UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALĂ ORTODOXĂ

FILOCALIA
Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii
- IX -

DISCIPLINA: PATROLOGIE ȘI LITERATURĂ PATRISTICĂ

PROF. DR. ION CROITORU
Student: Stănescu Ciprian
Anul II 2022-2023
Semestrul II

Cuprins:

Partea I: Sfântul Ioan Scărarul

1
 Partea a II-a: Avva Dorotei

Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate curății, lumina
și desăvârși omul, ne prezintă în Volumul IX viața și o scriere a Sfântului Ioan Scărarul, precum și
viața și opera lui Avva Dorotei.

Partea I: Sfântul Ioan Scărarul

a) Viaţa Sfântului Ioan Scărarul

2
 În Duminica a patra a Postului Mare Sfânta Biserică ne apropie de sufletele noastre, spre
întărire în nevoințele spirituale, măreția sfințeniei vieții unui ales nevoitor de la sfârşitul secolului al
VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul, care a câştigat, prin post, prin
rugăciune, prin pocăinţă, prin lacrimi, toate virtuţile care ne înalță spre cer.
După sinaxarele păstrate de Sfânta Tradiție, memoria vie a Bisericii, Sfântul Ioan s-a născut
scurt timp înainte de anul 579 şi a trăit pînă în jurul anului 649. A fost contemporan cu Sfântul
Maxim Mărturisitorul (580-662).
Trebuie să se fi născut într-o familie de oameni foarte înstăriți, în Palestina, primind o
educație aleasă. Deosebita lui pregătire în ştiințele vremii avea să-i aducă mai târziu numele de Ioan
Scolasticul (cel învățat).
La vârsta de numai 16 ani, tânărul Ioan, cu sufletul aprins de dragostea pentru Dumnezeu, cu
multă râvnă pentru cele duhovniceşti, a lăsat în urmă toate avuțiile familiei, perspectiva
dregătorească pe care o avea înainte, toate plăcerile tinereții şi a bătut la porțile renumitei Mănăstiri
din Muntele Sinai. Monahii l-au primit cu bucurie şi au înțeles de la început faptul că acest tânăr
care fugea de viața sa nobilă era binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri sufleteşti. Petrecerea în
muntele Sinai i-a adus numele de Ioan Sinaitul.
Îndrumător sufletesc i-a devenit bătrânul Martirie, de la care a deprins tainele vieții şi luptei
duhovniceşti împotriva păcatelor şi a gândurilor pătimaşe, ca ridicare anevoioasă pe treptele
sfințeniei, spre asemănarea cu Dumnezeu. După 4 ani de noviciat, Ioan a fost primit în rândul
călugărilor. Lăuntrica chemare care l-a determinat să-şi îndrepte paşii către Sinai, muntele
unde Moise a vorbit cu Dumnezeu şi unde a primit Tablele Legii, nu l-a părăsit vreodată.
După moartea părintelui său duhovnicesc Martirie, la 19 ani de la venirea sa în mănăstire,
râvnitorul monah Ioan alege să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei interioare,
retrăgându-se în pustnicie, într-o chilie săpată în munte, un loc izolat numit Thola, la o distanţă de
cinci mile de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu se cunosc detalii. Deşi era
ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima monahului Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o
adevărată autoritate duhovnicească în timpul său.
După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire pentru
primirea Sfintei Împărtăşanii şi de vizitele unor monahi care căutau sfaturi duhovniceşti, Sfântul
Ioan a fost ales de călugării de la Mănăstirea din Muntele Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin
împrejurimi, să le fie stareț. Avea atunci 75 de ani. Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de
stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să se
retragă la chilia sa pustnicească, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, pentru a se
pregăti de mutarea sa la cele veşnice, care s-a petrecut pe la anul 649.
3
 Biserica îl cinsteşte în mod special, în Duminica a patra din Postul Mare, pe Sfântul Ioan
Scărarul, el fiind pomenit, în mod obişnuit, la 30 martie.

b) Scara dumnezeiescului urcuș

Sfântul Ioan şi-a primit apelativul Scărarul de la lucrarea sa deosebită intitulată Scara
virtuților sau Scara Paradisului. Aşa cum arată Părintele Dumitru Stăniloae, Sfântul Ioan a alcătuit
scrierea Scara la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith de lângă Marea Roşie, cu scopul
de a da monahilor, mai ales celor tineri, o regulă scrisă, după care viețuind, să urce spre cer ca pe o
„scară”, asemenea celei văzute de Patriarhul Iacov în vis.
Lucrarea realizată de Sfântul Ioan în timpul stăreției sale – Scara – a devenit, de-a lungul
timpului, un adevărat „manual” pentru formarea şi creşterea duhovnicească a călugărilor, fiind citită
în mănăstiri ca o lectură obligatorie, mai ales în perioada Postului Mare.
În cartea sa, Sfântul Ioan exprimă în cuvinte simple, dar de o mare profunzime spirituală,
propria sa experiență duhovnicească. Autorul ne arată taina „luptei” duhovniceşti din suflet, din
minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu, prin împlinirea
poruncilor dumnezeieşti şi prin curăţirea de patimi.
Scara Sfântului Ioan Scărarul are treizeci de trepte, după numărul anilor vieţii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos la începutul propovăduirii Sale, de aceea ea e împărţită în 30 de «Cuvinte».
Urcarea pe fiecare treaptă înseamnă dobândirea unei virtuți sufleteşti.
Asemenea scării văzute de Patriarhul Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să
putem ajunge la ea, noi pământenii, iar cu celălalt capăt pe cer, arătând care este menirea şi
chemarea noastră, prin împreună-lucrarea cu harul dumnezeiesc, şi anume aceea de a ne înălța, de a
fi părtaşi la slava Împărăției Cereşti.
Pe scara lui Iacov urcau şi coborau îngeri, înțelegând, astfel, simbolic, că virtuţile creştineşti
sunt lucrări ale harului ceresc în inima curată a omului credincios. În capul scării, Sfântul Iacov
vede pe Dumnezeu. La Dumnezeu duce şi scara virtuţilor creştine ilustrată în cuvinte alese de
Sfântul Ioan, prin care fiecare om luminat de credință poate urca treaptă cu treaptă, virtute cu
virtute, înălțându-se spre Viața cea adevărată, preschimbând întunericul păcatului în lumina
cerescului chip şi neasemănarea întru asemănare cu Dumnezeu.
Primele trei «Cuvinte» sunt ca un fel de introducere în care se descrie lepădarea
călugărului de lume prin intrarea în viaţa monahală, dezlipirea lui sufletească de lume
(despătimirea) şi înstrăinarea de ea.
In Cuvântul IV se descrie prima virtute a călugărului, care este ascultarea.

4
 Cuvintele V, VI şi VII sunt închinate pocăinţei, necontenitei gândiri la moarte, ca
susţinătoare a pocăinţei și plânsului neîncetat pentru păcate, pricinuitor al unei bucurii înalte.
După cele 7 «Cuvinte», care se ocupă cu lepădarea de lume, cu ascultarea şi pocăinţa pentru
păcate, urmează cîteva «Cuvinte» care tratează despre virtuţile legate de ascultare şi de pocăinţă:
despre nemâniere şi blândeţe (Cuv. VIII), despre neţinerea de minte a răului (Cuv. IX), despre
clevetire (Cuv. X), despre vorbărie şi tăcere, care stau în legătură pozitivă sau negativă cu
clevetirea (Cuv. XI), despre minciună, care stă şi ea în legătură cu clevetirea şi cu multa vorbire
(Cuv. XII), în sfârşit despre trândăvie (Cuv. XIII), care e ca un fel de cauză a vorbăriei, a clevetirii
şi a minciunii. Toate acestea sunt opuse ascultării şi pocăinţei pentru păcate, sunt ghiulele legate de
picioare în mersul «spre curăţirea spirituală», care pozitiv se înfăptuieşte prin smerenia ascultării şi
prin pocăinţă.
După trândăvie e pusă ca efect lăcomia pântecelui (Cuv. XIV). Imediat după ea se vorbeşte
despre curăţie, înţeleasă în mod principal ca neprihănire trupească, dat fiind că lăcomia pântecelui
aduce după ea desfrînarea (Cuv. XV).
In Cuvântul XVI se vorbeşte apoi despre iubirea de arginţi şi tot în el despre milostenie,
care trebuie opusă patimii lăcomiei de bani şi de avuţie.
Îndată după iubirea de arginți și de opusa ei, milostenia, se vorbeşte în «Cuvîntul» XVII
despre nesimţire, sau despre moartea sufletului. Căci iubirea de arginţi învârtoşează de fapt sufletul,
îl împietreşte, îi ia mobilitatea simţirilor de milă, de înţelegere, de zbor în iubirea de Dumnezeu şi
de deschidere spre semeni. Nu fără rost, după această închidere în nesimţire se tratează despre un
mijloc de a o birui, care e «cântarea bisericească împreună cu alţii» (Cuv. XVIII). Aceasta ajută la
priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginţi asociată cu alipirea pătimaşă la lume, la viaţa de plăceri,
dacă nu e înfrânată, naşte laşitatea (Cuv. XX), sau laşitatea o naşte pe aceea.
Se poate spune astfel că până aici scrierea s-a ocupat cu două teme, sau mai bine zis cu
două grupe de teme: cu desprinderea generală de lume în ceea ce are ea păcătos și cu modul trupesc
al alipirii la lume.
Urmează ca o a treia temă, sau grup de teme, încântarea omului de sine însuşi: slava deşartă,
mândria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sunt o altă formă mai subţire, mai diavolească a
egoismului, a desprinderii din legătura cu Dumnezeu şi cu semenii ca izvoare ale iubirii şi deci ale
vieţii. Acestora li se opune blândeţea şi la o treaptă mai înaltă, simplitatea şi nevinovăţia (Cuv.
XXIV), dar mai ales smerita cugetare (Cuv. XXV).
A patra temă, sau grup de teme, tratează despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la
care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta este o intuiţie clară a binelui ce trebuie
făcut în fiecare împrejurare şi a răului ce trebuie evitat, care de multe ori se maschează în bine.

5
 Ea stă în legătură cu o liniştire a sufletului, cu o neturburare a lui de vreo ispită sau pasiune
(Cuv. XXVII). Numai în liniştea aceasta se poate menţine sufletul într-o rugăciune curată şi
prelungită (Cuv. XXVIII). Liniştea aceasta e un aspect al nepătimirii, care la rândul ei e o inundare
a sufletului de lumina şi de curăţenia cerească (Cuv. XXIX). Acum ies la iveală în toată puterea lor:
credinţa, nădejdea şi dragostea ca legături culminante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX).
Cu deosebire iubirea reprezintă treapta prin care scara se reazimă pe deschizătura cerului,
prin care primeşte Hristos pe cei ce s-au curăţit şi s-au pocăit în braţele Sale sau la pieptul iubirii
Sale nesfârşite. Căci în iubire, ei sunt deplin uniţi cu Hristos pentru totdeauna.

La cele 30 de «Cuvinte», adresate călugărilor, autorul adaugă un «Cuvânt către păstor»,

adică, către părintele povăţuitor al călugărilor, mai ales al celor începători, dat fiind că în toate cele
30 de «Cuvinte» adresate călugărilor se presupune călăuzirea lor de către un astfel de povăţuitor sau
de egumenul mânăstirii.
Acest «Cuvînt» poate fi în multe privinţe o călăuză pastorală şi pentru orice preot deoarece
spune Sfântul Ioan Scărarul «Nu e învăţător vrednic de admiraţie cel ce face înţelepţi pe copiii
învăţaţi, ci pe cei neînvăţaţi şi neînţelepţi ». «Dacă ai ochi în stare să prevadă furtunile pe mare,
spune-o aceasta limpede celor aflaţi în corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundării corabiei,
odată ce ţi s-a încredinţat de toţi cârma ei»

Autorul Scării arată că preocuparea principală a călugărului în ceea ce priveşte trecutul

trebuie să fie pocăința pentru păcate, iar grija lui în prezent şi în tot viitorul trebuie să
fie ascultarea de Dumnezeu, singura care îl fereşte de alte păcate. Sfântul Ioan arată că
adevărata pocăință este izvor de bucurie netrecătoare, deoarece lacrimile pocăinței umplu inima
omului de bucuria harului dumnezeiesc, care învie sufletul din moartea spirituală a păcatului.
În această lume a veacului XXI, în care ştiința şi tehnologia permit omului să exploreze mai
mult înălțimile cosmosului şi să constate imensitatea lui, scrierea Sfântului Ioan Scărarul ne cheamă
să înțelegem că la Dumnezeu, Cel nemărginit, se poate ajunge pe calea virtuţilor sufleteşti. Aceasta
este scara dumnezeiescului urcuș, pe care nu trebuie s-o căutăm în afară de noi, ci înlăuntrul nostru.
Suişurile spre Dumnezeu, treptele care ne urcă spre viața cerească sunt virtuțile sufleteşti pe
care omul este chemat să le cultive în inima lui, cu ajutorul harului dumnezeiesc, după modelul
sfinţilor, ale căror trăire lăuntrică şi înţelepciune le sintetizează şi le exprimă Sfântul Ioan în Scara
virtuților.
Sfântul Ioan descoperă, aşadar, frumusețea vieții omului trăită în lumina credinței şi a iubirii
față de Dumnezeu, care poate deveni scară de virtuţi care urcă spre Împărăția Cerurilor. Pocăinţa,

6
smerenia, lacrimile, toate nevoinţele care sunt amintite în Scara Sfântului Ioan au ca scop
încurajarea şi întărirea noastră în lucrarea de curăţire de patimi şi de creştere în virtuţi.
Fiecare cititor al Scării, monah, cleric sau simplu credincios, se regăseşte cu siguranță în
nenumăratele stări sufleteşti prezentate şi analizate de Sfântul Ioan. Astfel, fiecare poate
afla leac potrivit pentru propriile neputințe şi căderi sufleteşti; ajutor şi călăuzire pentru biruirea
gândurilor viclene; înțelepciune pentru asumarea diferitelor ispite şi încercări; vindecare de rănile
păcatelor şi ale poftelor; sprijin sufletesc pentru paza minții, pentru vindecarea egoismului, a
lăcomiei, a răutății şi a tuturor celorlalte patimi.

Partea II: Avva Dorotei

a) Viata
Avva Dorotei s-ar fi născut în Antiohia, undeva în jurul anului 500, într-o familie de creştini.
Până la vârsta de 20 de ani a făcut numeroase studii în oraşul natal, printre ale căror subiecte s-a
numărat şi medicina. Niciodată nu a avut parte de o sănătate prea bună, fiind un tânăr relativ
bolnăvicios.
A intrat în mănăstirea situată în sudul Gazei, unde era stareţ în acea vreme Serid, atras fiind
de Varsanufie, egiptean de origine, şi de Ioan. Stareţul Serid era întru toate ascultător de ei. Cei doi
bătrîni închişi în chiliile lor comunicau cu fraţii şi de multe ori chiar cu Dorotei prin scrisorile
transmise de Serid.
Punctul „atractiv“ al acestei mănăstiri era de fapt chiar păstorirea spirituală a celor doi
pustnici faimoşi: stareţii Varsanufie (supranumit Marele Bătrân) şi Ioan de Gaza (supranumit
Proorocul), ale căror scrisori sunt publicate în volumul al XI-lea din Filocalie. Scrisorile sunt
răspunsuri la întrebările unor monahi din vremea lor. De la Varsanufie au rămas 396 de astfel de
scrisori, iar de la Ioan, 446. Mai mult de o sută din aceste scrisori sunt adresate Avvei Dorotei, puţin
mai tânăr decât cei doi, trăitor pentru o vreme în aceeaşi mănăstire. Scrisorile respective nu
amintesc pe Dorotei ca adresat, dar dovada că ele au fost adresate lui o dă faptul că ele au fost
transmise şi sub numele lui Dorotei.
La început a îndeplinit umila ascultare de portar, de primitor al străinilor şi de conducător al
bolniţei, zidită cu cheltuiala fratelui său după trup, dar, fiind un om cu carte şi foarte sârguincios în
învăţătura creştină, i s-a încredinţat gestiunea infirmeriei mănăstirii. Aici şi-a dovedit pe deplin mila
faţă de aproapele, dar şi cunoştinţele medicale avansate. În cele din urmă, a devenit asistentul

7
Cuviosului Ioan, până la moartea acestuia, survenită în jurul anului 530. La doar 15 zile s-a stins din
viaţă şi egumenul mănăstirii, Serid.
Cum Cuviosul Varsanufie nu a mai oferit răspunsuri duhovniceşti după moartea lui Ioan,
închizându-se cu totul în chilia lui, Avva Dorotei s-a retras într-o zonă aflată între Gaza şi Maiuma,
unde a întemeiat o nouă mănăstire.
Ca întemeietor al mănăstirii sale şi ca întâistătător al ei, a ţinut fraţilor un număr de
conferinţe duhovniceşti, care au fost scrise probabil de vreunul din auzitori, după note, şi publicate
sub numele de «Învăţături». Ele au fost strânse la un loc de un călugăr din mănăstirea Studion din
Constantinopol în timpul vestitului egumen al ei, Teodor Studitul.
Din cele 24 «Învăţături» ale Avei Dorotei, a XXIV-a nu este a lui Dorotei, ci a lui Ioan de
Daljatha, sau Ioan de Saba, autor ascetic nestorian din sec. VIII. Volumul de fata reda doar 14
dintre aceste învățături.
«Învăţăturile» nu sunt păstrate în textul lor integral (a se vedea «Învăţătura I»). Ele sunt mai
mult scheme. Dar sunt aşa de vii, de familiare, că se poate socoti că s-au păstrat după notele ce au
fost luate după «Cuvântările» lui Dorotei. Acesta este aspectul principal al «Învăţăturilor»: o
simplicitate naturală, o spontaneitate care nu se mai găseşte în nici o altă scriere duhovnicească din
epoca părinţilor; ele «nu sunt scrieri», sunt «cuvinte vii» ale unui mare povăţuitor duhovnicesc.
In Volumul IX al Filocaliei sunt redate, în mod succesiv, Cuvântul înainte al unui
necunoscut, Epistola către fratele care a cerut să i se trimită «Cuvintele» aflate ale părintelui nostru
Dorotei, Ale celui între sfinţi părintele nostru Dorotei felurite învăţături și Ale lui avva Dorotei
diferite epistole.
A trecut la cele veşnice între 550 şi 580.

b) Printre feluritele învăţături ale lui Avva Dorotei volumul de față tratează cele despre
lepădare, despre conștiință, despre frica de Dumnezeu, despre învinovățirea de sine, despre ținerea
de minte a răului, despre minciună, etc..
Dar mă voi apleca asupra aceleia Despre smerita cugetare, deoarece « Înainte de orice, avem
nevoie de smerita cugetare, ca să fim gata la tot cuvântul ce-l auzim, să spunem: «Iartă-mă !» Căci
prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului».

Despre cele două trepte ale mândriei şi cele două ale smereniei.

Este minunată analogia făcută de Avva Dorotei între cele două trepte de mândrie şi cele
două ale smereniei.

Cele două mândrii...

8
 Despre mândrie spune astfel: „Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele,
când îl socoteşte ca fiind nimic, şi pe sine ca fiind mai presus ca el. Acesta, de nu se va trezi repede
şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte
împotriva lui Dumnezeu şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu“.
Dispreţuirea fratelui se tranformă în dispreţuirea lui Dumnezeu. Smerenia însă vindecă această
boală grea.
Mai spune Avva Dorotei că ”Există o mândrie mirenească şi există una călugărească.
Mândria mirenească (sau lumească) se arată atunci când cineva se mândreşte împotriva aproapelui,
ca mai bogat, sau ca mai frumos decît acela, sau ca mai bine îmbrăcat sau ca de neam mai bun. […]
Se întâmplă însă uneori că cineva suferă de slava deşartă şi pentru unele daruri naturale. De pildă,
unul suferă de slava deşartă pentru că are glas frumos şi cîntă frumos, sau pentru că e blând şi
pentru că lucrează sau slujeşte cu curăţie. Acestea sunt mai cuviincioase decât cele dintâi. Dar şi ele
ţin de mândria lumească.
Iar mândria călugărească se arată când cineva suferă de slava deşartă, pentru că
priveghează, sau posteşte, sau că e evlavios, sau că are o bună vieţuire, sau că e sârguincios. Ba
uneori se şi smereşte cineva de dragul slavei. Acestea ţin de mândria călugărească. Dacă nu putem
să nu ne mândrim deloc, e mai cuvenit să ne mândrim pentru cele călugăreşti, decât pentru cele
lumeşti.”

Exemplul oferit de Avva Dorotei în această direcţie, a creşterii mândriei, este unul
cutremurător. „Cu adevărat, fraţii mei, am văzut odată pe cineva ajungând în această stare jalnică.
La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine
este acela? Nu este altul bun decât Zosima şi cei împreună cu el». Apoi a început să îi dispreţuiască
şi pe aceştia, zicând: «Nu este altul bun decât Macarie». Şi după puţin a început să spună : «Cine e
Macarie ? Nimeni. Nu sînt decît Vasile şi Grigorie (mari)». Apoi, după puţin, a început să-i
dispreţuiască şi pe aceştia, zicînd: «Cine este Vasile ? Şi cine e Grigorie ? Nimeni. Numai Petru şi
Pavel (sînt mari)». Şi îi spusei lui: «Cu adevărat, frate, şi pe aceştia îi vei dispreţui». Şi, credeţi-mă,
că după puţină vreme, a început să zică: «Cine este Petru şi cine Pavel? Nimeni. Numai Sfînta
Treime (e mare)» Pe urmă s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi aşa şi-a ieşit din sine.
De aceea, trebuie să luptăm, fraţii mei, împotriva celei dintâi mândrii, ca să nu cădem, pe încetul,
şi în mândria cea deplină“. Dureroasă este cu adevărat patima mândriei, dar rareori ne gândim cât
de adânc ne poate săpa inimile!

...şi cele două smerenii

9
 „Smerenia cea dintâi constă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi
întrecându-l pe el în toate, şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai
jos decât toţi. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta
este smerenia desăvârşită a sfinţilor.
Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci, precum când pomii
poartă rod mult rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod se înalţă şi stă
drept - dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus nu poartă rod, iar de ia cineva
pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos acestea fac rod -, aşa este şi cu sufletul: când se
smereşte aduce rod şi cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel, sfinţii, cu cât
se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi“.

Pildele Avvei Dorotei sunt printre cele mai frumoase din Filocalie, majoritatea fiind preluate
din natură. Se vede că Avva Dorotei era un om iubitor de frumos, iubitor al întregii creaţii, nu doar
păstor de suflete. Doar smerenia este singura vindecare în faţa flagelului mândriei, dar şi ea
cunoaşte diferite trepte de desăvârşire. Nu este suficient să îi consideri doar pe cei din jur mai buni
decât tine. Trebuie să fii capabil să îi încredinţezi lui Dumnezeu toată viaţa ta, toate succesele tale,
toate reuşitele pe care altfel ţi le-ai atribui ţie însuţi în mod nedrept.
Spune Avva Dorotei că cineva dintre mai marii Gazei se mira şi zicea: «Cum se poate
aceasta?» atunci când îi auzea vorbind despre smerenie că cu cât se apropie cineva mai mult de
Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos. Și îi spuse aceluia: ”«Domnule, care eşti cel dintâi
aici, spune-mi, cum te socoteşti pe dumneata în cetate?» Acela zise: «Mă socotesc cel mai mare şi
cel dintâi din cetate». Îi zic iarăşi: «Iar de vei merge în Cezareea, cum te vei socoti acolo?» «Mă voi
socoti mai mic între cei mari de acolo». Îi zic din nou: «Iar de vei merge la Antiohia, cum te vei
socoti acolo?» Îmi zise acela: «Mă voi socoti ca unul de la ţară». Îi zic lui iarăşi: «Iar de vei merge
în cetatea lui
Constantin, aproape de împăratul, cum te vei socoti acolo ?» Acela-mi răspunse: «Mă voi socoti ca
un sărac». Atunci îi spusei lui: «Iată, aşa sunt sfinţii: cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se văd
pe ei mai păcătoşi.”
Cea mai frumoasă pildă de smerenie pe care o aduce Avva Dorotei este legată de Avva
Zosima. „Odată, Avva Zosima vorbea despre smerenie, şi un filosof, aflându-se acolo şi auzind cele
ce le spunea, voind să afle amănunte, îi zise lui: «Spune-mi, cum te socoteşti pe tine păcătos? Nu
ştii că eşti sfânt, nu ştii că ai virtuţi? Doar vezi că lucrezi poruncile. Cum, împlinindu-le pe acestea,
te socoteşti încă păcătos?». Iar bătrânul, neaflând cum să-i dea lui răspunsul, îi zise: «Nu ştiu cum
să-ţi spun, dar aşa sunt». Filosoful i se împotrivi, vrând să afle cum este aceasta. Iar bătrânul,

10
neaflând cum să-i lămurească lui acest lucru, a început să-i spună cu sfânta lui simplitate: «Nu mă
suci pe mine, că eu aşa sunt». Când l-am văzut eu pe bătrân neştiind ce să răspundă, i-am spus
aceluia: «Oare nu e aceasta aşa cum e cu filosofia şi cu medicina? Când le învaţă cineva bine şi le
practică, ajunge din lucrarea lor, treptat, maestru în filosofie şi medicină. Dar nu poate spune, nici
tălmăci cum a ajuns la deprinderea lucrului. Sufletul şi-a însuşit, cum am spus, meşteşugul pe
încetul, pe nesimţite, din lucrare. Aşa e şi cu smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte o
deprindere a smereniei, care nu poate fi tălmăcită în cuvinte“.

Deprinderea smereniei este, cu adevărat, o artă dumnezeiască, pentru care nu este capăt.
Smerenia este baza iubirii, pentru că nu poţi face loc în inima ta unui om pe care îl dispreţuieşti; iar
noi dispreţuim de regulă atunci când suntem plini de mândrie.
Smerenia se naşte cu greutate în inima omului, dar creşte nebănuită, ca o floare aflată în
vârful unui munte. De aceea, Avva Dorotei îi acordă o aşa de mare importanţă. Fără smerenie nu
putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este un „abis de
smerenie“.
Smerenia este singura virtute care poate transforma inima de piatră într-una de carne. O
inimă vie. O inimă iubitoare de Hristos.

11