început bun,
din pricina trândăviei noi iarăşi cădem în păcatele de mai
înainte, şi astfel curăţirea de patimi devine un lucru cu
neputinţă de atins. De pildă, ne-am pus lege să nu jurăm; timp
de trei, sau chiar de patru zile, noi împlineam acestă lege; dar
după aceea s-a ivit o necesitate, şi noi am risipit tot câştigul
adunat. Atunci noi cădem în nepăsare şi deznădejde, şi nu vrem
să începem iarăşi de la început. E şi firesc. Cine şi-a clădit o
casă şi pe urmă îşi vede construcţia prăbuşită, acela cu mai
puţină râvnă se va apuca să o clădească din nou. Dar nici în
cazul acesta nu trebuie să deznădăjduieşti, ci dimpotrivă,
trebuie iarăşi să-ţi pui toată stăruinţa.
3. Aşadar, să ne punem legi zilnice, şi să începem,
deocamdată, cu cele mai uşoare. Să tăiem de pe buzele noastre
143
toate jurămintele de prisos, să ne înfrânăm limba; nimeni să nu

se jure pe Dumnezeu! Aceasta nu cere cheltuieli, nu cere
muncă, nu cere multă învăţare: este de ajuns să vrei şi totul este
făcut, pentru că aceasta este un lucru al obişnuinţei. Vă rog şi
vă implor, daţi-vă toată silinţa! Spune-mi: dacă v-aş porunci să
aduceţi bani, oare nu din toată inima fiecare dintre voi ar aduna
după puterea sa? Dacă m-aţi vedea într-o primejdie mare, oare
nu mi-aţi da o parte din trupul vostru, numai dacă aceasta ar fi
cu putinţă? Şi acum sunt în primejdie, în una mare, aşa că, dacă
aş fi închis în temniţă, s-au dacă aş primi mii de lovituri, sau
dacă aş fi ţinut în mine, nici atunci n-aş suspina mai mult decât
acum. Întinde-ţi-mi o mână de ajutor! Gândiţi-vă cât de mare
este primejdia, dacă voi nu puteţi face nici măcar acest lucru
mic; îl numesc mic, cu privire la munca pe care îl necesită. Ce
voi spune, când voi fi chemat la socoteală? „De ce n-ai
mustrat? De ce n-ai poruncit? De ce n-ai pus lege înaintea lor?
De ce n-ai oprit pe cei neascultători?”. Nu va fi de ajuns să
spun: „am îndemnat”. „Trebuia să foloseşti mustrări mai
puternice”, mi se va răspunde. Căci şi Eli a îndemnat – dar
ferească Dumnezeu să vă compar cu fiii lui! Într-adevăr, el i-a
sfătuit şi le-a spus: „nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o
aud eu despre voi”286; dar în cuvintele care urmează Scriptura
spune că el nu i-a îndemnat pe fiii săi287, şi spune aşa pentru că
el nu i-a îndemnat cu severitate şi mustrări. Oare nu-i ciudat, că
în sinagogile iudeilor legile au aşa putere, deşi cel care
porunceşte totul este învăţătorul, iar aici, noi suntem în
nesocotire şi dispreţ? Nu de propria mea slavă eu mă îngrijesc
(slava mea este viaţa voastră virtuoasă), ci de a voastră
mântuire. În fiecare zi noi ne ridicăm glasul, şi strigăm în
286
1 Regi 2, 24.
287
1 Regi 3, 13.
144
Omilii la Fapte
urechile voastre, dar nimeni nu ne ascultă. Cu toate acestea noi

nu luăm măsuri aspre. Mă tem ca nu cumva să dăm noi
socoteală în ziua Judecăţii pentru acest mare şi nepotrivit
pogorământ. De aceea cu voce tare şi clară declar tuturor şi rog,
ca aceia care sunt vinovaţi de această crimă şi rostesc cuvinte
care vin „de la cel rău”288 – căci aceasta este opreliştea – să nu
treacă de pragul Bisericii! Aşadar, luna aceasta să vă fie pentru
îndreptare. Nu-mi spune: „necesitatea afacerilor mă sileşte să
fac jurăminte; altfel, nu mă crede nimeni”. Începe cu aceasta:
leapădă jurămintele rostite din obişnuinţă. Ştiu că mulţi vor
râde de noi, dar este mai bine să fim luaţi în râs acum, decât să
plângem atunci. Vor râde cei fără de minte. Spune-mi, cine cu
mintea sănătoasă va sta să râdă de cel care păzeşte poruncile?
Iar dacă vor râde, aceşti oameni vor râde nu de noi, ci de
Hristos. V-aţi cutremurat la cuvintele acestea? Vă cred. Dacă
legea aceasta ar fi fost făcută de mine, râsul ar fi trecut asupra
mea; dar dacă Legiuitorul este Altcineva, batjocura trece asupra
Lui. Cândva Hristos era şi scuipat, şi bătut cu palmele, şi tras
de urechi; tot aşa şi acum El rabdă aceasta, şi nu-i nimic de
mirare. Tocmai pentru aceasta este gătită gheena; pentru
aceasta, viermele cel neadormit.
Iată că iarăşi vorbesc şi mărturisesc. Cine vrea, acela să
râdă, cine vrea, acela să botjocorească; pentru aceasta noi
suntem puşi, ca să fim luaţi în râs şi să fim batjocoriţi, şi ca să
îndurăm totul. Suntem „gunoiul lumii”, după cuvântul
fericitului Pavel289. Dacă cineva nu doreşte să îndeplinească
porunca aceasta, eu prin cuvântul meu, ca şi cum printr-o
trâmbiţă, îl opresc pe acest om să calce pragul bisericii, fie el
dregător, fie el chiar cel cu diadema pe cap. Ori luaţi-mi
288
Matei 5, 37.
289
cf. 1 Cor. 4, 13.
145
puterea aceasta, ori, dacă rămân cu ea, nu mă înconjuraţi cu

primejdii. Eu nu pot să mă urc pe acest scaun, fără să fac ceva
măreţ. Iar dacă aceasta este cu neputinţă, este mai bine să stau
jos; pentru că nimic nu-i mai rău, decât un conducător care nu
aduce nici un folos supuşilor săi. Stăruiţi-vă, vă rog, şi luaţi
aminte; dar, mai bine spus, să ne dăm silinţa împreună, şi
atunci neapărat va fi un folos. Postiţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu,
(iar împreună cu voi ne vom ruga şi noi), ca El să nimicească
această obişnuinţă. Nu este mare lucru să devii învăţătorul
lumii; dar nu este puţin lucru când pretutindeni se va auzi, că în
oraşul acesta nimeni nu jură. Dacă aceasta se va întâmpla, veţi
primi răsplată nu numai pentru faptele voastre bune, dar şi
pentru purtarea de grijă faţă de fraţi; veţi deveni pentru lume
ceea ce sunt acum pentru voi eu. Atunci, probabil, şi alţii vor
încerca să vă întreacă, şi voi cu adevărat veţi fi o candelă
aşezată pe un sfeşnic.
Şi aceasta-i tot, vei spune tu? Nu, aceasta nu-i tot, dar
aceasta este un început pentru alte virtuţi. Cine nu se jură,
acela, vrând-nevrând, de ruşine sau de frică, neapărat va ajunge
şi la alte fapte ale cucerniciei. Dar mulţi, vei spune, nu vor fi de
acord şi se vor îndepărta. Mai bine unul care face voia lui
Dumnezeu, decât o mie de nelegiuiţi. Tocmai de aceasta totul
este răsturnat, totul este într-o mare dezordine, că noi, ca la un
spectacol, căutăm mulţime de oameni, iar nu mulţime de
oameni buni. Ce folos poate să-ţi aducă o mulţime de oameni?
Vrei să cunoşti, că sfinţii alcătuiesc poporul, iar nu mulţimea
oamenilor? Scoate la luptă sute de mii de oameni, şi un sfânt, şi
vom vedem cine va face mai mult. Iosua Navi a ieşit să se lupte
şi a făcut totul de unul singur; ceilalţi n-au fost de nici un folos.
Mulţimea oamenilor, dragul meu, când nu face voia lui
Dumnezeu, nu se deosebeşte cu nimic de cei care nu sunt
146
Omilii la Fapte
deloc. Mă rog şi doresc, ca Biserica să se împodobească cu

mulţi oameni, dar cu mulţi oameni buni; pentru aceasta eu cu
plăcere m-aş lăsa rupt în bucăţi. Iar dacă aceasta-i cu neputinţă,
aş dori ca puţini să fie buni. Nu vedeţi că-i mai bine să ai o
piatră preţioasă, decât o mie de bănuţi? Nu vedeţi că-i mai bine
să ai ochiul sănătos, decât să-ţi încarci trupul cu grăsime, şi
astfel să-ţi pierzi vederea? Nu vedeţi că-i mai bine să ai o oaie
sănătoasă, decât o mie de oi răpgiugoase. Nu vedeţi că-i mai
bine să ai câţiva copii buni, decât o mulţime de copii
netrebnici? Nu vedeţi că în împărăţie sunt puţini, iar în gheenă
– mulţi? Ce am eu de pe urma mulţimii de oameni? Ce folos?
Nici un folos, ci mai degrabă pagubă pentru ceilalţi. Este ca şi
cum, dacă cineva, având ocazia să primească, sau zece
persoane sănătoase, sau o mie de persoane bolnave, şi-ar lua
această mie la celelalte zece. Mulţi care nu fac nimic bine, nu
ne vor aduce nimic altceva decât pedeapsă acolo şi ruşine aici.
Căci nimeni nu va spune, că suntem mulţi, ci fiecare ne va
învinui, că nu suntem de folos. La fel ne spun mereu şi păgânii,
când aud de la noi că suntem mulţi. „Sunteţi mulţi, dar răi”, zic
ei.
Iarăşi vă poruncesc şi strig cu voce tare: nimeni să nu
socoată aceasta de glumă! Voi alunga şi voi opri pe cei
neascultători, şi atâta timp cât voi şedea pe scaunul acesta, nu
voi renunţa la nici unul din drepturile lui! Dacă cineva mă va
da jos, eu nu mai port vina pentru faptele voastre. Dar atâta
timp cât sunt responsabil, eu nu pot să neglijez această datorie,
nu pentru pedeapsa mea, ci pentru a voastră mântuire. Aşa de
mult eu ţin la mântuirea voastră. Aceasta este grija care mă
frământă şi mă chinuie. Aşadar, ca să nu pier şi eu şi voi,
lăsaţi-vă convinşi de cuvintele mele, ca şi în veacul de acum, şi
în cel ce va să fie, să primiţi mare răsplată, şi toţi împreună să
147
ne bucurăm de bunurile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de

oameni a Fiului cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, cu Care
Tatălui şi Sfântului Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea
şi în vecii vecilor, Amin.
148
Omilia 9
„Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor:
Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi
cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau
cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”290
1. În această cuvântare este mai multă îndrăzneală decât

în cea dintâi; şi aceasta nu pentru că mai înainte apostolul s-ar
fi temut, ci pentru că oamenii cărora el se adresa – batjocoritori
şi ocărâtori – n-ar fi răbdat asemenea îndrăzneală. Tocmai de
aceasta, la începutul acelei cuvântări el îndată le trezeşte atenţia
prin introducerea sa, zicând: „aceasta să vă fie cunoscută şi
luaţi în urechi cuvintele mele”291. Dar aici el n-are nevoie de
aşa pregătire. Oamenii aceştia nu erau nepăsători, căci minunea
i-a făcut atenţi pe ei toţi; tocmai de aceasta ei erau cuprinşi de
spaimă şi de groază. De aceasta, apostolul nici n-avea nevoie să
înceapă (aici) cu acelaşi lucru, dar a început cu altul, prin care
i-a atras puternic la el, şi anume, cu respingerea slavei care
avea să vină de la ei. Căci nimic nu-i mai folositor şi mai plăcut
pentru un ascultător, ca aceea, dacă vorbitorul nu numai nu
spune nimic măreţ despre sine, ci, dimpotrivă, surpă chiar
gândul despre aceasta. Şi cu adevărat, cu mult mai mult au
strălucit ei prin ceea că au dispreţuit slava şi au arătat că
minunea săvârşită n-a fost lucru de la oameni, ci de la
Dumnezeu, şi că ei la fel împreună cu ceilalţi trebuie să admire,
iar nu să fie admiraţi. Vezi cum Petru este lipsit de orice
290
Fapte 3, 12.
291
Fapte 2, 14.
149
ambiţie, şi cum respinge de la sine slava? Aşa făceau şi bărbaţii

din vechime; de pildă, Daniel spunea: „şi mie, nu prin
înţelepciunea care ar fi în emine mai mult decât la toţi cei vii,
mi s-a descoperit taina aceasta”292; şi iarăşi Iosif: „Oare
tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu?”293; şi David: „se
întâmpla să vină leul, sau ursul, în numele Domnului eu îi
sfâşiam cu mâinile mele”294. Tot aşa acum şi apostolii: „de ce
staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau
cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”295. Nici aceasta,
spun ei, nu ne aparţine nouă, pentru că nu cu a noastră
vrednicie am atras noi harul lui Dumnezeu. „Dumnezeul lui
Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor
noştri”296. Priveşte cum el stăruitor recurge la strămoşi, ca să
nu gândească, cum că el introduce o învăţătură nouă. În prima
cuvântare, a amintit de patriarhul David, iar aici, de Avraam şi
de ceilalţi patriarhi. „A slăvit pe Fiul Său Iisus”297. Iarăşi
vorbeşte smerit ca şi la începutul cuvântării. Apoi se opreşte la
crima lor, şi lămurit aduce în mijloc ceea ce ei au făcut, şi nu
mai vorbeşte învăluit ca înainte. Şi face aceasta ca să-i atragă
mai bine, deoarece cu cât mai mult el dovedea vinovăţia lor, cu
atât mai mult obţinea ceea ce dorea. „A slăvit pe Fiul Său Iisus,
pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, care
găsise cu cale să-L elibereze”298. Acuzaţia este dublă: Pilat
voia să-L elibereze, şi, când era dispus s-o facă, voi n-aţi vrut.
„Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă
292
Dan. 2, 30.
293
Geneză 40, 8.
294
1 Regi 17, 34.
295
Fapte 3, 12.
296
Fapte 3, 13.
297
Fapte 3, 13.
298
Fapte 3, 13.
150
Omilii la Fapte
dăruiască un bărbat ucigaş. Iar pe Începătorul vieţii L-aţi

omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai
Cărui martori suntem noi”299. Ca şi cum aşa le-ar fi spus: în
locul Lui, voi aţi cerut un tâlhar. A arătat grozăvia faptei lor.
Deoarece erau deja în mâinile lui, acum el îi loveşte mai
puternic. „Pe Începătorul vieţii”, spune el. Prin aceasta
pregăteşte credinţa în înviere. „Pe Care Dumnezeu L-a înviat
din morţi”. Ca să nu spună cineva: „de unde se vede lucrul
acesta?”, pentru aceasta el nu mai aduce mărturia proorocilor,
ci aduce mărturia lui, deoarece era acum vrednic de credinţă.
Mai înainte, când a spus că Hristos a înviat, el a adus mărturia
lui David, iar acum, spunând aceeaşi, invocă ceata apostolilor:
„ai Cărui martori suntem noi”.
„Şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl
vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa
cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea
voastră, a tuturor”300. Stăruindu-se să dovedească acest lucru,
îndată aminteşte şi de minune: „înaintea voastră, spune el, a
tuturor”. Pentru că i-a mustrat puternic şi a arătat că Cel
răstignit a înviat, el iarăşi face mai dulce cuvântul său,
deschizându-le calea spre pocăinţă, şi zice: „Şi acum, fraţilor,
ştiu că din neştiinţă aţi făcut rău ca şi mai-marii voştri”301.
„Din neştiinţă aţi făcut rău”: aceasta este prima îndreptăţire;
iar celălaltă: „ca şi mai marii voştri”. Ceea ce Iosif spunea
fraţilor săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră”302, dar,
mai bine spus, ceea ce el a spus pe scurt în prima sa cuvântare:
„după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui
299
Fapte 3, 14-15.
300
Fapte 3, 16.
301
Fapte 3, 17.
302
Geneză 45, 5.
151
Dumnezeu, voi L-aţi luat”303, aceeaşi spune acum mai pe larg:

„Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin
gura tuturor proorocilor că Hristosul Său va pătimi”304.
Dovedind că aceasta s-a întâmplat după voia lui Dumnezeu, el
arată în acelaşi timp că nu ei au făcut aceasta. Iar prin
cuvintele: „cele ce vestise înainte”, face aluzie la cuvintele cu
care ei Îl ocărau pe cruce, când ziceau: „S-a încrezut în
Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis:
Sunt Fiul lui Dumnezeu. Să se coboare acum de pe cruce”305.
O, nebunilor, erau acestea cuvinte deşarte? Aşa trebuia să se
întâmple, şi martori sunt proorocii. Prin urmare, El nu din a Sa
neputinţă nu S-a coborât (de pe cruce), ci din puterea Sa. Petru
exprimă gândul acesta ca o scuză pentru iudei, ca şi ei să
primească cuvântul lui. „A împlinit astfel”. Vezi cum el atribuie
totul lui Dumnezeu? „Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi”; nu
spune: „de la păcatele voastre”, ci: „ca să se şteargă păcatele
voastre”306, înţelegând acelaşi lucru. După aceea vorbeşte şi de
folos: „ca să vină de la Domnul vremuri de uşurare”307. Prin
aceasta arăta că ei sunt întristaţi şi zdrobiţi de nenorociri fără de
număr. De aceea el a spus aşa, ştiind că acest cuvânt se
potriveşte omului care suferă, şi care caută mângâiere.
2. Şi priveşte cum, încetul cu încetul, el înaintează. În
prima sa cuvântare el a arătat discret la înviere şi la şederea în
ceruri, iar aici lămurit vorbeşte şi de a Lui venire. „Şi ca să vă
trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos, pe
care trebuie să-L primească Cerul (adică, este necesar) până la
303
Fapte 2, 23.
304
Fapte 3, 18.
305
Matei 27, 43. 42.
306
Fapte 3, 19.
307
Fapte 3, 20.
152
Omilii la Fapte
vremile stabilirii din nou a tuturor”308. De ce El nu vine acum

– pricina este clară. „Celor despre care a vorbit Dumnezeu prin
gura sfinţilor Săi prooroci din veac”309. „Moise a zis către
părinţi: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri
Prooroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va
spune”310. Acolo a amintit de David, iar aici de Moise. „A
tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu”. Nu zice:
„despre care a vorbit Hristos”, ci: „despre care a vorbit
Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac”, ca prin
cuvântul său învăluit să-i atragă mai bine la credinţă. Apoi se
sprijină pe o mărturie de netăgăduit: „Domnul Dumnezeu va
ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe El să-L
ascultaţi în toate câte vă va spune”311. Apoi arată şi măreţia
pedepsei. „Şi tot sufletul care nu va asulta de Proorocul Acela,
va fi nimicit din popor. Iar toţi proorocii de la Samuel şi cei
câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acestea”312. Aici a
spus despre pieire. Ori de câte ori spune ceva măreţ, el mereu
recurge la prooroci. Şi a prezentat (aici) mărturia care conţine
ambele adevăruri. Tot aşa a spus şi în cealaltă cuvântare: „până
ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”313. Şi
este uimitor, că într-un loc se vorbeşte şi de una, şi de alta: şi
de supunere, şi de neascultare, şi de pedeapsă. „Ca pe mine”,
zice el. De ce, atunci, vă temeţi? „Voi sunteţi fiii
proorocilor”314. Prin urmare, ei au vorbit vouă, şi totul era
pentru voi. Dar pentru că din pricina crimei lor, iudeii se
308
Fapte 3, 20-21.
309
Fapte 3, 21.
310
Fapte 3, 22.
311
Deuteronom 18, 15.18.
312
Fapte 3, 23-24.
313
Fapte 2, 35.
314
Fapte 3, 25.
153
socoteau depărtaţi (căci era nefiresc să crezi că Acela, pe Care

ei L-au răstignit, S-ar îngriji acum de ei ca de ai Săi), apostolul
le arată că, şi una, şi alta sunt în acord cu profeţia. „Voi, zice el,
sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care L-a încheiat
Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către Avraam: „Şi întru
seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”315.
„Dumnezeu, continuă el, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la
voi”. Înseamnă că şi la alţii, dar mai întâi la voi, cei care L-aţi
răstignit. „Să vă binecuvinteze, ca fiecare să se întoarcă de la
răutăţile sale”316.
Dar să ne uităm mai cu de-amănuntul la cele spuse mai
sus. Mai întâi apostolul le dovedeşte că nu ei au săvârşit
minunea, zicând: „de ce vă miraţi?”. Apoi, ca să nu fie puse la
îndoială cuvintele lui, şi ca să le dea mai multă greutate, el
previne judecata acestor oameni. „De ce staţi, zice el, cu ochii
aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-
am fi făcut pe acesta să umble”317. Dacă aceasta vă nelinişteşte
şi vă tulbură, cunoasteţi, dar, cine a fost Săvârşitorul, şi nu vă
spăimântaţi. Şi observă cum totdeauna când se referă la
Dumnezeu, şi spune că toate lucrurile sunt de la El, Petru îi
mustră fără teamă; de aceea a şi spus mai înainte: „bărbat
adeverit între voi de Dumnezeu”318. Şi mereu le aminteşte de
crima pe care ei au săvârşit-o, ca să arate şi minunea, şi să
întărească învierea. Dar aici mai adaugă şi altceva; nu-L mai
numeşte: „Nazarineanul”, dar cum? „Dumnezeul părinţilor
noştri, spune el, a slăvit pe Fiul Său Iisus”.
315
Fapte 3, 25.
316
Fapte 3, 26.
317
Fapte 3, 12.
318
Fapte 2, 22.
154
Omilii la Fapte
Observă şi la modestia lui: nu i-a învinuit şi n-a spus

îndată: „Şi acum credeţi! Omul, care patruzeci de ani a fost
olog, s-a sculat în numele lui Iisus Hristos”. N-a spus aşa,
pentru că aceasta i-ar fi făcut şi mai îndărătnici; dimpotrivă,
începe să-i laude pentru faptul că se uimeau de cele întâmplate,
şi iarăşi îi numeşte după numele strămoşului lor: „Bărbaţi
israeliţi”. Şi nu zice: „Iisus l-a vindecat”, deşi, într-adevăr, El a
fost Cel Care l-a vindecat, ci: „Dumnezeul părinţilor noştri a
slăvit pe Fiul Său Iisus”. Dar ca să nu spună: „cum este cu
putinţă ca Dumnezeu să slăvească un călcător de lege?”, el le
aminteşte de judecata înaintea lui Pilat, arătând, că dacă ei ar fi
vrut să fie atenţi, ar fi aflat că El nu este un călcător de lege;
altminteri Pilat n-ar fi dorit să-L elibereze. Şi n-a spus: „când
Pilat voise”, ci: „găsise cu cale să-l elibereze”; cu alte cuvinte
spune aşa: aţi cerut să-l elibereze pe acela care a ucis pe alţii,
iar pe Acela Care învie pe cei ucişi, nu L-aţi vrut! Şi ca să nu
mai spună ei iarăşi: „cum, dar, acum Îl slăveşte pe El Acela,
Care atunci nu L-a ajutat?”, el îi aduce pe prooroci, care
mărturisesc că aşa trebuia să fie. Apoi, ca ei să nu socoată că
hotărârea lui Dumnezeu este scuza lor, el mai întâi de toate îi
ceartă. Faptul că ei s-au lepădat de Hristos în faţa lui Pilat, când
acela voia să-L elibereze, n-a fost un lucru întâmplător. Voi nu
puteţi nega aceasta, pentru că bărbatul pe care l-aţi cerut în
locul Lui, este martor împotriva voastră. Prin urmare, aceasta
de asemenea a fost din mare rânduială. Aici apostolul arată
neruşinarea şi obrăznicia lor; căci un păgân, care L-a văzut
atunci pentru prima dată, „găsise cu cale să-l elibereze”, deşi
nu auzise despre Dânsul nimic măreţ; iar ei, care au fost
crescuţi printre minunile Lui, au făcut cu totul potrivnic. Că el
după dreptate s-a hotărât să-L elibereze, iar nu din milă, ascultă
ce spune el în alt loc: „Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă
155
eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele

iudeilor?”319. „Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept”. N-a
spus: „L-aţi dat”, ci totdeauna zice: „v-aţi lepădat”, pentru că
tocmai aşa ei spuneau: „Nu avem împărat, decât pe
Cezarul”320. Şi n-a spus numai: „voi nu L-aţi cerut pe Cel
nevinovat”, şi „v-aţi lepădat” de El, dar şi: „L-aţi omorât”.
Atâta timp cât ei erau întăriţi, el nu le-a spus nimic asemenea;
dar când sufletele lor erau mai cu seamă zguduite şi când
puteau deja să simtă, atunci el îi loveşte mai puternic. După
cum noi nu spunem nimic oamenilor beţi, ci când ei sunt treji şi
refăcuţi după beţie, atunci îi ocărâm, tot aşa face şi Petru; când
iudeii puteau să înţeleagă cuvintele lui, atunci el îşi ascute
limba şi înşiruieşte multele lor crime, şi anume, că L-au dat pe
Acela pe Care Dumnezeu L-a slăvit, că s-au lepădat de Acela
pe Care Pilat Îl elibera, că l-au preferat pe tâlhar în locul lui
Hristos.
3. Priveşte şi acum cât de învăluit el vorbeşte de puterea
lui Hristos, arătând că El S-a ridicat pe Sine Însuşi. După cum
în prima predică el a spus: „întrucât nu era cu putinţă ca El să
fie ţinut de ea”321, tot aşa spune şi aici: „Iar pe Începătorul
vieţii L-aţi omorât”. Prin urmare, El n-a primit viaţa de la altă
persoană. După cum începătorul răului trebuie să fie cel care a
născut răul, iar începătorul omuciderii, cel care primul a dat
naştere la omucidere, tot aşa şi Începătorul vieţii trebuie să fie
Cel Care are viaţă de la Sine Însuşi. „Pe Care însă Dumnezeu
L-a înviat din morţi”. Spunând aceasta, a adăugat: „Şi prin
credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl
cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El
319
Ioan 18, 39.
320
Ioan 19, 15.
321
Fapte 2, 24.
156
Omilii la Fapte
i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a

tuturor”.
Dar dacă totul a făcut credinţa în El, pentru că ologul a
crezut în El, de ce apostolul n-a spus: „prin numele”, ci: „în
numele”? Deoarece încă nu îndrăznea să spună: „credinţa în
El”; şi ca expresia: „întru El” să nu fie umilitoare, el a adăugat:
„l-a întărit numele lui Iisus”. Şi spunând mai întâi aceasta, el
adaugă: „şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta
a trupului, înaintea voastră a tuturor”. Priveşte cum el arată că
şi cuvintele acestea: „pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din
morţi”, el le-a spus, coborându-se la mintea lor. Într-adevăr,
Acela al Cărui nume l-a ridicat pe olog, care cu nimic nu se
deoasebea de cei morţi, Acela n-avea nevoie de ajutorul Altuia
pentru învierea Sa. Observă cum el totdeauna aduce propria lor
mărturie. Astfel, mai sus spunea: „precum şi voi ştiţi”, şi: „în
mijlocul vostru”322; şi acum iarăşi: „pe care îl vedeţi şi îl
cunoaşteţi, înaintea voastră a tuturor”. Cu toate că ei nu ştiau
că ologul stă sănătos în numele lui Hristos, totuşi, ei ştiau că el
era olog. Şi cei care au săvârşit fapta singuri mărturiseau, că el
s-a întărit nu cu a lor putere, ci cu a lui Hristos. Iar dacă aceasta
n-ar fi fost aşa, şi dacă ei cu adevărat n-ar fi fost încrezuţi că
Hristos a înviat, ei n-ar fi căutat să pună slava unui bărbat mort,
în locul slavei proprii, şi mai ales atunci, când ochii mulţimii
erau aţintiţi asupra lor. După aceea, apostolul îndată linişteşte
sufletele lor speriate, prin ceea că a zis: „Şi acum, fraţilor ştiu”.
În prima sa cuvântare n-a spus nimic despre sine, ci numai
despre Hristos: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui
Israel”323; aici, însă, adaugă şi un sfat. Acolo, el aştepta ca să
spună iudeii, iar aici, când apostolii făcuseră deja aşa de multe,
322
Fapte 2, 22.
323
Fapte 2, 36.
157
el ştia că ei puteau mai uşor să primească cuvintele lui. „Că din

neştiinţă aţi făcut”. Şi totuşi, cele spuse mai sus nu puteau fi
puse pe seama neştiinţei. Să-l ceri pe tâlhar, să-L respingi pe
Acela, pe Care Pilat „găsise cu cale să-L elibereze”, să doreşti
chiar să-L omori – cum poate fi aceasta un lucru al neştiinţei?
Cu toate acestea, el le dă putinţa să se lepede şi să se pocăiască
de ceea ce au făcut; le dă chiar şi o îndreptăţire, şi spune: „că
L-aţi omorât pe Cel nevinovat, aceasta aţi ştiut-o, dar că L-aţi
omorât pe Începătorul vieţii, aceasta poate că n-aţi ştiut-o”. În
felul acesta, îi dezvinovăţeşte nu numai pe ei, dar şi pe
conducătorii care au pus la cale această răutate; iar dacă el şi-ar
fi schimbat cuvântul în acuzaţie, i-ar fi făcut şi mai îndărătnici.
Căci un răufăcător, când este învinuit de vreo răutate pe care a
făcut-o, în străduinţa lui de a scăpa de orice vină, devine mai
îndărătnic. Şi nu mai spune: „aţi răstignit”, „aţi omorât”, ci:
„aţi făcut rău”, împingându-i să caute iertare. Dacă aceia au
făcut din neştiinţă, apoi cu mult mai mult aceştia; dacă li se
iartă acelora, apoi cu mult mai repede acestora. „Dar
Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte”. Dar este
de mirare că, atât în prima, cât şi în a doua cuvântare, vorbind
despre aceleaşi lucruri, acolo: „după sfatul cel rânduit şi după
ştiinţa cea dinainte”, iar aici: „dar Dumnezeu vestise dinainte
că Hristosul Său va pătimi”, el nicăieri n-aduce mărturii
scripturistice, şi aceasta pentru că fiecare din aceste pasaje sunt
însoţite cu acuzaţii puternice, şi vestesc de pedeapsa
criminalilor. „Mormântul Lui, spune proorocul, „a fost pus
lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea
Lui”324. Şi iarăşi: „a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin
gura tuturor proorocilor că Hristosul Său va pătimi”. Prin
324
Is. 53, 9.
158
Omilii la Fapte
aceasta arată măreţia acelui „sfat”, deoarece toţi vorbeau de

aceasta, iar nu numai unul. Aşadar, deşi fapta a fost făcută din
neştiinţă, ea nu s-a săvârşit împotriva voii lui Dumnezeu.
Priveşte cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu,
dacă răutăţile altora El le îndreaptă spre ceea ce trebuie să fie!
„A împlinit”. Ca să nu-şi închipuie că mai rămâne încă ceva, el
adaugă cuvântul acesta, arătând că toate pe care Hristos trebuia
să le pătimească, s-au împlinit. Dar să nu credeţi că, deoarece
proorocii au spus aceasta, şi deoarece voi aţi făcut aceasta din
neştiinţă, aceasta este de ajuns pentru îndreptăţirea voastră.
Totuşi, el nu vorbeşte aşa, ci cu multă blândeţe: „Deci pocăiţi-
vă şi vă întoarceţi”. Pentru ce? „Ca să se şteargă păcatele
voastre”. Nu vorbesc de crimele făcute la răstignire, poate că
au fost din neştiinţă, ci ca să se şteargă alte păcate ale voastre.
Apoi adaugă: „Ca să vină vouă vremuri de uşurare”. Aici
vorbeşte învăluit despre Înviere, căci acelea, cu adevărat, sunt
vremuri de uşurare, pe care le dorea şi Pavel, când zicea: „Că
noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi”325.
Apoi, arătând că Hristos este pricina vremurilor de uşurare,
zice: „şi ca să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe
Iisus Hristos”. N-a zis: „să se îndrepte păcatul vostru”, ci:
„păcatele voastre”, făcând să se înţeleagă că vorbeşte şi de
păcatul acela. „Şi ca să vă trimită”. Zicând aceasta, el nu spune
de unde va trimite, ci numai adaugă: „Pe Care trebuia să-L
primească cerul”326.
Încă „să-L primească”. Dar de ce el n-a spus: „pe Care
L-a primit cerul”? Aceasta pentru că vorbea ca şi cum de
timpurile vechi: „aşa, spune el, a fost rânduit, aşa a fost
stabilit”. Nu vorbeşte încă de existenţa Lui din veşnicie, ci se
325
2 Cor. 5, 4.
326
Fapte 3, 21.
159
opreşte la iconomia mântuirii noastre, şi spune: „Moise a zis

către părinţi: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii
voştri Prooroc”. Astfel, mai întâi a zis: „până la vremile
stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit
Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac”, şi după
aceea, în sfârşit, Îl introduce pe Însuşi Hristos. Căci dacă El a
prezis multe lucruri şi este necesar să-L ascultăm pe El, nu va
greşi acela care va spune, că lucrurile acestea le-au spus
proorocii.
4. Pe de altă parte, apostolul doreşte să arate, că aceleaşi
lucruri le-au prezis şi proorocii. Şi dacă cineva va cerceta cu
de-amănuntul, acela le va găsi spuse şi în Vechiul Testament,
deşi nu lămurit, dar totuşi spuse. „Mai dinainte vestit”. Prin
aceste cuvinte el îi sperie, căci încă multe mai rămân să se
întâmple.
Cum, dar, el spune: „a împlinit”? A spus: „a împlinit”, iar
nu: „s-a împlinit”, arătând că Dumnezeu a împlinit ceea ce
Hristos trebuia să pătimească, dar n-a împlinit încă ceea ce
trebuie să vină după aceasta. „Domnul Dumnezeu va ridica
vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine”. Aceasta i-a atras şi
mai mult. Vezi cum el presară în toate părţile înţelesuri mici, şi
înţelesuri mari: că Acela Care avea să se ridice la ceruri,
trebuie să fie asemenea lui Moise? Totuşi şi aceasta era un
lucru mare. De fapt El nu este asemenea lui, deoarece aceste
cuvinte nu se mai referă la Moise: „şi tot sufletul care nu va
asculta de Proorocul Acela, va fi nimicit”. El a spus şi multe
altele, din care se vede că Hristos nu este asemenea lui Moise.
În felul acesta el a atins o mărturie mare. „Domnul Dumnezeu,
zice el, Îl va ridica dintre fraţii vostri”. Însuşi Moise îi
ameninţă pe cei care nu-L vor asculta. „Iar toţi proorocii”.
Toate acestea aveau putere ca să-i atragă. „Iar toţi proorocii,
160
Omilii la Fapte
spune Petru, de la Samuel”. N-a vrut să enumere pe fiecare

prooroc în parte, ca să nu-şi lungească prea mult cuvântul, ci,
amintind de mărturia mai importantă a lui Moise, a trecut peste
mărturiile celorlalţi prooroci. „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai
legământului pe care L-a încheiat Dumnezeu cu părinţii
voştri”. Voi sunteţi fiii, adică, moştenitorii legământului, spune
el. Ca iudeii să nu gândească că primesc aceasta din mila lui
Petru, el arată că aceasta din vechime trebuia să aparţină lor, ca
ei mai bine să creadă că şi aceasta este voia lui Dumnezeu.
„Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi”. N-a
spus simplu: „a trimis pe Fiul Său la voi”, ci după înviere, după
ce a fost răstignit. Ca să nu socoată, că aceasta le-a dăruit-o
Fiul, iar Tatăl – nu, el a adăugat: „să vă binecuvinteze”. Dacă
El este fratele vostru şi vă binecuvintează, deci, tocmai aceasta
este făgăduinţa. „Întâi la voi”; cu alte cuvinte, nu numai că
sunteţi părtaşi la aceste bunătăţi, dar El vrea, ca voi să deveniţi
pricină de ele şi pentru alţii. Deci, nu vă socotiţi aruncaţi şi
respinşi. „Ca fiecare, zice el, să se întoarcă de la răutăţile
sale”. Iată în ce caz El vă binecuvintează, iar nu pur şi simplu.
Ce fel de binecuvântare este aceasta? Una mare.
Întoarcerea de la păcate nu este de ajuns pentru a te elibera de
ele. Deci, dacă aceasta nu-i de ajuns pentru eliberarea de
păcate, cum atunci putea aceasta să dea binecuvântare? Cine a
făcut nedreptate, acela primeşte iertare pentru păcatele sale, dar
încă nu este binecuvântat. Iar cuvintele: „ca mine”, dacă nu le
luăm în sensul de lege, nu vor avea nici un temei. „Pe El să-L
ascultaţi în toate”. Şi nu simplu, dar cum? „Şi tot sufletul care
nu va asculta de Proorocul Acela, va fi nimicit din popor”.
Când le-a arătat că au păcătuit, când le-a dăruit iertare şi le-a
promis bunuri, atunci le arată că şi Moise spune acelaşi lucru.
161
Dar ce fel de continuitate este aceasta, să spui: „până la

vremile stabilirii”, şi apoi să-l aduci pe Moise, care porunceşte
să ascultăm pe toate câte va spune Hristos, şi nu simplu, ci cu o
ameninţare groaznică? O continuitate strictă. Apostolul arată că
şi din pricina aceasta ei trebuie să se supună lui Hristos.
Ce înseamnă: „fiii proorocilor şi ai legământului”?
Înseamnă: moştenitori, urmaşi. Deci, dacă voi sunteţi fiii, de ce
fugiţi de cele ale voastre, de parcă ele v-ar fi străine?
Într-adevăr, aţi săvârşit fapte vrednice de osândă; dar, cu toate
acestea, voi încă puteţi să primiţi iertare. Spunând aceasta, el
pe bună dreptate acum zice: „Dumnezeu pe Fiul Său L-a trimis
la voi să vă binecuvinteze”. N-a spus: „să vă mântuiască”, dar
ceea ce-i mai important, „să vă binecuvinteze”, arătând că Cel
răstignit îi binecuvintează pe aceia care L-au răstignit. Să-L
imităm, dar, şi noi pe Hristos! Să aruncăm din noi acea suflare
de ucidere şi duşmănie! Nu-i de ajuns să nu te răzbuni (aceasta
a fost şi în Legea Veche); dar, haideţi să facem totul pentru cei
care ne-au jignit, aşa cum am face pentru nişte prieteni
apropiaţi, aşa cum am face pentru noi înşine. Noi suntem
imitatorii Lui, suntem ucenicii Celui Care după răstignirea Sa
foloseşte toate mijloacele pentru mântuirea celor care L-au
omorât, şi trimite la ei pe apostoli. Şi totuşi, noi de multe ori
suferim cu dreptate, iar pe El L-au supus la chinuri nu numai
pe nedrept, dar şi nelegiuit; L-au răstignit pe Binefăcătorul lor,
pe Acela Care nu le-a făcut nici un rău. Pentru ce? Pentru
slavă? Dar El mereu îi arăta vrednici de respect. Cum?
„Cărturarii şi fariseii, zicea El, au şezut în scaunul lui Moise;
deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după
faptele lor nu faceţi”327. Şi iarăşi în alt loc: „mergi, arată-te
327
Matei 23, 2-3.
162
Omilii la Fapte
preotului”328. Când ar fi putut să-i nimicească, El îi mântuieşte.

Aşadar, să-L imităm pe El, şi nimeni să nu se duşmănească,
nimeni să nu fie vrăjmaşul cuiva, afară doar al diavolului.
5. Nu puţin ajută la aceasta şi faptul dacă noi nu ne jurăm
şi nu ne mâniem. Când nu ne vom mânia, nu vom avea nici
duşmani. Lipseşte-l pe un om de jurământ, şi ai tăiat aripile
mâniei, ai stins toată furia lui. Jurarea este ca şi cum un vânt
pentru mânie. Întinde pânzele; pânzele nu folosesc la nimic
când nu este vânt. Aşadar, dacă nu vom striga şi nu vom jura,
vom tăia toată puterea mâniei. Iar dacă nu credeţi, faceţi un
experiment, şi veţi afla că aceasta într-adevăr este aşa. Pune
lege omului mânios niciodată să nu se jure, şi nu vei avea
nevoie să-i vorbeşti de blândeţe. În cazul acesta totul va fi cu
bun câştig: nu veţi călca jurământul, şi nu veţi mai jura. Oare
nu ştiţi în ce cădeţi din pricina aceasta? Vă legaţi pe voi înşivă
cu lanţuri, şi tot voi vă stăruiţi în toate chipurile să vă eliberaţi
din ele sufletul, de parcă aceasta ar fi un rău de neînlăturat. Dar
pentru că vă este cu neputinţă lucrul acesta, voi din necesitate
vă petreceţi viaţa în certuri şi necazuri şi sunteţi stăpâniţi de
mânie. Şi totul este în deşert şi în zadar. Aşadar, ameninţă,
porunceşte, fă totul fără a te jura! Atunci vei putea, dacă vrei,
să schimbi, şi ceea ce ai spus, şi ceea ce ai făcut. Iată, deci,
astăzi trebuie să vorbesc cu voi mai blând. Pentru că aţi ascultat
cuvintele mele şi aţi ajuns mai buni, voi răspune, dacă vreţi, de
ce a apărut jurământul şi de ce el a fost îngăduit. Povestindu-vă
despre originea lui, despre timpul când a apărut, cum, şi de la
cine, prin această povestire noi vom răsplăti ascultarea voastră.
Este potrivit ca acela care a făcut totul cum se cuvine, să stea
328
Matei 8, 4.
163
acum şi să filosofeze, iar cine nu este încă aşa, acela nu este

vrednic nici măcar să asculte cuvântul vostru.
Avraam şi cei împreună cu el au făcut multe alianţe, au
junghiat jertfe, au adus ofrande, dar jurământul încă nu era.
Când, dar, a apărut jurământul? Când s-au înmulţit
fărădelegile, când toate s-au întors pe dos, când oamenii au
căzut în idolatrie, atunci a fost, atunci, când oamenii nu mai
păreau să fie vrednici de crezare, au început să-L cheme pe
Dumnezeu ca martor, prezentând ca şi cum un garant potrivit
pentru cele ce spuneau. Căci jurământul, de fapt, aceasta şi
este: o chezăşie, pentru că nu mai au încredere în oameni. Prin
urmare, el este mai întâi de toate o acuzaţie la adresa celui care
se jură, dacă nu este crezut fără garant, şi mai ales, fără un
garant mare, pentru că din necredinţă, ei cer ca martor nu un
om, ci pe Dumnezeu. În al doilea rând, aceeaşi vină cade şi pe
acela care primeşte jurământul, dacă el, certându-se într-o
afacere, Îl atrage pe Dumnezeu în chezăşie, şi spune că nu va
crede, dacă nu-L va avea pe Dânsul ca garant. Ce nesimţire
neîntrecută! Ce obrăznicie! Tu, un vierme, pământ, praf şi fum,
aduci în chezăşie pe Stăpânul tău, şi Îl sileşti pe El să fie
garant! Spune-mi, dacă slugile voastre s-ar sfădi între ele, şi n-
ar avea încredere una în alta, şi una dintre slugi ar spune că nu
va crede, până când nu va avea de chezaş pe stăpânul lor
comun, oare n-ar primi ea o mie de lovituri, şi n-ar cunoaşte că
stăpânul este pentru alte treburi, iar nu pentru aceasta? Dar
pentru ce vorbesc de slugă şi de stăpân? Chiar dacă ea ar alege
un om onorabil, oare n-ar socoti acela alegerea aceasta o insultă
la adresa lui?
Dar eu nu doresc să fac aceasta, vei zice tu. Bine, atunci
nu-l sili nici pe altul să facă aşa. Dar de ce, vei zice tu, nu
cumva trebuie să pierd ceea ce am dat? Nu vorbesc de aceasta,
164
Omilii la Fapte
ci spun că tu îi permiţi să-L insulte pe Dumnezeu. De aceea,

mai cumplită şi de neînlăturat va fi pedeapsa pentru acela care
sileşte la jurământ, decât pentru acela care jură, la fel ca şi
pentru acela care jură când nimeni nu-i cere aceasta. Şi ce-i mai
rău, că fiecare este gata să jure pentru un obol, pentru o
dobândă mică, pentru propria lui nedreptate. Acestea le spun
despre cazurile când nu va fi sperjur; iar dacă va urma
sperjurul, totul se va întoarce pe dos, şi de vină vor fi şi acela
care a silit, şi acela care a dat jurământul.
Dar sunt lucruri, vei zice tu, care nu pot fi cunoscute.
Gândeşte şi nu fă nimic nechibzuit; iar dacă faci ceva
nechibzuit, primeşte-ţi paguba ca o pedeapsă. E mai bine să
înduri paguba în felul acesta, decât altfel. Spune-mi, te rog:
când îi ceri unui om să se jure, ce aştepţi? Că el va călca
jurământul? Aceasta-i cea mai mare nebunie, pentru că
pedeapsa va cădea pe capul tău. E mai bine să-ţi pierzi banii,
decât să moară acela. Pentru ce te păgubeşti pe tine şi Îl insulţi
pe Dumnezeu? Aceasta e firesc unui suflet sălbatic şi unui om
necredincios. Dar tu faci aceasta, nădăjduind că el nu va călca
jurământul? Atunci crede-l fără jurământ.
Dar mulţi, vei zice, fără jurământ au avut îndrăzneala să
mintă, dar, odată ce s-au jurat, n-au mai făcut aşa. Te înşeli,
omule! Cel care s-a obişnuit să fure şi să jignească pe
aproapele, de multe ori va îndrăzni să calce în picioare şi
jurământul. Cine se teme să jure, acela cu atât mai mult se va
teme să jignească. Dar el va face aceasta împotriva voii lui.
Atunci este vrednic de iertare. Dar pentru ce vorbesc de aceste
jurăminte, trecând peste acelea din piaţă? Acolo, tu nu poţi să
spui nimic asemenea; pentru zece oboli, acolo se fac jurăminte
şi sperjururi. Deoarece nu cade fulgerul din cer, deoarece nu
sunt răsturnate toate lucrurile, tu stai şi Îl ţii pe Dumnezeu cu
165
datoriile tale. Pentru ce? Ca să primeşti câteva legume, ca să-ţi

iei nişte papuci? Pentru câteva monede de argint tu Îl chemi pe
El în mărturie? Dar să nu credem că, dacă nu suntem pedepsiţi,
noi nu păcătuim. Aceasta vine din iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, iar nu din meritul nostru. Jură-te pe fiul tău, jură-te
pe tine însuţi, spune: „să-mi biciuiască călăul coastele!”. Dar tu
te temi. Oare este Dumnezeu mai puţin scump decât coastele
tale? Oare este El mai prejos decât capul tău? Spune: „să
orbesc pe loc!”. Dar Hristos atât de mult ne cruţă, încât nu ne
lasă să jurăm nici pe propriul nostru cap; şi cu toate acestea,
noi aşa de puţin cruţăm slava lui Dumnezeu, încât pretutindeni
Îl introducem pe El fără rost. Oare nu ştiţi ce este Dumnezeu, şi
cu ce buze se cuvine să-L chemăm? Când vorbim de un
oarecare om virtuos, noi spunem: „mai întâi spală-ţi buzele, şi
după aceea aminteşte-ţi de el”, iar numele cel mai preţuit, care
este mai presus decât orice nume, numele care este minunat
peste tot pământul, numele de la care demonii, auzindu-l, se
cutremură, noi pretutindeni îl rostim fără temei.
6. O, ce obişnuinţă urâtă! De la ea numele acesta a ajuns
să fie dispreţuit. Căci dacă ai sili pe cineva să se jure pe locaşul
sfânt, tu, fără îndoială, ai socoti aceasta un jurământ groaznic.
Şi de ce aceasta pare atât de groaznic, dacă nu de la faptul, că
pe acela noi îl folosim la întâmplare, iar pe acesta nu? Altfel,
oare n-ar trebui să te cutremuri când rosteşti numelui lui
Dumnezeu? Numele acesta era atât de sfânt la iudei, încât era
scris pe tăbliţe şi nimeni nu avea voie să poarte aceste litere, în
afară numai de arhiereu; iar noi acum peste tot rostim acest
nume ca pe un cuvânt obişnuit. Dacă nici măcar simplu să-L
numeşti pe Dumnezeu nu era permis oricui, spune-mi atunci,
ce obrăznicie, ce nebunie este aceasta, să-L chemi pe El la
mărturie? Dacă ar fi nevoie să arunci tot ce ai, n-ar trebui uşor
166
Omilii la Fapte
să te desparţi de toate? Iată, vă spun şi insistent vă cer: lăsaţi

jurămintele acestea din pieţe, aceste jurăminte de prisos, iar pe
toţi cei care nu ascultă, aduceţi-i la mine! În prezenţa voastră,
eu le poruncesc celor care sunt osebiţi pentru slujirea în casele
de rugăciune, îi îndemn şi îi anunţ, că nimănui nu-i este permis
să se jure nechibzuit, dar, mai bine spus, nimeni n-are voie să
se jure în vreun fel oarecare. Deci, aduceţi-l la mine pe omul
acela, oricine ar fi, deoarece şi aceasta trebuie să ajungă la noi,
ca şi cum aţi fi nişte copii mici. Dar ferească Dumnezeu să se
întâmple una ca aceasta! Este o ruşine, dacă mai aveţi nevoie să
învăţaţi ceva. Oare vei îndrăzni tu să te atingi de sfânta masă,
nefiind botezat? Dar ce-i mai rău, tu, care eşti botezat,
îndrăzneşti să-ţi pui mâinile pe sfânta masă, pe care nici nu
tuturor preoţilor le este permis să o atingă, şi aşa te juri! Tu nu
te atingi nici de capul copilului tău, dar te atingi de sfânta
masă, şi nu te cutremuri, nu te temi? Aduceţi-i pe aceşti oameni
la mine! Eu voi face judecată şi cu bucurie îi voi lăsa pe
amândoi să plece. Faceţi ce vreţi; eu pun lege să nu ne jurăm
deloc. Ce nădejde de mântuire mai putem noi avea, când facem
toate ostenelile noastre zadarnice? Nu cumva pentru aceasta
sunt actele, pentru aceasta sunt obligaţiile, ca tu să le aduci în
jertfă sufletul tău? Oare câştigi tot atâta, cât pierzi? Cel pe care
tu l-ai legat cu jurământ, l-a călcat? Eşti pierdut şi tu şi el. Nu
l-a călcat? Chiar şi aşa l-ai pierdut, silindu-l să încalce porunca.
Să aruncăm din sufletul nostru această boală! S-o alungăm mai
întâi de toate din pieţe, din prăvălii şi din toate locurile
comerciale. Câştigul nostru va fi cu mult mai mare. Să nu
socotiţi că din neascultarea poruncilor dumnezeieşti, treburile
lumeşti merg mai bine.
Dar nimeni nu mă crede, ar putea spune cineva.
Într-adevăr, mi s-a întâmplat să aud de la unii şi aceasta, că:
167
„dacă nu voi rosti mii de jurăminte, nu mă vor crede”. Tu

singur eşti de vină, pentru că te juri aşa de uşuratic. Iar dacă
aceasta n-ar fi aşa, ci dimpotrivă, dacă toţi ar cunoaşte că tu nu
te juri, crede-mă pe cuvânt, că dacă ai face numai un semn, ei
te-ar crede mai mult pe tine, decât pe aceia care rostesc mii de
jurăminte. Spune-mi, te rog: pe cine credeţi mai mult? Pe mine,
care nu mă jur, sau pe aceia care se jură? Da, veţi spune, dar tu
eşti conducător şi episcop. Dar dacă am să vă dovedesc, că nu
numai pentru aceasta voi mă credeţi? Răspundeţi-mi, vă rog, cu
toată sinceritatea: dacă aş avea obişnuinţa să jur neîncetat, oare
m-ar ajuta demnitatea mea? Nicidecum. Vedeţi, deci, că nu
pentru aceasta mă credeţi? Şi ce vei câştiga până la atâta,
spune-mi, te rog? Pavel a îndurat foamea; alege şi tu mai bine
să înduri foamea, decât să încalci una din poruncile lui
Dumnezeu. De ce eşti atât de neîncrezător? Nu cumva atunci,
când vei alege să faci totul şi să suferi ca să nu te juri,
Dumnezeu nu-ţi va răsplăti ţie? Căci El în fiecare zi îi hrăneşte
pe cei care jură strâmb şi pe cei care se jură neîncetat; nu
cumva te va înfometa pentru faptul că L-ai ascultat? Să ştie
toţi, că dintre cei care se adună în biserica aceasta, nimeni nu se
jură! Să ne facem cunoscuţi şi prin aceasta, iar nu numai prin
credinţă! Acesta să fie semnul nostru, ca să ne deosebim de
păgâni şi de toţi oamenii! Să o primim ca pe o pecete din
ceruri, ca pretutindeni să ne arătăm ca o turmă împărătească!
Să ne facem cunoscuţi îndată, aşa cum sunt cunoscuţi şi
păgânii, după limba şi graiul lor; după cum aceia care vorbesc
în greceşte se deosebesc de păgâni, tot aşa să ne deosebim şi
noi! Răspunde-mi la întrebarea aceasta: păsările care se numesc
papagali, cum sunt ele cunoscute ca fiind papagali? Oare nu
pentru că vorbesc ca oamenii? Să fim, dar, şi noi cunoscuţi prin
ceea că vorbim ca apostolii, vorbim ca îngerii. Dacă cineva îţi
168
Omilii la Fapte
va spune: „jură-te”, tu răspunde-i: „Hristos a poruncit să nu ne

jurăm, şi eu nu mă jur”. Aceasta-i de ajuns ca să aduci toate
virtuţile. Aceasta este o uşă spre cucernicie, o cale care duce la
filosofia plină de evlavie; este un fel de şcoală. Să împlinim,
dar, această poruncă, ca să fim vrednici şi de bunătăţile cele de
aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului
Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
169
Omilia 10
„Dar pe când vorbeau ei către popor, au venit peste ei
preoţii şi căpetenia gărzii templului”329
1. Încă nu se odihniseră apostolii după primele lor

încercări, că iată îndată au venit altele. Şi priveşte cum se
petrec evenimentele. Mai întâi ei au fost batjocoriţi toţi
împreună: aceasta nu-i o încercare mică; iar pe urmă înşişi
verhovnicii cad în primejdii. Dar aceste două evenimente n-au
avut loc deodată unul după altul; ci mai întâi apostolii au ajuns
minunaţi prin cuvântări, apoi au făcut o minune mare, şi numai
după aceea cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu îndrăzneală intră în
luptă. Tu, însă, observă atent, te rog, cum aceia care căutau un
trădător pe lângă Hristos, singuri acum pun mâna pe apostoli,
devenind după răstignire mai obraznici şi mai neruşinaţi. Aşa-i
păcatul: când încă se naşte, poate fi în careva măsură ruşinos,
dar când s-a născut, atunci îi face mai neruşinaţi pe cei care îl
săvârşesc. Dar pentru ce vine şi căpetenia? Căci este spus: „au
venit peste ei preoţii şi căpetenia gărzii templului”. Pentru ca
iarăşi să prezinte lucrurile ce se petreceau ca pe o crimă de stat,
şi ca să nu pedepsească aceasta ca pe o faptă privată: aşa ei
procedează mereu. „Mâniindu-se că ei învaţă poporul”330. Ei se
mâniau nu numai pentru faptul că apostolii învăţau, dar şi
pentru că spuneau, că nu numai Hristos a înviat din morţi, dar
că şi noi vom învia prin El. „Că ei învaţă poporul şi vestesc
329
Fapte 4, 1.
330
Fapte 4, 2.
170
Omilii la Fapte
întru Iisus învierea din morţi”331. Atât de puternică a fost

învierea Lui, încât şi pentru alţii El S-a făcut pricină de înviere.
„Şi punând mâna pe ei, i-au pus sub pază, până a doua zi, căci
acum era seară”332. Ce neruşinare! Încă nu-şi spălaseră mâinile
de sângele de mai înainte, că iată iarăşi le pun pe alţii ca să le
păteze cu alt sânge. Ori poate că ei se temeau, deoarece
ucenicii erau deja mulţi, şi de aceea împreună cu ei a venit
căpetenia gărzii. „Căci acum era seară”. Aşadar, ei îi păzeau
pe apostoli, dorind să-i slăbească, dar amânarea îi făcea pe
apostoli mai curajoşi. Şi priveşte cine sunt arestaţi: mai-marii
apostolilor, care prin aceasta au devenit acum un exemplu
pentru ceilalţi, ca de acum încolo ei să nu se mai caute unul pe
altul, nici să dorească să fie împreună. „Totuşi mulţi din cei ce
auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi
s-a făcut ca la cinci mii”333.
Dar ce înseamnă aceasta? Oare i-au văzut ei în slavă pe
apostoli? Oare nu i-au văzut legaţi cu lanţuri? Cum dar au
crezut? Vezi puterea vădită (a lui Dumnezeu)? Chiar aceia care
crezuseră, ar fi putut să devină mai slabi, dar nu s-au făcut.
Cuvântarea lui Petru a aruncat adânc seminţele şi le-a mişcat
puternic sufletele. Aceasta a fost pricina pentru care preoţii şi
saducheii erau înfuriaţi, că apostolii deloc nu s-au temut de ei şi
socoteau de nimic necazurile din viaţa aceasta. Dacă Cel
răstignit, ziceau ei, face asemenea minuni, şi dacă El l-a ridicat
pe olog, atunci nu ne temem nici de aceştia. Deci şi aceasta era
rânduit de Dumnezeu. De aceea numărul celor care au crezut
era acum mai mare decât cel de mai înainte. Ei se temeau
tocmai de lucrul acesta şi de aceea i-au legat pe apostoli
331
Fapte 4, 2.
332
Fapte 4, 3.
333
Fapte 4, 4.
171
înaintea lor, ca să bage frica şi în ei; dar a ieşit cu totul altceva

decât ceea ce voiau ei. Din pricina aceasta ei îi cercetează pe
apostoli nu înaintea oamenilor, ci aparte, ca ascultătorii să nu
primească folos de la îndrăzneala lor. „Şi a doua zi s-au adunat
căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, şi Anna
arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul
arhieresc”334. Iarăşi se adună împreună; dar acum la alte rele
s-a mai adăugat şi acela, că nu se mai respecta Legea. Şi iarăşi
fac din adunare un fel de tribunal, ca să-i învinuiască cu
judecata lor strâmbă. „Şi punându-i în mijloc, îi întrebau: Cu
ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?”335. Dar ei
deja ştiau aceasta, căci se mâniau, după cum se spune, că
apostolii „vestesc întru Iisus învierea”. De aceea i-au şi prins.
Pentru ce, dar, îi întreabă? Ei aşteptau că, temându-se de
mulţimea lor, apostolii se vor lepăda, şi socoteau că prin
aceasta vor îndrepta totul. Şi observă ce spun: „în al cui nume
aţi făcut voi aceasta? Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt,
le-a vorbit”336. Amintiţi-vă acum de cuvintele lui Hristos, când
El spunea: „Iar când vă vor duce în sinagogi nu vă îngrijiţi
cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Tatălui
vostru este care grăieşte întru voi”337. Prin urmare, ei se
bucurau de mare putere de la Dumnezeu. Dar ce spune Petru?
„Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel”338. Observă
înţelepciunea acestui bărbat; plin fiind de îndrăzneală, el nu
rosteşte nici un cuvânt jignitor, ci spune cu respect: „Căpetenii
ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi
334
Fapte 4, 5-6.
335
Fapte 4, 7.
336
Fapte 4, 8.
337
Luca 12, 11; Matei 10, 20.
338
Fapte 4, 8.
172
Omilii la Fapte
cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost

el vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul
Israel”339. Dintru început cu mult curaj s-a năpustit asupra lor
şi i-a lovit, şi totodată le-a amintit de lucrurile de dinainte,
fiindcă îi judecă pentru o binefacere. Ca şi cum le-ar fi spus:
„ar fi trebuit să fim preamăriţi pentru această faptă şi să fim
numiţi binefăcători, dar cu toate acestea, suntem judecaţi
pentru o faptă bună făcută unui om neputincios, nu unui om
bogat, nici puternic, nici nobil. Cine ar invidia pentru aceasta?”
2. Multe cuvinte împovărătoare le spune Petru; dar din
ele se vede că iudeii singuri îşi făceau rău. „Că în numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul”340. Ceea ce i-a supărat mai mult,
aceea apostolul adaugă. Căci acesta era înţelesul cuvintelor lui
Hristos: „ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case”341.
„Că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi
răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru
Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!”342. Să nu socotiţi,
spune Petru, că noi ascundem patria Lui sau patimile Lui. „Pe
Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din
morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!”. Iarăşi
pătimirea, iarăşi învierea. „Acesta este piatra cea neluată în
seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului”343.
Le-a amintit şi de cuvântul care era de ajuns să-i sperie, pentru
că este spus: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma,
iar pe cine va cădea îl va strivi”344. „Şi întru nimeni altul nu
339
Fapte 4, 9-10.
340
Fapte 4, 10.
341
Matei 10, 27.
342
Fapte 4, 10.
343
Fapte 4, 11.
344
Matei 21, 44.
173
este mântuirea”345. Ce răni, gândeşti tu, le-au pricinuit lor

cuvintele acestea? „Căci nu este sub cer nici un alt nume, dar
între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”346. Aici el
vesteşte ceva măreţ. Când nu era nevoie de a obţine ceva, ci se
cădea numai a arăta îndrăzneală, atunci apostolul nu cruţă,
pentru că nu se temea să-i lovească. Şi n-a spus simplu: „prin
altul”, ci: „întru nimeni altul nu este mântuirea”, arătând prin
aceasta, că El poate să ne mântuiască, dar în acelaşi timp,
dorind şi să-i înfricoşeze. „Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi
a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se
mirau, şi îi cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus”347.
Dar aş putea fi întrebat: cum doi bărbaţi neînvăţaţi au
învins prin elocinţă şi pe ei, şi pe arhierei? Aceasta pentru că
nu ei vorbeau, ci prin ei, harul Duhului. „Şi văzând pe omul cel
tămăduit, stând cu ei, n-aveau nimic de zis împotrivă”348. Mare
era curajul acestui bărbat; el nu i-a părăsit pe apostoli nici în
sala de judecată. Prin urmare, dacă ei ar fi spus că întâmplarea
n-a fost aşa, el i-ar fi mustrat. „Dar poruncindu-le să iasă afară
din sinedriu, vorbeau între ei, zicând: Ce vom face acestor
oameni?”349. Vezi cum ei nu se dumeresc şi cum iarăşi fac totul
din frică omenească? După cum în cazul lui Hristos, ei nu
puteau nici să nege, nici să ascundă faptele Lui, ci dimpotrivă,
de la împotrivirea lor, credinţa creştea şi mai mult, tot aşa şi
acum. „Ce vom face?” Ce nebunie, dacă ei gândeau să-i sperie
pe aceia care gustaseră deja din fapte, şi mai ales, dacă ei,
nefiind în stare să facă ceva de la început, sperau să facă
345
Fapte 4, 12.
346
Fapte 4, 12.
347
Fapte 4, 13.
348
Fapte 4, 14.
349
Fapte 4, 15-16.
174
Omilii la Fapte
altceva după o cuvântare ca aceasta! Cu cât mai mult ei voiau

să-i împiedice, cu atât mai mult lucrurile sporeau în mâinile lor.
Dar ce spun ei? „Căci este învederat tuturor celor ce locuiesc
în Ierusalim că prin ei s-a făcut o minune cunoscută şi nu
putem să tăgăduim. Dar ca aceasta să nu se răspândească mai
mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai
vorbească, în numele acesta, nici unui om. Şi chemându-i, le-
au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai
înveţe în numele lui Iisus”350. Observă neruşinarea acestora şi
la înţelepciunea apostolilor. „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au
zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să
ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu
putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit. Dar ei,
ameninţându-i din nou, le-au dat drumul, negăsind nici un chip
cum să-i pedepsească, din cauza poporului”351. Minunile le-au
închis lor gurile, şi ei nu i-au mai lăsat pe apostoli să-şi termine
cuvântul, ci i-au întrerupt foarte obraznic în timpul cuvântării.
„Fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse.
Căci omul cu care se făcuse această minune a vindecării avea
mai mult ca patruzeci de ani”352. Dar să ne uităm din nou la
cele spuse mai sus.
„Dar pe când vorbeau ei către popor, au venit peste ei
preoţii şi căpetenia gărzii templului, mâniindu-se că ei învaţă
poporul că ei învaţă poporul şi vestesc întru Iisus învierea din
morţi”. Mai înainte ei totul făceau de dragul slavei de la
oameni, dar acum s-a mai adăugat şi altă grijă, şi anume, ca să
nu fie socotiţi ucigaşi, după cum ziceau după aceea: „voiţi să
350
Fapte 4, 16-18.
351
Fapte 4, 19-21.
352
Fapte 4, 21-22.
175
aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om”353. „Să le

poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească, în numele
acesta, nici unui om”. Ce nebunie! Fiind convinşi că Hristos a
înviat şi având în aceasta dovada dumnezeirii Lui, ei sperau
prin uneltirile lor să-L ascundă pe Acela, pe Care nici moartea
nu L-a putut ţine. Ce se poate compara cu această nebunie? Şi
nu te mira că ei din nou cugetă cele deşarte. Aşa este natura
răutăţii: ea nu se uită la nimic, ci peste tot produce tulburare.
Fiind defăimaţi, ei procedează ca şi cum ar fi fost înşelaţi; aşa,
de obicei, se întâmplă cu oamenii care, neobţinând ceea ce-şi
doresc, sunt luaţi în râs. Dar tocmai de aceasta spuneau
apostolii că Dumnezeu L-a ridicat pe Iisus şi că în numele lui
Iisus stă ologul sănătos, ca să arate că El a înviat. Pe de altă
parte, ei singuri recunoşteau învierea, deşi cu răceală şi
copilăreşte, dar totuşi o recunoşteau; dar acum nu cred şi se
tulbură, sfătuindu-se ce să facă cu apostolii. Dar numai faptul
că ei vorbeau cu atâta îndrăzneală, oare nu era de ajuns ca să-i
convingă să nu facă nimic cu ei? Spune-mi, de ce nu crezi,
iudeule? Trebuia să fii atent la minunea făcută şi la cuvinte, iar
nu la răutatea mulţimii.
Dar de ce iudeii nu-i dau în mâinile romanilor? Fiindcă
erau de nesuferit pentru ei, din pricina crimei pe care au făcut-o
împotriva lui Hristos. În felul acesta ei singuri îşi făceau mai
mult rău, amânând acuzarea lor. „Şi punând mâna pe ei, i-au
pus sub pază, până a doua zi, căci acum era seară”. Cu
Hristos, însă, n-a fost aşa, ci prinzându-L la miezul nopţii, ei
îndată L-au dus la judecată şi n-au amânat, temându-se foarte
tare de popor. Iar cu apostolii n-au îndrăznit să facă aşa; nu-i
duc nici la Pilat, ruşinându-se şi temându-se, ca să nu-i
353
Fapte 5, 28.
176
Omilii la Fapte
învinuiască pentru ceea ce-au făcut. „Şi a doua zi s-au adunat

căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim”.
3. Iarăşi adunarea este în Ierusalim, acolo unde este
vărsat sânge. Nu s-au ruşinat nici de oraş. Aici erau „şi Anna
arhiereul şi Caiafa”. Odinioară, Petru n-a suportat întrebarea
slujnicei lui Caiafa, şi s-a lepădat, când Altul se afla în lanţuri
acolo; iar acum, venind în mijlocul lor, priveşte cum el
vorbeşte: „fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de
bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, cunoscut să
vă fie vouă tuturor”. Iar ei spun: „în al cui nume aţi făcut voi
aceasta?”. De ce nu rosteşti acest nume, dar îl ascunzi? „În al
cui nume aţi făcut voi aceasta?”. Şi totuşi el spunea: „nu noi
am făcut aceasta”. Observă înţelepciunea lui: n-a spus îndată:
„în numele lui Iisus am făcut noi aceasta”, dar ce? „Întru Acela
stă acesta sănătos”. De asemenea nu spune: „s-a făcut sănătos
de la noi”. Şi iarăşi: „Fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi
pentru facere de bine unui om bolnav”. Îi mustră puternic ca pe
nişte oameni care mereu condamnă facerile de bine făcute
oamenilor, şi le aminteşte de faptele lor din trecut, că ei tind
spre omoruri, şi nu fac numai aceasta, dar învinuiesc şi pentru
fapte bune. Vezi, deci, cât de grele sunt cuvintele lui Petru?
Chiar şi în folosirea cuvintelor ei au devenit iscusiţi şi au ajuns,
în sfârşit, neînfricaţi. „Cunoscut să vă fie vouă tuturor”. Aici
Petru le arată că ei singuri, fără voia lor, Îl propovăduiesc pe
Hristos, că ei singuri, judecând şi cercetând, răspândesc
învăţătura. „Pe Care voi L-aţi răstignit”. O, ce curaj! „Pe Care
Dumnezeu L-a înviat din morţi”. Iar aceasta este semnul unei
îndrăzneli şi mai mari. Iată ce înţeles au cuvintele lui: să nu
socotiţi, că noi ascundem ceva de care ar trebui să ne ruşinăm;
nu, noi nu numai că nu ascundem, ci dimpotrivă, vorbim cu
îndrăzneală. Aşa el vorbeşte şi cu aceasta aproape că-i
177
dojeneşte, şi nu simpl, dar se opreşte la aceasta, zicând:

„Aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi,
zidarii”. Apoi, arătând că ei astfel au procedat cu piatra cea
scumpă, adaugă: „care ajuns în capul unghiului”354; cu alte
cuvinte, piatra care după natura ei este scumpă şi veritabilă,
este neluată de voi în seamă. Iată, deci, minunea le-a dat lor
mare curaj. Tu, însă, observă atent, cum ei, atunci când trebuie
să înveţe, aduc multe profeţii, iar când trebuie să vorbească cu
îndrăzneală, spun numai părerea lor. „Şi întru nimeni altul nu
este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între
oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”; pentru că tuturor
oamenilor, iar nu numai lor le-a fost dat acest nume. Iar ca
martori îi aduce pe ei înşişi. Deoarece spuneau: „în al cui nume
aţi făcut voi aceasta?”, el le răspunde: „în numele lui Iisus,
căci nu este nici un alt nume”. Cum dar întrebaţi? Aceasta este
clar peste tot. „Căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între
oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”. Acestea sunt
cuvinte ale unui suflet care dispreţuieşte viaţa prezentă, după
cum se vede din acea mare îndrăzneală cu care ele sunt rostite.
De aici ni se face cunoscut, că atunci când el vorbea despre
Hristos în cuvinte smerite, el nu vorbea din frică, ci din răbdare
înţeleaptă; dar acum, când era timpul potrivit, el vorbeşte aşa
de înalt, încât i-a înspăimântat cu aceasta chiar şi pe ascultători.
Iată şi altă dovadă, nu mai mică decât prima. „Îi cunoşteau că
fuseseră împreună cu Iisus”. Nu fără rost evanghelistul a
introdus aceste cuvinte, ci ca să arate că ei au fost cu Iisus la
patimile Lui; într-adevăr, numai ei au fost atunci cu Hristos, şi
atunci i-au văzut pe ei smeriţi şi umiliţi. Iată mai ales de ce îi
uimea pe preoţi această schimbare bruscă; căci acolo erau şi
354
Ps. 117, 22.
178
Omilii la Fapte
Anna şi Caiafa împreună cu clevetitorii, şi înaintea lor au stat şi

apostolii. Acum, însă, ei erau uimiţi de îndrăzneala lor
neîntrecută, fiindcă nu numai prin cuvinte apostolii arătau că
nu se îngrijesc că sunt judecaţi pentru asemenea fapte şi că îi
ameninţă o primejdie cumplită, dar şi prin înfăţişare, şi prin
voce, şi prin privire, şi prin toate arătau ei îndrăzneală atunci
când vorbeau în faţa mulţimii. Şi se mirau, probabil, pentru că
apostolii erau oameni neînvăţaţi şi simpli, aşa cum unul poate
fi neînvăţat, dar totuşi să nu fie simplu, sau să fie simplu, dar să
nu fie neînvăţat. Prin aceasta scriitorul arată că în apostoli s-au
unit şi una şi alta. „Ştiind”, spune el. De unde? Din ceea ce
spuneau. Petru nu rosteşte multe cuvinte, dar prin exprimarea şi
compoziţia cuvântării, el îşi arată curajul. „Şi îi cunoşteau că
fuseseră împreună cu Iisus”. De aici ei ajungeau la convingerea
că apostolii au învăţat aceasta de la Iisus, şi că ei făceau totul
ca ucenicii Lui. Şi însăşi minunea şi semnul dădeau drumul la o
voce nu mai puţin puternică decât vocea apostolilor; acestea
două mai mult decât toate le-au închis lor gurile. „Şi văzând pe
omul cel tămăduit”. Preoţii i-ar fi învinuit pe apostoli, dacă
omul acela n-ar fi fost cu ei. „Că prin ei s-a făcut o minune
cunoscută şi nu putem să tăgăduim”. Prin urmare, ei ar fi
tăgăduit aceasta, dacă lucrurile n-ar fi stat aşa, dacă n-ar fi avut
mărturia multor oameni. „Dar ca aceasta să nu se
răspândească mai mult în popor”. Dar ea, într-adevăr, era
cunoscută tuturor. Aşa-i răutatea – obraznică şi neruşinată. „Să
le poruncim cu ameninţare”. Ce spuneţi? „Cu ameninţare”? Nu
cumva aşteptaţi cu aceasta să opriţi propovăduirea? Aşa peste
tot începătoriile sunt neplăcute şi greoaie! L-aţi ucis pe
Învăţător şi n-aţi oprit-o; şi acum, dacă ne ameninţaţi, nu
cumva aşteptaţi să ne întoarceţi de la ea? Nici lanţurile nu ne-
au făcut să vorbim cu mai puţină îndrăzneală, şi oare ne veţi
179
sili voi, când socotim de nimic chiar şi ameninţările voastre?

„Şi chemându-i, le-au poruncit”. Ar fi fost mult mai bine să le
dea drumul. „Iar Petru şi Ioan, răspunzînd, au zis către ei:
Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de
voi mai mult decât de Dumnezeu?”. Când frica s-a micşorat –
deoarece a le porunci să nu vorbească despre Iisus, nu însemna
nimic altceva decât să le dea drumul – atunci apostolii vorbesc
cu mai multă blândeţe: atât de departe erau ei de obrăznicie.
„Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm
de voi mai mult decât de Dumnezeu?”. Aici prin „Dumnezeu”,
ei se referă la Hristos. Vezi, deci cum s-a împlinit ceea ce
(Hristos) le-a spus: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în
mijlocul lupilor; aşadar nu vă temeţi” de ei355?
4. Apoi încă odată confirmă învierea Lui, adăugând
cuvintele acestea: „Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am
văzut şi am auzit”. Deci, noi suntem martori vrednici de
credinţă, iar voi, adăugând ameninţări la ameninţări, în zadar
iarăşi ne ameninţaţi. „Dar ei, ameninţându-i din nou, le-au dat
drumul, negăsind nici un chip cum să-i pedepsească, din cauza
poporului, fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se
făcuse”. Ar fi trebuit să se întoarcă la Dumnezeu, văzând
minunea pentru care poporul Îl slăvea pe El, iar ei suflă
ameninţare şi ucidere; atât de mult ei se împotriveau lui
Dumnezeu! „Dar ei, ameninţându-i din nou, le-au dat drumul”.
Prin aceasta apostolii s-au făcut mai minunaţi şi mai vestiţi.
„Puterea Mea”, spune Scriptura, „se desăvârşeşte în
slăbiciune”356; şi aceasta ei au adeverit, stând împotriva tuturor.
Ce înseamnă cuvintele: „noi nu putem vorbi cele ce am
văzut şi am auzit”? Înseamnă: dacă cuvintele noastre sunt false,
355
Matei 10, 16, 31.
356
2 Cor. 12, 9.
180
Omilii la Fapte
mustră-ne, dar dacă sunt adevărate, de ce ne împiedici? Aşa

este filosofia! Aceia sunt în încurcătură, iar aceştia, în bucurie;
aceia – acoperiţi de ruşine mare, aceştia – fac totul cu
îndrăzneală ; aceia – în frică, aceştia – neînfricaţi. Cine, spune-
mi, se temea? Oare aceia care spuneau: „ca aceasta să nu se
răspândească mai mult în popor”, sau aceia care ziceau: „noi
nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit”. Aceştia
sunt în plăcere, în îndrăzneală, şi în mare bucurie; aceia – în
tristeţe, în ruşine, în frică, fiindcă se temeau de popor. Aceştia
ce-au voit, aceea au şi spus, iar aceia n-au făcut ceea ce-au vrut.
Cine era în lanţuri şi în primejdii? Oare nu aceştia din urmă?
Aşadar, să ne ţinem de virtute! Cuvintele acestea să nu
vă fie numai pentru plăcere şi pentru o oarecare mângâiere!
Aici nu este teatru, dragul meu, nu este locul celor care cântă la
chitară, sau al celor care arată tragedii, unde rodul este numai
distracţia, şi unde distracţia dispare odată cu ziua care trece. Şi
de-ar fi numai distracţia, iar nu o altă pagubă împreună cu
distracţia! Dar aşa este: fiecare pleacă acasă de acolo, ca dintr-
un loc bântuit de vreo boală, ducând cu sine multe din ceea ce a
văzut acolo. Astfel, un tânăr, luând de acolo nişte sunete din
cântece drăceşti, pe care le-a putut reţine în memorie, deseori le
cântă acasă, iar bătrânul, mai cuviincios, deşi nu face aceasta,
totuşi ţine minte cuvintele care se cântau acolo. De aici, însă,
voi plecaţi cu nimic. Oare nu-i ruşinos aceasta? Noi am pus
lege, dar, mai bine spus, – nu noi, Doamne fereşte, deoarece
este spus: „nu numiţi” învăţător pe „nimenea pe pământ”357, –
Hristos a pus lege ca nimeni să nu se jure. Spune-mi: ce s-a
făcut cu această lege? Eu nu voi înceta să vorbesc despre
aceasta; „de voi veni iarăşi, cum spune apostolul, nu voi
357
Matei 23, 8.9.
181
cruţa”358. V-aţi gândit la aceasta? V-aţi îngrijit? V-aţi depus

măcar cea mai mică stăruinţă, sau iarăşi trebuie să vorbim
despre aceleaşi lucruri? De altfel, v-aţi depus sau nu, noi iarăşi
vom spune aceleaşi cuvinte ca să aveţi grijă de aceasta, iar dacă
v-aţi îngrijit, să puteţi iarăşi împlini această poruncă cu şi mai
multă sârguinţă şi să îndemnaţi şi pe alţii. De unde să începem
cuvântul? De la Legea Veche? Dar şi aceasta este spre ruşinea
noastră, că nu respectăm nici ceea ce este scris în Legea Veche,
pe care demult ar fi trebuit s-o întrecem. Ar fi trebuit să nu
ascultăm lucruri din acestea – acestea sunt prevederi adaptate la
sărăcia iudeilor – ci ar fi trebuit să ascultăm poruncile cele
desăvârşite, ca de pildă: leapădă-ţi averea, stai neînfricat, dă-ţi
sufletul pentru Evanghelie, dispreţuieşte toate bunurile
pământeşti, n-ai nimic comun cu viaţa de aici. Dacă cineva te-a
jignit, fă-i un bine; dacă te va înşela, binecuvintează-l, dacă te
va ocărî, arată-i cinste. Fii mai presus de toate. Din acestea şi
din cele asemenea acestora ar trebui să ascultăm.
Iar noi acum vorbim despre jurământ. Şi se întâmplă
acelaşi lucru, ca şi cum dacă cineva, pe omul care ar trebui să
filosofeze, l-ar lua de lângă învăţătorii de filosofie, şi l-ar sili să
rostească cuvintele pe silabe. Gândeşte-te, ce ruşine este pentru
un om care are barbă lungă, cârjă în mână şi haină pe umăr, să
meargă la învăţători împreună cu copiii şi să înveţe aceleaşi
lucruri, pe care le învaţă şi ei. Oare nu-i aceasta peste măsură
ridicol? Dar noi suntem şi mai ridicoli, nu atât prin deosebirea
dintre înţelepciune şi învăţarea literelor, cât prin deoasebirea
dintre viaţa iudeilor şi cea a noastră: aici sunt tot atâtea
deosebiri, câte sunt între îngeri şi oameni. Spune-mi: dacă
cineva ar coborî din cer un înger, şi i-ar porunci să stea aici şi
358
2 Cor. 13, 2.
182
Omilii la Fapte
să asculte cuvintele noastre, ca şi cum ar avea nevoie să înveţe

de la noi, n-ar fi aceasta ruşinos şi ridicol? Iar dacă este ridicol
abia numai să înveţi aceasta, spune-mi atunci, ce osândă, ce
ruşine nici măcar să nu iai aminte la lucrurile acestea? Dar cât e
de ruşinos, că creştinii abia numai învaţă că nu trebuie să se
jure! Să ascultăm, deci, de porunca aceasta, ca să nu ne facem
şi mai mult de ruşine! Aşadar, să vă vorbim astăzi din Vechiul
Testament. Ce ne spune el? „A te jura nu-ţi învăţa gura şi a
numi pe Cel Sfânt nu te obişnui”359. De ce? „Că precum sluga,
care adeseori se cercetează, multe bătăi ia, aşa şi cel care
jură”360.
5. Observă discernământul acestui înţelept. N-a spus:
„nu-ţi învăţa mintea”, ci: „gura”; el ştia că totul depinde de
gură şi se îndreaptă uşor. La urma urmei, aceasta se transformă
într-o obişnuinţă inconştientă, aşa cum mulţi, intrând în băile
publice, odată ce păşesc pragul, îşi fac semnul crucii. Aceasta
mâna face din obişnuinţă, fără vreo poruncă de la cineva. Iarăşi
la aprinderea candelei, când mintea adesea este îndreptată spre
altceva, mâna face semnul crucii. Tot aşa şi buzele vorbesc nu
din suflet, ci din obişnuinţă, şi totul se datorează limbii. „Şi a
numi pe Cel Sfânt, zice el, nu te obişnui. Că precum sluga, care
adeseori se cercetează, multe bătăi ia, aşa şi cel care jură”. Nu
sperjurul este condamnt aici, ci jurământul, şi pentru el se
cuvine pedeapsă. Prin urmare, a jura este un păcat. Cu
adevărat, sufletul celui care se jură este acoperit cu multe răni,
cu multe buboaie. Dar tu nu le vezi? Aceasta şi-i rău! Şi totuşi
le-ai putea vedea, deoarece Dumnezeu ţi-a dat ochi. Cu ochi ca
ai tăi se uita şi prorocul, când spunea: „Împuţitu-s-au şi au
359
Sir. 23, 8.
360
Înţ. Sirah 23, 9.
183
putrezit rănile mele, de la faţa nebuniei mele”361. Noi L-am

dispreţuit pe Dumnezeu, am urât numele cel sfânt, L-am călcat
pe Hristos în picioare, am pierdut toată ruşinea, nimeni nu-şi
aminteşte cu cinste de numele lui Dumnezeu. Dacă iubeşti pe
cineva, te ridici în picioare chiar la numele lui; iar pe
Dumnezeu de multe ori Îl chemi aşa, de parcă El ar fi nimic.
Cheamă-L când faci un bine duşmanului tău; cheamă-L pentru
mântuirea sufletului tău! Atunci El se va apropia de tine, atunci
Îl vei bucura, iar acum tu Îl mânii. Cheamă-L cum L-a chemat
Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”362.
Cheamă-L cum L-a chemat femeia lui Elcana, cu lacrimi, cu
suspine, cu rugăciune363. Eu nu opresc aceasta, ci dimpotrivă,
la aceasta mai cu seamă şi îndemn. Cheamă-L cum L-a chemat
Moise, când striga cu glas puternic, rugându-se pentru cei care
îl prigoneau. Căci dacă ai pomeni la întâmplare de un om
respectabil, aceasta ar fi o insultă; dar pomenind în vorbele tale
de Dumnezeu, nu numai nechibzuit, dar şi ne la locul lui, socoţi
aceasta de nimic? De ce osândă n-ai fi vrednic? Eu nu vă
opresc să-L aveţi pe Dumnezeu neîncetat în minte; dimpotrivă,
aceasta mai cu seamă doresc şi vă rog: să-L lăudaţi şi să-L
cinstiţi. Aceasta ne-ar aduce multe bunuri, dacă noi L-am
chema pe Dumnezeu numai atunci când trebuie, şi numai în
împrejurările în care trebuie. Răspunde-mi la întrebarea
aceasta: de ce în timpul apostolilor erau atâtea minuni, iar
acum nu mai sunt, deşi Dumnezeu este acelaşi şi numele este
acelaşi? Fiindcă el nu este folosit cum se cade. Cum? Ei Îl
chemau doar în cazurile despre care am spus, iar noi Îl chemăm
nu în acestea, ci în altele. Dacă, însă, cineva nu vrea să te
361
Ps. 37, 5.
362
Fapte 7, 60.
363
1 Regi 1, 10.
184
Omilii la Fapte
creadă, şi din pricina aceasta te juri, spune-i: „crede-mă”;

totuşi, dacă vei fi nevoit să juri, jură-te pe tine însuţi. Eu spun
aceasta nu pentru că aş vrea să dau legi porivnice legii lui
Hristos – Doamne fereşte! – căci este spus: „Ci cuvântul vostru
să fie: da, da; nu, nu”364, ci coborându-mă la slăbiciunile
voastre, să pot mai uşor să vă izbăvesc de această obişnuinţă
tiranică. Cât de mulţi oameni care au înaintat în alte lucruri, au
pierit din pricina acestei deprinderi! Vreţi să ştiţi de ce anticilor
li se permitea să jure (căci să calce jurămânul, nici lor nu le era
permis)? Pentru că se jurau pe idoli. Oare nu vă este ruşine să
rămâneţi cu aceleaşi legi, cu care se conduceau oamenii
neputincioşi? Adevărat, atunci când primesc un păgân, eu nu
îndată îi poruncesc aceasta, ci mai întâi îl conving să-L
cunoască pe Hristos. Dar dacă credinciosul, care L-a cunoscut
şi a auzit de El, va cere pentru el aceeaşi îngăduinţă care i se dă
păgânului, ce folos din aceasta, ce câştig? Dar obişnuinţa este
puternică, şi-ţi este greu s-o laşi? Dacă puterea obişnuinţei este
atât de mare, schimbă această obişnuinţă pe alta.
Şi cum poate fi aceasta cu putinţă, aş putea fi întrebat?
Am spus-o de multe ori şi voi spune şi acum. Trebuie să avem
mulţi oameni care să fie atenţi la cuvintele noastre, să le
cerceteze şi să le îndrepte. Nu-i nici o ruşine dacă suntem
îndreptaţi de alţii; dimpotrivă, este ruşinos să îndepărtăm de la
noi pe cei care ne îndreaptă şi să facem aceasta spre vătămarea
noastră. Spune-mi: când îţi îmbraci haina pe dos, şi îi permiţi
slugii tale să-ţi corecteze greşeala, tu nu te ruşinezi că el te
învaţă, cu toate că aceasta-i foarte ruşinos; iar aici când îţi
vătămi sufletul, te ruşinezi să fii învăţat de altul? Ai răbdare cu
robul care te îmbracă în haină şi te încalţă în ghete, şi nu-l
364
Matei 5, 37.
185
suporţi pe acela care îţi înfrumuseţează sufletul? Oare nu este o

nebunie? Lasă-ţi chiar şi robul, şi copilul, şi femeia, şi
prietenul, şi ruda, şi vecinul să-ţi fie învăţători în aceasta. După
cum animalul, când este mânat din toate părţile, nu poate să
scape, tot aşa şi acela, care are atât de mulţi ca să-l vegheze, şi
atât de mulţi ca să-l mustre, şi pe care îl lovesc din toate părţile,
nu poate să nu fie atent. În prima zi lucrul acesta îi va fi greu,
la fel ca şi în a doua şi în a treia, dar pe urmă îi va fi mai uşor,
şi după a patra zi nici nu va avea ce să facă. Faceţi un
experiment, dacă nu mă credeţi. Îngrijiţi-vă de aceasta, vă rog.
Nu este mic păcatul acesta, nu este mică nici îndreptarea de la
el; dimpotrivă, este mare şi una şi alta, şi răul, şi binele. Dar să
dea Dumnezeu să fie bine, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu
Sfântul Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.
186
Omilia 11
„Fiind sloboziţi, au venit la ai lor şi le-au spus câte
le-au vorbit lor arhiereii şi bătrânii”365
1. Nu din slavă deşartă povestesc ei despre aceasta – cum

este cu putinţă aşa ceva? – ci ei mărturisesc aici despre arătarea
harului lui Hristos. Tot ceea ce le-au spus arhiereii şi bătrânii,
aceasta ei povestesc, iar cuvintele lor le lasă la o parte; aceasta
a făcut pe toţi ascultătorii mai îndrăzneţi. Priveşte cum ei din
nou aleargă la ajutorul cel adevărat, la Biruitorul cel nebiruit, şi
iarăşi într-un cuget şi cu stăruinţă, pentru că rugăciunea (lor) nu
este făcută la întâmplare. „Iar ei, auzind, într-un cuget au
ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis”366. Observă cât de
înţelepte sunt rugăciunile lor. Când ei cereau să fie arătat cel
vrednic de apostolie, atunci ziceau: „Tu, Doamne, care cunoşti
inimile tuturor, arată”367, pentru că acolo era nevoie de
preştiinţă; iar aici, unde trebuia să închidă gurile duşmanilor, ei
vorbesc de stăpânire. De aceea au început aşa: „Stăpâne,
Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi
toate cele ce sunt în ele, Care prin Duhul Sfânt şi prin gura
părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au
întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte?
Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat
365
Fapte 4, 23.
366
Fapte 4, 24.
367
Fapte 1, 24.
187
laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui”368. Ei

aduc profeţia, ca şi cum cerând de la Dumnezeu cele făgăduite,
şi în acelaşi timp se mângâie cu gândul că toate cugetările
duşmanilor lor sunt deşarte. Astfel, cuvintele lor au acest
înţeles: îndeplineşte toate acestea şi arată că ei au cugetat cele
deşarte. „Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai
uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi
Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca
să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au
rânduit să fie. Şi acum, Doamne caută spre ameninţările
lor”369. Priveşte la filosofia lor. Priveşte cum ei nu murmură.
Apostolii nu enumeră ameninţările lor, ci spun numai că au fost
ameninţaţi. De fapt, scriitorul este concis în povestirea sa. Şi
priveşte: n-au spus: „zdrobeşte-i pe ei, răstoarnă-i pe ei”, dar
ce? „Şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată
îndrăzneala”370. Să învăţăm şi noi să ne rugăm aşa! Cu
adevărat, cine nu s-ar umplea de mânie, căzând între oameni
care caută să-l ucidă şi care suflă aşa ameninţări? De ce
duşmănie nu s-ar umplea? Dar aceşti sfinţi nu (fac) aşa.
„Întinzând dreapa Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi
minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus”371. Dacă în
numele Lui se vor săvârşi minuni, mare va fi îndrăzneala, spun
ei. „Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care
erau adunaţi”372. Aceasta a fost semnul că ei au fost auziţi, şi
semnul cercetării lui Dumnezeu. „Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt”373.
368
Fapte 4, 24-26.
369
Fapte 4, 27-29.
370
Fapte 4, 29.
371
Fapte 4, 30.
372
Fapte 4, 31.
373
Fapte 4, 31.
188
Omilii la Fapte
Ce înseamnă: „s-au umplut”? Înseamnă că s-au înflăcărat

de Duhul şi s-a aprins în ei darul acesta. „Şi grăiau cu
îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu. Iar inima şi sufletul
mulţimii celor ce au crezut erau una”374. Vezi, deci, cum
împreună cu harul lui Dumnezeu ei se distingeau şi prin
virtuţile lor? Şi pretutindeni trebuie de remarcat, că împreună
cu harul lui Dumnezeu apostolii îşi arătau şi virtuţile, cum şi
Petru a spus: „Argint şi aur nu am”375. Ceea ce-a spus mai
înainte în cuvintele: „toţi erau laolaltă”376, aceeaşi exprimă şi
aici, prin cuvintele: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au
crezut erau una”. Spunând că ei au fost auziţi, scriitorul
vorbeşte apoi şi de virtuţile lor, deoarece are de gând să treacă
la povestirea despre Anania şi Safira. De aceea, dorind să arate
crima acestora, el vorbeşte mai întâi de virtuţile celorlalţi.
Răspunde-mi acum: dragostea a născut sărăcia de bună voie,
sau sărăcia de bună voie a născut dragostea? După părerea mea,
dragostea a născut sărăcia, iar apoi sărăcia o întărea şi mai
mult. Ascultă ce el spune: „Iar inima şi sufletul mulţimii erau
una”. Iată, inima şi sufletul sunt una. „Şi nici unul nu zicea că
este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu
mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului
Iisus Hristos”377. Scriitorul exprimă gândul, că lor ca şi cum
le-a fost încredinţată aceasta mărturisire, sau vorbeşte de ea, ca
de o datorie; cu alte cuvinte, ei cu îndrăzneală propovăduiau
tuturor mărturia despre împărăţie. „Şi mare har era peste ei
toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit”378. După cum în casa
374
Fapte 4, 31-32.
375
Fapte 3, 6.
376
Fapte 2, 44.
377
Fapte 4, 33.
378
Fapte 4, 33-34.
189
părintească toţi feciorii au aceeaşi cinste, tot aşa era şi la ei; şi

nu poţi spune, că ei întreţineau pe alţii; ei se întreţineau din ale
lor; dar era lucru de mirare că, înstrăinându-se de averea
proprie, ei se întreţineau aşa, încât părea că ei nu se mai întreţin
din ale lor, ci din cele care erau de obşte. „Fiindcă toţi câţi
aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor
vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea
fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”379. Din mare cinste
pentru apostoli, ei îl puneau nu în mâini, ci la picioarele lor.
„Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul
mângâierii)”380. După părerea mea, acesta nu este acela care a
fost pus împreună cu Matia; acela se numea şi Iosif, şi Barsaba,
iar apoi a fost numit şi Iustus, iar acesta a fost numit de apostoli
Barnaba – fiul mângâierii. Eu socot că numele el şi l-a primit
de la virtutea pe care o avea şi care i se potrivea. Un levit
născut în Cipru. Observă aici, cum scriitorul indică la slăbirea
Legii, când spune: „un levit născut în Cipru”.
Dar cum el era „levit născut în Cipru”? Ei se mutaseră în
alte ţări, şi încă mai erau numiţi leviţi. „Având ţarină şi
vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor”.
2. Dar să revenim la cele spuse mai înainte. „Fiind
sloboziţi, au venit la ai lor şi le-au spus câte le-au vorbit lor
arhiereii şi bătrânii”. Priveşte la smerenia şi la filosofia
apostolilor. Ei n-au mers să se laude peste tot şi să spună cum
ei le răspundeau preoţilor, şi când le povesteau celorlalţi nu se
trufeau, ci venind, au spus ce au auzit de la bătrâni. De aici noi
aflăm, că ei nu se ispiteau pe ei înşişi, ci curajos îndurau
ispitele care le erau pricinuite. Dacă ar fi fost altcineva, poate
că, sperând la ajutorul poporului, ei ar fi mustrat şi ar fi spus
379
Fapte 4, 34-35.
380
Fapte 4, 36.
190
Omilii la Fapte
mii de cuvinte urâte. Dar nu aşa fac aceşti filosofi adevăraţi; ei

fac totul cu blândeţe şi cu smerenie. „Iar ei, auzind, într-un
cuget au ridicat glasul către Dumnezeu”. Au ridicat glasul de
bucurie şi mare osârdie. Iată care rugăciuni au putere –
rugăciunile împletite cu adevărata înţelepciune, făcute pentru
asemenea lucruri, de oameni ca aceştia, în asemenea
împrejurări, şi în asemenea fel; iar toate celelalte sunt
scârboase şi necurate. „Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut
cerul şi pământul şi mare şi toate ce sunt în ele”. Priveşte cum
ei nu spun nimic de prisos, ci vorbesc numai despre puterea lui
Dumnezeu; după cum Hristos le-a spus iudeilor: „Iar dacă Eu
cu Duhul lui Dumnezeu”381, aşa şi ei spun: „prin Duhul Sfânt”.
Iată că şi Mântuitorul vorbeşte despre Duhul. Dar ascultă ceea
ce ei spun: „Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi
pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele, Care prin Duhul
Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai
zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile?”. Scriptura obişnuieşte
să vorbească de una, ca de mai multe. „Căci asupra Sfântului
Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu
adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii
şi cu popoarele lui Israel”. Priveşte cum şi în rugăciune ei
amintesc de patimi, şi atribuie totul lui Dumnezeu. Înţelesul
cuvintelor lor este acesta: nu iudeii au avut puterea să facă
aceasta, ci Tu ai făcut totul, Tu ai îngăduit aceasta şi ai adus-o
la împlinire ca un Atotputernic şi Atotînţelept, rânduind şi cu
duşmanii după voia Ta. „Câte mâna Ta şi sfatul Tău, mai
dinainte au rânduit să fie”. Aici ei arată la Atotputernicia şi
Atotînţelepciunea Lui, că, deşi aceia, duşmani şi vrăjmaşi, s-au
381
Matei 12, 28.
191
unit cu pornire de ucidere, ei au făcut ceea ce voia El. „Câte

mâna Ta şi sfatul Tău, mai dinainte au rânduit să fie”.
Ce înseamnă „mâna Ta”? Aici, după părerea mea, prin
„mână” el numeşte atât puterea, cât şi sfatul; îţi este de ajuns,
zice, numai să vrei, pentru că nimeni nu rânduieşte mai
dinainte prin putere. Aşadar, cuvintele: „câte mâna Ta mai
dinainte au rânduit să fie”, înseamnă: câte ai poruncit Tu; sau
acesta este înţelesul, sau acela că Dumnezeu a săvârşit cu mâna
Sa. „Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor”. După
cum atunci ei au cugetat cele deşarte, tot aşa şi acum, spun ei,
fă să cugete cele deşarte. „Şi dă robilor Tăi”, adică, fă ca
ameninţările lor să nu se împlinească. Şi aceasta ei au spus-o,
nu pentru că s-ar fi temut să păţească ceva rău, ci îngrijindu-se
de propovăduire. N-au spus: „şi ne izbăveşte de primejdii”, dar
ce? „Şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată
îndrăzneala”. Tu care ai împlinit aceea, împlineşte şi aceasta.
Vezi cum ei cer totul pentru Dumnezeu, şi nimic pentru propria
lor slavă şi ambiţie? Iar din partea lor promit că nu se vor
spăimânta; cer de asemenea şi semne. „Întinzând dreapta ta
spre vindecare şi săvârşind semne şi minuni”. Minunat, pentru
că fără acestea, oricât de mult zel ei n-ar fi arătat, ar fi făcut
totul în zadar. „Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul
în care erau adunaţi”. Dumnezeu s-a aplecat spre cererea lor,
şi, cutremurând locul, a arătat că El este prezent la rugăciune.
Iar de ce s-a întâmplat aşa, ascultă ce spune proorocul: „Cel ce
caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură”382; şi iarăşi:
„De faţa Domnului s-a cutremurat pământul de faţa
Dumnezeului lui Iacov”383. Dumnezeu cutremură locul ca să
facă aceasta mai înspăimântător, şi ca să le dea apostolilor curaj
382
Ps. 103, 33.
383
Ps. 113, 7.
192
Omilii la Fapte
după ameninţările de mai înainte. „Şi s-au umplut toţi de Duhul

Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu”. Atunci
era începutul (propovăduirii), şi de aceea ei aveau nevoie de un
semn văzut, ca să fie mai încrezuţi, dar după aceasta, niciodată
nu s-a mai întâmplat aşa. Aşadar, ei au primit multă mângâiere
de la rugăciune.
Pe bună dreptate ei cer şi harul semnelor, pentru că nu
prin altceva decât prin semne puteau ei dovedi că Hristos a
înviat. Şi nu cereau numai siguranţă, dar şi curaj ca să nu se
ruşineze, ci să vorbească cu îndrăzneală. „S-a cutremurat
locul”: aceasta i-a întărit şi mai mult. Uneori aceasta este un
semn de mânie, uneori de bunăvoinţă şi de providenţă, acum,
însă, de mânie. În timpul patimilor mântuitoare, cutremurul s-a
petrecut într-un chip miraculos şi neobişnuit: atunci s-a
cutremurat tot pământul. Şi Însuşi Mântuitorul spunea: „atunci
va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”384. Aici însă
cutremurul a fost un semn de mânie împotriva iudeilor, iar pe
apostoli i-a umplut de Duhul. Priveşte cum şi apostolii după
rugăciune sunt plini „toţi de Duhul Sfânt”. „Şi mare har era
peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit”. Vezi cât de mare
este puterea acestei virtuţi (a averii în comun), dacă era nevoie
de ea şi acolo? Ea este pricina tuturor bunurilor, şi de aceea el
aminteşte de ea încă o dată, chemându-i pe toţi să dispreţuiască
averea: „şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,
ci toate le erau de obşte”.
3. Oamenii făceau aceasta nu numai din pricina
minunilor, dar şi din propria lor dorinţă; şi aceasta o arată cazul
lui Anania şi Safira. „Şi cu mare putere apostolii mărturiseau”.
Nu numai prin cuvânt, dar şi cu putere au adeverit apostolii
384
Matei 24, 7.
193
mărturia despre înviere, după cum şi Pavel spune: „iar

propovăduirea mea nu stătea în cuvinte de înduplecare ale
înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii”385.
Şi nu simplu: „cu putere”, ci: „cu mare putere”. Şi bine a spus:
„har era peste ei toţi”, pentru că „nimeni nu era între ei lipsit”;
cu alte cuvinte, din osârdia mare a dătătorilor, nimeni nu era
sărac. Ei nu dădeau o parte, iar pe alta şi-o lăsau, şi dând totul,
nu socoteau ca al lor. Ei au alungat din mijlocul lor toată
inegalitatea, şi trăiau în mare belşug. „Fiindcă toţi câţi aveau
ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute”; şi
aceasta ei făceau cu mare cinste. Ei nu îndrăzneau să-l pună în
mâinile apostolilor, şi nici nu făceau aceasta cu îngâmfare, ci
aduceau totul la picioarele lor, şi îi lăsau pe ei să fie
administratori şi îi făceau pe ei stăpâni, şi toate cheltuielile erau
făcute ca şi cum din averea comună, iar nu ca din una proprie.
Aceasta îi păzea şi de la slava deşartă. Dacă ar fi aşa şi acum,
noi am trăi cu mai multă bucurie, şi cei bogaţi, şi cei săraci;
atât celor bogaţi, cât şi celor săraci le-ar fi mai plăcut. Şi dacă
vreţi, vom zugrăvi aceasta în cuvinte, şi vom primi măcar
plăcere din aceasta, dacă nu vreţi să arătaţi aceasta în fapte. În
orice caz, aceasta este clar şi din ceea ce era atunci, deoarece,
vânzând averile lor, ei nu se făceau săraci, ci îi făceau bogaţi pe
cei săraci.
Dar să zugrăvim acum aceasta prin cuvinte: toţi să-şi
vândă averile, şi să le aducă la mijloc; spun numai în cuvinte;
nimeni să nu se smintească, nici cel bogat, nici cel sărac. Cum
credeţi, cât aur s-ar strânge? Eu socot – căci nu pot să spun cu
precizie – că dacă toţi bărbaţii şi toate femeile şi-ar aduce aici
banii, dacă ar da şi câmpurile, şi moşiile, şi casele (nu vorbesc
385
1 Cor. 2, 4.
194
Omilii la Fapte
de robi, deoarece în vremea aceea ei nu erau), probabil s-ar

aduna mii şi mii de litri de aur, dar, mai bine spus, chiar de
două şi de trei ori mai mult. Spuneţi-mi: câţi locuitori are
oraşul nostru? Câţi dintre ei, credeţi, sunt creştini? Credeţi că o
sută de mii, iar restul sunt păgâni şi iudei? Câte mii de aur s-ar
strânge? Şi care este numărul săracilor? Nu cred că mai mult de
cincizeci de mii. Dar ca să-i hrăneşti în fiecare zi, ar fi nevoie
de mult? Dacă ar fi întreţinuţi în comun şi ar lua masa
împreună, n-ar necesita mari cheltuieli. Dar ce vom face după
ce vom cheltui banii? m-ar întreba cineva. Nu cumva crezi că
se poate vreodată ajunge la aceasta? N-ar fi harul lui
Dumnezeu de mii de ori mai mare? Nu s-ar revărsa harul lui
Dumnezeu din belşug? Şi ce dar? N-am face noi pământul cer?
Dacă acolo unde erau trei mii şi cinci mii, lucrul acesta era
făcut cu atâta cinste, şi nimeni din ei nu se plângea de sărăcie,
cât de minunat va fi aceasta într-o mulţime atât de mare ca a
noastră? Chiar şi dintre cei care sunt afară, cine n-ar face
colecte? Dar ca să vedeţi, că trăirea separată este unită cu
pierderi şi este pricină de sărăcie, să ne închipuim o casă, în
care sunt zece copii, un bărbat şi o femeie: ea, să presupunem,
împleteşte ceva din lână, iar el primeşte dobânzi din afacerile
lui. Acum spune-mi: când aceştia vor cheltui mai mult?
Mâncând împreună şi trăind în aceeaşi casă, sau trăind separat?
Desigur, că trăind separat. Dacă cei zece copii vor dori să se
despartă, va fi nevoie de zece case, zece mese, zece servitori, şi
de tot atâtea alte lucruri necesare. Şi acolo unde sunt mulţi
servitori, oare nu din pricina aceasta toţi au o masă comună, ca
să fie mai puţine cheltuieli? Despărţirea totdeauna aduce
pierderi, iar armonia şi înţelegerea – câştig. Aşa trăiesc cei din
mănăstiri, cum odinioară trăiau cei drepţi. Şi oare a murit
cineva de foame? Oare n-au primit din toate cu belşug? Acum
195
însă oamenii se tem mai mult de aceasta, decât să cadă într-o

beznă nemăsurată şi nemărginită. Dar dacă am face o încercare,
atunci am îndrăzni cu mai mult curaj să facem lucrul acesta. Şi
ce har ar fi! Dacă în vremea aceea, când nu era nici un
credincios, ci numai cei trei mii şi cinci mii, când toţi în lume
erau duşmanii credinţei, când de nicăieri nu aşteptau
mângâiere, ei cu atâta îndrăzneală au râvnit lucrul acesta, apoi
cu cât mai mult aceasta ar fi cu putinţă acum, când cu harul lui
Dumnezeu pretutindeni în lume sunt credincioşi? Ar fi rămas
cineva păgân? Eu cred că nimeni; în felul acesta noi i-am
convinge pe toţi şi i-am atrage la noi. Dacă vom merge pe
această cale, cred în Dumnezeu că va fi şi aceasta. Numai să
faceţi ceea ce vă spun, şi să rânduim lucrurile în ordinea lor
corectă; şi dacă Dumnezeu ne va lungi viaţa, sunt încrezut, că
în curând vom duce acest mod de vieţuire.
4. În primul rând, împliniţi şi strâns păziţi porunca despre
jurământ; cel care o păzeşte să i-o facă cunoscută celui care n-o
păzeşte, să-l îndemne şi să-l mustre cu toată puterea. Sorocul
este aproape; eu voi cerceta cazul, şi pe cel găsit vinovat îl voi
depărta şi nu-l voi primi (în Biserică). Dar ferescă Dumnezeu
să fie găsit între noi unul ca acesta, ci mai bine toţi să păzească
cu scumpătate această condiţie duhovnicească! După cum la
război, după semnul stabilit sunt cunoscuţi şi prietenii şi
străinii, tot aşa să fie şi acum – căci şi acum suntem la război –
ca şi noi să putem cunoaşte pe fraţii noştri. Şi ce lucru bun
poate fi pentru noi semnul acesta, şi aici, şi într-o ţară străină!
Ce armă împotriva uneltirilor diavolului! Gura care nu jură, în
curând şi pe Dumnezeu Îl va atrage în rugăciuni, şi pe diavol îl
va răni cumplit. Gura care nu jură, nici nu va ocărî. Smulge-ţi
focul acesta din limbă, ca şi cum dintr-o casă, şi aruncă-l afară!
Dă-i limbii puţină odihnă şi fă boala mai puţin molipsitoare!
196
Omilii la Fapte
Vă rog, faceţi aceasta, ca să vă pot da şi altă lecţie; dar

atâta timp cât această poruncă nu este împlinită, eu nu
îndrăznesc să trec la altceva. Împliniţi aceasta cu scumpătate!
Înaintaţi în această virtute! Iar pe urmă am să vă propun şi alte
porunci, dar, mai bine spus, nu eu, ci Însuşi Hristos. Sădiţi-vă
în suflet pomul acesta bun, şi, încetul cu încetul, veţi deveni un
rai al lui Dumnezeu, cu mult mai bun decât raiul de demult,
deoarece nu avem nici şarpe, nici pom aducător de moarte, nici
alte lucruri asemenea. Înrădăcinaţi adânc deprinderea aceasta!
Dacă veţi face aşa, nu numai voi care sunteţi aici veţi primi
folos din aceasta, dar şi toţi cei care trăiesc în lume, şi nu
numai ei, dar şi toţi cei care vor trăi după noi. Aşadar, o
deprindere bună, care a fost înrădăcinată şi păstrată de toţi, se
transmite în timpurile depărtate, şi nici o împrejurare nu va fi în
stare s-o nimicească. Dacă cel care a strâns lemne în zi de
sâmbătă, a fost ucis cu pietre386, omul care face lucruri mult
mai rele decât acea strângere, omul care strânge povara
păcatelor – căci aşa este mulţimea jurămintelor – la ce nu va fi
el supus, ce nu va îndura? Veţi primi mare ajutor de la
Dumnezeu, dacă lucrul acesta va fi bine împlinit de voi. Dacă
aş spune: „nu jigni”, tu îndată te vei îndreptăţi cu mânia; dacă
aş spune: nu pizmui, vei aduce altă scuză. Dar aici nu poţi
spune nimic asemenea. De aceea, eu am început cu porunci mai
uşoare, fiindcă şi în celelalte arte se face la fel. Cine trece la
cele grele, acela mai întâi a învăţat cele uşoare. Veţi afla cât de
uşor este aceasta, când împlinind aceasta cu harul lui
Dumnezeu, veţi primi altă poruncă.
Daţi-mi putere să vorbesc cu îndrăzneală şi în faţa
păgânilor, şi în faţa iudeilor, şi, mai întâi de toate, în faţa lui
386
Num. 15, 35.
197
Dumnezeu. Vă rog fierbinte cu acea dragoste, cu acele dureri

ale naşterii prin care v-am născut. „O, copiii mei”! Iar ceea ce
urmează – pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii – nu voi
adăuga. Nu voi spune nici aceasta: „până ce Hristos va lua
chip în voi”387, deoarece sunt convins că Hristos a luat deja
chip în voi. Am să vă spun altceva: „fraţii mei iubiţi şi mult
doriţi, bucuria şi cununa mea”388. Credeţi-mă, nu voi spune
altfel. Dacă acum cineva mi-ar pune pe cap mii de coroane
împărăteşti, împodobite cu pietre scumpe, eu nu m-aş bucura
aşa de mult cum mă bucur pentru înaintarea voastră în virtuţi;
chiar şi împăratul, cred, nu se bucură aşa cum mă bucur eu
pentru voi. Dar ce vorbesc? Dacă împăratul s-ar întoarce,
biruind toate popoarele care îi sunt duşmănoase, şi, în afară de
coroana lui de drept, ar mai primi şi alte coroane şi alte
diademe în semn de biruinţă, nici el, după părerea mea, nu s-ar
bucura de trofeele sale aşa cum mă bucur eu pentru creşterea
voastră duhovnicească. Ca şi cum aş avea pe capul meu mii de
coroane – aşa de mult eu mă bucur pentru voi. Şi pe bună
dreptate. Dacă prin harul lui Dumnezeu veţi păstra această
deprindere, veţi birui mii de duşmani, cu mult mai cumpliţi
decât duşmanul acela; veţi birui şi veţi învinge pe demonii cei
răi şi vicleni, nu cu sabia, ci cu limba şi cu voinţa. Şi uitaţi-vă
cât de mult veţi câştiga, dacă numai veţi face aceasta. Veţi
nimici, în primul rând, o obişnuinţă rea; în al doilea rând,
cugetul rău de la care vine toată răutatea, adică gândul, cum că
lucrul acesta este neînsemnat şi nu vatămă; în al treilea rând,
mânia; în al patrulea, lăcomia; căci toate acestea sunt rodul
jurământului. Dar aceasta nu-i tot, ci veţi mai primi un sprijin
în calea voastră spre celelalte virtuţi. După cum copiii mici,
387
Gal. 4, 19.
388
Filip. 4, 1.
198
Omilii la Fapte
învăţând literele, nu le învaţă numai pe acestea, dar prin ele,

încetul cu încetul, învaţă să citească, tot aşa va fi şi cu voi. Nu
veţi mai fi înşelaţi de cugetul cel rău şi nu veţi spune, că
aceasta nu contează; nu veţi mai rosti (jurăminte) din
obişnuinţă, ci veţi sta curajos împotriva tuturor acestora, ca,
împlinind în toate virtutea cea de la Dumnezeu, să aveţi parte şi
de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Fiului cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, cu Care Tatălui şi
vecilor, Amin.
199
Omilia 12
„Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se
tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru, având
ţărină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele
apostolilor”389
1. Acum scriitorul are de gând să povestească despre

fapta lui Anania şi Safira, şi dorind să arate, că omul acesta a
făcut un păcat mare, aminteşte mai întâi despre acela care a
făcut o faptă virtuoasă. Şi când atât de mulţi făceau acelaşi
lucru, când harul era aşa de mare, când erau atâtea minuni, el
(Anania) nu s-a îndreptat, ci, fiind orbit de lăcomie, a atras
pieire asupra capului său. „Având ţărină – exprimând prin
aceasta că nu avea mai mult nimic – şi vânzând-o, a adus banii
şi i-a pus la picioarele apostolilor”. „Iar un om, anume
Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţărina. Şi a dosit din
preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la
picioarele apostolilor”390. Cel mai rău din toate, era faptul că
păcatul a fost săvârşit după învoire, şi nimeni altcineva nu ştia
despre cele întâmplate. De unde i-a venit în minte acestui
nenorocit şi nemernic să facă aceasta? „Iar Petru a zis: Anania,
de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhul Sfânt şi să
doseşti din preţul ţarinei”391? Priveşte că şi acum s-a săvârşit o
minune mare, şi cu mult mai mare decât aceea de mai înainte.
„Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în
389
Fapte 4, 36-37.
390
Fapte 5, 1-2.
391
Fapte 5, 3.
200
Omilii la Fapte
stăpânirea ta?”392. Cu alte cuvinte vrea să spună aşa: oare a

fost vreo obligaţie şi silire? Oare vă atragem noi împotriva
voinţei voastre? „Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta?
N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind
aceste cuvinte, a căzut şi a murit”393. Vezi, deci, prin ce
minunea aceasta este mai mare? Prin aceea că (Anania) îşi
pierde viaţa, şi că (Petru) află gândurile cele ascunse şi
lucrurile cele făcute în taină. „Şi frică mare i-a cuprins pe toţi
care au auzit. Şi sculânde-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi,
scoţându-l afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei
ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar
Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu
atât?”394. El a vrut s-o scape, deoarece cel vinovat de păcat a
fost bărbatul, şi de aceea, poate că, îi dă timp pentru
îndreptăţire şi prilej pentru pocăinţă. De aceea şi spune: „aţi
vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis
către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului?
Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă
şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la
picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o
moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei. Şi
frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit
acestea”395. După minunea aceasta înspăimântătoare, apostolii
făceau multe semne; iar ca să afli ce făceau, ascultă aici. „Iar
prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în
popor, şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Şi
nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar
392
Fapte 5, 4.
393
Fapte 5, 4-5.
394
Fapte 5, 6-8.
395
Fapte 5, 9-11.
201
poporul îi lăuda”396. Şi pe bună dreptate, căci Petru i-a speriat,

pedepsind şi descoperind cele ascunse în gânduri.
„Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în
Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât scoteau pe cei
bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind
Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei”397.
Oamenii mai mult se ţineau de el, atât din pricina minunii, cât
şi din pricina celei dintâi, celei de-a doua şi celei de-a treia
predici, şi, de asemena, pentru că el a săvârşit şi prima minune,
şi a doua, şi a treia, care, după părerea mea, nu este una simplă,
ci una deosebită: mai întâi, că el a făcut vădite cele ascunse în
gânduri, iar în al doilea rând, că prin poruncă a pricinuit moarte
de om. „Ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe
vreunul dintre ei”. Pe timpul lui Hristos nu s-a întâmplat aşa
ceva, de unde putem vedea, că acum s-a împlinit ceea ce El a
spus ucenicilor Săi: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările
pe care le fac eu şi mai mari decât acestea va face”398. „Şi se
aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului,
aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se
vindecau”399. Observă atent, te rog, cum toată viaţa lor se
împleteşte din contrarii: mai întâi a fost tristeţea din pricina
înălţării lui Hristos, apoi vine bucuria din pricina pogorârii
Duhului Sfânt; iarăşi mâhnire din pricina celor care îi
batjocoreau, apoi bucurie de la credincioşi şi de la minune; din
nou tristeţe când i-au prins, apoi bucurie după ce s-au apărat. Şi
aici iarăşi – şi bucurie, şi mâhnire. Bucurie, pentru că s-au făcut
minunaţi şi au primit descoperire de la Dumnezeu; tristeţe,
396
Fapte 5, 12-13.
397
Fapte 5, 14-15.
398
Ioan 14, 12.
399
Fapte 5, 16.
202
Omilii la Fapte
pentru că au pus capăt zilelor unora din ai lor. Din nou bucurie
că s-au făcut vestiţi, şi iarăşi tristeţe din pricina arhiereului. Şi
aceasta poţi să găseşti pretutindeni, după cum poţi să vezi
aceasta şi la bărbaţii sfinţi din vechime.
2. Dar să revenim la cele spuse mai sus. „Vindeau, spune
Scriptura, şi aduceau preţul celor vândute, şi-l puneau la
picioarele apostolilor”. Priveşte, dragul meu, cum ei nu pe
apostoli îi lăsau să vândă, ci singuri vindeau şi preţul îl dădeau
lor. Anania însă n-a făcut ca ei: el ascunde ceva din preţul
ţarinei vândute; de aceea şi este pedepsit, ca unul care n-a făcut
bine şi care a fost descoperit în răpirea celor ale lui. Această
istorisire se referă şi la preoţii din zilele noastre, şi chiar foarte
mult. Deoarece şi femeia lui Anania s-a învoit la fapta lui,
apostolul o judecă şi pe ea.
Dar poate că mi-ar spune cineva: el s-a purtat prea crud
cu ea. Ce spui? Ce cruzime? Dacă cel care a strâns lemne în zi
de sâmbătă a fost ucis cu pietre400, apoi cu mult mai mult cel
care fură cele sfinte, căci aceşti bani erau deja sfinţiţi. Cine a
ales să-şi vândă cele ale sale şi să le dea, şi apoi doseşte ceva
pentru sine, acela se face fur de cele sfinte. Iar dacă cel care ia
din ale sale este fur de cele sfinte, apoi cu mult mai mult, cel
care ia din cele străine. De aceea nu socotiţi că, dacă acum nu
este aşa, dacă pedeapsa nu urmează îndată după faptă, aceasta
rămâne nepedepsită. Vezi cum el este învinuit că, făcându-şi
banii sfinţi, după aceea i-a tăinuit? Oare nu puteai, spune Petru,
vânzându-ţi ţarina, să te foloseşti de ei, ca de ai tăi proprii?
Cine te-a împiedicat? De ce îi iai, după ce-ai promis să-i dai?
Iată cum dintru început diavolul uneltea în mijlocul atâtor
semne şi minuni, dar, mai bine spus, cum acesta a fost orbit de
400
Num. 15, 32-36.
203
el. Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Vechiul Testament,

când s-a descoperit că fiul lui Carmi a furat din cele făgăduite
lui Dumnezeu; dar tu deja ştii ce pedeapsă a urmat pentru acest
păcat401. Aşadar, dragul meu, sacrilegiul este cea mai cumplită
crimă şi plină de mare prostie. Noi nu te-am silit nici să-ţi vinzi
ţarina, nici să-ţi dai banii după ce ai vândut-o, spune apostolul;
tu te-ai hotărât la aceasta din propria ta voinţă. Dar de ce, ai
furat din banii sfinţiţi? „De ce, spune el, a umplut satana inima
ta?”
Dar dacă aceasta a făcut satana, de ce este osândit
Anania? Pentru că a consimţit lucrarea diavolului şi a împlinit-
o. Atunci ar fi trebuit să-l îndrepte, vei spune tu. Dar el nu s-ar
fi îndreptat, deoarece cine a văzut astfel de minuni pe care le-a
văzut el, şi n-a primit de la ele nici un folos, acela cu atât mai
mult n-ar fi primit folos de la altceva; lucrul acesta nu putea fi
trecut cu vederea, ci trebuia să fie tăiat ca un mădular putred,
ca să nu se molipsească tot trupul. Acum, însă, şi el a primit
folos, ca unul care nu mai propăşeşte în răutate, şi ceilalţi s-au
făcut mai zeloşi; altfel s-ar fi întâmplat cu totul potrivnic. De
aceea apostolul mai întâi îl mustră, şi arată că fapta aceasta n-a
rămas ascunsă, iar după aceea îl osândeşte. De ce ai făcut
aceasta, zice Petru? Ai vrut să păstrezi pentru tine? Trebuia să
păstrezi de la început şi să nu făgăduieşti. Acum, însă, luând
din ei după ce ai făcut făgăduinţă lui Dumnezeu, te-ai făcut
vinovat de sacrilegiu. Cel care ia din cele ce aparţin altora,
acela ia din cele străine; dar ţie îţi sta în putinţă să păstrezi cele
ale tale. Dar de ce, mai întâi i-ai făcut sfinţiţi, şi pe urmă ai luat
din ei? Ai făcut aceasta din mare prostie. Aceasta-i de neiertat,
nu poţi avea nici o scuză.
401
Iosua 7, 1-26.
204
Omilii la Fapte
Dar nimeni să nu se smintească, dacă şi acum sunt

oameni care fură din cele sfinte. Dacă erau astfel de oamaeni
atunci, apoi cu mult mai mult acum, când sunt atâtea rele. Dar
să-i mustrăm „de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă”402.
Iuda era fur de cele sfinte, dar aceasta nu i-a smintit pe
apostoli. Vezi, deci, câte rele se nasc din iubirea de bani? „Şi
frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit”. Acela a fost
pedepsit şi alţii au primit folos. Aşadar, aceasta nu se face la
întâmplare; mai înainte, deşi au mai fost alte minuni, totuşi, n-a
fost aşa frică. Adevărat este cuvântul: „Se cunoaşte Domnul
când face judecată!”403. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
chivotul: Uza a fost pedepsit, şi pe ceilalţi i-a cuprins frica404.
Dar acolo regele înspăimântat a mutat chivotul; aici, însă,
ucenicii devin mai atenţi. „După un răstimp, ca de trei ceasuri,
a intrat femeia lui”. Vezi: Petru n-a chemat-o, ci aştepta până
când ea singură va veni, şi nimeni din ceilalţi n-a îndrăznit să-i
spună despre cele întâmplate! Aşa-i frica de învăţător, aşa-i
respectul şi ascultarea ucenicilor! „După un răstimp ca de trei
ceasuri”; şi totuşi femeia încă nu aflase, şi nimeni din cei
prezenţi nu i-a spus despre aceasta, deşi era destul timp ca
această veste să se răspândească. Dar ei erau speriaţi. Despre
aceasta şi evanghelistul povesteşte cu uimire, când spune
„neştiind ce se întâmplase”. „Iar Petru a zis către ea”. De aici
ea putea deja să înţeleagă, că Petru ştia taina. De ce,
neîntrebând pe nimeni, el vă întreabă pe voi? Oare nu pentru că
ştia? Dar orbirea ei aşa de mare n-a lăsat-o să scape de osândă;
şi răspundea cu mare obrăznicie, socotind, că vorbeşte cu un
om simplu! Păcatul era greu, deoarece ei l-au săvârşit ca şi cum
402
1 Tim. 5, 20.
403
Ps. 9, 16.
404
2 Regi 6, 7.
205
într-un cuget, sau ca şi cum după o învoire oarecare. „De ce

v-aţi învoit să ispitiţi Duhul Sfânt? Iată picioarele celor ce au
îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate şi pe tine”.
Mai întâi o învaţă că a păcătuit, iar pe urmă arată că pe bună
dreptate ea va suferi aceeaşi pedeapsă ca şi bărbatul ei, fiindcă
şi ea a săvârşit aceeaşi răutate. Dar cum „ea a căzut îndată la
picioarele lui şi a murit”, vei spune tu? Pentru că ea stătea
lângă apostol. Aşadar, ei singuri şi-au atras asupra lor osânda!
Cine nu s-ar fi îngrozit? Cine nu s-ar fi temut de apostol? Cine
nu s-ar fi minunat?
„Şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon”. De
aici se vede că ei nu erau în casă, ci în templu, şi că ei nu se
mai fereau să se atingă de cei necuraţi, dar se atingeau şi de
morţi. Şi priveşte cum cu ai lor ei erau severi, iar faţă de străini,
nu foloseau această putere. Şi întrucât a amintit că „erau în
pridvorul lui Solomon”, ca tu să nu te miri cum mulţimea a
permis aceasta, scriitorul ne spune că ei nici nu îndrăzneau să
se apropie de ei: „şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se
alipească de ei”. „Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce
credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât
scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi,
ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul
dintre ei”405.
3. Mare este credinţa celor care veneau, chiar mai mare
decât pe timpul lui Hristos! Din care pricină? Pentru că Hristos
a spus: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le
fac Eu şi mai mari decât acestea va face”406. Apostolii
rămâneau acolo şi nu treceau prin alte cetăţi, şi cu toate acestea,
toţi aduceau la ei bolnavi pe paturi şi pe târgi, şi peste tot ei
405
Fapte 5, 14-15.
406
Ioan 14, 12.
206
Omilii la Fapte
arătau minuni: peste cei care au crezut, peste cei care erau
vindecaţi, peste cel care a fost pedepsit, în îndrăzneala înaintea
acelora, în viaţa virtuoasă a credincioşilor; şi toate acestea nu
se datorau numai minunilor. Chiar dacă apostolii din smerenie
nu atribuie totul lor, zicând că ei fac aceasta în numele lui
Hristos, totuşi viaţa şi virtutea acestor bărbaţi i-au ajutat să facă
aceasta. „Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în
Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei”. Şi observă cum
scriitorul nu vorbeşte aici de numărul celor care au crezut,
lăsându-l pe ascultător să judece singur despre aceasta: atât de
mare a crescut mulţimea credincioşilor şi atât de mult a fost
vestită învierea. „Şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se
alipească de ei, dar poporul îi lăuda”. Spune aceasta, voind să
arate că apostolii nu mai erau dispreţuiţi ca înainte, şi că în
scurtă vreme şi într-o clipă, un pescar şi un simplu om a făcut
atât de mult.
Pământul devenise cer prin viaţa lor, prin îndrăzneala,
prin minunile, şi prin toate pe care le făceau; şi erau admiraţi ca
nişte îngeri, fiindcă deloc nu se temeau nici de batjocuri, nici
de ameninţări, nici de primejdii; şi nu numai pentru aceasta, dar
şi pentru că, fiind mari iubitori de oameni şi binefăcători, pe
unii îi ajutau cu bani, iar pe alţii cu cuvinte, pe unii cu
vindecarea trupurilor, pe alţii cu vindecarea sufletelor. „De ce a
umplut satana inima ta?” Petru ca şi cum se îndreptăţeşte pe
sine, trece la pedeapsă, dar în acelaşi timp dă o lecţie şi
celorlalţi. Deoarece fapta ar fi părut foarte severă, el face o
judecată aspră, osândindu-l şi pe el, şi pe femeia lui. Şi dacă el
nu i-ar fi osândit pe amândoi, ca pe unii care au săvârşit un
păcat de neiertat, oare n-ar fi fost aceasta o dispreţuire a
lucrurilor lui Dumnezeu? Că aşa stau lucrurile se vede din ceea
că el nu îndată a trecut la pedeapsă, ci mai întâi a descoperit
207
păcatul lor. De aceea nimeni n-a plâns, nimeni n-a bocit, ci toţi
s-au înfricoşat. Şi nu-i de mirare că, atunci când se răspândea
credinţa, erau şi minunile mai multe, şi mare frică era printre ai
lor, pentru că pe noi nu atât ne neliniştesc lucrurile din afară,
cât ale noastre proprii. Aşadar, dacă şi noi vom fi uniţi unul cu
altul, nimeni nu se va ridica împotriva noastră; iar dacă ne vom
despărţi unul de altul, atunci dimpotrivă, toţi ne vor ataca. De
aceasta ei erau curajoşi, cu îndrăzneală ieşeau în pieţe în
mijlocul duşmanilor şi îi biruiau; şi se împlineau cele spuse de
proorocul: „Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor tăi” (Ps. 109,
2). Aceasta era o mare minune, că, arestaţi şi aruncaţi în
închisoare, ei făceau fapte ca acestea! Deci, dacă aceia au
suferit aşa o pedeapsă pentru că au minţit, ce nu vor suferi
aceia care calcă jurământul? Dar, mai bine spus: dacă femeia
care numai a spus: „da, cu atât”, a primit aşa pedeapsă şi n-a
putut scăpa de ea, atunci gândiţi-vă, de ce pedeapsă sunteţi
vrednici voi, care juraţi şi călcaţi jurămintele? Este potrivit
acum să vă arăt greutatea sperjurului şi din Legea Veche. „Văd
un sul de carte, spune proorocul, care zboară, lat de zece
coţi”407. Expresia: „care zboară”, înseamnă viteza iute a
răzbunării care urmează după jurăminte; că el era „lat de zece
coţi” şi lung (de douăzeci de coţi) semnifică greutatea şi
mărimea relelor; că el zbura din cer, arată că pedeapsa vine de
la Judecătorul cel de sus; iar că el avea formă de seceră, arată
iminenţa osândei. După cum secera înfiptă în gât, nu poate fi
scoasă din el, decât numai împreună cu capul tăiat, tot aşa şi
pedeapsa care vine peste cei ce jură, este groaznică, şi nu se va
lăsa, până când nu-şi va termina lucrarea. Dacă însă noi jurăm
şi scăpăm de pedeapsă, să nu ne bizuim pe aceasta, căci aceasta
407
Zah. 5, 2.
208
Omilii la Fapte
de asemenea este spre suferinţa noastră. Ce gândiţi? Că mulţi

după Anania şi Safira au îndrăznit să facă aceeaşi, şi n-au fost
pedepsiţi? „Dar de ce, n-au fost pedepsiţi?”, m-ar întreba
cineva. Nu pentru că lor le-ar fi fost iertat aceasta, ci pentru că
sunt păstraţi pentru o osândă şi mai mare.
4. Aşadar, cei care deseori păcătuiesc şi nu sunt
pedepsiţi, trebuie mai mult să se teamă şi să se spăimânte când
nu sunt pedepsiţi, decât atunci când sunt pedepsiţi, pentru că
pedeapsa lor se măreşte din nepedepsirea lor şi din îndelunga-
răbdare a lui Dumnezeu. De aceea să nu ne uităm că nu suntem
pedepsiţi, ci să ne gândim dacă nu cumva am păcătuit. Iar dacă
păcătuim şi nu suntem pedepsiţi, ar trebui să ne cutremurăm şi
mai mult. Spune-mi, te rog: dacă ai avea un rob şi numai l-ai
ameninţa, iar nu l-ai bate, când s-ar teme el mai mult, când ar fi
el mai înclinat să fugă? Oare nu atunci când numai l-ai
ameninţa? De aceea şi noi sfătuim să nu vă ameninţaţi mereu
unul pe altul, ca prin frică să nu tulburaţi prea mult sufletul, şi
să nu-l chinuiţi mai mult decât cu loviturile. Într-un caz
pedeapsa este vremelnică, iar în altul veşnică. De aceea, dacă
nimeni acum nu simte tăişul secerei, nu te uita la aceasta, ci
mai bine gândeşte-te, dacă el săvârşeşte asemenea păcate.
Multe lucruri care au fost înainte de potop, se fac şi acum; dar
nu este trimis potopul, fiindcă va urma gheena şi chinul. Mulţi
păcătuiesc ca aceia din Sodoma, dar nu cade peste ei ploaie de
foc, fiindcă este gătit un râu de foc. Mulţi au îndrăznit să facă
acelaşi lucru ca şi faraonul, dar n-au fost pedepsiţi la fel, n-au
fost înecaţi în Marea Roşie, fiindcă îi aşteaptă marea fără fund,
unde osânda nu este însoţită cu nesimţire şi nu se sfârşeşte cu
moartea, ci unde ei se vor chinui, fiind supuşi tot mai mult şi
mai mult la pedeapsă, la ardere şi la sufocare. Mulţi au
îndrăznit să păcătuiască asemenea israeliţilor, dar nu i-au
209
muşcat şerpii, fiindcă îi aşteaptă viermele cel neadormit. Mulţi

au îndrăznit să facă acelaşi lucru ca şi Ghehazi, dar n-au fost
loviţi de lepră, fiindcă în loc de lepră vor fi tăiaţi în bucăţi şi
vor fi pedepsiţi ca făţarnicii. Mulţi au jurat şi au călcat
jurământul, dar dacă au scăpat de pedeapsă, să nu ne încredem
în aceasta, fiindcă îi aşteaptă scrâşnirea dinţilor. Vor fi
pedepsiţi, poate că, şi aici, dacă nu îndată, atunci după alte
păcate, aşa încât pedeapsa lor va fi mai mare. Căci şi noi de
multe ori pentru greşalele noastre mici, plătim din plin şi
pentru cele mari. Aşadar, când vei vedea că ţi s-a întâmplat
ceva, adu-ţi aminte de acest păcat al tău. Tot aşa a fost şi cu fiii
lui Iacov. Amintiţi-vă de fraţii lui Iosif; ei şi-au vândut fratele,
au încercat chiar să-l ucidă, dar, mai bine spus, l-au şi ucis, l-au
minţit şi l-au întristat pe bătrân şi n-au suferit nimic. Dar, după
mulţi ani, au ajuns în mare primejdie şi şi-au adus aminte de
păcatul acesta. Şi aceasta nu-i o născocire; ascultă ce spun ei
înşişi: „Cu adevărat suntem pedepsiţi pentru păcatul ce am
săvârşit împotriva fratelui nostru”408. Aşa şi tu, când se va
întâmpla ceva, spune: da, suntem vinovaţi, fiindcă nu l-am
ascultat pe Hristos, fiindcă ne-am jurat; multele mele jurăminte
şi jurămintele strâmbe au căzut pe capul meu. Mărturiseşte-te,
fiindcă şi ei s-au mărturisit şi au scăpat. Ce-i din aceasta dacă
răzbunarea nu vine îndată? Doar nici Ahab după păcatul lui
împotriva lui Nabot nu îndată a suferit pedeapsa, pe care a
suferit-o după aceea. Şi care-i pricina? Dumnezeu îţi dă timp ca
să te speli, iar dacă tu zăboveşti, El trimite, în sfârşit, pedeapsa.
Aţi văzut ce-au suferit cei mincinoşi? Gândiţi-vă acum la ce
pedeapsă vor fi supuşi aceia care jură strâmb, gândiţi-vă şi
încetaţi! Este cu neputinţă ca unul care se jură, vrând-nevrând,
408
Geneză 42, 21.
210
Omilii la Fapte
să nu-şi calce jurământul; iar cine îl calcă, acela nu se poate

mântui. E de ajuns o singură călcare a jurământului ca să
termine totul şi să atragă asupra noastră toată răzbunarea. De
aceea, vă rog, fiţi atenţi la voi înşivă, ca, scăpând de pedeapsă
aici, să ne învrednicim de milostivirea lui Dumnezeu, cu harul
şi cu îndurările a Unului-Născut Fiu al Lui, cu Care Tatălui şi
vecilor, Amin.
211
Omilia 13
„Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el - cei
din eresul saducheilor - s-au umplut de pizmă. Şi au pus
mâna pe apostoli şi i-au băgat în temniţa obştească”409
1. Nimic nu-i mai neruşinat şi mai obraznic decât pizma.

Cunoscând curajul apostolilor din ceea ce-au făcut cu ei mai
înainte, arhiereii şi saducheii, cu toate acestea, iarăşi îi atacă, şi
toţi împreună se ridică împotriva lor.
Ce înseamnă: „sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună
cu el”? Înseamnă: s-a ridicat împotriva lor, fiind aprins din
pricina celor întâmplate. „Şi au pus mâna pe apostoli”: acum îi
atacă mai puternic; „şi i-au băgat în temniţa obştească”; totuşi,
nu imediat îi duc la judecată, deoarece aşteptau că se vor mai
linişti.
De unde se vede că-i atacau mai puternic? Din faptul că
i-au băgat în temniţa obştească. Din nou apostolii se
primejduiesc, şi din nou primesc ajutor de la Dumnezeu. Dar
cum a fost aceasta, ascultă aici. „Iar un înger al Domnului, în
timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi scoţându-i, le-a zis:
Mergeţi şi, stând, grăiţi poporului în templu toate cuvintele
vieţii acesteia. Şi auzind, au intrat de dimineaţă în templu şi
învăţau”410. Aceasta s-a întâmplat atât spre mângâierea
apostolilor, cât şi spre folosul şi zidirea celorlalţi. Şi observă
atent: ceea ce era pe timpul lui Hristos, aceeaşi se petrecea şi
acum. El nu-i lasă pe ei să vadă săvârşirea minunilor, dar le dă,
409
Fapte 5, 17-18.
410
Fapte 5, 19-21.
212
Omilii la Fapte
în schimb, mărturii din care ei puteau să se convingă. De pildă,

la învierea Sa El nu i-a lăsat să vadă cum a înviat, deoarece ei
nu erau vrednici să vadă învierea, dar arată aceasta prin faptele
Sale. De asemenea, când a prefăcut apa în vin, oaspeţii de la
masă n-au văzut aceasta, fiindcă erau îmbătaţi cu vin, şi să
judece despre aceasta El lăsa altora. Tot aşa şi aici: cum au fost
scoşi apostolii din temniţă, ei nu văd, dar dovezile din care
puteau să se convingă de cele întâmplate, le-au văzut.
Dar de ce îngerul i-a scos noaptea? Pentru că în felul
acesta ar fi fost crezuţi mai mult decât ar fi fost în altul;
oamenii nici nu i-ar fi întrebat de aceasta; chiar şi ei înşişi n-ar
fi crezut. Aşa a fost şi în vechime, de pildă, pe timpul lui
Nabucodonosor. El i-a văzut pe tineri în cuptor, lăudând pe
Dumnezeu, şi într-adevăr, atunci a fost cuprins de spaimă411.
De aceea şi saducheilor li se cuvinea mai întâi să-i întrebe pe
apostoli: „cum aţi ieşit?”, dar în loc de aceasta, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, ei îi întreabă: „Au nu v-am poruncit vouă
cu poruncă să nu mai învăţaţi”412? Şi priveşte cum despre totul
ei află de la alţii; de la aceia care au văzut temniţa încuiată în
toată siguranţa, şi pe paznici stând la uşi. „Şi, auzind, au intrat
de dimineaţă în templu şi învăţau. Dar venind arhiereul şi cei
împreună cu el, au adunat sinedriul şi tot sfatul bătrânilor
fiilor lui Israel şi au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli.
Dar, ducându-se, slugile nu i-au găsit în temniţă şi,
întorcându-se, au vestit, zicând: Temniţa am găsit-o încuiată în
toată siguranţa şi pe paznici stând la uşi, dar când am
descuiat, înăuntru n-am găsit pe nimeni”413. Paza era dublă ca
şi la mormânt, unde era şi pecete şi bărbaţi ca să vegheze.
411
Dan. 3, 24.
412
Fapte 5, 28.
413
Fapte 5, 21-23.
213
Priveşte cum ei luptau împotriva lui Dumnezeu!

Răspundeţi-mi: a fost aceasta de la om ceea ce s-a întâmplat cu
ei? Cine i-a condus prin uşile încuiate? Cum ei au trecut pe
lângă paznicii care stăteau la uşi? Într-adevăr, ei trebuie să fie
nebuni sau beţi ca să spună aşa ceva. Pe bărbaţii pe care nu i-a
oprit nici temniţa, nici cătuşele, nici uşile încuiate, pe aceştia ei
nădăjduiau să-i biruie, procedând asemenea unor copii fără de
minte. Slugile lor singure vin şi mărturisesc despre cele
întâmplate ca şi cum dezminţind orice justificare a lor. Vezi
cum se săvârşesc minuni după minuni, şi toate diferite, unele
făcute de ei, altele pentru ei, şi acestea mai strălucite decât
celelalte? „Când au auzit aceste cuvinte, căpetenia pazei
templului şi arhiereii erau nedumeriţi cu privire la ei, ce-ar
putea să fie aceasta”414. Este bine rânduit că nu îndată aceasta
a fost adus la cunoştinţa căpeteniilor, ci mai întâi ei erau în
nedumerire, pentru ca, aflând totul, să vadă lucrarea puterii lui
Dumnezeu. „Dar venind cineva le-a dat de veste: Iată, bărbaţii
pe care i-aţi pus în temniţă sunt în templu, stând şi învăţând
poporul. Atunci, ducându-se, căpetenia pazei templului
împreună cu slujitorii i-au adus, dar nu cu sila, că se temeau
de popor să nu-i omoare cu pietre”415. Ce nebunie! „Că se
temeau, spune Scriptura, de popor”. Ce folos le aducea
apostolilor poporul? Ar fi trebuit să se teamă de Dumnezeu
Care mereu îi smulge pe apostoli ca pe nişte puişori din mâinile
lor; iar ei se tem mai mult de popor. „Iar arhiereul i-a întrebat,
zicând: Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai
învăţaţi în numele acesta? Şi iată aţi umplut Ierusalimul cu
învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră sângele
414
Fapte 5, 24.
415
Fapte 5, 24-26.
214
Omilii la Fapte
Acestui Om”416! Dar ce spun apostolii? Ei iarăşi le răspund cu

blândeţe, deşi ar fi putut să spună: „cine sunteţi voi, că
porunciţi cele potrivnice lui Dumnezeu?”
Dar ce-au spus ei? Iarăşi sub formă de povăţiure şi sfat
şi cu multă blândeţe, le răspund: „Iar Petru şi apostolii,
răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai
mult decât pe oameni”417. Mare înţelepciune în cuvintele lor!
El de asemenea le arată că ei luptă împotriva lui Dumnezeu.
„Dumnezeul părinţilor noştrii a înviat pe Iisus, pe Care voi L-
aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin
dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor ca să dea lui
Israel pocăinţă şi iertarea păcarelor”418. „Pe care voi L-aţi
omorât, zice Petru, Dumnezeu L-a înviat”. Şi priveşte cum ei
iarăşi atribuie totul Tatălui, ca Fiul să nu pară străin Tatălui.
„Pe Acesta Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat”. Prin
aceasta arată nu numai învierea, dar şi înălţarea. „Să dea lui
Israel pocăinţă”.
2. Iată încă un câştig, încă o învăţătură exprimată sub
formă de apărare. „Şi suntem martori ai acestor cuvinte noi”419.
Ce îndrăzneală mare! Apoi, ca să arate că cuvintele sale sunt
mai presus de orice îndoială, Petru a adăugat: „şi Duhul Sfânt,
pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă”420. Vezi cum
apostolii aduc ca martor şi pe Duhul, iar nu numai pe ei înşişi?
Ei n-au spus: „pe Care L-a dat” nouă, ci: „celor ce Îl ascultă”,
arătându-şi smerenia, şi făcându-le cunoscută măreţia Duhului,
şi arătând ascultătorilor, că şi pentru ei este cu putinţă să-L
416
Fapte 5, 27-28.
417
Fapte 5, 29.
418
Fapte 5, 30-31.
419
Fapte 5, 32.
420
Fapte 5, 32.
215
primească pe Duhul. Priveşte cum aceşti oameni erau învăţaţi

atât prin fapte, cât şi prin cuvinte, şi cu toate acestea, nu luau
aminte; de aceea vor primi osândă dreaptă. Dumnezeu pentru
aceasta a şi îngăduit ca apostolii să fie duşi la judecată, ca şi
aceia să fie învăţaţi, dacă ar fi voit aceasta, şi apostolii să arate
îndrăzneală. „Iar ei, auzind, se mâniau foarte şi se sfătuiau să-i
omoare”421. Priveşte cât de mare este furia lor! Ar fi trebuit să
se spăimânte de cele auzite, dar ei „se mâniau foarte şi se
sfătuiau să-i omoare”.
Dar se cuvine iarăşi să ne uităm la cele citite mai înainte.
„Iar un înger al Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile
temniţei şi scoţându-i, le-a zis: Mergeţi şi, stând, grăiţi
poporului în templu toate cuvintele vieţii acesteia”.
„Scoţându-i”; nu-i duce singur, ci numai le dă drumul, şi zice:
„stând, grăiţi poporului în templu”. Dacă ar fi fost eliberaţi de
paznici, cum gândeau aceia, apostolii ar fi fugit, socotind că au
fost lăsaţi să iasă, iar dacă aceia i-ar fi alungat, atunci ei nu s-ar
fi arătat în templu, ci s-ar fi depărtat. Orice om cu judecată
înţelege aceasta. „Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă?”. Ei
bine, dacă au dat cuvântul să vă asculte, atunci îi învinuiţi cu
dreptate; iar dacă ei de mai înainte v-au spus că nu vor asculta,
de prisos sunt învinuirile, de prisos sunt şi opririle. „Şi iată aţi
umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi
asupra noastră sângele Acestui Om!” Observă inconsecvenţa şi
stupiditatea acuzaţiilor! Apoi, apostolii doresc să arate pornirile
ucigătoare ale iudeilor care făceau lucrurile acestea nu pentru
căutarea dreptăţii, ci pentru a se răzbuna. De aceea nici nu le
răspund tăios, căci erau învăţători, deşi altul, care ar fi atras de
partea lui tot oraşul, şi care ar fi primit aşa har, ce n-ar fi spus
421
Fapte 5, 33.
216
Omilii la Fapte
şi ce mulţime de cuvinte n-ar fi rostit? Dar apostolii n-au făcut

aşa: ei nu se mâniau, nu, ci le era milă de aceşti oameni şi
plângeu pentru ei, şi căutau cum să-i scape de la rătăcirea şi
mânia lor. Ei nici nu le spun: „judecaţi”422, ci spun simplu: „pe
care Dumnezeu L-a înviat”, arătând cu aceasta, că totul este
făcut după voia lui Dumnezeu. N-au zis: oare nu v-am spus mai
înainte: „noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am
auzit” 423– pentru că ei nu sunt iubitori de slavă deşartă – ci
iarăşi vorbesc despre aceeaşi: de cruce, de înviere. Şi nu spun
pentru ce Hristos a fost răstignit – adică că a fost răstignit
pentru mântuirea noastră, ci lasă numai să se înţeleagă aceasta,
dar încă nu lămurit, dorind să trezească în ei frica. Spune-mi,
ce elocinţă este aici? Nici una! Aşa fără pregătire ei vesteau
Evanghelia vieţii! Zicând: „L-a înălţat”, (Petru) spune şi pentru
care pricină a făcut aceasta: „să dea lui Israel pocainţă şi
iertarea păcatelor”. Dar ar putea să spună cineva: aceasta
părea de necrezut. Ce spui? Cum este de necrezut ceea ce nu
puteau contrazice nici căpeteniile, nici poporul, şi de la care
unora li se închidea gura, iar alţii primeau învăţătura? „Şi
suntem martori ai acestor cuvinte”. A căror cuvinte? Ai
cuvintelor prin care El a vestit iertare şi pocăinţă, pentru că
învierea Lui era acum recunoscută. Că El dăruieşte iertare, la
aceasta suntem martori „noi şi Duhul Sfânt”, Care nu s-ar fi
pogorât, dacă n-ar fi fost mai întâi iertate păcatele, aşa că
aceasta este o dovadă neîndoielnică.
„Iar ei auzind, se mâniau foarte şi se sfătuiau să-i
omoare”. Vai ţie nenorocitule; auzi despre iertarea păcatelor, şi
că Dumnezeu nu te cere la judecată, şi vrei să-i omori? Oare
nu-i aceasta un lucru al răutăţii? Dacă apostolii nu spuneau
422
Fapte 4, 19.
423
Fapte 4, 20.
217
adevărul, se cădea sau să-i găsească vinovaţi de minciună, sau

să-i creadă, dacă prima nu era cu putinţă de făcut; iar dacă nu
doreau să creadă, atunci nu se cădea nici să-i omoare. Pentru ce
meritau moartea? Dar furia lor era atât de mare, încât ei nici
n-au lămurit lucrurile. Observă aici cum apostolii, amintind de
crima lor, vorbesc de iertare, arătându-le că fapta lor este
vrednică de moarte, dar cele dăruite li se dau ca unora care se
pocăiesc. Şi cum altfel putea cineva să-i convingă, dacă nu le-
ar fi spus că încă se pot îndrepta? Dar ce răutate! Ei au întărâtat
împotriva apostolilor pe saduchei, care cel mai mult rătăceau
referitor la înviere. Dar răutatea deloc nu le-a adus folos. Poate
că m-ar întreba cineva: care om, având aşa daruri pe care le-au
avut apostolii, nu s-ar fi făcut minunat? Dar gândeşte, te rog,
cum înainte de a primi harul, ei „într-un cuget stăruiau în
rugăciune” şi îşi puneau nădejdea în puterea de sus! Şi tu,
dragul meu, nădăjduieşti să primeşti împărăţia cerurilor, dar ai
răbdare? Şi tu ai primit Duhul, dar oare suferi aceleaşi lucruri,
întâmpini aceleaşi primejdii? Ei însă înainte de a se odihni de
necazurile de mai înainte, iarăşi au căzut în altele. Şi faptul că
nu s-au mândrit, nu s-au făcut iubitori de slavă deşartă – cât de
minunat este aceasta! Să vorbeşti cu blândeţe, oare nu-i aceasta
un lucru mare? Adevărat, nu tot ce făceau ei era lucrarea
harului, dar aici sunt multe dovezi şi ale osârdiei lor. Că
darurile harului străluceu în ei, aceasta la fel era rodul râvnei
lor.
3. Priveşte dintru început, cât de grijuliu era Petru, cum el
priveghea şi se îngrijea, cum credincioşii îşi lăsau averile, nu
aveau nimic al lor, stăruiau în rugăciune, arătau că sunt într-un
cuget, posteau. Spune-mi, te rog: ce har făcea tot aceasta?
Tocmai de aceea iudeii au fost mustraţi de slugile lor, care, ca
şi pe timpul lui Hristos, fiind trimişi la El, au spus: „Niciodată
218
Omilii la Fapte
n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”424; tot aşa şi

acum, întorcându-se, ei au vestit ceea ce au văzut. Priveşte şi la
blândeţea apostolilor, cum ei nu se împotrivesc, şi la
prefăcătoria arhierului. „Iar arhiereul i-a întrebat, zicând: Au
nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele
acesta”? El le vorbeşte într-un fel cu modestie, ca şi cum s-ar
teme de ceva, şi doreşte mai degrabă să-i oprească, decât să-i
omoare, deoarece tocmai aceasta nu putea s-o facă. Tot acum
trezeşte atenţia tuturor şi le arată că sunt într-o mare primejdie:
„voiţi, zice el, să aduceţi asupre noastră sângele Acestui Om!
Nu cumva încă Îl socoţi simplu om? El vrea ca această oprire
să pară un lucru necesar pentru propria lor siguranţă. Dar
priveşte ce spune Petru: „Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta
Sa L-a înălţat stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţă şi iertarea păcatelor”. El nu vorbeşte aici despre
păgâni, ca să nu le dea pricină pentru a-i ucide. „Şi se sfătuiau
să-i omoare”425. Priveşte cum iarăşi aceştia sunt în nedumerire
şi durere, iar aceia, în linişte, bunăvoire şi bucurie. Şi nu
simplu erau trişti, ci „se mâniau foarte”. Într-adevăr, bine
spune un proverb: „rău faci, rău o duci”, după cum se poate
vedea şi aici. Apostolii erau în lanţuri, stăteau în faţa judecăţii,
iar judecătorii erau în nedumerire şi în mare încurcătură. Şi
după cum acela care loveşte în diamant, se loveşte pe el însuşi,
tot aşa şi oamenii aceştia. Ei au văzut că îndrăzneala apostolilor
nu numai că n-a fost oprită, dar că propovăduirea lor a crescut
şi mai mult, că ei sunt neînfricaţi în cuvânt, şi totodată nu dau
nici un prilej ca să fie omorâţi.
Pe aceştia, dragii mei, să-i imităm şi noi, să fim
neînfricaţi în toate necazurile noastre! Nimic nu este îngrozitor
424
Ioan 7, 46.
425
Fapte 5, 33.
219
pentru acela care se teme de Dumnezeu, iar pentru cei care nu

se tem, toate sunt necazuri. Spune-mi: cel care se eliberează de
patimi prin virtuţi şi se uită la toate bunurile din viaţa aceasta
ca la o umbră, de la cine va suferi el necazuri? De cine se va
teme? Ce va socoti de necaz? Să alergăm şi noi la această
stâncă neclintită! Dacă cineva ar construi pentru noi un oraş, şi
ar ridica în jurul lui un zid, dar, mai bine spus, dacă ne-ar muta
într-un ţinut nelocuit, unde nimeni nu ne-ar deranja, şi acolo
ne-ar da de toate cu belşug ca să nu avem trebuinţă de nimeni,
chiar nici acesta nu ne-ar da atâta linişte, cât ne dă acum
Hristos. Să fie, dacă vrei, oraşul acesta din aramă, înconjurat
din toate părţile cu un zid tare şi de necucerit; fie ca să nu-l
atace nici un duşman; fie ca el să aibă pământ bogat şi mănos,
să aibă din belşug alte bunătăţi; fie ca şi cetăţenii lui să se arate
blânzi şi amabili, şi să nu fie acolo nici răufăcător, nici fur, nici
tâlhar, nici clevetitor, nici judecător, ci numai pace şi bunăvoire
între oameni, şi în acest oraş să trăim noi: nici chiar atunci n-
am putea trăi în linişte.
De ce? Pentru că vor apărea neînţelegeri cu slugile, cu
femeia, cu copiii, şi vor fi pricină de multe neplăceri. Dar aici
nu era nimic asemenea; nu era nici o pricină de mâhnire şi
neplăcere. Dar aceasta-i cel mai minunat, că ceea ce, se pare,
aduce neplăceri, era izvorul a toată bucuria şi veselia. Spune-
mi: pentru ce aveau (apostolii) să se întristeze, pentru ce să se
mâhnească? Vrei să ne închipuim pe cineva pentru a-l compara
cu ei? Fie ca cineva din marii dregători să posede o avere mare,
să trăiască în oraşul împărătesc, să nu aibă nici o grijă, ci să-şi
petreacă tot timpul în veselie, să nu aibă nimic de făcut, şi să se
afle pe cea mai înaltă treaptă a bogăţiei, a cinstei şi a puterii.
Pune-l în faţa acestuia pe Petru în lanţuri, şi, dacă vrei, în
primejdii fără de număr; şi atunci vom găsi, că el are mai multă
220
Omilii la Fapte
bucurie, pentru că dacă din prisosinţa bucuriei el se bucură

chiar în lanţuri, gândeşte-te cât de mare trebuie să fie această
bucurie! După cum cei care sunt în dregătorii înalte nu simt
necazurile, oricâte nu li s-ar întâmpla, ci continuă să se bucure,
aşa şi apostolii se bucurau şi mai mult din pricina acestor
necazuri. Nu-i cu putinţă, cu adevărat, nu-i cu putinţă să
exprimi în cuvinte acea plăcere, pe care o simt cei care suferă
pentru Hristos. Ei mai mult se bucură în mijlocul suferinţelor,
decât în vreme de bunăstare. Cine Îl iubeşte pe Hristos, acela
înţelege despre ce vorbesc. Dar de ce? Nu puteau ei să se
ferească de primejdii, ca să rămână nevătămaţi? Şi cine, spune-
mi, având nenumărate bogăţii, ar fi putut să scape de atâtea
primejdii, mergând în mijlocul atâtor popoare pentru un singur
scop: să le schimbe modul de viaţă? Ei făceau totul ca şi cum
din porunca împăratului, dar, mai bine spus, mult mai uşor,
căci niciodată porunca împăratului n-a făcut atât de mult, cât au
făcut cuvintele lor. Porunca împăratului sileşte din necesitate,
iar aceştia îi întorceau pe oameni din dorinţa lor, de bună voie
şi cu inimile pline de mare mulţumire. Ce poruncă
împărătească i-ar fi convins să lepede toată averea şi însăşi
viaţa, să dispreţuiască casa, patria, neamul şi chiar propria
siguranţă? Iar vocile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi au
făcut aceasta, şi de aceea ei se bucurau, erau mai puternici şi
mai tari decât toţi ceilalţi.
Da, ar spune cineva, pentru că făceau minuni. Dar cei
trei mii şi cinci mii care au crezut, spune-mi, ce minuni făceau,
şi totuşi ei trăiau în mare bucurie? Şi pe bună dreptate, fiindcă
a fost nimicită pricina tuturor neplăcerilor – stăpânirea averii;
ea este, da, ea este pricina războaielor, neînţelegerilor, durerii,
neplăcerii şi tuturor relelor; ea face viaţa mai grea şi mai
necăjită. Şi mult mai multe pricini de tristeţe vei găsi la cei
221
bogăţi decât la cei săraci. Dacă cineva gândeşte că aceasta nu-i

adevărat, o face din propria lui părere. Iar dacă şi bogaţii au
cumva plăceri, nici aceasta nu-i deloc de mirare, deoarece chiar
şi cei loviţi de râie simt mare plăcere. Bogaţii cu nimic nu se
deosebesc de aceştia, şi la fel este şi sufletul lor, după cum se
vede din următoarele: sunt chinuiţi de grijile lor, şi cu toate
acestea cu dragă inimă îşi cheltuiesc toată viaţa în căutarea
plăcerilor vremelnice; iar aceia care s-au eliberat de aceste
griji, trăiesc sănătoşi şi fără neplăceri.
4. Răspunde-mi la întrebarea aceasta: ce-i mai plăcut, ce-
i mai sigur: să te îngrijeşti numai de o bucată de pâine şi o
pereche de haine, sau de o mulţime de robi şi oameni liberi, iar
de tine să nu te îngrijeşti deloc? După cum acela are grijă de el
însuşi, tot aşa şi tu ai grijă de toate câte ai pe capul tău.
Dar, de ce se feresc de sărăcie, m-ar întreba cineva? Din
aceeaşi pricină pentru care mulţi se îndepărtează şi de la alte
bunuri; nu pentru că aceste bunuri ar fi vrednice de dispreţ prin
ele însele, ci pentru că este greu să ajungi la ele. Aşa-i şi
sărăcia: nu este respinsă prin ea însăşi, ci pentru că este greu de
ajuns la ea, aşa că, dacă cineva poate să o rabde, acela nu va
renunţa la ea. De ce apostolii n-o socoteau de umilinţă? De ce
mulţi chiar o aleg, şi nu numai că nu simt scârbă, dar aleargă la
ea? Căci ceea ce-i cu adevărat vrednic de respins, nu se alege,
excluzând doar pe cei nebuni. Iar dacă oamenii filozofi şi cei
cu mintea înaltă aleargă la ea ca la un oarecare adăpost sigur şi
nedureros, nu-i deloc de mirare că altora ea nu le pare aşa.
Bogatul, după părerea mea, nu este nimic altceva decât un oraş
neînconjurat cu ziduri, construit într-un câmp, şi care atrage
duşmani din toate părţile, iar sărăcia, este o cetate
neprimejdioasă, înconjurată cu un zid mare de aramă şi de
nepătruns.
222
Omilii la Fapte
Şi totuşi lucrurile stau cu totul dimpotrivă, deoarece

săracii sunt deseori duşi la judecăţi, sunt insultaţi şi ocărâţi. Nu,
nu pur şi simplu săracii, dar săracii care doresc să devină
bogaţi. Dar acum nu vorbesc despre ei, ci despre aceia care
voiesc să trăiască în sărăcie. Spune-mi, de ce nimeni nu-i duce
la judecată pe aceia care trăiesc în munţi? Dacă sărăcia este
uşor de asuprit, ar trebui mai degrabă să-i ducă la judecată pe
aceştia, deoarece ei sunt cei mai săraci dintre toţi. De ce nimeni
nu-i duce la judecată pe cerşetori? Deoarece sunt săraci lipiţi
pământului. De ce nimeni nu-i asupreşte şi nu-i cleveteşte?
Oare nu pentru că se află într-un loc neprimejdios? Şi cât de
mulţi nu suportă aceasta, adică să fie săraci şi să ceară
milostenie! Spune-mi, este lucru bun să ceri milostenie? Este
bun dacă sunt oameni darnici şi milostivi, dacă este cineva care
să-ţi dea. Toţi ştiu că o viaţă ca aceasta este liberă de griji şi de
primejdii. Dar nu aceasta eu laud – Doamne fereşte – ci vă
sfătuiesc să nu alergaţi după bogăţii. Spune-mi, pe cine voi
numi mai fericiţi: pe aceia care sunt mai aproape de virtute, sau
pe aceia care sunt departe de ea? Desigur că pe aceia care sunt
aproape. Dar cine dintre aceştia poate să înveţe ceva folositor şi
să strălucească prin adevărata înţelepciune – acela sau acesta?
Oricui îi este clar că acela. Iar dacă nu crezi, ascultă aici.
Aduceţi din piaţă pe cineva din cerşetori, şi fie ca el să fie orb,
olog şi schilod; apoi, aduceţi pe altcineva, frumos la chip,
puternic cu trupul şi sănătos, bogat, nobil după naştere, şi cu
mare putere. Să-i ducem acum în şcoala de filozofie şi să
vedem cine dintre ei va însuşi mai bine lucrurile predate? Să le
propunem prima poruncă: fii „blând” şi „smerit”, căci aşa a
poruncit Hristos426. Cine dintre ei va fi în stare să îndeplinească
426
Matei 11, 29.
223
mai bine porunca aceasta: acela sau acesta? „Fericiţi cei ce

plâng”427. Cine va fi mai atent la acest cuvânt? „Fericiţi cei
blânzi”. Cine va asculta aceasta mai bine? „Fericiţi cei curaţi
cu inima. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”428. Cine dintre ei va
primi mai repede cuvintele acestea? Şi dacă vrei, hai să aplicăm
toate aceste porunci la fiecare dintre ei. Oare nu mereu se
mândreşte şi se înfumurează unul dintre ei, iar altul,
dimpotrivă, oare nu este mereu blând şi smerit? Desigur că-i
aşa. La cei din afară există un proverb în acest sens: „Epictet
este rob cu trupul schilodit, cu sărăcie este legat, dar prieteni cu
(zeii) cei nemuritori”. Aşa-i săracul, dar sufletul celui bogat
este plin de toate răutăţile: mândrie, slavă deşartă, pofte
nenumărate, mânie, furie, lăcomie, minciună, şi multe altele.
Este evident, că sufletul celui dintâi este mai capabil pentru
înţelepciune decât sufletul celui din urmă. Doriţi să aflaţi ce-i
mai plăcut; căci, după cum văd, mulţi se îngrijesc, care viaţă e
mai plăcută? Nici în aceasta nu trebuie să avem îndoieli; cine-i
mai sănătos, acela trăieşte în mare plăcere. Şi cine, spune-mi,
dintre aceşti doi poate îndeplini mai bine regula pe care eu am
dat-o, adică porunca despre jurământ, cel sărac, ori cel bogat?
Cine dintre ei va călca această poruncă? Acela care se mânie pe
slugi, care încheie contracte cu o mulţime de oameni, ori acela
care cere numai o bucată de pâine sau o haină? Acesta din
urmă nici n-are nevoie de jurăminte, dacă vrea, ci toată viaţa
trăieşte liber de grijile afacerilor. Dar, mai bine spus, oricine
care s-a învăţat să nu jure, de multe ori va dispreţui şi bogăţia,
şi poate să vadă cum de la acest bun se deschid toate drumurile
427
Matei 5, 4.
428
Matei 5, 6-10.
224
Omilii la Fapte
spre virtute, toate care duc la blândeţe, la dispreţuirea bogăţiei,

la cucernicie, la liniştea sufletului, la zdrobirea inimii.
Să nu fim, dar, nepăsători, dragii mei, ci iarăşi să arătăm
mare sârguinţă; cei care s-au îndreptat, ca să păstreze ceea
ce-au atins, ca nu cumva să se abată şi să se întoarcă înapoi; iar
aceia care sunt încă în urmă, iaraşi să se ridice, ca să se stăruie
să împlinească cele care le lipsesc. Totodată cei îndreptaţi să-i
ajute pe aceia care n-au putut să facă acelaşi lucru, şi
întinzându-le mâinile, ca şi cum unor oameni care înoată în ape
adânci, să-i primească în limanul cel străin de jurământ. Să nu
juri, cu adevărat este un liman neprimejdios, un liman în care
nu te îneci de la vânturile care se ridică. Chiar dacă s-ar aprinde
mânia, duşmănia, ura, sau altceva asemenea, sufletul rămâne în
siguranţă, aşa că nu va rosti nimic din ceea ce n-ar trebui să
rostească, fiindcă el n-a fost supus nici de necesitate, nici de
lege. Priveşte ce-a făcut Irod din pricina jurământului: i-a tăiat
capul Înaintemergătorului. „Pentru jurământ, spune Scriptura,
şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze”429.
Ce-au suferit seminţiile din pricina jurământului faţă de
seminţia lui Veniamin430? Ce-a suferit din pricina jurământului
Saul431? El a călcat jurământul, dar Irod a săvârşit ceea ce era
mai rău decât jurământul strâmb – ucidere de om. Tu ştii de
asemenea ce s-a întâmplat cu Iosua, din pricina jurământului
dat ghibeoniţilor432. Cu adevărat, jurământul este o cursă a
satanei. Să rupem, dar, aceste lanţuri, şi să ne rânduim aşa ca să
ne fie uşor să ne abţinem de la el. Să ne eliberăm de această
cursă a satanei; să ne temem de poruncile lui Dumnezeu, să
429
Marcu 6, 26.
430
Jud. 21, 1-10.
431
1 Regi 21, 2.
432
Iosua 9, 15.
225
învăţăm numai deprinderi bune, ca desăvârşindu-ne şi

împlinind aceasta şi alte porunci, să ne învrednicim de
bunătăţile făgăduite celor care Îl iubesc pe El, cu harul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care
Tatălui şi Sfântului Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea
şi în vecii vecilor, Amin.
226
Omilia 14
„Şi ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume
Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit
să-i scoată pe oameni afară puţin”433
1. Acest Gamaliel era învăţătorul lui Pavel, şi e lucru de

mirare cum el, fiind atât de înţelept, şi, totodată, învăţător de
lege, încă n-a crezut. Este imposibil ca el să fi rămas cu totul
necredincios, după cum se vede şi din cuvintele lui. „A
poruncit, spune, să-i scoată pe oameni afară puţin”. Observă
înţelepciunea cuvintelor lui, şi cum el îndată a băgat în ei frica.
Ca să nu fie bănuit că le ţine parte apostolilor, el se adresează
lor ca şi cum ar fi într-un cuget cu ei, şi nu se exprimă prea
aspru, ci le vorbeşte, ca şi cum unora care sunt ameţiţi de furie,
astfel: „Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi
cu aceşti oameni”434. Ca şi cum le-ar spune: nu vă pripiţi şi nu
vă grăbiţi. „Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas,
zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de
bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi câţi l-au
ascultat au fost risipiţi şi nimiciţi” (Fapte 5, 36). Îi învăţa cu
pilde ca să-i liniştească: le aminteşte de bărbatul care a atras
după el pe foarte mulţi. Înainte ca să dea pildele, el spune:
„luaţi aminte la voi”; iar după ce le-a arătat, îşi exprimă părerea
sa astfel: „Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia.
După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în vremea
numărătorii, şi a atras poporul mult după el; şi acela a perit şi
433
Fapte 5, 34.
434
Fapte 5, 34.
227
toţi cât au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă:

Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această
hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar
dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i numiciţi”435. Ca şi
cum aşa le-ar spune: „aşteptaţi; căci dacă şi aceştia s-au ridicat
din capul lor, nimic nu-i va opri ca să se împrăştie şi ei. „Ca nu
cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”436. El
îi abate de la gândul lor, atât prin faptul că aceasta ar fi cu
neputinţă, cât şi prin faptul că aceasta nu este spre binele lor.
N-a spus cine i-a nimicit pe aceia, ci spune simplu: „au fost
împrăştiaţi”, socotind, poate că, de prisos să vorbească despre
aceasta. Iar prin cuvintele următoare îi învaţă: dacă lucrul
acesta este omenesc, nu trebuie să vă neliniştiţi, iar dacă este de
la Dumnezeu, chiar şi cu toată stăruinţa voastră nu veţi fi în
stare să-l nimiciţi. Cuvântul lui li s-a părut lor înţelept, aşa că ei
l-au ascultat şi s-au hotărât să nu-i omoare pe apostoli, ci numai
să-i bată. „Şi l-au ascultat pe el; şi chemând pe apostoli şi
bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui
Iisus, şi le-au dat drumul”437. Priveşte, după ce minuni mari ei
sunt biciuiţi. Dar cu toate acestea, propovăduirea lor creştea şi
mai mult, şi ei învăţau şi în casă, şi în templu. „Iar ei au plecat
din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru
numele Lui, să sufere ocară. Şi toată ziua, în templu şi prin
case, nu încetau să înveţe şi să binevestească pe Hristos
Iisus”438.
„În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei)
murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau
435
Fapte 5, 37-39.
436
Fapte 5, 39.
437
Fapte 5, 40.
438
Fapte 5, 41-42.
228
Omilii la Fapte
trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi”439. Nu anume

în zilele acelea despre care se vorbeşte mai sus, ci cum se
obişnuieşte în Scriptură, despre cele ce aveau să se întâmple
mai târziu, scriitorul vorbeşte ca şi cum având loc tot atunci; de
aceea el s-a exprimat aşa. Elenişti îi numeşte, după părerea
mea, pe aceia care vorbeau în greceşte, fiindcă şi evreii atunci
vorbeau în greceşte. Iată încă o ispită, dar, mai bine spus, dacă
te vei uita cu atenţie, vei vedea şi tu, că dintru început era luptă
şi înăuntru, şi dinafară. „Şi chemând cei doisprezece mulţimea
ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi lăsând de-o parte
cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese”440. Pe bună dreptate:
celor necesare, trebuie de preferat cele cu mult mai necesare.
Dar priveşte cum ei îndată se îngrijesc şi de aceasta, şi nu uită
nici de predică. Şi pentru că erau mai cinstiţi, ei primesc cea
mai înaltă lucrare. „Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi
dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune,
pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui
în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul
înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de
credinţă şi de Duh Sfânt”441. Aşa erau şi ceilalţi, de asemenea
plini de credinţă, pe care i-au şi ales; însă nu aşa s-a întâmplat
cu Iuda, cu Anania şi cu Safira. „Şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe
Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit
din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei,
rugându-se şi-au pus mâinile peste ei. Şi cuvântul lui
Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în
Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei”442.
439
Fapte 6, 1.
440
Fapte 6, 2.
441
Fapte 6, 3-5.
442
Fapte 6, 5-7.
229
Dar să revenim la cele spuse mai sus. „Bărbaţi israeliţi,

luaţi aminte la voi”443. Priveşte, te rog, cu ce blândeţe vorbeşte
Gamaliel, şi cât de reţinut se exprimă înaintea lor; şi nu le
aduce pilde din vechime, deşi putea s-o facă, ci le arată pe
acelea care erau vii în amintirea lor, şi care puteau să-i
convingă cel mai puternic. De aceea spune învăluit: „că înainte
de zilele acestea”444, ca şi cum zicând: „nu cu multe zile
înainte”. Dacă ar fi spus direct: „daţi-le drumul acestor
oameni”, ar fi fost bănuit şi el, şi nici cuvântul său n-ar fi avut
atâta putere; dar după ce le-a dat nişte pilde, cuvântul său a
primit puterea potrivită. De aceea el le aminteşte nu numai de o
întâmplare, dar şi de a doua, cu toate că putea s-o aducă şi pe a
treia, arătând prin mulţimea lor atât dreptatea cuvintelor lui, cât
şi pe ei abătându-i de la pornirea lor ucigătoare. „Feriţi-vă de
aceşti oameni şi lăsaţi-i”445.
2. Priveşte cât de blând este Gamaliel. El nu ţine o
cuvântare lungă, ci una scurtă; şi nu cu mânie aminteşte de
acele exemple: „şi toţi câţi au ascultat de el au fost risipiţi şi
nimiciţi”446. Spunând aceasta, el nicidecum nu-L huleşte pe
Hristos, ci ajunge la ceea ce-şi doreşte mai mult. „Dacă acest
lucru este de la oameni, se va nimici”447. Aici, după părerea
mea, el le propune următoarele concluzii: iar dacă nu se va
nimici, înseamnă că lucrul acesta nu este de la oameni. „Luaţi
aminte ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui
Dumnezeu”448. A spus aceasta ca să-i oprească atât cu
neputinţa, cât şi cu zădărnicia. „Iar dacă este de la Dumnezeu,
443
Fapte 5, 35.
444
Fapte 5, 36.
445
Fapte 5, 38.
446
Fapte 5, 36-37.
447
Fapte 5, 38.
448
Fapte 5, 39.
230
Omilii la Fapte
nu veţi putea să-i nimiciţi”. El n-a spus: „dacă Hristos este

Dumnezeu”, pentru că înseşi faptele dovedeau aceasta; n-a
afirmat nici aceea că lucrul acesta nu este de la oameni sau că
el este de la Dumnezeu, dar convingerea lor în aceasta a lăsat-o
pe seama timpului.
Ar putea însă să mă întrebe cineva: dacă el i-a convins,
pentru ce i-au mai bătut pe apostoli? Ei nu puteau să se
împotrivească dreptăţii de netăgăduit a cuvintelor lui; dar, cu
toate acestea, ei şi-au săturat furia, şi iarăşi sperau în felul
acesta să-i înspăimânte. Ceea ce mult l-a ajutat ca să-i
convingă, a fost faptul că el spunea aceasta în absenţa
apostolilor; apoi şi dulceaţa cuvintelor lui, şi dreptatea celor
spuse la fel l-au ajutat să-i convingă pe ei. El aproape că le-a
propovăduit Evanghelia; dar, mai bine spus, ca şi cum se
adresează lor aşa: „v-aţi convins că n-aveţi putere s-o nimiciţi;
de ce n-aţi crezut”? Atât de mare este propovăduirea lor, încât
primeşte mărturie şi de la duşmani. Acolo s-au ridicat patru
sute de oameni şi apoi mult popor, iar aici de la început au fost
numai doisprezece; prin urmare, nu trebuie să vă spăimântaţi
de mulţimea care vă atacă. „Căci dacă această hotărâre sau
lucrul acesta este de la oameni, se va nimici”449. El putea să
aducă şi alt exemplu, acela al egipteanului; dar să vorbească
despre aceasta deja ar fi fost prea mult. Ai văzut cum i-a
înfricoşat la sfârşitul cuvântului său? Tocmai de aceea el nu-şi
exprimă direct părerea, ca să nu pară că le ţine parte
apostolilor, ci scoate concluzia din consecinţele chestiunii în
cauză. El nu s-a hotărât să le spună direct că lucrul acesta nu-i
de la oameni sau că este de la Dumnezeu; dacă ar fi spus că
este de la Dumnezeu, ar fi început să-l contrazică; iar dacă ar fi
449
Fapte 5, 38.
231
spus că este de la oameni, îndată s-ar fi ridicat din nou. De

aceea el îi sfătuieşte să aştepte sfârşitul, zicând: „Feriţi-vă”.
Dar ei iarăşi îi ameninţă pe apostoli, ştiind că nu vor câştiga
nimic, dar totuşi ţinând-o pe ale lor. Aşa-i răutatea: ea deseori
cere imposibilul. „După aceasta s-a ridicat Iuda”450. Despre
aceasta puteţi să aflaţi mai mult din cărţile lui Iosif (Flaviu),
care expune temeinic istoria acestor evenimente451. Ai văzut ce
curaj avea Gamaliel, când a spus că aceasta „este de la
Dumnezeu”, deoarece din fapte el i-a convins în aceasta după
aceea? Cu adevărat, mare e îndrăzneala, mare e nepărtinirea! Şi
n-a spus: „iar dacă nu-l veţi putea nimici, este de la Dumnezeu”
ci: „dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l nimiciţi”. „Şi
l-au ascultat pe el şi chemând pe apostoli şi bătându-i, le-au
dat drumul”452. Ei s-au ruşinat de sfatul lui Gamaliel, şi de
aceea se leapădă de gândul de a-i ucide pe apostoli, şi numai
bătându-i, le-au dat drumul. „Iar ei au plecat din faţa
sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele
lui Iisus, să sufere ocară”453. Ce minuni sunt mai minunate
decât minunile acestea! Cu cei din vechime nu s-a întâmplat
nimic asemenea, cu toate că şi Ieremia a fost biciuit pentru
cuvântul lui Dumnezeu; la fel şi Ilie a fost ameninţat, şi alţii;
iar aici, chiar şi prin aceasta, iar nu numai prin minuni, ei
arătau puterea lui Dumnezeu. N-a spus că nu erau mâhniţi, dar
că, fiind chiar mâhniţi, ei se bucurau. De unde se vede aceasta?
Din îndrăzneala lor de mai târziu, pentru că după biciuire ei de
asemenea propovăduiau neîncetat. Mărturisind despre aceasta,
450
Fapte 5, 37.
451
Flavius Iosef, Antichităţi.
452
Fapte 5, 40.
453
Fapte 5, 41.
232
Omilii la Fapte
spune: „în templu şi prin case, nu încetau să înveţe şi să

binevestească pe Hristos Iisus”454.
„În zilele acelea”455. În care zile? Când se petreceau
lucrurile acestea, când îi băteau, când îi ameninţau, şi când s-a
înmulţit numărul ucenicilor, atunci „murmurau”. Poate că
murmurau din pricina mulţimii (ucenicilor), deoarece este cu
neputinţă ca în asemenea situaţie să nu apară unele greutăţi.
„Încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei”456. Aici lasă
să se înţeleagă şi arată, că şi dintre aceia care au fost vinovaţi
de moartea lui Hristos, mulţi au crezut. „Murmurau, pentru că
văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare
zi”457. Prin urmare, pentru văduve era o slujire de fiecare zi. Şi
priveşte cum el numeşte aceasta „slujire”, iar nu simplu
„milostenie”, înălţându-i prin aceasta atât pe dătători, cât şi pe
primitori. „Erau trecute cu vederea”. Aceasta se întâmpla nu
din răutate, ci, probabil, din neatenţie din pricina mulţimii
oamenilor. De aceea el face cunoscută fapta aceasta – iar răul
nu era mic – ca îndată s-o îndrepte. Vezi, deci, cum dintru
început relele veneau nu numai din afară, dar şi dinăuntru? Tu,
însă, nu te uita numai la ceea că aceasta a fost îndreptat, ci şi la
aceea că aceasta a fost un rău mare.
„Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre
458
voi” . Ei nu procedează după judecata lor, ci mai întâi se
îndreptăţesc înaintea poporului. Aşa se cuvine să facem şi
acum. „Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui
Dumnezeu, să slujim la mese”459. Mai întâi aghiograful arată
454
Fapte 5, 42.
455
Fapte 6, 1.
456
Fapte 6, 7.
457
Fapte 6, 1.
458
Fapte 6, 3.
459
Fapte 6, 2.
233
nepotrivirea acestor îndatoriri, că nu este cu putinţă să faci şi

una şi alta cu aceeaşi râvnă. Căci atunci când şi-au pus mâinile
peste Matia, mai întâi au arătat necesitatea acestui lucru, pentru
că lipsea unul, iar ei trebuiau să fie doisprezece. Tot aşa şi aici
ei au arătat necesitatea; şi n-au făcut aceasta mai devreme, ci au
aşteptat până a apărut murmurarea; iar după aceea n-au mai
zăbovit, ca ea să nu crească.
3. Priveşte cum ei lasă alegerea pe seama lor, iar singuri
îi previn ca aceştia să fie bărbaţi plăcuţi tuturor, şi cu mărturii
bune de la toţi. Când trebuiau să-l aleagă pe Matia, atunci
ziceau: „trebuie ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu
noi în timpul” (Fapte 1, 21); dar aici nu spun aşa, pentru că nici
împrejurările nu erau aceleaşi. De aceea ei nici nu aleg prin
tragere la sorţi, cu toate că ar fi putut să aleagă, fiind mişcaţi de
Duhul; dar totuşi, ei doresc mărturia oamenilor. Să fixeze
numărul şi să hirotonească când era nevoie de asemenea lucru,
era datoria lor; dar alegerea bărbaţilor vrednici, o lasă pe seama
tuturor, ca să nu fie bănuiţi de părtinire. Aşa şi Dumnezeu i-a
poruncit lui Moise să aleagă bătrâni, pe care el îi ştia.
„Şi de înţelepciune”460. Pentru asemenea slujire, cu
adevărat e nevoie de multă înţelepciune. Să nu socotiţi că acela
căruia nu i-a fost încredinţat cuvântul (învăţăturii) nu avea
nevoie de înţelepciune; ba chiar avea nevoie, şi încă de multă.
„Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului”461.
Şi la începutul şi la sfârşitul cuvântului ei se îndreptăţesc
înaintea lor. „Vom stărui”, spune el. Aşa trebuiau să facă, nu
pur şi simplu şi nu la întâmplare, ci să stăruie. „Şi a plăcut
cuvântul înaintea întregii mulţimi”462. Aceasta este vrednic de
460
Fapte 6, 3.
461
Fapte 6, 4.
462
Fapte 6, 5.
234
Omilii la Fapte
înţelepciunea lor; toţi au încuviinţat cele spuse; atât de

chibzuite erau cuvintele lor. „Şi au ales – iarăşi aleg oamenii –
pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip,
şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe
Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea
apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei”463. De
aici se vede că ei i-au osebit de popor pe cei aleşi, şi singuri i-
au adus pe ei, iar nu apostolii. Priveşte cum scriitorul nu spune
nimic de prisos; el nu explică în ce fel s-a făcut aceasta, ci
simplu spune că ei au fost hirotoniţi prin rugăciune, pentru că
aşa se săvârşeşte hirotonia. Se pun mâinile peste om, dar
Dumnezeu este Acela Care face totul, şi mâna Lui se atinge de
capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se săvârşeşte cum
trebuie. „Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea
numărul ucenicilor”464. Nu fără de rost el a adăugat aceasta, ci
ca să arăte cât de mare este puterea binefacerilor şi a bunei
rânduieli. Apoi, având de gând să relateze despre cele
întâmplate cu Ştefan, el prezintă mai întâi pricinile care au dus
la aceasta. „Încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei”465.
Ei au văzut că ceea despre care le vorbea conducătorul şi
învăţătorul, se petrece acum aievea. Şi este vrednic de admirat
cum poporul nu s-a dezbinat la alegerea acelor bărbaţi, şi cum
apostolii n-au fost respinşi de ei.
Dar ce fel de treaptă aveau aceştia, şi ce fel de hirotonie
au primit, aceasta trebuie de cercetat. Oare pe cea a diaconiei?
Dar aceasta nu era în Biserică. Oare slujirea de presbiteri? Dar
atunci nu era încă nici un episcop, ci numai apostolii. De aceea,
după părerea mea, nici numele de diaconi, nici de presbiteri nu
463
Fapte 6, 5-6.
464
Fapte 6, 7.
465
Fapte 6, 7.
235
era atunci încă înţeles şi lămurit. Şi ei nu pur şi simplu au fost

numiţi şi puşi la această slujire, ci apostolii s-au rugat peste ei,
ca să primească puterea harului. Priveşte, te rog, dacă pentru
aceasta era nevoie de şapte bărbaţi, cât de mult s-a înmulţit
averea lor, cât de mare era numărul văduvelor! Tot aşa şi
rugăciunile nu erau făcute simplu, ci cu multă stăruinţă: de
aceea şi slujirea aceasta, la fel ca şi propovăduirea, avea atât
succes, pentru că foarte multe ei reuşeau prin rugăciune. Astfel,
ei puteau să-şi îndrepte tot zelul spre lucrurile duhovniceşti;
puteau să plece şi în alte locuri, căci lor le-a fost încredinţat
cuvântul învăţăturii. Dar scriitorul nu vorbeşte despre aceasta,
şi nici nu-i preamăreşte, ci spune că nu era „drept” ca ei să lase
lucrul care le-a fost dat. Astfel ei au fost învăţaţi de exemplul
lui Moise să nu facă totul de unii singuri (cf. Exod 18, 26). De
aceea şi Pavel spune: „numai să ne aducem aminte de săraci”
(Gal. 2, 10) Cum i-au ales pe diaconi? Posteau, stăruiau în
rugăciune (Fapte 2, 42). Aşa ar trebui să fie şi acum. Pe aceştia
nu i-a numit pur şi simplu bărbaţi duhovniceşti, ci plini de Duh
Sfânt şi de înţelepciune, arătând că trebuie să ai multă
înţelepciune, ca să suporţi plângerile văduvelor. Ce folos dacă
cel care împarte milosteniile nu fură, dar risipeşte totul? Sau
este obraznic şi mânios? „Şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de
credinţă şi de Duh Sfânt”466. În această privinţă Filip de
asemenea era vrednic de admirat, căci despre el spune
scriitorul: „şi întrând în casa lui Filip binevestitorul, care era
dintre cei şapte (diaconi), au rămas la el” (Fapte 21, 8). Vezi
cum la ei nimic nu se făcea după obiceiurile oamenilor? „Şi se
înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim”. În Ierusalim
creştea numărul credincioşilor. Lucru minunat, că unde Hristos
466
Fapte 6, 5.
236
Omilii la Fapte
a fost omorât, acolo s-a şi răspândit predica despre El. Şi nu

numai că nimeni dintre ucenici nu s-a smintit, văzând că
apostolii sunt bătuţi, unii îi ameninţă, alţii ispitesc pe Duhul, iar
alţii murmură, ci tot mai mult se înmulţea numărul
credincioşilor. Atât de mult i-a zguduit pe ei întâmplarea cu
Anania, şi mare frică era între ei. Observă atent, te rog, în cel
fel a crescut numărul credinciosilor; el a crescut după
încercările acestea, iar nu mai înainte. Priveşte cât de mare este
iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai din arhiereii aceia
care întărâtau poporul la ucidere, care strigau şi spuneau: „Pe
alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască” (Matei
27, 42), anume din aceia „mulţime de preoţi se supuneau
credinţei”467.
4. Pe Hristos să-L imităm şi noi. El i-a primit pe ei, iar nu
i-a respins. Aşa să le răsplătim şi noi duşmanilor noştri, chiar
dacă ei ne vor fi făcut nenumărate rele. Să le răsplătim cu tot ce
avem mai bun; să nu uităm de ei în faptele noastre bune. Căci
dacă răbdând răul, putem să le săturăm furia, apoi cu mult mai
mult, făcându-le bine. Primul lucru este mai mic decât al
doilea, deoarece nu este aceeaşi – să faci bine duşmanului, şi
să-ţi doreşti sau să fii gata să suferi de la el o mare răutate. De
la ultimul lucru vom trece şi la primul. Tocmai aceasta este
superioritatea ucenicilor lui Hristos. Aceia L-au răstignit pe Cel
Care a venit să le facă bine, i-au supus la bătăi pe ucenicii Lui,
şi după toate acestea El îi învredniceşte cu aceeaşi cinste ca şi
pe ucenicii Săi, făcându-i şi pe ei părtaşi la bunurile Sale. Vă
rog, să-L imităm, dar, pe Hristos; în aceasta trebuie să-L
imităm; aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu; aceasta
este mai mult decât un lucru omenesc. Să îmbrăţişăm
467
Fapte 6, 7.
237
milostenia; ea e călăuza şi învăţătoarea celei mai înalte

înţelepciuni. Cel care a învăţat să fie milostiv cu cel necăjit, va
învăţa să nu se răzbune; iar învăţând aceasta, va fi în stare să
facă bine şi duşmanilor. Să ne învăţăm să-i compătimim pe cei
aflaţi în suferinţă, şi vom învăţa să răbdăm şi răul pe care ei ni-l
fac. Să-l întrebăm pe acela care duce război împotriva noastră:
oare nu se osândeşte el pe sine, n-ar dori şi el să fie iubitor de
înţelepciune, n-ar spune el că aceasta este tot din pricina
mâniei, micimii sufleteşti sau din invidie, n-ar dori şi el mai
bine să fie în rândul celor jigniţi şi celor care suferă în tăcere,
decât în rândul celor care jignesc şi celor turbaţi de mânie, oare
nu cu uimire se îndepărtează şi el de la cel care suferă cu
răbdare jignirile? Să nu socoteşti că aceasta îi face pe oameni
demni de dispreţ. Nimic nu-l face pe om mai vrednic de dispreţ
ca jignirea, şi nimic nu-l face pe om atât de cinstit, ca răbdarea
jignirilor. Primul (cel care jigneşte) este un răufăcător, iar
celălalt (care rabdă jignirile) este un filosof; acela-i mai prejos
decât oamenii, iar acesta este egal cu îngerii. Chiar dacă el ar fi
inferior răufăcătorului, totuşi şi el, dacă ar vrea, ar putea să se
răzbune; dar pentru că nu face aceasta, de aceea toţi îl
compătimesc, iar pe celălalt îl urăsc. Dar de ce? Oare nu pentru
aceasta este el mai bun decât primul? La acela toţi se vor uita
ca la un nebun, iar la acesta ca la un înţelept. De aceea, dacă
cineva te va îndemna să judeci pe altul, tu spune-i: „nu pot să
spun ceva rău despre el; mă tem, că poate nu este aşa”.
Niciodată nu vorbi de rău pe cineva, chiar şi în minte, şi cu
mult mai mult înaintea altora. Nu murmura împotriva lui nici
înaintea lui Dumnezeu. Dacă vei afla că îl vorbesc de rău, ţine-i
parte; spune: „aceste cuvinte sunt ale patimei, iar nu ale
omului”; ale nebuniei, iar nu ale sufletului. Aşa să judecăm la
fiecare jignire. Nu aştepta până când se va aprinde focul, ci
238
Omilii la Fapte
stinge-l înainte ca aceasta să se întâmple; nu scormoni fiara

sălbatică, ci stăpâneşte-o înainte ca ea să se enerveze; tu nu vei
mai fi în stare să stingi flacăra, când focul se va aprinde. Şi
ce-au spus despre el? Că este nebun şi prost? Dar la cine se
referă mai mult cuvintele acestea: la acela despre care vorbesc,
sau la acela care le spune? Cel din urmă, chiar dacă ar fi foarte
înţelept, merită numele de prost; iar primul, chiar dacă n-ar fi
deştept, merită sa fie numit înţelept şi filosof. Spune-mi, cine-i
fără de minte: acela care vorbeşte împotriva altuia ceea ce nu-i
adevărat, sau acela care nu se tulbură? Dacă a rămâne liniştit
când cineva te tulbură, este semnul adevăratei filosofii, a te
mânia fără să te silească cineva, oare nu-i o nebunie mare? Nu
mai spun deja de locul pedepsei care este gătit celor care
jignesc şi care vorbesc de rău pe aproapele (cf. Matei 5, 22). Şi
ce-au mai spus despre el? Că este cel mai necinstit dintre cei
mai necinstiţi, şi cel mai decăzut dintre cei mai decăzuţi? Iarăşi
cel care spune aceasta întoarce insulta împotriva lui însuşi.
Acela se va arăta cinstit şi onorat, iar acesta, cu adevărat josnic.
Să reproşezi asemenea lucruri, adică origine umilă, este propriu
unui suflet josnic; iar celălalt va fi socotit mare şi minunat,
dacă el deloc nu se gândeşte la aceasta, ci rămâne într-o stare,
ca şi cum dacă cineva i-ar spune că are ceva deosebit faţă de
ceilalţi. Spun că este un desfrânat şi altele asemenea? La
cuvintele acestea poţi chiar să râzi: când nu te mustră
conştiinţa, atunci n-ai de ce să te mânii. Înţelegând ce
dezvăluiri urâte şi dezgustătoare el rosteşte, nu trebuie să ne
întristăm nici din pricina aceasta, fiindcă cel care le-a rostit, a
descoperit ceea ce fiecare putea să afle mai târziu; totodată, a
arătat tuturor că nu este vrednic de încredere, ca unul care nu
poate ascunde neajunsurile aproapelui, şi în felul acesta s-a
făcut de ruşine mai mult pe el însuşi, decât pe altul, a închis
239
pentru sine orice liman şi s-a supus la un răspuns groaznic la

judecata viitoare. Toţi se vor feri nu atât de acela, cât de dânsul,
ca de unul care a făcut cunoscut ceea ce nu se cuvinea de
descoperit. Nici tu nu spune tot ceea ce ştii, ci mai bine taci,
dacă vrei să câştigi un nume bun. Prin aceasta, tu nu numai că
vei dezminţi cele spuse de alţii şi vei ascunde neajunsurile
aproapelui, dar vei face şi alt lucru bun: vei împiedica rostirea
sentinţei împotriva ta însuţi. Te vorbeşte cineva de rău? Spune:
„dacă el ar cunoaşte totul, n-ar spune despre mine numai
aceasta”. Vă uimiţi şi vă miraţi de cele spuse? Dar aşa şi
trebuie să faceţi. Tot ceea ce vă spunem, noi luăm de la păgâni,
şi aceasta nu pentru că Scriptura n-ar avea nenumărate dovezi
în acest sens, ci pentru că aceasta mai repede poate să vă
ruşineze. Şi Scriptura uneori obişnuieşte să ruşineze, de pildă,
când spune: „Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Matei 5,
47). Proorocul Ieremia a adus ca pildă pe fiii lui Recab, care nu
s-au învoit să calce poruncile tatălui lor468. Mariam şi alţii
împreună cu ea murmurau împotriva lui Moise; dar el prin
rugăciunea sa îndată i-a izbăvit de la pedeapsă, şi n-a lăsat ca
cineva să afle că sunt pedepsiţi din pricina lui469. Iar la noi nu
este aşa; dimpotrivă, noi, mai cu seamă, aceasta şi dorim, ca
toţi să ştie că jignirea n-a rămas nerăzbunată. Până când vom
trăi cu viaţă pământească? Nu poate fi luptă când este numai o
parte care se împotriveşte; dacă vei înarma nebunii din ambele
părţi, îi vei enerva şi mai mult; iar dacă numai partea stângă
sau dreaptă, vei stinge furia ei. Cel care loveşte când are în faţă
un om care i se împotriveşte, se irită şi mai mult; iar dacă are
un om care cedează, atunci se potoleşte mai repede, şi loviturile
se întorc împotriva lui. Nu atât omul iscusit în luptă stinge
468
Cf. Ieremia 35, 18-19.
469
Cf. Numerii 12, 8-14.
240
Omilii la Fapte
puterea duşmanului, cât omul care, fiind jignit, nu răspunde cu

jignire, pentru că duşmanul se îndepărtează de la el ruşinat şi
mustrat, mai întâi, de propria lui conştiinţă, şi în al doilea rând,
de toţi cei care l-au văzut. Este un proverb care spune: „cel care
cinsteşte pe alţii, se cinsteşte pe sine”; prin urmare, şi cel care
înjură pe alţii, se înjură pe sine.
Nimeni, vă repet, nu ne poate jigni în afară de noi înşine;
nici sărac nimeni nu mă va face, în afară de mine însumi. Voi
explica aceasta în felul următor: să ne închipuim că am un
suflet josnic, şi toţi vor să-mi dea mie bani. Ce rezultă din
aceasta? Până când sufletul nu se va schimba, totul este în
zadar. Să ne închipuim că am un suflet mare, şi toţi vor să
primească de la mine bani. Ce rezultă din aceasta? Până când
nu-l vei face josnic, nu-i nici o pagubă. Să ne închipuim că am
o viaţă necurată, şi toţi vor să spună despre mine contrariul. Ce
aflăm din aceasta? Chiar dacă spun aşa, totuşi în inimile lor ei
judecă despre mine altfel. Sau să ne închipuim iarăşi că viaţa
mea este curată, şi toţi vor să spună despre mine contrariul. Ce
este cu aceasta? Se vor osândi pe ei însişi în conştiinţa lor,
deoarece nu sunt convinşi de ceea ce spun. Nu trebuie să
punem la inimă nici laudele, nici mustrările. Dar pentru ce
vorbesc de lucrurile acestea? Nimeni, dacă vom vrea, nu va
putea să ne facă vreun rău prin clevetire sau prin mustrare. Am
să vă explic aceasta mai bine: să ne ducă cineva la judecată, să
ne vorbească de rău, să încerce, dacă vrei, să ne ia şi sufletul.
Ce-i rău în aceasta? Ce înseamnă să răbdăm pe nedrept câtva
timp aceste lucruri? Dar aceasta este un rău, va spune cineva.
Dimpotrivă, să suferi pe nedrept este un bine. Cum? Nu cumva
trebuie să suferim pe nedrept? Lăsaţi-mă să vă spun ceva din
filosofia păgânilor. Un om oarecare a fost pedepsit cu moartea,
şi un ucenic al unui înţelept, adresându-se la acesta, a spus:
241
„vai, căci a suferit pe nedrept!”, la care înţeleptul îi răspunde:

„dar tu cum ai vrut, să sufere cu dreptate?” Oare n-a fost şi
Ioan ucis pe nedrept? De cine îţi este milă mai mult: de acela
care este ucis pe nedrept, sau de acela care cu dreptate? Oare
nu-l socoţi pe acesta din urmă nenorocit, şi nu te minunezi de
celălalt? Ce nedreptate a suferit omul care de la moarte a primit
un mare folos, iar nu pagubă? Într-adevăr, dacă el a ar fi
nemuritor şi moartea l-ar face muritor, fără îndoială ar fi o
pagubă; iar dacă pe un om muritor, care după puţină vreme
trebuie să moară din fire, cineva s-a grăbit să-l dea morţii cu
slavă, ce pagubă este aici? Aşadar să avem sufletul bine
rânduit, şi atunci nu vom avea nici o pagubă dinafară. Nu eşti
în slavă? Şi ce-i din aceasta? Ce-am spus despre bogăţie,
aceeaşi se referă şi la slavă. Dacă sunt măreţ, nu voi avea
nevoie de nimic, iar dacă sunt iubitor de slavă deşartă, cu cât
voi lua mai mult, cu atât voi dori mai mult. Atunci, mai cu
seamă, eu voi fi minunat şi voi obţine mai mare slavă, când voi
dispreţui slava. Aşadar, cunoscând toate acestea, să-I
mulţumim lui Hristos Dumnezeul nostru, Care ne-a dăruit nouă
astfel de viaţă, pe care s-o trăim spre Slava Lui, pentru că Lui i
se cuvine slavă, împreună cu fără de început al Lui Părinte şi
cu Sfântul Duh în vecii vecilor, Amin.
242
Omilia 15
„Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi
semne mari în popor”470
1. Priveşte cum şi printre cei şapte unul era principal şi

avea întâietate. Deşi hirotonia a fost comună, totuşi el a primit
mai mare har. El nu făcuse minuni mai înainte, ci numai atunci
când s-a făcut vestit, ca să arate că pentru aceasta nu este de
ajuns numai harul, dar este nevoie şi de hirotonie care înmulţea
darurile Duhului. Ei şi mai înainte erau plini de Duhul, dar
aceasta de la baia botezului. „Şi s-au ridicat unii din
sinagoga”471. Iarăşi scriitorul foloseşte expresia „s-au ridicat”,
ca să vădească mânia şi furia lor. Priveşte şi aici ce mulţime
mare; dar deja (avem) un alt fel de acuzaţie. Deoarece Gamaliel
i-a împiedicat pe ei să-i judece pe apostoli pentru lucrul acela,
ei aduc altă acuzaţie. „Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se
zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor
din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să
stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând
cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”472. Ca
să-şi poată întemeia acuzaţia, ei spun cum că el vorbeşte
împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise. Tocmai de
aceasta se sfădeau cu dânsul, ca să-l silească să spună ceva
asemenea. Dar el, deşi discuta foarte deschis, vorbea numai
470
Fapte 6, 8.
471
Fapte 6, 9.
472
Fapte 6, 8-11.
243
despre încetarea Legii, sau chiar nici nu spunea lămurit, ci

numai lăsa să se înţeleagă aceasta, deoarece dacă ar fi spus
aceasta lămurit, n-ar fi fost nevoie nici de clevetitori, nici de
martori mincinoşi. Sinagogile erau diferite: a libertinilor şi a
cirenenilor. Cirenenii sunt aceia care-şi aveau sinagogile de
cealaltă parte a Alexandriei, printre popoarele de acolo; dar,
probabil, ei trăiau şi aici (în Ierusalim), ca să nu fie puşi în
necesitatea de a veni prea des încoace. Iar libertinii erau sclavii
eliberaţi ai romanilor. Deoarece aici locuiau mulţi străini, deci,
şi ei aveau sinagogi, în care citeau Legea şi se rugau.
„Sfădindu-se cu Ştefan”. Observă atent, te rog: Ştefan începe să
înveţe fiind silit la aceasta; iar ei se aprind de ură împotriva lui,
nu numai pentru minuni, dar şi pentru că-i întrecea în cuvânt şi,
deoarece era de nesuferit pentru ei, aduc martori mincinoşi. Ei
nu voiau simplu să-i ucidă (pe apostoli), ci printr-o sentinţă
judecătorească, ca să le împuţineze slava, şi să-i atragă de
partea lor pe aceia care se vor lepăda de ei; ei se gândeau în
felul acesta să-i sperie. Şi n-au spus: „că vorbeşte”, ci: „nu
încetează a vorbi”, ca să întărească acuzaţia. „Şi au întărâtat
poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au
răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi, care
ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă
împotriva acestui loc sfânt şi a Legii”473. „Nu încetează”, spun
ei, arătând, cum că el şi acum face acest lucru. „Că l-au auzit
zicând că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va
schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”474. „Iisus,
spun, Nazarineanul – adăugând pentru reproş – va strica locul
acesta şi va schimba datinile”. Aceleaşi cuvinte spuneau ei
când Îl învinuiau şi pe Hristos: „Cel ce dărâmi templul” lui
473
Fapte 6, 12-13.
474
Fapte 6, 14.
244
Omilii la Fapte
Dumnezeu475. Mare era cinstea lor pentru templu – lângă care

voiau chiar să trăiască – şi pentru numele lui Moise. Învinuirea
este dublă: „va strica, zic ei, locul şi va schimba datinile”. Şi
nu numai că-i dublă, dar e mai şi aspră, şi plină de primejdii.
„Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în
sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”476. A străluci
astfel este cu putinţă chiar şi pentru cei care se află pe treapta
cea mai de jos a slujirii! Spune-mi, te rog, ce avea acest om
mai puţin în comparaţie cu apostolii? Oare nu făcea şi el
minuni? Oare n-a arătat şi el mare îndrăzneală? „Au văzut,
spune scriitorul, faţa lui ca o faţă de înger”. Acesta era harul;
aceasta era slava lui Moise. Dumnezeu l-a umplut pe el cu
astfel de har, ca, având acum să spună ceva, prin însuşi chipul
lui deodată să-i îngrozească pe ei. Este cu putinţă -da, este cu
putinţă- ca feţele pline de har duhovnicesc să fie dorite cu
înflăcărare de către cei care le iubesc, şi groaznice şi
înspăimântătoare pentru cei care le urăsc. Sau, poate că
aghiograful a arătat aceasta, ca fiind pricina pentru care ei i-au
îngăduit lui să-şi ţină cuvântarea. Dar ce spune arhiereul?
„Adevărate, spune el, sunt acestea?”477. Vezi cum întrebarea
lui este blândă şi nu-i deloc insultătoare? De aceea şi Ştefan îşi
începe cuvântul cu blândeţe, şi zice: „Bărbaţi fraţi şi părinţi,
ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru
Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în
Haran”478. Dintru început le scoate din cap părerea lor, şi prin
cuvintele acestea le dovedeşte fără nicio îndoială, că şi templul
şi datinile sunt nimic, şi că ei nu vor putea opri propovăduirea,
475
Matei 27, 40.
476
Fapte 6, 15.
477
Fapte 7, 1.
478
Fapte 7, 2.
245
iar Dumnezeu mereu lucrează şi le va rândui pe toate care par

cu neputinţă de făcut. Priveşte cum cu aceste fire care
împletesc întreaga lui cuvântare, el succesiv dovedeşte, că
aceia care mereu s-au bucurat de mare bunăvoinţă, L-au
răsplătit pe Binefăcătorul lor cu purtare potrivnică şi cugetă
cele deşarte. „Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru
Avraam, şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi vino în
pământul pe care ţi-l voi arăta”479.
2. Nu era nici templu, nici aducere de jertfă, dar
Avraam s-a învrednicit de o vedenie dumnezeiască, deşi i-a
avut ca strămoşi pe perşi şi trăia într-un pământ străin. Dar de
ce Ştefan la începutul cuvântării sale L-a numit pe Dumnezeu
„Dumnezeul slavei”? Pentru că pe cei fără de slavă, El i-a
îmbrăcat în slavă, şi ca să-i înveţe că dacă El i-a făcut slăviţi pe
aceia, apoi cu atât mai mult îi va face slăviţi pe ei. Vezi, deci,
cum el îi distrage de la cele materiale, şi mai întâi de toate de la
loc, pentru că mergea vorba despre loc? „Dumnezeul slavei”.
Dacă El este Dumnezeul slavei, apoi negreşit El n-are nevoie
de slăvirea care vine de la noi, sau care vine prin templu; El
Însuşi este izvorul slavei. De aceea să nu gândiţi, ca şi cum ar
spune, să-L slăviţi în felul acesta.
„Şi din rudenia ta”480. Cum dar, Scriptura spune că tatăl
lui Avraam a plecat din Urul Caldeii481? Ea nu spune nimic de
prisos, nimic în afară de cele ce sunt necesare. Ceea ce era
folositor de ştiut, aceasta ea ne-a şi învăţat, anume că după
descoperirea făcută fiului său, (Terah) a ieşit împreună cu el; şi
nu spune mai mult nimic despre el, deoarece nu peste multă
vreme după mutarea lui în Haran, el murise. „Ieşi din pământul
479
Fapte 7, 3.
480
Fapte 7, 3.
481
Geneză 11, 31.
246
Omilii la Fapte
tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi

arăta”482. Prin aceasta Ştefan arată că ei nu sunt copiii lui
Avraam. Cum? Prin aceea, că Avraam a fost ascultător, iar ei
sunt neascultători, că el a răbdat greutăţile, iar ei numai strâng
roadele, pe când toţi părinţii îndurau supărări. „Atunci, ieşind
din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după
moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care
locuiţi voi acum, şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de
pământ”483. Priveşte cum el le distrage atenţia de la pământ; n-
a spus: „îi va da”, ci: „nu i-a dat”, arătând prin aceasta că totul
este de la Dumnezeu şi nimic de la ei.
M-ar întreba, însă, cineva: dar Avraam a ieşit, lăsându-şi
rudeniile şi patria. Dar de ce, „nu i-a dat”? Pentru că pământul
acesta era chipul unui alt pământ, pe care Dumnezeu i-a
făgăduit că i-l va da. Vezi cum Ştefan nu vorbeşte simplu? „Şi
nu i-a dat, spune el, moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci
i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui
după el, neavând el copil”484. Iarăşi de aici se vede
atotputernicia lui Dumnezeu; că El face totul ce pare cu
neputinţă de făcut. Când Avraam încă era în Persia, aşa de
departe, Dumnezeu i-a spus că El îl va face stăpânul Palestinei.
Dar să revenim la cele spuse mai sus.
„Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, au văzut faţa lui ca o
faţă de înger”485. De unde răsărea în Ştefan astfel de har? Oare
nu din credinţă? Negreşit că-i aşa; despre el avem mărturie mai
sus, că era plin de credinţă. Prin urmare, poţi avea har care este
deosebit de harul vindecărilor; de aceea şi apostolul spune:
482
Fapte 7, 3.
483
Fapte 7, 4-5.
484
Fapte 7, 5.
485
Fapte 6, 15.
247
„unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar

altuia, darurile vindecărilor”486. Prin cuvintele: „au văzut faţa
lui ca o faţă de înger”, după părerea mea, autorul lasă să se
înţeleagă că Ştefan era plin de har, după cum se spune aceasta
şi despre Barnaba: „era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de
credinţă”487. De aici noi vedem că oamenii simpli şi
nerăzbunători sunt mai mult admiraţi decât alţii, şi sunt mai cu
seamă plini de har. „Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică:
L-am auzit spunând cuvinte de hulă”488. Mai înainte se mâniau
pe apostoli că propovăduiesc învierea, şi că mulţime de popor
venea la ei; iar acum se mânie pentru că vindecă de boli489. Îi
mustră de nişte lucruri, pentru care ar fi trebuit să le
mulţumească. Ce nebunie! Pe aceia care erau puternici în fapte,
ei aşteptau să-i învingă prin cuvinte! Este exact acelaşi lucru pe
care-l făceau şi cu Hristos; mereu încercau să-i prindă în
cuvinte, fiindcă se ruşinau să pună mâna pe ei fără vreun temei
potrivit, neavând nimic de ce să-i învinuiască. Şi priveşte, nu
judecătorii depun mărturie strâmbă împotriva lor, – fiindcă ar fi
fost prinşi cu minciuna – ci îi atrag pe alţii, ca lucrul acesta să
nu pară o silire. După cum vedem, acelaşi lucru s-a întâmplat şi
cu Hristos. Ai văzut puterea predicii, cum ea lucrează deşi
propovăduitorii nu numai că sunt biciuiţi, dar şi bătuţi cu
pietre; nu numai că sunt duşi la judecată, dar şi alungaţi din
toate părţile? Şi înşişi duşmanii, cu toate că aduceau martori
mincinoşi, nu numai că nu-i biruiau, dar nu puteau nici măcar
să li se împotrivească, deşi erau foarte obraznici; cu atâta
putere ea îi lovea, deşi ei făceau multe vicleşuguri, asemenea
486
1 Cor. 12, 8-9.
487
Fapte 11, 24.
488
Fapte 6, 13.
489
Fapte 4, 2.
248
Omilii la Fapte
celor pe care le făcuseră împotriva lui Hristos, pentru uciderea

Căruia au folosit tot felul de uneltiri, încât după aceea pentru
toţi a devenit clar, că aceasta nu era o luptă între oameni, ci o
luptă între Dumnezeu şi oameni. Priveşte ce spun martorii
mincinoşi puşi de către aceia care cu viclenie l-au atras pe el în
judecată: „L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui
Moise şi a lui Dumnezeu”. Neruşinaţilor! Voi singuri faceţi
fapte hulitoare împotriva lui Dumnezeu, şi nu vă gândiţi la
aceasta, dar vă prefaceţi că sunteţi râvnitori pentru Moise? Iată
de ce Moise este pus înainte, că nu se îngrijeau prea mult de
lucrurile lui Dumnezeu; de Moise amintesc şi mai sus şi mai
jos: „căci acestui Moise care ne-a scos”490. „Şi au întărâtat
poporul”. Ce mulţime uşuratică! Cum ar fi putut un om hulitor
să rămână învingător? Cum ar fi putut un om hulitor să facă
asemenea minuni în popor? Dar aşa-i pizma; îi face nebuni pe
cei robiţi de ea, încât ei nici nu înţeleg ce vorbesc. „L-am auzit
spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui
Dumnezeu”, şi iarăşi: „Acest om nu încetează a vorbi cuvinte
de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii”, şi adaugă: „pe
care ni le-a lăsat nouă Moise”491; Moise, nu Dumnezeu.
3. Vezi cum îl învinuiesc de crimă împotriva statului şi
de nelegiuire? Că lui nu-i era propriu să vorbească asemenea
lucruri şi să fie obraznic, aceasta se vede negreşit chiar din
faptul că faţa lui era blândă. Când apostolii nu erau clevetiţi,
Scriptura nu aminteşte nimic de acest fel; dar cum totul aici era
clevetire, Dumnezeu cu dreptate o dezminte prin însuşi chipul
bărbatului. Pe apostoli nu-i cleveteau, dar le puneau piedici; iar
pe Ştefan îl clevetesc, şi de aceea mai întâi de toate însăşi faţa
îl apară pe el. Poate că tocmai faţa l-a ruşinat şi pe arhiereu.
490
Fapte 7, 40.
491
Fapte 6, 14.
249
Prin cuvântul: „a făgăduit”492, Ştefan arată că făgăduinţa

fusese dată înaintea locului, înaintea tăierii împrejur, înaintea
jertfei, înaintea templului, şi că nu din vrednicia lor ei au primit
şi tăierea împrejur, şi Legea, ci că pământul a fost răsplata
pentru ascultarea lui Avraam, şi chiar împlinirea făgăduinţei a
avut loc încă înaintea instituirii tăierii împrejur; că toate acestea
au fost preînchipuiri: şi părăsirea patriei şi a rudelor după
porunca lui Dumnezeu (căci patria este acolo, unde te va aduce
Dumnezeu), şi neprimirea aici a moştenirii; că iudeii sunt de
origine persană, dacă cercetăm aşa cum se cuvine; că poruncile
lui Dumnezeu trebuie împlinite fară minuni, chiar dacă s-ar
întâmpla ceva trist, deoarece şi patriarhul a lăsat mormântul
tatălui său şi toate câte a avut, din ascultare faţă de Dumnezeu.
Iar dacă nici tatăl lui nu l-a însoţit pe el în strămutarea lui în
Palestina, pentru că era necredincios, cu atât mai mult urmaşii
lui nu vor lua parte la aceasta, chiar dacă vor fi trecut cea mai
mare bucată a drumului, pentru că n-au imitat virtutea
părintelui lor. „Şi i-a făgăduit că i-o va da lui şi urmaşilor lui
după el”493. Aici este arătată şi marea iubire de oameni a lui
Dumnezeu, şi credinţa lui Avraam. Încrederea lui Avraam în
aceasta, „neavând el copil”, dovedesc şi ascultarea şi credinţa
lui, deşi împrejurările arătau contrariul, adică, după venirea lui,
el n-a primit „nici o palmă de pământ”, nu avea nici copil, ceea
ce putea să-i împiedice credinţa.
Cunoscând lucrurile acestea, să primim şi noi toate câte
le făgăduieşte Dumnezeu, chiar dacă uneori s-ar întâmpla
contrariul; de altfel, la noi nu se întâmplă contrariul, ci totul
este adus la împlinire treptat. Unde este făgăduit ceva plăcut,
dar apoi se întâmplă cu totul dimpotrivă, acolo într-adevăr
492
Fapte 7, 5.
493
Fapte 7, 5.
250
Omilii la Fapte
lucrurile sunt contrarii; iar la noi invers: aici El ne-a făgăduit

suferinţe, iar dincolo fericire. Dar de ce să amestecăm
timpurile? De ce cele cereşti să le facem pământeşti?
Spune-mi: eşti mâhnit că trăieşti în sărăcie şi te ruşinezi de
lucrul acesta? Nu te tulbura; este vrednic de mâhnire, dacă te
vei chinui dincolo; iar mâhnirea de aici poate fi pricina fericirii
depline acolo. „Această boală, spune Domnul, nu este spre
moarte”494. Mâhnirea aceea este pedeapsă, iar aceasta –
povăţuire şi îndreptare. Viaţa de aici este timp de luptă; prin
urmare trebuie să luptăm; aici e război şi bătălie. La război
nimeni nu caută linişte, la război nimeni nu se gândeşte la
plăceri, nimeni nu se îngrijeşte de avere, nimeni nu se
nelineşteşte pentru femeie, ci are grijă numai de una, cum să-şi
biruie duşmanii. Aşa să facem şi noi; şi dacă vom învinge, şi ne
vom întoarce cu biruinţă, Dumnezeu ne va da de toate. Numai
un lucru se cade să urmărim: cum să-l biruim pe diavol; dar,
mai bine spus, nici aceasta nu este lucrul strădanilor noastre, ci
totul e din harul lui Dumnezeu. Numai un lucru se cade să
urmărim: să dobândim harul Lui, să câştigăm ajutorul Lui.
„Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva
noastră?”495. Să urmărim numai un lucru: să nu devină El
duşmanul nostru, să nu se întoarcă El de la noi.
4. Nu a te mâhni este rău, ci rău este a păcătui. Păcatul
este o nenorocire mare, chiar dacă am trăi în plăceri; nu spun în
viaţa cealaltă, dar şi în viaţa aceasta. Cum crezi, ce înseamnă să
ai mustrări de conştiinţă? Oare nu-i aceasta mai rău decât orice
torturare? Aş vrea să-i întreb cu de-amănuntul pe cei care
trăiesc în răutate, dacă se mai gândesc uneori la păcatele lor,
dacă nu se cutremură, nu se îngrozesc şi nu se chinuie, dacă
494
Ioan 11, 4.
495
Rom. 8, 31.
251
nu-i socot fericiţi pe aceia care trăiesc în post, în munţi, în

înţelepciune? Vrei să primeşti fericire deplină dincolo? Suferă
nenorociri pentru Hristos aici, pe pământ; nimic nu poate egala
această fericire. Apostolii se bucurau, când erau biciuţi. La
aceasta îndeamnă şi Pavel, când spune: „Bucuraţi-vă pururea
întru Domnul”496.
Dar m-ar întreba cineva: cum poţi să te bucuri acolo,
unde-s lanţuri, unde-s torturi, unde-s judecăţi? Aici mai cu
seamă poţi să te bucuri. Şi ascultă cum poţi să te bucuri în
astfel de condiţii. Cine nu se ştie cu nimic pe cuget, acela
mereu va fi în mare bucurie, şi cu cât mai mult îi vei vorbi de
suferinţe, cu atât mai mult îi vei aduce bucurie. Spune-mi, te
rog: ostaşul care a primit mulţime de răni şi care a terminat
lupta, oare nu cu multă bucurie se va întoarce acasă, având în
rănile lui motiv pentru a vorbi cu îndrăzneală, pentru a fi slăvit
şi minunat? Şi tu, dacă ai putea să spui ceea ce a spus şi Pavel:
„port semnele Domnului Iisus”497, ai putea să devii măreţ,
slăvit şi minunat. Nu sunt prigoane acum? Ridică-te împotriva
slavei deşarte! Dacă cineva va spune ceva împotriva ta, nu te
teme să fii vorbit de rău pentru Hristos. Ridică-te împotriva
tiraniei mândriei! Ridică-te împotriva atacurilor mâniei,
împotriva chinurilor poftei! Acestea, de asemenea, sunt răni,
acestea, de asemenea, sunt torturi. Spune-mi, care-i cea mai
groaznică tortură? Oare nu aceea care chinuie şi arde sufletul?
Acolo suferă mai mult trupul, iar aici totul trece la suflet.
Sufletul se îmbolnăveşte când omul se mânie, crapă de invidie
sau face altceva asemenea, sau, mai bine spus, când suferă;
căci, de fapt, a te mânia, a invidia nu este o acţiune, ci pătimire
(πασχειν), nu o lucrare, ci o suferinţă; de aceea şi se numesc
496
Filip. 4, 4.
497
Gal. 6, 17.
252
Omilii la Fapte
patimi ale sufletului, răni şi ulceraţii. Cu adevărat aceasta e o

suferinţă, şi chiar mai groaznică decât suferinţa.
Gândiţi-vă odată, cei care vă mâniaţi, că faceţi aceasta
din patimă. Prin urmare, cine nu se mânie, acela nu suferă.
Vezi, deci, că nu suferă omul care rabdă ocările, ci omul care
insultă, după cum am spus mai înainte? Că el într-adevăr este
un pătimaş, se vede atât din faptul că o stare ca aceasta se
numeşte patimă, cât de asemenea din efectele pe care le are
asupra trupului, deoarece din pricina mâniei se nasc boli ca:
întunecimea vederii, nebunia şi multe altele.
Dar el mi-a jignit copilul, mi-ar spune cineva. Nu socoti
aceasta de slăbiciune, dacă nu vei face acelaşi lucru. Spune-mi,
ar fi fost bine aceasta? Cred că nu. De aceea nu fă ce nu este
bine. Eu ştiu ce porniri mânioase se nasc în asemenea cazuri.
Dar dacă el mă va dispreţui şi iarăşi mă va supăra? Arată-i că
greşeşte, „mustră, ceartă, îndeamnă”498. Mânia se biruie prin
blândeţe; mergi la el şi mustră-l. Pentru noi înşine n-ar trebui să
facem aceasta, dar pentru alţii trebuie s-o facem. Insultele
aduse copilului tău, nu le socoti drept ocară adusă ţie
însuţi; mâhneşete-te de aceasta, dar nu aşa, ca şi cum tu însuţi
ai fi fost jignit; când copilul tău a suferit vreun rău, nu tu te-ai
făcut de ocară, ci acela care a săvârşit răul. Potoleşte-ţi mânia –
această sabie ascuţită- să rămână în teaca ei! Dacă vom scoate-
o, jucându-ne cu ea, de multe ori o să ne folosim de ea nu
tocmai la timpul potrivit; iar dacă va rămâne ascunsă, chiar
dacă va apărea vreo necesitate, mânia se va potoli.
Hristos nu doreşte ca noi să ne mâniem nici pentru El;
ascultă ce i-a spus El lui Petru: „întoarce sabia ta la locul
ei”499; iar tu te mânii din pricina copilului? Învaţă-ţi şi copilul
498
2 Tim. 4, 2.
499
Matei 26, 52.
253
să fie filosof. Povesteşte-i despre patimile Domnului. Imită-ţi

Învăţătorul! Când apostolii aveau de răbdat ocări, El n-a spus:
„Am să vă răzbun”, dar ce? „M-am prigonit pe Mine, şi pe voi
vă vor prigoni”500; de aceea răbdaţi curajos; voi nu sunteţi mai
mari decât Mine. Acelaşi lucru spune şi tu copilului tău şi
slugii tale: „tu nu eşti mai bun decât stăpânul tău”. Dar aceste
îndemnuri de filozofie nu vă sunt de ajuns? Din păcate,
cuvântul nu poate să exprime ceea ce se învaţă prin fapte. Când
stai între două părţi care se duşmănesc, fii de partea celor care
sunt jigniţi, iar nu de partea celor care jignesc, şi vei afla, dacă
nu cumva biruinţa va fi de partea ta, dacă nu cumva vei primi
cununi strălucitoare. Observă cum Dumnezeu, fiind insultat,
răspunde blând şi milostiv: „unde, spune El, este Abel, fratele
tău?” Dar ce-I răspunde Cain? „Au doară eu sunt păzitorul
fratelui meu?”501. Ce poate fi mai arogant decât răspunsul
acesta? Dacă cineva ar fi auzit aceasta de la un copil, sau de la
un frate, n-ar fi socotit el o astfel de comportare drept o
insultă? Dar Dumnezeu iarăşi îi răspunde blând: „Glasul
sângelui fratelui tău strigă către Mine”502.
Dar Dumnezeu este superior mâniei, ar spune cineva. Dar
tocmai pentru aceasta S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu, ca şi pe
tine să te facă asemenea lui Dumnezeu, atât cât îi este cu
putinţă pentru om. Dar aceasta e cu neputinţă pentru mine, căci
sunt om, ai putea să-mi răspunzi. Atunci îţi vom aduce ca pilde
de asemenea nişte oamenii. Şi nu te gândi că am să-ţi spun de
Pavel sau de Petru; nu, ci de oameni mai mici şi cu mult
inferiori decât ei. Preotul Eli a jignit-o pe Ana, zicând: „Până
când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa
500
Ioan 15, 20.
501
Geneză 4, 9.
502
Geneză 4, 10.
254
Omilii la Fapte
Domnului”. Ce-i mai insultător decât aceasta? Dar ce spune ea?

„Eu sunt o femeie cu inima întristată”503. Cu adevărat, nimic
nu-i mai bun decât întristarea; ea e mama înţelepciunii. Dar
aceeaşi femeie, deşi avea o rivală, n-a insultat-o pe ea; dar ce
face? Aleargă la Dumnezeu, şi în rugăciunea ei nici nu-şi
aminteşte de ea, nici nu spune: „răzbună-mă, că mă insultă
cutare”; iată cât de mărinimoasă era femeia aceea, deşi voi
cunoaşteţi, că nimic nu se poate compara cu gelozia.
5. Vameşul insultat de fariseu nu i-a răspuns cu insultă,
deşi putea s-o facă, dacă ar fi vrut; dar el a îndurat aceasta ca
un filosof, zicând: „fii milostiv mie, păcătosului”504. Mefiboşet
fiind învinuit şi clevetit de sluga lui, n-a spus şi nu i-a făcut
nimic rău, nici chiar înaintea regelui însuşi505. Vrei să-ţi
povestesc şi de mărinimia filosofică a desfrânatei? Ascultă ce
spune Hristos, când ea ştergea picioarele Lui cu părul ei:
„vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui
Dumnezeu”506. Ştii cum ea stătea, plângea şi îşi spăla păcatele?
Priveşte cum ea nu era mânioasă pe fariseu, cînd acesta o
insulta. „Acesta, de-ar fi proroc, zice el, ar şti, că femeia
aceasta este păcătoasă”507, şi n-ar fi lăsat-o să vină la El. Dar
ea nu i-a spus: „Dar de ce? Spune-mi, oare n-ai şi tu păcate”?
Ci încă mai mult se mâhnea, mai mult se întrista şi vărsa
lacrimi mult mai fierbinţi. Iar dacă şi femeia, şi vameşii, şi
desfrânatele filosofează, şi aceasta înaintea (primirii) harului,
ce iertare mai merităm noi, care, după aşa mare har, ne
503
1 Regi 1, 14-15.
504
Luca 18, 13.
505
cf. 2 Regi 19, 26.
506
Matei 21, 31.
507
Luca 7, 39.
255
duşmănim, ne roadem şi ne sfâşiem unul pe altul mai rău chiar

decât fiarele?
Nimic nu-i mai ruşinos decât mânia; nimic nu-i mai
necinstit, nimic mai îngrozitor, nimic mai neplăcut, nimic mai
dăunător decât ea. Spun aceasta nu ca să fim blânzi numai faţă
de bărbaţi, ci ca să ai răbdare, chiar şi atunci când femeia te va
supăra cu cuvintele ei. Lasă-ţi şi femeia să fie pentru tine o
şcoală şi un câmp de luptă. Oare nu-i absurd să faci exerciţii
care nu aduc niciun folos, ba chiar istovesc trupul, iar din casa
ta să nu faci o şcoală, care să ne dăruiască cununi înainte de
întreceri? Te insultă femeia? Nu fi singur femeie: să insulţi este
propriu femeii; este o boală a sufletului, este o patimă. Nu
socoti o ruşine pentru tine, când femeia te insultă. E ruşine
dacă tu o insulţi, iar ea rabdă cu înţelepciune; atunci tu
procedezi josnic, atunci te faci de ocară; iar dacă, fiind insultat,
tu rabzi, aceasta este o dovadă mare a puterii tale. Nu spun
aceasta ca să predispun femeile să fie insultătoare – Doamne
fereşte – ci ca să vă învăţ, că dacă vreodată aceasta se va
întâmpla din îndemn diavolesc, voi să răbdaţi. Bărbaţilor -ca
unora ce sunt puternici- le este propriu să rabde jignirile de la
cei mai slabi. Dacă însă şi sluga te va contrazice, tu rabdă cu
înţelepciune; nu ceea ce merită de la tine, spune-i-o şi fă-i-o,
dar ceea ce se cuvine să spui şi să faci. Niciodată să nu jigneşti
o fată, rostind cuvinte necuvincioase; niciodată să nu-ţi numeşti
sluga ticăloasă, deoarece prin aceasta tu n-o înjoseşti pe ea, ci
pe tine. Este cu neputinţă ca un mânios să nu-şi iasă din fire,
asemenea unei mări când se agită, sau un izvor să rămână curat,
când cineva aruncă în el noroi: totul aici se amestecă, dar, mai
bine spus, totul se răstoarnă cu susul în jos. Dacă ai lovit pe
cineva sau i-ai sfâşiat în bucăţi haina, ai făcut mai mult rău ţie
însuţi; la el rana rămâne pe trup şi pe haine, la tine, însă, pe
256
Omilii la Fapte
suflet. Ţi-ai sfâşiat sufletul, l-ai rănit adânc; ai aruncat călăreţul

sub picioarele cailor, l-ai făcut să fie târât pe pământ, răsturnat
cu capul în jos; şi se întâmplă acelaşi lucru, cum dacă un
căruţaş, mâniindu-se pe alt căruţaş, singur după aceea este târât
pe pământ. Când pedepseşti sau sfătuieşti, sau faci altceva
asemenea, fă aceasta fără mânie şi furie. Dacă cel ce
pedepseşte este doctorul celui ce greşeşte, cum poate el să
vindece pe altul, dacă mai dinainte şi-a făcut rău lui însuşi şi nu
se vindecă pe el însuşi? Spune-mi: dacă un oarecare doctor ar
merge să vindece pe cineva, rănindu-şi mai dinainte mâna, sau
orbindu-şi mai dinainte ochii, va putea el, oare, în aşa stare să
vindece persoana aceea? Nu. La fel şi tu, când cerţi sau înveţi
pe cineva, ochii tăi să strălucească cu lumină. Nu-ţi tulbura
mintea, – altfel cum vei săvârşi tu vindecarea? Mintea nu poate
fi la fel de liniştită la un om care nu se mânie şi la unul care se
mânie. De ce mai întâi îl răstorni pe învăţătorul tău din locul
lui, şi apoi te sfătuieşti cu el când stă culcat pe pământ? Nu
vezi cum judecătorii, având să facă judecată, se aşează în
scaunele lor în haine cuviincioase? Aşa să faci şi tu: îmbracă-ţi
sufletul în haină de judecător (care este blândeţea), şi numai
atunci aşează-te în scaunul tău să faci judecată. Dar el nu va
avea nicio frică de mine, vei zice tu. Va avea! Şi ce frică! În
caz contrar, chiar dacă şi ai spune adevărul, sluga ta va pune
aceasta pe seama mâniei; iar dacă vei vorbi cu blândeţe, se va
osândi pe ea însăşi; dar ceea ce-i mai important, tu vei face cele
plăcute lui Dumnezeu, şi în felul acesta vei dobândi bunurile
veşnice, cu harul, cu darurile şi cu iubirea de oameni a
Duh slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
257
Omilia 16
„Şi Dumnezeu a vorbit astfel: "Urmaşii lui vor fi străini
în pământ străin, şi acolo îi vor robi şi-i vor asupri patru sute
de ani. Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca - a
zis Dumnezeu - iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie în
locul acesta”508
1. Priveşte la vechimea făgăduinţei şi care este felul

făgăduinţei, şi nici vorbă de jertfe, nici vorbă de tăierea
împrejur! Aici Ştefan arată că Dumnezeu Însuşi a îngăduit ca
iudeii să sufere, şi că duşmanii lor nu vor rămâne nepedepsiţi.
„Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca – a zis
Dumnezeu”. Vezi? Acela Care le-a făgăduit şi le-a dăruit
pământul, mai întâi îngăduie mari necazuri. Tot aşa şi acum:
făgăduindu-ne împărăţia, El îngăduie să fim încercaţi de ispite.
Dacă aici libertatea n-avea să vină decât după patru sute de ani,
ce e de mirare, dacă nu altfel va fi şi cu împărăţia? Dumnezeu,
totuşi, şi-a împlinit făgăduinţa, şi chiar nici timpul n-a
dezminţit cuvântul Lui, deşi iudeii au îndurat o robie nu prea
uşoară. Ştefan nu se opreşte numai la pedeapsa acelora, dar
vorbeşte şi de bunurile dăruite lor. Prin aceasta, mi se pare, el
le aminteşte de binefacererile pe care ei le-au primit. „Şi i-a dat
legământul tăierii împrejur; şi aşa a născut pe Isaac”509; şi
apoi adaugă: „şi l-a tăiat împrejur a opta zi; şi Isaac a născut
pe Iacov şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Şi patriarhii,
508
Fapte 7, 6-7.
509
Fapte 7, 8.
258
Omilii la Fapte
pizmuind pe Iosif, l-au vândut în Egipt”510. Aşa s-a întâmplat şi

cu Hristos, căci Iosif era preînchipuirea Lui. Dorind să arate
aceasta, Ştefan povesteşte deplin istoria lui. Cu toate că nu
puteau să găsească nicio vină în el, cu toate că el a venit să le
aducă mâncare, ei l-au tratat cu multă răutate. Priveşte, aici de
asemenea făgăduinţa este îndepărtată, dar, cu toate acestea, se
împlineşte. „Dar Dumnezeu era cu el, – şi aceasta din pricina
lor – şi l-a scos din toate necazurile lui”511. Aici el arată că ei
singuri, fără voia lor, au ajutat la împlinirea profeţiei, şi că ei
înşişi au fost pricina împlinirii ei, şi că necazurile s-au întors
împotriva lor. „Şi i-a dat har şi înţelepciune înaintea lui
Faraon, regele Egiptului”. „I-a dat înţelepciune”, şi aceasta
înaintea unui rege păgân, lui, unui rob şi prizonier; fraţii l-au
vândut, iar acela l-a cinstit. „Şi a venit foamete peste tot Egiptul
şi peste Canaan, şi strâmtorare mare, şi părinţii noştri nu mai
găseau hrană. Şi Iacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis
pe părinţii noştri întâia oară. Iar a doua oară Iosif s-a făcut
cunoscut fraţilor săi”512. Ei au venit să cumpere pâine, căci
aveau nevoie de ea. Dar ce a făcut Iosif? El nu numai că le-a
arătat bunăvoinţă, dar a făcut cunoscut aceasta şi Faraonului şi
i-a strămutat pe ei acolo. „Şi Faraon a aflat neamul lui Iosif. Şi
Iosif, trimiţând, a chemat pe Iacov, tatăl său, şi toată rudenia
sa, cu şaptezeci şi cinci de suflete. Şi Iacov s-a coborât în
Egipt; şi a murit şi el şi părinţii noştri; şi au fost strămutaţi la
Sichem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a
cumpărat cu preţ de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem; dar
cum se apropia vremea făgăduinţei pentru care s-a jurat
Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în
510
Fapte 7, 8-9.
511
Fapte 7, 10.
512
Fapte 7, 11-13.
259
Egipt, până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu ştia
de Iosif”513. Iarăşi o nouă dezamăgire: prima – foametea; a
doua – căderea în mâinile fratelui; iar a treia – porunca
împăratului de a-i nimici pe urmaşii lor; şi totuşi, ei au scăpat
de toate acestea. Arătând prin aceasta atotînţelepciunea lui
Dumnezeu, Ştefan continuă, zicând: „În vremea aceea s-a
născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu”514. Dacă este lucru
minunat că Iosif a fost vândut de fraţii săi, este lucru cu mult
mai minunat, că regele l-a crescut pe acela care mai târziu avea
să răstoarne împărăţia lui, el singur având să piară de mâna lui.
Vezi cum (în Scriptură) aproape peste tot apar
preînchipuiri ale învierii morţilor? Cu adevărat, nu este acelaşi
lucru, dacă Dumnezeu Singur face ceva, sau dacă fapta este
săvârşită din voia oamenilor. Iar aceasta nu s-a petrecut din
voia oamenilor. „Şi era puternic în cuvintele şi în faptele
lui”515. Prin aceste cuvinte arată că el a fost izbăvitorul lor, dar
ei nu sunt mulţumitori cu binefăcătorul lor. După cum atunci
fraţii au fost izbăviţi de nedreptăţitul Iosif, tot aşa şi acum ei
sunt izbăviţi de un alt nedreptăţit, adică de Moise. Ce-i cu
aceasta, dacă ei nu l-au omorât cu fapta? Ei l-au omorât cu
cuvântul, asemenea acelora de atunci. Aceia l-au vândut (pe
Iosif) din ţara lor în altă ţară străină; iar aceştia îl alungă (pe
Moise) din ţară străină, în altă ţară străină; acolo – pe acela care
le aducea mâncare, aici – pe acela care îi ducea la Dumnezeu.
Observă cum şi în aceste evenimente se deschide adevărul
celor spuse de Gamaliel: „Iar dacă este de la Dumnezeu, nu
veţi putea să-i nimiciţi”516. Tu, însă, văzând, cum cei prigoniţi
513
Fapte 7, 13-18.
514
Fapte 7, 20.
515
Fapte 7, 22.
516
Fapte 5, 39.
260
Omilii la Fapte
se fac pricină de scăpare pentru cei care îi prigonesc,

minunează-te de atotînţelepciunea şi raţiunea lui Dumnezeu!
Dacă primii n-ar fi fost prigoniţi, cei din urmă n-ar fi scăpat! A
venit foametea, dar ei n-au pierit; şi nu numai că n-au pierit,
dar au fost izbăviţi tocmai de acela pe care voiau să-l piardă. A
ieşit o poruncă împărătească, dar ea nu i-a nimicit, ci, mai cu
seamă, atunci s-a înmulţit numărul lor, când a murit acela care
ştia de ei. Au vrut să-l piardă pe izbăvitorul lor, dar n-au reuşit.
2. Ai văzut cum prin uneltirile cu care diavolul încerca să
facă zădarnică făgăduinţa lui Dumnezeu, tocmai prin acestea,
ea se împlinea şi mai mult? Atunci, da, atunci era timpul
potrivit ca ei să spună, că Dumnezeu este atotînţelept şi
puternic ca să ne scoată de acolo. Atotînţelepciunea lui
Dumnezeu se descoperea, mai cu seamă, prin aceea că poporul
se înmulţea chiar şi în timpul prigoanei, chiar dacă era înrobit,
tratat cu răutate, şi urmărit pentru a fi nimicit. Aşa de mare este
puterea făgăduinţei! Dacă ei s-ar fi înmulţit în ţara lor, aceasta
n-ar fi fost atât de minunat. Şi nu puţin timp ei au trăit în ţară
străină, ci patru sute de ani. De aici noi învăţăm să răbdăm cu
înţelepciune, deoarece egiptenii se comportau cu ei nu ca nişte
stăpâni cu robii lor, ci ca nişte duşmani şi asupritori. De aceea
Dumnezeu le-a prezis, că vor primi mare libertate; căci acesta
este înţelesul cuvintelor: „vor fi robi şi după acestea vor
ieşi”517, iar duşmanii lor vor fi pedepsiţi. Şi priveşte cum pare
că el conferă întâietate tăierii împrejur, dar, de fapt, el nu-i dă
nimic; făgăduinţa a fost dată înaintea ei, iar ea după aceea. „Şi
patriarhii, spune el, pizmuind”518; dar Iosif nu le face niciun
rău pentru aceasta, ci le face bine. „Patriarhi” îi numeşte pe
părinţi, deoarece iudeii se mândreau mult cu ei; pe de altă
517
Fapte 7, 7.
518
Fapte 7, 9.
261
parte, el arată că nici sfinţii nu erau feriţi de necazuri, dar chiar

în necazurile lor ei primeau ajutor. Ei însă nu numai că nu
uşurau (necazurile lor), dar ajutau şi pe duşmanii lor, pe când
ar fi trebuit, dimpotrivă, să pună capăt acestor necazuri. După
cum aceia l-au făcut pe Iosif mai minunat, vânzându-l, tot aşa
şi regele – pe Moise, poruncind să fie ucişi pruncii. Dacă el n-
ar fi poruncit aceasta, n-ar fi fost nici aceea. Şi observă purtarea
de grijă a lui Dumnezeu. Acela îl alungă pe Moise, iar
Dumnezeu, rânduind cele ce aveau să fie, nu împiedică lucrul
acesta, pentru ca Moise să se facă acolo vrednic de vedenie.
Aşa şi pe cel vândut în robie îl face cârmuitor acolo, unde îl
socoteau de rob. După cum Iosif ajunge cârmuitor acolo, unde
a fost vândut, tot aşa şi Hristos Îşi arată puterea în moartea Sa;
„Şi i-a dat har şi înţelepciune”519. Şi aceasta n-a fost numai un
semn de cinste, dar şi o davadă a puterii lui.
Dar să revenim la cele spuse mai sus. Şi „l-a pus mai
mare peste Egipt şi peste toată casa lui. Şi a venit foamete
peste tot Egiptul şi peste Canaan”. Priveşte ce rânduieşte
Dumnezeu prin foamete. În numărul celor „şaptezeci şi cinci de
suflete, spune, Iacov s-a coborât în Egipt; şi a murit şi el şi
părinţii noştri; şi au fost strămutaţi la Sichem şi au fost puşi în
mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint, de
la fiii lui Emor, în Sichem”520. Cu aceasta arată că până atunci
ei nu erau proprietarii mormântului. „Dar cum se apropia
vremea făgăduinţei pentru care s-a jurat Dumnezeu lui
Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în Egipt, până când
s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu ştia de Iosif”521. Tu,
însă, observă că nu în timpul celor patru sute de ani Dumnezeu
519
Fapte 7, 10.
520
Fapte 7, 16.
521
Fapte 7, 18.
262
Omilii la Fapte
îi înmulţea pe ei, ci când avea deja să se apropie sfârşitul, deşi

ei au trăit în Egipt mai mult de patru sute de ani. Tocmai
aceasta şi este minunat. „Acesta, zice, purtându-se ca un
viclean cu neamul nostru, a asuprit pe părinţii noştri să-şi
lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască”522. „Purtându-se ca
un viclean”; aici se gândeşte la uciderea în taină; regele nu voia
să-i ucidă deschis; ca să arate aceasta, el a adăugat: „să-şi
lepede pruncii lor”. În vremea aceea s-a născut Moise şi era
plăcut lui Dumnezeu”523. Lucru minunat că acela care avea să-i
izbăvească se naşte, nici înainte, nici după acestea, ci tocmai în
mijlocul nenorocirii. „Şi trei luni a fost hrănit în casa tatălui
său”. Când toate speranţele oamenilor s-au spulberat, şi când el
a fost lepădat, atunci în toată strălucirea s-a arătat iconomia lui
Dumnezeu. „Şi fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a
crescut ca pe un fiu al ei”524. Nicăieri încă nu era nici templu,
nici jertfă, deşi avuseră loc atâtea lucrări ale providenţei lui
Dumnezeu; şi el a fost crescut într-o casă păgână. „Şi a fost
învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic
în cuvintele şi în faptele lui”525. „Iar când a împlinit patruzeci
de ani”526. Pe mine mă uimeşte faptul, cum, trăind acolo
patruzeci de ani, el n-a fost cunoscut după tăierea împrejur; dar
încă mai mult, cum şi Moise şi Iosif, trăind în siguranţă, nu se
îngrijeau de ei înşişi ca să izbăvească pe alţii. „Iar când a
împlinit patruzeci de ani, şi-a pus în gând să cerceteze pe fraţii
săi, fiii lui Israel. Şi văzând pe unul dintre ei că suferă
strâmbătate, l-a apărat şi, omorând pe egiptean, a răzbunat pe
522
Fapte 7, 19.
523
Fapte 7, 20.
524
Fapte 7, 21.
525
Fapte 7, 22.
526
Fapte 7, 23.
263
cel asuprit. Şi el credea că fraţii săi vor pricepe că Dumnezeu,

prin mâna lui, le dăruieşte izbăvire, dar ei n-au înţeles”527.
Priveşte cum până aici Ştefan nu este de nesuferit pentru ei,
cum ei îl ascultă, când el le spune toate acestea; atât de mult i-a
atras pe ei harul de pe faţa lui! „Şi el credea, spune, că fraţii săi
vor pricepe”. Deşi el le-a luat apărarea, dar cu toate acestea „ei
n-au înţeles”. „Şi a doua zi s-a arătat unora care se băteau şi i-
a îndemnat la pace, zicând: Bărbaţilor, sunteţi fraţi. De ce vă
faceţi rău unul altuia?”528. Vezi cât de blând el le vorbeşte, şi
cum arătându-şi mânia faţă de unul, îşi arată şi blândeţea faţă
de altul? „Dar cel ce asuprea pe aproapele l-a îmbrâncit,
zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi? Nu
cumva vrei să mă omori, cum ai omorât ieri pe egiptean?”529.
Observă atent, că aproape aceleaşi cuvinte ei spuneau şi
împotriva lui Hristos: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul”530.
Aşa făceau de obicei iudeii, chiar atunci când primeau
binefaceri. Ai văzut nebunia lor? Îl mustră pe acela care avea
să-i izbăvească, zicând: „cum ai amorât ieri pe egiptean? La
acest cuvânt, Moise a fugit şi a trăit ca străin în ţara Madian,
unde a născut doi fii”531. A fugit, dar nici fuga n-a stricat
iconomia lui Dumnezeu, şi nici moartea care îl ameninţa. „Şi
după ce s-au împlinit patruzeci de ani, îngerul Domnului i s-a
arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului unui rug”532.
3. Vezi cum această iconomie nu este oprită de scurgerea
timpului? Când el era un fugar şi un pribeag, când petrecuse
deja multă vreme în ţară străină şi aveau deja doi copii, când
527
Fapte 7, 23-25.
528
Fapte 7, 26.
529
Fapte 7, 27-28.
530
Ioan 19, 15.
531
Fapte 7, 29.
532
Fapte 7, 30.
264
Omilii la Fapte
nici nu mai spera să se întorcă acolo, atunci i se arată îngerul.

Înger, la fel ca şi om, Scriptura Îl numeşte pe Fiul lui
Dumnezeu. Şi unde i se arată? În pustiu, iar nu în templu. Vezi
câte minuni se săvărsesc, şi nicăieri încă nu era nici templu,
nici jertfă? Şi aici în pustiu (i se arată) nu simplu, ci în rug. „Iar
Moise, văzând, s-a minunat de vedenie, dar când s-a apropiat
ca să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el”533.
Iată că s-a învrednicit şi de glas. „Eu sunt Dumnezeul părinţilor
tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov”534. Prin aceasta Ştefan arată nu numai
aceea că îngerul care i se arătase lui Moise era „de mare sfat,
Sfetnic minunat, Dumnezeu tare”535, dar arată şi marea iubire
de oameni a lui Dumnezeu, pe care El o manifestă în această
vedenie. „Şi Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească; iar
Domnul i-a zis: "Dezleagă încălţămintea picioarelor tale, căci
locul pe care stai este pământ sfânt”536. Nici vorbă de templu,
şi totuşi acest loc este sfânt de la arătarea şi lucrarea lui
Hristos. Este mai minunat chiar decât locul din Sfânta
Sfintelor, pentru că aici Dumnezeu niciodată nu S-a arătat în
felul acesta, şi nici Moise niciodată n-a tremurat atât de tare. Ai
văzut iubirea de oameni (a lui Dumnezeu)? Priveşte apoi şi la
marea Lui purtare de grijă. „Privind, am văzut asuprirea
poporului Meu în Egipt şi suspinul lor l-am auzit şi M-am
pogorât ca să-i scot. Şi acum vino, să te trimit în Egipt”537.
Priveşte cum el le arată că, şi prin binefaceri, şi prin pedepse, şi
533
Fapte 7, 31.
534
Fapte 7, 32.
535
Is. 9, 6.
536
Fapte 7, 32-33.
537
Fapte 7, 34.
265
prin minuni Dumnezeu îi atrăgea pe ei la El, dar ei au rămas

aceeaşi. De aici noi învăţăm că Dumnezeu este omniprezent.
La auzul acestor lucruri, şi noi să alergăm la El în
necazurile noastre. „Şi suspinul lor l-am auzit”. Nu simplu,
zice, „am auzit”, ci din pricina suferinţelor lor. Iar dacă cineva
m-ar întreba, de ce Dumnezeu a îngăduit ca ei să sufere atât de
mult? – să ştie acela, că orice om drept mai cu seamă pentru
suferinţele lui este vrednic de răsplată; sau, El le-a îngăduit să
sufere, pentru a-şi arăta în toată strălucirea puterea, şi, prin
aceste suferinţe, să-i înveţe să filosofeze în toate. Priveşte: când
ei erau în pustiu, atunci ei nu numai „îngrăşatu-s-a,
îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime”, dar şi „a părăsit pe
Dumnezeu”538. Viaţa fără griji, dragul meu, totdeauna este un
rău! De aceea la început Dumnezeu i-a spus lui Adam: „În
sudoarea feţei îţi vei mânca pâinea ta”539. Deci, pentru ca,
trăind fără griji, ei să nu ajungă pătimaşi, El îngăduie ca ei să
sufere necazuri. Mare bun este necazul. Că necazul este un bun,
ascultă-l pe David, care spune: „Bine este mie că m-ai smerit,
ca să învăţ îndreptările Tale”540. Iar dacă necazul este un mare
bun pentru bărbaţii mari şi minunaţi, cu atât mai mult pentru
noi. Şi dacă vreţi, haideţi să cercetăm natura necazului, cum el
este în sine.
Să ne închipuim, că cineva se bucură peste măsură, se
veseleşte şi râde cu hohote: ce-i mai necuviincios, ce-i mai
nesimţit decât aceasta? Altul, însă, este întristat şi mâhnit: ce-i
mai filosofic decât aceasta? De aceea Atotînţeleptul învaţă:
„Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în
538
Deut. 32, 15.
539
Geneză 3, 19.
540
Ps. 118, 71.
266
Omilii la Fapte
casă de ospăţ”541. Poate că râdeţi de cuvintele acestea. Dar să

ne amintim cum era Adam în rai, şi cum era după aceea; cum
era Cain înainte (de ucidere), şi cum era după. Sufletul celui
care se veseleşte, nu rămâne la locul lui, ci ca şi cum de un vânt
oarecare este purtat de plăcere, devine uşuratic şi nu are în el
nicio tărie. El este uşor de amăgit, grabnic la făgăduinţe, şi
toate gândurile îi sunt în mare tulburare. De aici vine râsul
nepotrivit, veselia nestăpânită, cuvintele de prisos şi flecăreala
fără sfârşit. Dar pentru ce vorbesc de alţii? Să ne închipuim pe
cineva din sfinţi şi să ne uităm cum el era în plăcere, şi iarăşi,
cum el era în tristeţe. Să ne uităm, dacă vreţi, la David! Când
trăia în plăcere şi bucurie din pricina multor trofee, biruinţe şi
cununi, din pricina vieţii luxuoase şi încrederii în sine, priveşte
ce lucruri el a spus şi a făcut: „Iar eu am zis întru îndestularea
mea: „Nu mă voi clătina în veac!”542. Iar când se afla în necaz,
ascultă ce el spune: „Iar dacă El îmi va zice: „Nu mai este
bunăvoinţa Mea cu tine, atunci iată-mă, facă cu mine ce va
binevoi”543. Ce-i mai filosofic decât aceste cuvinte? Să fie aşa,
zice el, cum va binevoi Dumnezeu. De asemenea, îi spunea şi
lui Saul: „Dacă Domnul te-a îndemnat împotriva mea, să fie
aceasta din partea ta jertfă cu bună mireasmă”544. Când era în
necaz, atunci îi cruţa chiar pe duşmani, dar după aceea, nu
cruţa nici pe prieteni, nici pe cei care nu i-au făcut niciun rău.
Iacov, când era în necaz, spunea: „de-mi va da pâine să
mănânc şi haine să mă îmbrac”545. Nici fiul lui Noe înainte de
potop n-a făcut nimic asemenea, dar când s-a văzut în
541
Eccl. 7, 2.
542
Ps. 29, 6.
543
2 Regi 15, 26.
544
1 Regi 26, 19.
545
Geneză 28, 20.
267
siguranţă, atunci, i-a auzi, cât de obraznic a ajuns546. La fel şi

Iezechia, când era în necaz, priveşte ce lucruri făcea pentru
izbăvirea sa: s-a îmbrăcat cu sac şi şedea pe pământ; dar când a
început să trăiască în plăcere, atunci a căzut din înălţimea
inimii lui547. De aceea şi Moise îndeamnă: „şi vei mânca şi te
vei sătura, atunci, păzeşte-te, să nu se ademenească inima ta,
ca să uiţi pe Domnul”548, pentru că calea plăcerilor este
lunecoasă şi duce la uitarea de Dumnezeu. Când israeliţii erau
în necaz, atunci se înmulţeau tot mai mult şi mai mult; dar când
Dumnezeu i-a izbăvit pe ei, atunci au pierit cu toţii. Dar de ce
să vă dau pilde despre cei de demult? Să ne cercetăm, dacă
vreţi, pe noi înşine. Foarte mulţi dintre noi, când trăiesc în
belşug şi până când au putere sunt îngâmfaţi, duşmănoşi cu cei
din jur, mânioşi; dar dacă le este luată puterea, se fac blânzi,
smeriţi, liniştiţi, ajung la conştiinţa propriei lor naturi. Că
aceasta-i adevărat, o întăreşte şi David, zicând: „Pentru aceea
îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi
silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor
ies la iveală”549. Aceasta o spun ca noi să nu căutăm plăceri la
tot pasul.
Dar aş putea fi întebat, pentru ce Pavel spune: „Bucuraţi-
vă pururea!” El n-a spus simplu: „Bucuraţi-vă”, ci a adăugat:
„întru Domnul”550.
4. Aceasta este cea mai mare bucurie; cu ea s-au bucurat
şi apostolii; este bucuria care aduce folos; ea îşi are începutul,
rădăcina şi temeiul în lanţuri, în bătăi, în prigoane, în defăimări
546
cf. Geneză 9, 22.
547
4 Regi 19, 1.
548
Deut. 6, 11-12.
549
Ps. 72, 6-7.
550
Filip. 4, 4.
268
Omilii la Fapte
şi ocări, şi, în general, în toate lucrurile care aduc cu ele durere,

dar sfârşitul ei este mult dorit. Bucuria lumească, însă,
dimpotrivă, începe cu plăceri, dar se termină cu durere. Eu nu
vă opresc să vă bucuraţi întru Domnul, nu, ci cu toată inima
îndemn la aceasta! Apostolii erau bătuţi, şi se bucurau; erau
legaţi, şi mulţumeau; erau loviţi cu pietre, şi propovăduiau. O
astfel de bucurie îmi doresc şi eu; nu de la ceva trupesc ea îşi ia
începutul, ci de la lucrurile duhovniceşti. Nu-i cu putinţă ca
acela care se bucură de cele lumeşti, să se bucure şi întru
Domnul; oricine se bucură de cele lumeşti, se bucură de
bogăţie, de lux, de slavă, de putere, de onoruri; iar acela care se
bucură întru Domnul, se bucură de necinste pentru numele Lui,
de sărăcie, de lipsuri, de posturi, de smerită cugetare. Vezi cât
de contrarii sunt stările lor? Cine nu are aici bucurie, acela-i
lipsit şi de mâhnire; iar cine-i lipsit aici de mâhnire, acela nu
are nici bucurie (întru Domnul). Într-adevăr, lucrurile acestea
aduc adevărata bucurie, iar acelea au numai numele de bucurie,
când de fapt constau din durere. Cât de tare suferă omul
îngâmfat! Cum el se chinuie de mândrie, născocindu-şi mii de
insulte, purtând în sine ură fără margini, duşmănie puternică,
pizmă mare şi multă rea voinţă! Dacă îl jigneşte cineva dintre
cei mai mari decât el, se supără; dacă n-a ajuns încă mai sus
decât toţi, se chinuie. Dimpotrivă, omul smerit trăieşte în multă
bucurie, şi nu aşteaptă onoruri de la nimeni. Dacă este cinstit,
se bucură; dacă nu, el nu se întristează, ci chiar mulţumeşte că
n-a fost cinstit. Prin urmare, să nu cauţi cinste şi totuşi să o
primeşti, aceasta-i o bucurie mare. Iar celălalt, dimpotrivă:
caută cinste şi n-o primeşte. Şi bucuria pe care o dă cinstea nu-i
aceeaşi pentru acela care o caută, cum este pentru acela care
n-o caută. Primul, oricât de mult n-ar primi, gândeşte că n-a
primit nimic; celălalt, oricât de puţin nu i-ai da, ia aceasta ca şi
269
cum ar primi totul. La fel şi omul care trăieşte în lux, are multe
bogăţii, şi câştigurile din afacerile lui curg la el cu uşurinţă, ca
şi cum dintr-un izvor; dar el se teme de necazurile care vin de
la viaţa luxoasă şi de neştiinţa viitorului; iar acela care s-a
învăţat pe sine să trăiască modest, mereu este liniştit şi
bucuros; nu atât îl amărăşte pe el faptul că n-are masă bogată şi
copioasă, cât îl bucură faptul că nu se teme de neştiinţa
viitorului. Toată lumea ştie câte rele vin din pricina vieţii
luxoase, dar este necesar să vorbim despre ele şi acum. De la ea
vine îndoită luptă, adică şi în trup, şi în suflet, îndoită furtună,
îndoite boli, şi nu boli simple, ci boli grele care aduc mari
nenorociri. Dar nu aşa sunt roadele cumpătării: aici este îndoită
sănătate, îndoite bunătăţi. „Cu somn sănătos, spune Scriptura,
se odihneşte pântecele celui cumpătat”551.
Cumpătarea pretutindeni este plăcută, iar necumpătarea
dimpotrivă. De plidă: pune pe o scânteie mică o legătură mare
de lemne, şi n-ai să mai vezi foc luminos, ci numai fum foarte
neplăcut. Aşează pe un om foarte puternic şi mare o povară
care întrece puterea lui, şi ai să-l vezi cu tot cu povară doborât
şi culcat la pământ. Încarcă-ţi corabia cu multe mărfuri, şi vei
pricinui un naufragiu groaznic. Aşa sunt şi roadele luxului.
După cum pe corăbiile foarte încărcate, mare agitaţie îi
cuprinde pe călători, când şi căpitanul, şi cârmaciul, şi
marinarii încep să arunce în mare lucrurile de pe punte şi de
sub punte, tot aşa şi aici, cu aruncările lor şi în sus şi în jos, ei
îşi ruinează sănătatea şi pier în chinuri. Şi ce-i mai ruşinos din
toate, gura îndeplineşte funcţia părţilor din urmă, şi ajunge
chiar mai scârboasă decât acestea. Iar dacă în aşa o stare
mărşavă este gura, gândeşte-te cum este sufletul. Totul acolo-i
551
Sir. 31, 22.
270
Omilii la Fapte
negură, totut este furtună, totul este întuneric, tulburare mare în

gândurile care se zbuciumă neliniştit şi greu, şi singur sufletul
răcneşte de strâmtorare. Toate părţile şi facultăţile se plâng una
pe alta, se supără şi se grăbesc să arunce murdăria dinăuntru.
Cu toate acestea, nici după vărsare furtuna nu încetează, ci vin
apoi frigurile şi bolile.
Şi cum dar, vei zice, se face că noi îi vedem pe aceşti
oameni trăind fără griji, sănătoşi, veselindu-se şi plimbându-se
călare? În zadar ne descrii toate acestea şi ne vorbeşti de boli.
Eu sunt acela bolnav, eu sunt acela care suferă, eu sunt acela
ocărât, eu sunt acela care n-are ce să mănânce.
Vai! Cineva poate chiar să plângă la cuvintele acestea.
Spune-mi, dar, pe cine noi îi vedem chinuindu-se de febră,
purtaţi pe tărgi şi bandajaţi? Şi dacă ei n-ar socoti aceasta o
insultă, şi n-ar primi cuvintele mele drept o jignire, aş putea să-
i numesc pe nume.
Dar sunt şi dintre aceştia care rămân sănătoşi, vei zice tu.
Aceasta pentru că ei nu se dedau numai la desfătări, dar şi
muncesc. Arată-mi măcar un om, care, mereu săturându-şi
pântecele, stând culcat şi nefăcând nimic, să fie sănătos. Nu vei
găsi asemenea om. Chiar dacă s-ar aduna mii de doctori, nici ei
n-ar fi în stare să-l izbăvească de boli pe acela care mereu se
îmbuibează, deoarece aceasta este contrar naturii. Am să vă ţin
o lecţie de doctorie: nu tot ce este primit în pântece, se preface
în hrană, deoarece chiar şi în mâncare, nu totul este hrănitor,
dar o parte din ea se aruncă afară, iar alta se face în hrană. De
aceea, mâncarea luată cu măsură se va mistui bine, şi va ajunge
la locul ei; tot ce-i sănătos şi folositor ocupă locul lui, iar ce-i
de prisos şi nefolositor, se desparte şi se aruncă afară; iar dacă
este luată peste măsură, atunci chiar şi ceea ce-i hrănitor în ea,
devine dăunător. Şi ca să fac mai desluşite cele ce vreau să
271
spun, să vă dau ca pildă următoarele: în pâine, o parte este

făină grişată, o parte făină de grâu, şi o parte, tărâţe. Dacă vei
turna în piatra de moară atâta cât ea poate să macine, ea va
separa toate acestea; iar dacă vei turna mai mult, atunci toate se
vor amesteca. La fel şi vinul, dacă este pregătit cum se cuvine
şi fierbe la timp potrivit, chiar dacă la început totul în el este
amestecat, totuşi după aceea o parte se aşează cu drojdiile la
fund, o parte se ridică cu spuma, iar altă parte se face în băutură
dulce pentru cei care o beau, şi partea aceasta este folositoare,
şi nu degrabă se strică, iar la început nu era nici vin, nici
drojdii, ci totul era amestecat. Acelaşi lucru poate fi văzut şi pe
mare, în timpul unei furtuni puternice. După cum atunci noi
vedem că peştii plutesc morţi pe suprafaţa apei, nefiind în stare
să se ascundă la adânc de furia vremii, tot aşa este şi cu noi.
Când peste noi cade ploaia puternică a îmbuibării, ea tulbură
totul, şi facultăţiile noastre, până la acea vreme sănătoase şi
liniştite, plutesc ca şi moarte la suprafaţa sufletului nostru.
Aşadar, învăţând din pildele acestea cât de mare este paguba de
pe urma îmbuibării, să încetăm de a-i mai ferici pe aceia, pe
care ar trebui să-i socotim nenorociţi, şi de a ne jeli pe noi
înşine pentru aceea, pentru care ar trebui să ne socotim fericiţi,
şi să îndrăgim cumpătarea. Ori nu ştiţi ce spun doctorii, că
„sărăcia este mama sănătăţii”? Eu, însă, voi spune că sărăcia
este mama sănătăţii nu numai a trupului, dar şi a sufletului.
Despre lucrurile acestea învaţă şi Pavel, acest doctor adevărat,
când zice: „Având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi
îndestulaţi”552. Să-l ascultăm dar pe Pavel, ca fiind sănătoşi, să
putem face ceea ce trebuie să facem, în Hristos Iisus, Domnul
552
1 Tim. 6, 8.
272
Omilii la Fapte
nostru, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere,

cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
273
Omilia 17
„Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: Cine te-a
pus pe tine domn şi judecător?, pe acesta l-a trimis
Dumnezeu domn şi răscumpărător, prin mâna îngerului care
i se arătase lui în rug”553
1. Aceasta e foarte potrivit cu subiectul propus de Ştefan.

„Pe Moise acesta”. Pe care „acesta”? Pe acela care şi-a pus în
primejdie viaţa, pe care (evreii) l-au dispreţuit, pe care l-au
respins, zicând: „cine te-a pus pe tine domn?”, tot aşa cum
spuneau şi de Hristos: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul”554.
„Pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn şi răscumpărător, prin
mâna îngerului555, Care a zis către dânsul: „Eu sunt Dumnezeul
lui Avraam”556. Prin aceasta el arată, că minunile (din timpul
lui Moise) au fost săvârşite de Hristos. „Acesta, adică Moise,
(priveşte cum Ştefan zugrăveşte slava lui), i-a scos afară,
făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi
în pustie, timp de patruzeci de ani. Acesta este Moise cel ce a
zis fiilor lui Israel: "Prooroc ca mine vă va ridica Dumnezeu
din fraţii voştri”557, pe care ei de asemenea îl vor dispreţui şi-l
vor prigoni. Căci la fel pe Hristos Irod voia să-L ucidă, dar El a
găsit scăpare în Egipt, după cum şi acela, când era copil, era
prigonit. „Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu
îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai şi cu părinţii noştri,
553
Fapte 7, 35.
554
Ioan 19, 15.
555
Fapte 7, 35.
556
Exod 3, 6.
557
Fapte 7, 36-37.
274
Omilii la Fapte
primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea nouă”558. Iarăşi încă nu

era nici templu, nici aducere de jertfe. „Cu îngerul, zice,
primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea nouă”. Prin aceste
cuvinte el arată că Moise n-a făcut numai minuni, dar a dat şi o
lege, cum a făcut şi Hristos. Şi după cum Hristos mai întâi face
minuni şi apoi dă porunci, tot aşa a făcut şi Moise. Dar evreii,
obişnuiţi să nu se supună niciodată, n-au ascultat de el nici
după semnele şi minunile făcute în acei patruzeci de ani. Şi nu
numai că nu l-au ascultat, dar au făcut cu totul potrivnic. De
aceea, voind să arate aceasta, Ştefan a adăugat: „De acesta
n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor
s-au întors către Egipt, zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei
care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a
scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat". Şi au făcut,
în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau
de lucrurile mâinilor lor. Şi S-a întors Dumnezeu şi i-a dat pe
ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea
proorocilor: "Adus-aţi voi Mie, casă a lui Israel, timp de
patruzeci de ani, în pustie, junghieri şi jertfe? Şi aţi purtat
cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan,
chipurile pe care le-aţi făcut, ca să vă închinaţi la ele! De
aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon”559. Expresia „i-a
dat”, înseamnă aici: „a îngăduit”. „Părinţii noştri aveau în
pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu
Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse”560. Deşi
cortul mărturiei era, jertfele încă nu erau. Că nu erau jertfe,
aceasta o spune lămurit proorocul: „Mi-aţi adus, oare jertfe şi
558
Fapte 7, 38.
559
Fapte 7, 39-43.
560
Fapte 7, 44.
275
prinoase?”561. Cortul mărturiei era, dar el nu le-a adus niciun

folos, şi ei piereau. De asemenea şi minunile nici înainte de
aceasta, nici după aceasta nu le-au adus niciun folos. „Şi pe
acesta primindu-l, părinţii noştri l-au adus”562. Vezi, deci, că
acel loc este sfânt, unde este prezent Dumnezeu? Pentru
aceasta el şi a spus: „în pustie”, ca să compare un loc cu altul.
Apoi (a urmat) binefacerea. „Părinţii noştri l-au adus cu Iosua
în ţara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le-a izgonit
din faţa părinţilor noştri, până în zilele lui David, care a aflat
har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să găsească un locaş
pentru Dumnezeul lui Iacov”563. Cerea să-l zidească David cel
mare şi minunat, dar nu primeşte cele cerute; dar îl ridică
Solomon cel respins. De aceea Ştefan spune: „Iar Solomon i-a
zidit lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute
de mâini”564. Aceasta deja a fost arătat prin cuvintele spuse mai
înainte, dar este adeverit şi de glasul proorocului: „precum zice
proorocul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut
picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? – zice Domnul –
sau care este locul odihnei mele? Nu mâna Mea a făcut toate
acestea?”565. Nu vă miraţi, zice, că Hristos face bine şi celor
care resping împărăţia Lui; tot aşa a fost şi pe timpul lui Moise.
Dar să revenim la cele spuse mai sus. „Acesta i-a scos
afară”566. Şi nu simplu i-a scos, ci după ce au rătăcit în pustiu.
Ai văzut că şi minunile acelea au fost făcute pentru ei? „Acesta
este Moise”567, care a vorbit cu Dumnezeu, care a fost salvat în
561
Amos 5, 25.
562
Fapte 7, 45.
563
Fapte 7, 45-46.
564
Fapte 7, 47-48.
565
Fapte 7, 49-50.
566
Fapte 7, 36.
567
Fapte 7, 37.
276
Omilii la Fapte
chip minunat, care a făcut atât de multe şi care a avut o putere

mare. „Cel ce a zis fiilor lui Israel: „Prooroc ca mine vă va
ridica Dumnezeu”568. Ştefan arată că profeţia trebuie neapărat
să se împlinească, şi că Moise nu poate să se contrazică pe el
însuşi. „Este cel ce a zis fiilor lui Israel: „Prooroc ca mine vă
va ridica Dumnzeu”. Mi se pare că şi Hristos a lăsat să se
înţeleagă aceasta, când a zis: „mântuirea din iudei este”569,
gândindu-se la Sine. „Acesta este cel ce a fost în pustie, cu
îngerul care i-a vorbit”570. Iarăşi arată că El (Hristos) a dat
Legea, căci El a fost cu Moise „la adunarea în pustie”.
Totodată aici le aduce aminte şi de o minune mare, care s-a
întâmplat pe munte. „Primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea
nouă”. În toate este minunat Moise, dar, mai ales, atunci când
trebuia să dea Legea. Ce înseamnă: „cuvinte de viaţă”?
Înseamnă: cuvintele a căror împlinire se descoperea în
cuvintele lui, sau în profeţii. Apoi urmează învinuirea adusă
părinţilor, care după atâtea semne şi minuni, şi după primirea
cuvintelor de viaţă „n-au voit, zice, să asculte”571. Şi bine a
spus: „cuvinte de viaţă”, înţelegând că sunt şi cuvinte care nu
sunt de viaţă, despre care aminteşte şi Iezechiel, când spune:
„Ba încă v-am dat şi legi care nu erau bune şi rânduieli”572. În
opoziţie cu aceste cuvinte, el a adăugat: „cuvinte de viaţă”.
„L-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt”573, unde
gemeau, unde boceau, de unde chemau pe Dumnezeu. „Zicând
568
Fapte 7, 37; Deut. 18, 15.18.
569
Ioan 4, 22.
570
Fapte 7, 38.
571
Fapte 7, 39.
572
Iez. 20, 25.
573
Fapte 7, 39.
277
lui Aaron: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea

noastră”574.
2. Ce nebunie! „Fă-ne, zic, ca să meargă înaintea
noastră”. Încotro? În Egipt. Vezi cât de greu le era lor să se
rupă de obiceiurile egiptenilor? Dar ce spui? Nu vrei să-l
aştepţi pe acela care te-a scos, dar refuzi binefacerea şi fugi de
Binefăcătorul tău? Şi priveşte cum ei îl insultă: „căci acestui
Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului”. Nicăieri nu amintesc
de numele lui Dumnezeu, ci atribuie totul lui Moise. Când se
cuvinea să mulţumească, ei îl învinuiesc pe Moise; iar când
trebuia să împlinească legea, atunci nu-şi mai amintesc nici de
Moise. „Căci nu ştim ce i s-a întâmplat”. El le-a spus că se suie
în munte ca să primească Legea, iar ei nu l-au aşteptat nici
măcar patruzeci de zile. „Fă-ne dumnezei”. N-au spus: „un
Dumnezeu”, ci: „dumnezei”; aşa erau de înverşunaţi, încât nici
nu ştiau ce vorbesc. „Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au
adus idolului jertfă”575. Ai văzut nebunie mai mare ca aceasta?
Unde Dumnezeu i S-a arătat lui Moise, acolo ei fac un viţel şi-i
aduc lui jertfă. „Şi se veseleau de lucrul mâinilor lor”. Se
bucurau de lucrul, de care ar fi trebuit să se ruşineze. Şi ce-i de
mirare dacă nu-L socotiţi pe Hristos, dacă nu l-aţi socotit nici
pe Moise, nici pe Dumnezeu Care S-a descoperit în atâtea
minuni? Dar ei nu numai că nu L-au socotit, dar L-au jignit şi
în alt fel, făcându-şi idoli. „Şi S-a întors Dumnezeu şi i-a dat pe
ei să slujească oştirii cerului”576. De aici au venit aceste
obiceiuri; de aici vin aceste jertfe. La început ei aduceau jertfe
idolilor! Voind să arate aceasta, David spune: „Şi au făcut viţei
574
Fapte 7, 40.
575
Fapte 7, 41.
576
Fapte 7, 42.
278
Omilii la Fapte
în Horeb şi s-au închinat idolului”577. Deoarece înainte de

aceasta nicăieri nu se aminteşte de jertfe, ci numai de porunci
vii şi de „cuvinte de viaţă”, nicăieri nu erau nici prescripţii
(pentru jertfe), ci numai semne şi minuni. „Precum este scris în
cartea proorocilor”. Nu la întâmplare a adus Ştefan mărturia
proorocului, ci ca să arate că nu este nevoie de jertfe. Şi
priveşte ce spune el: „Adus-aţi voi Mie timp de patruzeci de
ani, în pustie, junghieri şi jertfe? Şi aţi purtat cortul lui Moloh
şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-aţi
făcut, ca sa vă închinaţi la ele!”578 A spus aceasta sub forma
unei mustrări; iar cuvintele lui au următorul înţeles: „voi nu
puteţi spune, că aţi început să aduceţi jertfe idolilor, tot aşa
cum mi-aţi adus şi Mie”; şi aceasta a fost în pustie, când
Dumnezeu cu putere S-a arătat ca Izbăvitor al lor. „Aţi purtat
cortul lui Moloh”. De la el, deci, se trag jertfele. „De aceea vă
voi strămuta dincolo de Babilon”. Robia este o pedeapsă pentru
nelegiuirea lor.
Dar de ce cortul este numit „cortul mărturiei”, m-ar
întreba cineva? Deoarece el era pentru aceea, ca ei să-l aibă pe
Dumnezeu ca martor; numai pentru aceasta, şi mai mult pentru
nimic. „După modelul, spune Scriptura, ce ţi s-a arătat în
munte”579. Prin urmare, modelul cortului a fost arătat în munte,
şi cortul nu stătea pe loc, ci era purtat în pustie. El l-a numit
„cortul mărturiei”, pentru mărturia minunilor şi poruncilor.
Aceasta este pricina pentru care nici el, nici ei (părinţii) n-au
avut Templu. „Precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca
să-l facă după chipul pe care îl văzuse”580. Iar modelul cortului
577
Ps. 105, 19.
578
Fapte 7, 43.
579
Exod 25, 40.
580
Fapte 7, 44.
279
a fost arătat de El (Hristos) Însuşi. „Până în zilele lui

David”581. Prin urmare, până în vremea aceea Templul încă nu
era, deşi neamurile păgâne fuseseră izgonite, după cum spune:
„pe care Dumnezeu le-a izgonit din faţa părinţilor noştri”. Iar
aceasta el a spus, ca iarăşi să dovedească, că Templul atunci nu
era. Dar pentru ce vorbesc că erau atâtea minuni şi încă nu era
Templul? Iată era primul cort, dar Templul încă nu era. David
„a aflat har înaintea lui Dumnezeu”582, dar nu l-a zidit. Prin
urmare, Templul nu era un lucru atât de important. Totuşi unii
îl socoteau pe Solomon mare pentru că a zidit Templul, şi
pentru aceasta îl puneau chiar mai presus decât pe tatăl lui. Că
Solomon nu era mai bun decât David, şi chiar nici egal cu el, ci
numai pare aşa în mintea oamenilor, aceasta el a arătat-o,
adăugând: „Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de
mâini, precum zice proorocul: „Cerul este tronul Meu şi
pământul aşternut picioarelor Mele”583. Dar nici acestea nu
sunt vrednice de Dumnezeu, deoarece sunt create, sunt lucrul
mâinilor Lui. Priveşte cum el îi convige încetul cu încetul,
dovedind din cuvintele proorocului, că nici pe acestea nu le
poţi numi vrednice de a fi locaş lui Dumnezeu.
Pentru ce dar, el vorbeşte după aceea cu atâta cutezanţă?
El avea o îndrăzneală mare, ca unul care este gata să moară; mi
se pare, că el ştia aceasta prin descoperire. „Voi cei tari în
cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi; acestea la fel
sunt din proorocul, iar nu de la dânsul; „voi pururea staţi
împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi”584!
Când Dumnezeu nu dorea să fie jertfe, voi aduceaţi jertfe; iar
581
Fapte 7, 45.
582
Fapte 7, 46.
583
Fapte 7, 48-49.
584
Fapte 7, 51.
280
Omilii la Fapte
când doreşte, voi nu le aduceţi; când El nu voia să vă dea

porunci, voi le cereaţi; iar când le-aţi primit, le-aţi nesocotit. Şi
iarăşi: când era Templul, voi slujeaţi idolilor; iar când voieşte
ca să-L slujiţi fară templu, voi faceţi contrariul. Priveşte, el n-a
spus: „staţi împotriva” lui Dumnezeu, ci: „împotriva Duhului”;
deci, el nu făcea nicio deosebire între Ei. Şi ce-i mai usturător:
„precum părinţii voştri, aşa şi voi”. Hristos la fel îi mustra pe
ei, deoarece ei mereu prea mult se lăudau cu părinţii lor. „Pe
care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis
pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept”585. Spune:
„Celui Drept”, ca şi prin aceasta să-i facă să înţeleagă. „Ai
Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum”586. Îi
învinuieşte de două lucruri: că nu i-au socotit pe prooroci şi că
i-au ucis. „Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la
îngeri şi n-aţi păzit-o”587!
3. Cum să înţelegem aceasta? Unii comentatori spun, că,
după cuvintele lui, Legea a fost întocmită de îngeri; dar aceasta
nu-i adevărat, deoarece unde s-a mai văzut ca îngerii să
alcătuiască Legea? Dar el numeşte aceasta „întru rânduieli”,
adică înmânate lui Moise de către îngerul care i s-a arătat în
rug, deoarece acesta nu era om. Aşadar, nu-i deloc de mirare,
spune el, dacă aţi făcut aceasta, de vreme ce-aţi făcut şi aceea;
dacă voi aţi omorât „pe cei ce au vestit mai dinainte” de
Hristos, apoi cu atât mai mult pe El. Aici el îi înfăţişează pe ei
ca pe unii ce n-ascultă nici de Dumnezeu, nici de îngeri, nici de
prooroci, nici de Duhul, şi, în genere, de nimeni, cum şi
Scriptura spune într-un loc: Doamne, „fiii lui Israel au dărâmat
585
Fapte 7, 52.
586
Fapte 7, 52.
587
Fapte 7, 53.
281
jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia”588. Ei

se făţăreau că apără Legea, zicând: „L-am auzit spunând
cuvinte de hulă împotriva lui Moise”589; dar el arată, că ei
singuri şi mai mult hulesc nu numai împotriva lui Moise, dar şi
împotriva lui Dumnezeu, şi că ei din vechime fac aşa; că ei
singuri au călcat obiceiurile de care nu mai este nevoie; că,
învinuindu-l şi zicând că este împotriva lui Moise, ei singuri se
împotriveau Duhului, şi nu simplu, ci chiar făcând ucidere; şi
că din vechime ei se duşmănesc cu Dumnezeu. Vezi, deci, cum
el demonstrează, că ei erau potrivnici şi lui Moise şi tuturor
celorlalţi, şi nu ţineau Legea? Moise a spus: „Prooroc îţi va
ridica Domnul Dumnezeul tău”590; de asemenea şi alţii au
prezis venirea Lui; şi iarăşi proorocul spune: „Ce fel de casă
Îmi veţi zidi voi?”591; şi în alt loc: „Mi-aţi adus, oare, jerfe şi
prinoase în pustiu, vreme de patruzeci de ani?”592. Aşa-i
îndrăzneala bărbatului care duce crucea (lui Hristos)! Să-l
imităm, dar, şi noi pe Ştefan; chiar dacă nu este acum vreme de
război, pentru îndrăzneală mereu este timp. „Am vorbit despre
mărturiile tale, zice David, înaintea împăraţilor, şi nu m-am
ruşinat”593. De aceea, dacă vom fi printre păgâni, să le
închidem în felul acesta gurile, dar fară mânie, fară
înverşunare. Dacă vom face aceasta cu mânie, aceasta, se pare,
nu va mai fi îndrăzneală, ci patimă; iar dacă cu blândeţe,
aceasta-i adevărata îndrăzneală, deoarece nu pot sta împreună
în acelaşi timp şi virtutea şi patima. Îndrăzneala este o virtute,
iar mânia, o patimă. Deci dacă vrem să avem îndrăzneală,
588
3 Regi 19, 10.
589
Fapte 6, 11.
590
Deut. 18, 15.
591
Is. 66, 1.
592
Amos 5, 25.
593
Ps. 118, 46.
282
Omilii la Fapte
trebuie să fim curaţi de orice mânie, ca nimeni să nu pună

cuvintele noastre pe seama ei. Chiar dacă ai spune adevărul,
dar faci aceasta cu mânie, ai stricat totul, fie că vrei să mustri,
fie că vrei să povăţuieşti, sau să faci altceva. Priveşte la
bărbatul acesta, cum el vorbeşte fără mânie; el nu i-a jignit, ci
numai le-a adus aminte de cuvintele proorocilor. Că nu era
mânios, o arată el însuşi: când îl chinuiau, el se ruga pentru ei
şi zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”594. Ştefan
zicea aceasta fără vreo mânie, dar o spunea cu mâhnire şi
întristare pentru ei. De aceea (scriitorul) a şi spus despre faţa
lui: „au văzut faţa lui ca o faţă de înger”595.
Să ne curăţim, deci, de mânie. Duhul Sfânt nu locuieşte
acolo unde este mânie. Blestemat este cel mânios. Nu-i cu
putinţă să fie ceva sănătos acolo, de unde se naşte mânia. După
cum în timpul unei furtuni, se face mare tulburare şi mare
strigăt, şi nimeni n-are atunci timp să filosofeze, tot aşa şi în
mânie. Dacă sufletul vrea să spună sau să înveţe ceva înţelept,
trebuie mai întâi să fie într-un liman liniştit. Oare nu observi
cum, atunci când vrem să reflectăm asupra unor lucruri
importante, noi alegem locurile retrase, care sunt departe de
zgomot, unde-i linişte şi tăcere, ca să nu fim deranjaţi? Iar dacă
ne deranjează zgomotul din afară, cu atât mai mult tulburarea
dinăuntru. Fie că cineva se roagă, el se roagă în zadar, dacă
face aceasta cu mânie şi supărare; fie că vorbeşte, se face de
râs: fie că tace, iaraşi este luat în râs; fie că mănâncă, îşi face
rău şi atunci; fie că bea, fie că nu bea, fie că merge ori stă, fie
că veghează ori doarme, chiar şi în vis îl pândesc asemenea
lucruri. Şi ce nu este neplăcut la oameni ca aceştia? Ochii –
urâţi, gura – strâmbă, mădularele trupului – încordate şi
594
Fapte 7, 60.
595
Fapte 6, 15.
283
umflate, limba – neînfrânată şi nu cruţă pe nimeni, mintea –

înnebunită, hainele într-un hal fără de hal: în toate multă
urâţenie! Priveşte la ochii celor posedaţi, celor beţi şi celor
turbaţi de mânie: cu ce ei se deosebesc unul de altul? Nu-i
peste tot nebunie? Dar aceasta se întâmplă mereu numai pentru
o vreme? Adevărat, cel nebun este stăpânit de mânie numai
pentru o vreme. Dar ce poate fi mai rău decât aceasta? Şi încă
nu se ruşinează să se îndreptăţească: „eu nu eram conştient, zic
ei, de ceea ce spuneam”. Dar de ce nu erai conştient de aceasta,
tu, fiinţă raţională, care are judecată? De ce acţionezi asemenea
animalelor neraţionale, ca un cal sălbatic mânat de mânie şi
furie? Această scuză este vrednică de osândă. Ar fi bine să ştii
ceea ce spui. Cuvintele acestea le-a spus mânia, vei zice tu, iar
nu eu. Cum poate fi una ca aceasta? Mânia n-are putere, dacă
n-o primeşte de la tine. Tu faci întocmai ca unul care ar spune:
sunt răni făcute de mâna mea, iar nu de mine. Unde, crezi, este
nevoie de mânie cel mai mult, dacă nu la război şi nu în timpul
luptei? Dar şi acolo, dacă vei face ceva cu mânie, ai stricat şi ai
pierdut totul. Celor care se luptă, mai cu seamă nu li se cuvine
să se mânie; celor care atacă, mai cu seamă nu li se cuvine să se
înfurie. Dar cum este cu putinţă a lupta altfel, m-ar întreba
cineva? Cu chibzuinţă, cu stăpânire de sine. Lupta este statul
unei părţi împotriva alteia. Nu vezi că şi soldaţii sunt supuşi
legii, ordinii şi timpului? Iar mânia nu-i altceva decât o iritare
neraţională; iar o fiinţă neraţională nu poate să facă ceva
raţional.
4. Aşa şi Ştefan spunea cuvintele acestea, şi nu se mânia.
Şi Ilie zicea: „Până când veţi schiopăta de amândouă
picioarele?”596, dar nu se mânia. Şi Finees a făcut ucidere, dar
596
3 Regi 18, 21.
284
Omilii la Fapte
nu s-a mâniat597. Mânia nu-ţi permite să vezi, ci, ca şi cum într-

o luptă de noapte, închizând totul, şi ochii şi urechile, te duce
acolo unde vrea ea. Să ne eliberăm, dar, de acest demon, să-l
zdrobim când se va năpusti asupra noastră, să ne punem pe
piept semnul crucii, ca şi un frâu peste el! Mânia este un câine
neruşinat; învaţ-o să asculte legea. Dacă pe lângă o turmă va fi
ţinut un câine atât de sălbatic, că nu va asculta poruncile
păstorului, şi nu va cunoaşte vocea lui, atunci totul este pierdut
şi distrus. El este ţinut împreună cu oile; dar dacă începe să le
muşte, nu mai este de niciun folos, şi pe el îl omoară. Dacă
câinele va învăţa să te asculte, hrăneşte-l; el este de mare folos
când latră împotriva lupilor, tâlharilor şi războinicilor, iar nu
împotriva oilor şi nu împotriva casnicilor. Iar dacă nu te
ascultă, atunci strică totul, şi dacă nu împlineşte poruncilor tale,
distruge totul. Aşadar, să nu-ţi slăbească blândeţea, ci însăşi
mânia s-o păzească şi s-o hrănească pe ea; iar mânia o va păzi
şi o va hrăni în mare siguranţă atunci când va nimici cugetele
necurate şi pătimaşe, când din toate părţile îl va alunga pe
diavol. Blândeţea o arătăm atunci, când noi nimic nu cugetăm
rău împotriva aproapelui; aşa noi ajungem vrednici de respect,
când învăţăm să nu fim obraznici. Nimic nu-l face pe om aşa
de neruşinat, cum conştiinţa patimaşă. Din care pricină
desfrânatele sunt neruşinate? Din care pricină fecioarele sunt
ruşinoase? Oare nu sunt desfrânatele aşa din pricina păcatului,
iar fecioarele, oare nu din pricina curăţiei? Nimic nu-l face pe
om aşa de neruşinat, cum păcatul.
Dimpotrivă, va spune cineva, el te face de ruşine.
Adevărat, pe acela care se cercetează pe sine, iar pe cel
neruşinat îl face şi mai obraznic; cine nu se cercetează pe sine,
597
cf. Num. 25, 7-8.
285
acela ajunge obraznic. „Când vine cel nelegiuit, spune

înţeleptul, vine şi defăimarea”598. Cel neruşinat este şi
obraznic, iar cel obraznic – îndârjit. Vrei să afli când slăbeşte
blândeţea? Slăbeşte atunci când o rod gândurile rele. Dar dacă
se va întâmpla, că acest câine nu va sta şi nu va lătra tare, nici
atunci să nu deznădăjduim. Noi avem şi praştie şi piatră, avem
şi suliţă, şi îngrăditură, şi încuietori, unde putem să păstrăm
gândurile curate. Dacă câinele este blând cu oile, dar rău cu cei
străini şi paznic bun, acestea sunt calităţi de lăudat pentru un
câine; când este flămând, el nu muşcă oile, când este sătul, el
nu cruţă lupii. La fel este şi cu mânia: când se aprinde, nu
trebuie să părăsească blândeţea; când este liniştită, trebuie să
stea cu ochii în patru împotriva gândurilor pătimaşe; pe ale
sale, chiar dacă ele ar bate-o, să nu le părăsească, ci să le
recunoască, iar celor străine, chiar dacă ele ar mângâia-o, să nu
le dea cruţare. Diavolul deseori se gudură ca nu câine; dar să
ştie fiecare, că el este un străin pentru noi. Aşa şi noi să iubim
virtutea, chiar dacă ea ne-ar pricinui durere, şi să ne depărtăm
de patimă, chiar dacă ea ne-ar da plăcere. Să nu fim mai răi
decât câinii, care chiar dacă sunt bătuţi şi chinuiţi, nu fug de la
stăpânul lor, iar pe străin, chiar dacă îi hrăneşte, îl muşcă. Aşa
şi mânia este folositoare atunci când se ridică împotriva
străinilor. Ce înseamnă cuvintele acestea: „oricine se mânie pe
fratele său degeaba”599? Înseamnă: nu te răzbuna şi nu răsplăti
cu rău. Dacă vezi pe altul că suferă greu, întinde-i o mână de
ajutor; aceasta nu mai este mânie, când tu eşti liber de iubirea
de sine. David îl avea pe Saul în mâinile sale, dar nu s-a mâniat
şi n-a înfipt în el suliţa, în duşmanul pe care l-a prins600, ci prin
598
Pilde 18, 3.
599
Matei 5, 22.
600
1 Regi 26, 7.
286
Omilii la Fapte
blândeţea sa s-a răzbunat pe diavol. Moise, văzând că un străin

face nedreptate (unui evreu), l-a omorât; dar când a văzut că
face unul din ai săi, n-a făcut aşa; pe fraţi a vrut să-i împace, iar
pe aceia i-a despărţit601. Deşi Scriptura îl numeşte pe Moise cel
mai blând om602, totuşi, şi în el uneori se aprindea mânia. Dar
noi nu facem aşa, ci dimpotrivă: când trebuie să arătăm
blândeţe, suntem mai fioroşi decât orice animal; iar când
trebuie să ne mâniem, suntem cei mai lenoşi şi mai nepăsători
dintre toţi. În felul acesta, folosind puterile noastre nu în scopul
pentru care sunt destinate, ne irosim în zadar viaţa; după cum şi
obiectele, dacă sunt folosite unul în locul altuia, se strică toate.
De pildă, dacă cineva, având o sabie, nu se va folosi de ea când
va fi nevoie, ci se va folosi de mâna lui, nu va face bine; şi
invers, dacă se va folosi de sabie acolo, unde se cuvine să
folosească mâna, va strica totul. Aşa şi doctorul, dacă nu taie
acolo, unde trebuie, ci taie acolo, unde nu trebuie, strică totul.
De aceea, vă rog să folosim (mânia) această armă la timpul ei
cuvenit. Nicidecum nu-i timp potrivit pentru mânie atunci când
trebuie să ne ajutăm pe noi înşine; dar dacă avem datoria să
îndreptăm pe alţii, atunci mai cu seamă şi trebuie s-o folosim,
ca să scăpăm pe alţii. Aşadar, mereu păzindu-ne de mânie, ne
vom asemăna lui Dumnezeu şi vom avea parte de bunătăţile
cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă,
putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
601
Exod 2, 22.
602
Num. 12, 3.
287
Omilia 18
„Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor
şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”603
1. Este lucru de mirare, cum, negăsind în cuvintele lui

Ştefan nicio pricină de a-l ucide, ei încă turbă de mânie şi caută
această pricină. Aşa mereu răutăcioşi sunt oamenii care fac
nedreptate. După cum arhierii nu se dumereau şi ziceau: „ce
vom face acestor oameni?”604, tot aşa se sunt frământă şi ei.
Dar cel care avea dreptul să se revolte, era tocmai el, care nu
făcuse nicio răutate, şi cu toate acestea fiind tratat ca un
nelegiuit şi clevetit răutăcios. Dar până la urmă clevetitorii au
păţit-o mai rău; astfel, se dovedesc a fi adevărate cuvintele pe
care eu mereu le repet: „rău faci, rău o duci”. El însă deloc nu
clevetea, ci spunea adevărul. Deci, când suntem ocărâţi de
lucruri pe care nu le-am făcut, noi nimic nu suferim de la
aceasta. Ei voiau să-l ucidă, dar nu (îndată) fac aceasta, ci
doresc să găsescă şi o pricină îndreptăţită pentru crima lor.
Cum? Oare mustrarea nu era o pricină îndreptăţită? Dar aceasta
nu era mustrarea lui, ci era învinuirea proorocilor. Mai mult
încă. Ei doreau ca aceasta să pară, cum că ei l-ar fi ucis nu
pentru cuvintele spuse împotriva lor – tot aşa cum a fost şi cu
Hristos – ci pentru blasfemie. Cu toate acestea cuvintele lui
erau pline de cucernicie. De aceea, având de gând, pe lângă
uciderea lui, să-i vătame şi slava, ei „fremătau de furie în
603
Fapte 7, 54.
604
Fapte 4, 16.
288
Omilii la Fapte
inimele lor”605; şi aceasta, deoarece ei se temeau, ca să nu se

întâmple încă ceva din pricina lui. Apoi, ce-au făcut cu Hristos,
la fel fac şi cu Ştefan. După cum atunci, când El a spus: „veţi
vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii”606, ei
numeau aceasta blasfemie şi chemau poporul la mărturie, tot
aşa şi acum. Acolo şi-au sfâşiat hainele; aici îşi astupau
urechile. „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a
văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui
Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul
Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu
glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi
scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre”607. Chiar dacă
el nu spunea adevărul, se cădea să-i fi dat drumul, socotindu-l
nebun. Dar el a spus aceasta ca să-i întoarcă la Dumnezeu.
Deoarece a vorbit numai de moartea lui Hristos, iar de învierea
Lui n-a spus nimic, el adaugă la timp potrivit şi învăţătura
aceasta. „Stând de-a dreapta lui Dumnezeu”608. El spune că
Hristos i s-a arătat aşa cum el le povesteşte, ca măcar în felul
acesta să-i facă pe ei să primească cuvintele lui; să spui că El
şade (de-a dreapta lui Dumnezeu) ar fi fost neplăcut pentru ei;
de aceea el vorbeşte numai de înviere şi spune că Hristos stă
(de-a dreapta lui Dumnezeu). Tocmai aceasta este pricina
pentru care faţa lui s-a acoperit cu slavă. Dumnezeu fiind
iubitor de oameni, tocmai prin aceasta voia să-i cheme la El. Şi
priveşte câte semne se săvârşesc! „Şi scoţându-l afară din
cetate, îl băteau cu pietre”609. Iarăşi moarte în afara cetăţii,
605
Fapte 7, 54.
606
Matei 26, 64.
607
Fapte 7, 55-58.
608
Fapte 7, 56.
609
Fapte 7, 58.
289
cum a fost şi cu Hristos, şi chiar prin moarte se vesteşte

mărturisirea şi predica. „Iar martorii şi-au pus hainele la
picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe
Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul
meu!”610. Prin aceste cuvinte el le arată şi-i învaţă, că el nu
piere. „Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le
socoti lor păcatul acesta!”611. Ca şi cum dovedindu-le, că nici
cuvintele spuse de el mai înainte nu erau pornite din mânie, el
zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, voind chiar şi
prin aceasta să-i câştige pentru Dumnezeu; căci să le arate că el
le iartă mânia şi furia care ajunge la ucidere, şi că sufletul lui
este străin de orice patimă, era calea care putea să-i facă pe ei
să primească cuvintele lui.
„Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui. Şi s-a făcut în
ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim”
(Fapte 8, 1). Nu întâmplător, mi se pare, s-a făcut prigoana
aceasta, ci după rânduiala lui Dumnezeu. „Şi toţi, afară de
apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale
Samariei”612. Vezi cum Dumnezeu iarăşi îngăduie să vină
ispitele? Dar observă atent, te rog, cum sunt rânduite aici
lucrurile. Ei erau admiraţi din pricina semnelor; fiind bătuţi,
deloc nu se mâhneau; au rămas în Ierusalim; predica se
răspândea; dar pe urmă, Dumnezeu îngăduie o piedică mare: se
face o prigoană nu chiar mică, încât trebuiau să fugă şi ei, (căci
se temeau de duşmanii lor, care se făcuseră acum mai
îndrăzneţi), şi pentru toţi a devenit clar, că aceia care se temeau
şi au fugit, erau oameni. Dar ca să nu spui după aceasta, că ei
făceau totul numai prin har chiar atunci când erau prigoniţi,
610
Fapte 7, 58-59.
611
Fapte 7, 60.
612
Fapte 8, 1.
290
Omilii la Fapte
pentru aceasta, aceia s-au dovedit a fi mai fricoşi, iar duşmanii

lor mai îndrăzneţi. „Şi toţi, afară de apostoli s-au
împrăştiat”613. Aşadar, nu în zadar spuneam eu că această
prigoană a fost rânduită de Dumnezeu; dacă n-ar fi fost ea,
ucenicii nu s-ar fi împrăştiat. „Iar bărbaţi cucernici au
îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el”614.
Dacă ei erau „cucernici”, de ce „au făcut plângere mare
pentru el”? Ori pentru că nu erau încă desăvârşiţi, ori pentru că
el era vrednic de dragoste şi respect. Pe lângă aceasta, şi
mâhnirea şi plângerea, iar nu numai frica, arată că ei erau
oameni. Şi cine n-ar fi plâns, văzând pe acest mieluşel blând,
bătut cu pietre şi zăcând mort? Mulţumire vrednică de a fi spus
la mormântul lui, a lăsat evanghelistul, zicând: „Şi,
îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta!”615. „Şi au făcut plângere mare pentru el”616.
Dar să revenim la cele spuse mai sus.
2. „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a
văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui
Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise. Iar ei, şi-au
astupat urechile şi au năvălit asupra lui”617. Ce-i vrednic aici
de învinuire? Cu toate acestea, pe bărbatul care a făcut atâtea
semne, care i-a biruit pe toţi prin cuvântul său şi care a ţinut aşa
o cuvântare, ei l-au luat, şi cum au vrut, aşa şi-au săturat asupra
lui furia. „Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui
tânăr, numit Saul”618. Priveşte cât de amănunţit scriitorul
povesteşte despre ceea ce se referă la Pavel, ca să-ţi arate
613
Fapte 8, 1.
614
Fapte 8, 2.
615
Fapte 7, 60.
616
Fapte 8, 2.
617
Fapte 7, 55.
618
Fapte 7, 58.
291
puterea lui Dumnezeu, care a lucrat în el după aceea. Acum

însă, el nu numai nu crede, dar îl dă pe Ştefan în mâinile
nenumăraţilor ucigaşi; de aceea scriitorul spune: „Şi Saul s-a
făcut părtaş la uciderea lui”619. Bărbatul acesta fericit (Ştefan)
nu se roagă simplu, ci cu multă râvnă: „îngenunchind”, spune
scriitorul. Priveşte la moartea lui dumnezeiască! „Şi toţi s-au
împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei”. Acum ei nu
se mai feresc să vorbească cu samarinenii, având în vedere că
lor le-au fost spuse cuvintele: „În calea păgânilor să nu
mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi”620.
„Afară, zice, de apostoli”, arătând prin aceasta că ei n-au
părăsit oraşul, dorind şi în felul acesta să-i convertească pe
iudei; sau pentru că voiau să fie şi pentru alţii model de
îndrăzneală. „Şi Saul pustiia Biserica, intrând prin case şi,
târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă”621. Mare era
furia lui: că era singur, şi că intra în case; atât de mult şi-a dat
el sufletul pentru Lege. „Târând bărbaţi şi pe femei”. Observă
atent şi la curaj, şi la răutate, şi la furie. Pe toţi care cădeau în
mâinile lui, el îi chinuia în nenumărate chipuri, ca şi cum
devenea mai îndrăzneţ după această crimă.
„Iar cei ce se împrăştiaseră străbăteau ţara, binevestind
cuvântul. Iar Filip, coborându-se într-o cetate a Samariei, le
propovăduia pe Hristos. Şi mulţimile luau aminte într-un cuget
la cele spuse de către Filip, ascultându-l şi văzând semnele pe
care le săvârşea. Căci din mulţi care aveau duhuri necurate,
strigând cu glas mare, ele ieşeau şi mulţi slăbănogi şi şchiopi
s-au vindecat. Şi s-a făcut mare bucurie în cetatea aceea. Dar
era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi
619
Fapte 8, 1.
620
Matei 10, 5.
621
Fapte 8, 3.
292
Omilii la Fapte
uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care

luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Acesta este
puterea lui Dumnezeu, numită cea mare”622. Observă atent, te
rog, şi la altă ispită, adică cea de la Simon. „Şi luau aminte la
el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise. Iar când au
crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui
Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei
se botezau. Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu
cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era
uimit. Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit
cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan,
care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul
Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci
erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi
puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. Şi Simon
văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt,
le-a adus bani, zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca
acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt”623.
Ar putea însă să mă întrebe cineva: Nu cumva, oare, ei n-
au primit Duhul? Ei au primit Duhul iertării păcatelor; dar
Duhul semnelor încă nu-L primiseră. „Căci nu Se pogorâse
încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele
Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau
Duhul Sfânt”624. Că a fost aşa, că ei nu primiseră Duhul
semnelor, aceasta reiese din faptul că Simon, văzând aceasta, a
venit să-L ceară de la apostoli. „Şi Simon văzând că prin
punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani,
zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi
622
Fapte 8, 4-10.
623
Fapte 8, 11-19.
624
Fapte 8, 16-17.
293
pune mâinile să primească Duhul Sfânt”625. „Şi s-a făcut

prigoană mare”626. Prigoana a crescut mai cu seamă atunci, dar
Dumnezeu iarăşi îi izbăvea pe ei, îngrădindu-i prin semne.
Deoarece moartea lui Ştefan n-a potolit furia iudeilor, ci a
aprins-o şi mai puternic, din această cauză învăţătorii se
împrăştie, ca învăţătura să se răspândească şi mai mult. Dar iată
că lucrurile iarăşi iau o întorsătură bună şi ei primesc bucurie.
„Şi s-a făcut, zice, mare bucurie în cetatea aceea”627, deşi
înainte fusese plângere mare. Aşa Dumnezeu obişnuieşte să
facă mereu, unind bucuriile cu necazurile. De multă vreme
Simon avea boala aceasta. De aceea nici acum (la botez) nu se
eliberează de ea.
Cum, dar, l-au botezat? Tot aşa cum Hristos l-a ales pe
Iuda. Văzând semnele ce se făceau, Simon se uimea, dar încă
nu îndrăznea să ceară harul semnelor, deoarece vedea, că nici
ceilalţi încă nu-l primiseră. Dar de ce, nu l-au lovit cu moartea,
cum au făcut cu Anania şi Safira? Pentru că şi în vechime cel
care a strâns lemne în zi de sâmbătă, a fost omorât spre
învăţarea altora628, dar nimeni după aceea n-a mai suferit
aceeaşi pedeapsă. La fel acum face şi Petru: pedepsindu-i pe
aceia, nu-l pedepseşte pe acesta, ci îi spune: „Banii tăi să fie cu
tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se
agoniseşte cu bani”629.
3. Ar putea să mă întrebe cineva: de ce după botez ei n-au
primit Duhul Sfânt? Ori pentru că Filip nu L-a împărtăşit,
păstrând această cinste pentru apostoli, sau pentru că el singur
625
Fapte 8, 19.
626
Fapte 8, 1.
627
Fapte 8, 8.
628
cf. Num. 15, 32.
629
Fapte 8, 20.
294
Omilii la Fapte
nu avea acest dar, pentru că era din numărul celor şapte, şi

aceasta poate fi spus cu multă certitudine. După părerea mea,
acest Filip era unul dintre cei şapte, al doilea după Ştefan.
Botezând, el nu împărtăşea celor botezaţi Duhul, deoarece nu
avea aşa putere: darul acesta aparţinea numai celor doisprezece
apostoli. Şi observă atent: n-au plecat aceştia (apostolii), dar,
după rânduiala lui Dumnezeu, din Ierusalim au ieşit aceia care
nu aveau acest har, pentru că încă nu primiseră Duhul Sfânt. Ei
au primit puterea de a face semne, dar nu şi puterea de a
împărtăşi Duhul altora. Prin urmare, acesta era privilegiul
apostolilor. De aceea noi vedem, că aceasta fac întâi-stătătorii
apostolilor, iar nu altcineva. „Şi Simon, spune scriitorul, văzând
că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt”630. El
n-ar fi spus aşa, dacă nu s-ar fi petrecut ceva care cade sub
simţuri. „Atunci îşi puneau mâinile peste ei”631. Exact cum a
făcut şi Pavel, când ei vorbeau în limbi.
Priveşte la purtarea mizerabilă a lui Simon. „Le-a adus
632
bani” . Cu ce scop? Că doar nu văzuse, ca apostolul să facă
aceasta pentru bani; prin urmare, fapta lui n-a fost săvârşită din
neştiinţă, ci pentru că voia să-i ispitească, pentru că voia să-i
învinuiască. De aceea Petru şi îi spune: „Tu n-ai parte, nici
moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este
dreaptă înaintea lui Dumnezeu”633. Iarăşi Petru descoperă cele
ascunse în suflet, deşi Simon se gândea să tăinuiască aceasta.
„Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui
Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru
amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti.
630
Fapte 8, 18.
631
Fapte 8, 17.
632
Fapte 8, 18.
633
Fapte 8, 21.
295
Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru

mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis”634. Se
cădea să se pocăiască din toată inima, se cădea să plângă, iar el
face aceasta cu făţărnicie. „Doară ţi se va ierta”. El nu spune
aceasta cu gândul, că lui nu i se va ierta chiar dacă el ar plânge,
dar aşa şi proorocii obişnuiesc numai să ameninţe, şi nu spun:
„dacă vei face aceasta, ţi se va ierta păcatul”, dar (spun) că
pedeapsa va veni neapărat. „Iar cei ce se împrăştiaseră
străbăteau ţara, binevestind cuvântul”635.
Minunează-te, te rog, cum ei chiar fiind în primejdii nu
lasă predica, ci continuă să propovăduiască. „Ascultându-l şi
văzând semnele pe care le săvârşea”636. După cum pe timpul
lui Moise minunile adevărate erau cunoscute când erau puse
faţă în faţă cu cele false, tot aşa şi acum. Acolo erau vrăji, dar
aceste semne se deosebeau cu mult de acelea a lui Simon.
„Căci din mulţi care aveau duhuri necurate, strigând cu glas
mare, ele ieşeau”637. Acest strigăt era un semn clar că duhurile
ieşeau din ei, iar vrăjile lui Simon, dimpotrivă, îi lega şi mai
mult. „Şi mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vindecat”. Aici nu era
nicio înşelătorie, deoarece cei vindecaţi trebuiau să umble şi să
lucreze. „La care luau aminte toţi, zicând: Aceasta este puterea
lui Dumnezeu, numită cea mare”638. Aici se împlinesc
cuvintele lui Hristos: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi
prooroci minciunoşi” în numele Meu639. „Şi luau aminte la el,
fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise”640. Şi totuşi,
634
Fapte 8, 22-24.
635
Fapte 8, 4.
636
Fapte 8, 6.
637
Fapte 8, 7.
638
Fapte 8, 10.
639
Marcu 13, 22.
640
Fapte 8, 11.
296
Omilii la Fapte
acolo n-ar fi trebuit să fie niciun îndrăcit, dacă el de multă

vreme făcea vrăji; dar, pentru că erau mulţi îndrăciţi şi mulţi
slăbănogi, deci minunile lui nu erau adevărate. Filip, însă, nu
numai prin semne îi aducea la credinţă, dar şi prin cuvânt,
vorbindu-le „despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre
Hristos”641. „Iar Simon, botezându-se, era mereu cu Filip”642;
era cu Filip nu din credinţă, ci pentru că voia să ajungă ca el.
Dar de ce apostolii nu l-au mustrat îndată? Ei erau
mulţumiţi că el singur s-a osândit pe sine; aceasta la fel ţinea de
munca lor de învăţători. Şi cum nu putea să se împotrivească,
el se mândreşte, asemenea vrăjitorilor care ziceau: „Acesta e
degetul lui Dumnezeu”643! Şi ca să nu fie iarăşi alungat, pentru
aceasta „era mereu cu Filip”, şi nu se despărţea de el.
„Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit
cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan,
care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul
Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei.
Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt”644.
Vezi, deci, că aceasta nu se făcea într-un mod simplu, ci era
nevoie de mare putere ca să dai Duhul Sfânt altora? Căci nu
este acelaşi lucru, să primeşti iertare de păcate, şi să primeşti o
putere ca aceasta. Aceia au primit darul treptat. Aici era un
semn îndoit: lor să le dea, iar lui să nu-i dea. Aşadar, ar fi
trebuit ca Simon, dimpotrivă, să ceară să primească Duhul
Sfânt; iar el, neîngrijindu-se de aceasta, cere să aibă puterea de
a-L împărtăşi altora. Nici cei şapte diaconi n-au primit puterea
să-L împărtăşească altora; iar el a vrut să ajungă mai minunat
641
Fapte 8, 12.
642
Fapte 8, 13.
643
Exod 8, 19.
644
Fapte 8, 14-16.
297
decât Filip, fiind printre ucenicii lui! „Şi Simon văzând că prin
punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus
bani”645. Ce? Unde el a văzut ca alţii să facă aşa? L-a văzut,
facând aşa, pe Filip? Nu cumva el credea, că ei nu ştiu cu ce
gând el se apropie de ei? „Banii tăi să fie cu tine spre
pierzare!646” Acestea nu sunt cuvinte de blestem, ci de
pedeapsă. Deoarece el n-a folosit banii cum se cuvinea, „să
rămână, zice, cu tine, nelegiuitule”. Sau ca şi cum aşa i-ar fi
spus: „să piară împreună cu cugetul tău, de vreme ce ai gândit
atât de josnic despre darul lui Dumnezeu, socotindu-l un lucru
omenesc. Acest dar nu este aşa”. De aceea Petru bine numeşte
aceasta dar, zicând: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci
ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani”. Vezi
cum ei sunt străini de bani? „Tu n-ai parte, nici moştenire, la
chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea
lui Dumnezeu”647. Deci el făcea totul cu răutate; se cădea, însă,
să fie simplu. Dacă el ar fi venit aşa cum se cuvine a veni, ar fi
fost primit, sau, cel puţin, ar fi fost respins, ca o molimă. Ai
văzut, deci, că cine gândeşte josnic despre lucruri înalte, acela
păcătuieşte îndoit? De aceea apostolul îi porunceşte două
lucruri: „pocăieşte-te şi te roagă, doară ţi se va ierta cugetul
inimii tale”648. Vezi, deci, că el a cugetat un lucru rău? De
aceea i-a spus apostolul: „doară ţi se va ierta”, ştiind că el nu
mai poate fi îndreptat. El, însă, avea frică de popor şi nu s-a
hotărât să se pocăiască. Dacă nu s-ar fi tulburat, atunci ar fi
spus: „n-am ştiut, am făcut aceasta din prostie”; dar el s-a
descurajat, mai întâi, pentru că a fost biruit de semnele ce se
645
Fapte 8, 18.
646
Fapte 8, 20.
647
Fapte 8, 21.
648
Fapte 8, 22.
298
Omilii la Fapte
făceau, iar în al doilea rând, pentru că cele ascunse ale

sufletului lui au fost descoperite. De aceea, el a plecat departe,
la Roma, gândind că apostolul nu va veni acolo degrabă.
„Pocăieşte-te deci, căci întru amărăciunea fierii şi pentru
legătura nedreptăţii te văd că eşti”649. Aceste cuvinte exprimă
o mânie puternică. El nu-l pedepseşte pentru ca să nu vină
credinţa din constrângere, ca ea să nu pară un lucru aspru, ca să
rămână loc şi pentru pocăinţă; sau nu face aceasta pentru că era
de ajuns mustrarea, pentru că era de ajuns să descopere cele
ascunse în inimă, ca el să-şi recunoască vina. Prin cuvintele:
„Rugaţi-vă voi pentru mine”650, el recunoaşte că a greşit.
Priveşte ce ticălos el este: când a fost mustrat, atunci a crezut;
când iarăşi a fost mustrat, s-a făcut smerit. „Şi văzând semnele
ce se făceau, era uimit”651, arătând prin aceasta că toate faptele
lui sunt minciună. Nu-i scris: „s-a apropiat”, ci: „era uimit”.
De ce el n-a făcut aceasta mai înainte? El credea că se
poate ascunde; credea că lucrul acesta era o artă; dar pentru că
nu se putea ascunde de apostoli, s-a apropiat de ei.
4. Priveşte, te rog, câte urmări a avut moartea lui Ştefan.
Ei se împrăştie prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei;
binevestesc cuvântul, propovăduiesc pe Hristos, fac semne şi
minuni; încetul cu încetul primesc darul Sfântului Duh. „Iar ei,
mărturisind şi grăind cuvântul Domnului, s-au întors la
Ierusalim şi în multe sate ale samarinenilor binevesteau”652.
Bine este spus: „mărturisind”. Ei mărturisesc, probabil, despre
Simon, ca credincioşii să nu se lase înşelaţi, să nu se lase
649
Fapte 8, 22-23.
650
Fapte 8, 24.
651
Fapte 8, 13.
652
Fapte 8, 25.
299
ademeniţi, şi astfel să rămână în siguranţă. „S-au întors la

Ierusalim”653.
Pentru ce ei iarăşi se duc acolo unde a fost prigoană,
unde a început nenorocirea, unde era cuibul ucigaşilor? După
cum în timpul luptei, generalii se aruncă în acea parte a
armatei, care este mai slabă, tot aşa fac şi ei. „Şi în multe sate
ale samarinenilor binevesteau”654. Observă şi la aceasta:
ucenicii nu se coboară în Samaria înainte de prigoană, ci după
ce au fost mânaţi de aceasta, ca şi pe timpul lui Hristos, iar
după aceea la credincioşii din samarineni sunt trimişi apostolii.
„Iar apostolii din Ierusalim, auzind, au trimis la ei pe Petru şi
pe Ioan”655. Pentru ce sunt trimişi? Ca să-i izbăvească pe
samarineni de vrăji, ca să le amintească învăţătura pe care au
auzit-o de la Hristos, când au crezut la început656.
„Şi în multe sate ale samarinenilor binevesteau”. Priveşte
cum ei îşi făceau datoria chiar în timpul călătoriei; nici
călătoriile nu erau făcute fără rost. Aşa călătorii trebuie să
facem şi noi. Dar pentru ce vorbesc de călătorii? Mulţi au sate
şi pământuri, dar deloc n-au grijă de ele. Să-şi construiască o
baie, să-şi mărească veniturile, să-şi ridice palate şi case, de
aceasta ei se îngrijesc mult; dar să-şi cultive sufletele, de
aceasta nu se îngrijesc deloc. Când vezi în câmp spini, tu îi
smulgi, îi arzi, îi nimiceşti ca să eliberezi pământul de paguba
pe care o pricinuiesc; dar văzând pe lucrătorii înşişi plini de
spini, nu-i smulgi. Spune-mi, te rog, chiar nu te temi şi nu
tremuri înaintea Celui Care îţi va cere socoteală pentru ei? Oare
nu fiecare dintre credincioşi trebuie să construiască o biserică,
653
Fapte 8, 25.
654
Fapte 8, 25.
655
Fapte 8, 14.
656
cf. Ioan 4, 39.
300
Omilii la Fapte
să-şi cheme în ajutor un învăţător, şi să se îngrijească, mai întâi

de toate, ca toţi să fie creştini? Spune-mi, cum va fi lucrătorul
tău creştin, când el vede că tu eşti aşa de nepăsător faţă de
mântuirea lui? Nu poţi face semne şi să convingi? Convinge-i
prin ceea ce stă în puterile tale: prin iubirea de oameni, prin
ocrotire, prin blândeţe, prin căldură sufletească şi prin toate
asemenea.
Pieţe şi băi construiesc mulţi, iar biserici nu construiesc,
şi mai degrabă vor face altceva decât aceasta. De aceea vă
îndemn, vă implor şi vă rog cu milă, dar, mai bine, chiar vă
poruncesc: nimeni să nu aibă sat fără biserică! Nu-mi spune:
„este biserică la vecini, aproape de noi; cheltuielile sunt mari,
iar veniturile mici”. Dacă ai ceva de dat săracilor, dă aceasta
bisericii; mai bine aici, decât acolo; întreţine un învăţător,
întreţine un diacon şi cinul preoţesc. Tot aşa cum faci când îţi
iei o femeie sau o mireasă, sau îţi măriţi fata, aşa fă şi cu
biserica: Dă-i zestre. În felul acesta satul tău se va umple de
binecuvântare. Ce bunuri nu vor fi acolo? Spune-mi: este puţin
lucru, că hambarul tău va fi binecuvântat? Este puţin lucru, că
din toate roadele tale Dumnezeu primul va gusta din ele?
Aceasta e folositor pentru pacea lucrătorilor. Apoi şi preotul se
va bucura de cinste, şi aceasta va fi spre mântuirea satului.
Acolo vor fi săvârşite pentru tine rugăciuni neîncetate, cântări
şi imne la aducerea jertfei nesângeroase în fiecare zi de
duminică. Ce-i mai vrednic de laudă: că alţii construiesc
morminte strălucitoare, ca după trecerea lor să fie spus: „le-a
construit cutare”, sau că tu ai ridicat biserici? Gândeşte-te că,
ridicând jertfelnic lui Dumnezeu, tu vei avea răsplată până la
venirea lui Hristos.
5. Spune-mi: dacă împăratul ţi-ar porunci să-i construieşti
o casă, ca să trăiască în ea, oare n-ai face tu totul ca să-l
301
încânţi? Biserica este locaşul împărătesc a lui Hristos. Nu te

uita la cheltuieli, ci gândeşte-te la roade. Aceia cultivă
pământul, – tu cultivă-le sufletele; ei îţi aduc roade, – tu
ridică-i la cer. Cine pune începutul, acela se face pricină de
toate celelalte. Aşa şi tu vei fi pricină de mântuire pentru
oamenii care vor fi aduşi la învăţătura creştină, atât acolo, cât şi
în satele vecine. Băile voastre îi fac pe ţărani foarte gingaşi,
cârciumele îi fac foarte necumpătaţi, şi cu toate acestea, voi le
construiţi pentru slavă. Pieţele şi târgurile îi fac lacomi; aici,
însă, lucrurile stau cu totul altfel. Gândeşte-te acum, cum este
să vezi un preot asemenea lui Avraam, nins de ani, încins,
cultivând pământul şi lucrând cu mâinele sale!? Ce-i mai plăcut
decât un sat ca acesta? Aici virtutea este cu mult mai mare.
Aici nu este desfrânare: ea este alungată; nu este beţie şi
lăcomie: ele sunt izgonite; nu este slavă deşartă: ea este
nimicită; aici bunăvoinţa străluceşte mai mult din curaţia
inimii. Cât de plăcut este să ieşi şi să intri în casa lui
Dumnezeu, ştiind că tu însuţi ai construit-o, să te culci, să te
odihneşti şi după odihna trupescă să participi la slujbele de
seară şi de dimineaţă, să-l inviţi la masa ta pe preot, să vorbeşti
cu el, să primeşti binecuvântare, să vezi cum şi alţii merg
acolo! Aceasta e zidul, aceasta e siguranţa satului. Aceasta e
holda despre care este spus: „mirosul unui câmp bogat, pe care
l-a binecuvântat Domnul”657. Chiar dacă fără aceasta satul este
bun, pentru că este liniştit şi liber de nebunia afacerilor, cu ce
se va compara el când va avea şi aceasta?
Cu adevărat, satul care are o biserică este ca raiul lui
Dumnezeu. Acolo nu este nici strigăt, nici zgomot, nici
duşmani, nici erezii; toţi sunt prieteni care mărturisesc aceleaşi
657
Geneză 27, 27.
302
Omilii la Fapte
învăţături. Liniştea te va duce la înţelepciune, iar preotul,

începând de la această înţelepciune, te va vindeca cu uşurinţă.
Aici tot ceea ce spunem se risipeşte în pieţe; iar acolo, ceea ce
vei auzi (de la el), vei pecetlui puternic în sufletul tău, şi de la
aceasta, în sat tu vei fi alt om. El îi va conduce şi pe ceilalţi
săteni şi va fi pentru ei ca un străjer, atât prin prezenţa lui, cât
şi prin povăţuirile lui. Şi care, spune-mi, vor fi cheltuielile?
Construieşte pentru început o casă mică, în forma unei biserici;
altcineva după tine va construi pridvorul, iar altul după aceea
va adăuga încă ceva, şi în felul acesta totul va fi pus pe seama
ta. Dai puţin, dar primeşti răsplată pentru tot. Aşadar, fă primul
pas, pune temelia, dar, mai bine spus, îndemnaţi-vă unul pe
altul, concuraţi-vă unul cu altul în lucrul acesta! Locurile unde
trebuie să păstrezi paiele, secara şi toate asemenea, le aranjezi
cu multă grijă; iar de locul unde poţi strânge roade
duhovniceşti, nu te îngrijeşti deloc, şi oamenii sunt siliţi să
meargă zeci de stadii, şi să facă călătorii lungi, ca să ajungă la o
biserică. Şi ce bine mare este, când preotul cu toată liniştea
vine la biserică ca să se apropie de Dumnezeu, şi în fiecare zi
se roagă pentru sat şi pentru ctitorul ei! Spune-mi: este acesta
un lucru mic, că numele tău va fi pomenit mereu la sfintele
slujbe şi că în fiecare zi pentru sat vor fi făcute rugăciuni la
Dumnezeu? Cât folos aceasta îţi va aduce şi în alte privinţe! Se
întâmplă că cineva din vecinii tăi are ocrotitori; la tine, săracul,
nimeni dintre ei nici nu va binevoi să vină, iar pe preot, poate
că îl va invita, şi îl va aşeza la masă împreună cu el. Vezi câte
bunuri vin de aici!? Satul va fi liber de orice reproş rău; nimeni
nu-l va învinui nici de ucidere, nici de hoţie, nimeni nu-l va
bănui nici de altceva asemenea. Sătenii vor avea de la aceasta
şi altă mângâiere, dacă se va abate asupra cuiva vreo boală sau
va veni moartea. Apoi iarăşi, nu fără folos şi nu la întâmplare
303
doresc prieteni acolo aceia care se mustră unul pe altul; şi

adunările vor fi cu mult mai plăcute decât cele din pieţe şi din
târguri. Şi nu numai adunările, dar şi oamenii înşişi vor fi mult
mai stimaţi din pricina preotului lor. Ai auzit, fără îndoială, că
în vechime Ierusalimul era cinstit mai mult decât celelalte
cetăţi, şi aceasta nu fără pricină, ci pentru că atunci (în el)
domnea cucernicia. Unde Îl cinstesc pe Dumnezeu, acolo nimic
nu este rău; după cum, dimpotrivă, unde nu-L cinstesc pe El,
acolo nimic nu este bun. Astfel (acolo) va fi mare prietenie,
atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii. De aceea, vă îndemn să
vă apucaţi de lucrul acesta, dar nu cu nepăsare, ci cu sârguinţă.
Dacă cel ce va „deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ va fi
ca gura” lui Dumnezeu658, apoi cel ce aduce folos şi mântuire
atâtor suflete care sunt acum şi care vor mai fi până la venirea
lui Hristos, ce bunăvoire nu va culege el de la Dumnezeu!
Ridică-ţi o cetate împotriva diavolului: căci aceasta este
biserica. De acolo mâinile sătenilor să se ridice la muncă; dar
mai întâi să le ridice la rugăciune, şi după aceea să meargă la
lucru. Astfel vor avea şi putere trupească, şi pământul va fi
îmbelşugat, şi toate relele vor fi ţinute departe. Nu-i cu putinţă
să exprimi prin cuvinte plăcerea care se naşte aici, până când ea
nu va fi simţită în fapte. Nu te uita că biserica nu aduce niciun
venit. Dacă te uiţi aşa, mai bine deloc nu te apuca de lucrul
acesta, dacă nu gândeşti să obţii venituri mai mari decât orice
sat. Dacă nu aşa gândeşti, atunci lasă-l, dacă nu socoţi acest
lucru mai presus decât orice. Ce poate fi mai mare decât acest
venit – să înalţi sufletele în jitniţa cerească? Păcat că nu ştiţi cât
de mult înseamnă să câştigi un suflet. Ascultă ce-i spune
Hristos lui Petru: dacă „Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele”659.
658
cf. Ier. 15, 19.
659
Ioan, 21, 16.
304
Omilii la Fapte
Dacă, văzând că oile sau hergheliile de cai ale

împăratului rătăcesc şi sunt pândite de primejdii, tu singur ai
construi pentru ele un ţarc şi nişte grajduri, sau chiar ai pune un
păstor peste ele, cu ce nu te-ar răsplăti împăratul? Aici tu aduni
turma lui Hristos şi pui peste ea un păstor, şi nu cumva
gândeşti că nu faci un lucru mare? Dar pentru ce vorbesc de
turmă? Dacă cel ce sminteşte un om, va atrage asupra sa o
pedeapsă cumplită660, atunci cel care salvează atât de mulţi
oameni, spune-mi, oare nu se va mântui? Se va mântui! Ce
păcat va avea? Iar dacă va avea, oare nu i se va ierta? Din
pedeapsa celui prin care vin smintelile, cunoaşte răsplata celui
prin care vine mântuirea. Dacă mântuirea unui suflet n-ar avea
prea mare importanţă pentru Dumnezeu, atunci pierderea lui n-
ar aprinde atât de mult mânia Lui. Aşadar, cunoscând acestea,
să ne dăm toată silinţa pentru acest lucru duhovnicesc; fiecare
dintre voi să mă invite şi pe mine, şi noi împreună vom face
aceasta după putinţă. Şi dacă vor fi trei ctitori, să lucreze în
comun; iar dacă va fi unul singur, să-i convingă şi pe alţii care
sunt pe aproape. Numai, vă rog, stăruiţi-vă să faceţi aceasta, ca
bineplăcând în toate lui Dumnezeu, să avem parte şi de
bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
660
cf. Luca 17, 2.
305
Omilia 19
„Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând:
Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la
Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Ridicându-se, a
mers”661
1. După părerea mea, Filip a primit porunca aceasta, pe

când era în Samaria, deoarece din Ierusalim (la Gaza) trebuie
să mergi nu spre miazăzi, ci spre miazănoapte, iar din Samaria
spre miazăzi. „Aceasta este pustie”. Aceasta i-a fost spus ca el
să nu aibă frică de vreun atac din partea iudeilor. Şi n-a
întrebat: „pentru ce?”, ci: „ridicându-se a mers”. „Şi iată un
bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei,
regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise
la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi şezând în
carul său, citea pe proorocul Isaia”662. Multe cuvinte de laudă
sunt spuse aici despre el; cu toate că trăia în Etiopia, era ocupat
cu atâtea treburi, locuia într-un oraş superstiţios, unde nu era
nici sărbătoare, el venea să se închine la Ierusalim. Marea lui
osârdie se vede şi din faptul că „şezând în carul său, citea. Iar
Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta.
Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia, şi i-a zis:
Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg,
dacă nu mă va călăuzi cineva?”663. Priveşte iarăşi la cucernicia
lui: deşi nu înţelegea, totuşi el citea; apoi, după citire, încearcă
661
Fapte 8, 26-27.
662
Fapte 8, 27-28.
663
Fapte 8, 29-31.
306
Omilii la Fapte
să cerceteze. „Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar

locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: "Ca un miel care
se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui
ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui,
judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se
ridică de pe pământ viaţa Lui". Iar famenul, răspunzând, a zis
lui Filip: Rogu-te, despre cine zice proorocul acesta, despre
sine ori despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi
începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus”664.
Priveşte cum este rânduită creştinarea lui. Mai întâi el citeşte şi
nu înţelege; iar textul pe care îl citeşte vorbeşte despre
patimile, învierea şi darul lui Dumnezeu. „Şi, pe când mergeau
pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă
împiedică să fiu botezat?”665. Observă dorinţa lui înflăcărată.
Observă râvna. „Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât
amândoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au
ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu
l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se”666.
De ce Duhul Domnului l-a răpit pe Filip, m-ar întrea
cineva? Pentru că avea de mers şi în alte cetăţi ca să
propovăduiască, şi, de asemenea, ca, minunându-se de aceasta
mai târziu, să nu socoată cele întâmplate cu el un lucru
omenesc, ci lucru dumnezeiesc. „Iar Filip s-a aflat în Azot şi,
mergând, binevestea prin toate cetăţile, până ce a sosit în
Cezareea”667. Se vede şi de aici că el era din numărul celor
şapte; tot pe Filip mai târziu îl găsim în Cezareea. Nu fără de
rost l-a răpit Duhul pe Filip; altminteri famenul i-ar fi cerut să-l
664
Fapte 8, 31-35.
665
Fapte 8, 36.
666
Fapte 8, 38-39.
667
Fapte 8, 40.
307
însoţească, şi Filip l-ar fi întristat, refuzându-i cererea, deoarece

încă nu venise timpul pentru aceasta. Totodată, această
întâmplare era un fel de semn prevestitor că apostolii vor
converti şi neamurile. Mărturia vrednică de credinţă putea să-i
facă mai râvnitori şi pe alţii, care vor fi aflat de aceasta.
Dar ce îl împiedica pe el să cunoască bine toate acestea,
şezând în car, şi mai ales în pustiu, m-ar întreba cineva? Că
aceasta nu era lămurit. Aceasta şi este pricina pentru care
famenul „s-a dus, bucurându-se”668; iar dacă n-ar fi aflat,
atunci nici nu s-ar fi bucurat.
Dar să revenim la cele citite mai sus. „Şi un înger al
Domnului a grăit către Filip”669. Priveşte cum îngerii participă
la propovăduire, dar nu propovăduind ei înşişi, ci chemându-i
la aceasta pe apostoli. De asemenea, de aici se vede şi natura
minunată a întâmplării: ceea ce în vechime era rar şi greu de
îndeplinit, aici se întâmplă des şi este făcut cu uşurinţă. „Şi iată
un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei,
regina Etiopiei”670. De aici se vede că etiopienii erau cârmuiţi
de această femeie, căci în vechime cârmuiau şi femeile; aşa era
la ei legea. Filip încă nu ştia pentru ce el merge în pustiu.
„Citea pe proorocul Isaia”671. Calea era pustie şi nu era nimeni
ca să-l ajute să înţeleagă. Observă şi la timpul când el citea:
când era cea mai mare arşiţă. „Iar Duhul i-a zis lui Filip”672.
Acum nu-l mai îndeamnă îngerul, ci Duhul. Şi cum El i-a
vorbit lui? Prin inspiraţie, desigur. Famenul, însă, nu vede
nimic din aceasta, sau pentru că nu era încă desăvârşit, sau
668
Fapte 8, 39.
669
Fapte 8, 26.
670
Fapte 8, 27.
671
Fapte 8, 30.
672
Fapte 8, 29.
308
Omilii la Fapte
pentru că aceasta nu poate fi văzut cu ochii trupului, ci cu ochii

sufletului.
Dar de ce îngerul nu i se arată famenului şi nu-l aduce la
Filip? Poate că din pricina că aceasta nu l-ar fi convins, ci mai
degrabă l-ar fi înspăimântat. Priveşte la înţelepciunea lui Filip:
el nu l-a învinuit şi nici n-a spus: eu bine cunosc lucrurile
acestea; nu l-a măgulit şi n-a zis: „fericit eşti tu, cititorule”.
Cuvintele lui erau străine de îngâmfare şi de linguşire, dar erau
pline, mai degrabă, de grijă şi iubire de oameni. „Înţelegi, oare,
ce citeşti?” Era necesar ca el singur să întrebe, ca el singur să
dorească aceasta. Spunând: „Înţelegi, oare, ce citeşti?”673, el
sugerează, că el cunoaşte că acela nu ştie nimic, şi totodată,
arată, că mare este comora ce se cuprinde acolo.
2. Dar priveşte cât de înţelept răspunde famenul: „cum aş
putea, zice, să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”674 El nu
s-a uitat la înfăţişarea lui Filip, n-a spus: „cine eşti tu?”; nu
mustră, nu se trufeşte, nu spune că ştie, ci recunoaşte că nu
înţelege: de aceea este povăţuit. El îşi arată rana doctorului; el a
priceput că Filip cunoaşte aceasta, şi este dispus să înveţe. El
i-a văzut smerenia, căci nu era îmbrăcat în haină strălucitoare.
Atât era de dornic să asculte şi să ia aminte la cuvintele lui,
încât cuvintele Scripturii: „căutaţi şi veţi afla”675 s-au împlinit
în el. „Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el”. Vezi
râvna? Vezi dorinţa fierbinte? Dar dacă ar spune cineva: se
cuvinea ca el să aştepte ca Filip singur să-i vobească, îi voi
răspunde, că el nu ştia despre ce era vorba; el nu ştia încă ce-i
va spune Filip, ci pur şi simplu se gândea să audă ceva despre
prorocie. Mare cinste îi este arătată lui Filip, căci famenul nu
673
Fapte 8, 30.
674
Fapte 8, 31.
675
Matei 7, 8.
309
simplu l-a aşezat în carul său, ci „a rugat”. „Şi alergând Filip

l-a auzit citind”676. Chiar faptul că a alergat, arată dorinţa lui de
a vorbi, iar citirea este semnul osârdiei famenului. „Iar locul
din Scriptură pe care-l citea era acesta: "Ca un miel care se
aduce spre junghiere”677. Şi aceasta la fel este o dovadă a
înţelepciunii lui, că el ţinea în mâini pe acest prooroc, care este
mai înalt decât toţi ceilalţi prooroci. De aceea Filip nu-i
vorbeşte cu trufie, ci liniştit; şi nu spune nimic până când nu
este întrebat. Dar ce-l întreabă famenul? „Rogu-te, despre cine
zice proorocul acesta?”678 Mi se pare, el nu ştia că proorocii
vorbesc despre alţii; sau, dacă nu aşa, nu ştia că despre ei înşişi
ei vorbesc la altă persoană; dar întrebarea lui denotă o minte
foarte profundă. Să ne fie ruşine, şi celor săraci şi celor bogaţi,
de acest păzitor de comori! Apoi „au ajuns la apă; iar famenul
a zis: Iată apă”679. Aceasta este semnul unui suflet foarte
înflăcărat. „Ce mă împiedică să fiu botezat?”. Priveşte la
smerenia lui! Nu zice: „botează-mă”, şi nu tace, ci spune ceva
intermediar, între dorinţă puternică şi frică cucernică: „ce mă
împiedică să fiu botezat?” Priveşte cum el deja cunoaşte
desăvârşit învăţăturile; căci în proorocie era cuprins totul:
întruparea, patimile, învierea, înălţarea şi judecata de apoi;
aceasta mai cu seamă şi l-a făcut pe el mai dornic (să se
boteze). Să vă fie vouă ruşine, celor care nu sunteţi botezaţi.
„Şi a poruncit să stea carul”680. A spus şi în acelaşi timp a
poruncit, înainte de a fi auzit (răspunsul lui Filip). „Iar când au
ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip”681. Bine este
676
Fapte 8, 30.
677
Fapte 8, 32.
678
Fapte 8, 34.
679
Fapte 8, 36.
680
Fapte 8, 38.
681
Fapte 8, 39.
310
Omilii la Fapte
făcut aceasta, ca să fie cunoscut, că cele întâmplate sunt de la

Dumnezeu, şi ca (famenul) să nu gândească, că Filip este un
simplu om. „Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se”. Aceasta
lasă să se înţeleagă că el s-ar fi amărât, dacă ar fi aflat de
plecarea lui Filip; din pricina bucuriei mari că primise Duhul,
el nici n-a observat ce s-a petrecut lângă el. „Iar Filip s-a aflat
în Azot”682. Mare a fost şi câştigul lui Filip: ceea ce el a auzit
despre prooroci, despre Avacum, depre Iezechiel şi despre alţii,
a văzut împlinit în propria lui persoană683, aflându-se într-o
clipă trecut un drum îndelungat. „S-a aflat în Azot”. Duhul îl
duce acolo unde i se cădea să propovăduiască. „Şi, mergând,
binevestea prin toate cetăţile, până ce a sosit în Cezareea”684.
„Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva
ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el
scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe
vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta,
să-i aducă legaţi la Ierusalim”685. La acest timp potrivit se
aminteşte de zelul lui Pavel, ca să arate că el era mânat anume
de zel. Nesăturându-se încă de uciderea lui Ştefan, şi
nemulţumindu-se cu prigoana şi risipirea Bisericii, el vine la
arhiereu. Aici se împlinesc cuvintele lui Hristos, spuse
ucenicilor Săi: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să
creadă că aduce închinare lui Dumnezeu”686. Aşa el proceda
atunci, dar nu aşa precum iudeii, Doamne fereşte! El făcea
aceasta din zel, după cum se vede din faptul că el se ducea
chiar în alte cetăţi, pe când ei nu se îngrijeau nici de ceea ce se
682
Fapte 8, 40.
683
cf. Iezechiel 3, 12.
684
Fapte 8, 40.
685
Fapte 9, 1-2.
686
Ioan 16, 2.
311
petrecea în Ierusalim, ci căutau numai cum să se bucure de

cinste.
Dar de ce el s-a dus în Damasc? Damascul era o cetate
mare, era o capitală; el se temea să nu pătrundă şi acolo
credincioşii în Hristos. Şi observă osârdia şi zelul lui, cum el
făcea totul după lege. El nu merge la guvernatorul cetăţii, ci la
arhiereu. „Şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din
Damasc ca, dacă va afla pe vreunii că merg pe calea
aceata”687. „Că merg pe calea aceasta”: aşa erau numiţi atunci
credincioşii, poate că din pricina că mergeau pe calea care
ducea la cer.
Dar de ce el n-a primit puterea de a-i pedepsi acolo, dar îi
aduce la Ierusalim? Ca să-i pedepseacă aici cu mai multă
putere. Priveşte cum el, ducându-se cu riscul atâtor primejdii,
totuşi se teme să nu păţească ceva rău; de aceea ia cu sine pe
alţii, poate că din frică, sau pentru că se ducea împotriva
multora. „Ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi
femei, – ce cruzime! – că merg pe calea aceasta, să-i aducă
legaţi la Ierusalim”. Pe de altă parte, prin această călătorie el
voia să arate tuturor, că aceasta este munca lui; iar aceia nici nu
se îngrijeau de aceasta. Şi observă atent, el şi mai înainte
arunca în temniţă. Aşadar, ceea ce n-au izbutit ei, acest bărbat a
izbutit prin zel. „Dar pe când călătorea el şi se apropia de
Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată.
Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule,
de ce Mă prigoneşti”688?
3. Ar putea să mă întrebe cineva: de ce aceasta nu s-a
întâmplat în Ierusalim? De ce nu s-a întâmplat în Damasc?
Pentru ca alţii să nu povestească aceasta altfel decât s-a
687
Fapte 9, 2.
688
Fapte 9, 3-4.
312
Omilii la Fapte
petrecut, ci el însuşi, cel care mergea cu acest gând, să

povestească şi să fie vrednic de crezare. De fapt, tocmai aceasta
el povesteşte în cuvântul său de apărare înaintea lui Agripa689.
„Căzând la pământ”690, deoarece lumina puternică este de
obicei orbitoare, iar ochii au măsura lor. Unii zic că şi sunetul
puternic îi face pe oameni să surzească şi să ameţească; dar pe
el (Domnul) numai l-a orbit şi cu frica i-a stins furia, aşa încât
el a auzit cuvintele: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Nu-i
zice: „crede”, şi nici altceva asemenea, dar îl ceartă, şi,
mustrându-l, ca şi cum aşa i-ar spune: „ce rău mare sau mic ai
suferit de la Mine, că faci lucrurile acestea?” „Iar el a zis: Cine
eşti, Doamne?691” Aici el recunoaşte că este robul Lui. „Şi
Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”692. Ca şi
cum aşa i-ar fi spus: „nu gândi că te lupţi cu oamenii”. „Iar
bărbaţii, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind
glasul, dar nevăzând pe nimeni”693 cui îi răspundea el.
Bineînţeles, căci ei s-au învrednicit să audă mai puţin. Dacă ar
fi auzit acel glas (al Domnului), nici atunci n-ar fi crezut; dar
văzându-l pe Pavel cum răspundea, se uimeau. „Ridică-te, intră
în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”694. Priveşte cum El
nu-i descoperă îndată totul, dar mai întâi numai îi înmoaie
sufletul, şi poruncindu-i ce să facă, îi dă şi o nădejde bună, că
iarăşi îşi va căpăta vederea. „Iar bărbaţii, care erau cu el pe
cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe
nimeni. Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii
deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână, l-au dus în
689
cf. Fapte 26, 10-18.
690
Fapte 9, 4.
691
Fapte 9, 5.
692
Fapte 9, 5.
693
Fapte 9, 7.
694
Fapte 9, 6.
313
Damasc”695. Aduc prada furată de la diavol, vasele lui, ca şi

cum după cucerirea unei cetăţi sau metropole. Şi cu adevărat
este lucru minunat, că înşişi duşmanii şi vrăjmaşii îl duceau în
văzul tuturor! „Şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat,
nici n-a băut”696. S-a mai întâmplat cândva una ca aceasta?
Convertirea lui Pavel este ca o mângâiere care răsplăteşte
durerea pricinuită de moartea lui Ştefan, care, deşi avea în sine
ceva mângâietor prin felul în care el s-a dus (la Domnul), acum
a primit şi mângâierea aceasta; de asemenea convertirea satelor
samarinenilor, le-a adus foarte multă alinare.
Dar m-ar întreba cineva: de ce aceasta nu s-a întâmplat
mai înainte, ci după lucrurile acestea? Ca să arate că Hristos cu
adevărat a înviat. Acest prigonitor al lui Hristos, bărbatul care
nu credea în moartea şi învierea Lui, persecutorul ucenicilor
Lui, cum ar fi crezut acesta, dacă n-ar fi fost mare puterea
Celui răstignit? Să presupunem că ucenicii acţionau din
devotament pentru El; dar ce vei spune despre acesta? De ce
atunci el nu s-a convertit îndată după înviere? Pentru ca
vrăjmăşia lui să se descopere mai lămurit. Bărbatul care până
atunci era aşa de turbat de furie, încât vărsa sânge şi arunca
oameni în temniţe, deodată crede! Nu era de ajuns că el
niciodată n-a fost în ceata lui Hristos, ci se cădea ca el să
urmărească cu duşmănie cumplită pe credincioşi‚ şi el a ajuns
să fie neîntrecut în furie, şi era mai crud decât toţi. Dar când a
fost orbit, atunci el a cunoscut puterea şi iubirea Lui de oameni;
atunci el a răspuns: „Doamne, ce voieşti să fac?”697, ca să nu
zică cineva că Saul se prefăcea. Cum putea să se prefacă acela
care era însetat după sânge, care venea la preoţi, se primejduia,
695
Fapte 9, 7-8.
696
Fapte 9, 9.
697
Fapte 9, 6.
314
Omilii la Fapte
urmărea şi pedepsea chiar şi pe aceia din afara Ierusalimului?

Şi după toate acestea el recunoaşte puterea lui Hristos.
Dar de ce lumina nu l-a orbit în oraş, ci înaintea lui?
Pentru că în felul acesta mulţi nu numai că nu l-ar fi crezut, dar
încă l-ar fi batjocorit, tot aşa cum şi atunci, când au auzit glas
coborându-se de sus, ziceau: „A fost un tunet”698; iar dacă el
singur ar fi povestit cele întâmplate cu el, atunci l-ar fi crezut.
Şi îl duceau legat, dar nu cu lanţuri peste el; îl duceau pe acela
care spera să ducă pe alţii.
Dar de ce el n-a mâncat şi nici n-a băut? El se pocăia
pentru faptele sale, se mărturisea, se ruga, implora pe
Dumnezeu. Iar dacă cineva ar spune că aceasta a fost din
constrângere, căci acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Elima699, voi
răspunde: da, şi aceluia i s-a întâmplat aceasta, dar el a rămas
aşa cum a fost. Prin urmare, el nu făcea aceasta din
constrângere. Ce putea fi mai grăitor decât cutremurul de la
înviere, decât mărturia soldaţilor, decât alte minuni, şi decât
ceea că l-au văzut pe El înviat? Dar nici aceasta nu era o
constrângere, ci o călăuzire. Altminteri, de ce iudeii n-ar fi
crezut, auzind despre toate acestea? Negreşit că el spunea
adevărul. El nu s-ar fi convertit, dacă nu s-ar fi întâmplat
aceasta, aşa că toţi trebuiau să-l creadă. El nu era mai mic decât
cei ce propovăduiau învierea, ci era chiar mai vrednic de
crezare decât ei, ca unul care s-a convertit dintr-o dată. El nu
avuse legături cu nimeni dintre credincioşi, ci s-a convertit în
Damasc, dar, mai bine spus, aceasta s-a întâmplat înainte de a
fi venit în Damasc. Te întreb, iudeule: din care pricină s-a
convertit Pavel? El vedea atâtea minuni, şi nu se convertea.
Învăţătorul lui (adică Gamaliel) s-a convertit, iar el nu se
698
Ioan 12, 29.
699
cf. Fapte 13, 11.
315
convertea. Cine l-a convins, dar, mai bine, cine dintr-o dată a
aprins în el aşa un zel fierbinte, încât dorea să fie el însuşi
anatema pentru Hristos700? Adevărul lucrurilor este evident.
Dar, să ne amintim de ceea ce-am vorbit, şi să ne ruşinăm de
famen, atât de botezul lui, cât şi de citirea lui. Vezi ce putere el
avea, câte bogăţii, şi cu toate acestea, nu se odihnea nici în
drum? Cum era el, dar, acasă, dacă nici în timpul călătoriei nu-
şi permitea să trândăvească? Cum era el noaptea?
4. Ascultaţi toţi câţi sunteţi în posturi de cinste, şi imitaţi
smerenia şi cucernicia lui! Cu toate că se întorcea acasă, el nu
şi-a spus: mă întorc în ţara mea, acolo voi primi baia botezului,
cum ar fi spus cu indiferenţă mulţi. N-a cerut semne, n-a cerut
minuni, ci a crezut numai din citirea proorocului.
Dar de ce el nu se întâlneşte cu Filip mai înainte de a fi
mers la Ierusalim, ci după aceea? Pentru că nu se cuvinea să-i
vadă pe apostoli prigoniţi, deoarece încă era slab; iar proorocul
nu era chiar uşor, dar totuşi el a fost învăţat de el. Tot aşa şi
acum, dacă cineva dintre voi ar voi singur să înveţe din
prooroci, el n-ar avea nevoie de semne. Şi dacă vreţi, să
cercetăm şi proorocia. „Ca un miel care se aduce spre
junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde,
aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-
a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe
pământ viaţa Lui”701. De aici el a aflat că Hristos a fost
răstignit, că viaţa Lui a fost ridicată de pe pământ, că El n-a
făcut niciun păcat, că a putut să mântuiască şi pe alţii, că
naşterea Lui, neamul Lui sunt de nedescris, că pietrele s-au
despicat şi catapeteasma s-a sfâşiat în două, că morţii au ieşit
din morminte; dar, mai bine, despre toate aceste lucruri i-a spus
700
cf. Romani 9, 3.
701
Fapte 8, 32-33.
316
Omilii la Fapte
Filip, numai din citirea proorocului. Cu adevărat, mare lucru

este să citeşti din Scripturi! Aşa se împlinesc cele spuse de
către Moise: „când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te
culci şi când te scoli”, adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul
tău702. Când drumurile sunt pustii, când nimeni nu ne tulbură
liniştea, atunci mai cu seamă noi suntem dispuşi pentru
meditare. Famenul a crezut fiind pe drum, şi Pavel a crezut pe
drum; dar pe Pavel nu l-a atras nimeni altcineva decât Însuşi
Hristos. Lucrul acesta este mai mare decât cel pe care-l făceau
apostolii; este mai mare deoarece, în timp ce apostolii se aflau
la Ierusalim, şi niciunul dintre ei nu era în Damasc, el s-a întors
de acolo convertit; iar cei din Damasc ştiau că din Ierusalim el
vine neconvertit, pentru că ducea cu el scrisori, ca să-i poată
lega pe credincioşi în lanţuri. Ca un doctor desăvârşit, când
frigurile erau încă puternice, Hristos i-a dat lui ajutor, pentru că
se cădea ca el să fie ţintuit în mijlocul furiei lui. Atunci el s-a
smerit mai bine şi s-a pocăit pentru faptele lui pline de cruzime.
De aceea, suspinând pentru sine, Pavel spune: „Totuşi am fost
miluit, căci în necredinţa mea am lucrat din neştiinţă; ca Iisus
Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa
răbdare”703. Cu adevărat, vrednic de mirare este acest famen.
El nu L-a văzut pe Hristos, n-a văzut nici semne: a văzut
Ierusalimul stând încă întreg, şi l-a crezut pe Filip. Cum el a
ajuns aşa? El avea un suflet râvnitor, lua aminte la cuvintele
Scripturii, se îngrijea de citirea lor. Căci şi tâlharul a văzut
semne, şi magii au văzut steaua; iar el nu văzuse nimic
asemenea şi a crezut. Cât de folositoare este citirea
Scripturilor! Dar ce Pavel? Oare n-a învăţat şi el Legea? Dar,
mi se pare, el înadins a fost lăsat în aşa stare, pentru pricina
702
Deut. 6, 7.
703
1 Tim. 13, 16.
317
despre care am vorbit mai înainte, din dorinţa lui Hristos Care
căuta în toate chipurile să-i atragă la Sine pe iudei. Dacă ei ar fi
avut minte, nimic nu le-ar fi adus atâta folos cum citirea
Scripturilor. Căci aceasta mai mult decât semnele şi decât orice
ar fi putut să-i atragă pe ei la Hristos, tot aşa cum nimic nu
sminteşte aşa de mult pe oamenii mai aspri.
Priveşte cum şi după risipirea apostolilor Dumnezeu face
semne. Iudeii i-au învinuit pe apostoli, i-au aruncat în temniţă,
dar Dumnezeu face minuni, şi încă ce minuni! De pildă,
eliberarea lor din temniţă, era minunea Lui; aducerea lui Filip,
era minunea Lui; convertirea lui Pavel, era minunea Lui;
vedenia lui Ştefan, era minunea Lui. Şi observă în ce fel este
cinstit Pavel, şi în ce fel famenul. Acolo (lui Pavel) i se arată
Însuşi Hristos, poate că din pricina cruzimii lui, şi pentru că
altfel el n-ar fi crezut. Luând aminte la minunile acestea, ne
vom face şi noi vrednici. Dar în ziua de azi mulţi nici nu vin la
biserică, şi nici nu ştiu ce se citeşte acolo; famenul, însă, chiar
şi afară, şezând în carul său, se îngrijea de citirea Scripturilor.
Dar voi nu aşa: nimeni nu ia în mâini Biblia, şi mai degrabă
veţi lua orice, numai nu Biblia. Spuneţi-mi, pentru ce sunt
Scripturile? Dacă ar sta în puterile voatre, le-aţi nimici pe toate.
Pentru ce este Biserica? Îngroapă Scripturile: poate că nu va
veni asupra ta astfel osândă, nu va veni aşa pedeapsă. Dacă
cineva le-ar îngropa în noroi ca să nu le audă, el nu le-ar insulta
aşa cum faci acum tu.
Spune-mi, ce-i insultător acolo? Că cineva le-a îngropat.
Iar aici? Că noi nu le ascultăm. Răspunde-mi, te rog: când o
persoană este insultată mai mult – atunci când tace, şi nimeni
nimic nu-l întreabă, ori când vorbeşte - şi nu este băgat în
seamă? Desigur că atunci când nu este băgat în seamă. Tot aşa
şi acum, insulta este mai mare, nesocotirea este mai mare, când
318
Omilii la Fapte
tu nu-l asculţi pe acela care vorbeşte. „Cuvântul pe care tu l-ai

grăit în numele Domnului, nu voim să-l ascultăm de la tine”704,
spuneau iudeii în vechime proorocilor; voi, însă, faceţi mai rău,
zicând: „nu ne grăi, noi nu vom face”. Aceia îi opreau pe
prooroci, ca ei să nu vorbească, ca din cucernicie pentru
cuvintele lor; iar voi din dispreţ nici aceasta nu faceţi.
Credeţi-mă, dacă ne-aţi închide nouă gurile, punându-vă peste
ele mâinele, nici atunci nu ne-aţi insulta mai mult, decât ne
insultaţi acum. Răspunde-mi la întrebarea aceasta: cine arată
mai mare dispreţ: acela care ascultă şi nu împlineşte, sau acela
care nu ascultă deloc?
5. Dar să cercetăm subiectul acesta mai adânc. Dacă
cineva ar opri pe cel care mustră şi i-ar închide lui gura,
simţind mustrările lui, iar altul deloc nu s-ar îngriji de aceasta
şi n-ar atrage atenţia la el, cine dintre ei ar arăta mai mult
dipreţ? Oare nu cel din urmă? Primul arată că se simte lovit, iar
cel din urmă ca şi cum ar închide gura lui Dumnezeu Însuşi.
V-au spăimântat cele spuse? Dar ascultaţi cum stau lucrurile.
Gura prin care vorbeşte Dumnezeu, este gura lui Dumnezeu.
După cum gura noastră este gura sufletului nostru, deşi sufletul
nu are gură, aşa şi gura proorocilor este gura lui Dumnezeu.
Ascultaţi şi cutremuraţi-vă! Diaconul stă în numele întregii
adunări, şi, strigând cu voce puternică, zice: „să luăm aminte”;
şi aceasta de mai multe ori. Vocea aceasta, pe care el o scoate,
este vocea comună a întregii Biserici, dar nimeni nu ia aminte
la ea. După el începe citeţul: „din proorocia lui Isaia”, şi iarăşi
nimeni nu ia aminte, deşi proorocia nu are în ea nimic
omenesc. După aceea rosteşte în auzul tuturora: „aşa zice
Domnul”, şi de asemenea nimeni nu ia aminte. Dar pentru ce
704
Ier. 44, 16.
319
vorbesc de aceasta? Se citeşte ceva spăimântător şi groaznic,

dar şi cu toate acestea nimeni nu ascultă. Şi care-i scuza
multora? „Mereu se citesc, zic ei, aceleaşi lucruri”. Tocmai
aceasta mai cu seamă vă duce la pierzanie. Dacă aţi şti toate
aceste lucruri, cu atât mai mult n-ar trebui să le dispreţuiţi; şi la
teatru se joacă mereu aceleaşi piese, şi cu toate acestea voi nu
le cunoaşteţi finalul. Cum îndrăzneşti tu să spui „aceleaşi
lucruri”, când nu ştii nici măcar numele proorocilor? Nu-ţi este
ruşine să spui, că n-asculţi fiindcă „mereu se citesc aceleaşi
lucruri”, când nu ştii nici măcar numele celor care se citesc,
deşi auzi mereu aceleaşi lucruri? Tu singur ai mărturisit că se
citesc aceleaşi lucruri. Dacă aş fi spus aceasta cu gândul să te
condamn, se cădea, deci, să găseşti cu totul altă scuză, în locul
acesteia care îţi aduce osândă.
Spune-mi, te rog: oare nu-l sfătuieşti tu pe fiul tău? Iar
dacă el ar spune: „mereu aceleaşi lucruri”, oare n-ai socoti tu
aceasta o insultă? Am putea spune „aceleaşi lucruri” numai
atunci, când le-am cunoaşte pe acestea, şi le-am arăta prin
faptele noastre; dar, mai bine, nici chiar atunci citirea lor n-ar fi
de prisos. Ce se poate compara cu Timotei? Şi totuşi Pavel îi
spune: „ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură”705. Nu-i
cu putinţă, da, nu-i cu putinţă să epuizezi vreodată înţelesul sau
sensul Scripturii. Scriptura este un izvor care nu are sfârşit.
Unii zic: „am învăţat, şi aceasta e de ajuns pentru mine”. Dar
vreţi să vă arăt, că nu sunt aceleaşi lucruri? Cât de mulţi,
socotiţi voi, au vorbit despre Evanghelii? Şi toţi au spus ceva
nou şi deosebit. Cu cât cineva se îngrijeşte mai mult de citirea
Scripturilor, cu atât mai bine le înţelege, cu atât mai mult vede
o lumină curată. Şi câte lucruri eu pot încă să spun. Spuneţi-mi,
705
1 Tim. 4, 13.
320
Omilii la Fapte
ce este proorocia? Ce este povestirea? Ce este pilda? Ce este

metafora? Ce este alegoria? Ce este simbolul? Ce este
Evanghelia? Răspundeţi-mi doar la întrebarea aceasta, care este
clară: de ce Evangheliile sunt numite aşa? Deşi voi de multe ori
aţi auzit că veştile bune nu trebuie să aibă în ele nimic trist,
totuşi, ele au în ele multă tristeţe. „Viermele lor nu moare,
spune Scriptura, şi focul nu se stinge”706; şi încă: „şi o va tăia
din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii”707; şi mai
zice Domnul: „Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am
cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi
fărădelegea”708. Să nu ne amăgim, dar, pe noi înşine,
închipuindu-ne, că ele se numesc aşa numai la noi în greceşte,
sau cum că toate acestea nu ne privesc pe noi. Aţi muţit şi ca
nişte încurcaţi staţi cu capul în jos. Veştile cele bune n-ar trebui
să aibă în ele nicio îndatorire, ci mai degrabă să sfătuiască ceva
bun; şi totuşi, aceste „veşti bune” au în ele o mulţime de
îndatoriri, ca de pildă aceasta: „dacă cineva nu urăşte pe tatăl
său şi pe mamă, nu poate să fie ucenicul Meu”709; şi iarăşi: „n-
am venit să aduc pace, ci sabie”710; şi iarăşi: „În lume necazuri
veţi avea”711. Minunat, dar acestea nu sunt „veşti bune”. O
veste bună ar fi următoarea: „Aceasta va fi bine pentru tine”,
cum obişnuiesc să spună oamenii unii altora. „Ce veste bună
îmi vei spune? Vine tatăl tău, sau, mama ta”. Nu spun: „trebuie
să faci aceasta sau aceasta”.
Răspunde-mi iarăşi la întrebarea aceasta? Prin ce se
deosebesc Evangheliile de cărţile Proorocilor? De ce cărţile
706
Marcu 9, 44.
707
Matei 24, 51.
708
Matei 7, 23.
709
Luca 14, 26.
710
Matei 10, 34.
711
Ioan 16, 33.
321
Proorocilor nu sunt numite Evanghelii? Căci şi ele vorbesc de

veşti bune, ca de pildă: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul”712;
„Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă”713;
şi: „Eu voi face ceruri noi şi pământ nou”714. De ce acelea nu
se numesc Evanghelii, sau de ce Evangheliile nu se numesc
Proorociri? Iar dacă, neştiind ce înseamnă cuvântul
„Evanghelie”, voi aşa dispreţuiţi citirea Scripturilor, ce să vă
mai spun? Am să vă mai întreb şi altceva. De ce sunt patru
Evanghelii? De ce nu zece? De ce nu douăsprezece? De ce
„mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire”715? De ce nu
unul? De ce ucenicii? De ce nu aceia care n-au fost ucenici? De
ce cărţile sfinte se numesc Scripturi? Cu toate acestea,
dimpotrivă, în Vechiul Testament se spune: „voi încheia cu
casa lui Israel legământ nou”716. Unde sunt aceia care zic:
„mereu se citesc aceleaşi lucruri”? Dacă aţi şti că, dacă omul ar
trăi o mie de ani, chiar nici atunci n-ar fi „aceleaşi lucruri”,
n-aţi spune una ca aceasta. Credeţi-mă, n-am să vă mai vorbesc
de aceasta nimic, nici în particular, nici în public; dar dacă
cineva mă va întreba, îi voi răspunde, iar dacă nu, voi trece
peste aceasta. Căci noi deja v-am făcut un serviciu bun, dându-
vă totul de-a gata, fără să vă refuzăm când ar fi trebuit s-o
facem. Iată, aţi auzit destule întrebări: cercetaţi-le şi spuneţi-mi
pricina: de ce Evangheliile se numesc aşa? De ce nu se numesc
Proorociri? De ce Evangheliile au îndatoriri? Dacă unul nu va
şti cum să răspundă, să caute răspunsul altcineva, iar părerile
spuneţi-le unul altuia. Dar acum noi vom tăcea. Dacă cele
712
Is. 35, 6.
713
Ps. 67, 12.
714
Is. 65, 17.
715
Luca 1, 1.
716
Ier. 31, 31.
322
Omilii la Fapte
spuse de noi nu v-au adus niciun folos, apoi cu atât mai mult ar
fi în zadar, dacă am mai adăuga încă ceva. Cu adevărat, ca şi
cum am turna apă într-un butoi găurit; iar pedeapsa care ar veni
asupra voastră ar fi mai mare. De aceea vom tăcea. Iar ca
aceasta să nu se întâmple, depinde numai de voi. Dacă vom
vedea râvna voastră, poate că iarăşi vom vorbi, ca şi voi tot mai
mult şi mai mult să înaintaţi pe acestă cale, şi noi să ne
bucurăm pentru voi, în toate slăvindu-L pe Dumnezeu şi pe
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava, puterea,
mărirea, cinstea cu fără de început al Lui Părinte şi cu Sfântul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
323
324

SFANTUL IOAN GURA DE AUR Omilii La Fapte PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SFANTUL IOAN GURA DE AUR Omilii La Fapte PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Traducere din limba engleză de

Tehnoredactare: Valentin Grosu

Sfântul Ioan Gură de Aur este adeptul şcolii antiohiene,

„Orientarea lui Hrisostom ca şi filolog este aparentă atunci

Şcoala antiohiană şi principiile de interpretare ale Sf.

Câteva reflecţii asupra interpretării hrisostomice la

„Desigur, cuvintele spuse prin Duhul sunt mai neîndoielnice

La Sf. Ioan Gură de Aur este întru totul de la sine

„Biserica se află într-o stare foarte rea, deşi voi credeţi că

Faptele şi chipurile umane în curgerea istoriei, devin

„Blândeţea pretutindeni este un mare bun; blândeţea, spun eu,

Efortul Sfântului Ioan Gură de Aur, de a convinge pe

„Rumoarea este potrivită la circ, în băi, la sărbătorile publice

Cartea Faptele Apostolilor relatează istoria22 misionarilor

„Cu adevărat, nimic nu-i mai bun decât nenorocirea cu

Explicând comuniunea bunurilor din Fapte 2, 44,

„Ei nu-i mai dispreţuiau pe apostoli ca pe nişte oameni din

Iar din înţelepciunea creştină, care aplică cunoaşterea

În Omilii la Fapte Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte

Această descriere nu trebuie privită ca o substituire prin

„Se pare că (între Pavel şi Barnaba) s-a iscat o neînţelegere,

Simpatia pentru misiunea paulină este conturată de

„Observă cum Pavel prevedea totul, acest cap sfânt şi

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost interesat de zidirea

22.11.2010 Pr.dr. Ilie Melniciuc Puică

1. Mulţi nici nu ştiu că această carte există, – nu ştiu nici

Evanghelie în toată lumea”32; toate acestea, ca şi altele cu mult

asemenea, când povesteşte că Hristos „S-a arătat lui Chefa,

Hristos, când El vorbea despre egalitatea Sa cu Tatăl, şi Îl

„Cuvântul cei dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate

aceea, pentru oamenii fără de minte, ar fi părut chiar mândrie şi

a adăugat: „dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici

primit-o”56, fiindcă el a auzit cuvintele lui Hristos: „nu este

„Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin

pentru că ceea ce ei au auzit, aceea au şi vestit. „Cărora S-a şi

pentru toate generaţiile viitoare, căci dacă primii au crezut prin

Tatălui”71. La început, când ei se temeau şi se spăimântau,

Când le spunea: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă

trimite pe ucenicii săi la Hristos, când ei trebuiau să simtă

nu mai aduce mărturia lui Ioan83, ci numai lasă să se înţeleagă

decoloreze, tot aşa şi aici, Dumnezeu mai întâi pregăteşte

le-a prezis El iudeilor, arătându-le că vor pătimi pentru

curăţenie sufletească şi trupească, şi să ducă o viaţă virtuoasă.

7. Aşadar, să nu dea Dumnezeu să ni se întâmple să

de averea mea în felul următor”), cum poate fi cu putinţă ca

zăboveşti? De ce dai înapoi şi tot amâni? Mă tem, vei zice, să

atunci se întristează; iar dacă se face sănătos, se amărăşte şi

nostru Iisus Hristos, Căruia [sunt] slava şi puterea, în vecii

1. Pentru că voiau să-L întrebe ceva pe Domnul, ucenicii

aşa pentru că erau încă lipiţi de lucrurile lumeşti, deşi nu în

şi apostolii, după cum şi Pavel spune: „Domnul este aproape.

neînsemnat. Apoi iarăşi, ca să nu spună ucenicii: „de ce

L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul”106. Şi încă mai este scris:

Vezi, deci, că ei au propovăduit şi au împlinit

3. Această minune s-a întâmplat atunci când întrebarea

sfârşitul”117, şi Ierusalimul încă nu va fi dărâmat; dar acum ei Îl

vedea şi nu se va dezamăgi. El va veni cu mai multă slavă, de

Dar cum eu Îl hulesc? Ce spui? Oare nu-L huleşti, când

învăţătura lor. Primul: dorind să arate că Dumnezeu este

pe Dumnezeu? De unde ai cunoştinţă de lucrurile existente?

cu putinţă ca un oraş ca acesta să rămână întreg. Şi bine spune

1. „Atunci ei s-au întors”. Când „atunci”? După ce au