Patrologie și Literatură Patristică

Sfântul Ioan Damaschin

Curs 16/semestrul 2

Sfântul Ioan Damaschin (675-749) a fost cel mai de seamă apărător al sfintelor icoane.
Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporții, a întregii cunoașteri a
epocii sale, în duh creștin, proiectul său fiind comparabil, prin proporții, cu cel aristotelic. Fără
nicio îndoială, Sfântul Ioan este unul din cei mai importanți gânditori ai Bizanțului, de origine
arameică-siriană. Sf. Ioan Damaschin, o persoană de primă importanță în istoria teologiei
bizantine și un mare învățat din istoria Bisericii univesale. El a fost, mai presus de toate, un
martor al interferenței dintre culturile creștine greacă și siriană, care erau parte a răsăritului
Imperiului bizantin, și cultura islamică, răspândită prin cuceririle militare din teritoriul
cunoscut sub numele de Orientul mijlociu sau apropiat.

1. Familia și activitatea din Damasc

Viaţa Sfântului Ioan o cunoaștem prin diverse surse, multe incerte, dar și printr-o
biografie posterioră după două secole, datorată patriarhului Ioan al Ierusalimului (sec. al X-
lea). Datele referitoare la viața sa au fost destul de puține și sumare în lămuririle pe care le-au
adus, existând, de exemplu, câteva referiri în actele Sinodului VII ecumenic.
Tatăl său, Serghie Mansur, a fost un funcţionar public al califilor Omniazi ai
Damascului ( Mo-awia (660-680) și Abd-el Melik (685-7o5)), o funcţie de prim rang prin care
era reprezentant al creştinilor cu sarcina strângerii tributului pentru învingători (detalii
biografice ce provin dintr-o sursă arabă (melkită) târzie, din secolul al XI-lea). Arabii acordau
atunci creştinilor o libertate relativă în schimbul unor contribuţii financiare. Sfântul Ioan
Damaschin ar fi avut învăţător pe un anume Cosma Asincrit, călugăr italian luat prizonier de
către arabi. Când monahul Cosma a început să se ocupe de educația tânărului Ioan, acesta era
în vârstă de doisprezece ani, după cum reiese din Viața anonimă a Sfântului Ioan Damaschin.
Este curios și paradoxal de ce acest monah italian erudit nu i-a învățat pe elevii săi limba latină
și nimic din tezaurul patristicii și culturii occidentale, pe care Sfântul Ioan le ignoră aproape în
totalitate. După ce şi-a terminat instrucţia, tânărul Ioan a exercitat funcţiuni publice, întrucât
era o tradiției de generații în familia sa. Cu califul Yazid al II-lea Sfântul Ioan a copilărit, așa
încât în primii ani ai secolului al VIII-lea, a fost ridicat nu doar la demnitatea de logothet
general, ca tatăl său, ci la o demnitate mai înaltă, cea de prim consilier (πρωτο σύμβουλος),
după dorința tatălui său.
Curând însă, nemulțumit de viața de la curte, a hotărât să aleagă calea monahală și a
intrat în mănăstirea Mar Saba de lângă Ierusalim. Era în jurul anului 706. El nu a mai părăsit
această mănăstire, ci și-a dedicat toată energia ascezei și scrierilor, nu fără însă a avea o
oarecare activitate pastorală, după cum înțelegem din numeroasele sale omilii. Astfel, s-a
retras, împreună cu fratele său, la mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, renunţând la
toate bogăţiile Arabiei sau a califilor pentru Hristos cel smerit și dispreţuit și în acea perioadă
istorică. Actele Sinodului VII ecumenic de la Niceea din anul 787 consemnează faptul că „după
exemplul evanghelistului Matei, Ioan va abandona totul pentru a-L urma pe Hristos,
considerând oprobiul lui Hristos ca o bogăție superioară bogățiilor Arabiei. El va prefera să fie
urât împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile trecătoare ale
păcatului”. Există aici o aluzie clară la persecuțiile declanșate de conducătorii musulmani ai
Siriei împotriva creștinilor. Despre acestea, cronicarii Teofan și Mihail Sirianul ne vorbesc
sumar.

2. Mărturisitor împotriva iconoclasmului

1
 În acest timp, a devenit celebru pentru Apologia scrisă întru apărarea sfintelor icoane
(726) contra decretelor lui Leon Isaurul. Lupta dezlănţuită împotriva icoanelor în 725, l-a găsit
pe Sfântul Ioan în Palestina, ca purtător de cuvânt al patriarhului Ioan al IV-lea al Ierusalimului
(706-734). Acolo a rostit trei predici ca reprezentant al patriarhului, împotriva lui Leon Isaurul,
care la ameninţat cu excomunicarea. Iconoclasmul debutează oficial odată cu cele două edicte
ale împăratului Leon Isaurul (din 726 şi 729), care justifica imixtiunea și ingerința în probleme
teologice prin dubla sa calitate, de împărat şi preot (principiul cezaro-papist). Sfântul Ioan
Damaschin îi răspunde că doar sinodul are dreptul să se pronunţe în această problemă. La cea
dată era încă mirean, căci abia în 726 a fost făcut preot (după unele izvoare în 735), după cum
rezultă din Expozitio et declaratio fidei în care nu găsim nici o aluzie la iconoclaşti.
După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către patriarhul Ioan al V-lea al
Ierusalimului, în timp ce fratele său a fost hirotonit mai târziu episcop în cetatea Maiuma de
lângă Gaza, în Palestina de sud-vest. În Cronica sa, Teofan atestă tradiția potrivit căreia avea
faimă de bun predicator, fapt pentru care îl va numi de fiecare dată Ioan Chrysorrhoas
(„curgător de aur”), motivul fiind aurul duhovnicesc care strălucea din cuvântul și viața sa. Pe
lângă această mențiune, Teofan în Cronografia sa afirmă că Sfântul Ioan a mai ținut un Cuvânt
de laudă adusă lui Petru al Maiumei, martirizat pentru afurisirea lui Muhammad și a învățăturii
sale false, în anul 743.
Aici, la Sfântul Sava, va compune cea mai parte a scrierilor sale până la adormirea sa
întru Domnul. A trecut la cele veșnice la Mănăstirea Sf. Sava, la 4 decembrie 749 (sau mai
târziu, după opinia unora), unde se află și azi chilia și mormântul său.
Sfântul Ioan a avut reputația sfințeniei printre contemporani, cultul său a început
imediat după moarte. Sinodul VII ecumenic îi aduce un important elogiu, prezentându-l ca pe
un apărător neînfricat al Tradiției și al unității Bisericii lui Hristos. Încă de la începutul secolului
al IX-lea, Teofan și Ștefan din Bizanț i-au dat apelativul de sfânt.
Calitatea de dascăl și învățător al dogmelor, o autentică autoritate în domeniu, îi este
recunoscută teologului sirian de către contemporanii săi din patriarhiile din Ierusalim și
Antiohia, care îi cereau sfatul în diferite probleme dogmatice. Astfel, lui i se adresează Petru
al Damascului, pentru a-l combate pe episcopul iacobit al Dareii și tot lui își exprimă
nedumeririle asupra Postului Mare călugărul Comitas. Mulți alții îl roagă să le scrie
mărturisirile de credință, după cum este și cazul episcopului monotelit Ilie al Iabrudului,
mărturisire pe care trebuia să o citească în fața lui Petru al Damascului.

3. Opera teologică de referință

Sfântul Ioan Damaschin are o operă bogată și variată, fiind, în acelaşi timp, filosof,
teolog, autor ascetic, orator, ocupându-se de istorie, exegeză, polemică în genere şi de polemica
fundamentală împotriva iconoclasmului. Conține tratate filosofice, dogmatice, polemice,
exegetice, morale, ascetice, omiletice și imnologie. A fost cunoscut și ca imnograf și melod,
datorită imnurilor compuse de el care se vor răspândi în toată lumea creștină.
Cele mai renumite scrieri ale sale în Răsărit sunt Cele trei Tratate împotriva celor care
condamnă icoanele, care, după moartea sa, au fost condamnate de către sinodul iconoclast de
la Hieria (754). Aceste tratate au reprezentat, însă, fundamentul de bază pentru reabillitarea și
canonizarea sa de către părinții ortodocși adunați la Sinodul de la Niceea (878) – al VII-lea
Sinod ecumenic. În aceste lucrări putem găsi primele încercări teologice importante de a
legitima cinstirea sfintelor icoane, relaționându-le cu Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu în
pântecele Fecioarei Maria.
Direcţiile tematice principale ale gândirii şi operei sale teologice și apologetice sunt
polemica împotriva iconoclasmului şi combaterea ereziilor (nestorianismul). După învăţătura
Sfântului Ioan Damaschin, viaţa creştină trebuie să se orienteze după logica corectă a lui

2
Dumnezeu, adică după iubirea faţă de Dumnezeu, însoţită de sfinţenia vieţii. Vederea Slavei
Tatălui este mijlocită liturgic, haric şi simbolic de Icoana lui Iisus Hristos.
Scrierile Damaschinului au caracter sintetizator, întrucât nu doar că reia terminologia
dialectică și teologică a Părinților Bisericii, dar îi și citează in extenso, fapt care evidențiază
fundamentarea și fideliatatea sa patristică și ,în același timp, ne arată cunoașterea sa profundă
asupra temelor discutate.
A introdus în teologie tratarea amplă a problemelor cosmologice, antropologice și
clarificarea precisă a anumitor noțiuni trinitare și termeni precum: físis (natura), hìpóstasis
(persoana) și perikóresis (perihoreza, unirea ipostatică în Hristos), anumite considerații despre
cultul icoanelor.
Sfântul Ioan Damaschin posedă calităţile unui mare dascăl al Bisericii: „claritatea,
preciziunea termenilor, dragostea pentru distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la
comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă dogmele cele mai înalte”.
Scrierile Sfântului Ioan Damaschin pot fi grupate în: dogmatice, filosofice, ascetice,
exegetice, omilii şi poezii.

I. Lucrări Dogmatice
Lucrarea sa dogmatică fundamentală este Izvorul cunoașterii (Πηγή Γνώσεως), în trei
părți:
1. Capitula philosophica (Φιλοσοφικά Κεφάλαια), un fel de propedeutică a credinței
(Dialectica),
2. apoi Liber de haeresibus (Περί Αιρέσεων), ce cuprinde informații despre erezii,
3. și Expositio fidei (Έκδοσις Ακριβής της Ορθοδόξου Πίστεως).

Este ea mai cunoscută operă a sa, fiind dedicată confratelui lui Cosma, episcopul Maiumei,
în 742. Primele două părți constituie o introducere filosofică şi istorică, referitoare la 103 erezii,
false doctrine, inclusiv islamul, orientându-se după Sf. Epifanie.
A treia parte, mai lungă, este foarte importantă sub aspect dogmatic. Ea este
numită Expunerea credinţei ortodoxe (Dogmatica)şi cuprinde 100 de capitole pe care latinii în
veacul al X-lea, le-au repartizat în patru cărţi:
a. Dumnezeu Unul şi Treimic;
b. Lucrările lui Dumnezeu (Creaţia, îngerii, lumea, oamenii şi Providenţa divină);
c. Dogma Întrupării, tratând și greșelile hristologice, eretice;
d. Credinţa, Tainele, Mariologia, Sfânta Scriptură, Cultul Sfinţilor şi icoanelor şi revenirii
sintetice asupra temelor tratate în capitolele precedente.
În fond, Expunerea credinţei ortodoxe este explicarea metodică, profundă și precisă a
Simbolului Niceo-Constantinopolitan. Lucrările sale intitulate
Dialectica și Dogmatica reprezintă inestimabile documente teologice și eclesiale cu privire la
vocabularul filosofic și la proiectul din secolul al VIII-lea, de integrare critică a aristotelismului
în cultura creștină. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referință pentru
înțelegerea dogmei creștine.
În afară de acestea, Sf. Ioan Damaschin a mai scris și alte lucrări mai mici, dogmatice,
după 743, în care tratează :
• Despre dreapta credință
• Despre Sfânta Treime
• Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion
• Introducere elementară în dogme
• Despre cei în credință adormiți
• Expunerea credinței

3
 II. Lucrări polemice

Și operele polemice damaschiene sunt numeroase:

• Trei tratate contra celor care condamnă sfintele icoane
• Tom ca din partea prea sfințitului Petru, episcopul Damascului, către așa-numitul
episcop iacobit al Dareii
• Despre firea compusă, contra acefalilor
• Despre cele două voințe și lucrări și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos sau
pe scurt Despre cele două firi și un singur ipostas (Περί των εν Χριστώ δύο θελημάτων
και ενεργειών και λοιπών φυσικών ιδιωμάτων)
• Contra ereziei nestoriene
• Contra Iacoviților (Κατά Ιακωβιτών)
• Dialog contra maniheilor
• Dialogul unui sarazin și un creștin, unde combate fatalismul arab şi apără Întruparea
Domnului.
• Discuția lui Ioan, ortodoxul, cu un maniheu
• Despre balauri, în care combate superstiţiile iudaice și mahomedane

Teodor Abū Qurra, care a scris un scurt Dialog dintre un creștin și un sarazin, îl prezintă
ca pe un „extras din lecțiile orale date de Ioan din Damasc”. Tratatele împotriva celor care
condamnă icoanele reprezintă o scriere teologică foarte importantă. Prima cuvântare a fost
scrisă imediat după decretul lui Ioan Isaurul din 726, când Sf. Ioan era încă mirean şi conţine
o viguroasă combatere a iconoclasmului. A doua este din 730, iar a treia puţin mai târziu.
Sfântul Ioan arată contra iconoclaştilor că, după Întrupare, îl putem reprezenta pe Dumnezeu
Întrupat, pe Preacurata Fecioară Maria şi pe Sfinţi. Slujirile cultice care au o însemnătate
religioasă mai mare, li se poate da un cult de veneraţie, un cult de rangul al doilea, nu de
adoraţie, de latrie. Icoanele, în afară de aceasta, sunt un mjloc pedagogic, pentru cei
neinstruiţi, simpli, o amintire a tainelor Domnului, a virtuţilor Sfinţilor şi un îndemn spre
lucrarea virtuții.
Fiecare cuvântare adună la final mai multe mărturii patristice în favoarea argumentelor
dezvoltate. S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică iconoclasmul recapitula
toate ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor abateri dogmatice şi
erezii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor erezii hristologice. Spre deosebire de
fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al iconomiei mântuirii în discuţie,
iconoclasmul punea acum în discuţie iconomia mântuirii în ansamblul ei.

III. Scrieri exegetice și omiletice

Scrierile exegetice și omiletice includ Comentariu la epistolele Sfântului Apostol Pavel,

luat aproape în întregime din omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, Teodoret şi Sf. Chiril al
Alexandriei. Sfântul Ioan Damaschin a fost şi un cuvântător foarte vestit şi apreciat în
Ierusalim.
Între operele omiletice amintim:
• Cuvânt la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos
• Cuvânt la smochinul neroditor și la parabola viei
• Cuvânt la Marea Sâmbătă
• Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea
Fecioara Maria
• Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului

4
 Teofan îl numește „διδάσκαλος ἄριστος”, poate această expresie s-ar putea traduce prin
„dascăl ilustru”. Se poate afirma că Sfântul Ioan avea și darul elocinței. „Accentul oratoric se
remarcă în multe pasaje din scrierile sale dogmatice și polemice... Astfel, nu este de mirare
că... era predicatorul căutat al marilor solemnități ierusalimitene. Din păcate, prea puțin
numeroase sunt eșantioanele predicii sale ajunse până la noi. Cel puțin, cele puține pe care le
avem justifică pe deplin supranumele de Chrysorhoas care i-a fost dat”. 

IV. Lucrări morale și ascetice

Aceste lucrări nu lipsesc nici din spiritualitatea Sfântului Ioan Damaschin. Principalele
lucrări cu teme morale și ascetice sunt:
• Sfintele paralele
• Despre sfintele posturi
• Despre cele opt duhuri ale răutății
• Despre virtuțile și patimile sufletești și trupești

Între scrierile ascetice, cea mai importantă este Sfintele paralele (Ιερά Παράλληλα). Din
cele două prefeţe cu care încep, reiese probabil, că opera a trecut prin două fraze: la început Sf.
Ioan pare să fi intenţionat să compună un florilegiu biblic-patristic despre virtuţi şi patimi.
După aceea, şi-a lărgit planul voind să adune, în trei cărţi, extrase biblice şi patristice cu privire
la Dumnezeu şi Sfânta Treime, despre om şi lucrările sale, despre virtuţi şi păcate, ca fapte
contrare, paralele.
Această operă antropologică și soteriologică privită din această perspectivă va trebui să fie
enormă, conţinând mai bine de 1000 de teme, unele dintre ele fiind omilii întregii ale Sf. Vasile
şi Ioan Gură de Aur. Însă, din păcate, ea nu a fost copiată decât parţial şi adeseori foarte
prescurtat. Cu toate acestea, scrierea este foarte importantă pentru unele citări pe care le face
din scriitori bisericeşti din perioada primară a Bisericii, care nu se mai găsesc nicidecum în alte
părţi.
Teologia sa spirituală, divino-umană, care a avut o foarte mare influență în secolele
următoare, se întemeiază pe ideea că viața creștină trebuie să se orienteze spre vederea lui
Dumnezeu, iar pentru a ajunge aici este necesară puritatea inimii și iubirea față de Dumnezeu,
prin asceza transfiguratoare împotriva patimilor și desăvârșirea virtuților.

V. Opere imnografice

Sf. Ioan Damaschin a compus Axionul De Tine se bucură..., Irmosul Deschide-voi gura
mea.... La acestea se adaugă troparele de umilință: Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne
pe noi..., Uşa milostivirii..., apoi Canoanele la Naşterea, Botezul, Învierea şi Înălţarea
Domnului; la Schimbarea la Faţă, la Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului, la Sfinții
Apostoli Petru şi Pavel. Tot Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz până în
zilele noastre, adică cele opt glasuri ce se cântă pe rând în fiecare duminică. De asemenea, a
compus stihirile, cu melodii proprii, de la înmormântare.
Dadorită contribuției sale însemnate la muzica și imnografia liturgică ortodoxă a fost
numit „maestrul muzicii” (Μαΐστωρ της μουσικής). Dar lucru curios, în timp ce scriitorii
bizantini din secolele VIII-IX cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra
iconoclaştilor, sau de „didascalos aristos” cum ni-l prezintă Teofan, cei din secolul XI cunosc
pe Damaschin mai mult ca melod şi imnograf decât ca teolog. Imnele şi cântările sale se
răspândiseră în toată lumea creştină şi cuceriseră toate inimile în dauna teologului. Atât de mult
plăceau cântările sale, încât Suidas (secolul XI) spune că imnele sale n-au fost egalate şi nici
nu vor fi egalate, cât va fi lumea și pământul.

5
 I se mai atribuie și romanul hagiografic Viața lui Varlaam și Ioasaf, o poveste despre
încreștinarea indianului Ioasaf, împreună cu toată familia sa, de către anahoretul Varlaam.
Romanul a fost tradus ulterior în latină și slavonă. Versiunea slavonă a legendei a circulat și în
Țările Române, unde a fost tradusă în românește (1649) de Udriște Năsturel, influențând chiar
și pictura bisericească (vezi bolta mănăstirii Neamț).

4. Învățătura Sfântului Ioan Damaschin

Dogma Sfântului Ioan Damaschin, fidelă Sf. Părinţi Răsăriteni, îndeosebi

capadocienilor (Sf. Grigorie Teologul), a făcut marea sinteză teologică patristică, menită a
reține tot ce era mai semnificativ în materie de dogmă și spiritualitate din secolele anterioare.
Sfântul Ioan Damaschin pentru Răsărit și Toma de Aquino pentru Apus au construit
amândoi sinteza lor hristologică despre Calcedon. În calitate de dascăl al Întrupării, prin
unirea ipostatică a Fiului deoființă cu Tatăl, admite comunicarea însușirilor, comunicarea
reciprocă a firilor unite, absența oricărei ignoranțe la Iisus Hristos, dualitatea voinţei în
persoana Mântuitorului. Sfântul Ioan este un mare hristolog, un teolog al definiţiilor, „primul
apologet contra islamului”.
Ca apărător al icoanelor este autorul „primei teologii dogmatice a cultului
icoanelor”, este teologul ştiinţei, al Providenţei lui Dumnezeu, al datului păcatului strămoșesc
şi a necesităţii harului în lucrarea mântuirii, a sinergiei dintre har și fapte bune în taina mântuirii
personale, Sfântul Ioan a adus contribuţii inestimabile la tezaurul Teologiei ortodoxe.
Glasul cel mai autorizat al apărării cinstitelor icoane pe fundamente teologice este
reprezentat de unul dintre cei mai mari teologi ai epocii patristice din secolul al VIII-lea, Sfântul
Ioan Damaschin. „Tratatele” despre icoane au influenţat gândirea teologică şi canoanele
iconografiei creştine, create în plină epocă iconoclastă. Cele trei tratate încearcă să ofere
răspunsuri unor credincioşi care nu înţeleseseră definiţiile icoanei şi venerării corecte a
acestora, sistematizându-le şi argumentându-le cu citate din Sfinţii Părinţi anteriori (144 de
mărturii autentice).
Icoana nu se identifică cu originalul. Icoana este o asemănare, ομοίωμα, un model,
παράδειγμα, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel care este înfăţişat în icoană. Icoana
pune în evidenţă originalul, nu îl substituie. Ea ajută simţurile limitate şi ghidează cunoştinţa
personală.
Icoanele sunt de mai multe feluri: naturale (cum fiul este chip al tatălui biologic),
ideatice (planul lui Dumnezeu de a crea lucrurile), imitative (cum este omul icoana Sfintei
Treimi: minte, cuvânt şi duh), analogice (ca, de exemplu, soarele şi lumina pentru exprimarea
dumnezeirii), profetice (ca cele din Vechiul Testament, tip-antitip şi profeţiile eshatologice),
toate acestea exprimate prin scris sau prin imagini artisitce, plastice.
Definiţia închinării presupune distincţia dintre absolut şi relativ. Închinarea absolută
(adorarea, λατρεία) este datorată exclusiv lui Dumnezeu şi este diferită de închinarea relativă
(venerarea persoanelor şi obiectelor, προσκύνησις, care stau în legătură cu dumnezeirea şi care
condiţionează închinarea). De aici, posibilitatea şi legitimitatea folosirii icoanelor pornesc de
la principiul: „este firesc că se pot înfăţişa în icoană trupurile, ca unele ce au forme, limite
corporale şi culoare”. De aceea se poate reprezenta tot ce este văzut, circumscris în timp şi
spaţiu, inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu, născut Om din Fecioara Maria, pe Cel care „Dumnezeu
fiind în chip, S-a făcut Om” (Fil. 2, 6-7).
Despre legitimitatea folosirii icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin aduce
argumente biblice (pe Moise care brodează chipuri de heruvimi pe perdeaua catapetesmei) şi
pedagogice (Dumnezeu a interzis icoanele în Legea Veche pentru că nu se înţelegea deplin
taina Întrupării Cuvântului). Sfântul Ioan reia argumentul Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstea
adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”, criticând inconsecvenţa iconoclaştilor,

6
care cinsteau numai lemnul Crucii, piroanele şi Mormântul Domnului. „Dacă mă închin şi res-
pect, ca pe nişte cauze ale mântuirii, crucea, lancea, trestia şi buretele..., nu mă voi închina
icoanelor făcute de credincioşi cu scop bun, spre slava şi amintirea patimilor lui Hristos?”,
interpelează Sfântul Ioan. Ele trebuiesc venerate, deoarece venerarea în sine se acordă nu
materiei, ci celui reprezentat pe icoană. Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci
clasică în teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.
Sf. Ioan Damaschin a fost printre primii care au făcut deosebire, atât în cultul public,
cât și în cel particular al creștinilor, între: slavă (adorare, latreia) și cinstire (proskynesis):
prima se cuvine doar lui Dumnezeu, în primul rând duhovnicește, iar în al doilea caz ne folosim
de o icoană pentru a ne adresa celui pe care o reprezintă. În mod evident, sfântul nu poate fi
nicidecum identificat cu materialul din care este făcută icoana.
Această diferență s-a socotit a fi foarte importantă în aflarea unui răspuns în termeni
creștini față de cei ce credeau ca fiind universală și eternă interzicerea strictă din Vechiul
Testament de a folosi cultul icoanelor. Aceasta a dus la dezbateri aprinse în lumea islamică, ce
accepta tradiția iudaică a interzicerii totale a cultului icoanelor. Pe de altă parte, în acest context,
creștinii au discutat problema cinstirii icoanelor și au aflat un răspuns, plecând de la teologia
Întrupării. Sf. Ioan Damaschin scria: „Odinioară Dumnezeu cel necorporal și fără de formă nu
se zugrăvea deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, a locuit printre
oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin
Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în
materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea; nu voi înceta de a cinsti materia prin care s-a
săvârșit mântuirea mea. Nu cinstesc materia ca pe Dumnezeu – departe de mine gândul acesta!
-, căci cum poate să fie Dumnezeu ceea ce își are originea în neființă?... Cinstesc și respect de
asemenea și cealaltă materie, prin care s-a săvârșit mântuirea mea, ca una ce este plină de
lucrare dumnezeiască și de har. Oare nu este materie lemnul crucii cel de trei ori lăudat și
fericit?... Nu este materie cerneala și Prea-Sfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie masa
purtătoare de viață, care ne dă Pâinea Vieții?... Dar, înainte de toate acestea, nu sunt materie
Trupul și Sângele Domnului nostru? Sau suprimă cinstea și închinarea tutor acestora, sau
admite, potrivit tradiției bisericești, și închinarea icoanelor, care sunt sfințite prin numele lui
Dumnezeu și ale prietenilor lui Dumnezeu și umbrite din cauza aceasta cu harul
dumnezeiescului Duh. Nu defăima materia, căci nu este netrebnică. Nimic nu este netrebnic
din ceea ce este făcut de Dumnezeu”.
Vedem că, urmare a Întrupării, înțelegem materia ca devenită dumnezeiască și lăcașul
lui Dumnezeu. Aceasta este o viziune nouă asupra lumii și realității materiale. Dumnezeu S-a
întrupat, iar trupul s-a făcut lăcaș al lui Dumnezeu, a Cărui slavă strălucește pe chipul de om al
lui Hristos. Astfel, argumentele Părintelui ortodox sunt extrem de relevante și astăzi, având în
vedere însăși demnitatea cea mare pe care materia a primit-o prin Întrupare, putând astfel să
devină prin credință, semn și taină lucrătoare în întâlnirea omului cu Dumnezeu. Sf. Ioan
rămâne așadar un mărturisitor aparte al cultului icoanelor, care a juns să fie unul dintre cele
mai specifice aspecte ale spiritualității răsăritene până în prezent. Aceasta este, totuși, o formă
a cultului ce aparține pur și simplu credinței creștine, credinței în Dumnezeu Care S-a întrupat
și S-a făcut văzut. Învățătura Sf. Ioan Damaschin și-a găsit astfel locul în tradiția Bisericii
universale, ale cărei dogme liturgice-sacramentale arată că elementele materiale luate din
natură pot deveni unelte ale harului prin chemarea și invocarea (epiclesis) Duhului Sfânt,
alături de mărturisirea credinței celei adevărate.
Sf. Ioan Damaschin extinde aceste idei fundamentale la cinstirea moaștelor sfinților,
pe baza convingerii că sfinții creștini, făcându-se părtași ai Învierii lui Hristos, nu pot fi socotiți
pur și simplu „morți”. Numărându-i, de exemplu, pe cei ale căror moaște sau chipuri sunt
vrednice de a fi cinstite, Sf. Ioan arată în al Treilea tratat în apărarea icoanelor: „În primul rând
se dă închinare „lucrurilor” în care odihnește Dumnezeu, „singurul Sfânt”, Care întru sfinți Se

7
odihnește (cf. Is. 57: 15), de exemplu, ca în Sfânta Născătoare de Dumnezeu și în toți sfinții.
Aceștia sunt aceia care s-au asemănat lui Dumnezeu, atât cât este cu putință, prin voința lor,
prin sălășluirea lui Dumnezeu în ei și prin conlucrarea cu Dumnezeu. Ei se numesc cu adevărat
și dumnezei (cf. Ps. 81: 6), nu prin fire, ci prin poziție și participare, în același fel în care fierul
înroșit se numește foc, nu prin fire, ci prin poziție și prin participarea la foc. Sf. Scriptură zice:
„Fiți sfinți, căci și Eu sunt sfânt” (cf. Lc 19: 2)”. După o serie de referiri de acest gen, Sf. Ioan
Damaschin a putut deduce firesc următoarele: „Aşadar pentru că bunul şi preabunul Dumnezeu
nu S-a mulţumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se
facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui, aduce
de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute,
şi pe om, care este alcătuit din elemente văzute şi nevăzute. În timp ce gândeşte, creează, iar
gândul (ennoemaergon) se face lucru, realizându-se prin Cuvânt (logo[i] sympleroumenon) şi
desăvârşindu-se prin Duh (pneumati teleioumenon)”.
Și pentru a limpezi și mai mult acest gând adaugă: „Observând acestea, trebuie să
admirăm (thaumazein) toate operele proniei (tes pronoias erga), pe toate să le lăudăm, pe toate
să le primim fără de cercetare, chiar dacă multora li se par nedrepte (adika). Aceasta pentru
motivul că pronia lui Dumnezeu (pronoia) este incognoscibilă şi incomprehensibilă (agnoston
kai akatalepton), iar gândurile şi faptele noastre şi cele viitoare sunt cunoscute numai Lui”.
Platon spusese de fapt că orice filosofie începe cu minunea. Și credința noastră începe
cu uimirea față de însuși actul creației și de frumusețea lui Dumnezeu Care Se face văzut.
Sfântul Ioan Damaschin tratează unele Taine concis (Botezul-Mirungerea, Pocăinţa,
Preoţia), iar pe altele pe larg, cum ar fi Sfânta Euharistie, subliniind prefacerea pâinii şi a
vinului în prezenţa reală a lui Iisus, adevărata jertfă nesângeroasă, universală, al Legii Noi,
prezisă de Malahia şi figurat de Melchisedec.
Referitor la Biserică, arată că este o sinaxă a comuniunii, pentru că comuniunea este
singurul principiu al păcii, ordinei, liniştei şi desăvârșirii, în timp ce necomuniunea duce la
dezbinare, diviziune, anarhie. Această comuniune bisericească nu este numai eparhială, locală
sau parţială, ci devine principiu eclezial-universal pentru modul de a fi al Bisericii.
În spiritualitate, Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte direct despre rădăcinile patimilor
mergând pe linia trasată deja de Evagrie Ponticul, Sfântul Marcu Ascetul şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Ierarhia patimilor începe, precum spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu
iubirea de sine sau egoismul. Chemat să fie rodnic și să se înmulțească, să stăpânească pământul
și să stăpânească asupra ființelor subumane (cf. Geneză 1, 28), omul este împărat și stăpân nu
numai asupra lucrurilor, ci și asupra lui însuși. Ceea ce este interesant la Sfântul Ioan
Damaschin este felul în care reuşeşte să sistematizeze cu uşurinţă patimile şi felul în care
acestea pot fi tratate. Nu are nicio problemă în a reţine şi a reda cu o analiză minuţioasă locul
fiecărei patimi, felul în care aceasta acţionează şi leacurile ei. De remarcat şi faptul că leacurile
nu sunt mai puţine decât patimile, şi nici repetitive, arătând prin aceasta că fiecărei patime îi
corespunde o calitate contrară care îl poate echilibra şi apoi elimina definitiv din sufletul
omului.
Optimismul contemplării naturii (physiketheoria), al vederii binelui, frumuseții și
adevărului în făptura văzută, acest optimism creștin nu este inocent: el ține cont de rana pe care
libertatea de alegere dorită de Dumnezeu, dar rău folosită de om, a adus-o firii omenești, cu
toate consecințele răspândirii neînțelegerii, ce au urmat din aceasta.
De aici nevoia, înțeleasă limpede de Sf. Ioan, ca natura în care bunătatea și frumusețea
lui Dumnezeu sunt reflectate, dar care a fost rănită din cauza noastră, „să fie întărită și
reînnoită” prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu în trup, aceasta după ce Dumnezeu a încercat în
multe feluri și cu multe prilejuri să arate că a făcut omul ca să existe nu doar în „a fi”, ci în „fi
în bine”.

8
 Sf. Ioan explică cu râvnă entuziastă: „trebuia... încă prin El să fie întărită și înnoită firea,
să fie povățuită prin fapte, să fie învățată calea virtuții (didachthenai areteshodòn), care
depărtează de la stricăciune și conduce spre viața cea veșnică. În sfârșit, Dumnezeu arată
noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om (philanthropias pelagos)”.
Vedem pe de o parte frumusețea creației și pe de alta, distrugerea săvârșită din cauza omului.
Dar vedem în Fiul lui Dumnezeu, Care coboară să reînnoiască firea, și marea dragostei pe care
o are Dumnezeu pentru om. Sf. Ioan continuă: „Că Însuși Creatorul și Domnul primește să
lupte pentru făptura Lui și Se face învățător cu fapta... Căci Fiul lui Dumnezeu...care...există în
chipul lui Dumnezeu, Se pogoară aplecând cerurile...spre robii Lui... și săvârșește cea mai mare
noutate dintre toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui
Dumnezeu”.
Putem să ne închipuim mângâierea și bucuria pe care aceste cuvinte, atât de pline de
imagini fascinante, le-au turnat în inimile credincioșilor. Azi le ascultăm având aceleași
sentimente cu creștinii din acele vremuri îndepărtate: Dumnezeu vrea să Se odihnească întru
noi, dorește să reînnoiască firea prin întoarcerea noastră și vrea să ne facă părtași dumnezeirii
Sale.
Sfântul Ioan Damaschin a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare
serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul.
Sentimentul general faţă de Islam era că acesta este o altă erezie iudeo-creştină, cu puternice
elemente ariene sau monofizite. Dacă musulmanii prin al lor Qur᾽ān au declanşat un război
sfânt împotriva „celor care Îi atribuie lui Dumnezeu asociaţi” –adică, creştinii care cred în
Treime –, bizantinii au contraatacat după modelul Sf. Ioan Damaschin, considerând Islamul un
„înaintemergător al lui Antihrist”. Totuşi, nu se poate susţine că Ioan Damaschin a fost cel care
a dat tonul pentru această atitudine creştină faţă de Islam. Sf. Ioan Damaschin, dimpotrivă, a
păstrat dialogul său cu Islamul într-un cadru teologic.