Istoria Gandirii Crestine 1

BIBLIA IN DEZVOLTAREA TEOLOGIEI CRESTINE TIMPURII IMPOTRIVA EREZIILOR

Profesor Dr. Otniel Ioan Bunaciu Student: Alexandru Lucian Ghita

Introducere. Inca de la inceputurile crestinismului, Biserica s-a vazut confruntata cu doi dusmani puternici: persecutia si erezia. Daca primul dintre ei venea de afara si era foarte evident, cel de-al doilea era ascuns in insusi sanul Bisericii. Apostolul Petru avertizeaza crestinii ca intre ei se vor furisa invatatori falsi, care vor strecura erezii nimicitoare (2 Petru 2:1). Lupta impotriva ereziilor incepuse deja, cuvintele apostolului aveau atat sa confirme cat si sa avertizeze intetirea ei. Ereziologul Harold Brown indentifica existenta a patru curente principale de erezii in primele cinci secole, fiecare avand diverse forme: Iudaismul, Gnosticismul, Arianismul si Pelagianismul. 1 Teologia ortodoxa se nastea pe frontul de lupta impotriva acestor erezii, in incercarea de a contracara mistificarea adevarului.2 Mare parte din aceste controverse teologice, s-au invartit in jurul Sfintelor Scripturi, socotite atat de unii cat si de catre ceilalti ca fiind sursa adevarului. Slujba apostolilor cat si a primilor teologi, a fost sa corecteze abuzul Bibliei si denaturarea mesajului ei, aratand care este adevarul inspirat de Duhul Sfant. Au realizat lucrul acesta in doua moduri: prin stabilirea unor reguli de hermeneutica; prin stabilirea unui nou canon de scrieri inspirate. O noua hermeneutica: interpretarea corecta a Vechiului Testament Interpretarea tipologica. Nascut in mediul iudaic ca fiind o miscare iudaica ce avea caracter mesianist, crestinismul a impartasit aceeasi Biblie cu iudeii. Totusi exista o diferenta de interpretare a textelor Vechiului Testament. Daca iudaismul a continuat in cea mai mare parte sa interpreteze Scriptura intr-un sens literal, crestinii au inclinat spre o interpretare tipologica. "Tipologia biblica are de aface cu paralelele intre personaje sau evenimente istorice actuale care fac parte din istoria mantuirii si implinirea lor analogica de mai tarziu."3 Din cate se pare din scrierile evanghelistilor, primul care a optat pentru o astfel de interpretare a fost insusi Mantuitorul. In mai multe randuri arata ca Vechiul Testament se implineste in El intr-un sens tipologic (exemplu: sarpele ridicat de Moise in pustie Ioan 3:14-15; semnul lui Iona Matei 12:39-40). Aceeasi hermeneutica este apoi preluata de evanghelisti si apostoli in invatatura lor impotriva crestinilor iudaizatori, cunoscuta ca fiind si prima erezie aparuta in Biserica, largind totodata si setul de pasaje interpretate tipologic. Printre teologii care s-au remarcat in acest tip de hermeneutica a fost Iustin Martirul. Justo Gonzalez crede ca in el se observa "dezvoltarea unei traditii exegetice care va deveni foarte importanta pentru teologia patristica."4 El scrie impotriva evreului Trifo, o apologie prin care raspunde acuzatiilor acestora. Totusi, cel care va discuta despre tipologie ca metoda de interpretare a Vechiului Testament, va fi Melito din Sardis. In Peri Pesach, el face referire clara in mai multe versete la metoda de exegetare a Vechiului Testament:
1 Harold O. J. Brown: Heresies: The image of Christ in the Mirror of Heresy and Orthodoxy from the Apostols to the Present, pag. 2. 2 Roger E. Olsen: The story of Christian Theology: Twenty centuries of tradition and reform, pag. 25-26. 3 Stanley J. Grenz, David Guretzki & Cherith Fee Nordling: Pocket Dictionary of Theological Terms, pag.117. 4 Justo L. Gonzalez: A History of Christian Thought, From Beginings to the Council of Chalcedon, pag. 105.

"Dragi mei, nici un cuvant sau eveniment nu are loc fara un anumit tipar ... Fara un model, nici o opera de arta nu este realizata ... Insa oridecateori este fabricat lucrul pentru care modelul a fost facut, atunci acesta care poarta imaginea lucrului viitor este distrus ca nemaifiind de nici un folos ..."5 (traducerea mea). Privind cu atentie felul in care vede interpretarea textelor din Vechiul Testament, putem spune ca "atitudinea lui Melito fata de legea veche este sa vada in ea un model al artistului, un fel de schema preliminara care nu mai are nici o valoare cata vreme lucrarea finala este completa."6 Mai tarziu acest tip de hermeneutica va fi caracteristic scolii din Antiohia in dezvoltarea unei teologii ortodoxe, ca raspuns la diversele erezii si va deveni principala tehnica de interpretare in Evul Mediu. Interpretarea alegorica. La inceputul erei crestine, iudaismul era deja in plin proces de elenizare. Cultura greaca avea sa-si puna amprenta in toata lumea Imperiului Roman, comunitatile de iudei, in mod special cele din diaspora, aveau si ele sa resimta acest fenomen. Vechiul Testament fusese tradus in limba greaca, iar intelectualii evrei incercau sa faca religia lor cat mai accesibila acestei culturi. In acest mediu, in Alexandria secolului I, evreul-grec pe nume Philo, in dorinta de a trasa similaritati intre platonism si iudaism si nicidecum de a stabili o noua hermeneutica biblica, a inceput sa interpreteze textele Vechiului Testament intr-un mod alegoric. 7 Pentru Philo istorisirile biblice au o "semnificatie la un nivel mult mai adanc decat intelegerea literala" 8, asa incat sa nu existe nici o contradictie intre platonism si iudaism. Alegorizarea textelor biblice se poate identifica inca din perioada apostolica insa fara sa existe reguli de exegetare concrete la scriitorii timpurii. Din pricina aceasta multi dintre ei au avut si greseli doctrinare, lucru care l-a facut pe Tertulian sa nu fie intru totul pentru aceasta tehnica. Clement a sustinut ca alegorizarea trebuie facuta doar in lumina mesajului lui Cristos si nu trebuie depasite limitele acestui tipar. In felul acesta a corectat abuzurile in alegorizare, dar a respins si conceptia Marcionitilor precum ca Dumnezeul Vechiului Testament este altul decat Cel proclamat de Isus.9 Gnosticii credeau ca exista aceasta diferenta ireconciliabila dintre dumnezei, de aceea respingeau Vechiul Testament. Clement a contracarat aceste ipoteze, demonstrand ca este aceeasi sursa divina pentru ambele scrieri, doar ca ce se afla in mesajul lui Cristos, evident, este simbolic aratat in Vechiul Testament. Cel care a ridicat alegorizarea la nivel de disciplina a fost Origen. Prin el, acest gen de interpretare biblica a fost facut cunoscut peste tot. La fel ca si Clement si spre deosebire de alti exegeti de mai
5 6 7 8 9 Melito Of Sardis: On The Passover, Chapter D, Verses 35a, 36a, 37a. Henry Wansbrough: Use and Abuse of the Bible: A brief History of Biblical Interpretaion, pag. 22. Justo L. Gonzalez: A History of Christian Thought, From Beginings to the Council of Chalcedon, pag. 44-45. J. Daniel Hays, J. Scott Duvall, C. Marvin Pate: Dictionary of Biblical Prophecy and End Times. Donald K. McKim: Historical Handbook of major biblical interpreters, pag. 36.

tarziu, precum Augustin, Origen a optat pentru ca interpretarea alegorica a Vechiului Testament sa ramana in tiparul Noului Testament. Totusi el a ridicat stafeta acestei interpretari spunand ca exista trei intelesuri ale unui text biblic, in functie de nivelul de maturitate al cititorului: interpretarea literala; interpretarea alegorica simpla; interpretarea alegorica mistica. Cea din urma reprezenta adevarata "gnoza", Origen raspunzand astfel gnosticilor care credeau ca adevarata cunoastere o pot gasi doar cei initiati. Cunoasterea este de fapt la indemana tuturor printr-o exegeza corespunzatoare a Scripturii.10 Daca tipologia avea sa fie caracteristica scolii de gandire teologica din Antiohia, alegorizarea devenea caracteristica scolii Alexandrine. Cele doua curente au mers in paralel ca apoi sa se intrepatrunda. Critica textuala. Origen mai este raspunzator de inca o contributie in istoria interpretarii Bibliei. Datorita deselor confruntari ale elitelor intelectuale ale evreilor din Alexandria cu cele ale crestinilor, in mod special pe baza inspiratiei Scritpturii pe care acestia din urma o foloseau, Origen a inceput sa studieze textul biblic intr-un mod unic. Pasionat de gramatica, el a realizat coemntarii aprofundate asupra Vechiului si Noului Testament, comparand diverse traduceri din limba ebraica si greaca, incercand astfel sa stabileasca adevarul biblic. Elemente de geografie, istorie si gramatica au fost cercetate in detaliu, demonstrand nu de putine ori diferente in traduceri apreciate in vremea aceea. "Aceste diferente i-a facut pe eruditii crestini sa realizeze nevoia unei critici textuale; manuscrise multiple puteau fi astfel comparate pe o singura pagina in incercarea de a determina cea mai plauzibila citire."11 Hexapla este cea mai cunoscuta lucrare a lui Origen in acest domeniu, nu doar datorita muncii enorme pe care autorul a depus-o pentru a scrie Vechiul Testament de sapte ori textele fiind scrise in paralel pe sapte coloane ci si datorita volumului deosebit de mare pe care aceasta lucrare trebuie sa o fi avut-o, peste 50 de volume masive. 12 Pe langa aceasta se mai afla si lucrarea Contra lui Celsus, unde Origen respinge incercarea acestui iudeu de a discredita autoritatea Scripturii folosite de crestini. De fapt acesta este scopul intregi munci titanice a teologului alexandrin. Critica textuala nu este importanta doar pentru respingerea ereziilor si atacurilor din vremea lui Origen, ea devine baza unei exegeze biblice folosita de teologi in lupta cu ereziile mai tarzii, dar si tehnica folosita de unii traducatori ai Bibliei pentru aprecierea textului, precum Ieronim in secolul IV si Erasmus din Rotherdam in secolul XVI. Concluzii. Biserica a avut dintotdeauna nevoie sa inteleaga Sfanta Scriptura, pe care au apreciat-o ca fiind adevarul revelat al lui Dumnezeu. In primele secole, crestinii apelau la aceeasi Scriptura ca si iudeii, de aceea aveau nevoie sa o intelega in lumina credintei in Domnul Isus Cristos. Cele mai
10 Jonathan Hill: Istoria Gandirii Crestine, pag.42-43. 11 Paul D. Wegner: A stundet's guide to textual criticism of the Bible, pag. 208. 12 Paulist Fathers: Catholic World, vol. 3, pag. 356.

multe devieri de la adevar, care s-au constituit in ceea ce noi numim azi erezii, au la baza nu intentii gresite ale oamenilor, ci mai degraba o intelegere gresita a Scripturii, datorita unei hermeneutici deficitare. De aceea provocarea primilor teologi a fost nu doar sa arate adevarul biblic, respingand astfel erezia, ci totodata si dezvoltarea unor metode de intelegere a acestui adevar. Dupa cum sugereaza si Ihde, Biblia care reprezenta textul sacru presupunea nu doar textul in sine ci si o "nevoie de interpretare a lui, impreuna cu presupozitia ca, dincolo de ce este evident, exista intelesuri mai putin evidente care trebuiesc recuperate si revelate." 13 Aceasta a fost marea provocare a teologilor din primele secole, care au aparat credinta deschizand pentru posteritate calea intelegerii Adevarului revelat in Legea veche. O noua Scriptura: dezvoltarea canonului Noului Testament Cristalizarea Noului Testament. Sentimentul general impartasit de toti aceia care au scris in apararea credintei crestine din primele secole este nevoia unui nou set de scrieri inspirate care sa descrie cat mai bine credinta lor. Inca de la primii apologeti si teologi crestini apare ideea aceasta, unii dintre ei numind pe langa Vechiul Testament si alte scrieri cu titlul de Scriptura. Aceasta tendinta este pornita de la iudei, care au dat tonul acestei schimbari, incepand sa mai adauge unele scrieri profetice la cea de-a doua parte a Vechiului Testament. Harnack identifica cel putin "sapte culegeri de texte de autoritate" care serveau ca adaos la Scriptura iudaica, numite de catre el "culegeri embrionare" si care ar putea fi identificate ca stramosi ai Noului Testament. Prin ele se aratau tendita vadita de a largi setul de scrieri inspirate al Bibliei.14 Tendinta aceasta a fost bineinteles adoptata si de crestini, unii dintre teologi militand pentru incorporarea in canonul Vechiului Testament a diferite scrieri cu caracter iudaic-apocaliptic, care erau citite nu doar in mediul in care fusesera scrise, dar care erau autoritative si in Biserica. Tertulian, Iustin Martirul precum si altii, doresc ca urmatoarele carti sa fie acceptate in canonul Scripturii evreiesti: Cartea lui Enoh; Apocalipsa lui Ezra; Adormirea lui Moise; Pastorul din Herma.15 In derularea acestui proces, crestinii au inceput sa includa pe langa acestea si scrieri cu caracter crestin, unele dintre ele ajungand mai tarziu sa fie canonizate. Aceste exemple ne servesc pentru a intelege ca ideea unui nou canon biblic s-a cristalizat pe fondul incercarii de a largi granitele Vechiului Testament prin scrieri socotite inspirate. Traditia apostolica, tipar al Noului Testament. Primul dintre teologii crestini care introduce ideea de "canon" este Irineu, episcop in Lyon. El vede pericolul fuzionarii gandirii crestine cu unele curente filosofice pagane si cu religiile orientale si decide sa scrie impotriva ereziilor nascute din acestea. Daca in perioada post-apostolica grecescul "" (kann) insemna "norma", odata
13 Don Ihde: Expanding hermeneutics: visualism in science, pag. 78. 14 Adolf Von Harnack: Originea Noului Testament, pag. 157-158. 15 Vezi Thomas D. Lea: The early Christian view of Pseudepigraphic writings, pag. 65-75.

cu scrierile lui Irineu avem "canon" (sau norma) al adevarului si "canon" al credintei. 16 Aceasta inseamna o traditie a adevarului care a fost trecuta din generatie in generatie de la apostoli si care reprezinta invatatura adevarata in Biserica lui Dumnezeu din intreaga lume. Orice invatatura a carui origine nu poate fi urmarita pe linia traditiei apostolice nu poate fi acceptata ca fiind ortodoxa si trebuie catalogata drept erezie. In aceasta situatie se afla, dupa parerea lui Irineu, invataturile gnostice ale lui Marcion, Valentin si Basilide.17 Desi mai tarziu liderii unor biserici au abuzat de scrierile lui Irineu in ce priveste notiunea de traditie apostolica si succesiune apostolica, pentru a conduce o lupta pentru putere, episcopul din Lyon a adus o mare contributie la formarea Noului Testament aratand care este regula de canonizare a scrierilor acestuia. Dupa cum remarca si Gonzalez, exista trei moduri in care teologii au raspuns ereziilor gnostice: succesiunea apostolica; canonul; crezul. Insa succesiunea apostolica avea menirea sa reprezinte autoritatea realizarii canonului care trebuia sa dea nastere unor adevaruri teologice concretizate in marturisiri de credinta.18 In acest punct avem in traditia apostolica un punct de reper, singurul punct de reper, pentru formarea canoului Noului Testament, dupa cum marturiseste si Lane cand spune ca "traditia si Scriptura nu pot fi studiate izolat ... caci in acest sens traditia poate fi vazuta ca o colectie de articole (scrieri, practici, etc.) ..."19 Primele canoane ale Noului Testament. Cei care insa au luat initiativa in a realiza primele canoane ale Noului Testament au fost gnosticii. In anul 135 Basilide scrie Exegetica, unde trateaza anumite pasaje din evanghelii pe care le accepta ca fiind singurele cu autoritate. Mai tarziu, in anul 144, Marcion alcatuieste primul canon format din 11 carti, zece epistole si o evanghelie. Doisprezece ani mai tarziu, in anul 156, o alta secta, Montanistii, au si ei o serie de carti acceptate ca fiind cu autoritate. In acea perioada gasim prima referinta la "Noul Testament" (kain diathk), intr-un tratat anti-Montanist.20 Grupurile gnostice erau indreptatite sa apeleze la un canon biblic, avand in vedere ca respingeau autoritatea Vechiului Testament. Totusi, ei nu au facut altceva decat sa dea tonul acestei miscari, caci raspunsul a venit promt; si in incercarea de a "impiedica difuzarea acestor apocrife (gnostice), Biserica, prin inspiratia Duhului Sfant, a autorizat scrierile Noului Testament."21 Urmand conceptia lui Irineu despre traditia apostolica, unele scrieri care deja capatasera o nota traditionalista au inceput sa functioneze ca un canon separat de Vechiul Testament. O expresie des intalnita in vremea aceea era "Scripturile si Domnul", prin aceasta intelegandu-se Vechiul Testament
16 17 18 19 20 21 Albertus Frederik Johannes Klijn: An Introduction to the New Testament, pag. 178. Ireaneu of Lyon: Against heresies, book III, chapters 1-4. Justo L. Gonzalez: The story of Christianity: The early church to the dawn of the Reformation, volume 1, pag. 62 A. N. Lane: Scripture Tradition and Church: An historycal survey, pag. 37. Bruce Metzger: The canon of the New Testament: It's origin development and significance, pag. 78-105. Constantin Dupu: O istorie a Bisericii Crestine, volumul 1, pag. 46.

si un corp de scrieri ce prezentau viata si invataturile Mantuitorului. Asadar, primele care au fost adoptate ca Scriptura a Noului Testament au fost cele patru Evanghelii, ele reprezentand traditia invataturii apostolice inca din secolul II, prin lucrarile lui Iustin si Tatian, ultimul alcauind si un fel de compilatie a celor patru pe care a numit-o Diatesaron. Acestea serveau in primul rand scopului de a reda in mod corect imaginea si invataturile lui Cristos in contextul ereziilor gnostice.22 In Antiohia, cu doar vreo 20 de ani mai tarziu decat Tatian, intalnim un canon mai largit al Noului Testament. Contrazicandu-l pe Harnack, Grant sustine ca "in zilele lui Teofil, Noul Testament din Antiohia continea trei din cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, opt epistole ale lui Pavel si foarte posibil epistolele lui Petru si Apocalipsa ... aceste scrieri fiind prezentate de catre episcopul Antiohiei ca fiind echivalente cu scrierile canonului evreiesc."23 Tot spre sfarsitul secolului II intalnim si Canonul Muratorian, ce reprezinta un raspuns la canonul Marcionit. In alcatuirea lui se aflau 22 din cele 27 de carti ale Noului Testament, insa sunt incluse si alte scrieri. Noul Testament a atins punctul culminant in vremea lui Origen, spre sfarsitul secolului III, in al carui canon au fost incluse toate cele 27 de carti, pe langa altele pe care el le considera la fel de inspirate. Desi trecusera deja mai bine de 100 de ani de la inceperea procesului de stabilire a Noului Testament, nimic inca nu era oficial. Totusi, toate aceste incercari au infruntat si biruit incercarea grupurilor gnostice de a-si impune invatatura eretica. Finalizarea canonului Noului Testament. Primele secole de crestinism au fost zdruncinate de controversele cu privire la persoana Domnului Isus Cristos. Hans Riphagen vede istoria Cristologiei ca un pendul care intotdeauna tinde sa traga intr-o extrema sau alta: fie cauta sa-L faca pe Isus mai mult uman si mai putin divin, fie incearca sa-L faca pe Isus mai mult divin si mai putin uman. Treaba teologilor a fost sa aduca intotdeauna pendulul la mijloc, tinand in echilibru umanitatea si divinitatea Domnului. In urma ereziilor gnosticilor, care credeau ca Isus a fost doar divin, fara sa impartaseasca umanitatea, teologii crestini au reusit sa afirme adevarul umanitatii Lui. In secolul IV, eforturile aveau sa fie concentrate in directia opusa. Arius, un prezbiter din Alexandria, ataca din nou viziunea ortodoxa despre persoana Domnului, spunand ca Acesta nu a fost Dumnezeu ci doar un om, fiind adoptat in dumnezeire dupa invierea Sa. In anul 325, in Conciliul de la Nicea, Arianismul a fost condamnat. Condamnat dar nu si desfintat. Lupta a continuat si dupa aceasta, iar in acest context a inceput Noul Testament sa ia forma finala. Doi ani dupa Conciliul de la Nicea, istoricul Eusebiu, dupa ce este convertit de la Arianism, produce prima Biblie din istorie alcatuita atat din Vechiul cat si din Noul Testament. Cel din urma includea toate scrierile canonice de azi, cu semne de intrebare asupra Apocalipsei, 2 si 3 Ioan, Iacov si 2 Petru. In biografia care a scris-o despre imparatul Constantin, el mentioneaza ca acesta i-a
22 Richard Carrier: The formation of the New Testament Canon, cap. 8-9. 23 Robert M. Grant: The Bible of Theophilus of Antioch, pag. 188.

ordonat sa faca din aceasta Biblia oficiala a Imperiului, tiparind 50 de copii si impartindu-le peste tot.24 In anul 363 in Conciliul din Laodicea, primul in care s-a discutat continutul Bibliei, s-a votat de catre 30 de episcopi canonul Noului Testament care continea toate cartile mai putin Apocalipsa, pentru ca patru ani mai tarziu, Atanasie, episcopul din Alexandria si principalul oponent al Arianismului, in epistolele scrise bisericilor din Egipt, a stabilit forma finala a Noului Testament ceea ce noi avem astazi. La aceasta el a adaugat: "Nimeni sa nu mai adauge la acestea si nimeni sa nu mai scoata din ele."25 In anul 692 avea sa fie oficializat acest canon si sa ramana valabil pana azi. Dupa parerea lui Adolf Von Harnack, logica din spatele stabilirii acestui canon de catre Atanasius, este lupta impotriva Arianismului; inca odata intelegand ca acesti teologi au vazut in alcatuirea canonului Noului Testament un raspuns la aceasta erezie. Harnack crede ca Noul Testament este impartit in doua, Evangheliile si Epistolele, prima reprezentand traditia despre Isus, cea de-a doua confirmarea acestei traditii prin scrierile apostolilor. Intre ele Faptele Apostolilor functioneaza ca un pod de legatura, care leaga traditia de adevarul teologic proclamat de apostoli in epistolele lor.26 Concluzii. Alcatuirea Noului Testament nu reprezinta doar nevoia de a cristaliza invataturile crestine intr-o forma cat mai expresiva, ci reprezinta in acelasi timp un raspuns, o reactie la adresa ereziilor cu care Biserica s-a confruntat. Nascut din tumultoasa istorie a controverselor teologice, cei care au lucrat la alcatuirea lui au inteles, ca prin el "omul este descoperit lui insusi si fara el omul nu s-ar putea cunoaste pe sine; si totodata Il descoperea pe Dumnezeu in adevarata Sa lumina, in harul Sau ... Acesti oameni au inteles in final ca Dumnezeu venise la ei si nu invers."27 Incheiere. Unul dintre cei mai mari cercetatori ai istorie Bisericii, Adolf Harnack, a spus odata: "Crestinismul spre deosebire de Islam nu a fost niciodata si nu a devenit niciodata religia unei carti in sensul cel mai strict al cuvantului." 28 Totusi ea a jucat un rol unic in Biserica si in dezvoltarea teologie crestine. Si cum teologia crestina a aparut ca un raspuns la erezii, Scriptura a fost intotdeauna "sabia cu doua taisuri" cu care crestinii din toate veacurile au luptat impotriva acestora. Si biruinta pe care acestia au repurtat-o de-a lungul veacurilor demonstreaza inca o data adevarul din cuvintele apostolului Pavel catre Timotei si catre noi astazi: "Toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu si de folos pentru invatatura, pentru mustrare, pentru indreptare, pentru instruire in dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si pe deplin echipat pentru orice lucrare buna." (NTR: 2 Timotei 3:16-17). "Sola fides, Sola gratia, SOLA SCRIPTURA"

24 25 26 27 28

Eusebius of Cezarea: Life of Constantine, 4.36.37. Richard Carrier: The formation of the New Testament Canon, cap.XVII Adolf Von Harnack: Originea Noului Testament, pag. Leonard De Moor: The Ideea of revelation in the early Church , pag. 172. Adolf Harnack: The mission and expansion of Christianity, pag. 279.

BIBLIOGRAFIE: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Harold O. J. Brown: Heresies: The image of Christ in the Mirror of Heresy and Orthodoxy from the Apostols to the Present (Garden City, NY: Doubleday, 1984). Roger E. Olsen: The story of Christian Theology: Twenty centuries of tradition and reform (InterVarsity Press, IL:Downers Grove, 1999). Stanley J. Grenz, David Guretzki & Cherith Fee Nordling: Pocket Dictionary of Theological Terms (InterVarsity Press,IL: Downers Grove, 1999). Justo L. Gonzalez: A History of Christian Thought, From Beginings to the Council of Chalcedon (Abingdon Press, TN: Nashville, 1987). Jonathan Hill: Istoria Gandirii Crestine (Editura "Casa Cartii", Oradea, 2007). Henry Wansbrough: Use and Abuse of the Bible: A brief History of Biblical Interpretaion (Continuum Imprint, NY: New York, 2010). J. Daniel Hays, J. Scott Duvall, C. Marvin Pate: Dictionary of Biblical Prophecy and End Times (Zondervan, Michigan: Grand Rapids, 2007). Donald K. McKim: Historical Handbook of major biblical interpreters (InterVarsity Press, IL: Downers Grove, 1998). Paul D. Wegner: A stundet's guide to textual criticism of the Bible (InterVarsity Press, IL: Downers Grove, 2006). 10. Paulist Fathers: Catholic World (Lawrence Kehoe, Publisher, New York, 1886). 11. Don Ihde: Expanding hermeneutics: visualism in science (Northwestern University Press, IL: Evaston, 1998). 12. Adolf Von Harnack: Originea Noului Testament (Editura Herald, Bucuresti, 2007). 13. Thomas D. Lea: The early Christian view of Pseudepigraphic writings, publicat in Journal of the Evangelical Theological Society, Martie, 1984. 14. Albertus Frederik Johannes Klijn: An Introduction to the New Testament (E. J. Brill, Leiden, Netherlands, 1967). 15. Justo L. Gonzalez: The story of Christianity: The early church to the dawn of the Reformation (Prince Press, Massachusetts: Peabody, 1984). 16. A. N. Lane: Scripture Tradition and Church: An historycal survey (Vox Evangelica 9, 1975). 17. Bruce Metzger: The canon of the New Testament: It's origin development and significance (Oxford University Press, NY: New York, 1987). 18. Constantin Dupu: O istorie a Bisericii Crestine (Editrura Metanoia, Timisoara, 1993). 19. Robert M. Grant: The Bible of Theophilus of Antioch (publicat in Journal of the Evangelical Theological Society). 20. Eusebius of Cezarea: Life of Constantine (Samuel Bagster and Sons, L:ondon, 1845). 21. Leonard De Moor: The Ideea of revelation in the early Church (eseu publicat in Evangelical Quarterly). 22. Adolf Harnack: The mission and expansion of Christianity (Harper and Brothers, New York, 1962).

MEDIAGRAFIE:
1. 2. 3. Melito of Sardis: On the Passover (http://www.kerux.com/documents/KeruxV4N1A1.asp). Ireaneu of Lyon: Against heresies (http://www.columbia.edu/cu/augustine/arch/irenaeus/advhaer3.txt). Richard Carrier: The formation of the New Testament Canon (http://www.infidels.org/library/modern/richard_carrier/NTcanon.html#X).