Ce sunt sectele?

Trăsături principale ale

sectelor religioase..

Vladimir Pustan
Ce este o sectă?

Prin definitie, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură/organizatie initială, în
scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte
desprinse din alte secte.
O sectă este un grup sau o miscare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată
fată de o persoană, o idee sau un obiect, folosind tehnici de manipulare si control care nu
sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni si membri ai familiei, debilitare, folosirea unor
metode pentru a mări sugestibilitatea si supunerea, controlul informatiilor, anularea
individualitătii sau a judecătii critice, promovarea dependentei fată de grup si teama de a-l
părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup, în defavoarea membrilor, a
familiilor lor sau a comunitătii.
Sectele pretind o anumită pozitie pentru ele sau pentru conducătorii lor, ceea ce le asează în
opozitie cu societatea si/sau cu familia. Ele adoptă atitudini fătarnice, propagandistice, pentru
a câstiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de membri
creează iluzia de veridicitate învătăturii religioase.

Caracteristicile unei secte

Voi prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu
precizarea că aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ la toate sectele, ele variind destul de
mult de la o grupare la alta.

1. Ruptură abruptă cu crestinătatea istorică. Deoarece secta crede că întreaga Biserică

crestină a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor si că Dumnezeu a dat
conducătorilor sectei o nouă lumină privind adevărul mântuitor. În consecintă, ea s-a
despărtit de Biserică si a devenit complet independentă. Astfel, pentru secte, istoria Bisericii
este o chestiune simplă: de pe vremea lui Hristos nu s-a întâmplat cu adevărat nimic
important în Biserică, până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat
acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea initiată si
este foarte multumită să rămână separată.
2. Tendinta spre perfectionism. Membrii sectei se simt mult mai sfinti fată de cei din alte
grupări religioase, mai ales fată de membrii Bisericii istorice. Pentru sectă nu este importantă
o sensibilitate fată de păcat, materializată prin convingerea că nu suntem la înăltimea
asteptărilor în privinta îndeplinirii a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Membrii sectelor se
laudă cu ceea ce fac. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu si îndeplinesc lucrări pe care altii le
neglijează. Ei cred că Dumnezeu foloseste standardul lor în ce priveste faptele si se consideră
singurii care-l satisfac. Ca urmare, celelalte grupări sunt moarte spiritual, ipocrite si crestine
doar cu numele.
3. Tendinta de a supra-aprecia lucrurile secundare. Mai precis, sectele tind să ia
anumite adevăruri secundare si să le dea o importantă mai mare decât li se cuvine, în timp ce
chestiuni de importantă majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că teologia sectei devine
unilaterală si deformată. De obicei aceste adevăruri sunt cele care au dus la nasterea sectei
sau care mentin acum separarea. Membrii sectelor au versete speciale în Scriptură pe care
numai ei le înteleg corect si pe care le consideră providentiale în sustinerea teologiei lor.
4. Comunitatea exclusivă a celor mântuiti. Secta se absolutizează pe sine prin pretentia
că numai ea ar reprezenta comunitatea celor mântuiti/iluminati/alesi. Prin contrast, Biserica
este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentati ca sfinti, în timp ce
păcatele celorlalti sunt amplificate. Dumnezeu devine astfel proprietatea grupării, El
apreciindu-i pe toti oameni asa cum face aceasta. Prin urmare, Dumnezeu îi foloseste numai
pe membrii sectei ca instrumente pentru a-si revela voia si adevărul Său. Ei au astfel o
misiune specială. Secta se ridică pe sine la pozitia transantă a lui Iisus, aplicându-si cuvintele
Lui: „Cine nu este cu mine, este împotriva mea.” Ea nu se multumeste cu atitudinea pe care
Iisus a recomandat-o ucenicilor Săi: „Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca
9:50).
5. Rolul central al grupării în sfârsitul lumii. Secta este convinsă că a luat nastere
conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica
depărtată de la credinta adevărată. Deseori, nasterea sectei marchează un moment istoric în
escatologia lumii. Sfârsitul lumii joacă un rol determinant în teologia grupării: ea devine
arena pe care se va desăvârsi glorificarea sectei, atunci când toti ceilalti vor fi înfrânti. Desi
poate fi mică si neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la
Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregăteste revenirea
lui Hristos si participantă alături de Dumnezeu la judecata finală.
Pe evreii vinovati de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Iisus i-a avertizat: „Multi de la
răsărit si de la apus vor veni si vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în împărătia
cerurilor. Iar fiii împărătiei vor fi aruncati în întunericul cel mai din afară” (Mat. 8:11,12).

6. Conducător carismatic sau mesianic. Acesta fie se consideră Dumnezeu, fie numai el
interpretează Scripturile asa cum ar voi Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de
membri. Conducătorul este auto-numit si nu se subordonează nici unei alte autorităti. El
hotărăste cum trebuie să gândească, să reactioneze sau să simtă membrii în diferite situatii
ale vietii.
7. Dependentă psihologică fată de grup. În timp, membrilor li se induce credinta că
părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu si cu pierderea mântuirii. Astfel, secta
capătă un rol tot mai mare în viata individului, cu valente de viată socială si familială. Prin
urmare, membrii au tendinta să rupă legaturile cu familia si cu prietenii care nu frecventează
gruparea respectivă. Ei renuntă la telurile în viată si la activitatile de interes pe care la aveau
înainte de a se alătura grupului; întreaga lor viată începe să graviteze în jurul sectei, rezultând
o izolare de societate – restul lumii nu sunt mântuiti, nu sunt crestini, nu sunt transformati;
Secta devine singura sursă valabilă de informare.
Lumea este împărtită în noi si ei: curati si păcătosi, binele absolut si răul absolut. Persoana
trebuie să se schimbe în permanentă pentru a se conforma normelor grupului; tendinta spre
rusine si vina sunt folosite ca pârghii emotionale pentru a-i influenta si manipula pe membri.

Dacă persoana se izolează de familie sau de societate, ea îsi poate pierde simtul realitatii. De
aici decurge un comportament nefiresc în societate, la serviciu, etc. Dacă individul nu petrece
timp de unul singur, el îsi va pierde capacitatea de a fi obiectiv si de a avea o imagine corecta
asupra lucrurilor.

Premize pentru convertire

Farber, Harlow si West (1957) au lansat termenul de „sindrom DDT” pentru a descrie
transformarea la nivelul gândirii suferita de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate,
dependenta, teama. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosita în universitatile
din China, a demonstrat ca procesul nu necesita afectiuni sau probleme fizice. Cultele
contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu aceasta
transformare a gândirii decât cu situatia prizonierilor de război, în sensul ca ele nu folosesc
forta fizica. Pentru a-si controla subiectii, ele recurg la subterfugii si la domeniile naturale de
intersectie între ele si individ. Sectele induc stări de dependenta pentru a obtine controlul
asupra membrilor si folosesc metode de pedeapsa psihologica pentru a întretine acest control.
Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate,
dependentă, teamă.
Desi procesul descris aici este complex si variat, cele de mai jos reprezintă schema clasica de
aderare la o sectă:

 Individul vulnerabil se întâlneste cu grupul.

 Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi
poate îmbunatati viata.
 Individul răspunde pozitiv, are parte de o crestere a respectului de sine si a
sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi
considerat ca „racolat”.
 Prin intermediul împărtăsirii de experiente, a mărturisirilor si a exemplelor
individualizate, conducătorul(ii) grupul capătă acces la punctele tari si la cele slabe
ale individului.
 Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea „concurentei” (alte biserici
sau grupuri religioase), prin accentuarea constanta a amintirilor rusinoase ale
individului si a altor slăbiciuni, prin îndoctrinarea treptata cu sistemul de gândire
strict si închis al cultului, se afirmă superioritatea grupului ca un adevăr fundamental.
 Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discreta a
slăbiciunilor individului si diferite forme de presiune îi creează individului
sentimentul ca bunăstarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea
credintelor grupului, mai exact a „programului de schimbare”.
Aceste tehnici de influentare sunt însotite de o subminare a respectului de sine al individului
(de exemplu prin exagerarea păcătoseniei faptelor pe care individul trebuie să le
mărturisească), suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe
cât mai mult din timpul liber al individului si prin repetarea constanta ca numai lucruri rele se
pot întâmpla dacă nu se respecta reteta de „transformare” sau mântuire a grupului. Aceste
manipulări îl fac pe individ sa-si exprime loialitatea fata de grup si să se angajeze să se
schimbe conform cu schema locala. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind „pe cale” (ca
mergând pe calea „mântuirii”, „iluminării”, „curătirii”, etc.). Dependenta individului fata de
grup este deja creata si afirmata implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea
grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum si în ceea ce priveste
lumea.
Convertitul face apoi obiectul asteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirma „cu
dragoste” potentialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu
putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului).
Misiunea de căpătâi a grupului (o falsa mântuire) sunt o justificare pentru toate expectatiile
denaturate.
Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea „negativa” nu este
acceptata, esecurile individului sunt numai si numai ale lui, în timp ce îndoielile personale
sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o
alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminata; îndoielile cu
privire la grup sunt eliminate din gândire; este mentinut sentimentul de vinovatie de a nu te
ridica la nivelul asteptărilor grupului. Singura adaptare posibila este fragmentarea si
compartimentizarea. Nu este surprinzător deci ca multi doctori considera disocierea ca
reprezentând miezul tulburărilor si disfunctionalitatilor legate de secte.
Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologica, dacă nu si fizica, de lumea
exterioara, în special de familie. Informatiile din exterior amenintă să tulbure falsul sistem de
valori si echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se
conforma cerintelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependenta
individului fata de grup.
Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependenta acestuia,
de exemplu prin exagerarea „păcatelor” din trecut si a conflictelor cu familia, prin denigrarea
celor din afara, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critica si prin oferirea de
posibilităti prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a
lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe strada, a munci pentru construirea/întretinerea
locului de adunare).
Grupul favorizează dependenta crescânda a individului, prezentând pericole si tragedii care
se vor întâmpla dacă individul sau o forta din afară (vizita unui membru al familiei, de
exemplu) tulbura echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să functioneze în acel sistem
închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologica sau metafizica. În unele secte, la
initiativa conducătorului grupului sau a unor membrii „fierbinti pe cale”, individul este
ostracizat, evitat si catalogat ca având un „duh rau” sau ca fiind rebel. Mai mult, individul
este avertizat că dacă perseverează în acea atitudine critica, îsi pierde mântuirea si, în
general, îl asteaptă iadul. Trebuie amintit ca aceste amenintări sau pedepse apar în contextul
unei dependente fata de grup si al unei alienări psihologice (separări) fata de sistemul de
suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările
folosite de grupările religioase traditionale, de genul „vei ajunge în iad dacă mori având un
păcat de moarte”.
Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoana care vrea să
para foarte fericita, dar care ascunde o suferintă adâncă. Cu un zâmbet nenatural pe fata,
persoana va mărturisi cum i s-a schimbat viata si chiar cum „fratii” au devenit oxigen pentru
ea. În aceste cazuri dependenta este totala iar persoana nu concepe sa-si trăiască viata
separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri
personale, totul creează un univers închis si îi dau individului senzatia ca nici nu ar putea trai
fără grup. Am discutat cu multi fosti membri de secte care, atunci când au părăsit adunarea si
au vorbit cu alti fosti membri, a fost surprinsi să constate ca multi dintre „fratii” lor zâmbeau
si ei fals, cu totii crezând ca ei sunt singurii care nu se simt bine acolo.
Cine aderă la aceste secte si de ce?

Contrar părerii generale ca membrii acestor secte sunt „ciudati”, cercetările si dovezile arata
ca majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, desi o treime se pare ca au avut
parte de usoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie mentionat, de asemenea, că un
studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arata ca aproximativ 20%
din populatia generală are suferă de cel putin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogati, săraci, educati si needucati. Nu este usor de identificat
tipul de persoana care adera la o sectă. Oricum, experientele clinice si studiile efectuate arata
ca marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de
crizele normale ale adolescentei si ale primei tinereti, cum ar fi idile esuate, esecuri la scoala
sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a
face fata problemelor vietii era redusa, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele
la ofertele de „cai către fericire”.

Alti factori care pot indica o persoana influentabilă de către o sectă includ:

 dependentă (dorinta de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)

 labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau
îndoiala)
 naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmatiile cuiva, ceea ce vede, aude
sau gândeste, etc.)
 intolerantă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obtine
răspunsuri)
 deziluzie culturală (înstrăinare, nemultumire de conditia socială)
 căutarea de sensuri spirituale.
 singurătate si lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viata sociala.
 ignorantă fată de modurile în care un grup poate manipula individul.
Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup
care practica tehnici de control al mintii, convertirea se poate produce relativ usor, în functie
de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social si practicile de control al mintii
cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile
la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teama să conteste orientarea
dogmatica a sectei.
Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau
atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natura să „conducă” individul către un anume grup.
Grupul se foloseste de aceste puncte slabe si îi amageste pe indivizi pentru a-i convinge să se
alăture si să renunte la modul lor de viata anterior. Manipularea de către grup pe baza
punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rational, gândit sau planificat, ci un
mecanism tacit rezultat din mediul strict si închis.

Cum se schimbă cei care aderă la secte?

După ce convertitii se înrolează într-o sectă, modul de gândire, de simtire si de actiune al
cultului devine o a doua natura, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în sectă
sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noi convertiti încep sa-si formeze o
carapace datorita asaltului propagandistic al sectei. Încep să apară ca „defazati”, rigizi si
stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusa de analiza si fatis
distanti în relatiile cu ceilalti. Multi parinti au spus: „Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de
constatări întăresc opinia ca membrii unor astfel de secte sunt un fel de „zombi” sau niste
roboti. Desi aceasta descriere este o exagerare, ea reflecta totusi faptul ca manipulările
sectare formează în timp o forma denaturata de constiinta la unele persoane.
Cu timpul, convertitii reduc din distanta fata de restul lumii, din „defazaj”. Învata diferite
metode sau adopta atitudini de suprafata pentru a combate opinia generala despre ei si pentru
a-i minti mai usor pe altii si pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute
anterior venirii în grup, ca rezultat al opozitiei sectei fata de parinti si de societate. Mai mult,
în cadrul grupului devin apreciati pentru conformarea cu cerintele sectei de care au devenit
atât de dependenti. Eventual sunt prezentati noilor veniti ca „eroi ai credintei”, modele
vrednic de urmat.
Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înabusite să vina la suprafata, acestea
pot declansa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stari de cvasi-transa, cum
ar fi vorbirea în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente si de
comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel putin la
suprafata. Totusi, adaptarea lor la societate depinde de măsura în care si-au păstrat vechiul
mod de gândire, telurile, valorile si afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare
psihologica si integrare a personalitatii este foarte greu de atins.

Cum îi influentează pe oameni apartenenta la o sectă?

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapă noilor convertiti, familiile
acestora sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-si ajuta rudele căzute în aceste
culte, familiile au parte de frustrări, lipsa de ajutor, vina si, din cauza ca putini le înteleg
situatia, de singurătate.
Membrii pot fi afectati în sensul ca îsi pierd autonomia psihologica. Mai mult, separarea
grupului de restul societatii, în numele ideii biblice de „iesire din lume”, îi lipseste pe
membri de ocazia de a învata din variatele experiente ale unei vieti normale. Membrii pot
pierde irecuperabil ani într-o stare de „blocaj al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de
căderi psihice. Copiii din astfel de secte sunt supusi riscului de neglijare din partea parintilor
din cauza ca parintii si-au modificat sistemul anterior si normal de afecte, declinându-si acum
tacit responsabilitatea pe motivul „voii Domnului” sau al unei entităti superioare.
Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teama, vina,
tulburări de gândire, „plutire”, trecere de la atitudinea sectară fata de lume la una nesectară,
sau senzatia ca sunt întepeniti într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emotională
afectează capacitatea de a lua decizii si de a-si asuma responsabilitătile vietii.
Într-adevăr, multi fosti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul
nivel de adaptare, în timp de unii suferă căderi nervoase sau rămân afectati psihologic ani de
zile.
Nu toti cei care adera la o sectă sunt afectati din punct de vedere psihologic. Unii se
refugiază într-o sectă din fata dificultătilor vietii, prea mari pentru ei. Altii au putut păstra o
distanta emotională si au urmat secta fără a deveni însă cu adevărat o parte din el si fără a fi
prea afectati de ideologia grupului. În fine, unii au tăria de a rezista presiunii
propagandistice, ceea ce le permite sa-si păstreze un grad de autonomie chiar într-un mediu
foarte presant.

De ce pleacă oamenii din secte?

Oamenii pot pleca din secte din mai multe motive. După ce au devenit constienti de coruptia
si/sau ipocrizia din interiorul grupului, indivizii care si-au păstrat un grad de independenta si
o oarecare legătura cu vechile lor valori pot pur si simplu să plece, deziluzionati. Alti membri
pleacă pentru ca s-au plictisit de rutina prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezenta în
adunare dându-le un sentiment de „tras barca pe uscat”. Uneori chiar si cei mai „fierbinti”
membrii ai cultului ajung să se simtă nepotriviti în fata cerintelor exagerate ale sectei si
pleacă, nu pentru ca au încetat să mai creadă, ci pentru ca se simt niste esecuri irecuperabile.
Altii pot renunta la sectă după ce se reîntâlnesc cu vechile valori, teluri în viata, interese sau
relatii, ca rezultat al vizitelor parintilor sau a discutiilor cu fosti membri.

Este usor să părăsesti o sectă?

Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se vad supusi anumitor

presiuni să rămână. Unii fosti membri povestesc ca au avut nevoie de luni, chiar ani de zile
pentru a găsi puterea să plece. Unii au fost atât de intimidati încât au plecat în secret.
Desi majoritatea membrilor din secte singuri în cele din urma, rudele nu trebuie să fie
linistite. Mai întâi, multi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectati din punct
de vedere psihologic, deseori într-o maniera pe care ei nu o înteleg. În al doilea rând, unii nu
pleacă niciodată si sunt afectati foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va
pleca si cine nu sau cine va fi afectat. În consecinta, a renunta la atentie din partea rudelor
înainte de vreme este ca si cum ai renunta la precautii în cazul tinerilor care fumează
marijuana pe motivul ca majoritatea celor care încearcă marijuana nu devin drogati.

Ce este consilierea pentru iesirea din sectă? Cum diferă aceasta de

deprogramare?

Consilierea pentru iesirea dintr-o sectă si deprogramarea implică discutarea cu membrii

sectei (uneori în sedinte lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice
practicile manipulante si înselatoare ale sectei, sa-si refacă legăturile avute anterior de
convertire si sa-si reia capacitatea de a gândi independent si critic. Aceste doua concepte
diferă însă printr-un aspect foarte important.
Deprogramarea, spre deosebire de consiliere, este asociata unui proces de „salvare” în care
membrii familiei si prietenii au un rol extrem de important.
Desi propaganda din interiorul sectei încearcă să contracareze procesul de „salvare”,
numindu-l „cădere de la credintă”, „părăsire a căii”, „întoarcere la păcat” sau la lumea cea
rea, multi fosti membri care au fost ajutati să se re-echilibreze au declarat ca au fost surprinsi
de respectul si grija de care au avut parte.
Riscurile esuarii unui astfel de proces de „salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au
dezvoltat o ura fata de parinti si în general, fata de cei din afara grupului. Lipsa de tact si de
răbdare a familiei a fost atent speculata de sectă pentru a întări în mintea persoanei imaginea
de răutate a lumii din afara, persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.

Reactii organizate la adresa sectelor

În Occident, opozitia socială, organizată, fată de secte a început să apară în anii 1960, în
special din partea părintilor, din cauza eforturilor unor secte de a-i atrage pe tineri si datorită
influentelor asupra acestora. Recrutarea în secte conducea si conduce în unele cazuri la
abandon scolar si la adoptarea unui stil de viată separat de familie, într-un cadru strict sectar.
Conformismul, obedienta si disciplina membrilor sectelor au tras semnale de alarmă. Unele
secte le solicitau membrilor să se separe fizic de mediul social anterior si să se retragă în
anumite locuri, întrerupând orice contact cu familia si cu cei din afara organizatiei.
Părintii si alte persoane îngrijorate au acuzat sectele că folosesc metode de înselare si
manipulare pentru recrutarea si păstrarea membrilor. Una dintre cel mai grave acuzatii a fost
aceea că sectele folosesc tehnici de spălare a creierului astfel încât membrii devin incapabili
de a gândi independent, obiectiv.
Primul grup social anti-secte a fost Comitetul Părintilor pentru Eliberarea Copiilor din secta
Copiii lui Dumnezeu (pe scurt, FREECOG), format la începutul anilor 1970. FREECOG
denunta secta Copiii lui Dumnezeu din cauza practicilor sexuale care includeau sexul în grup
si recrutarea de noi membri prin tehnici de seducere sexuală. Până la jumătatea anilor 1970,
publicitatea realizată împotriva sectelor a condus la aparitia unei miscări anti-secte în
America de Nord, în Europa de vest si în alte zone din lume. La începutul anilor 1980,
majoritatea asociatiilor de părinti s-au unit în ceea ce a devenit Cult Awareness Network
(Reteaua Anti-Secte).
Date fiind pericolele apartenentei la o sectă, multi părinti au recurs la retragerea fortată a
copiilor lor din acele secte. În unele cazuri copiii au fost luati cu forta si tinuti închisi
împotriva vointei lor. Părintii au recurs apoi la deprogramare, ceea ce implica presiuni
psihologice intense pentru a rupe dependenta individului de grupul respectiv. În replică la
aceste măsuri, unele grupuri de „apărare a drepturilor omului” au atras atentia că sunt
încălcate anumite libertăti fundamentale ale cetăteanului.
Controversa în ceea ce priveste sectele a condus la studierea organizată a noilor religii.
Informarea si cunoasterea în detaliu a practicilor si credintelor unei secte sunt necesare ca o
măsură de prevenire a alienării acelor persoane care ar putea fi recrutate în astfel de
organizatii religioase.

***
 Sectele. Moştenirea lui Luther.
Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând
aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor
mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor. (1 Tim. 4:1, 2)
Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare si, tăgăduind
chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor
lua după învăţăturile lor rătăcite si, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din
pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită,
nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Pet. 2:1-3)
Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei
aleşi. (Mat. 24:24)
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi
răpitori. (Mat. 8:15)
Materialul de mai jos nu se doreşte a fi un atac la adresa unor persoane. El reprezintă, mai
degrabă, radiografia la zi a ofertei de pe piaţa religioasă. Ştiu că în multe dintre credinţele
prezentate mai jos sunt oameni sinceri. Îi rog să facă deosebire între o dezbatere de idei şi
atacul la persoană.
După ruperea bisericilor din apusul Europei de Biserica lui Hristos la anul 1054,
formalizându-se ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Biserica Catolică, inovaţiile
religioase romano-catolice au condus ulterior la o nouă ruptură – Reforma – cu implicaţii şi
aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.
Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin
Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment
dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi
necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină
este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că
toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara
sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt
curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.
Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret,
faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator,
păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” a avut, de altfel, un
caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.
Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther
încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare.
Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima
specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să
înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală
a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru
a colecta bani pentru edificii religioase).
Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre
Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze
susţinute de Luther legate de libertatea omului, păcat, credinţă, har, indulgenţe etc. La
aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.
Excomunicat, Luther se ridică şi mai aprig împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl
cheamă în fata dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca
lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi
călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.
Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma,
Luther creează un nou concept – Sola Scriptura (numai Scriptura) – şi proclamă unilateral că
tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă
Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele
sale – cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola
Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) declară că e o „epistolă de paie” pentru că
vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin
pentru el „bune de aruncat în Elba”.
Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi
vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin,
elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie
mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John
Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au
apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese
pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…
Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la
Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea
elveţiană).
Urmând exemplul lui Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare
interpretând Biblia după puteri. Confruntat cu concurenţa, Luther încearcă să ia atitudine
împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.
Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare
religioasă o cale de emancipare de Roma.
În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în
toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui
Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din 1525, când
ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religioşi
care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă
luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.
În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Luther îşi schimbă atitudinea şi
începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte ‘oameni fără credinţă’, ‘mincinoşi’ şi
‘răzvrătiţi’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să
dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună
bisericile în slujba Statului. Aşa apar bisericile naţionale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et
religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther –
care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâţia tirani câţi
principi erau în Germania. Deja în 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu
Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de şapte ori mai răi decât
erau înainte”.
Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta de la Spira (1529) pentru a găsi o ieşire din
situaţia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-şi astfel
denumirea de protestanţi. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi –
cărora le convine noua învăţătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui
Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios între luterani
şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.
Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica
romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o
modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie
personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „roagă-te şi Duhul Sfânt te va
călăuzi”), tot mai mulţi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O
rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt
considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă
călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”,
unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.
În mai puţin de o sută de ani de la Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se
organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19
pretind a fi mai ‘biblici’ decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă.
Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la
alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă se înmulţeşte.
Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi
nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.
O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare.
După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa
lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”,
se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele
religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul
comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din
Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu
Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi
reneagă acum, rămânând astfel fără modele.
Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” este contestată din interior de proprii
reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări. O perioadă lucrurile merg
bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să se spună despre ei că nu
au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies
la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună. În Biblie scrie despre
orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model
„biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau
cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care
vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau aşezaţi frumos în bănci.
O adevărată democraţie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor,
trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri. Noua
biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios.
Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneşte la drum. Principalul obiectiv este
creşterea numerică – cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii secte.
Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge.
Nereuşind să-şi impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin
felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc,
care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi.
Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă
mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii pleacă
şi pun bazele unei alte secte. Acum au propria lor biserică şi, pentru ca lucrurile să meargă,
modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume
frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei
dinainte.
Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”),
menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii,
unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii,
fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.
În secolul 20, din acelaşi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase
sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, apar „bisericile” homosexualilor – secte
în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă
păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel
vorbeşte despre orice altceva, numai despre homosexuali nu.
În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care
contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de
comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi
cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin noii idoli. Privind la
ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…) vedem
că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul
protestant le-a distrus. În ciuda nivelului de trai ridicat, moral şi spiritual sunt la pământ. Din
avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a
mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau
discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi
sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt „evanghelici”, toţi sunt „biblici” şi,
dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Toţi urăsc însă practica şi învăţătura
Bisericii milenare – Sfânta Tradiţie – singura în măsură să facă lumină în puzderia de
învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură.
Ruptă de restul Tradiţiei, Biblia poate fi manipulată în orice chip şi folosită pentru susţinerea
celor mai bizare învăţături: botezul pentru morţi (ca mormonii), ţinerea sâmbetei (ca
adventiştii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu
folosind un nume (ca iehoviştii), căsătoriile între homosexuali şi altele…
În acelaşi timp, aceste grupări se află însă pe o poziţie inconsecventă: ele resping, pe de-o
parte, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le
acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările
neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de data Naşterii Domnului, de
învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.
În ciuda acestui amalgam religios, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor
pentru o „trezire” sau o Reformă în ţara noastră şi în Biserica lui Hristos (Ortodoxă).
Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile pentru că ei sunt în afara Bisericii şi sunt stricători ai
Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Luther în alte ţări, este vădit că o
Românie reformată ar ajunge după o vreme în aceeaşi situaţie jalnică. (Neo)protestanţii din
România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1
Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl împărtăşeşte în societate,
păzeşte România de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a
mâncat acele ţări „reformate”.
După căderea comunismului în ţara noastră, scăpând de opresiunea ateistă, cultele
neoprotestante s-au văzut confruntate treptat cu alte probleme, de altfel specifice acestui
segment religios. În lipsa rădăcinilor adevărate, rupte fiind de Biserica lui Hristos, aceste
culte au început să fie măcinate, în special după anul 2000, de frământări interne doctrinare,
contestări ale unor lideri mai bătrâni, alegeri democratice contestate, divizări, de spiritul
mereu reformator al unora şi de influenţelor unor secte nou sosite în România.

În încheiere, dăm mai jos o scurtă prezentare a principalelor grupări (auto-intitulate

„biserici”) care alcătuiesc moştenirea lui Luther:

Grupări protestante:
Biserica Reformată (Calvină)
 Biserica Reformată (cunoscută si sub denumirea de Biserica
Calvină) este o grupare rezultată în urma Reformei Protestante. Credinta Bisericii Reformate
se bazează pe interpretarea dată de Jean Calvin si Huldrich Zwingli scrierilor din Noul
Testament. Pentru că cei doi fondatori au activat în Elvetia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în
Zürich), denumirea latină a învătăturii propagate de ei este „Confessio Helvetica” („credinta
elvetiană”), spre deosebire de „Confessio Augustana” („credinta de la Augsburg”), cea
răspândită de Martin Luther.

Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda, la Dordrecht, în 1618. Acolo au formulat cele

cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazează pe afirmatii

izolate ale Sfântului Apostol Pavel, scoase din contextul Bibliei si din contextul interpretării
Traditiei: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22),
Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazează de asemenea pe scrierile timpurii ale lui
Augustin despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul
scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si
întruparea lui Hristos la cinci formule teologice rationaliste si practice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

1. Totala neputinta sau totala depravare

Păcătosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberă; omul păcătos
nu poate deosebi binele de rău. Omul nu poate niciodată să aleagă să-l iubească pe
Dumnezeu sau să facă binele. Credinta omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui
Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. E normal sa fie asa, de vreme ce, după
cădere, omul a decăzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.
2. Alegerea neconditionată

Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suverană, pe unii spre mântuire.
Alegerea Sa, potrivit căreia unii păcătosi vor fi salvati, nu se bazează pe nici un criteriu care
poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici măcar nu alege să-i mântuiască pe aceia
despre care stia dinainte că îl vor iubi si asculta. Alegerea nu este determinată sau
conditionată de faptele omului. Dimpotrivă, Dumnezeu dă credintă celor pe care El îi alege.
Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe Hristos,
este singura cauză a mântuirii. Trebuie să fie asa, de vreme ce omenirea nu poate să aleagă,
vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.

3. Mântuirea specială sau iertarea limitată

Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei alesi de dinainte de facere. A
asigurat mântuirea celor alesi prin răscumpărarea păcatului lor în procesul alegerii
neconditionate. Dar nu există nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt
păcătosi si sunt sortiti pierzaniei. Totusi, datorită unor ratiuni cunoscute doar de El,
Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Toti merită în egala măsură pedeapsa
divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câtiva, datorită ratiunilor sale
ascunse.

4. Harul irezistibil

Lucrarea Sfântului Duh adresează o chemare specială celor alesi. Această chemare îi duce
inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin
alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot asa ei nu pot rezista harului lui Dumnezeu –
chemarea Duhului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Duhul
îl fortează pe păcătos nu numai să creadă, dar si să coopereze cu vointa divină.

5. Perseverenta sfintilor
Cei alesi sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le steargă numele din
Cartea Vietii. Nu ei au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptă, gând sau
dorintă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la
capăt. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodată în această viată dacă sunt cu adevărat alesi. Cei
alesi de Dumnezeu să fie pierduti de-a pururi nu pot face nimic pentru a se apropia de
Dumnezeu. Căinta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Hristos, nu le sunt de nici un
folos.

Biserica Unitariană
Biserica Unitariană a luat fiintă în ianuarie 1568, când, pentru prima dată în lume, la Dieta

de la Turda (Transilvania), s-a proclamat si s-a legiferat

libertatea constiintei si toleranta religioasă. Acest eveniment a fost legat de numele regelui
Ioan Sigismund (primul principe al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei) si lui David Ferenc
(Francisc), întemeietorul si primul episcop al Bisericii Unitariene.

Identitatea teologică si structurală a bisericii s-a conturat în secolul 16. După Reforma
luterană si calvină, Unitarianismul s-a autodefinit ca un curent spiritual religios, liberalist si
iudaizant, care s-a eliberat de dogmele traditionale crestine, prin reîntoarcerea la învătătura
omului Iisus din Nazaret. Identitatea unitariană este puternică din toate punctele de vedere si
noutătile care au apărut în viata si exprimarea ei, bazate pe această identitate, nu au dorit
niciodată altceva decât adaptarea la cerintele omului religios în contextul istoric, social si
spiritual al epocii, pentru permanenta slujire a lui Dumnezeu si a omului. În confesiune nu
există dogme, ci principii. Dumnezeu-Tatăl este creatorul universului, unicul Domn, are
caracter transcedental. Iisus Hristos este profet si învătător, născut om, care trebuie urmat, nu
venerat ca Dumnezeu. În El nu există nimic divin. A atins nivelul cel mai înalt de trăire, dat
prin pildele sale. Apartenenta la Biserică, indiferent de confesiune, are o dublă conotatie: una
divină si una naturală. Cele două se bazează pe decizia liber consimtită a individului adult.
După aceasta, regulile sunt făcute de comunitate. Statutul bisericii este unul popular-
democratic, în care ierarhia se stabileste după criteriul autoritatii spirituale, valorice.
Catehismul unitarian spune despre aceasta: conducătorul Bisericii Unitariene este Iisus, iar
ceilalti sunt sau pot fi egali cu el în slujire. Credinta individuală, ca dar de la Dumnezeu, nu
cunoaste nici o îngrădire. Biserica trebuie să vegheze permanent asupra realizării acestei
libertăti. Fondatorul si primul episcop al Bisericii Unitariene din Transilvania a fost David
Ferenc, care a trăit între anii 1510-1579. S-a născut la Cluj-Napoca. A studiat teologia la
Cluj, Alba-Iulia, Wittemberg si Frankfurt (Germania). După ce s-a întors, prima dată a fost
învătător, iar după aceea preot la Cluj. După anul 1565 a început reforma unitariană, cea mai
tânără ramură a Reformei, care s-a format în Transilvania, proclamând că Dumnezeu este
Unul Singur (conceptie antitrinitariană) si că fiecare om este liber să aleagă religia după
propria credintă pentru că credinta este darul lui Dumnezeu. În ianuarie 1566, David Ferenc a
tinut prima predică unitariană într-o biserică din Cluj. Multi au acceptat credinta nouă, chiar
si regele de atunci Ioan Sigismund, devenind unitarieni. Între ianuarie 1568, Dieta de la
Turda a proclamat libertate si tolerantă religioasă pentru toti credinciosii. În orice loc preotii
pot predica si explica Evanghelia, fiecare după întelegerea lui si dacă place membrilor
congregatiei, este bine, iar dacă nu, pot alege un alt predicator care să le satisfacă cerintele
religioase! De aceea, nici unul dintre superintendenti (episcopi etc) nu are voie să facă abuz
de preoti, să pedepsească din cauza credintei lor, să mute dintr-un loc în altul din cauza
vorbelor, spuselor sale, pentru că credinta este darul lui Dumnezeu, care vine din auz si auzul
vine de la vorbele lui Dumnezeu. David Ferenc a sustinut un principiu vesnic, că munca
reformatoare, de înnoire trebuie să continue. Toti aceia care au fost iluminati de Duhul lui
Dumnezeu nu pot asupri adevărul si să rămână în tăcere. Puterea Duhului este atât de mare,
că învingând orice dificultăti, obstacole, învătături false, se străduieste să răspândească si să
propovăduiască slava lui Dumnezeu.

Doctrina unitariană

Esenta Unitarianismului este toleranta religioasă si atitudinea fermă de a sprijini libertatea de

constiintă. David Ferenc a accentuat că religia trebuie să fie liberă, pentru că în chestiuni de
credintă nu trebuie să existe fortă, constrângere, si că propovăduirea, răspândirea
Evangheliei, nu necesită arme, violentă, pentru că credinta este darul lui Dumnezeu.

Grupări neoprotestante
Adventiştii de ziua a şaptea

Secolele 18 si 19 au constituit perioada marilor „treziri

religioase” din Statele Unite ale Americii. Într-o tara în care catolicii nu erau majoritari,
cultele neoprotestante, aflate în competiţie unele cu altele, au intrat în criza de idei
doctrinare. Nimeni nu mai era miscat de predicile critice la adresa „celorlalti”. A apărut
nevoia de a veni în faţa maselor cu noi idei care sa reanime si sa întretina motivatia
(neo)protestantă – reforma Reformei. Au început sa apara predicatori mai revolutionari decât
primii predicatori neoprotestanti, înfierbântând multimile cu predici apocaliptice despre
pedepsele Iadului, fericirea care îi asteapta pe cei credinciosi sau o asa-zisa răpire a celor
fideli Domnului.
Adventistii reprezintă, asemenea baptistilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de
a doua venire a Domnului, de unde si numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), si
în special de stabilirea datei pe baza profetiilor.
William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia si în
 special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că
sfârsitul lumii e aproape si că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile
cercetărilor lui biblice într-o brosură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri
a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunta, pe lângă data revenirii lui Hristos,
si faptul că El va întemeia pe pământ o împărătie de o mie de ani împreună cu cei drepti pe
care îi va învia si că la sfârsitul mileniului vor învia si cei păcătosi pentru a fi judecati
(aceasta este cunoscuta învătătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte).
Miller si-a făcut calculele pe baza profetiei din Daniel 8:14, unde se vorbeste de 2300 de zile
care vor trece până la curătirea locului sfânt si, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi
drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îH, când a început robia babiloniană. În
anul 1831 el a început să predice în public noile idei. În asteptarea evenimentului anuntat
multi dintre adeptii lui si-au vândut proprietătile si si-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843
a trecut fără ca profetia să se împlinească, un adept al lui Miller, S. Snow, a calculat o nouă
dată, mai exactă ca prima – 10 octombrie 1844. De data aceasta publicitatea a fost mult mai
mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinte publice, provocând un entuziasm care
i-a făcut pe multi să-si părărească locurile de muncă, să-si vândă proprietătile si să urmeze
adventistilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventisti adunati într-o sală mare
din Boston, asteptând cu mari emotii trâmbita îngerului ce avea să vestească a doua venire a
Domnului. Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care
au părăsit secta. Miller a recunoscut public că a gresit si i-a îndemnat pe adeptii săi să se
întoarcă în bisericile de unde veniseră. Acestea nu i-au primit si astfel secta adventistilor s-a
risipit în 1845. Cei care au rămas s-a rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai
important a fost si este cel al „adventistilor de ziua a saptea”. Trei dintre urmasii lui Miller,
Joseph Bates si sotii James si Ellen White au pus bazele noii „Biserici Adventiste de Ziua a
Saptea”.
Ellen White avea numai 17 ani când era deja o adeptă înfocată a lui Miller. Ea a început să
aibă vedenii prin care promova teoriile acestuia. Există mai multe opinii medicale care arată
că vedeniile lui White erau de fapt crize de epilepsie provocate de un accident din copilărie,
când aceasta a fost lovită cu o piatră în faţă si a rămas inconstientă un număr de zile. De
asemenea, mai multi apropiati care s-au aflat în preajma ei în momentul vedeniilor au
declarat că nu era vorba de vedenii de la Dumnezeu, ci de crize de epilepsie.
Treptat, Ellen White s-a impus ca lider al sectei, producând multe scrieri cu valoare de
profetii pentru adventisti: Tragedia veacurilor, Profeti si împărati, etc. Ea a reinterpretat
profetiile lui Miller si Snow, sustinând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului, ci
la curătirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile si
calculele de date au continuat, fiind propusi, pe rând următorii ani: 1845, 1849 si 1851,
acesta din urmă fiind chiar certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o „viziune
cerească” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea,
în 1860 secta schimbându-si numele în „Adventistii de Ziua a Saptea”. Secta s-a răspândit si
în afara Americii si numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.
În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic,
Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti, dar
un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de către fostul
student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată campanie de
denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare
mijloace.
În materialele lor de propagandă şi în discuţiile cu creştinii (ortodocşi), adventiştii
vehiculează date istorice false, de genul „Icoanele au apărut în Biserică în anul 787”. De
asemenea, majoritatea „datelor istorice” pe care le folosesc sunt cel mult valabile pentru
biserica romano-catolică (anii menţionaţi de ei sunt anii emiterii unor bule papale). Prin
astfel de minciuni ei încearcă să le arate creştinilor că anumite lucruri din Biserică ar fi
inovaţii şi deci nu şi-ar avea rostul.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu
există iad si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea
sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a Antihristului (conf.
Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798 (dominatia papalitătii în
Europa apuseană) şi, poate cea mai bizară dintre toate ereziile, ideea că Arhanghelul Mihail
este una şi aceeaşi persoană cu… Iisus Hristos!
Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii sunt
slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să intre în
singurul adăpost adevărat – secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi pecetea si
semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea Fiarei (a
diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti de partea lui
Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti crestini
este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventistii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de
a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza „mai bine să ai 90% din salariul tău
binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activităti aprobate de
conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau mersul
la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea întreagă si
desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin zeciuiala plătită de
membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi si dialecte.
Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ dintre cultele neoprotestante.
În ceea ce priveste interpretările profetiilor escatologice, adventistii detin un loc de frunte din
punct de vedere al originalitatii ideilor de interpretare.
Adventistii tipăresc numeroase cărti despre nutritie. În aceste cărti, informatiile preluate din
comunitatea stiintifică sunt împletite subtil cu propaganda sectară, ca si cum adventistii ar fi
descoperit acele lucruri sau ca si cum a avea o dietă si o viată echilibrată ar fi apanajul
exclusiv al adventistilor.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite. Cele
mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea – Miscarea de Reformă, Societatea
misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead.
Primii din această serie activează si în România.

„AZS – Miscarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea ‘profetesei’ Ellen
White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen din
Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea
mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei
care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a
fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemtoaică reformistă, în 1917-1918.
Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi
gen Păzitorul adevărului si Solul misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura
Scurtă lămurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă
(Bucuresti, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti
falsi si profeti mincinosi.

Dincolo de propaganda „biblică” intensă pe care o desfăşoară, secta adventiştilor

simpatizează cu activiştii homosexuali. În anul 2006, au refuzat să se alăture campaniei pro-
familie lansate de Alianţa Familiilor din România, declarând că ei sunt „pentru drepturile
omului” (campania era menită a preveni legalizarea căsătoriilor homosexuale în ţara noastră).
De asemenea, adventiştii au fost singurii neoprotestanţi care s-au înfrăţit cu homosexualii în
lupta împotriva icoanelor din şcolile româneşti.

Baptistii

Istoric
Când primii protestanti – Luther, Calvin sau Zwingli – au început să-si propovăduiască

ideile de reformare a bisericii romano-catolice, nici

unul dintre ei nu se gândea că ei însisi vor deveni obiect de reformă în actiunile unor neo-
reformati (neoprotestanti).
Luteranii, primii protestanti, au început să se organizeze în comunităti separate de bisericile
romano-catolice, afirmând cu tărie ideile puse în circulatie de Luther. Au fost eliminate orice
înfătisari religioase (statui, icoane, cruci, etc.). Slujbele au început sa fie conduse de
predicatori fără studii religioase, căci scolile teologice erau exclusiv catolice. Din acest motiv
nu exista o unitate a învătăturilor protestante, fiecare predicator predicând potrivit cu
imaginatia lui, denumita ad-hoc “descoperire de la Dumnezeu”. Astfel se face că relativ în
aceeasi perioadă întâlnim miscări protestante cu învătături diferite.
Duhul reformator initiat de Luther si ai săi nu a putut fi limitat însă numai la ideile acestora.
În timp ce primii reformatori păstrau încă anumite elemente traditionale ale Bisericii, în scurt
timp a apărut un nou val de predicatori care le contestau si pe acestea – botezul copiilor,
simbolurile religioase, persoana Maicii Domnului. Au început sa fie predicate libertatea
individuală generală si cea privind interpretarea Scripturilor, eliminarea preotimii,
restrângerea averilor bisericesti si a atributiilor clericilor, diminuarea dărilor către biserică.
Spre deosebire de alte miscări religioase, pentru miscarea baptistă este dificil să identificăm
un întemeietor unic. De-a lungul timpului, baptistii au vehiculat trei teorii prin care au
încercat formularea unei istorii oficiale: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii
anabaptiste si teoria derivării din separatistii englezi.

1. Succesiunea neîntreruptă. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că
comunitătile de baptisti au existat în toata istoria Bisericii, de la botezul lui Iisus în Iordan de
către Ioan Botezătorul si până astăzi. Desi nu au folosit numele de baptisti, membrii acestor
grupări ar fi fost identice cu bisericile baptiste de astăzi. Aceasta teorie are un defect fatal: nu
poate fi atestata cu date istorice, rămânând doar la nivel de speculatie. Desi ereziile
montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catharilor),
lolarzilor si husitilor contin o întreaga serie de doctrine si practici similare cu cele ale
baptistilor de mai târziu, celelalte credinte si practici nu pot fi încadrate în specificul baptist.
Sustinută la sfârsitul sec. 19 si începutul sec. 20, teoria succesiunii neîntrerupte a fost
abandonată ulterior, când s-a considerat că mai mult dăunează imaginii baptistilor, prin
alăturarea lor cu nişte ereticii consacraţi.

2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie sustine că baptistii se trag, direct sau indirect, din
anabaptisti (aripa radicală a Reformei din sec. 16). Din gruparea anabaptista au făcut parte
fratii elvetieni, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simons). Teoria are o anumită
sustinere în dovezile istorice. Desi n-au preluat în întregime ereziile anabaptiste, baptistii sec.
17 au continuat să promoveze botezul adultilor, preotia universală si separarea bisericii de
stat.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai răspândita teorie este că baptistii se trag din separatistii
englezi exilati în Olanda.

În Anglia apăruse o mişcare în cadrul bisericii anglicane – puritanii. Aceştia ajunseseră la

convingerea că biserica anglicana este coruptă si că este mai bine sa se separe de viata
bisericii oficiale patronata de un rege care o înfiinţase pentru că Papa de la Roma nu îi
dăduse voie să divorţeze. În felul acesta, miscarea baptista a fost definita încă de la început
prin dorinta de separare a celor care interpretează într-o manieră literală si exclusivistă Noul
Testament.
 John Smith si Thomas Helwys, doi separatisti englezi refugiaţi în
Olanda, au format prima biserică baptistă în Amsterdam, în 1609, în spatele unei brutării. Ca
semn al noii credinţe, Smith s-a rebotezat singur, după care l-a botezat pe Helwys.
Colaborarea lor nu a durat mult, ci, în spiritul fărâmiţării neoprotestante, cei doi au apucat pe
căi diferite în mai puţin de un an, fiecare fiind urmat de proprii susţinători din cadrul primei
lor „biserici”.
Smith s-a unit ulterior cu menonitii, iar Helwys s-a întors în Anglia. Aici, în 1612, el a
format împreună cu adepţii lui prima biserică baptistă din Anglia, la Spitalfields, lângă
Londra. Crescând ca număr, baptistii englezi s-au separat şi ei în Baptisti Generali si Baptisti
Particulari. Primii credeau că urmările jertfei lui Hristos se aplică întregii omeniri. Ceilalti,
asemenea calvinilor, considerau că acestea se aplică numai celor alesi (conform teoriei
predestinării). Cele două ramuri s-au unit în secolul 19, când abordările teologice se
schimbaseră iar nevoia de membri le-a făcut să se apropie. Pornind din Anglia, numărul
baptistilor a ajuns la peste un milion în Europa.
America a fost locul unde miscarea baptistă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Roger

Williams, un adept al lui Helwys, a înfiintat prima biserică

baptistă în orasul Providence, statul Rhode Island, în 1639. Cam în aceeasi perioadă, doctorul
John Clarke a înfiintat o adunare baptistă în Newport, statul Rhode Island. Deseori
persecutati pentru credinta lor, baptistii au crescut încet ca număr, dar cresterea s-a accelerat
în secolul 18 în mare parte datorită miscării de trezire religioasă cunoscută sub numele de
Marea Trezire. Tot în secolul 18, baptistii au sustinut idealurile Revolutiei Americane,
devenind astfel mai populari. Asemenea celorlalte secte neoprotestante, baptismul american,
născut din dezbinare si purtând în el germenele dezbinării, s-a divizat si există astăzi peste
zece feluri de baptisti: Baptistii Vechi, Baptistii Vointei Libere, Baptistii Sâmbătari, Baptistii
celor Sase Principii, Baptistii Unitarieni, Baptistii Cufundători, etc. Numele fiecărei ramuri
baptiste ilustrează principiul generator al sectei, acela al alipirii la un anume aspect al
credintei si al absolutizării acestuia în dauna celorlalte.
Ca la toate sectele neoprotestante, şi la baptişti putem vedea o evoluţie (involuţie) faţă de
principiile proclamate iniţial. Până în 1975, bisericile baptiste americane numiseră
aproximativ 50 de femei în functii oficiale (pastori, predicatori, etc.). În 2013, unii baptişti
din SUA au ţinut sărbătoarea păgână a Halloweenului arzând Biblii.
În România, baptismul a pătruns în secolul 19, venind din Germania via Ungaria, si a început
să se răspândească printre maghiarii şi apoi printre românii din Ardeal. În Vechiul Regat,
baptismul a început să fie promovat spre sfârşitul aceluiaşi secol, printre etnicii germani, de
un dulgher german sosit din Germania.

În ce cred si în ce nu cred baptistii

Ca puncte principale de doctrină, baptistii absolutizează Biblia ca fiind singura autoritate în
materie de credintă. Desi sustin că fiecare persoană poate să o citească si să o interpreteze
individual, baptistii au trebuit si ei să decidă, în mod arbitrar, în privinta unor aspecte
insuficient de lămurite în Sfânta Scriptură.
Baptistii învată botezul adultilor ca mărturie publică a credintei. Ei consideră că o persoană,
desi născută într-o familie crestină, nu este crestină până când nu face o declaratie publică în
fata comunitătii privind „acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn si Mântuitor personal”.
Termenul „personal” are o ratiune foarte precisă, fiind urmărită ideea că mântuirea omului
este ceva exclusiv între om si Dumnezeu, fără interventia vreunei alte persoane.
O parte dintre baptisti au adoptat la sfârsitul secolului 19 credinta că Biserica va fi luată la
ceruri înainte de a doua venire a Mântuitorului.
Asemenea tuturor (neo)protestantilor, baptistii nu cred în Tainele Bisericii. Pentru ei,
împărtăsirea cu Trupul si Sângele Domnului (numită la ei „Cina Domnului”) nu este altceva
decât un simbol. Pâinea simbolizează Trupul, iar vinul simbolizează Sângele. Sunt împotriva
icoanelor, crucii, moastelor, cinstirii Maicii Domnului si a Sfintilor. Nu recunosc posturile
Bisericii. Nu au rugăciuni si pomeniri pentru cei morti. Nu folosesc obiecte si simboluri
liturgice.
După anii 2000, în rândul baptiştilor, al penticostalilor şi al aşa-zişilor „creştini după
Evanghelie” au apărut scandaluri şi divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de
frunte (Iosif Ţon, dat afară din cultul baptist, şi Ionel Botgros, depus din funcţia de preşedinte
al tudoriştilor) şi a influenţelor unor mişcări şi secte noi (Străjerii, Kwasizabantu…). Toate
aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc şi efemer al „înnoirii” şi „credinţei” propovăduite
de aceste grupări.

Pentru o discuţie mai amplă asupra istoricului şi ereziei baptiste, vă recomand

cartea Rătăcirea baptistă.
Creştinii după Evanghelie
 Reforma iniţiată de Martin Luther nu s-a oprit aşa şi atunci
când a vrut el. Ea a pus pe roate un spirit de schimbare perpetuă şi anarhică. În numeroase
locuri din Europa apuseană şi centrală, simplii oameni primeau „lumină de Sus” că mai
trebuie corectat ceva în învăţătura religioasă a momentului. În părţile de est ale Germaniei si
în Elvetia au apărut diferite mişcări religioase, cum ar fi mişcarea pietistă sau mişcarea
Fraţilor Moravieni. Din acestea s-a format ulterior gruparea aşa-numiţilor “creştini după
Evanghelie”, (şi) ei având pretenţia că viaţa lor este în deplină armonie cu Sfânta Evanghelie.
Aceşti neoprotestanţi au urmat o cale şi o credinţă destul de similare cu cele ale baptiştilor.
În România, secta a apărut la sfârşitul secolului 19, mai întâi în părţile Sibiului (Cisnădie),
apoi în Bucureşti şi Iaşi. Dezvoltarea sectei este legată de numele lui Grigorie
Constantinescu, fiu de ofiţer trimis în Elvetia pentru specializare în profesia sa şi întors după
patru ani ca pastor evanghelist. În timpul primului război mondial, cât timp este mobilizat,
Constantinescu organizează la Iaşi o casă de rugăciuni, care devine centrul sectei.
Publicaţiile sectei se numesc Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Învăţătura lor este expusă în
broşurile Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunităţilor Creştine şi
Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie.
În perioada interbelică, preotul ortodox Tudor Popescu, slujitor la biserica Cuibul cu barză
din Bucureşti, începe să alunece în erezie şi să propovăduiască idei eretice în biserică. El este
cumnatul lui Dumitru Cornilescu, un alt absolvent de Teologie ortodoxă care cade în erezie.
Acest Cornilescu realizează în 1923 o traducere deformată a Scripturii, după ediţii
neoprotestante. În 1924, Popescu este dat afară din preoţie şi din Biserică şi îşi înfiinţează
propria „biserică” – o sectă numită „Creştinii după Scriptură”. Aceeaşi prinţesă protestantă,
Rallu Calimachi, care finanţase traducerea lui Cornilescu, îl ajută cu bani pe Popescu ca să
cumpere o casă de rugăciune în strada Carol Davila din Bucureşti.

În 1939, autorităţile forţează cele două secte să fuzioneze, însă după lovitura de stat din 1989
ele se separă din nou. Cea de import se numeşte în prezent „Creştinii după Evanghelie”, iar
cea înfiinţată de Tudor Popescu îşi spune „Biserica Evanghelică Română”. Popular, ei mai
sunt numiţi „tudorişti”.

În 1982, în cadrul sectei unificate apar disensiuni când un grup de membri începe să
proclame că mântuirea nu se poate pierde (că ar fi deja realizată odată pentru totdeauna,
indiferent de faptele omului). Ceilalţi membri nu acceptă ideea şi grupul inovator părăseşte
secta. După 1989, unii dintre cei plecaţi atunci revin în gruparea numită „Biserica
Evanghelică Română” (BER), producând din nou disensiuni.
În 2013, unii dintre liderii sectei s-au apropiat de o sectă carismatică originară din Africa de
Sud, preluând de acolo idei şi încercând să le introducă în secta lor. Reacţiile la aceste
influenţe carismatice nu au întârziat, în 2014 secta BER ajungând să fie măcinată de
conflictele, în unele cazuri violente, dintre cele două tabere – cea din jurul preşedintelui
sectei şi cea din jurul pastorilor influenţaţi de carismaticii sud-africani.

Penticostalii
Spre sfârşitul secolului 19 America era deja plictisită de numeroasele si sporadicele „treziri

religioase”. Mulţi predicatori ambulanţi se

compromiseseră prin tertipurile la care apelau pentru a încălzi mulţimile. Masele voiau ceva
nou iar acest nou nu a întârziat să vină sub lozinca „Dumnezeu face o lucrare nouă”.
Una dintre mişcările de „trezire religioasă” din Statele Unite a fost si aşa-numita „Ploaie
Târzie” (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, initial un simplu distribuitor de cărţi al
American Bible Society. Existau de altfel mai mulţi predicatori care predicau reînnoirea
trăirii religioase prin “umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire
consta în relatarea privind pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul 2
din Faptele Apostolilor. Aceşti predicatori afirmau că acea pogorâre, însoţită de „vorbirea în
alte limbi”, este posibilă si în zilele noastre, pentru fiecare credincios în parte. Astfel, în SUA
si în Tara Galilor au apărut adunări de rugăciune în care credincioşi fervenţi îşi mărturiseau
păcatele înaintea Domnului si Îl implorau cu lacrimi „să-i boteze cu Duhul Sfânt”. Pe lângă
Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles Parham. Predicatorii creau prin
predicile lor o condiţionare psihologică si o înfierbântare a sângelui care în cele din urma
degenera în „glosolalie” (vorbire necontrolată, într-o stare de semi-transă). Apariţia acestui
fenomen destul de neobişnuit a constituit în 1896 scânteia pentru demararea noii miscari
penticostale. Glosolalia a fost identificată cu pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime si s-
a afirmat că evenimentul descris în Biblie poate avea loc oricând daca credinciosul se roagă
fierbinte lui Dumnezeu. Dobândirea unei astfel de “umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit ţinta
celor care doreau mai mult. Cei care credeau în „umplerea cu Duhul Sfânt” s-au separat de
adunările din care făceau parte si astfel s-a conturat noua Mişcare Penticostală. În 1903
Tomlinson îsi dă seama că poate face mai mult decât să vândă cărţi si înfiinţează „Biserica
lui Dumnezeu”.
Stilul neconformist al adunărilor penticostale (de la pentecost = cincizecime, în greaca) a
asigurat răspândirea miscarii si a atras atenţia si în afara Statelor Unite. Un loc unde
penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un
luteranism arid, a fost Norvegia. Aici noile idei au fost preluate de diverşi predicatori ad-hoc,
punându-se bazele mai multor secte de sorginte penticostală (vezi articolul despre „Prietenii
lui Smith”, sectă cunoscută în România ca „Părtăsia”).
Conform „tradiţiei” neoprotestante privitor la dezbinare, „Biserica lui Dumnezeu” a lui
Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând
„Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior aceste două ramuri s-au divizat si ele, dând naştere unor
grupări independente. Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în Conferinţa
Mondială Penticostală.
În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelica, prin câţiva
români câstigati de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba română,
Vestitorul Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din judeţul Arad.
Acesta a tradus în româneşte mărturisirea de credinţă a penticostalilor, numită Declaraţia
fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu. Primul sef al sectei în România a fost Ion
Bododea, din Brăilita, care a editat revistele Glasul adevărului si Stiinta Sfinţilor, precum si
cartea de cântări ale sectei, Harfa Bisericilor lui Dumnezeu.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susţin teoria Sola Scriptura (“numai Scriptura”)
asemenea tuturor (neo)protestantilor, botezul adulţilor, învatatura despre răpirea Bisericii si
botezul cu Duhul Sfânt dovedit prin “vorbirea în limbi”.
Unele secte penticostale susţin două trepte ale experienţei harului: naşterea din nou si botezul
cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfinţirii.
Ca notă individuală, penticostalii practică „ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli
si au o pasiune pentru minuni si vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfânt.
Uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu „darul
vindecării” este ulei alimentar obişnuit – Muntenia, Floriol, etc.
În adunările penticostale pot fi întâlniţi „prooroci” care „proorocesc în alte limbi”. De obicei
aceste „vorbiri” sunt „tălmăcite” de un alt membru al adunării, considerat „înaintat pe cale”
si văzut ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl constituie
diferenţa ca volum de cuvinte între „vorbirea în limbi” a proorocului (scurtă, de obicei) si
tălmăcirea care se constituie deseori într-o mică predică. Celor care întreabă despre aceasta li
se răspunde că tălmaciul nu traduce cuvânt cu cuvânt „proorocia”, ci îi traduce „duhul”. În
general, „proorocii” sunt văzuţi ca având diverse daruri de la Duhul Sfânt, acestea fiind, pe
lângă „darul proorociei”, si „darul vindecării” sau „darul deosebirii duhurilor”. În România,
un domeniu de „utilitate” a proorocilor din adunările penticostale este proorocirea „de la
Dumnezeu” a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca sora X să se mărite cu fratele Y) sau
răspunsul, tot „de la Dumnezeu”, dacă e recomandată sau nu emigrarea în Statele Unite!
Mulţi penticostali se căsătoresc pur si simplu pe baza prorociilor făcute în adunare, deşi cei
doi tineri nici nu se cunosc bine si nici nu au viziuni comune de viată.
Falsitatea acestei „vorbiri în limbi ” este evidentă din frecventele neconcordante dintre
prorociile pe aceeaşi temă. O persoană mai puţin credulă a făcut un test: a înregistrat pe
bandă o prorocie si a mers cu înregistrarea la alţi doi prooroci penticostali, cerându-le
acestora să tălmăcească mesajul. Fiecare a produs o cu totul altă interpretare, ambele diferite
de cea iniţială. Alteori, dacă proorocul care nu aparţine de adunarea în cauză aduce atingere
prin proorocia lui politicii interne a acelei adunări, pastorul adunării declară fără echivoc că
vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la satana. De asemenea, unii se folosesc de aura de
prooroci pentru a-si rezolva diferendele personale cu alţi membri din adunare. Asemenea
fenomene sunt sesizate si de unii dintre membri, însă în loc să vadă în aceasta dovada
înşelătoriei, ei decid doar să se mute la o altă adunare.
Penticostalii trebuie să plătească sectei zece la sută din veniturile lor lunare. Aceasta se face
în scopul obţinerii binecuvântării lui Dumnezeu peste toate posesiunile lor, dar si ca un gest
de mulţumire pentru tot ce au. Salariile pastorilor sunt fixate de comitetele congregaţiilor
locale, pe baza veniturilor si cheltuielilor.
Marea majoritate a bisericilor penticostale din România fac parte din ramura “Biserica lui
Dumnezeu” (Church of God). După Revoluţia din 1989, în urma unor conflicte de culise, un
anume pastor Ioan Ceută a fost exclus din cultul penticostal si s-a afiliat împreună cu
adunarea sa grupării „Adunările lui Dumnezeu” (Assemblies of God), deschizând astfel
acestora drumul în România.
După anii 2000, în rândul baptiştilor, al penticostalilor şi al aşa-zişilor „creştini după
Evanghelie” au apărut scandaluri şi divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de
frunte (Iosif Ţon, dat afară din cultul baptist, şi Ionel Botgros, depus din funcţia de preşedinte
al tudoriştilor) şi a influenţelor unor mişcări şi secte noi (Străjerii, Kwasizabantu…). De
asemenea, după anul 2010, în ramura principală a penticostalilor a izbucnit un scandal ce nu
dă semne de rezolvare, legat de presupusa colaborare cu Securitatea a unor pastori şi de stilul
de viaţă corupt şi luxos al unora dintre liderii sectei. Taberele formate în jurul unuia sau mai
multor pastori încearcă să se cenzureze reciproc şi să se prezinte drept adevăraţii „păstori ai
turmei Domnului”. Toate aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc şi efemer al „înnoirii” şi
„credinţei” propovăduite de aceste grupări.

„Biserica lui Hristos” sau „Ucenicii”

„Biserica lui Hristos” este o sectă apărută în America în timpul trezirilor religioase de la
începutul secolului 19. Fondatorii ei sperau să se constituie într-o fortă unificatoare a tuturor
grupărilor (neo)protestante.
Membrii sectei îsi spun „ucenici”, afirmând că în Noul Testament acest apelativ este folosit
mai des în relatie cu urmasii lui Hristos decât termenul „crestini”.
Fondatorii sectei au fost Thomas Campbell si fiul acestuia, Alexander Campbell, fosti
predicatori prezbiterieni. Adeptii lor s-au numit la început campbelisti, desi preferau să fie
numiti „Ucenicii lui Hristos”. În 1809 Thomas Campbell a fondat Asociatia Crestina din
Tinutul Washington, statul Pennsylvania, încercând, după spusele lui, o revenire la valorile
crestinismului primar. În 1811 fiul său Alexander i se alătură si împreună formează o
adunare la Brush Run, Pennsylvania, de unde secta începe să se întindă spre vestul Statelor
Unite. În 1832 predicatorul Barton Stone şi majoritatea adeptilor săi se unesc cu grupul lui
Campbell.
De remarcat că o parte din adeptii lui Campbell, în urma predicilor misionarilor mormoni, s-
au convertit la mormonism, dând astfel un avânt sectei lui Joseph Smith.
În a doua jumătate a secolului 19 au apărut unele conflicte în cadrul Ucenicilor, legate în
principal de activitatea misionară si de utilizarea instrumentelor muzicale în timpul
adunărilor religioase, o practică considerată de conservatori ca nebiblică. Ucenicii
conservatori s-au separat în cele din urmă de secta principală, formând în 1906 o altă
structură, cu numele de „Bisericile lui Hristos”. Denumirea de „ucenici” a rămas distinctivă
pentru ramura initială a sectei, iar ramura apărută în 1906 foloseste numele de „Bisericile lui
Hristos” sau „crestini”.
Secta nu recunoaste nici o formă de crez oficial. Practică botezul adultilor însă, în timp ce
„crestinii” acceptă la primirea de noi membri botezul practicat în cultele de origine,
„ucenicii” cer rebotezarea în adunarea lor. Fiecare adunare oficiază „Cina Domnului” în
fiecare duminică, „în amintirea lui Iisus Hristos”.

Secta este prezentă în România în ambele variante.

„Ucenicii”, mai liberali, se bucură de un interes mai mare, reusind să atragă mai multi tineri
în rândurile lor. Ei pretind că detin „formula pentru mântuire” si afirmă nici mai mult, nici
mai putin decât că sunt singurii crestini din lume. Membrii manifestă un entuziasm dubios
atunci când vorbesc despre credintă si povestesc plini de vervă cum le-a schimbat Iisus viata.
Legăturile cu lumea din afară sau cu membrii familiei sunt rearanjate, întrucât acestia nu au
lumină duhovnicească si pot constitui o piedică în calea „ucenicului”.

Mormonii

Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile,

popular numită „mormonă”, este un amestec exotic de învăţături şi practici neoprotestant şi
inovaţii ale conducătorilor organizaţiei, numiţi „profeţi”. Numărul membrilor este în prezent
de aproape 13 milioane, răspândiţi în întreaga lume.

Un profet nou
Joseph Smith, întemeietorul sectei, s-a născut într-o familie săracă în perioada marilor

treziri religioase din Statele Unite din secolul 19. Tatăl lui făcea
mari eforturi să asigure un trai decent pentru familie. Alături de alţi bărbaţi de condiţie foarte
modestă, lucrul la care se pricepea cel mai bine era să caute comori legendare rămase de la
vechi triburi de indieni. În regiunea în care locuia familia Smith circulau de ani buni
numeroase legende despre străvechi triburi de indieni care îşi îngropaseră comorile acolo, şi
nu putini erau cei care scormoneau dealurile după astfel de cufere.
Pe lângă legendele despre comori care aşteaptă să fie găsite, America rurală din vremea lui
Joseph Smith era preocupată şi de originile indienilor, una dintre teoriile care circula fiind că
aceştia ar fi descendenţii celor zece triburi pierdute ale lui Israel. Ideea era dezvoltată în
scrierile fantastice ale unor autori de senzaţie care involuntar au pregătit terenul fabulaţiilor
de mai târziu ale „profetului” Smith.

Astfel, în noaptea de 21 septembrie 1823, pe când avea 17 ani, Smith

a pretins că a avut o vedenie în care un înger pe nume Moroni i-a destăinuit unde poate găsi
nişte table de aur care alcătuiau o carte conţinând „Evanghelia veşnică desăvârşită”, dată de
Iisus Hristos vechilor locuitori ai Americii, printr-un profet antic pe nume Mormon. În ziua
următoare, Smith ar fi găsit tablele îngropate într-o cutie de piatră în coasta unui deal de
lângă casa familiei. Moroni însă nu l-a lăsat pe tânărul Smith să ia tablele decât pe data de 22
septembrie 1827.
Cu nouă luni înainte de această dată, noul „profet” fugise de acasă cu o anume Emma Hale,
în casa tatălui acesteia din Pennsylvania. Acolo el a început să traducă tablele cu pricina,
dintr-o limbă numită de el „egipteana reformată” (o limbă inexistentă), cu ajutorul a două
pietre magice – Urim şi Turim.
Un fermier din New York, pe nume Martin Harris, s-a arătat interesat de ideile lui Smith şi a
finanţat publicarea cărţii, nu înainte însă de a-i verifica autenticitatea. Pentru aceasta, Harris a
dus copiile făcute de Smith după tablele de aur, la profesorul Charles Anthon de la
Universitatea Columbia.

Iată ce scrie profesorul Anthon într-o scrisoare din 17 februarie 1834:

Examinând lucrarea în cauză, mi-am dat seama cu uşurinţă că este vorba de o înşelătorie
sau de o farsă. Auzind însă de pretenţiile financiare ale proprietarului acestor scrieri
(Smith) fată de fermier, am început să înţeleg că era vorba de un plan pentru a-l înşela pe
ţăran şi a-i lua banii…

Lucrarea era de fapt o singură mâzgălitură, constând din caractere deformate dispuse pe
coloane. Litere greceşti şi ebraice, cruciuliţe şi înflorituri, litere romane inversate sau
aşezate în poziţie orizontală, toate acestea erau aranjate pe coloane perpendiculare şi totul
se sfârşea într-o formă rudimentară de cerc segmentat, copiat evident după Calendarul
Mexican dat de Humboldt, dar aranjat în aşa fel încât să nu fie trădată sursa provenienţei
lor.
Avertizarea profesorului a fost ignorată de fermier, care şi-a ipotecat casa pentru a obţine
banii necesari publicării, la data de 26 martie 1830, a Cărţii lui Mormon. După ce Smith a
tradus cartea, îngerul care îi apăruse anterior în vedenie l-a vizitat din nou şi i-a luat tablele
de aur, neexistând astfel nici o probă pentru verificarea autenticităţii textului şi a relatării lui
Smith.
Imediat după publicarea cărţii, Smith înfiinţează „Biserica lui Iisus Hristos”, schimbându-i la
scurt timp numele în „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile”. Primii membri
ai noii „biserici” au fost chiar rudele sale, aceştia botezându-se reciproc şi împărţind între ei
funcţiile de conducere ale noii grupări religioase. Oficial, la porunca aceluiaşi înger vizitator,
misiunea era aceea de a reforma Biserica.
În 1842, Smith este iniţiat în masonerie, ca numai după o zi să devină Maestru Mason. Tatăl
şi fratele său erau deja masoni dinaintea vizitei „îngerului Moroni”. La scurt timp după
aceea, Smith creează ritualurile pentru templele mormone, copiindu-le îndeaproape pe cele
masonice. Din acest motiv, timp de mulţi ani, Marea Lojă din Utah (francmasoni) i-a
considerat pe mormoni ca fiind o Lojă clandestină. De altfel, primii cinci lideri ai sectei au
fost ei înşişi francmasoni.

Un alt Testament despre un alt Iisus Hristos

Cartea lui Mormon este produsul legendelor locale şi al speculaţiilor literare despre comori
îngropate de vechi triburi de pe continentul american, întreţesute cu imaginaţia „profetului”
Smith.
Astfel, în vremea regelui Iezechia din Israel (aprox. 600 îH), evreul Lehi primeşte poruncă de
la Dumnezeu să conducă un mic grup de oameni într-o aventură maritimă către continentul
american.
Ajuns aici, Lehi şi ai săi dau naştere unei civilizaţii prospere care, după numai câteva sute de
ani, se împarte în două tabere rivale. În urma războiului civil, măreaţa civilizaţie decade.
Astfel, potrivit mormonilor, actualii amerindieni sunt urmaşii acelei civilizaţii de origine
evreiască, contrazicând numeroasele dovezi care arată că amerindienii sunt o populate de
origine mongolă, sosită din Asia prin strâmtoarea Bering.
În timp ce, la Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu moare răstignit pe Cruce şi învie mântuind
lumea, profeţii civilizaţiei de pe continentul american au vedenii despre cele petrecute la
Ierusalim, pe Golgota. După înviere, Hristos se arată şi lor, dându-le şi învăţături mult mai
deslusite decât cele din Sfânta Scriptură a creştinilor.
Mormon, unul dintre profeţi, culege toate relatările istorice şi religioase ale poporului său şi
le aşează într-o carte din plăci de aur pe care o îngroapă pentru 1500 de ani, când va fi adusă
la lumină de… Joseph Smith.
Aceasta este pe scurt povestea Cărţii lui Mormon. Deşi Smith a pretins că îngerul i-a interzis
să arate cuiva plăcile de aur, ei si justifica ideile religioase exclusiv prin închipuita scriptură
străveche.
Pe lângă „Cartea lui Mormon”, secta foloseşte şi scrierile „Doctrine şi legăminte” (138 de
revelaţii şi alte afirmaţii aparţinând în majoritate lui Joseph Smith) şi „Perla de mare preţ”
(alcătuită în 1842 ca o colecte de scrieri mai mici). Afirmaţiile din toate aceste cărţi sunt
subiect de interpretare şi extindere de către liderii sectei, despre care se crede că primesc
revelaţii şi inspiraţii suplimentare. În ceea ce priveşte Sfânta Scriptură, mormonii cred în ea
„doar în măsura în care este tradusă corect” (Articole de credinţă r. 8) şi de aceea folosesc
varianta „revizuită” de Smith în care, de exemplu, la capitolul 50 din cartea Facerii, este
adăugată următoarea „profeţie”:

Si acel vizionar pe care îl binecuvântez… numele lui va fi Iosif (Joseph), după numele tatălui
său… iar lucrurile pe care le va face Domnul prin mâna lui vor aduce poporul Meu la
mântuire.
Acest gen de excepţii le permit mormonilor să respingă, să adauge şi să modifice orice pasaj
din Scriptură care nu corespunde învăţăturilor lor. În acest sens, seful sectei are statut de
„profet”.
Există numeroase diferenţe între prima versiune şi versiunea de azi a Cărţii lui Mormon. Pe
lângă greşelile de gramatică provenite de la Smith şi scribul său, au fost eliminate şi
repetiţiile care vădeau ticurile verbale ale lui Smith – foarte multe fraze începeau cu Şi s-a
întâmplat că…, iar expresia cu alte cuvinte apărea într-un număr deranjant de mare.

Învăţăturile mormonilor
Ereziile mormonilor sunt pe cât de ciudate, pe atât de blasfemiatoare.
Potrivit lor, istoria lumii începe cu un Tată ceresc şi o Mamă cerească, ce au mai mulţi copii.
Unul dintre ei, pe nume Elohim, este trimis pe Pământ unde se întrupează sub numele de
Adam. Alături de acesta vine, din ceata aceloraşi dumnezei, Eva. Cei doi, deveniţi astfel
primii oameni, primesc poruncă de Sus să nu mănânce dintr-un pom. Satana este cel care o
convinge pe Eva să mănânce din pom, deschizându-i astfel mintea că şi oamenii pot deveni
dumnezei. Astfel, gestul Evei a reprezentat o cădere în sus, în sensul că ea a fost luminată şi
a primit astfel revelaţia despre posibilitatea accederii la statutul de dumnezeu – un lucru bun
şi de dorit.
În urma păcatului primordial, în cer are loc un consiliu al dumnezeilor, unde Iisus şi fratele
său Lucifer se ceartă pe cine va merge să mântuiască lumea. Lucifer este mânat de mândrie şi
în felul acesta îşi pierde harul, devenind un înger rău. El şi ceata lui sunt alungaţi din cer. Cei
care au fost de partea lui Lucifer se întrupează pe pământ în oameni cu pielea neagră, aceasta
fiind explicaţia mormonilor pentru existenta rasei negre. Până în anul 1978, mormonii au
considerat în mod oficial că negrii sunt „dezgustători, murdari şi leneşi”. În acel an, în urma
unei „revelaţii” a profetului-şef, şi-au schimbat optica şi au început să atragă şi negri în secta
lor.
Maria, o tânără din poporul Israel, este vizitată de un înger şi, în urma relaţiilor intime dintre
cei doi, se naşte Iisus-omul. Ajuns la maturitate, acesta si ia trei soţii: Maria, Marta şi Maria-
Magdalena, fapt ce i-a îndreptăţit pe mormoni să practice poligamia până la sfârşitul
secolului 19. De altfel, sexualitatea ocupă un rol important în doctrina mormonilor, ea ţinând
nu numai de omenesc, ci şi de lumea cerească, spiritele preexistente ce se întrupează în
oameni fiind rodul dragostei nenumăratelor duhuri cereşti.
Iisus este omorât de iudei şi, după înviere, se înalţă la cer şi devine dumnezeu peste planeta
Pământ. Celelalte planete din univers, dacă sunt populate de civilizaţii, au propriul lor
dumnezeu.
Fiecare om, dacă trăieşte potrivit învăţăturii sectei mormonilor, poate ajunge dumnezeu peste
o planetă. Normele de viată ale sectei sunt stabilite de conducători până în cele mai mici
detalii, existând o lungă listă de NU FACE, care include şi consumul de ceai negru sau cafea.
Mormonii pun mare accent pe sănătatea trupului, aceasta influenţând mântuirea lor.
Considerând că consumul anumitor produse le poate influenta discernământul spiritual,
mormonii nu se împărtăşesc cu pâine şi vin, ci cu pâine şi apă.
O învăţătură mai puţin oficială a sectei, dar susţinută de unii lideri foarte respectaţi, este
aceea că anumite păcate nu pot fi iertate în numele lui Iisus Hristos. Singura ansă a omului
respectiv este ca acesta să-şi verse sângele (să se sinucidă), în speranţa că sângele lui va fi
primit ca o jertfă şi el va fi astfel iertat de Dumnezeu. Joseph Smith, fondatorul sectei,
susţinea că „există anumite păcate atât de grave, încât depăşesc puterea spăsitoare a lui
Hristos. Cei ce comit astfel de păcate, chiar dacă se pocăiesc, nu se vor putea curăţi de ele
prin sângele lui Hristos. De aceea, singura lor speranţă este să-şi verse propriul sânge spre
ispăşire, pe cât posibil, spre binele lor” (Doctrinele mântuirii, vol. 1, pag. 135). Potrivit
acestei învăţături, Smith a afirmat la un moment dat că el nu l-ar spânzura pe criminal, ci „l-
ar împusca sau i-ar tăia capul şi ar stropi pământul cu sângele lui, pentru ca aburii să se înalte
la Dumnezeu” (Istoria documentară a bisericii, vol. 5, pag. 296). Deşi Smith a murit înainte
să apuce să transforme această nebunie în lege, urmaşii lui au introdus în constituţia statului
Utah, unde se află şi în ziua de astăzi, prevederea că un condamnat la moarte prin împuşcare
poate alege să se sinucidă, „aşa cum cere legea lui Dumnezeu”. Deşi unii lideri mormoni
afirmă că aceasta nu este o învăţătură oficială a bisericii lor, al zecelea profet al sectei, J.
Smith, a declarat că „aceasta este învăţătura propovăduită de Joseph Smith iar eu o accept”
(ibid., pag. 134). După părerea aceluiaşi ereziarh, respectiva idee s-ar regăsi în toate
scripturile mormone şi chiar şi în Sfânta Scriptură (ibid., pag. 135).
O altă adaptare a „voii lui Dumnezeu” la condiţiile de pe teren a fost legată de interdicţia
mormonilor de a bea Coca-cola. In fata acestui refuz, firma Coca-cola a ameninţat statul
Utah, mare producător de zahăr, că va cumpăra zahăr din alte surse. Prompt, Profetul
mormon a primit înştiinţare de la Dumnezeu că a bea Coca-cola nu este păcat.
Fiecare mormon si face un titlu de cinste din identificarea strămoşilor, mergând înapoi în
timp cât se poate de mult. Învăţând botezul pentru mori, în scopul includerii acestora post-
mortem în secta lor, mormonii se botează repetat, pentru fiecare strămoş identificat în
arborele genealogic al familiei.
Mormonii au săli de adunare în care se strâng duminică de duminică. În afară de acestea
există şi temple în care se oficiază diferite ceremonii religioase de inspiraţie masonică
(satanică), folosind o mulţime de simboluri, jurăminte şi gesturi din arsenalul
francmasoneriei.
Una dintre aceste ceremonii este „legarea căsătoriilor pentru veşnicie”. Cei doi soţi se
prezintă în fata unui prezbiter care, în urma invocării puterilor cereşti (?), îi declară pe cei doi
căsătoriţi şi în viata de după moarte. Aceasta bizarerie îl duce pe un nemormon cu gândul la
cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură, potrivit cărora în Cer nu există căsătorii. Pentru
mormoni însă, respectiva învăţătură este cât se poate de normală, ea fiind promovată de
Cartea lui Mormon care are întâietate fată de Biblie.

Comparaţie între învăţătura creştină şi ereziile mormone

1. Sfânta Scriptură învaţă că există un singur Dumnezeu şi că în afara de El nu mai exista
altul (Deut. 6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34). În contrast,
mormonii susţin că există mai mulţi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3), şi că noi, la rândul
nostru, putem deveni dumnezei într-o împărăţie cerească. De asemenea, mormonii învaţă că
cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali, care li se vor ruga şi închina acestora.

2. Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu este duh (Ioan 4:24; 1 Tim. 6:15,16), că nu este un
om (Numeri 23:19; Osea 11:9; Romani 1:22,23) şi că a existat dintotdeauna ca Dumnezeu –
omnipotent, omniprezent şi omniscient (Psalmii 90:2, 139:7-10; Apocalipsa 19:6; Maleahi
3:6). În contrast, mormonii învaţă că Dumnezeu a fost cândva om ca noi, care a progresat
ajungând dumnezeu, având acum un trup de carne şi oase. Mormonii învaţă că însuşi
Dumnezeu are un tata şi un străbunic, şi aşa până la infinit.

3. Sfânta Scriptură învaţă că Iisus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, că a existat
dintotdeauna, că este veşnic asemenea Tatălui şi egal cu acesta (Ioan 1:1,14; 10:30; Coloseni
2:9). Deşi nu era cu nimic mai prejos decât Dumnezeu, Iisus s-a făcut trup pentru mântuirea
omenirii. Întruparea Lui a avut loc în chip minunat de la Sfântul Duh, prin naşterea dintr-o
fecioară (Mat.1:18-23; Luca 1:34,25). În contrast, mormonii învaţă că Iisus Hristos este
fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire după a fost mai întâi procreat,
ca un copil spiritual, de către Tatăl ceresc şi o mamă cerească şi apoi, conceput fizic
(trupeşte) de către Tatăl ceresc şi o mama pământeană.

4. Sfânta Scriptură învaţă că Sfântul Duh este Dumnezeu şi că este omniprezent (1 Regi 8:27;
Psalm 139:7-10; Ieremia 23:34; Fapte 5:3,4). În contrast, mormonii învaţă că Sfântul Duh
este un duh sub forma unui om şi că doar influenta lui este prezenta pretutindeni.

5. Sfânta Scriptură învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt Dumnezei diferiţi, separaţi, ci
doar persoane ale Sfintei Treimi. În Noul Testament, Fiul, Sfântul Duh şi Tatăl sunt
identificaţi separaţi, ca Dumnezeu, şi fiecare în parte este arătat lucrând ca Dumnezeu (Fiul:
Marcu 2:5-12; Ioan 20:28; Filip.2:10,11; Sfântul Duh: Fapte 5:3,4; 2Cor.3:17,18; 13:14).
Totuşi, Scriptura învaţă că aceştia trei sunt un singur Dumnezeu. In contrast, mormonii
învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei diferiţi.

6. Sfânta Scriptură învaţă că omul a căzut în păcat şi că aceasta cădere a fost un mare rău,
prin care păcatul a pătruns în lume aducând condamnare şi moarte tuturor oamenilor. Astfel,
noi ne năştem având o natura păcătoasă şi vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le săvârşim
(Ezechiel 18:1-20; Romani 5:12-21). In contrast, mormonii învaţă că păcatul lui Adam a fost
un pas necesar în planul vietii şi o mare binecuvântare pentru noi toţi.
7. Sfânta Scriptură învaţă că Biserica a fost întemeiata odată pentru totdeauna de către Iisus
Hristos şi că niciodată nu a dispărut şi nu va dispărea de pe pământ (Matei 16:18; Ioan 17:11;
1 Cor.3:11). În contrast, mormonii învaţă, asemenea tuturor neoprotestanţilor, că la scurt
timp de la moartea Apostolilor Biserica lui Hristos a căzut într-o apostazie generală, „cu
excepţia acelora care au ajuns la cunoştinţa evangheliei restaurate” a sectei mormone.

Poligamia
Poligamia sau căsătoria multiplă a fost iniţiată şi practicată, mai întâi în ascuns, apoi pe faţă,
de însuşi fondatorul sectei, Joseph Smith. După începuturile personale, acesta le-a dezvăluit
apropiaţilor săi că Dumnezeu i-ar fi poruncit să-şi ia mai multe neveste pentru a se înmulţi şi
a popula pământul. Treptat, practica a fost adoptată de tot mai mulţi mormoni, fiind
considerată a fi o poruncă de la Dumnezeu.
Al doilea „profet” al sectei, după omorârea lui Smith de către o gloată revoltată de practicile
poligamice ale mormonilor, a fost Brigham Young. De-a lungul vietii, acesta a avut 27 de
neveste de la care a primit 56 de copii. Alungaţi din estul Statelor Unite din cauza practicilor
lor, mormonii au fost conduşi de Young într-o lungă pribegie până în zona Marelui Lac
Sărat, unde au întemeiat oraşul Salt Lake City şi ulterior Statul Utah.
Spre sfârşitul secolului 19, primirea statului Utah în confederaţia Statelor Unite ale Americii
era blocată din cauza legislaţiei locale, creată de mormoni, care permitea poligamia. În fata
acestui blocaj diplomatic, Profetul a primit o revelaţie de la Dumnezeu privind abandonarea
acestei practici. Totuşi, poligamia continuă să fie practicată astăzi de unele dintre grupările
mai mici desprinse în secolul 19 din secta principală.

Aspecte organizatorice
La moartea lui Smith în 1844, omorât împreună cu fratele lui de către o gloată revoltată de
intrigile economice şi politice puse la cale de mormoni, fiul cel mare al lui Smith avea numai
11 ani şi era prea tânăr pentru a prelua conducerea sectei. Atunci s-au ivit mai mulţi
pretendenţi la succesiune, iar unii dintre ei au format grupuri care ulterior s-au desprins din
secta condusă, după Smith, de Brigham Young. Dintre cele aproximativ 20 de grupuri
dizidente rezultate, cel mai mare grup este „Comunitatea lui Hristos” (numită iniţial
„Biserica Reorganizată a Sfinţilor din Ultimele Zile”), structură organizată oficial în 1860
când fiul cel mare al lui Smith, Joseph Smith III, major acum, a decis preluarea conducerii
acestui grup. Această dizidentă a respins practicile poligamice şi alte inovatii teologice ale
sectei principale, şi număra la sfârşitul anilor 1990 aproximativ 250.000 membri în întreaga
lume.
De asemenea, interesantă este şi ramura numită Biserica Fundamentalistă a Sfinţilor din
Ultimele Zile, care numără câteva zeci de mii de membri şi care continuă să practice
poligamia asemenea „profetului” Smith. Aceştia consideră că renunţarea la poligamie s-a
făcut în urma presiunilor politice, nicidecum în urma poruncii lui Dumnezeu. Membrii
acestei ramuri mormone au frecvent probleme cu legea, fiind acuzaţi de relaţii sexuale cu
minore (în urma „căsătoriilor” lor multiple).
Mormonii sunt obligaţi să doneze sectei zece la sută din veniturile lor lunare. Potrivit datelor
oficiale, secta mormonilor este un gigant financiar, dispunând de proprietăţi pe toate
continentele şi vehiculând sume uriaşe de bani în scopuri de profit şi propagandistice.
Toţi tinerii mormoni în vârstă de 21 de ani, fete sau băieti, efectuează un stagiu de 2 ani de
misionarism într-o ţară stabilită de Profet. Ei sunt uşor de recunoscut pe străzi după
îmbrăcămintea identică (cămaşă albă şi pantaloni negri pentru băiet şi cămaşă şi fustă lungă
pentru fete, la care se adăugă un ecuson negru cu numele misionarului). Toţi băieţii devin
prezbiteri la vârsta de 21 de ani. Mulţi dintre ei, plecaţi pentru stagiul de misionarism, nici nu
au citit Biblia, Cartea lui Mormon fiind cea cu adevărat importantă pentru ei. În ciuda
nenumăratelor modificări ale textului iniţial, conducătorii sectei consideră Cartea lui
Mormon ca fiind mult mai valoroasă decât Biblia. Ezra Taft Benson, un Profet din trecut al
sectei, afirma: „Alături de Duhul Domnului, Cartea lui Mormon este unicul mare instrument
pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a converti lumea”. În acelaşi articol este citat apostolul
mormon Buce McConkie: „Vor fi mai mulţi oameni mântuiţi în împărăţia lui Dumnezeu, de
zeci de mii de ori mai mulţi datorită Cărţii lui Mormon decât datorită Bibliei” (The Ensign,
pag. 7, noiembrie 1984).
Această sectă a pătruns şi în România după lovitura de stat din 1989. Potrivit estimărilor
proprii, secta are în România aproximativ 2.000 de aderenţi. Misionarii refuză să vorbească
cu cei neiniţiaţi despre învăţăturile lor, explicând că acestea necesită o pregătire prealabilă
pentru înţelegerea lor. O modalitate folosită de ei pentru atragerea de noi membri este
organizarea de cursuri gratuite de limba engleză, cărora le fac publicitate prin afişe lipite pe
stâlpi.

„Biserica Nou-Apostolică” sau „Noii Apostoli”

Asa-zisa „Biserică Nou-Apostolică” a aparut în urma desprinderii unei ramuri din
„Comunitatea religioasa catolico-apostolica”. Miscarea Catolico-Apostolica a luat fiinta în
jurul anului 1832 în Scotia si Anglia. Miscarea a fost promovata de cercurile „Trezirii” care
isi facusera o preocupare din a vesti iminenta intoarcerii Domnului nostru Iisus Hristos.
Edward Irving, pastor al Comunitatii din Londra, a fost insufletitorul acestei miscari, o
miscare ce astepta o noua „pogorare a Duhului Sfant” care să preceada cea de-a doua venire
a Domnului Iisus Hristos. Intrucât adeptii începuseră să aibă parte de diferite manifestări
psihice (manifestări demonice: vindecari miraculoase, vorbitul în limbi, vedenii, etc.)
atribuite Sfântului Duh, Irving a vazut în aceasta o confirmare a asteptarii sale. Acum avea
motivatia pentru a sustine ideea „sfarsitului Bisericii”. Din acest moment s-a considerat
necesara afirmarea darurilor Duhului Sfant si de asemenea reinnoirea misiunii de apostolat în
forma evocata de Noul Testament (!). S-a procedat astfel la alegerea a 12 „apostoli” care să
preia conducerea noii biserici. Cum totusi asteptata intoarcere a Domnului Iisus Hristos
continua să nu se produca iar „apostolii” mureau unul dupa altul, s-a facut simtita nevoia
unei noi modificari, care insa a generat unele tensiuni. De aceea, în anul 1860, doi partizani
ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer si Schwartz, au explicat ca numarul celor „12
apostoli” ar trebui reinnoit, apelandu-se la alegeri democratice. Actiunea lor le-a atras
excluderea din „Comunitatea religioasa catolico-apostolica” si, în cea mai bună traditie
sectantă, cei doi si-au luat jucăriile si au plecat, punând bazele unei noi miscari, intitulată din
anul 1907 „Comunitatea Nou-Apostolica”. Aceasta a devenit ulterior „Biserica Nou
Apostolica”. După constituire, numarul „apostolilor” a crescut de la cifra initiala de 12 la
cifra corespunzatoare congregatiilor formate.
Învătătura acestei „Comunităti Nou Apostolice” este aproape în exclusivitate reprezentată de
promovarea conceptului de „apostol principal” sau „apostol patriarh”.
Primul „apostol principal /patriarh” a fost un sef de gara, Krebs, dupa acesta urmând, din
1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 functia de „apostol principal /patriarh” a fost
preluata de un cizmar, devenit mai tarziu sergent, iar dupa aceea negustor de tigări de foi!
Numele lui era J. G. Bischoff. Incepând din 1960, „apostolul principal” al Bisericii Nou
Apostolice a fost W. Schmidt. Conform publicatiei „Biserica Nou Apostolica” editata de
Biserica Apostolica Internationala cu sediul în Zurich, Elvetia, actualul „apostol suprem”
este Richard Fehr.
Punctul central al doctrinei nou-apostolice este invatatura referitoare la slujba de apostol.
Conform Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, cei 12 Apostoli alesi de Mântuitor au numit în
fiecare biserică locală conducători însărcinati cu păzirea adevărurilor de credintă. Acesti
primi episcopi au numit la rândul lor bărbati de încredere, constituindu-se astfel „succesiunea
apostolică” în Biserică. Nimeni nu se putea si nici nu se poate face preot singur – „apostol”
cu atât mai putin – dacă nu este confirmat de Biserică prin intermediul episcopului.
Asemenea obiectii la pretentia lor de apostolie nu impiedică insă Biserica Nou Apostolica să
transmita mai departe slujba de apostol în general si indeosebi slujba de apostol principal cu
imputerniciri ecleziastice nelimitate. Hotararile si actiunile „apostolului principal /patriarh”
sunt revelatoare cu privire la suprematia ecleziastica care i se acorda. In persoana
„apostolului principal” se afirma ca se afla prezenta pamanteasca a insusi Domnului Iisus
Hristos, iar manifestarea legitima a lui Hristos nu se poate lasa obstructionata de simple
obiectii referitoare la Scriptură sau învătătura Sfintilor Părinti. Iată câteva afirmatii de bază
din învătătura acestei secte: „Apostolii în viata reprezinta poarta catre Dumnezeu prin care
omul trebuie să intre”. „Iisus nu ne mai poate ajuta; sangele Lui s-a scurs pe pamant la
Golgota si nu ne mai poate folosi”. „O alta impacare cu Dumnezeu nu mai este posibila decat
prin har si prin Apostolat”.
Ca o continuare a ereziei introduse de ea, Biserica Nou Apostolica si-a creat si o taină
specifică ei. Pe langa Botez si Euharistie, cele două taine păstrate dar transformate de sectele
neoprotestante, această sectă a inventat „taina ungerii cu Duh Sfânt”, considerată „cea mai
importantă taină”! Această „taină” poate fi administrată numai printr-un „nou apostol”. In
revista „Familia Noastra”, anul IV, numarul 3 din martie 1994 se merge atat de departe incat
se afirmă ca apostolul districtual Rosentreter, călătorind în patru locuri din Insulele Fidji, „a
botezat cu Duhul Sfant 130 de suflete”. Prin punerea mainilor noilor apostoli asupra unei
persoane, aceasta primeste ungerea cu Duhul Sfant si obtine apartenenta la cei 144.000 din
cartea Apocalipsei, membri ai „adevaratei Biserici Crestine”.
De asemenea, „ungerea” poate fi transmisa chiar si celor care au murit! In astfel de cazuri,
cei vii devin loctiitori ai celor morti. Pentru justificarea acestei practici, secta se foloseste de
versetului 29 din capitolul 15 din prima Epistolă a Sf. Pavel către Corinteni, însă oricine
citeste contextul acestui verset poate vedea că Sf. Pavel vorbeste despre o comunitate
religioasă izolată si cel mai probabil necrestină care practica „botezul mortilor”. O asemenea
practică nu a făcut parte niciodată nici din învătătura si nici din practica Sfintilor Părinti.
In randul adeptilor ei, Biserica Nou Apostolica se bucura de un prestigiu ridicat, prestigiu ce
se sprijina pe autoritatea infailibila a „apostolului patriarh”. Revelante pentru tenacitatea si
puterea acestei secte sunt evenimentele care s-au petrecut dupa moartea apostolului
„principal” sau „patriarh” Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii Craciunului din 1951 ca el
nu va muri si va trai apucând intoarcerea Domnului Iisus Hristos. Timp de noua ani aceasta
afirmatie a fost vehiculata constant în cadrul sectei. Bischoff a murit în cele din urma fara ca
profetia lui să se implineasca. Această neîmplinire a profetiei „apostolului patriarh” a
constituit pentru cine avea ochi de văzut si urechi de auzit o demascare a sectei. Pentru cei
mai multi membri însă, lucrurile nu au stat chiar asa. Chiar a doua zi dupa moartea lui
Bischoff, noul ales în functia de „apostol patriarh”, Schmidt, a declarat ca este de neinteles
de ce s-a râzgandit Dumnezeu ! Schimbarea de intentie ii apartinea deci lui Dumnezeu,
întrucât „apostolul patriarh” nu putea gresi !!
„Biserica Nou-Apostolică” reprezintă o mistificare a adevăratei Bisericii a lui Iisus Hristos,
Biserica Ortodoxă. Plictisiti de spiritualitatea seacă si rationalistă a lumii neoprotestante, unii
oameni caută noi forme care să le dea iluzia de autenticitate si sacru. În loc să se îndrepte
spre Biserica Ortodoxă, adevărata depozitară a harului lui Dumnezeu, a succesiunii
apostolice si administrator al Sfintelor Taine, acesti oameni îsi plăsmuiesc lor însisi
simulacre de biserică, potrivit cu gusturile lor exotice si cu vanitătile personale.

„Biserica Unificării” (Sun Myung Moon)

Coreea a fost una din ţările asiatice în care prozelitismul catolic şi protestant a fost şi este

foarte puternic. În Seul se află cea mai mare biserică

penticostală din lume, numărând aproximativ un milion de membri.
Sun Myung Moon s-a născut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Când el
avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o formă penticostală de prezbiterianism, care încuraja
vedeniile şi alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani, Moon a pretins
că a avut o vedenie în care Iisus Hristos însuşi l-a anunţat că a fost ales de Dumnezeu pentru
a duce la capăt restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ulterior el a pretins că a
primit şi alte revelaţii, însă nu le-a făcut publice până în 1946.
După terminarea liceului din Seul, Moon a plecat să studieze la o universitate din Japonia.
Nu a absolvit facultatea iar după înfrângerea Japoniei în al doilea război mondial el s-a întors
în Coreea. Între 1948 şi 1950 a fost întemniţat de către comuniştii nord-coreeni. În 1954, în
perioada de sărăcie şi instabilitate politică şi economică de după Războiul Coreei (1950-
1953), Moon înfiinţează Biserica Unificării, cunoscută oficial ca „Asociaţia Sfântului Duh
pentru Unificarea Creştinismului Mondial”, pe care o conduce ca lider suprem cu valenţe de
„mântuitor” până la moartea sa survenită în 2012.
Moon a dezvoltat o învatatura cu totul originala, afirmând ca rostul venirii Fiului lui
Dumnezeu pe pământ ar fi fost întemeierea unei familii model, însa ar fi fost împiedicat sa
facă aceasta de către cei care L-au răstignit. Acum îi revenea lui Moon misiunea de a duce la
bun sfârşit ceea ce începuse Mântuitorul. În acest sens, Iisus din Nazareth era Mesia Noului
Testament, iar Moon ar fi Mesia “Testamentului (Legământului) Veşnic”. Secta, care numără
astăzi aproximativ două milioane de adepţi, îl proclama deschis pe Moon ca succesor al lui
Iisus Hristos!
Moon şi soţia lui afirmau ca ei formează familia ideala pe pământ, după modelul lui Adam şi
Eva înainte de cădere. Cei doi au avut mai mulţi copii, o parte dintre ei înfiaţi. E interesant
faptul ca lui Moon i-au trebuit ceva încercări în realizarea familiei perfecte, existând patru
Eve succesive în viata lui.
Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început să câştige aliaţi
printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contribuţii financiare.
Activităţile lui politice i-au câştigat un respect de care nu s-a bucurat niciodată în anii 1970,
perioadă în care grupuri de părinţi şi foşti membri ai sectei l-au acuzat în mass-media de
tehnici de spălare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta promovează obedienta
absoluta fată de Moon. Membrii trebuie sa se supună directivelor venite de sus până în cele
mai mărunte detalii ale vieţii personale, cum ar fi cele legate de alimentaţie sau de petrecerea
timpului liber. De regula, membrii sunt determinaţi sa rupă legăturile cu familia, rudele fiind
considerate “neiluminate”. Ocazional au apărut în mass-media relatări despre cununii în
masă efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în cadrul unor ceremonii fastuoase în
care el „cununa” simultan sute de cupluri.
Moon a condus un imperiu financiar clădit cu banii şi forţa de muncă ale membrilor. A
deţinut companii în Coreea de Sud şi Japonia, unde producea arme pentru guvernul coreean,
extract de ginseng şi vase de porţelan. Din cauza actelor de evaziune fiscală, el a primit
interdicţie de intrare în unele ţări. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18
luni de închisoare pentru evaziune fiscală.
Secta desfăşoară o intensă activitate mascată prin intermediul unor organisme internaţionale
create de Moon, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu: Congresul
internaţional pentru unitatea oamenilor de stiintă (ICUS), Academia profesorilor pentru
pacea mondială (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de informare în masă (WMC),
Fundaţia internaţională pentru ajutor şi prietenie (IRFF). Numărul acestor organizaţii ar
depăşi cifra de 100. Activităţile sunt disimulate, iar secta reuseste să aducă la congresele lor
chiar teologi ortodocşi. Nu e de mirare că nu demult „teologi” ai Bisericii Unificării au
conferenţiat în două rânduri şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această
sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce
pretind a fi creştini şi încearcă să „creştineze” pe alţii.

Copiii lui Dumnezeu sau Familia Dragostei

Copiii lui Dumnezeu este o sectă apărută în Statele Unite în anul 1968. Mulţi dintre primii
membri au provenit din rândurile mişcării hippie de la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor
70 ai secolului trecut. Ulterior secta şi-a schimbat denumirea în Familia Dragostei, apoi
Familia şi, mai nou, în Family International. În acelaşi timp, a folosit un număr mare de
pseudonime şi organizaţii-paravan pentru activităţile sale. După o serie de retuşări de
imagine, Family International se prezintă astăzi ca o „biserică”, parte a Noii Mişcări
Religioase din Occident (un avânt general al grupurilor religioase nonconformiste) oferind
idei alternative şi o contra-cultură. Totuşi, chiar şi presa din Occident îi descrie ca pe o sectă.
După lovitura de stat din decembrie 1989, secta a pătruns şi în România, distribuind pe stradă
literatură sectară viu colorată.
Copiii lui Dumnezeu au iscat o controversă datorită ideilor lor despre sfârşitul lumii, lansând
o chemare la revoluţie împotriva lumii şi sistemului social actual, susţinând că adevăraţii
creştini trebuie „să lase totul în urmă”. Practic, pentru membrii sectei acest lucru a însemnat
abandonarea tuturor responsabilităţilor sociale şi ruperea legăturilor cu toţi şi toate – familie,
prieteni, slujbe – şi vânzarea tuturor posesiunilor, transferând veniturile obţinute către
conducerea sectei. Membrii îşi iau o identitate şi un nume nou (unul biblic), în timp ce
adevărata lor identitate este păstrată secretă chiar şi între ei. În aceste condiţii, unii membrii
care au intrat în sectă pe când erau adolescenţi în anii 1960 sunt astăzi complet necunoscuţi.
În 1974 secta a lansat o formă nouă de evanghelism – Pescuitul Vesel (Flirty Fishing) –
apelând la relaţii sexuale pentru a atrage noi membri. Practica a fost suspendată în anul 1987
din cauza epidemiei SIDA.
Sexualitatea imorală a sectei – publicarea şi distribuirea de literatură, fotografii şi filme prin
care susţineau relaţiile sexuale cu minori şi sexualizarea copiilor – a condus la mai multe
anchetei privind abuzurile asupra copiilor. O amplă anchetă derulată în 1995 a arătat că
Familia a creat un mediu foarte sexualizat pentru copii, cu un nivel al abuzurilor multe peste
restul societăţii în ansamblu. Secta a trebuit să adopte nişte reforme, lansând în final o cartă
de drepturi şi responsabilităţi pentru membrii ei.
Conducerea sectei, recunoscând că au existat „unele” abuzuri în perioada 1978-1986, a creat
reguli noi pentru interzicerea relaţiilor sexuale între adulţi şi copii. După anul 1988, cei
vinovaţi de asemenea acte au fost excomunicaţi, dar faptele lor rămân neraportate
autorităţilor. În cadrul unei directive secrete ieşite la lumină, actuala lideră Karen Zerby
declara în 1993 că relaţiile cu minori nu sunt neapărat ceva rău. Ea spunea că deşi au fost
forţaţi să le arate celor din exterior că respectă legea, membrii nu trebuie să îşi abandoneze
ideile intime. Pentru a respinge orice vinovăţie şi a-şi păstra imaginea curată, secta le cere
membrilor să părăsească grupul dacă vor să raporteze un abuz asupra unui minor, în felul
acesta ei putând spune că nici un membru nu a raportat vreodată un abuz asupra unui minor.
Fondatorul sectei, David Berg, care a trăit iniţial într-o „colonie” (o casă-domiciliu a mai
multor membri ai sectei) s-a mutat ulterior în mai multe locuri secrete cunoscute numai de
liderii de vârf ai sectei. El comunica cu restul sectei prin intermediul unor scrisori-epistole
prin care trasa numeroase directive legate de o mulţime de teme. La moartea lui, survenită în
anul 1994, conducerea sectei a fost preluată de fosta lui iubită, Karen Zerby.
Sinuciderea moştenitorului Ricky Rodriguez în ianuarie 2005 a retrezit interesul presei faţă
de această sectă, după mai mulţi ani în care membrii făcuseră în pas în spate din planul
social.
Învăţăturile sectei sunt specifice mediului neoprotestant. Distincte la ei sunt ideile cum că
Iisus din Nazaret s-a născut din relaţia fizică a Duhului Sfânt cu Fecioara Maria (anatema!),
că Raiul are forma unei piramide şi că se află în interiorul Lunii, urmând a veni pe Pământ în
timpul unei domnii de o mie de ani a lui Hristos. Morala lor sexuală – ideile despre căsătorie,
relaţii sexuale, homosexualitate… – este mult mai laxă decât la celelalte grupări
neoprotestante. Din motive de decenţă, nu vom intra în detalii despre ideile promovate acum
de conducătoarea sectei. În ansamblu, nebunia sexuală care a cuprins oamenii în ultimele
decenii capătă la această sectă o faţă şi o justificare religioasă, amestecându-se precepte
creştine de bază cu teoretizări ale unor perversiuni despre care este şi ruşine a vorbi (potrivit
Sfântului Apostol Pavel).
Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova au pornit din aceleasi rădăcini cu

adventistii lui Miller, fondatorul sectei fiind Charles Taze Russell (1852-1916). În perioada
adolescentei acesta si-a negat traditia prezbiteriană de care apartinea si s-a alăturat mai-
liberalei „Biserici Congregationiste”, sectă pe care de asemenea a părăsit-o. În această
perioadă el a aflat despre învătătura Scripturii cu privire la iad, un subiect care i-a stârnit o
preocupare intensă. Cu trecerea timpului, după „studii aprofundate”, el si-a rezolvat teama de
iad ajungând la concluzia că iadul nici nu există! La vârsta de 24 de ani l-a întâlnit pe Nelson
Barbour, redactorul unei reviste si conducătorul unui grup dizident din secta adventistilor,
care i-a stârnit lui Russell interesul pentru studierea profetiilor vremurilor din urmă. După
câteva preziceri false si nişte diferente de păreri, cei doi s-au despărtit, Russell începând să-si
publice propria revista, „Turnul de Veghere”, revistă existentă şi astăzi. De la Barbour a
împrumutat Russell ideea că Iisus Hristos urma să revină invizibil pe pământ în 1874 si că
anul 1914 avea să fie anul în care lumea avea să fie distrusă, după care s-ar inaugura
„Împărătia de 1000 de ani” a lui Hristos pe pământ. Negarea iadului si interpretarea
profetiilor biblice au devenit subiectele de predică ale noului predicator, care cu mândrie se
autointitula „Pastorul”. Un jurnalist, în urma întâlnirii cu Russell, a scris: „În locul unui
căutător smerit al Adevărului, l-am întâlnit pe cel mai destept propagandist al vremurilor
noastre.”
Cercul de adepti s-a numit „Studentii în Biblie” (‘cei care studiază Biblia’, denumire fără

nici o conotatie academică). Russell a murit în 1916,

lăsându-si adeptii deziluzionati de prezicerile sale neîmplinite cu privire la anul 1914. Frâiele
sectei au fost preluate de avocatul Joseph Franklin Rutherford, care a trebuit să reinterpreteze
repede profetiile neîmplinite, pentru a opri plecarea membrilor. Sub conducerea lui
Rutherford, numele sectei a fost schimbat în „Martorii lui Iehova” (1931). Inovatiile si
reinterpretările lui Rutherford i-au nemultumit însă pe multi, ceea ce a condus la o ruptură în
1918, apărând astfel o aripă „traditionalistă” a Martorilor lui Iehova, mult mai putin vizibilă
în ziua de astăzi.
Sub conducerea lui Nathan Knorr (1924-1977), secta a cunoscut cea mai mare crestere a
numărului de adepti, de la 115.000 la peste 2.000.000. De asemenea, Knorr este cel care a
introdus interdictia transfuziilor de sânge.
Numele „Iehova” reprezintă o varianta de citire a celor patru litere ebraice prin care este
desemnat Dumnezeu în Vechiul Testament. Pentru evrei numele lui Dumnezeu era atât sacru,
încât nici nu trebuia pronuntat. Cu timpul pronuntia (citirea) celor patru litere a fost uitată, iar
evreii au folosit alte sintagme pentru a face referire la Dumnezeu (Adonai, Elohim, etc.).
Trebuie mentionat ca „Iehova” este doar una dintre variantele de citire, o altă variantă
propusă de lingvisti fiind Iahve. Martorii lui Iehova au preferat-o pe prima, deoarece este mai
usor de pronuntat în limbile moderne. De asemenea, în Vechiul Testament persoanele nu au
nume – în înţelesul modern al cuvântului – „numele” lor fiind de fapt cuvinte sau expresii cu
un anumite înţeles. Cele patru litere ebraice pe care iehoviştii le citesc (în română) Iehova
înseamnă de fapt „Eu sunt Cel ce este”.
Russell a fost dat în judecată la un moment dat din cauza teoriilor religioase pe care le
răspândea. Întrebat în instantă, sub prestare de jurământ, dacă cunoaste greaca veche – limba
Noului Testament – el a răspuns afirmativ, însă nu a putut traduce nimic când i s-a pus în fată
un text.
Conducătorii organizatiei au înteles destul de repede că inovatiile lor religioase nu pot fi
sustinute cu Sfânta Scriptură, astfel că au creat în 1961 o nouă traducere a Biblie, în limba
engleză, denumită „Traducerea Lumii Noi”. Aceasta însă nu este o traducere, ci o versiune
modificată a Scripturii, în asa fel încât teoriile sectei să capete sustinere. Iată câteva dintre
măsluirile introduse în această „traducere”:

„Traducerea” Martorilor lui Iehova Sfânta Scriptură

Ioan 1:1 „La început Cuvântul era, si Ioan 1:1 „La început era Cuvântul, si
Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul Cuvântul era la Dumnezeu, si Cuvântul
era un dumnezeu.” Dumnezeu era.”

Schimbarea a fost făcută cu scopul de a

sprijini, chipurile biblic, negarea de către Aceasta este o declaratie limpede a faptului
Martori a dumnezeirii lui Iisus Hristos. ca Iisus Hristos (Cuvântul) este Dumnezeu.

Coloseni 1:16 „căci prin intermediul lui

toate celelalte lucruri au fost create…Toate Coloseni 1:16 „Pentru că în El au fost
celelalte lucruri au fost create prin el si zidite toate… Toate prin El si pentru El s-
pentru el.” au zidit.”

Cuvântul „celelalte” a fost adăugat cu Acest verset afirmă că Iisus Hristos

scopul de a sprijini învătătura falsă a este Creatorul tuturor lucrurilor, si nu
Martorilor cum că Iisus este, la rândul o fiinta creata.
Lui, un înger creat.

Evrei 1:8 „Dar cu referire la Fiul:

Dumnezeu este tronul tău pentru totdeauna Evrei 1:8 „dar despre Fiul: „Scaunul Tău,
si pe veci…” Dumnezeule, este în veacul veacului…”

Ordinea cuvintelor a fost schimbata

abuziv deoarece secta doreste să A se observa că în acest verset
ascundă faptul că Iisus (Fiul) este Dumnezeu Tatăl îl numeste pe Fiul
numit Dumnezeu. Iisus „Dumnezeule”.

Erezii ale Martorilor lui Iehova

Iisus Hristos
Iisus este una şi aceeaşi persoană cu Arhanghelul Mihail. El a murit răstignit pe un par
vertical, nu pe o cruce. Nu a înviat cu trupul, ci „în duh”. Trupul Său de carne s-a dizolvat în
gaze.
Charles Taze Russell, fondatorul sectei, afirma că „Omul Iisus este mort, mort pentru
totdeauna” („Studii din Scripturi”, vol. 5, 1899, pag. 454). Cu toate acestea, Sfânta Scriptură
ne învată clar că trupul Mântuitorului a fost readus la viată (înviat). De pildă, la Luca 24:39,
Iisus spune „Uitati-vă la mâinile si picioarele Mele, Eu sunt; pipăiti-Mă si vedeti: un duh n-
are nici carne, nici oase, cum vedeti că am Eu”. A se vedea si Ioan 2:19-21, Ioan 20:26-28, I
Corinteni 15:6, 14.

Sfânta Treime
Iehoviştii reeditează vechea erezie a lui Arius: Fiul nu este egal cu Tatăl, ci a fost creat şi a
avut un început.
Versetele din Scriptură care arată dumnezeirea Domnului Iisus Hristos sunt Evrei 1:8, Ioan
1:1, 14, Ioan 20:26-28, Faptele Apostolilor 20:28, Romani 1:3, 8-9 si II Petru 1:1.)
Sfântul Duh nu este o persoană, ci „forţa activă” a lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură însă ne învaţă că Duhul Sfânt este Dumnezeu. În multe locuri citim că
Duhul Sfânt are atribute personale, specifice unei persoane: El se întristează, vorbeşte sau
este minţit (Faptele Apostolilor 5:3 si 4). A se vedea si Ioan 14:16-17; 16:13-15, Romani
8:26-27, II Corinteni 3:6, 17-18 sau Efeseni 4:30.
În consecinţă, iehoviştii se roagă numai lui Dumnezeu Tatăl, nu şi Fiului sau Sfântului Duh.
Biblia învaţă limpede că atât Fiul, cât si Duhul Sfânt sunt alături de Dumnezeu Tatăl. La
Matei 28:19, Iisus Hristos vorbeşte la singular despre numele Tatălui, Fiului si al Duhului
Sfânt, si vedem că Dumnezeu este o Treime, adică o Fiinţă care există ca trei Persoane.
Iadul şi Raiul
Iadul nu există. După moarte, omul încetează complet să mai existe. Iehoviştii nu cred în
nemurirea sufletului. Biblia învaţă însă că sufletul omului continuă să aibă o existentă
conştientă după moarte: II Corinteni 5:8, Luca 16:19-31, Filipeni 1:23-24, Apocalipsa 6:9-
11.
Raiul va fi un nou pământ, paradisiac, pe care vor trăi cei înviaţi şi care îl vor sluji pe Iehova.
Sfânta Scriptură învată însă despre pedeapsa vesnică a celor necredinciosi. A se vedea Matei
25:41, 46, Matei 18:8, II Tesaloniceni 1:8-9, Apocalipsa 14:10, 11; 20:10, 15.
Iehoviştii afirmă că doar un număr de 144.000 de oameni credincioşi vor trăi cu Dumnezeu
în ceruri. Restul credincioşilor vor popula un pământ nou, condus de un guvern ceresc în
fruntea căruia se află Iisus Hristos.

A doua venire a Mântuitorului

A doua venire s-a produs deja în anul 1914. În acest an, Iisus ar fi preluat conducerea unui
guvern ceresc, de unde conduce omenirea prin intermediul organizaţiei terestre a iehoviştilor.
În 1914 ar fi început „zilele din urmă”, urmând ca dintr-un moment în altul „sistemul actual
de lucruri” să fie distrus de Iisus; atunci vor învia morţii – însă nu toţi, ci numai cei
credincioşi şi cei ce nu au avut ocazia să audă învăţătura despre Iehova. Acest sistem va dura
1000 de ani. Cei ce îl vor respinge pe Iehova vor fi distruşi pentru totdeauna, urmând ca pe
pământ să trăiască numai credincioşi, conduşi din cer de Iisus împreună cu cei 144.000
menţionaţi mai sus.

Cina Domnului
Iehoviştii se împărtăşesc cu o pâine şi un vin care simbolizează Trupul şi Sângele Domnului
o dată pe an. Nu fac toţi aceasta, ci numai cei născuţi înainte de 1914. Secta învaţă că
numărul celor 144.000 menţionaţi mai sus se va face numai dintre cei născuţi înainte de acest
an. Credincioşii aceşti, în momentul în care mor, merg direct în cer, la Iehova. Restul
credincioşilor care mor rămân într-o stare neutră, inconştientă, aşteptând învierea în noul
pământ paradisiac.

Profetiile neîmplinite ale Martorilor lui Iehova

Având aceleasi rădăcini cu adventistii, Martorii lui Iehova s-au hazardat să calculeze sfârsitul
lumii.
Mai întâi a fost Russell care a fixat, pe rând, mai multe date „precise” privind sfârsitul lumii:
1874, 1914 si 1915. Urmare a neîmplinirii profetiei legate de anul 1914, secta a început să
propovăduiască că în acel an Mântuitorul si-a instaurat un Regat în ceruri.
După moartea lui Russell în 1916, J. F. Rutherford, noul conducător, s-a aventurat să afirme
că „milioanele care trăiesc acum nu vor muri niciodată”, anuntând sfârsitul lumii pentru anul
1925. Până atunci însă, Rutherford prevedea învierea din morti ca având loc în 1918. Pentru
anul 1925 el a anuntat că cei trei patriarhi Avraam, Isaac si Iacov vor reveni pe pământ,
evident ca Martori ai lui Iehova. În acest sens, secta a strâns bani si a construit o vilă luxoasă
în apropiere de Los Angeles, pentru a-i caza pe cei trei.
Presedintele Knorr a renuntat la închipuirea că cei trei patriarhi vor reveni pe pământ,
afirmând în schimb că acesti „conducători” există deja, ei identificându-se cu conducerea
organizatiei lor (!). Knorr a refăcut calculele si în 1961 a început să anunte anul 1975 ca dată
sigură pentru întemeierea Împărătiei lui Dumnezeu. Trecând si anul 1975 fără să se întâmple
nimic, în cadrul sectei s-a declansat o criză puternică si aproximativ un milion de membri au
plecat. Criza se pare că nu a fost încă depăsită, întrucât secta nu îndrăzneste să lanseze un alt
termen pentru sfârsitul lumii, pentru a tine aprins zelul si entuziasmul adeptilor.
Potrivit Scripturii, profetia neîmplinită este caracteristica de bază a unui profet mincinos
(vezi Deuteronomul 18:21-22).
În ciuda numeroaselor ei profetii false, organizatia Martorilor lui Iehova pretinde ca ea este
singura religie adevărată, că doar membrii ei sunt crestini adevărati şi că învăţătura sectei
reprezintă „cunoştinţa exactă despre Biblie”. De asemenea, secta mai sustine ca mântuirea se
obtine doar intrând în organizatie si. Pretinde ca membrii să asculte si să accepte fără discutie
orice poruncă si interpretare înaintată de către organizatie.
Spre exemplu, organizatia interzice membrilor ei primirea sângelui prin transfuzii. Martorul
preferă mai degrabă să moară, el sau copiii lui, decât să încalce aceasta poruncă a sectei, desi
Scripturile nu afirmă nicăieri că transfuziile de sânge ar fi un păcat. Pretinsul temei al sectei
privind această poruncă absurdă sunt versetele din Vechiul si din Noul Testament referitoare
la consumarea de sânge animal odată cu alimentele. Oricărui Martor al lui Iehova care nu
respectă această interdictie i se atrage atentia că va fi nimicit în apropiatul Armaghedon, la
vremea judecătii finale.
O alta absurditate a sectei este interdictia de a sărbători ziua de nastere. Explicatia oferită este
aceea că Irod cel Mare i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul cu prilejul unei astfel de petreceri.
In plus, motivează secta, în Scriptura nu se pomeneste de nici o sărbătorire a vreunei zile de
nastere.
In felul acesta liderii folosesc frica si intimidarea pentru a-i tine pe membrii în supunere fată
de organizatie. De asemenea, liderii Martorilor lui Iehova au făcut preziceri ale sfârsitului
lumii pentru a inspira teamă urmasilor lor.
Zelul lor misionar este determinat de credinta că nu vor primi un loc în paradisul pământesc
dacă nu fac prozeliti. Revistele lor, „Turnul de Veghere” si „Treziti-vă!”, contin prezentări
pline de culoare ale promisiunilor lui Iehova pentru cei care se alătură organizatiei lor.
Vehiculând sume uriase provenite de la membri, secta pune un accent mare pe propaganda
scrisă. Anual sunt tipărite milioane de carti, reviste, brosuri si pliante în peste 30 de limbi ale
globului, publicatii vândute sau oferite gratuit de „ministrii” organizatiei (misionari din usă
în usă). Odată câstigati noii adepti, acestia devin o sursă garantată de venit permanent. Sub
masca acestei organizatii religioase se ascunde una dintre cele mai mari întreprinderi
economice bazată pe o fantastică exploatare a credulitătii membrilor ei, transformati printr-o
strategie bine pusă la punct în fiinte fără vointă proprie, care execută orice dispozitii venite
de sus, cu un fanatism rar întâlnit si periculos, nu numai din punct de vedere religios, ci si
social.
În iulie 2003, secta a obţinut în România statutul de „cult religios recunoscut”, anterior ea
functionând ca asociatie. Diferenta de statut implică, printre altele, faptul că acum secta este
scutită de la plata impozitelor si că copiii Martorilor vor putea beneficia oficial de educatie
religioasă în cadrul sectei, în locul orelor de religie de la scoală.

Prietenii lui Smith („Părtăsia”)

Istoria
Johan Oskar Smith (1871-1943), întemeietorul acestei grupări religioase, era iniţial membru
al Bisericii Metodiste din Norvegia. El a afirmat că, pe vremea când era angajat al marinei
militare norvegiene, într-o noapte a anului 1889, când se afla de cart pe vas, a primit o
„descoperire” de la Dumnezeu în privinţa trăirii creştine. La scurt timp după aceea el a
început să-si propovăduiască ideile în mici adunări protestante.
Contextul religios din Norvegia se caracteriza atunci prin recenta sosire a penticostalismului
din Statele Unite, învăţătură care propovăduia sfinţirea instantanee a credinciosului prin
experimentarea botezului cu Duhul Sfânt. De asemenea, în aceeaşi perioadă existau şi alte
mişcări religioase care aduceau o notă de noutate faţă de luteranismul oficial prăfuit al
Norvegiei.
Spre deosebire de mesajul penticostalilor şi al celorlalţi „independenţi”, Smith începe să
propovăduiască sfinţirea treptată, printr-un act de voinţă, conştient, al credinciosului, pe
măsură ce Dumnezeu îi descoperă păcatele personale; această sfinţire se realiza în timp, cu
ajutor de la Dumnezeu.
În 1905, lui i se alătură fratele său, Aksel Smith (1880-1919) si, timp de aproape zece ani,
începând din 1906, cei doi colaborează cu miscarea penticostală din Norvegia. Nu după mult
timp se despart de penticostali, grupul fratilor Smith începând să fie cunoscut sub numele de
Smiths Venner, care înseamnă Prietenii lui Smith. (Numele lor englezesc se explică prin
faptul că tatăl lor, vrând să emigreze în Noua Zeelandă, şi-a schimbat numele, gândind că
asta îl va ajuta în noua patrie. Ulterior a renunţat la ideea emigrării.)
În 1908, Johan Oskar Smith îl întâlneste pe Elias Aslaksen (1888-1976), amândoi fiind
colegi în marina norvegiană. Micul grup religios începe să se dezvolte, în special în anii
primului război mondial. Patrulând în lungul coastelor, ei vin în contact cu adunări religioase
cărora le predică mesajul lor. Cei trei, Johan Oskar Smith, Askel Smith si Elias Aslaksen, în
calitate de predicatori principali, încep să pună bazele unei noi formaţiuni religioase.

În ceea ce priveşte dezvoltarea acestei formaţiuni, se poate vorbi de trei perioade:

Prima perioadă (1900-1943, lider: J. O. Smith). Există numai câteva grupuri mici în
Norvegia si Danemarca.

A doua perioadă (1943-1976, lider: Elias Aslaksen). Apar grupuri si în Olanda, Germania,
Elvetia, Anglia, Australia, Canada si SUA.

A treia perioadă (1976-1996, lider: Sigurd Bratlie). În 1992 are loc în fel de „trezire” în
cadrul grupării. Aceasta a implicat, pe lângă sporirea fervorii religioase, şi exacerbarea unor
comportamente extremiste considerate când greşite, când „fervoare pentru Domnul”.
Totodată, trezirea a dat nastere si unor lupte pentru putere care în cele din urmă au condus la
ruperea sectei în două. Aproximativ 400 de membri au plecat, încercând să-si organizeze
adunări proprii, dar fără prea mare succes. După moartea lui Bratlie, conducătorul sectei
principale a devenit Kåre Smith, nepot al lui J. O. Smith.
În prezent, există câteva mii de membri în Norvegia si Olanda, câteva sute în Germania,
Elvetia, Danemarca si America de Nord, precum si grupuri mici în Anglia si Australia (în
majoritate emigranti din Europa).
După căderea comunismului în Europa de est, secta a pătruns si în noile democratii de aici,
inclusiv în România, prin intermediul unor familii de maghiari. În România secta poartă
numele de Părtăsia.
Conducerea sectei s-a aflat întotdeauna în mâna norvegienilor, acestia fiind si principalii
vorbitori la conferintele organizate anual. Modelul adunărilor din Norvegia este respectat în
adunările din alte tări.
Cresterea numerică se datorează aproape exclusiv copiilor, existând nu putine familii cu
peste 10 copii. Numărul convertitilor este foarte mic. Ca segment social, marea majoritate a
membrilor apartin claselor de jos si de mijloc.
Astăzi gruparea reuneste mai multe dintre trăsăturile caracteristice sectelor religioase.
Asemenea altor secte, ei nu le vorbesc noilor membri deschis despre învătăturile lor, decât
după ce acestia s-au înrolat definitiv în gruparea lor.

Învătătura
Părtăsia nu are o mărturisire de credintă scrisă. Conform declaratiilor membrilor, Biblia este
mărturisirea lor de credintă.
Deşi se aseamănă oarecum cu celelalte grupări de sorginte penticostală, ceea ce distinge
Părtăşia de restul sectelor este învăţătura – relativ ortodoxă – despre sfinţirea progresivă a
credinciosului. În timp ce celelalte secte propovăduiesc sfinţirea instantanee a creştinului, la
Prietenii lui Smith acest proces presupune un act de voinţă din partea individului care,
lucrând împreună cu Dumnezeu şi cu ajutorul Lui, primeşte lumină asupra păcatelor
personale şi a acelor lucruri care trebuie îndreptate în viaţa sa.
În această luptă cu păcatul şi cu ispitele, omul are o pildă în însăşi viaţa Mântuitorului care,
în vremea în care a umblat pe pământ, ar fi putut să păcătuiască, cedând conştient în faţa
ispitelor. Secta învaţă că Hristos a fost ispitit spre păcat dar, printr-o luptă personală, s-a
împotrivit păcatului şi astfel a dat o pildă de luptă şi biruinţă asupra păcatului.
Se pare că aceste idei distinctive ale grupării au fost preluate de Aksel Smith de la o mişcare
independentă din Anglia (Keswick), dar şi din scrierile lui Madame Guyon, o mistică
romano-catolică (considerată eretică de Roma) din secolul 17. Editura înfiinţată de fraţii
Smith a publicat două lucrări având aceste origini.
Ca şi la alte secte, lumea este împărtită în două categorii: „alesii” (membrii sectei) si
„păcătosii” sau „lumea”. Acestia din urmă „nu au lumină” si vor ajunge în iad. Membrii vor
avea parte de un viitor fericit în calitate de Mireasă a lui Hristos, iar la sfârsitul veacurilor vor
avea un rol unic – acela de judecător al popoarelor – urmând chiar să stăpânească peste
diferite regiuni ale lumii!
În cadrul grupării nu sunt permise opinii diferite, nici măcar în probleme de importantă
secundară.
Cu toate acestea, interpretarea lui Elias Aslaksen la Romani 8:3, prezentată în cartea sa
Hristos arătat în trup (prima editie engleză, 1973, capitolul 8) este diametral opusă
interpretării lui Bratlie, redată în Mireasa si curva (editia americană, 1977, pag. 90, ultimul
paragraf). Când un membru a dezvăluit această nepotrivire în fata adunării, ei pur si simplu
au rescris acel fragment din cartea lui Aslaksen (care murise demult) si au produs o nouă
versiune în limba engleză, în 1989, pentru a fi în acord cu ideile lui Bratlie. Totusi, versiunea
în norvegiană din 1989 a rămas neschimbată. Cel care a efectuat „corectura” a declarat că a
făcut aceasta la instructiunile lui Bratlie! Modificarea scrierilor liderilor anteriori, pentru a le
potrivi cu noile învătături, este o practică comună printre secte, ea întâlnindu-se de exemplu
si la mormoni sau iehovişti.
Din punct de vedere psihologic, la nivel internaţional secta este considerată a fi un cult
distructiv întrucât creează o dependentă îngrijorătoare fată de organizatie. Majoritatea
membrilor îsi restrâng domeniul social si afectiv-emotional la cadrul grupării. Există multe
cazuri de tineri care au fost sedusi de învătătura despre sfintenie a acestei grupări, cu
consecinte dezastruoase asupra educatiei lor si a relatiilor cu familia şi cu societatea în
general.

Kwasizabantu
Kwasizabantu (KSB) este o sectă sosită în România in jurul anului 2000. Are filiale şi în alte

ţări europene, iar în România a venit din Elveţia.

A apărut în Africa de Sud, prin 1950, la iniţiativa predicatorului alb Erlo Stegen care voia să
producă o trezire religioasă în rândul negrilor Zulu. În limba zulu, numele sectei înseamnă
„locul în care oamenii primesc ajutor”.
În anii 1960, secta a reuşit să convertească la „creştinismul” ei un număr mare de negri Zulu,
căpătând astfel o oarecare notorietate pe plan local. Unele voci îi acuză de colaborare cu
fostul regim de apartheid (segregare rasială). De asemenea, unii foşti membri şi autorităţile
acuză secta de practici psihologice abuzive, cum ar fi condiţionare psihologică şi spălare pe
creier, în scopul manipulării membrilor.
Doctrina religioasă a sectei este de tip neopenticostal (carismatic), liderii organizaţiei
pretinzând că evenimentele care au avut loc la Cincizecime (în cartea Faptele Apostolilor din
Scriptură) se pot repeta şi în prezent, inclusiv limbile de foc, vorbirea în limbi şi vântul!
Minunile, exorcizările şi vindecările pretinse sunt un ingredient constant în practica sectei.
Prin ideile şi practicile sale, secta poate fi încadrată în Mişcarea Străjerilor (Watchmen).
În România, secta are sediul central în localitatea Voiteg, lângă Timişoara. Activitatea ei pare
să fie axată pe racolarea de membri din alte grupări neoprotestante, prin „parazitarea” unora
dintre liderii acestora. Aşa este cazul cu gruparea „Biserica Evanghelică Română”, unde unii
predicatori au fost atraşi de învăţăturile KSB, pe care apoi au început să le răspândească în
adunările lor, generând astfel scandaluri şi dezbinări.
Pentru o vizibilitate şi atractivitate mai mare, secta a deschis o grădiniţă şi o şcoală în Voiteg.
Părinţii care îşi duc copiii acolo nu realizează că au intrat în sistemul de racolare al unei
secte.

Străjerii sau Reforma reformei

Orice mişcare întemeiată şi care se susţine pe conceptul de înnoire are permanentă nevoie de
înnoire. Tot ce e nou devine vechi la un moment dat şi astfel apare nevoia de ceva nou.
Reforma lui Luther a pus pe roate un duh de perpetuă înnoire, de înnoire a înnoirii şi de
reformă a reformei…
Înnoirile sau redeşteptările religioase din America, din secolul al 19-lea, au fost numite
„treziri”. În mod inevitabil, aceste treziri au avut şi o componentă senzaţională – un adevărat
marketing religios mai mult sau mai puţin conştient – menit a atrage lumea.
Urmărind oferta religioasă neoprotestantă, putem observa periodicitatea acestor înnoiri. Cea
mai recentă înnoire sau trezire este Mişcarea Străjerilor, prezentă şi în România.
Trebuie precizat că Mişcarea Străjerilor nu este un cult în sine, ci un curent care atrage
membrii din toate grupările neoprotestante din lume şi chiar din biserica romano-catolică. În
România, se consideră că această „trezire” în rândul neoprotestanţilor a început în anul 1998,
când membrii unor adunări au început să practice „nopţi de rugăciune şi veghere”.
Conceptul de bază al acestei Mişcări este nevoia de înnoire a creştinului, printr-o rededicare
faţă de Hristos şi în special faţă de Duhul Sfânt, pe care îl cheamă în ajutor pentru săvârşirea
de minuni cum ar fi vindecări şi eliberarea de tot felul de demoni.
Prin practicile ei, Mişcarea Străjerilor poate fi pusă alături de penticostali şi carismatici, deşi
ideile şi interpretările din Scriptură pe care le vehiculează sunt într-atât de bizare, încât i-au
revoltat pe mulţi penticostali şi carismatici, de altfel foarte deschişi la asemenea minuni.
Predicatorii Străjerilor vorbesc despre o trezire în adunările neoprotestante, despre o
întoarcere la patosul de început al acestor grupări şi despre căutarea unei conlucrări cu Duhul
Sfânt pentru înnoirea vieţii personale şi a celor din jur. Desigur, întregul concept se referă la
o adâncire în ereziile neoprotestante, cu un accent foarte mare pe experienţa personală,
uneori în dauna textului fără echivoc al Sfintei Scripturi.
Anume această pasiune pentru manifestări (false) ale Duhului Sfânt şi pentru vindecări şi
eliberări de demoni stârnesc opoziţia grupărilor neoprotestante devenite tradiţionale –
baptiştii, penticostalii şi aşa-zişii „creştini după Evanghelie”. Aceste culte văd cum unii
dintre pastorii lor vin la amvon şi propovăduiesc învăţături noi, în spiritul ideilor expuse de
mai sus, provocându-i pe membri la acţiuni exterioare de tip carismatic.
Aşa cum am precizat mai sus, Mişcarea Străjerilor nu este un cult în sine, ci un curent de
„înnoire” care şi-a găsit promotori chiar în rândul cultelor neoprotestante consacrate. Tocmai
lipsa unei organizări şi a unei identificări formale face ca această Mişcare să fie resimţită ca
un pericol de către neoprotestanţii „clasici”, întrucât aşa se creează condiţiile optime pentru
atragerea pastorilor lor în cercurile Străjerilor.
Această atragere de pastori s-a produs deja şi în România şi a condus la lupte intestine în
rândul baptiştilor şi a „creştinilor după Evanghelie”. Iosif Ţon, pastor baptist foarte cunoscut
în mediile neoprotestante din România şi SUA, a trebuit să îi fie suspendat dreptul de mai
predica în adunările baptiste până când se pocăieşte de erezia Străjerilor şi revine la
învăţătura „sănătoasă” baptistă.
Pe de altă parte, Ionel Botgros a fost depus din funcţia de preşedinte al „Bisericii
Evanghelice Române” în urma unei mini-revoluţii cu îmbrânceli şi intervenţia Poliţiei, iscate
de nişte pastori apropiaţi de o asociaţie religioasă din cadrul Mişcării Străjerilor.
Problema nu este limitată la acţiunile sau predicile unui singur om sau a doi-trei; lucrurile
sunt mult mai complicate prin faptul că aceştia au în spatele lor susţinători şi adunări întregi.
Studierea acestor frământări din lumea neoprotestantă nu poate decât să ne convingă o dată
în plus, dacă mai era nevoie, de cumplita rătăcire în care se află aceşti oameni care, în lipsa
rădăcinilor istorice şi aflându-se în afara Bisericii lui Hristos şi a Adevărului, se fac pe sine
bătaia de joc a dracilor.

Scientologia
Biserica Scientologică a fost întemeiată prin anii 1950 de către scriitorul american de
literatură SF, Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986). Ea este rodul mai timpuriei sale teorii
a Dianeticii. În zilele noastre, Scientologia dispune de peste 700 de centre în 65 de tări si este
una dintre cele mai prospere religii noi.
În numeroase tări, această sectă este interzisă, fiind acuzată că face abuz de încrederea
membrilor săi.

Filozofia Scientologiei
Crezurile de bază ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia
orientală si cercetările personale ale lui Hubbard făcute într-o varietate de discipline, cât si
date relevate în urma audierilor. Audierea (auditing) reprezintă metoda de consiliere
scientologică care constă în examinarea profundă a vietii prezente si a vietilor anterioare a
celui ce este numit impur (preclear). Într-una din numeroasele lui definitii, Hubbard a descris
Scientologia ca fiind continuarea vestică si anglicizată a numeroase forme străvechi de
întelepciune. Printre acestea se includ scrierile Veda (literatura sacră a hindusilor), Taoismul,
Buddhismul, Iudaismul, Gnosticismul si întelepciunea civilizatiei grecesti timpurii,
învătăturile lui Iisus, Nietzsche si Freud. Conform spuselor lui Hubbard, Scientologia a atins
telul religiei din toată istoria scrisă a Omului – eliberarea sufletului prin intermediul
întelepciunii. Scientologia împarte mintea omului în două compartimente (cel analitic si cel
reactiv), care sunt aproximativ echivalente cu constientul si subconstientul omului (numit si
irational). Traumele, durerea sau pierderea cunostiintei duc la producerea engramelor, a
impresiilor senzoriale, care sunt înregistrate în compartimentul reactiv al mintii. Aceste
imagini mintale sunt, la rândul lor, cauza numeroaselor probleme emotionale sau fizice ale
prezentului. De acestea s-ar putea scăpa doar prin Scientologie. Desi aceste imagini de
memorie sunt retinute perfect, ele sunt inactive în creier, până când evenimente similare le
restimulează si le readuc la viată. Când sunt retrezite, ele cauzează un comportament
reflexiv-conditionat care este dăunător dispozitiei unei persoane. Astfel, atunci când creierul
vede o situatie asemănătoare unei experiente negative din trecut, chiar dacă aceasta nu
constituie acum o amenintare asupra vietii, el răspunde ca atare, producând un comportament
nenatural si defensiv. De exemplu, dacă un băiat cade dintr-un copac tocmai când pe strada
lui trece o masină rosie si îsi pierde cunostinta, mai târziu, ca adult, masinile rosii (sau alte
lucruri de culoarea rosie) îi pot retrezi episodul nefericit care îl împinge la reactii irationale.
De aceea, acest om ar putea să refuze să se urce într-o masină rosie, poate chiar să se simtă
bolnav sau să aibă ameteli când este pus în fata acestei situatii. Din acest punct de vedere,
toti oamenii ar fi mai mult sau mai putin fiinte conditionate – adevărate masini care răspund
la manipulatorul lor (compartimentul reactiv al mintii). Aceasta restimulare sau retrezire ar fi
automată. Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinte libere; suntem sclavii unei minti reactive
aberant-deviate. Scientologia afirmă că prin Dianetică si/sau prin terapie scientologică se
poate ajunge direct la engrame care se pot sterge, oamenii devenind clear sau, altfel spus,
stăpâni pe comportamentul lor, în loc de a depinde de o minte reactiv-bolnavă. Scientologia
crede că din cauza reîncarnărilor succesive, cu totii am acumulat engrame anterioare
negative. Fiecare om ar fi însă în realitate un Tetan, un Spirit Nemuritor, care a fost atât de
afectat de aceste engrame, încât a uitat că este nemuritor si că este un Tetan. Tetanii posedă
controlul absolut asupra trupurilor lor dar, din nefericire, ei cred că sunt doar trup si de aceea
sunt limitati de universul TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie). De fiecare dată când
moare trupul, Tetanul trebuie să intre după un anumit timp într-un alt trup, transportând cu el
toate engramele negative acumulate în alte vieti. Tetanii nu mai sunt astfel liberi, ci înrobiti
universului material. Aici intervine Scientologia, afirmând că ea ar putea să-l elibereze pe
Tetan de engramele dăunătoare.

Învătături

Dumnezeu

Conceptul de Dumnezeu are o forma panteistă (toate entitătile fizice sunt continute în
Dumnezeu, dar nu sunt identice cu El). Dumnezeu este uneori numit sau se sugerează a fi
Natura, Infinitul, Cea de-a Opta Dinamică, Toată Viata Teta etc. De regulă, scientologul este
lăsat să-l interpreteze pe Dumnezeu după cum doreste.

Omul

In adevărata lui natura, omul nu este trupul sau eul constient limitat. El este în realitate un
Tetan a cărui natură fundamentală este în esentă bună si divină. Nu este decăzut moral, ci
mai degrabă ignorant de propria lui perfectiune. Singura lui cădere s-a făcut în materie, nu în
păcat. Cum a venit aceasta cădere? Se pare că în trecutul îndepărtat, tetanii au devenit atât de
plictisiti, încât au dat nastere si au emanat universuri mentale în care să se joace si să se
amuze. Însă, în scurt timp, au devenit atât de absorbiti de propria lor creatie si au fost atât de
conditionati de manifestările proceselor lor de gândire, încât si-au pierdut constiinta
adevăratei lor identităti si a naturii lor spirituale. Acestia au devenit hipnotizati de TESM
(Timp, Energie, Spatiu, Materie) si prinsi în el. Problemei s-a adăugat si nesfârsita acumulare
de engrame negative de-a lungul numeroaselor vieti anterioare. Rezultatul final a fost o
creatură deplorabilă – o fiintă înrobită din punct de vedere material, ce fiintează asemenea
unei masinării stimulate de reflexe. Astăzi, tot ce-a mai rămas din glorioasele fiinte spirituale
de odinioară (Tetanii), este sclavia fată de o minte reactivă si robia fată de TESM. Tetanul
este considerat a fi sursa înnăscută a propriului său univers imaginar, univers care se
suprapune, într-o mare comunitate de suflete, universului creat de ceilalti tetani. În acest fel
este formată lumea simturilor, în care fiecare tetan joacă Jocul Vietii în comun cu partenerii
lui spirituali, cu celelalte suflete si cu ceilalti Tetani.

Creatia

Universul nu a fost creat din nimic de către o singură Fiintă Supremă. Universul constă dintr-
o emanatie mentală subiectivă, o proiectie intentionată a Tetanilor, având doar o aparentă
realitate. Astfel, tot universul fizic ar fi un Joc, un produs al ingeniozitătii Tetanilor (cu
scopul de a scăpa de plictiseală), care se trage de la preistoricul consens original al Tetanilor
de crea. Ca produs al mintii Tetanilor, universul poate suferi nenumărate manipulări din
partea unui Tetan constient sau iluminat spiritual. De aceea, scientologii consideră puterile
oculte demonstrate în practica lor ca fiind confirmarea acestei doctrine. Dar, pentru un tetan
ignorant, universul este o cursă amăgitoare si fatală. Tetanii ignoranti sunt limitati de
engramele lor negative si cred că sunt doar trupuri fizice. Ca rezultat al unei astfel de
impresii, ei sunt fiinte slabe, înrobite unui univers material care inhibă realizarea adevăratei
lor naturi de spirit nemuritor.

Mântuirea
Aceasta deplorabilă sclavie a tetanului fată de univers, Timp, Energie, Spatiu si Materie, a
continuat timp de milioane de ani, până ce Hubbard a descoperit natura secretă a umanitătii si
a avansat solutia pentru starea mizeră a tetanului, punând la punct un plan universal de
mântuire. Prin audierea scientologică, engramele negative ar putea fi neutralizate, iar tetanul
poate treptat să devină constient de sine, iluminat. Folosind tehnici diverse, s-a dezvoltat o
metodologie practică pentru a-l putea face în stare pe initiat să-si recunoască adevărata sa
existentă spirituală, să se despartă de trupul TESM si să înceapă să-si exercite controlul
mental asupra TESM. Cu alte cuvinte, initiatul poate ajunge la starea de iluminare si
purificare si după aceea, progresând prin numeroasele niveluri ale Tetanului Operational
(Operating Thetan, OT), să dobândească realizarea Sinelui pur spiritual.

Moartea

Moartea este o binecuvântare, fiindcă ea permite eliberarea temporară a sufletului din

temnita trupului.

Bogdan Mateciuc

Alte secte
New Age
 Miscarea New Age este un curent filosofico-religios,
răspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirmă o apropiere mai mare de
spiritualitate, ei sustinând că acest lucru este necesar pentru ca omenirea să poată intra într-o
„nouă eră”, în care va domni armonia universală. Altii văd în New Age o reînviere a
gnosticismului.
Miscarea New Age îsi are începuturile în anii 1920-1930, când Alice Bailey, adeptă a
teozofiei, publică mai multe lucrări, în unele proclamând chiar întoarcerea lui Hristos si
lansând ideea necesitătii formării unor grupuri, pe care ea le numeste ‘ale bunăvointei
mondiale’. Nu este vorba despre niste comunităti organizate, ci mai degrabă despre reuniuni
periodice ale unor persoane, având scopul de a pregăti sosirea unei noi ere. În 1937, Paul le
Cour defineste conceptul de ‘noua eră a Vărsătorului’ – perioadă care ar fi caracterizată
printr-o profundă transformare a valorilor umane si progres spiritual.
Elementul cheie al curentului New Age este trecerea omenirii din constelatia Pestilor în
aceea a Vărsătorului. În anii 1970 au apărut mai multe texte care interpretează această trecere
ca fiind începutul unei ere a păcii universale si a unei armonii regăsite. Pestele fiind simbolul
primilor crestini, unii apreciază că noul semn Vărsător va include spiritualitatea crestină, care
va căpăta însă noi valente, devenind plenară abia sub acest nou semn. Problema anului
intrării în noul semn al Vărsătorului a căpătat interpretări diferite în diferitele scoli New Age.
Pentru unii, această intrare a avut deja loc în anul 1962. Anul 2012 este din ce în ce mai mult
interpretat ca fiind anul de început al ascensiunii omenirii. Potrivit psihologului C. G. Jung,
era Vărsătorului a început în 1997 sau va începe în 2154, în timp ce pentru Rudolf Steiner, ea
va începe abia în anul 3573.
Astăzi, adeptii New Age sustin părerea că fiecare individ, având origini divine, este chemat
să-si construiască propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care
cuprinde orice traditie mistică sau religioasă, aici incluzându-se si samanismul,
neopăgânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experientă interioară si propriul
discernământ. În această actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.
Una din „virtutile” de care se prevalează atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-
dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai că new agerii confundă
dogmatismul cu dogmele, combătându-le iresponsabil în egală măsură. Prin dogmatism se
întelege cu adevărat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei
si adevărului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea
postbelica, fără ca aceasta să fie un element în afara oricarei discutii. Următorul moment ar fi
analizarea contextului religios si social în care a apărut miscarea. Aici lucrurile sunt deja
binecunoscute si nu necesita lămuriri suplimentare. Este vorba de „noul imperiu roman”,
SUA, un imperiu fără împărat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto. Din
punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu imperiul roman păgân. Ambitia de
stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtata în 1945 asupra celor două
imperii păgâne rivale: al treilea Reich si imperiul soarelui răsare. Totodată a fost întrecut si
imperiul aliat, cel britanic a cărei stea începe să decada treptat. Va rămâne un singur rival
redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece.
Din punct de vedere confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care putem totusi
desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia Encarta ’98 următoarea
structura: „La jumătatea secolului trecut, populatia SUA era predominant protestanta; ea
includea relativ putini romano-catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-
crestine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut
se numără fondarea mai multor denominatiuni americane originale printre care Biserica lui
Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica
Scientologică; Biserica adventista de ziua a saptea si Martorii lui Iehova. După anuarul
statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ
25% din populatie. Printre grupurile majore protestante sunt baptistii (19,4%), metodistii
(8%), prezbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă
are un număr însemnat (nu este indicat în procente!). Cea mai răspândită religie ne-crestină
din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti numerosi.”
Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al
Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), „trebuie (să
avem) o religie personală”. Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicării lor în
practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de
toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se
cheamă „spiritual healing” (vindecare spirituală – o forma tipică a practicilor terapeutice de
tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul
următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de
influenta penticostala. Aici este cazul să mentionam apriga concurenta dintre new-ageri si
carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în
acelasi scop: bunăstarea pământească aici si acum.

„Nimic nu e nou sub soare.” Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibila
în anii ’60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru orasul San
Francisco, capitala „contra-culturii”, supranumit si „laboratorul noilor idei”. Cartierul unde
îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic
Height-Hashbury, aluzie străvezie la consumul intensiv de droguri psihedelice practicat de
personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch
pseudo-hinduista, autointitulati „flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a
fost salutat în ziarul „underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea
unei noi epoci. Euforia nu a durat însa „decât o vară”, cu toata răspândirea masivă – 250.000
de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul suedez cu acelasi nume) trebuie luata
ad-literam, deoarece în octombrie ’67 miscarea a fost declarata moarta si înmormântata
simbolic! Motivul principal al acestei disparitii rapide au fost drogurile si amorul liber
practicate fără opreliste de acesti tineri iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente
subversive sau de-a dreptul criminali odiosi ca Charles Manson. Aceasta contra-cultura era
caracterizata de cunoscutul simbol al păcii „Make love, not war”, în realitate un străvechi
simbol ocult satanist. Muzica flower-power si combinatia de droguri psihedelice cu
variantele de yoga occidentalizata au trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si
chiar considerata corecta din punct de vedere politic.
Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este structura de retea, au existat simultan în acei
ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California),
Findhorn Community (Scotiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum
(Zürich) si altele.
Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul din
leagănele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price, institutul s-a
orientat către experimentarea de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare asiatica.
Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatie, medicina
holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au perindat figuri
de seama ale „noii spiritualitati” ca Fritz Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu
a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, părintele psiho-sintezei, precum si Rollo May, Carl
Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe lângă acestia au mai fost prezente
personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si cercetători ai noii fizici (Fritjof Capra,
Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti participa la gama larga de oferte new-age:
psihologie transpersonala, psihologie budista, samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie
practica, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing si Cursul miracolelor.
Findhorn Community a fost fondata în Scotia de nord în anul 1962 de sotii Peter si Eileen
Caddy împreuna cu Dorothy Maclean. În mod asemănător Helenei Skutch, autoarea
celebrului Curs al Miracolelor, Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul
meditatiilor o voce lăuntrică ce-i dădea directive de conduita spirituala si practica. Fără „a
cerceta duhurile”, ea a luat aceasta voce drept Dumnezeu si a urmat-o întocmai. Astfel cei
doi soti împreuna cu secretara Dorothy Maclean au fondat o ferma experimentala model în
care s-au obtinut niste rezultate extraordinare în urma meditatiilor asupra plantelor.
În anul 1970 a apărut la Findhorn o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânărul
american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista,
contribuind totodată prin lucrările sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.
Din aceste centre miscarea s-a răspândit cu repeziciunea mai întâi în SUA si Europa de vest
(spatiul asa-zis „euro-atlantic”), pătrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de răsărit,
deci si în România. Aici desigur că New Age-ul a întâmpinat de multe ori dificultatile
inerente sistemului totalitar: cenzura vigilenta a sistemului mass-media aflat sub controlul
statului-partid.

a) Lideri si autori New Age

Prezentarea „corifeilor” miscarii are un caracter selectiv. Alegerea reprezentantilor si a

lucrărilor celor mai semnificative se loveste de obstacolul următor: în cautarea unei
legitimitati si autoritati cel putin cultural-stiintifice, în cataloagele si enciclopediile oficiale
New Age apar nume de personalitati care nu s-au declarat nicicând a face parte din miscare.
Asa ar fi nume ca Rudolf Steiner, Carl Gustav Jung, Teilhard de Chardin, Mircea Eliade si
altii. Pe de alta parte, miscarea îsi poate revendica niste „prooroci” si chiar „înainte-
mergatori”, care pe drept cuvânt i-au pregătit – cu stiinta sau fără stiinta, cu voie sau fără
voie – cărările.
Cazul total opus, de asemenea întâlnit în practica, este acela al unor autori sau savanti ce
propaga idei vădit de tip New Age, însa din anumite pricini se leapădă deschis de apartenenta
la miscare, ba mai mult, o critica vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute autohtone ca
Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu, Ion Tugui, Constantin Negureanu, Pavel
Corut, Marian Zidaru. În aceasta situatie am căutat pe cât posibil să folosim nume cât mai
necontroversate, care nu ar putea face obiectul unor contestări personale sau din afara.
Sursele de baza ale acestor informatii vor fi de-acum din ce în ce mai mult extrase din
mijloacele post-moderniste de informatie: internetul (www), enciclopediile CD Rom
multimedia, e-mail-ul (@). Iată spre exemplificare o lista extrasa de pe un website cu nume
„fierbinti” de autori New Age în voga: Lynn Andrews, Jose Arguelles, Sun Bear, Don
Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard, Sue
Hubbell, Laura Huxley, J.Z. Knight, John Randolph Price, James Redfield, John Robbin,
Elisabeth Kubler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieber,
George Trevelyan, Marianne Williamson.

b) Lucrări semnificative

În decursul navigării pe internet am întâlnit în website-ul New Age Journal Online o

publicatie interesanta prin faptul că se revendica a fi o continuare a revistei „remarcabile si
revolutionare” cu numele de New Age Journal fondata acum 100 de ani de George Bernard
Shaw si prietenii săi vizionari. Acestia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor
societatii moderne ca: educatia, tehnologia, sănătatea si spiritualitatea. Aceasta revista de
avangarda si-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani după aceasta un grup eclectic de
editori si jurnalisti „alternativi” au hotărât continuarea lui New Age Journal, de data aceasta
în maniera post-modernista a anilor 70 caracterizata de cultura globalista. Am mentionat
caracterul post-modernist deoarece aici, spre deosebire de avangarda si originalitatea
modernistilor se tratează subiecte legate de întelepciunea traditionala integrata tehnologiei
moderne cum ar fi: vechi practici curative tibetane si noile descoperiri în programarea neuro-
lingvistica, feng-shui (arta chinezeasca a design-ului interior, în voga anii acestia), precum si
preocuparea pentru materialele si conditiile ecologice din arhitectura numita „baubiologie”.
Desi Cursul Miracolelor pretinde că nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri cât
mai largi), totusi urmărind cu atentie sursele indicate de însisi propagatorii acestui curs se pot
descoperi persoanele implicate în alcătuirea si distribuirea sa. În site-ul numit THINKING
ALLOWED se putea citi în 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat de psihologul
american Judith Skutch Whitson doctorului Jeffrey Mishlove. J. S. Whitson este printre altele
presedinta Foundation for Inner Peace, organizatie ce se ocupa cu publicarea si răspândirea
acestui curs. Dar adevaratii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) si William
Thetford, autori care din „smerenie” se numesc „canalizatori”, folosind un termen
contemporan ce înlocuieste demodatul „medium” spiritist. Acesti doi psihologi (Helen
Schucman s-a declarat evreica si atee militanta, iar Bill se considera agnostic!), au avut în
1975 o relatie personala care s-a deteriorat, iar în aceasta situatie tensionată Helen a primit
următorul mesaj: „Acesta este un curs de miracole. Va rog să luati notite.” Mesajul venea din
partea unei entitati ce s-a recomandat a fi Iisus! Aici putem face o paralela cu mesajul „tolle,
lege” primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevărat dumnezeiesc ce a dus la convertirea
acestuia. Dar ateii si agnosticii de care ne ocupam n-au avut darul deosebirii duhurilor, si nici
precautia de a consulta pe cei competenti ce ar fi putut să-i ferească de rătăcire. Si aceasta în
situatia când în America exista de zeci de ani milioane de ortodocsi organizati în diverse
eparhii, publicatii ortodoxe si Institutul St. Vladimir din Crestwood, New York, cu teologi de
prestigiu, sau chiar si mânăstiri californiene cu viata ascetica exemplara. Cursul a avut o
răspândire fulgerătoare în mediile „baby boom” din America, generatii postbelice total
debusolate spiritual, în căutare neîncetata a adevărului trecând prin experienta rockului,
drogurilor, perioada hippy, meditatie transcendentala si alte tehnici si filosofii orientale,
astrologie, terapii naturiste sau psihologice, mediul ideal al New Age-ului. Astfel în ianuarie
1987 existau în circulatie 300.000 de copii ale cursului! Judith Skutch caracterizează acest
curs – să retinem, una din cartile „canonice” ale miscarii New Age! – ca fiind un sistem
metafizic de psihoterapie spirituala. Recent (anii 90), au aparut noi carti care aspira la statutul
de „carte de capatâi” si au un autor bine cunoscut, desi acesta locuieste retras într-un loc
necunoscut din SUA. James Redfield a scris mai întâi The Celestine Profecy, apoi mai multe
urmari ale acesteia, în volumul doi care se numeste The Tenth Insight. Pe internet se poate
citi o productie literara înrudita, si anume The Celestine Journal. Dar tot pe internet n-au
întârziat să apară si recenzii critice, în special venite din zona neo-protestanta. Una din cele
mai pertinente critici se intitulează „Reflections On A Best-Seller” de Rolf Nosterud. Acolo
se arata între altele ca: „Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie crestina,
cartile New Age au introdus, înselator, multime de asa-zisi crestini în cercuri New Age si
neo-pagâne… Observati marea cautare de care se bucura îngerii contrafacuti si distorsiunile
feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai multi dintre „cauzatorii de adevăr”
contemporani nu cunosc nici datele si nu au nici vointa de a rezista acestor iluzii seducătoare,
o noua paradigma – o schimbare masiva în viziunea Americii despre realitate – transforma
cultura noastră. În timp ce natiunea noastră rationalizeaza păcatul si idealizează păgânismul,
crestinii ar trebui în schimb să ia aminte la avertismentele Scripturilor si la învataturile
Duhului Sfânt.”
Aceste recenzii urmăresc – si realizează – o pozitie crestina apologetica, dar din păcate ele
esueaza în zona eterodoxiei propunând solutii ce trădează carentele duhovnicesti tipic neo-
protestante: lipsa ierarhiei si continuitatii apostolice, neîntelegerea sobornicitatii si a Sfintelor
Taine, critica cultului sfintilor si liturgicii bisericesti în general, subiectivismul în
interpretarea (adesea literala, fundamentalistă) a Scripturii, considerata ca autoritate suprema
si suficienta. Aceste grave abateri dăunează chiar si celor cu cele mai bune intentii cum ar fi
C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau L. Gassmann.

Concluzii

Mai rar se întâlnesc luări de pozitie ortodoxe, ce vin mai ales din spatiul american (OCA,
Patriarhia Ecumenica, Patriarhia Antiohiei), dar si din surse athonite. Consideram ca o
necesitate si abordarea mai sistematica a acestor probleme în spatiul nostru, întrucât aceste
atacuri anticrestine se fac tot mai simtite în aceasta perioada tulbure de tranzitie. Un bun si
promitator început a fost făcut de Diaconul Profesor Doctor P. I. David în ultimele sale
aparitii editoriale: Invazia Sectelor si Sectologie. Astfel în capitolul V al primei lucrări
intitulat New Age: o „religie” mistico-păgână si sincretista la dimensiunile întregului univers
este prezentat mai întâi un scurt istoric, urmat de un minim doctrinar. New Age-ul este
considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia urmând să aleagă liber si
constient între Hristos sau Vărsătorul. Suntem încredintati că aceasta provocare se va înteti în
anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregătită si promovata de la cele mai înalte
nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-nationale, ale unor „guverne mondiale” ce
au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a
arătat în lucrarea sa „Socul viitorului” cum aceste perioade cultural ideologice se scurtează
aproape logaritmic, miscarea are toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au
planificat acesti „maestri arhitecti”. Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o
scara foarte larga, ceea ce îndeamnă Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul
ierarhiei, cât si al fiecărui credincios în parte.

Miscarea New Age în România

Psihosectele se leagă direct de universul atât de variat, cunoscut sub numele de New Age,
aceasta miscare sau mentalitate în expansiune, complexa si articulata, descrisa ca o
„propunere existentiala” de sincretism exacerbat, uimitor, între filosofiile orientale,
psihologia inconstientului, ufologie si religii primitive. Un fel de „cloaca universala”, cum a
numit-o cineva, si în care poti găsi orice, pentru a-ti construi un „crez pe măsură”.
Psihosectele, auto-intitulate „miscari pentru dezvoltarea mentalului”, creează preocupări nu
atât prin numărul crescând de aderenti, cat mai ales prin potentialul de pericol sociala.
Vorbind de acest din urma aspect, documente statistice ale unor tari occidentale le considera
în stare să opereze o „destructurare mentala” la adeptii lor, conducându-i sistematic si la
ruina economica. De aceea, sunt numite uneori si „culte destructive”.
De obicei, intre aceste psihosecte găsim sistematic unele care activează si în tara noastră,
chiar daca, de regula, au un număr limitat de adepti. Între acestea amintim:

 Scientologia
 Live Discover Principles
 Silva and Mind Control
 Centrul Roman de Psihologie si Hipnoza Aplicata (Evo Cris)
 Valter Bredeon Seminars
 Cultural and Spiritual Association (Casa)
 Asociatia de Ontopsihologie
 Harmony Body Mind
Psihosectele sunt o realitate în întregime occidentala, prezentând un amestec de intuitii
psihanalitice, precepte morale, metode pseudo-stiintifice, practici initiatice, centrate, de
obicei, pe credinta intr-o Fiinta suprema si pe speculatii escatologice. Ceea ce au în comun
aceste secte este pretentia de a dezvolta pe deplin capacitatile mentale si psihologice ale
omului, prin eliberarea de conditionarile mentale, de boala si de nefericire.
Riscul consta si în faptul că, adesea, se ascund sub masca unor asa-zise centre psiho-
terapeutice, institute de cercetare si scoli formative, sau de-a dreptul în cursuri pentru
manageri sau de dezvoltare a memoriei. Frecventarea acestor „cursuri” se face cu plata unor
taxe adesea exorbitante, daca nu cu punerea întregului avut la dispozitia comunitatii
respective si cu angajarea „cu normă întreagă” în activitatile organizatiei.
Dintre structurile religioase amintite, pare că Scientologia ar fi cea care isca preocupările cele
mai serioase, mai ales că activează în România încă din anii comunismului. Caracteristica
majora a acestei miscari e ambitia de a crea o „democratie scientologica” la scara planetara,
mizând pe „purificarea” tuturor indivizilor. Când acest lucru se va realiza, în proportie de
80% , nu va mai fi nevoie de alegeri si dezbateri politice, iar cine va continua să se opună
miscarii va fi privat de statutul de cetatean. Cercetările făcute asupra acestei miscari au
subliniat gravele repercusiuni asupra familiilor care au un membru devenit adept al sectei.
Terapia tinde să reducă adeptii la o stare totala de aservire, folosindu-se de sisteme de
conditionare mentala. „Confesiunile” adeptilor privind viata lor privata, obtinute în urma
sedintelor de terapie, sunt apoi folosite împotriva lor, ca instrumente de santaj.
Se cunosc numeroase cazuri în Europa, dar si la noi în tara, când diverse miscari
psihoagresive, apartinatoare miscarii New Age, au tendinte să intre în scoli fie prin
intermediul elevilor si studentilor, fie al unor profesori deveniti adepti ai psihosectelor. A
creat senzatie cazul unei scoli din Toscana (Italia), în care directorul a cerut profesorilor să
participe la un astfel de curs, care ulterior ar fi fost echivalat cu unul de reciclare. Consiliul
profesoral a cerut demisia directorului si a solicitat retragerea dreptului de a mai profesa.
Nu trebuie uitat că si lumea politica si cea a afacerilor sunt poluate de New Age. Intr-o lume
ambigua, e greu să lupti contra universului New Age, care are elemente „nevinovate” si
periculoase la un loc. Ne lipsesc elementele culturale pentru a-i face fata. Singura posibilitate
este discernământul duhovnicesc, care ne ajuta să nu ne oprim la suprafata, fascinati de
aparente, ci „să aruncăm mai la adânc”, în marea tulbure pe care navigăm, si să vedem toate
acele elemente ambigui si controversate, care spun că nu acolo este Hristos.

Pr. Dan Bădulescu & Pr. Sinică Palade

„Biserica Universală”
„Biserica Universală” este o sectă înfiinţată în Brazilia, în anul 1977, de un fost preot

romano-catolic, Edir Macedo, care împreună cu o mână de

adepţi, a decis să se rupă de biserica oficială si să organizeze o „biserică” mai bună, într-unul
dintre cartierele sărace din Rio de Janeiro. Macedo a stat după gratii 11 zile, fiind închis
pentru fraudă, în 1992. În ianuarie 2013, Macedo era încă sub urmărire penală de către
autorităţile americane şi venezuelene. În martie 2013, Macedo apare pe lista miliardarilor
Forbes, cu o avere de 1,1 miliarde de dolari. Optzeci de foşti episcopi ai Bisericii Universale
au dat în judecată secta pentru salarii pe care nu le-au primit, în ciuda faptului că majoritatea
donaseră tot ce aveau sectei. Există acuzaţii şi de conexiuni ai episcopilor cu traficanţii de
droguri. Evaziuni fiscale, împrumuturi de zeci de milioane de dolari fără dobândă sunt numai
câteva dintre ilegalităţile din interiorul graniţelor Braziliei. Dar ilegalităţile sectei au trecut de
mult aceste graniţe. În numeroase ţări s-au găsit firme controlate de sectă care spălau bani.
În România, această sectă este relativ nouă şi, pentru a atrage adepţi, a recurs la un vicleşug.
Conducătorul local al sectei, un brazilian care face eforturi să le vorbească celor veniţi în
limba română, se prezintă drept preot sau „părinte”, în timp ce şeful lui din străinătate este
„episcop”. Adunările sectei sunt denumite „liturghii”, unde cei veniţi pot da „acatiste pentru
bolnavi”. Clădirea care serveşte drept loc de adunare are pe frontispiciu o cruce ortodoxa si
este numită „catedrală”. „Noi credem în Scripturile Sfinte ale Noului şi Vechiului Testament
în formele lor originale ce au fost totalmente inspirate şi insuflate de Dumnezeu şi astfel le
acceptăm ca fiind o Autoritate Supremă şi decisivă pentru viaţa de credinţă şi pentru viaţa de
zi cu zi. Credem într-un Dumnezeu care există sub forma unei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh şi că Iisus Hristos a fost zămislit prin Duhul Sfânt fiind născut de Fecioara Maria şi este
Dumnezeu Fiul cel Adevărat şi Fiul Omului”, se prezintă ei pe site-ul propriu. Până aici,
nicio diferenţă între ei şi Ortodoxie. Singurul lucru care-i diferenţiază sunt sumele de bani pe
care le cer constant, fără niciun ascunziş, de la oamenii necăjiţi, veniţi ca să fie vindecaţi.
Sectanţii de la Biserica Universală ţin slujbe de trei ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii. Luni
este slujba pentru cuceriri financiare: şomaj, datorii, neajunsuri, firma în faliment, lipsa
locului de muncă. Marţi pentru sănătate, miercuri este ziua dedicată studiului biblic, joi, este
slujba pentru familie: neînţelegeri, trădare, singurătate, certuri, probleme conjugale, vineri
pentru dezlegare – insomnie, blesteme, depresie, vrăjitorie, nervozitate, vicii. Dacă vreţi un
lucru imposibil, „preoţii” lor vi-l rezolva sâmbăta, la slujba pentru Lucruri imposibile.
Sâmbătă este terapia iubirii, iar duminică este slujba de credinţă şi minuni.
Practicile sectei o aşează pe aceasta în categoria sectelor neo-penticostale.

Sectele – Calul troian al Statelor Unite în Europa

De mai bine de zece ani, în Europa, chestiunea sectelor a trecut de la stadiul de „fenomen
social incitant” la acela de „problema de securitate publica de prim ordin”. Masacrele
provocate de Ordinul Templului Solar în 1994 si 1995, atacul sectei Aum cu gaz Sarin în
metroul din Tokyo în martie 1995, suicidul colectiv al celor de la Heaven’s Gate din Los
Angeles în 1999 au fost câteva din evenimentele care au accelerat aceasta schimbare de
atitudine. Franta, Belgia, Spania si Germania si-au mărit arsenalul de supraveghere. O
alegere a legislatorilor care, în general, se ghidează după rapoartele parlamentare privind
pericolul anumitor grupuri si metode coercitive de alienare exercitate asupra adeptilor. Franta
si Germania sunt în fruntea acestei actiuni de supraveghere.
Aproape peste tot în Europa au apărut organisme însărcinate cu supravegherea fenomenului.
În Franta, o serie de legi votate în 1996 cresc, printre altele, protectia oferita persoanelor cu
diferite slăbiciuni. Guvernul francez a infiintat o misiune inter-ministeriala de lupta
împotriva sectelor. În Germania, principala vizata a fost Biserica Scientologica. Începând din
1997, după o ancheta a serviciilor de politie, guvernul federal a pus în garda populatia cu
privire la pericolul prezentat de aceasta secta iar landul Bavaria a decis excluderea adeptilor
săi din functiile publice.
În fata acestei atitudini europene, toti observatorii fenomenului se asteapta la o contra-
ofensiva a sectelor multinationale care dispun de resurse de milioane de dolari. Riposta vine
din Statele Unite. Pe 27 ianuarie 1997, masurile împotriva sectei scientologice din Germania
au fost denuntate oficial de Washington. Câteva zile mai târziu, Biroul pentru Democratie,
Drepturile Omului si Munca (BDHRL), o institutie a Departamentului de Stat, a făcut public
un raport privind drepturile omului în lume. Violent atacata, Germania era asezata alături de
China pe lista statelor care încalcă libertatea religioasa!
Acest raport era lansat în cadrul campaniei lansate de scientologi împotriva Germaniei prin
organizarea de manifestatii, spatii publicitare în presa internationala si un recurs la Comisia
Europeana a Drepturilor Omului. Pentru a calma spiritele, în martie 1997, Departamentul de
State a afirmat intr-un comunicat: „I-am criticat pe germani, insa nu ne raliem campaniei
lansate de scientologi împotriva Germaniei…”
În 1998, după ce Congresul a votat noua lege privind libertatea religioasa în lume, s-a
constituit un departament în cadrul BDHRL: Biroul pentru Libertatea Religioasa
Internationala. Legea care l-a născut punea în fruntea lui un ambasador plenipotentiar insotit
de cinci adjuncti de la Secretariatul de Stat. Comisia dispune de un reprezentant în toate
ambasadele americane.
Primul ambasador al acestei comisii a fost Robert A. Seiple, fost cadru militar de marina,
căruia ii plăcea să afirme ca „drepturile omului sunt un cadou de la Dumnezeu”. El a explicat
ziarului Naples Daily News felul în care credinta sa l-a ajutat în încercările vietii si în special
în cele 300 de misiuni de lupta pe care le-a avut ca ofiter de marina în războiul din Vietnam.
În acelasi timp, Dl Seiple n-a fost ales decât pentru calitatile sale de preot-militar. Timp de
peste 11 ani, el s-a aflat în fruntea organizatiei World Vision Inc., cea mai importanta
organizatie evanghelica din lume. Aceasta a subventionat mii de proiecte în cele doua
emisfere si are milioane de persoane afiliate, din America Latina pana în Asia. În primul
raport publicat de comisie în septembrie 1998, Franta, Germania, Austria si Belgia erau
acuzate de încălcarea libertatii religioase. Raportul comisiei de ancheta parlamentara
franceza din 1995 era asimilat cu persecutia religioasa, iar deputatii erau acuzati de segregare
religioasa deoarece au întocmit o lista de asociatii nevinovate, vizate nu pentru activitati
ilegale, ci pentru credinta lor.
Pe 22 martie 1999, la Viena, la invitatia Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare
Economica (OECD), a fost organizat un seminar al Biroului pentru Institutii Democratice si
Drepturi ale Omului care a atacat violent politica franceza. Preluând si amplificând acuzatiile
Departamentului de Stat, diplomatii si senatorii americani s-au transformat în procurori. Era
pe cale izbucnirea unui incident diplomatic. Acelasi scenariu s-a repetat la Washington, în
fata Comisiei pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE). Trei vorbitori fac declaratii
teribile: Franta este asimilata cu Guvernul de la Vichy, primul ministru francez este intoxicat
de miscarile antireligioase, credinciosii sunt persecutati de gloate, unii isi pierd slujbele,
Statul ia copiii de lângă parinti…
Tipărit în iunie 1999, raportul oficial al senatorilor americani prezintă nelinistea lor cu privire
la libertatile fundamentale din Europa. Ei acuza guvernul francez ca a transformat
administratia fiscala intr-un fel de brat armat al noii inchizitii.
Atât misiunea interministeriala franceza, cat si Guvernul francez au explicat ca studiul
structurilor si fluxurilor financiare ale scientologilor arata ca este vorba de o organizatie cu
scop lucrativ, generând profituri colosale (ceea ce justifica din plin amenzile fiscale); ca
raportul Adunării a fost elaborat în colaborare cu juristi, politisti specializati, asociatii de
utilitate publica recunoscute si cadre universitare. Raportul prezintă 180 de asociatii care se
declarau religioase, insa studierea lor atenta demonstrează caracterul totalitar si metodele
coercitive exercitate asupra adeptilor lor. În mare parte, aceste asociatii au făcut obiectul
unor sentinte ale tribunalelor.
Instantele franceze caută în acelasi timp să îndrepte unele neadevăruri. De exemplu, Franta
este acuzata ca refuza să acorde statutul de religie unor grupuri minoritare, desi în virtutea
legii din 1905 care stabileste separatia dintre Stat si biserici, Statul nu recunoaste nici o
religie.
Dialogul nu a dus la nici un rezultat. Pe 9 septembrie 1999, Biroul pentru libertate religioasa
internationala publica un nou raport. Un atac si mai violent împotriva tarilor europene. Pe 8
decembrie, ministrul francez al afacerilor externe francez ii scria omologului sau american:
„Aceasta acuza fără fundament la adresa actiunii franceze, lansata tocmai când avem în
desfasurare un dialog, nu face decât să arunce o umbra asupra rostului acestui dialog…”
Schimburile diplomatice în aceasta chestiune au fost oficial întrerupte si nu s-au mai reluat.
Ultimul raport al Departamentului de Stat american, publicat pe 2 martie 2001, desi include
unele elemente pozitive din legile din 1901 si 1905 si rectifica, fără prea multe complicatii, o
serie de erori, rămâne totusi extrem de acuzator la adresa Frantei.

Supravegherea supraveghetorilor
Istoria si Constitutia americana nu sunt suficiente pentru a explica sprijinul SUA fata de
aceste grupări. Biroul pentru libertate religioasa internationala este, asa cum am văzut, o
structura a BDHRL, el insusi parte a Departamentului de Stat. Comisia pentru libertate
religioasa a fost creata la Washington de către parlamentari americani. În fine, exista o a treia
structura legata direct de Casa Alba: Comisia Statelor Unite pentru Libertate Religioasa.
Directorul acesteia din urma, Steven McFarland, afirma ca una din ratiunile principale de
existenta a comisiei, în raport cu celelalte doua, este aceea de a fi un „câine de pază”: „Noi
controlam activitatea celorlalte comisii astfel încât ele să tina drumul drept…” Vizavi de o
comisie care supraveghează alte comisii însărcinate cu supravegherea libertatii religioase,
cineva ar putea spune pe buna dreptate ca acesta este modelul sovietic de supraveghere!
Întrebat daca a citit raportul Adunării Nationale franceze, Steve McFarland a răspuns ca nu!
Apoi, pentru a se scuza, el a precizat ca nu citeste si nici nu vorbeste limba franceza! La fel
cu rapoartele si comunicatele autoritatilor franceze si cu notele de informare ale ambasadei
Frantei la Washington. Diferitii functionari ai comisiilor pe care i-am putut contacta au
declarat ca nu au cunostinta de aceste materiale, nici direct, nici în varianta tradusa. Dl
McFarland se explica afirmând ca informatiile transmise de agentiile de informatii
americane, de ambasada SUA de la Paris si de ONG-urile care se plângeau de intoleranta
autoritatilor franceze i s-au părut suficient de credibile. În fine, atunci când i s-a prezentat un
fax al ambasadei SUA de la Madrid, demonstrând interventia BDHRL pentru oprirea actiunii
unui judecător spaniol împotriva scientologilor, functionarul a preferat să nu facă nici un
comentariu.
Membrii serviciilor de informatii care informează comisiile americane sunt, în esenta,
imposibil de identificat. În schimb, ambasada SUA de la Pris recomanda pe site-ul ei de
internet un avocat, Kay Gaetjens, membru notoriu al sectei scientologice. La un colocviu al
Adunării Nationale pe probleme de manipulare mentala, în februarie 2001, ambasada
americana, desi n-a fost invitata, a trimis doi functionari insotiti de un membru francez al
sectei scientologice.
Daca e să ne referim la declaratiile culese de aceste comisii, exista o serie de întrebări.
Persoana însărcinată de OSCE cu prezidarea dezbaterilor de la Viena în martie 1999 nu era
altul decât Massimo Introvigne, sociolog italian, fondatorul Centrului de Studii si
Documentare pentru Noile Religii, de sorginte integrista catolica, foarte legat de secta
neonazistă „Munca, Familie, Proprietate”. Colaborator asiduu al publicatiilor scientologice,
el s-a numărat printre persoanele favorabile sectei care au depus mărturie în fata tribunalului
din Lyon în cazul instrumentat de judecătorul Georges Fenech.
Invitat la Viena si apoi la Washington, avocatul francez Alain Garay, apărător al Martorilor
lui Iehova, este, printre altele, responsabil cu dosarul lor fiscal. El este de asemenea un
obisnuit al publicatiilor scientologice. Un alt actor-cheie este Willy Fautre, presedinte al unei
asociatii belgiene, Drepturile Omului fără Frontiere, o organizatie care nu este recunoscuta
de Federatia Internationala a Drepturilor Omului. Dl Fautre a fost mult timp corespondent al
News Network International, un important grup de presa si lobby evanghelist american. El
este si membru al Comisiei Helsinki pentru Drepturile Omului, ale cărei rapoarte sunt adesea
citate de comisiile americane.
Corespondentul grec al acestei Comisii a contribuit la publicatiile scientologice alături de alte
secte, iar delegatia Moscovei a publicat o lucrare în colaborare cu secta scientologica.
În fine, printre mari citati privind violarea libertatii religioase orchestrate de guvernul francez
figurează si pastorul Louis Demeo de la Institutul Teologic din Nimes. Acest institut face
parte din reteaua evanghelica Greater Grace cu sediul în Baltimore, SUA. Greater Grace
dispune de peste 3000 de misiuni în America Latina si sute de misiuni în Africa si Europa de
Est. Scoala de cadre pentru Europa de Est este Institutul Teologic din Nimes. Greater Grace,
ale cărei metode au fost puternic contestate chiar în Statele Unite, poate fi definita ca
„tovaras de drum” al sectei scientologice.
Presedinte al Lisa McPherson Trust, principala asociatie americana de ajutor pentru victimele
scientologilor, Dna Stacy Brooks a fost ea insasi membra în secta scientologica timp de 15
ani. A fost secretara lui David Miscavige, mostenitorul lui Ron Hubbard si actual guru al
sectei. Ea isi aminteste foarte bine de pastorul George Robertson care conduce Greater
Grace: „El are strânse legături cu conducătorii scientologilor. Atunci când secta nu poate
interveni în anumite chestiuni, din motive de imagine, ea apelează la Robertson pentru asta.
El este principalul lor releu în miscarea evanghelista…” Sub bagheta lor, prin intermediul
unor procese în instanta, Greater Grace si secta scientologica au adus la faliment principala
organizatie de ajutorare a victimelor sectelor, fondata în anii ’70, Cult Awareness Network.
Ulterior aceasta organizatie a fost adusa în fata unui tribunal american de comert!
Exista si un alt fapt care explica influenta sectei scientologice si a adeptilor ei în SUA.
Începând din 1993, puternica institutie americana de control al impozitului pe venit (IRS) a
acordat sectei statutul de religie, scutind-o astfel de impozite. Anterior, timp de 25 de ani,
IRS le refuzase scutirea de impozit de care beneficiau institutiile religioase. Un refuz
confirmat de toate tribunalele americane si chiar de Curtea Suprema. Aceasta revenire a IRS
a permis Bisericii Scientologice să economisească milioane de dolari si i-a adus un
extraordinar instrument în relatiile cu publicul, deschizându-i usile administratiei americane.

Activitati planificate si concertate

Istoria completa a acestei schimbări a fost prezentata patru ani mai târziu de New York
Times. Secta scientologica purta un adevărat război împotriva administratiei financiare,
initiind peste 50 de proceduri judiciare si angajând detectivi particulari pentru a cerceta viata
privata a inaltilor functionari ai IRS. Unul dintre acesti detectivi a relatat ziarului New York
Times ca a lucrat timp de 18 luni pentru secta. Din biroul sau din Maryland, el colecta
informatii despre responsabilii care lipseau de la reuniuni, care beau prea mult sau care aveau
relatii extra-conjugale… Agrementarea sectei scientologice a beneficiat de o procedura
speciala, în afara normelor, scurt-circuitand autoritatile decizionale, si s-a făcut la cererea
expresa a directorului IRS.
Cu 300 de milioane de dolari beneficii anuale, prin tehnici de infiltrare si intimidare,
recunoscuta acum de IRS, secta scientologica a început să devină influenta pana la cel mai
înalt nivel în administratia americana. Cercetător la departamentul de sociologie al
Universitatii Alberta din Canada, Steven Kent a studiat îndeaproape strategia de lobby a
diverselor grupări religioase si sectare de la Washington. El explica cum scientologii, si
inaintea lor moonistii, au dezvoltat importante scheme de relatii publice în directia
membrilor Congresului, Senatului si ai Casei Albe. În acest scop, secta scientologica a plătit
725.000 dolari în 1997 si 420.000 dolari în 1998 unei firma de relatii publice specializata în
lobby politic.
Actori de cinema, membri ai sectei, au plătit peste 70.000 de dolari pentru campania
senatoriala a lui Hillary Clinton, Tom Cruise donând personal 5.000 dolari pentru Albert
Gore iar John Travolta organizând, împreună cu alti scientologi, o gala pentru Partidul
Democrat (cu bilet de intrare de 25.000 dolari). Un avocat din secta a plătit 20.000 dolari
pentru campania acestui partid. Ultimul exemplu din aceasta lunga lista îl reprezintă Greg
Jensen, un conducător principal al sectei, care a sponsorizat campania electorala a senatorului
Benjamin Gillman cu 7.400 dolari. Acest senator a devenit, după alegerea sa, presedintele
Comisiei pentru Libertate Religioasa a OSCE.
În ceea ce-i priveste, secta Moon, proprietara unui important cotidian american, Washington
Time, publică săptămânal în acest cotidian o pastila umoristica a lui Hillary Clinton. Nu mai
vorbim de senatorii si membrii Congresului „subventionati” de Moon. Amintim doar ca doi
presedinti ai SUA participau constant la conferintele organizate de „reverendul” Sun Myung
Moon: George Bush (tatăl) si Gerald Ford. Se stie acum ca secta scientologica si secta lui
Moon au încheiat anumite acorduri. Începând de la jumătatea anilor ’90, cele doua secte
organizează împreună actiuni pentru libertatea religioasa atât în SUA, cat si în Europa.
Făcute publice pe internet, o serie de scrisori schimbate intre conducătorii scientologi si
moonisti prezintă activitatile comune planificate pentru tarile din Est. Activismul moonistilor
si al scientologilor, la care s-au raliat mai mult sau mai putin formal si alte secte, beneficiind
de parteneriatul dintre scientologi si Greater Grace, primeste acum sprijinul grupurilor
religioase fundamentaliste americane. Institutul pentru Religie si Politici Publice, recomandat
cu căldură de Departamentul de Stat american, reuneste cativa senatori ultraconservatori, pe
moonisti, pe guru sectei Sri Chinmoy si altii. Acest institut, care se declara „catolic
integralist”, se afla la câteva strazi distanta de Casa Alba si militează deschis pentru
respectarea drepturilor scientologilor, ale moonistilor si ale altor religii zise-minoritare din
Europa.
Institutul pentru Religie si Democratie, consultant al guvernelor Reagan si Bush (tatăl si
fiul), care exista de peste douăzeci de ani si care a creat mii de misiuni protestante în întreaga
lume, s-a alăturat acuzelor la adresa Frantei. Presedinta institutului, Diane Knippers, afirma:
„Franta este un model pentru celelalte democratii europene. Ea trebuie neapărat să
abandoneze politica antireligioasa si să garanteze din nou libertatea confesiunilor…”
Explicatia dânsei derapează repede si prezintă factorul comun al acestor grupări eterogene:
„Ceea ce ne face astăzi să luptam pentru libertate religioasa este în esenta acelasi lucru care
ne-a făcut să luptam împotriva comunismului. Ateismul si comunismul nu pot naste decât
minciună. Spiritualitatea este o garantie a civilizatiei, deoarece spiritualitatea si credinta
creează cetateni corecti. Fără cetateni corecti nu exista comert, iar fără comert nu exista
civilizatie.”
Aceasta lupta pentru „spiritualizarea lumii” reuneste concret si activ miscari care vor să
impună valorile americane odată cu mondializarea. Institutul mentionat mai sus a exprimat
aceasta în mai multe rânduri: mondializarea si globalizarea pietelor sunt misiuni inspirate
Statelor Unite de catre Biblie (?!). Un concept mistico-imperial la care adera ansamblul
grupurilor fundamentaliste si evangheliste americane si care este foarte prezent în atitudinea
celor care se vor apărătorii libertatii religioase. John Bolton, membru al Comisiei SUA
pentru Libertate Religioasa, a fost vice-presedintele Institutului American pentru Cercetări
Politice, o grupare militanta ultraliberala. În guvernul George Bush (tatăl), Dl Bolton era
unul din principalii consilieri pe probleme de comert international. Dna Nina Shea, din
aceeasi comisie, declara: „Scopul nostru principal este de a stabili la nivel mondial noua
ordine liberala.”
Definit la începutul anilor 1980 de către administratia Reagan, acest mecanism de dominare
are o caracteristica interactiva. El a ajuns la apogeu cu universalizarea normelor juridice.
Aceasta ultima bătălie trebuie să impună globalizarea pietelor comerciale. Exista insa
anumite puncte de rezistenta. Printre acestea se numără enorma piata educationala. În
strategia lor, sectele si consortiile de comunicatii au un dusman comun: ideologia laica,
foarte răspândită în Europa.
Pentru secte, interesul în aceasta lupta este evident: acela de a se implanta în sistemul
educational european si de a crea, ca în Statele Unite, scoli fără nici un control al statului,
pepiniere de recrutare mai eficiente, cu rol în construirea psihologica si culturala a
individului. Desi nu se poate vorbi de un front comun, creat în cadrul unei strategii comune
de către un stat major unificat, interpenetrarea principalelor grupuri sectare si a consortiilor
de comunicatii din domeniul informatic sau TV este certa. Nu e nevoie să amintim aici de
legăturile care leagă ABC, CNN si lobby-urile fundamentaliste americane, sau totala lor
adeziune la ideologia dominanta.
Mentionam, doar cu titlu de anecdota, ca David Ichbia, primul biograf al lui Bill Gates, era
scientolog; unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Bill Gates, Greg Jensen, era si el
scientolog; una din principalele firme ale imperiului Microsoft – Executive Software – s-a
declarat oficial scientologică.

Da, The Big Brother – Fratele cel Mare – bate la usa.

Bruno Fouchereau
sursa