Revista Epifania, Nr. 42 Din 21 VIII, 2017

Apare
Aparecucu
E pifania
Binecuvântarea
Binecuvântarea
revistA˘ de dialog ortodox
Înaltpreasfinţitului
ÎnaltpreasfinţituluiPărinte
PărinteTEOFAN, MitropolitulMoldovei
TEOFAN, Mitropolitul Moldoveişi şi Bucovinei
Bucovinei
Epifania nr. 42
Iaşi, nr. 42, septembrie – noiembrie 2017
DIN SUMAR
REVISTĂ DE DIALOG ORTODOX

Suferinţă şi mărturisire pentru oamenii
sfinţi ai Bisericii
Rugăciunea şi vederea apofatică a luminii
dumnezeieşti la Sfântul Grigorie Palama
Părintele Arhimandrit Paulin Lecca
Să iubim plantele şi toată creaţia lui
Dumnezeu
Primat sau sobornicitate?
O divergenţă intraortodoxă provocată
de documentul de la Ravena
Muntele – între economia corporatistă
şi destinul autohton
Efectele plantelor medicinale asupra
sănătăţii oamenilor
Psihoterapia depresiei prin hipnoză
ericksoniană
Crucea din mijlocul inimii
Bartolomeu Anania rămâne pentru mine
o lumină şi un simbol al Transilvaniei
Astronomul Nicolae Coculescu
Pavel Florenski, un geniu tăcut
Hrana strămoşilor
Iaşi, nr. 42, septembrie – noiembrie 2017
E pifania ˘˘ de dialog ortodox

revistA
Apare cu Binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Suferinţă şi mărturisire pentru oamenii sfinţi ai bisericii
Calitatea duhovnicească a mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, martiri

ai neamului și mărturisitori ai credinței deopotrivă, cei care au suferit pentru
Numele lui Dumnezeu și şi‑au dat viața pentru Hristos, constă în aceea că,
deși i‑au iertat pe călăii care i‑au maltratat nemilos, refuză să accepte în
strigătul de dincolo, să fie evidențiați de urmașii lor înveșmântați în fals și
ipocrizie și care sunt stăpâniți de sentimentul perfid al duplicității. Cei care
încă mai supraviețuiesc sunt îngroziți să vadă că sistemul torționar nu s‑a
încheiat şi el torpilează în continuare. Sigur, din lumea celor drepți, cei
plecați nu mai pot să se revolte, să protesteze și să spună că, o asemenea
elogiere este nepotrivită. De ce? Pentru faptul că sistemul a rămas același,
că el există, însă sub alte fațete (dovadă în ce dezastru se scaldă țara), iar
„strigătul” apăsător și greu de dincolo de mormânt al mărturisitorilor, spune
celor care îi elogiază acum și se „împopoțează” cu sfintele lor nevoințe că
săvârșesc cel mai mare sacrilegiu și împietate! Măcar atâta lucru imploră
ei de sus, să nu li se confiște și ceea ce le‑a mai rămas sfânt și nepieritor,
anume: demnitatea și forța morală, liberă de orice compromis. Martirii și
eroii n‑au nevoie de elogii contrafăcute, tocmai de la aceia care ar trebui să
tacă și să se pocăiască, prin declarație plenară, totală și publică. Mărturisitorii
Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 3

au pătimit în tăcere și acum li se calcă în picioare grav liniștea și memoria.
Cine răspunde pentru plăgile impregnate pe Trupul Bisericii, cine le va
putea extirpa vreodată, pentru ca Biserica să‑și recapete dimensiunea și
lumina ei duhovnicească? Oamenii înduhovniciți, cei care au pătimit pentru
Hristos sunt mărturisitorii care, până mai ieri, au fost împroșcați cu pietre,
oameni ai căror fii astăzi îi proslăvesc. Pe Altarul mărturisirii și vieții acestor
chipuri minunate, îşi continuă drumul Biserica lui Hristos şi se dezvăluie
frumusețea spirituală în permanenţa fiecărui timp! Ar trebui să le fie o imensă
rușine celor care, având pârghiile decizionale în mână n‑au eliminat fantasma
cu multe capete a sistemului securist, sodomist și nepotist, care a dus la
marele compromis neelucidat și perpetuat până astăzi, acela al conviețuirii
(coabitării) al lui Mamona și Hristos sau al puterii discreționare, masonice
și malefice cu Biserica lui Dumnezeu.
Trupul Bisericii drept slăvitoare, al cărei Cap plenar, ontologic, dumne
zeiesc‑omenesc este Hristos Domnul (Efeseni I, 22), trăiește o dramă
nemărginită căci, pe trupul ei teandric atârnă această fantasmă rău‑făcătoare.
Tragedia actuală pe care noi încă nu reușim s‑o percepem real, duce la
risipirea turmei, pulverizează valorile şi amăgeşte pe fiii Bisericii cu siguranţa
mântuirii. Structura ecleziastică a Bisericii trebuie să‑și dea seama de ce
se întâmplă, să nu‑și mai devoreze proprii fii, pe acei care se luptă să exprime
Adevărul și să înceapă o pocăință profundă din interior, să pornească lucrarea
duhovnicească a iubirii în smerenie, iertare și căință curată. Acestea se fac
prin cuvânt mărturisit și prin faptă mărturisitoare, de desprindere de sistemul
ticăloșit. Trebuie înlăturată autosuficiența și trufia, orgoliul de nimicire prin
dispreț și indiferență, pentru a se deschide porțile harului, care transformă
duhovnicește societatea și pe oamenii ei.
Ne dăm seama oare cum este afectată Biserica lui Hristos, prin aceste
plăgi, Biserica lui Hristos întemeiată prin puterea Sfântului Duh, având
pietre inteligibile, adică persoanele omenești (eliminăm pleonasmul!), cu
sângele martirilor și sufletele lor vii, trăitoare și simțitoare, cum se lovește
Biserica, cea drept slăvitoare și mântuitoare, Biserica cea plină de focul
Dumnezeirii, Biserica sacramental‑harică, din care izvorăște sfințenia și de
care s‑au făcut părtași mărturisitorii Bisericii? Păcatele împotriva firii și
afacerile din structura ecleziastică nu au nimic de‑a face cu Suprema taină
a Bisericii lui Hristos! Sfințenia în participare, sfințenie ce izvorăște din
sursa Dumnezeului întrupat, calitatea de sfânt a lui Dumnezeu, proprie
mărturisitorilor de credință și de neam, va izbi și va zdrobi, ca Piatra
unghiulară pusă la temelia zidirii, mizeriile acumulate! Dumnezeu, prin
Evanghelistul Matei, ne spune: „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui
mamona (avuțiile și înrobirea față de ele)” ( Matei VI, 22‑23). Nu pot să
subziste împreună lăcomia, avuția, rapacitatea și Dumnezeu. Cine se lipește
de avuții cu mintea, spune Sfântul Nicolae Velimirovici,
4 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

„nu se dă în lături să mintă (distorsionarea adevărului în complicitate cu satana,
1 Sfântul Nicolae Veli tatăl minciunii!), să înșele, să fure, să răpească, să jure strâmb și chiar să ucidă”1.
mirovici, Predici, 2006,
p. 25. Să ne gândim ce‑a fost în inima Doamnei Maria Brâncoveanu, la martiriul
soțului ei și al copiilor, în anul mântuirii 1714. Voievodul și Doamna Maria
adunaseră 40 de ani de căsnicie, iar Domnitorul împlinise 60 de ani de
viață. Privind în inimă cuvintele ce‑i vesteau moartea soțului și fiilor săi,
Doamna Maria și‑a revărsat privirea spre cerul brăzdat de gratiile temniței.
Trupul i s‑a umplut de sudori reci, sufletul parcă i‑a înghețat în suspin, însă
apoi a izbucnit pârjolul durerii, iar lacrimile parcă se prefăceau toate în
sânge. O, Sfântă Marie Brâncoveanu, luminează‑ne pe noi să pricepem
2 Doamna Maria Brân cutremurătoarea și luminata biruință a suferinței!2.
coveanu, Tainica biruință
a lacrimilor, Sophia, 2014,
Ortodoxia se trăiește numai în smerenie, pocăință, milostenie curată și
p. 144. dragoste, în privirea ochiului disponibil permanent la comuniune și iertare.
În plus, Ortodoxia, în puterea ei duhovnicească păstrează sublimitatea
unui adevăr invincibil: delimitează clar frontierele la nivel de dogmă, pentru
a elimina din corpul ei definitiv erezia. Biserica și erezia sunt două ontologii
asimtotice, cum se exprimă filosoful și teologul Christos Yannaras, în
Adevărul și unitatea Bisericii (2009), deci, ori Biserica, ori erezia, iar mar
tirii și‑au înghețat inima în suspinul martirajului apărând Biserica. Ortodoxia
este experiența religioasă vie, care implică cunoașterea Adevărului dumnezeiesc,
iar această experiență nu se poate trăi decât în spațiul eclezial, cum afirmă
Părintele Pavel Florenski în Stâlpul și Temelia Adevărului.
Expunem, acum, câteva exemple de sfinți și mărturisitori ai credinței și
ai neamului românesc:
Ilarion Felea
A fost în detenție la închisoarea din Aiud, unde era și părintele Dumitru
Stăniloae, precum și ieromonahul Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu).
Anul 1961 vestea încetarea din viaţă a Părintelui Ilarion Felea, profesorul de
la Academia Teologică Ortodoxă de la Arad. Catedra lui se transformase în
amvon, impunător, generos și comunicativ. L‑au dus la groapă la Trei plopi.
Relatăm din spusele preotului Ioan Bârdaș (2008):
„Într‑adevăr se auzea o căruță, o droșcă brașoveană, trasă de un cal, cu doi
gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porți până la poarta principală și în
liniștea nopții se auzea mersul carului. Cei de jos comunicau că s‑a ajuns la
poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofițerul de
serviciu cu o bară ascuțită de fier și o înfingea în inima mortului, să se convingă
«stăpânirea» de moartea omului”.
La Trei plopi i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu
numărul matricol din dosarul deținutului. Așa a trecut la Domnul marele
Profesor și Preot Ilarion Felea!

Daniil Sandu Tudor
A fost numit Floarea de foc a Ortodoxiei, trecut la cele veșnice în data
de 17 noiembrie 1962. Decesul a survenit în jurul orei unu noaptea, după ce
fusese zdrobit în bătaie cu bestialitate, folosindu‑se pumnii, bocancii și bastoa
nele. Diagnosticul său din fișa medicală: hemoragie cerebrală. El s‑a învrednicit
de moarte mucenicească, mărturisindu‑L până la ultima clipă, pe Hristos.
A fost subdirector al Institutului de Teologie din Chișinău, Decan fiind
Gala Galaction și secretar al Oficiului Universitar la Universitatea București.
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa vorbește despre el astfel:
„Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul
Agaton și apoi pe poarta mai strâmtă, ca ieroschimonah, schimbându‑i‑se
numele în Daniil, Sandu Tudor s‑a mistuit pe sine într‑un urcuș al înduhovnicirii,
învingându‑și limitele, transfigurându‑le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel
mai aproape de inima lui Dumnezeu și luminând de aici, prin candela făpturii
sale, până departe, spre ungherele țării”.
Daniil Sandu Tudor a fost exponentul de referință al Rugului Aprins de
la Antim, model de verticalitate morală și duhovnicească, compunând și
Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului (Silviu Aroneț, 2008).
Valeriu Gafencu
Este sfântul veacului nostru, omul cu chip îndumnezeit!
Alexandru Virgil Ioanid îl descrie astfel:
„Încă din copilărie Valeriu avea o inteligență vie, o fire blândă, și era deosebit
de corect, conform celor relatate de surorile lui, care se află în viață, era
«născut», iar nu «făcut» bun” […]. Privirea i se întoarce tot timpul înăuntrul
propriei făpturi spre cultivarea introspecției. Ochii așezați în orbite prea mari
completează impresia de sobrietate a buzelor strânse și prelungi. Capul plecat
într‑o parte comunică aceeași notă generală de bunătate și de îmbrățișare
dezinteresată a chipului său frumos”.
Ion Ianolid afirmă:
„Credința lui Valeriu mi‑a dat putere. Mesianismul omului ce murea mi‑a dat
aripile mărturisirii” (Preot Prof Dr. Gheorghe Drăgulin, 2008).
Părintele Gheorghe Drăgulin vorbește într‑un mod expres despre sfințenia
celor menţionţi mai sus, iar pe lângă aceştia propunând pentru canonizare
și alte nume precum: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuș, Pr. Ioan
Șt. Boboc (Călțuna, jud. Buzău), Prof. Univ. Dr. Teodor M. Popescu și
medicul‑poet Vasile Voiculescu. Și despre câți nu se poate vorbi!
Mărturisitori au fost în toate Bisericile Orodoxe. Cea mai grea mărturisire
a credinței în Hristos a trăit‑o Biserica Rusiei! Iar acum este momentul celei

mai grele încercări pentru noi! Știm cu ce se confruntă creștinii din Siria
și cei din lumea musulmană! Violență și încercări mari întâlnim peste tot!
Sfântul episcop mărturisitor Varnava, născut în Statele Unite dar sârb de
origine ne spune:
„Nu a fost zi sau ceas ca, măcar unul dintre preoții ortodocși să nu fi fost în
închisoare. Teroarea pe care acești atei au dezlănțuit‑o asupra Bisericii este
comparabilă cu perioada din primele veacuri creștine a stăpânirii împăraților
romani însetați de sânge […]”.
Una din numeroasele jertfe ale stăpânirii atee, unul din cele mai luminoase
chipuri din acest întuneric este chipul Sfântului Mărturisitor Varnava. El
știa că, în lumina mărturisirii
„creștinii sunt chemați să se îmbrace în omul cel nou, cel după Dumnezeu,
zidit întru dreptate și în sfințenia Adevărului (Efeseni 4,24), iar aceasta înseamnă
să se îmbrace cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe,
3 Sfântul Mărturisitor Var cu îndelungă răbdare, și mai presus de toate cu dragoste”3.
nava, Episcop de Hvostan,
1914‑1964, Ed. Egume Chipul tainic și plenar al Bisericii să‑i păstreze la loc de cinste pe
nița, 2014, pp. 10‑12.
mărturisitorii credinței și pe eroii neamului! Ei sunt respectați și cinstiți
numai prin felul cum îl mărturisim și cinstim noi astăzi pe Hristos ‑ Domnul
și respectăm integralitatea Adevărului Bisericii Sale.
Ce dialog și punte de unitate să întreprindem noi cu Papa Francisc care,
în numele unei asemenea Biserici, pe care o reprezintă spune:
„Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care
cred în ele. Ce altfel de adevăr există? În trecut, Biserica a fost dură cu cei pe
care îi considera că greșesc din punct de vedere moral sau că păcătuiesc […].
Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru
viață și pentru alegeri!” (extranews.ro).
Vedeți cum propovăduiește Suveranul Pontif doctrina globalistă, sincre
tistă și ecumenistă? El reprezintă Biserica lui Dumnezeu, Crucea și Învierea
lui Hristos, temeiul sacramental al Cincizecimii și sângele martirilor, din
ce spune, chiar dacă își fondează discursul pe principiul așa zis al iubirii!?!
Aceasta este înșelăciunea ce vine pe pământ sub forma unei iubiri false,
lumină și unitate!..
Iubirea lui Hristos și clarviziunea duhovnicească i‑au călăuzit pe mărtu
risitorii Bisericii! Astăzi sunt multe încercări și ispite, ce asaltează Biserica!
Trebuie să fim vigilenți și treji, să avem discernământ și forță, până la
martiriu și să nu ne biruiască spiritele malefice, demonice.
Sfânta Maică și Fecioară și sfânta cuvioasă Parascheva , precum și sfinții
Dimitrie, alături de Sfinții Strategi Mihail și Gavriil, să înrâurească în duhul
slujirii autentice a Bisericii, iubirea, și să apărăm, cu toată puterea noastră,
Biserica lui Hristos, în aceste vremuri încercate și grele!
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ
1. SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Rugăciunea şi vederea apofatică

a luminii dumnezeieşti
la Sfântul Grigorie Palama
Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceea

pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru
multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. Dar la această capacitate
ajunge omul numai după ce a dobândit libertatea de patimi. Pe culmile sale,
rugăciunea este curată prin faptul că nu mai are nici un obiect şi nu mai
foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află
faţă în faţă cu Dumnezeu; de aceea se mai numeşte şi rugăciunea minţii 1. 1 Cf. Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, Ascetica şi Mis
Negând posibilitatea unei cunoaşteri supranaturale a lui Dumnezeu şi tica Bisericii Ortodoxe,
afirmând ca singur izvor al acestei cunoaşteri ştiinţa raţională, Varlaam nu EIBMBOR, Bucureşti,
2002, p. 292-293.
mai recunoaşte rugăciunii vreun rol în această privinţă. Poziţia sa contravenea
însă flagrant întregii tradiţii a Bisericii şi spiritului însuşi al creştinismului.
Spiritualitatea ortodoxă poseda de la Sfinţii Părinţi o moştenire în care

rugăciunea şi teologia (cunoaşterea lui Dumnezeu) nu constituiau domenii
independente. În această perspectivă, cunoaşterea cea mai înaltă a lui
Dumnezeu nu este cea raţională, prin făpturi, prin deducţie, căci atunci
2 Idem, Viaţa şi învă înţelepţii elini ar fi cunoscut pe Dumnezeu mai bine decât creştinismul2, ci
ţătura Sfântului Grigorie
Palama…, p. 40. unirea cu Dumnezeu în rugăciunea curată.
Vederea slavei dumnezeieşti se realizează prin rugăciune. Făcând o
ierarhizare a felurilor rugăciunii, Sfântul Grigorie Palama zice că mintea,
depăşind primele două trepte,
„iese întreagă din toate cele ce sunt, în vremea rugăciunii curate. Această ieşire
(εκτασις) este cu mult mai înaltă decât teologia prin negaţie. Ea e proprie celor
ajunşi la nepătimire. Dar încă nu are loc unirea, până ce Mângâietorul nu va
lumina de sus celui ce se roagă, şezând în foişorul vârfurilor naturale şi aşteptând
făgăduinţa Tatălui şi până ce nu‑l va răpi astfel prin descoperire spre vederea
3 Sfântul Grigorie Pa luminii”3.
lama, Triada a II-a, tra
tatul III: Despre sfânta Sfântul Grigorie Palama cunoaşte astfel, ca o treaptă superioară teologiei
lumină, 35, în Filocalia
VII…, p. 310. negative, un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea
curată sau desăvârşită. Teologia negativă intelectuală, considerată de Varlaam
modul culminant al cunoaşterii lui Dumnezeu, apare astfel ca o primă formă
de apofatism. Ei îi este superioară un apofatism mai înalt, cel al rugăciunii
curate, urmat şi acesta de o a treia treaptă, cea mai de sus, şi anume de
apofatismul vederii dumnezeieşti. Răpită dincolo de limitele omenescului,
mintea ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, vedere ce se poate numi
apofatism de gradul al treilea, în sensul că, pe de o parte, acea lumină, deşi
are un conţinut pozitiv de cunoaştere mai presus de cunoaştere apofatică,
nu poate fi cuprinsă în concepte şi exprimată în cuvinte, iar pe de altă parte,
că mai sus de aceea lumină este fiinţa divină, care rămâne cu totul inacce
sibilă. Analizând textele areopagitice pe care se baza Varlaam, Sfântul
Grigorie Palama dovedeşte că Dionisie atunci când vorbeşte de tenebrele
supraluminoase, nu le numeşte tenebre pentru că nu ar fi nici o lumină în
4 Ierom. drd. Vichentie ele, ci pentru că sunt o prea mare abundenţă de lumină4.
Punguţă, Cunoaşterea lui
Dumnezeu şi rugăciunea În tradiţia răsăriteană, rugăciunea n‑a fost niciodată concepută ca o
la Sf. Grigorie Palama, activitate exclusiv sufletească. În concepţia biblică, omul – trup şi suflet –
în „R.T.”, serie nouă,
anul I, 1991, nr. 5, p. 20. apare întotdeauna ca o unitate indivizibilă. Biserica primelor veacuri n‑a
putut cugeta excluderea trupului de la unirea cu Dumnezeu prin rugăciune.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost socotită temeiul de neclintit al acestei
5 Jonathan Hill, Istoria concepţii pozitive despre trup5. În acest cadru, tradiţia răsăriteană a afirmat
Gândirii Creştine, tradu
cere Timotei Manta, Edi
întotdeauna că prin adevărata rugăciune omul întreg accede la lumina
tura Casa Cărţii, Oradea, harului.
2007, p. 122.
Moştenitori ai acestei tradiţii, isihaştii promovau, ca pe ceva de sine înţeles,
rugăciunea psiho‑fizică. Varlaam atacă însă acest fel de rugăciune, susţinând

că „cel ce se ocupă cu rugăciunea trebuie să dea odihnă simţurilor”6 şi că 6 Sfântul Grigorie Pa
lama, Triada a II-a, trata
o lucrare comună sufletului şi trupului n‑ar fi altceva decât o atragere a tul II: Despre rugăciune,
sufletului în întuneric7. El accepta participarea la rugăciune a simţurilor 4, în Filocalia VII…, p.
226.
nepasionale, ca vederea şi auzul, dar nicidecum conlucrarea părţii pasionale. 7 Ibidem, 12, p. 237.
Practic aceasta însemna o lovitură raţionalistă dată ascezei răsăritene şi de
aceea este şi numit Varlaam de către Palama „învăţător al nelucrării”8. 8 Ibidem, 10, p. 234.
Acestui spiritualism abstract, teologul isihast îi opune concepţia creştină
despre mântuirea omului întreg, despre îndumnezeirea nu numai a sufletului,
ci şi a trupului. Sfântul Grigorie Palama aduce precizări şi în ce priveşte
rolul trupului în lucrarea adevăratei rugăciuni precum şi a roadelor pe care
aceasta le revarsă în trup. El arată că trupul ne‑a fost dat pentru a fi
colaborator al sufletului şi organ de manifestare a acestuia. Nu toate lucrările
simţurilor sunt rele, căci există deosebire între simţurile mişcate din afară
şi cele determinate dinăuntru. Cele din urmă nu numai că nu împiedică
concentrarea în rugăciune, ci o ajută9. 9 Sfântul Grigorie Pa
lama, Triada a II-a, trata
„Deci nu mintea ruptă de omul total vede pe Dumnezeu, deşi ea are rolul tul II: Despre rugăciune,
5, în Filocalia VII…,p.
conducător în conducerea omului spre această vedere. Dumnezeu e trăit de 227-228.
omul total, concret, dar purificat; purificat nu în sensul golirii de conţinutul
simţurilor, ci în sensul purităţii lor”10. 10 Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, Natură şi har
Implicarea trupului în actul rugăciunii dobândeşte un caracter aparte în în teologia bizantină, în
„Ort.”, anul XXVI, 1974,
metodele isihaste privind rugăciunea inimii sau a minţii, numită şi „rugă nr. 3, p. 428.
ciunea lui Iisus”. Astfel, modul ideal de realizare a rugăciunii permanente
se va defini ca adunarea minţii în inimă pentru ca de acolo să înalţe
neîntrerupt, la început în cuvinte, iar într‑o fază mai înaintată numai după
sens, scurta rugăciune a numelui lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul”.
Prin controlul respiraţiei şi rostirea rugăciunii în ritmul ei se urmărea
concentrarea atenţiei. Propriu‑zis aceasta se intenţionează: cugetarea să se
întoarcă asupra sa, renunţând la orice obiect definit. Iar cum pe sine nu se
poate sesiza, i se dă ca preocupare, după ce s‑a retras de la toate, gândul
la Iisus Hristos. În orice caz, metoda psiho‑fizică nu este decât un mijloc
spre concentrarea atenţiei, spre „păzirea inimii”, care,
„deşi e o condiţie necesară a rugăciunii adevărate, nu constituie nici esenţa,
nici scopul ei ultim”11. 11 J. Meyendorff, Sfân
tul Grigorie Palamas şi
Aşa au înţeles‑o isihaştii, iar nu, cum mai cred unii până astăzi ca pe un Mistica Ortodoxă, tradu
cere din franceză de An
fel de yoghism creştin care ar permite intrarea automată în contact cu gela Pagu, Editura Huma
Dumnezeu, ca şi cum harul ar depinde de o tehnică naturală12. nitas, Bucureşti, 2007, p.
63.
În faţa atacurilor lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama apără pe cei ce 12 Ibidem, p. 112.
se folosesc de asemenea mijloace auxiliare, fără însă a le socoti absolut
necesare, ci doar folositoare în oarecare măsură pentru începători.

„Iar a îndemna mai ales pe începători – spune el – să privească asupra lor şi
să‑şi mâne prin respiraţie mintea înăuntru, nu e ceva de reprobat (…) Aceasta,
până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându‑şi mintea în stare să
nu mai caute la cele din jurul ei şi să nu se amestece cu ele, vor putea s‑o
13 Sfântul Grigorie Pa concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”13.
lama, Triada I, tratatul
II, în Pr. Prof. Dumitru Astfel rugăciunea lui Iisus devine rugăciunea mintală, când nu mai este
Stăniloae, Viaţa şi învă
ţătura Sfântului Grigorie nevoie de cuvinte, nici de metode, ci mintea este ocupată de ea neîncetat
Palama…, p. 270. împreună cu inima.
Există un urcuş în rugăciune, de care ne vorbeşte Sfântul Grigorie.
„Căci – zice el – în rugăciune mintea leapădă treptat legăturile cu cele ce sunt,
întâi pe cele care o leagă de cele de ruşine, rele şi în general stricăcioase, apoi
pe cele care o leagă de cele ce sunt la mijloc şi prefac pe om spre mai rău sau
spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le foloseşte, pentru care e toată
învăţătura şi cunoştinţa lor (…) Apoi, după ce mintea a lepădat cu încetul aceste
legături ca şi cele cu lucrurile mai înalte decât acestea, iese întreagă din cele
ce sunt, în vremea rugăciunii curate. Această ieşire este cu mult mai înaltă
14 Idem, Triada a II-a, decât teologia prin negaţie”14.
tratatul III: Despre sfânta
lumină, 35, în Filocalia Sfântul Grigorie Palama arată că lumina de pe Tabor n‑a fost numai
VII…, p. 309-310.
slava trupului, ci slava naturii dumnezeieşti, care, unită în unul din ipostasele
ei cu acel trup, a aşezat în el toată slava şi strălucirea ei. Isihaştii socotesc
lumina strălucire şi har dumnezeiesc, văzută nevăzut şi cunoscută neînţeles,
numai prin experienţă. Aceştia ştiu că nu este fiinţa lui Dumnezeu, care
este neîmpărtăşibilă şi neajunsă, dar nici înger nu este, căci are însuşiri
dumnezeieşti. Această lumină şi slavă nu este numai a unei singure Persoane
din Treime, ci a tuturor Celor trei, pentru că este a naturii dumnezeieşti.
Dacă energiile pot fi numite lumină, acest lucru nu are loc doar prin analogie
cu lumina materială, ci pentru că apar în timpul contemplaţiei ca o realitate
inefabilă ce poate fi numită în modul cel mai potrivit lumină. În măsura în
care Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi se face cunoscut prin energiile Sale
15 Vladimir Lossky, Ve (δυναμεις), prin atributele Sale dinamice, El este lumină15. Astfel, misterul
derea lui Dumnezeu, trad.
din lb. franceză de Prof. omului se dezleagă prin misterul îndumnezeirii, ca eveniment haric şi ascetic
Dr. Remus Rus, EIBM al fiinţei în peregrinarea efemeră pe acest pământ. Îndumnezeirea omului
BOR, Bucureşti, 1995,
p. 137. prin energiile necreate şi fiinţiale este adevărata esenţă a antropologiei
16 Vezi: Jaques Lison, ortodoxe. Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea16, ca vocaţie
La divinisation selon Gré
goire Palamas: un sommet
definitivă şi unică a omului, nu este o simplă metaforă teologică, realismul
de la théologie orthodoxe, ei rezidă în dăruirea şi prezenţa triipostatică a lui Dumnezeu prin energiile
în „Istina” 67(1)/1994, p.
59-70; Pr. prof. Dumitru
fiinţiale şi necreate. Numai dimensiunea ascetică a îndumnezeirii poate
Stăniloae, Ascetica şi anestezia şi spulbera, cu adevărat, răul şi păcatul din viaţa omului. Asceza
Mistica Bisericii Orto
doxe, EIBMBOR, Bucu
ca despătimire de tot ceea ce denaturează de la împlinirea completă şi
reşti, 2002, p. 425-440. înfrumuseţarea desăvârşită a sufletului prin exerciţiul haric al virtuţilor este
premiza, prin excelenţă, a îndumnezeirii. Fără lupta cu patimile, cu tot ceea

ce stinge lumina discernământului şi a raţiunii, antropologia rămâne un
simplu şi artificial discurs despre om. Îndumnezeirea nu este o simplă
acţionare a vreunei dimensiuni potenţiale existente în noi, ci este un dar
suprafiresc dăruit omului de Dumnezeu. Este o lucrare/energie a Persoanelor
Treimice. Fiind o lucrare/energie a Treimii, îndumnezeirea are un caracter
necreat, aşa cum necreate sunt şi ipostasurile dumnezeirii. Virtuţile nu
procură îndumnezeirea, ci cel mult, şlefuiesc sufletul pentru a căpăta harul
tainic al îndumnezeirii. Fiind un dar al lui Dumnezeu, îndumnezeirea nu
poate fi percepută ca o recompensă pentru asceza pe care o săvârşeşte
sufletul şi trupul nostru. De aceea Sfântul Grigorie Palama delimitează, în
chip duhovnicesc, raportul dintre virtuţi şi îndumnezeire:
„Harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute şi de cunoaştere, iar
după Sfântul Maxim, toate cele asemenea sunt infinit departe de aceasta. Căci
orice virtute şi imitare a lui Dumnezeu de către noi îl face potrivit pe cel care
le posedă pentru unirea dumnezeiască, însă harul săvârşeşte această unire
negrăită (…) Atunci când vei auzi că Dumnezeu vine în noi prin intermediul
virtuţilor sau că se sălăşluieşte în noi prin aducerea aminte, să nu crezi în mod
simplu, că îndumnezeirea este dobândirea virtuţilor, ci harul şi strălucirea lui
Dumnezeu care ne vine prin virtuţi”17. 17 Grégoire Palamas,
Défense des saints hésy
Deplin întemeiată hristologic, soteriologic şi misteriologic, teologia pala chastes (Spicilegium Sa
crum Lovaniense 30), in
mită despre cunoaşterea mai înaltă a lui Dumnezeu prin rugăciune şi vedere, troduction, text critique,
îi oferă credinciosului cadrul autentic al implicării integrale, cu trup şi traduction et notes par
Jean Meyendorff, 1959,
suflet, într‑un efort de realizare a virtuţilor şi desăvârşirii în Hristos, al cărei p. 626 [Combaterea ab
singur hotar, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, este acela că nu are surdităţilor din rândul al
doilea de scrieri ale filo
hotar18 ca o creştere neîncetată în cunoaşterea şi dragostea lui Hristos şi sofului Varlaam sau des
întreolaltă. Îndumnezeirea, ca proces al înfierii, al îmbrăcării în har şi pre îndumnezeire. Cuvân
tul întâi împotriva celor
depăşire a tuturor nedesăvârşirilor firii umane, este epectatică în conţinutul din rândul al doilea].
ei. Sfârşitul ei este nemărginirea, dorul nestins de a urca perpetuu în slavă. 18 Sfântul Grigorie de
Nyssa, Viaţa lui Moise,
Este mergerea din slavă în slavă înspre Dumnezeul slavei celei negrăite. trad. de Pr. Ioan Buga în
vol. Scrieri I, partea I,
Niciodată cel îndumnezeit nu va putea spune: am prea multă lumină ca să col. „PSB”, nr. 29, EIBM
mai pot primi ceva. BOR, Bucureşti, 1982,
p. 22.
Teologia Sfântului Grigorie Palama era o „teologie a faptelor”; în vre
murile noastre ne putem apropia din ce în ce mai mult de „teologia faptelor”,
unica teologie ortodoxă plenară, biblică, patristică, în deplină conformitate
cu gândirea Bisericii19. 19 Pr. Georges Florovsky,
Biblie, Biserică, Tradiţie
Sfântul Grigorie Palama rămâne peste veacuri acelaşi învăţător şi îndru – O viziune ortodoxă, trad.
mător în dorinţa noastră de a teologhisi din inima şi din sufletul Bisericii, de Radu Teodorescu, Edi
tura Reîntregirea, 2006,
nu din afara ei. p. 217.
Preot Dr. Stelian Alin DUMITRU, Drobeta Turnu Severin

2. VOCEA DUHOVNICULUI
Părintele Arhimandrit Paulin Lecca

(1914‑1996)
Câteva referinţe bio‑bibliografice

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914‑1996), Victor pe
numele de botez, basarabean de origine, născut în localitatea Babele, din
judeţul Ismail, din părinţii Grigore şi Maria Lecca, tatăl fiind învăţător şi
apoi preot în judeţul Bălţi, a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la
Chişinău, iar în anul 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul
Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic, unde după război va fi şi călugărit
sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit
profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică),
dar şi al lui Gala Galaction, a căutat să‑i urmeze atât pe calea scrisului, cît
şi a misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul
antonescian, în perioada anilor 1941‑1943, a fost preot misionar în câteva
sate din Transnistria, precum şi la Odessa.

Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor politice de
dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii) l‑a atras ulterior, sub
pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea
la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul
teolog basarabean să‑şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu‑l să fie
ieromonah şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareţ la Arnota, unde‑l va cunoaşte,
prin anul 1992, pe viitorul protosinghel şi stareţ de la Schitul Darvari –
Bucureşti şi episcop‑vicar patriarhal, Ambrozie Meleacă (astăzi Episcop
Eparhiot la Giurgiu), care‑i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută
mai întâi în revista Epifania).
De‑a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate de veac, Părintele
Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe mănăstiri
(Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu‑şi‑le
retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut
pe la Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său
„floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de
recunoscut în preocupările şi în scrierile sale). I‑a cunoscut îndeaproape,
între alţii, pe Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus
Ioan Kulîghin. Să mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a
mai fost şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din
Arhiepiscopia Bucureştilor.
Părintele Paulin Lecca a scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice,
apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia
postum la cunoştinţa marelui public. Iată‑le pe cele mai importante: „De la
moarte la viaţă”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 (roman memorialistic –
personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi – cu caracter testamentar,
prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele
Paulin s‑a cuminecat mai ales întru Dostoievski). Trebuie să reţinem faptul
că monahii au scris din necesitatea de a fixa şi transmite învăţături de
credinţă sau experienţe duhovniceşti, de aceea textele lor nu sunt ficţionale,
ci încărcate de realitate.
În acest context, romanul Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea
surprinde dacă nu am afla, citind Postfaţa criticului Valeriu Cristea, că este
vorba de o autobiografie mascată de un nume fals şi pretextul găsirii unui
jurnal în podul Mănăstirii Frăsinei. Puţini scriitori s‑au încumetat să se
refere exclusiv la probleme monahale. Dintre aceştia ne amintim de Damian
Stănoiu şi Tudor Arghezi (ambii foşti vieţuitori în mănăstire), precum şi de
Vasile Voiculescu. Dar toţi trei realizează o critică a crizei monahale din
perioada interbelică, prezentând mănăstirea nu ca pe o intrare în Împărătie,
ci ca pe o poartă a iadului, ca un loc al compromisurilor şi al tuturor
păcatelor. Astăzi avem în faţă o carte autentică ce răspunde duhovniceşte

acestor scrieri. Este un „Bildungsroman”, prezentând iniţierea unui tânăr
teolog, prins între deliciile şi ispitele vieţii studenteşti (care numai „teolo
gică” nu este) şi aspiraţiile sale de a trăi creştinismul aşa cum cei din jur nu
mai erau în stare s‑o facă. „Nebunia” de a părăsi totul şi de a intra în mănăstire
era taxată ca atare de părinţi, prieteni, rude, profesori, chiar şi de cei pe
care‑i află în mănăstire, monahi prin haină, dar nu prin străduinţă şi nevoinţă.
„Nu mai era nevoie să mă fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, „pentru
că şi aşa toată lumea mă considera nebun”(p. 111).
Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Părinţilor din Pateric:
căderea în păcat, remuşcările conştiinţei, părăsirea lumii şi intrarea în
mănăstire, ispitele primirii, acomodarea cu viaţa monahală şi primele bucurii
duhovniceşti, diferite încercări, misunea în lume şi reîntoarcerea la mânăstire.
Cu o singură diferenţă: datele exacte ale evenimentelor istorice le plasează
între anii 1940 şi 1944, în România, Basarabia şi Transnistria. Pagini întregi
ne amintesc de „pelerinul rus” şi Dostoievski (de altfel, Stareţul Zosima
este „părintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar şi de texte filocalice:
„În clipe de durere, îmi găseam unica întărire şi mângâiere în rugăciune. Ca
şi în primele luni de la Frăsinei, aş fi fost pierdut dacă nu m‑aş fi rugat. Acolo
aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decât
Psalmii lui David. Mă aşezam jos, pe podele, într‑un colţ de baracă, şi începeam
să mă rog. Dar rugăciunea mea nu era o rugăciune obişnuită. Rugăciunea mea
ţâşnea din sufletul meu, aşa cum ţâşneşte gheizerul din inima pământului, mânat
de un foc si de o presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă
mai rugam cu atâta putere” (p. 231).
Menţionăm că cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la
moarte. Sau:
„El nu ştia că tocmai în chinurile de la Frăsinei eu îmi găseam fericirea pe
care n‑o puteam găsi nici în căsătorie, nici în bunăstare. Şi apoi fratele meu
nu ştia că si eu sunt logodit, căsătorit, îndrăgostit. Şi aşa cum într‑o teacă nu
pot încăpea două săbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altă dragoste.
Pentru vecii vecilor mi‑am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus mă cheamă din
nou la Frăsinei.... A doua zi am ajuns la Frăsinei, unde într‑adevăr mă aşteptau
fraţii şi părinţii mei iubiţi, chiliuţa, pădurea, păsările” (pp. 287‑288).
Putem considera această carte şi un roman de aventuri, dar de aventuri
duhovniceşti. Ea se găseşte pe tarabe alături de alte cărti de aventuri, care
propun o lume a păcatului. Oricui îi este la îndemână s‑o cumpere şi s‑o
citească, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un
monah. Şi va constata că surprinzător de interesant, de bine şi de folositor.
„Ce este moartea?” – o altă lucrare a sa, apărută la Editura „România
Creştină”, Bucureşti, 1997 (prima ediţie – demult epuizată – şi reeditată la

Editura „Lumea Credinţei”). Este de aşteptat, de crezut şi de sperat ca
reeditarea volumului „Ce este moartea?”, adresat unui public mai larg, să
retrezească interesul pentru întreaga sa nevoinţă mărturisitoare, ce‑l reco
mandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti din
vitrega – dar plina de învăţăminte – istorie românească a secolului 21.
„Frumosul divin în opera lui Dostoievski”, Editura „Discipol”, Bucureşti,
1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român,
după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichifor Crainic);
„Rugăciunea vameşului”, Editura „Christiana”, Bucureşti, 1998; „Cum să
citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura „Sophía”, Bucureşti,
1999. A tradus mult şi din ruseşte (Igor Smolici, „Din viaţa şi învăţătura
stareţilor”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, „Icoana
şi cinstirea sfintelor icoane”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2000, etc.),
lui datorîndu‑i‑se şi una dintre versiunile româneşti ale „Pelerinului rus”,
Editura „Sophía”, Bucureşti, 1998).
Referinţe şi amintiri despre adâncimea

sau profunzimea faptei, operei, cuvântului
şi scrisului Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca
În „Rugăciunea vameşului”, dar parcă mai evident în jurnalul său „De
la moarte la viaţă”, Părintele Arhimandrit Paulin Lecca poate fi numit un
al doilea Fericit Augustin – potrivit afirmaţiilor şi descrierii facute de
Episcopul Giurgiului Ambrozie Meleacă, care l‑a cunoscut în anul 1992,
la Mănăstirile Crasna (Prahova) şi Arnota (Vâlcea). Cu o dezinvoltură şi
cu o nonşalanţă greu de închipuit, întocmai ca şi Fericitul Augustin, Părintele
Paulin îşi povesteşte toată viaţa lui din tinereţe. Dezarmant de sincer
mărturiseşte cum era student, cum îi plăcea să bea, îi plăceau fetele, cum
mergea şi petrecea şi‑şi pierdea nopţile – toate astea până L‑a cunoscut pe
Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea sa „De la moarte la viaţă”. Câţi
dintre noi ştim că titlul acestei cărţi este un stih dintr‑o frumoasă cântare
bisericească din vremea Paştilor, şi anume din Cântările Învierii:
„Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm, / Paştile Domnului, Paştile, / Că de la
moarte la viaţă şi de pe pământ la cer / Hristos Dumnezeu ne‑a trecut pe noi...”.
Deci titlul cărţii este de fapt o expresie din această extraordinară stihiră.
Este adevărat că de la moarte la viaţă trece cititorul când parcurge această
carte a Părintelui Paulin. Cei care citesc cartea lui sunt atraşi şi fascinaţi
de lectură pentru că sunt ajutaţi să‑l vadă pe Dumnezeu aşa cum este în
realitate: Dumnezeu iertător, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte
de ei dacă au gresit şi au păcătuit. Cartea aceasta a încântat mulţi tineri

care au avut o viaţă străină şi înstrăinată de Iisus Hristos şi care după lectură
şi‑au revăzut viaţa şi s‑au îndreptat. Stilul şi talentul său literar sunt impre
sionante, iar lucrarea, după cum spune Valeriu Cristea,
„este o carte despre care nu ştiu să se fi scris o alta atât de frumoasă (...) fericită
este editura care publică o astfel de carte...”.
Cartea începe cu găsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul
Mănăstirii Frăsinei. Dar fratele Victor nu este altul decât Părintele Paulin
Lecca. În altă ordine de idei, în acest caz nu se ştie cine a fost fratele Victor.
Caietul începe cu o iniţiere în rugăciune, dar se trece imediat la viaţa lui,
iar caietul se încheie în finalul cărţii prin cuvintele: „Aici se încheie caietul
fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat înainte de
încheiere, unde se arată cum fratele Victor, după ce a făcut experienţa
călătoriei în ţinuturile Transnistriei, propovăduind acolo şi mai apoi fiind
închis pentru vina de a fi refuzat să pună mâna pe armă împotriva fraţilor
săi, după toate acestea se povesteşte întoarcerea lui la mănăstire şi el spune:
„Doream să mă întorc la mănăstire ca să‑mi regăsesc chiliuţa mea, pădurea,
păsările şi pe părinţii luminaţi, care m‑au primit prima oară când am venit în
mănăstire... Ardeam de bucurie să mă întorc în mănăstirea mea”.
Aici deducem şi constatăm că autorul cărţii nu poate fi decât Părintele
Arhimandrit Paulin Lecca...
În altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Paulin Lecca nu putea fi
văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar
pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El a ajuns la o curăţie încât nu
mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă‑i spuneai: „Părinte, acela
este un ticălos, nu vrea să se îndrepte; Părinte, nu sta de vorbă cu el!”,
răspunsul era: „Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”. În mintea lui
lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos...
Era un om trecut prin viaţă şi care trecuse prin mai multe obşti monahale
în perioada sa de noviciat, înainte de a se hotărî să rămână în Mănăstirea
Frăsinei ca frate de mănăstire: fratele Pavel. Avea 22 de ani.
Însă acolo, la Mănăstirea Frăsinei, cum auzea de vreun părinte îmbună
tăţit, de vreun om care să fi experimentat rugăciunea lui Iisus, se ducea să
îl cunoască. Bunăoară, aşa s‑a întâmplat şi cu Părintele Arsenie Boca de la
Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov; cum a auzit
despre el, imediat Părintele Paulin Lecca a fugit acolo, la Sâmbăta de Sus.
Având binecuvântare pentru o săptămână de la stareţul său, a fugit la
Sâmbăta de Sus şi a stat acolo o lună. Când s‑a reîntors în obşte, folosit
de cuvintele Părintelui Arsenie Boca, părinţii l‑au apostrofat; toţi erau porniţi
împotriva lui, vrând să‑l dea afară, dar stareţul însuşi l‑a primit totuşi ca
pe un fiu, cu căldură. I‑au dat canon – puteţi citi mai pe larg această scenă

într‑un articol deja apărut în revista „Icoana din adânc” – pe când fratele
Pavel bătea metaniile în trapeză şi căuta să‑si ducă la capăt canonul, unul
din părinţi, trecând pe lângă el, l‑a bătut pe umăr şi i‑a spus: „Nu te
deznădăjdui, şi eu am făcut acest canon!”, iar fratele Pavel cu multă bucurie
a dus canonul până la sfârşit.
Mai povestea Părintele Paulin că el obişnuia să se aciueze pe lângă tot
felul de părinţi pentru ca aceştia să‑l înveţe să deprindă rugăciunea inimii.
Era un înfocat căutător al acesteia şi se străduia din răsputeri să o aibă.
Duhovnicul lui de atunci l‑a învăţat rugăciunea inimii.
„Am preferat să stau în spatele bisericii, în coate şi în genunchi, şi să zic:
Doamne Iisuse...; pentru că am vrut să mă împărtăşesc din dulceaţa acestei
rugăciuni, n‑am învăţat niciodată să cânt”,
recunoaşte şi mărturiseşte Părintele Paulin Lecca. O dată l‑a rugat pe
duhovnicul lui să‑i facă o rugăciune, o rugăciune puternică... el vroia să se
ducă la pustie, Părintele Paulin Lecca ardea de dorul pustiei. S‑a dus la
duhovnicul lui şi a zis:
„Părinte, faceţi‑mi o rugăciune, faceţi‑mi o rugăciune în biserică, la miezul
nopţii, să primesc şi eu de la Dumnezeu suferinţa, să fiu şi eu cumva contempo
ran cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în suferinţă”.
Şi părintele i‑a zis:
„Tu nu ştii ce ceri, nu‑ţi dai seama... lui Dumnezeu când îi ceri, se grăbeşte
să‑ţi dea, să ştii, chiar dacă nu ştii ce ceri...!”
Iar el a insistat:
„Nu, părinte, fă‑mi rugăciunea asta!”
Şi la miezul nopţii, ar fi trebuit să vedeţi starea în care era când povestea
asta, era transfigurat, deci la miezul nopţii a venit cu duhovnicul în biserică,
i‑a pus epitrahilul pe cap, întâi l‑a spovedit şi a primit un canon, după care
duhovnicul i‑a făcut acea rugăciune în timpul căreia Părintele Paulin, sub
epitrahil, se ruga lui Dumnezeu să‑i trimită suferinţa. Cu binecuvântarea
duhovnicului a plecat apoi la o peşteră şi acolo a stat cam vreo trei luni de
zile. Nu ştim dacă grota era pe lângă Mănăstirea Frăsinei sau mai degrabă
era pe lângă Mănăstirea Arnota... poate lângă Mănăstirea Bistriţa... Părintele
cunoştea bine împrejurimile multor mănăstiri fiindcă a umblat şi a vieţuit
prin multe aşezări monastice, a fost exarh mănăstiresc şi la Bucureşti, şi în
Oltenia, a avut o viaţă foarte bogată, completă şi complexă....
Deci a mers la o peşteră în care a stat trei luni de zile... câte experienţe
a avut acolo... când povestea el despre acele locuri, momente şi stări parcă
revedeai Patericul cu toate luptele Sfântului Antonie cel Mare, parcă ai fi

citit pe larg viaţa lui din Mineiul pe luna ianuarie: lupte cu demoni, vedenii
şi viziuni, încercări de tot felul, căderi de‑a dreapta, părere de sine, toate
acestea în trei luni de zile. Desigur că umezeala peşterii nu l‑a cruţat şi a
dobândit reumatism: aşadar suferinţa a venit şi ea. Iar el zicea:
„Să fi văzut suferinţă, toată viaţa mea am tras de pe urma acestei cereri în
focate...”
şi într‑adevăr, s‑a chinuit mult cu acest reumatism...
La Părintele Paulin Lecca – ucenic al Părintelui Duhovnicesc Ioan
Kulighin, a mişcării spirituale şi duhovniceşti „Rugul aprins” de la Mănăstirea
Antim, din Bucureşti, de la care a deprins multe din învăţăturile folositoare
împlinirii şi cultivării rugăciunii inimii – veneau foarte mulţi credincioşi.
Avea un dar al lui de a atrage credincioşii. Veneau foarte mulţi, şi tineri,
şi bătrâni. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toţi foarte
mult din Fraţii Karamazov. El ştia că Stareţul Zosima nu a fost altcineva
decât Stareţul Ambrozie de la Mănăstirea Optina, dar tot ce am citit noi în
Fraţii Karamazov el trăia; probabil că a şi fost şi la Mănăstirea Optina.
Veneau şi foarte mulţi tineri; nu ştiu dacă cei de la ASCOR... Nu, aceştia
l‑au descoperit ulterior, când era la Mănăstirea Rogozu, din judeţul Vrancea,
unde a trăit în ultima parte a vieţii sale până în iarna anului 1996, când la
1 Februarie a trecut la veşnicele lăcaşuri, şi de unde l‑au şi adus de câteva
ori la conferinţele organizate de ASCOR – Filiala Bucureşti, când şi unde
l‑am cunoscut şi eu... Pentru toţi cei care veneau la el avea un antidot, avea
un sfat pentru fiecare problemă. Bunăoară, au venit la sfinţia sa la mănăstire
doi tineri cărora le murise copilul la doi ani de zile. Tatăl a suferit foarte
mult, dar a reuşit să depăsească momentul, însă mama, de atâta durere, s‑a
îmbolnăvit de nervi. Şi avea permanent impresia că copilul lor revine în
casă. Dimineaţa, când îşi făceau rugăciunea, ea auzea paşi, simţea o prezenţă
în cameră, o prezenţă plăcută, nu‑i tulbura... cineva mergea pe lângă ei...
Să fi fost doar impresia lor? Gândul le era din ce în ce mai puternic la
copilul lor? Părintele Paulin Lecca le‑a spus:
„Voi nu ştiţi ce spune Părintele Zosima în cartea Fraţii Karamazov, că sufletul
celui răposat se întoarce şi vine umblând prin locurile care i‑au fost dragi, pe
la părinţii şi rudele lui, în perioada de la înmormântare până la 9 zile, când se
face judecata personală?”
Când predica sau când povestea ori conferenţia, vorbea cu predilecţie
despre rugăciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii
mari, să vadă ce oameni formează auditoriul, se ruga pentru ei şi ce‑i dădea
Dumnezeu să grăiască, aceea grăia; comunica ce avea de spus aproape fără
să se folosească de cuvinte... era o legătură sufletească puternică. Nu‑i
cunoştea, mulţi dintre ei îl vedeau poate pentru prima dată, însă el se uita

şi parcă îi înţelegea; avea aşa o premoniţie şi înţelegea dintr‑o privire
problemele lor. Oamenii erau foarte atenţi, putea să vorbească jumătate de
oră si nimeni să treacă de pe un picior pe altul. Nimeni nu se plictisea, căci
tot ce spunea el era viu, de şi din viaţă. Tot ce spunea el era viu, pătrundea
sufletele şi totodată le transforma, le electriza... începea să plângă şi toţi
oamenii împreună cu el. Abia acum realizez ce însemna fericita întristare
a lui Kovalenski...
La această fericită a ajuns Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, şi după
cum îl numeşte în cartea lui, „De la moarte la viaţă”, un adevărat testament,
un adevărat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefaţat această
lucrare, îl numeste deci „un fericit asemenea lui Nicolae Steinhardt cel de
trei ori fericit”. Părintele Paulin Lecca este un fericit pe care l‑a „atins”
flacăra Duhului Sfânt. El a avut această experienţă mistică, a vederii lui
Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie de la Essex, din
care, de altfel, a şi tradus. A avut această experienţă, a cunoscut roadele
rugăciunii curate... Era întrebat adeseori:
„Părinte, cum vedeţi capitolele acelea din Filocalie, despre rugăciune, care sunt
darurile rugăciunii curate?”,
iar el răspundea, de fiecare dată:
„Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, astea sunt roadele rugăciunii, roadele
dragostei, dar printre altele, roadele rugăciunii lui Iisus sunt şi lacrimile. În
momentul în care ajungi la treapta rugăciunii curate, când rugăciunea se rosteşte
cu mintea, atunci nu mai eşti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care
Se roagă în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagă în tine, după cum spune
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi strigă cu suspine Avva Părinte. Atunci tu
nu eşti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrează şi strigi: „Neputincios
cad, Stăpâne, în faţa Ta!”,
în timp ce lacrimile‑ţi inundă faţa. Eu cred că Părintele Paulin, atunci când
îi curgeau lacrimile, era în plinătatea rugăciunii. Pentru el, cuvintele erau
într‑adevăr purtătoare de har, harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale,
fără sens şi lipsite de conţinut; chiar dacă aceleaşi cuvinte, rostite de alţii,
puteau părea goale, însă erau vii când le spunea Părintele Paulin Lecca. Te
mişcau, te mobilizau, te impulsionau, te schimbau şi te transformau.
(va urma)
Dr. Stelian Gomboş, Bucureşti

DIALOG ORTODOX
3. SFINȚENIA ÎN PARTICIPARE
Omul sfinţeşte locul –

Sfântul Dosoftei al Moldovei
Mitropolitul Dosoftei s‑a născut în anul 1624. Gheorghe Duică ne spune

că s‑ar fi născut aproape de Mănăstirea Probota, însă locul precis nu se
cunoaşte. În jurul anului 1649 s‑a călugărit la Probota. Primele cunoştinţe
le capătă tot la Probota, apoi la Şcoala înaltă a lui Vasile Lupu de la Trei
Ierarhi din Iaşi, în vremea când eparhia era condusă de Mitropolitul Varlaam,
şi în sfârşit la cea din Lvow (Polonia). Impresionat de cunoştinţele acestui
mare ierarh, Ion Neculce i‑a făcut următoarea caracterizare:
„Acest Dosoftei Mitropolitul (…) multe limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte
şi altele, adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un
miel. În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela”.
Mai cunoştea bine şi limba polonă, în care a scris şi versuri.
La vârsta de 34 de ani a fost ales Episcop la Huşi, iar din decembrie
1659 a condus Eparhia Romanului. Din anul 1671, lui Dosoftei i s‑a
încredinţat conducerea Mitropoliei Moldovei. El a căutat să reînvie epoca
culturală din timpul lui Vasile Lupu şi a Mitropolitului Varlaam. Între anii
1661‑1665 a avut tihnă să lucreze la versificarea psalmilor şi pentru a aduna
date pentru cartea Viaţa şi petrecerea Sfinţilor.

Ţara Moldovei binecuvântată, îmbelşugată în lapte şi miere, se va preface
într‑un pustiu şi va fi dată sub cârmuirea paşei de Cameniţa, după ce Gheorghe
Duca a fost mazilit în anul 1672. Luptele între turci şi polonezi, apoi tătarii
care s‑au comportat ca lupii într‑o ţară de oi, au prădat şi mâncat tot şi
„pâine şi dobitoc. Au jefuit tot până la un cap de aţă. Au rămas numai cu
sufletul, bătuţi şi struncinaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum nu să poate
nice a scrie, nice a să povesti caznele şi ucisurile ce au avut de la tătari”1. 1 Ion Neculce, Letopi
seţul Ţării Moldovei,
Din această cauză Moldova era numită din nou ţara lui Papură Vodă, ediţia a II‑a, publicată de
Iorgu Iordan, Bucureşti,
pe motiv că din lipsa hranei oamenii mâncau papură. Într‑o asemenea stare 1959, pp. 56‑57.
se întoarce Dosoftei în ţară şi este închis în Mănăstirea Sfântul Sava. La
intervenţia Patriarhului Dosithei al Ierusalimului este eliberat şi „pus iarăşi
în scaunul lui”2. Două treimi din populaţie se pierduse şi se împrăştiase din 2 Mihail Kogălniceanu,
Cronicele sau letopise
cauza luptelor şi a ciumei, s‑a consemnat în anul 1674. Din cauza nesiguranţei ţele Moldovei şi Valahiei
din Iaşi, Mitropolitul Dosoftei s‑a retras la Cetăţuia unde şi‑a continuat (pseudo N. Costin), edi
ţia a II‑a, vol. II, Bucu
munca de traducere şi creaţie. reşti, 1972, p. 13.
La data de 7 iulie 1675, Dosoftei a primit o scrisoare de la Dosithei,
adevăratul conducător spiritual al Bisericii Ortodoxe şi un sfătuitor al
voievozilor români, prin care îl lăuda pe harnicul mitropolit. Dumitraşcu
Cantacuzino dăduse o sumă de bani pentru terminarea lucrărilor la Mănăstirea
Cetăţuia, motiv pentru care patriarhul îi trimetea mulţumiri lui Dosoftei că
s‑a ocupat din aproape de terminarea picturii şi a anexelor.
Gheorghe Duca, cel mai statornic ocrotitor al Mitropolitului Dosoftei,
în a treia sa domnie (1678‑1683) a readus liniştea în ţară şi s‑a simţit din
nou bunăstarea în rândul populaţiei. În aceşti ani, Dosoftei a perseverat
pentru ca activitatea tipografică să redevină ceea ce a fost în trecut. Reîn
ceperea activităţii tipografice are loc atât în Muntenia, cât şi în Moldova,
„în timpul stăpânirii lui Gheorghe Duca, voievodul iubitor de fast şi de cultură,
dar şi de arginţi”3. 3 Constantin C. Giurescu,
Istoria Românilor, All
Mitropolitul a pus în funcţiune tipografia de la Sfântul Nicolae Domnesc. Educaţional, Bucureşti,
2000, p. 625.
Patriarhul Ioachim al Moscovei i‑a scris lui Dosoftei:
„A binevoit Dumnezeu a aşeza ierarh înţelept oamenilor (…) pe preasfinţia ta,
care‑i păstoreşti bine printr‑o înţeleaptă cârmuire, ca şi mai departe de noi a
pătruns obşteasca laudă pentru a ta urmare în Hristos”4. 4 Scrisoarea Patriarhului
Ioachim către Dosoftei,
Când Patriarhul i‑a trimis tiparniţa în anul 1679, ştia că Dosoftei avea la Silviu Dragomir, Con
tribuţii privitoare la rela
mare grijă de credincioşii Moldovei, că dispunea de o minte aleasă şi credinţă ţiile Bisericii Româneşti
nepătată. Tipografia a fost cumpărată cu suma de 241 de ruble. S‑a tipărit cu Rusia în veacul al
XVII‑lea, în Analele Aca
în acel an Liturghierul. În prefaţa cărţii a spus despre Gheorghe Duca: demiei Române, Memo
riile Secţiunii istorice,
„Măria Ta, Milostive Doamne, te nevoieşti pentru ţara Măriei tale, să o duci seria II, t. 34, 1912, pp.
la bine şi trupiaşte şi sufletiaşte şi pentru înţelesul svintelor cărţi, să‑ş înţeleagă 128‑130.
pre limba sfintei şi dumnedzăiască liturghie, întru caria iaste hrana cia de viaţă 5 Nicolae Iorga, Istoria
vecinică sufletiască”5. Românilor. Monarhii,

vol. VI, Editura Enciclo Gheorghe Duca, pentru binele făcut, a fost asemănat cu regele David şi
pedică, Bucureşti, 2000,
p. 259. cu împăraţii Constantin cel Mare şi Teodosie. S‑a făcut precizarea că s‑a
tipărit cartea nu numai pentru moldoveni, ci pentru toată seminţia româ
nească. A adăugat că Gheorghe Duca
„cu mila lui Dumnedzău Domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Moldovei, trimite
milă, pace, sănătate la toată seminţia românească (…) tutinderea ce se află
6 Ibidem. într‑această limbă pravoslavnică”6.
În anul 1680 s‑a tipărit Psaltirea slavo‑română, iar în anul următor
Molităvnicul de‑nţeles care are la sfârşitul rugăciunii pentru ploaie o notă
în limba slavă: „Scris la Cetăţuia, în anul 7182 (1674) iunie 23”. Şi continuă:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, ununăscutule, cel de o fiinţă
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu ruga Preasfintei Pururea Fecioarei Maria,
7 Ioan Caproşu şi E. miluieşte‑mă pe mine, păcătosul Dosoftei, robul Tău. Amin”7.
Chiaburu, Însemnări de pe
manuscrise şi cărţi vechi Lucrarea a fost terminată de Mitropolitul Dosoftei în timp ce se mutase
din Ţara Moldovei, vol. I,
Casa Editorială Demiurg, la Mănăstirea Cetăţuia.
Iaşi, 2008, p. 276. În anul 1682 a editat Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, carte la care a lucrat
încă din vremea când era episcop la Huşi. Nicolae Iorga a spus despre carte:
„Cea mai mare, mai fericită dintre ostenelile lui Dosoftei, sârguitoare strângere
de biografii, luate nu de‑a dreptul din marea colecţie bizantină, ci prin rezultate
8 Nicolae Iorga, op. cit., greceşti moderne, dar şi din slavone”8.
p. 330.
Dosoftei a scris că limba românească de neam bun se trage şi ar fi
bucuros ca poporul său să fie eliberat de sub turci de un rege creştin. Se
referea la Ioan Sobieski, dar era supărat pentru că acesta nu era om de
cuvânt. Astfel se explică de ce a început să caute ajutoare în alte părţi, cum
ar fi la Moscova. A ajuns până la Kiev, fiind oprit pe motiv că venea dintr‑o
ţară bântuită de ciumă. S‑a întors în ţară după 15 iunie 1685, acum o ţară
plină de tâlhari şi jefuită de polonezi.
În anul 1686, Mitropolitul Dosoftei, pentru că s‑a opus distrugerii oraşului
Iaşi şi incendierii mănăstirilor şi bisericilor, de a lua moaştele Sfintei
Parascheva şi odoarele de la Trei Ierarhi, a fost închis şi tratat cu multă
brutalitate şi forţat să plece în Polonia cu toate documentele, odoarele
Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou.
Într‑o scrisoare din ziua de 23 noiembrie 1688, Dosoftei a scris că „a
9 Dimitrie Cantemir, In fost îndepărtat de pământul său”9. A fost trimis în cetatea Stryj, unde a trăit
crementa atque decre
menta aulae othomanicae, în mare lipsă şi necaz. După 7 ani a fost mutat în orăşelul Zolkiev. Ducerea
traducere de Iosif Hodo lui forţată în Polonia a provocat o adâncă nelinişte în Moldova. Constantin
siu, în Operele principe
lui Demetriu Cantemir,
Cantemir fusese informat greşit că Dosoftei nu vrea să revină în Moldova,
ediţia Academiei Române, dar de fapt, regele Poloniei nu‑l lăsa să revină în ţară. Dosoftei, la data de
vol. IV, p. 338.
27 ianuarie 1690 a scris că se află pribeag, unde îndură mizerie împreună
cu slujitorii care se aflau cu el. S‑a plâns Patriarhului Dosithei, că de 7 ani
se roagă de Sobieski să‑l lase să vină acasă şi nu‑i îngăduie, şi că voievodul

Constantin Cantemir nu se adresează regelui să‑l elibereze. Apoi l‑a rugat
să‑i ridice caterisirea. La cererea lui Constantin Brâncoveanu, Patriarhul de
Constantinopol a anulat actul de caterisire.
Între anii 1686‑1693, Dosoftei a tradus din limba greacă în slava bise
ricească mai multe cărţi: Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, Orânduielile
Sfinţilor Apostoli, Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur. La data de 13
decembrie 1693 a plecat cu sufletul în Împărăţia lui Dumnezeu din Cer, iar
trupul său a fost îngropat în biserica mănăstirii basilienilor. Această biserică
a ars în anul 1833 şi, în locul ei, a fost ridicată altă biserică mai mare, încât
mormântul nu se mai poate identifica.
Mitropolitul Dosoftei a fost modest, blând şi sociabil, cu multă putere
de convingere, de aceea toţi domnii Moldovei care s‑au perindat între anii
1659 şi 1686, l‑au sprijinit în munca sa, încât ceea ce a făcut, a avut trăinicie.
Cărţile mitropolitului sunt adevărate monumente literare. A eliberat graiul
şi literatura poporului de sub tutela unor limbi şi culturi străine, iar limba
română a devenit „o adevărată hrană sufletească”10. Tot Nicolae Iorga a 10 Nicolae Iorga, Istoria
Bisericii româneşti, vol.
spus că talentul mitropolitului I, ediţia a II‑a, Bucureşti,
„de a scrie în proză chiar şi în versuri, într‑o limbă pe care o stăpânea bine, munca 1928, p. 403.
lui pentru a da Moldovei un tipar nou, îl aşează nu numai printre cei dintâi
ierarhi a românimii, dar şi printre cei mai vrednici ctitori ai literaturii noastre” 11. 11 Ibidem, p. 394.
Lucrarea Psaltirea în versuri (Uniev, 1673) a pus bazele poeziei româneşti

cultice, de aceea a fost numit Eminescu din secolul al XVII‑lea. Ştim că din
pravila zilnică a monahilor, face parte şi citirea psalmilor, pe care unii călugări
îi ştiu pe de rost. Dosoftei, un autentic trăitor al vieţii monahale şi‑a dat seama
de muzicalitatea lor şi, a versificat atât de frumos, Psaltirea. Ca monah,
n‑a fugit de lume, izolându‑se, ci s‑a angajat la slujirea celor mai alese aspiraţii
ale poporului. A îmbinat viaţa contemplativă specific monahilor cu cea practică
a ierarhului de a fi alături de cel mai umil credincios. Unii psalmi sunt
folosiţi în cântecele de stea şi colindele populare, iar ritmuri şi expresii din
versurile lui se întâlnesc în scrierile celor mai mari poeţi români. În această
carte, Dosoftei a dat o notă naţională psalmilor ce provin din literatura
universală, a introdus în textul religios personaje din ţara lui, oamenii se
poartă ca la noi, îmbrăcându‑se în costumele din partea locului, invitându‑i
să‑şi exprime bucuria şi tristeţea din corn de bour, ca oştenii acestui loc:
Pe vârfuri de munte/S‑aud glasuri multe/De bucine mare/Cu naltă strigare.
Patriarhul Dosithei i‑a spus în anul 1675, Mitropolitului Dosoftei, despre
Cetăţuia:
„Îngrijiţi‑o frumos şi vom face şi noi ce putem şi poate curând se va termina
această mănăstire şi acesta va fi meritul Domniei tale”12. 12 P.P. Panaitescu, Pa
triarhul Dosithei al Ieru
Ascultând chemarea lăuntrică a sufletului, ca Dumnezeu să fie în inima salimului şi Mitropolitul
Dosoftei al Moldovei cu
lui mereu, a căutat ca Moldova să fie o ţară sfântă, iar oamenii să trăiască prilejul unei scrisori ine
în pace şi în comuniune sfântă cu Creatorul. dite, în Biserica Ortodoxă

Română, LXIV, 1946, nr. Se ştie despre Dosoftei că era blând ca un miel, dar din evenimentele
1‑3, pp. 96‑97.
petrecute în timpul vieţii sale se constată că, în ceea ce priveşte apărarea
credinţei şi a credincioşilor turmei sale, a fost neînduplecat în hotărâre. La
data de 29 august 1683 îi spunea Patriarhului Moscovei, Ioachim, despre
episcopul de Lvow:
„Supără mult şi face pacoste sfintelor biserici, silindu‑le la unia pierzătoare de
13 Silviu Dragomir, Con suflete, căteodată în ascuns, altă dată pe faţă”13.
tribuţii privitoare la rela
ţiile Bisericii Româneşti Apoi a spus despre Catehismul calvinesc că este „plin de otravă de
cu Rusia în veacul al
XVII‑lea, în Analele Aca moarte sufletească”14. A adus viziunea ortodoxă despre Transubstanţierea
demiei Române, Memo Sfintelor Daruri.
riile Secţiunii istorice,
seria II, t. 34, 1912, pp. Dosoftei a reuşit ca slujbele bisericii să fie săvârşite în limba română,
131‑133. acolo unde erau români ortodocşi. El a spus:
14 Răspunsurile Mitro
politului Varlaam la Ca „În biserică mia voia mi‑i cinci cuvinte cu mintea mia să grăiescu, ca şi alţii
tehismul calvinesc, în Ioan
Bianu şi Nerva Hodoş,
să‑nvăţ, decât ziace mii de cuvinte într‑altă limbă”15.
Bibliografia românească
veche, 1508‑1830, tom I,
În majoritatea lucrărilor tipărite s‑a reamintit originea romană şi unitatea
Bucureşti, 1903, p. 151. de neam şi de limbă a românilor, iar unele traduceri sau prelucrări prin
15 Nicolae Grigoraş,
Duca Vodă cel bătrân.
frumuseţea limbii şi a capacităţii de evocare s‑au impus şi au rămas ca
Înfăptuirile sale culturale, adevărate monumente literare. Ca mitropolit, Dosoftei, i‑a făcut slujba de
în Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, nr. 7‑8, anul
încoronare lui Gheorghe Duca, pentru a treia domnie ce a început în
XLVIII, 1972, p. 544. noiembrie 1678.
În ultimul an de domnie a lui Duca Vodă, s‑a tipărit Octoihul. În prefaţa
cărţii a fost lăudat voievodul:
16 Nicolae Iorga, Istoria „Un împărătesc slujitor al ortodoxiei”16.
literaturii româneşti, vol.
I, ediţia a II‑a, Bucureşti, Marele merit al lui Gheorghe Duca, în istoria culturii româneşti, este
1925, p. 389.
acela că a sprijinit întreaga activitate a Mitropolitului Dosoftei.
Alte cărţi de cult ale Mitropolitului Dosoftei sunt: Preacinstitul acatist şi
paraclis al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu; Canonul învierii şi celelalte
mântuitoare rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos, tălmăcit de pre
limbă slavonească pre limbă rumânească (Uniev, 1673); Paremiile peste an,
Iaşi, 1683; Tocmeala svintei şi dumnezeieştii liturghii cu molitve, Iaşi, 1683.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, în cei peste 25 de ani
de păstorire la Huşi, Roman şi Iaşi, a fost preocupat să sfinţească oamenii
şi locurile pe unde a trecut, a muncit şi s‑a rugat. Rămâne o personalitate
de prim rang a românilor şi un model de vieţuire creştină pentru toate
timpurile şi îndeosebi pentru vremurile în care trăim noi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu vrem să urmăm virtuţile unui astfel de înaintaş,
spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră, Amin!
Monah Dosoftei JITARU

Mănăstirea Cetăţuia, Iaşi

4. Apologetica creŞtinĂ
Morala creștină și timpurile actuale.

Mai este posibilă astăzi credința
ȋn Iisus Hristos? (I)
Din ȋnvățătura lui Iisus a ieșit morala creștină, care se apropie de cea
de a doua mie de ani a existenței sale și care a dat cele mai bune reguli de
conviețuire umană.
Morala, ȋn fond, este un rezultat al vieții ȋn comun, o emanație a societății.
Omul singur se poate lipsi de morală, cu toate că ȋn concepția lui Kant se
găsește și ideea de „datorie către sine ȋnsuși”, care impune „să lucrezi, la
propria ta perfecționare”1. Deci o morală a persoanei, independentă de 1 Immanuel Kant: Kritik
der Urteilskraft, Ed. Ber
societate. Acest fel de morală ȋnsă, cu obiectiv direct ȋn sine ȋnsuși, este lin, N.O. Vg. A. Weichert.
posibilă numai după ce omul s‑a rafinat prin viața dusă ȋn comun cu alții
și ea nu precedă societatea. Eoantropul și Sinantropul, specii umane nomade,
desigur, nu au cunoscut nici un fel de normă morală, ȋn afara impunerii
instinctelor.

Filosofia greacă consideră totuși morala ca pe un produs al vieții dusă
ȋn conformitate cu natura umană; ea ar fi, deci, ȋnscrisă ȋn esența vieții.
Această afirmare este adevărată numai ȋntrucât putem deriva din natura
umană societatea și apoi din aceasta să derivăm morala.
Societatea de tip uman (cu totul deosebită de societatea animală) se
2 Clive Bell: Civilization, bazează „pe reflecție și educație” și este, așadar, „artificială”2. Ea este o
Pelican Brooks, 1938, p.
63. alcătuire făcută de om și menținută de el prin efort. Iar morala, care se
ȋnfiripează ȋn orice societate umană, ca o necesitate imperioasă, este ea
ȋnsăși o operă umană.
3 Jacques Chevalier: La Sunt, firește, și alte păreri (și unele chiar foarte recente3) după care
vie morale et l’au delà.
Flammarion, 1938, pp.
morala este fundată pe metafizică și pe credința ȋntr‑o viață viitoare.
210‑211.
„Niciodată un ideal pur pământesc nu va fi satisfăcător pentru om”,
spune Jacques Chevalier, profesor la Facultatea de Litere din Grenoble.
4 Th. Hobbes: De cive, Totuși, ideea că morala este un produs social, așa cum crede Hobbes4,
1642; Rev. T. Williams.
Fiji and the Fijians, vol.
e mai aproape de realitate și e mai ușor de ȋnțeles. Şi dacă morala este un
1. Citat din H.Spencer, produs social, atunci rostul ei utilitarist, ȋn sensul arătat de J. Bentham5, se
p. 18.
5 J. Bentham: Introduc
impune. Ea trebuie să urmărească stabilirea
tion aux principes de
morale et de legislation,
„celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni”.
1923.
Şi bineȋnțeles, fericirea aceasta este pământească, așa cum credeau și
gânditorii greco‑romani.
Acest mod de a gândi a fost zdruncinat serios de evrei, care au introdus
concepția unui Dumnezeu unic (dar cu preferințe și răzbunări). Ideea de
Dumnezeu unic a constituit un mare progres față de concepțiile anterioare;
ȋnsă preferința pe care o arată Iehova pentru un popor, care ar fi ales, și
strășnicia pedepsitoare a sa cu care ȋși impune, prin frică, preceptele, a dus
la o morală josnică și crudă rezumată ȋn teribila sentință: „dinte pentru dinte
și ochi pentru ochi”.
Morala izraelită, ca și cea creștină de mai apoi, nu este o simplă emanație
socială, ci un corp de reguli și de porunci date omului, prin revelație, de
chiar puterea divină (ȋntrupată).
Dar caracterul schimbător al moralei, după timp și după loc, după ȋmpre
jurări și după oameni, arată mai curând că ea este un produs uman, formată
ȋn contact cu necesitățile sociale, ȋnțeles diferit de rațiunea trezită treptat.
6 L.Büchner. Force et Ma Materialiștii au apreciat ȋntotdeauna acest fel de a vedea și Buchner6 o
tière. Schleicher Frères.
Paris, 1906, p. 316.
spune limpede:
„Morala provine din sociabilitate și se modifică după ideile și nevoile care
domină o societate dată...”.
7 H. Spencer. Problèmes Ideile de „bine” și de „rău” sunt cu totul relative și ele variază după
de morale et de sociolo
gie. F. Alcan, Paris, 1906,
timp, loc, rasă, grad de cultură, climat, etc.”. La fel Spencer7 care este un
p. 21. evoluționist, crede că și morala este supusă evoluției, ȋncepând sub o formă

rudimentară și perfecționându‑se treptat. Citând diferiți autori, ei arată ce
sens cu totul deosebit are morala ȋn populațiile primitive. De pildă, el
amintește cazul regelui Tonva din insulele Fiji, care mai ȋntâi „a tăiat brațul
vărului său, l‑a prăjit și l‑a mâncat ȋn fața lui”; apoi „a pus să‑l masacreze
el fiind de față”. Morala acestor primitivi pare a fi inversă față de a noastră
și ea se poate rezuma ȋn sentința comunicată de preotul T. Williams care
spune că ȋn Fiji
„a vărsa sângele cuiva nu este o crimă, ci o glorie; a fi recunoscut drept criminal,
iată ambiția fiecărui fijian!”
Așadar, morala născută pe pământ și cu rosturi pământești, morala
dezvoltată pe ȋncetul și legată de felul societății ȋn care s‑a format, pare
mai accesibilă minții pătrunsă de raționalism și deprinsă cu determinismul
științific. Asta a făcut pe unii să creadă că morala trebuie să se bazeze pe
știință și că trebuie chiar să se dezvolte „o știință a moralei”. Acestui mod
de a vedea se opune tocmai un om de știință riguroasă, matematicianul
Henri Poincaré8, care spune: 8 H. Poincaré. Dernières
pensées. Flammarion,
„nu există și nu va exista vreodată o morală științifică ȋn sensul propriu al Paris, 1913.
cuvântului, dar știința poate fi, ȋn mod indirect, o auxiliară a moralei; știința,
larg ȋnțeleasă, nu poate decât s‑o servească; numai semi‑știința este de temut;
dar știința singură nu‑i de ajuns pentru că ea nu vede decât o parte din om,
sau, dacă vreți, ea vede tot, dar vede ȋntr‑un anume fel; și apoi pentru că trebuie
să ne gândim și la spiritele care nu sunt științifice”.
Acest conflict asupra sensului moralei este foarte vechi și el se arată clar
ȋncă din antichitate când ȋn fața filosofiei greco‑romane, care cerea ca „omul
să trăiască conform naturii sale”, s‑a ridicat civilizația evreiască cu revelația
de pe muntele Sinai, prin care Iehova a prescris el singur regulile de
conviețuire umană. Prin această prescripție morală a devenit o obligație
externă, impusă prin mijloacele de constrângere: fie ȋn lumea aceasta, fie,
mai ales, ȋn lumea de dincolo de moarte. Mai toate revelațiile recurg la
acest mijloc de impunere. Moise a adus tablele legii de pe muntele Sinai
și le‑a impus cu amenințări de pedeapsă veșnică dacă nu vor fi urmate9. 9 Pierre Rehm. Historie
générale des religions.
Mohamet a adus ȋnvățăturile, din Coranul de mai apoi, ȋn urma apariției Paris, 1924.
arhanghelului Gabriel, care „i‑a comunicat cuvântul lui Alah” și pe care el
apoi l‑a impus cu sabia (Pierre Rehm, loc.cit., pp. 253‑257).
Şi morala creștină este o morală revelată: dar ea pe lângă constrângerile
externe pe care le folosește, pe lângă viața veșnică, pe care o promite, aduce
un fond pur uman, o fuziune a omului cu divinitatea, pe care n‑o găsim la
nici o altă revelație și care o face superioară tuturora. Aici se interpune ȋn
chipul cel mai firesc cuvântul lui Iisus Hristos și ȋnvățătura Sa.
Eduard Schure10 exprimă această idee astfel: 10 Edouard Schuré. Les
grands initiés. Perrni et
„Brahmanii, prin scufundarea ȋn contemplarea Eternității au uitat realitatea C‑ie. Paris, 1929.
pământească: viața individuală și socială. Grecia... s‑a legat, prin geniul său

propriu, de viața naturală și pământească... dar viața de dincolo s‑a restrâns și
s‑a ȋntunecat treptat. Iisus, prin lărgirea Sa de vederi și prin universalitatea Sa,
a ȋmbrățișat amândouă laturile vieții. În rugăciunea „Tatăl nostru” se spune
acest lucru: „precum ȋn cer așa și pe pământ”.
Dar domnia divinului pe pământ ȋnseamnă ȋndeplinirea legii morale și
sociale ȋn toată splendoarea frumosului, binelui și adevărului.
Nenumărate sunt lucrările ȋn care se descrie viața lui Iisus: dar amănuntele
ei nu ne interesează aici decât numai ȋn măsura explicației pe care ele o
pot da sublimei morale creștine. Din acest punct de vedere celebra carte a
11 E. Renan. Vie de Jésus. lui E. Renen11 și erudita lucrare a lui Daniel Rops12 pot satisface pe oricine
Calman lévy. Paris, 1925,
pp. 548‑549.
vrea să ȋnțeleagă geneza ȋnvățăturii lui Iisus.
12 Daniel Rops: Jésus en Această ȋnvățătură s‑a ȋnchegat printre oameni simpli, ȋn cadrul unei
son temps. A. Fayard,
Paris, 1945.
naturi exuberante, ȋntr‑o societate primitivă ȋn care omul se bucura ȋncă de
o mare libertate ȋn mișcări și nu era zdrobit de necesitățile stringente ale
vieții materiale. Pescari pe lacul Tiberiadei, cultivatori de măslini și rustici
liniștiți, ȋn contact cu natura, aceștia au fost ascultătorii cei dintâi ai lui
Iisus. Aceștia au fost și primii convertiți ai noii morale, care s‑a ȋnfiripat
din simple sentințe și pilduiri ȋnțelepte, exprimate ȋn cea mai sugestivă
formă. Renan a spus că
„Iisus este ȋn același timp foarte idealist „ȋn concepții și foarte materialist ȋn
expresie” (Loc. cit. pag. 316).
Noi credem ca El a reușit să unească cea mai simplă exprimare cu cel
mai complex conținut. Forma simplă izbește ȋnțelegerea oricui; iar fondul
ȋncărat cu cugetare răsună la nesfârșit și dă hrană sufletească, peste timpuri
și peste locuri, omenirii ȋntregi.
Când spune:
13 Biblia. Tradusǎ de V. „Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceții lor” 13,
Radu, G. Galaction,
Bucureşti, 1939. El a găsit o formulă bună pentru eternitate, inteligibilă oriunde și oricând,
ȋn care se află strânsă experiența socială a secolelor (Matei 7, 12).
În expresia:
„Orice ȋmpărăție care se dezbină ȋntru sine se pustiește și orice cetate sau casă
care se dezbină ȋntru sine nu va dăinui”, (Matei 12, 25)
se cuprinde concentrată toată ȋnțelepciunea istoriei și economiei politice.
Iar când ȋndeamnă:
„De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia
«mută‑te de aici ȋncolo»”
și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință, (Matei 17, 20). Iisus adună
ȋntr‑o frază un tratat ȋntreg de psihologie. Fiecare sentință a Mântuitorului
poate fi un exemplu de vorbă cu ecou, care poate atinge și priceperea și
simțirea, atât a omului de rând cât și a celui mai subtil savant.

Învățătura lui Iisus a fost opera unui geniu natural, cu cea mai profundă
intuiție a sufletului uman, formată printre oameni simpli și pe ȋnțelesul lor.
Dar ea tot nu ar putea fi explicată satisfăcător dacă nu am lua ȋn considerare
mediul sinagogelor și al orașelor cu negustori și politicieni, mediul inter
pretărilor strâmte și al discuțiilor nesfârșite asupra textelor legii și asupra
moravurilor timpului.
Preoții Saduchei și Farisei ajunseseră la un formalism pierdut ȋn detalii
și la un spirit de harță intelectuală pentru care simplicitatea ȋnvățăturilor
lui Iisus avea să fie distructivă. Citatul următor făcut de D. Rops14 din 14 Loc. cit. p. 66.
Talmud spune următoarele:
„Nu era permis (prin interpretarea Fariseilor) să se mănânce, ȋn ziua de sâmbătă,
un ou care a ieșit din găină ȋn cea mai mare parte ȋnainte de apariția stelei a doua!”
Își poate oricine ȋnchipui cât de zadarnică este o astfel de prescripție
rituală. Cine avea să urmărească găinile când depun ouă și să măsoare fiind
cu un ochi pe cer (pentru a vedea apariția celei de a doua stele) câtă mărime
din ou a ieșit din găină la un moment dat? Într‑un alt exemplu se arată tot
ȋn Talmud că
„ȋn ziua de sâmbătă a ucide un păduche e tot atât de grav ca a ucide o cămilă!”.
Şi spune Daniel Rops că, totuși, rabinul Zamuel a permis, ca o mare
concesie, să se poată ȋn această zi tăia numai labele păduchilor! Nu știm
ce s‑ar fi ȋntâmplat ȋn caz de tifos exantematic pe acele meleaguri.
Despre Saduceeni, tot Talmudul spune că ei „sunt mari proști, fiii lor
zarafi, iar ginerii inspectori” (D. Rops. Loc. cit. pag. 66). Așadar, acaparatori
ai puterii sub toate formele.
Cu aceștia a avut Iisus de luptat și aceștia opuneau spiritul lor complicat
și lipsit de sinceritate ȋnvățăturii limpezi și ieșită din adâncul firii pe care
o aducea Mesia. Învățătura lui Iisus era constructivă dar și polemică totodată:
nu ȋn sensul ȋn care se ȋnțelege astăzi cuvântul, dar ȋn sensul unei critici a
greșelilor cu intenția de ȋndreptare a lor.
Când se adresează Cărturarilor și Fariseilor, El le spune direct și cu curaj:
„...pe dinafară vă arătați oamenilor drepți, ȋnăuntru ȋnsă sunteți plini de fățărnicie
și de fărădelege” (Matei 25, 20).
Câteodată devine chiar violent:
„Şerpi, pui de năpârcă, cum veți scăpa de osânda Gheenei?” (Matei 23, 33).
Iisus singur se pune ȋn opoziție cu cei care interpretau la vremea Lui
Legea, deși afirmă asigurator către ucenicii săi:
„Să nu socoți că am venit să stric legea sau proorocii: n‑am venit să stric, ci
să ȋmplinesc”. (Matei 5, 17).

Dar mai ȋncolo spune:
„Ați auzit că s‑a zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu ȋnsă vă spun
vouă să nu stați ȋmpotriva celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept,
ȋntoarce‑i și pe celălalt” (Matei 5, 38‑39).
Într‑aceasta stă diferența cea mare ȋntre creștinism și iudaism.
Şi mai departe:
„Deci când faci milostenie, nu trâmbița ȋnaintea ta, cum fac fățarnicii ȋn sinagoge
și ȋn ulițe, ca să fie slăviți de oameni; ...Tu, ȋnsă, când faci milostenie, să nu
știe stânga ce face dreapta ta” (Matei 6, 2‑3).
În aceste sfaturi Iisus atacă direct sinagoga și pe rabinii ei, iar mai la
urmă, ȋi denunță aspru:
„Feriți‑vă de profeții mincinoși care vin la voi ȋn haine de oi, iar pe dinăuntru
sunt lupi hrăpitori” (Matei 7, 15).
Iar despre Cărturari și Farisei spune ucenicilor:
„Deci toate câte vă vor zice vouă, făceți‑le și păziți‑le dar după faptele lor să
nu faceți, că ei zic dar nu fac” (Matei 23,3).
Şi aici urmează o teribilă acuzare, care stigmatizează pentru totdeauna sectele,
veșnic ȋn ceartă, ale profeților vremii:
„Vai vouă, Cărturarilor și Fariseilor fățarnici, că ȋnchideți ȋmpărăția cerurilor
ȋnaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu‑i lăsați”.
„Vai vouă, Cărturarilor și Fariseilor fățarnici, că mâncați casele văduvelor și de
ochii lumii vă rugați rugăciuni lungi; pentru aceasta mai multă osândă veți lua!”.
„Vai vouă, Cărturarilor și Fariseilor, că dați zeciuială din izmă, din mazăre și
din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale legii: judecata, mila și credința;
pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!”.
„Povățuitori orbi, cari strecurați țânțarul și ȋnghițiți cămila!”.
„Vai vouă, Cărturarilor și Fariseilor, fățarnici, că voi curățiți partea din afară
a paharului și a blidului, dar ȋnăuntru sunt pline de hrăpire și de necumpătare!”
(Matei 23, 14; 2, 25).
Fără această vie luptă cu cei ce aveau ȋn grija lor cultul vremii nu s‑ar
ȋnțelege deloc ȋnverșunarea cu care aceștia l‑au urmărit și osândit pe Iisus.
Pentru același motiv, este probabil că Iisus și‑a prezentat ȋnvățăturile, ȋn
mare parte, sub formă de parabole. Acest limbaj, pe lângă puterea de
influenţă mai mare pe care o are, este totdeauna mai greu de ȋncriminat.
Pildele și parabolele
nu pot fi incriminate ca acuzări. Iisus singur a dat o explicație atunci când ucenicii
l‑au ȋntrebat: „De ce vorbești lor ȋn pilde?” (Matei 13, 10).

„Pentru că vouă vi s‑a dat să cunoașteți tainele ȋmpărăției cerurilor, pe când
acelora nu li s‑a dat... Pentru aceea li vorbesc ȋn pilde, că văzând nu văd și
auzind nu aud, nici nu pricep)” (Matei 13, 11‑13).
Este aici o aluzie la gloata poporului, cărora Iisus se adresase, și care
era formată din oameni simpli; dar poate fi și altfel de aluzie la cei care
nu văd și nu aud intenționat, la contrafăcătorii adevărului, care se aflau
mereu pe urmele Lui, căutând să‑l atragă ȋn cursă, pentru a‑l putea acuza
de blasfemie.
Dar ȋnvățătura lui Iisus nu se concentrează pe aceste atacuri și replici
date celor necinstiți și celor falși, cu toată valoarea morală și ȋndreptările
pe care le urmărește. Eterna morală creștină, aceea care a ȋntrecut toate
sistemele de prescripție a regulilor sociale, este cuprinsă ȋn ȋnvățăturile lui
Iisus, ȋn care poziția omului ȋn lume, precum și natura lui este judecată și
ȋn care se propagă toleranța, modestia și iubirea. Aici cuvântul Mântuitorului
a atins sublimul și a dat spiritului uman posibilitatea de a se elibera și a
se ȋnălța pe sine.
Predica de pe munte este cea mai ȋnaltă ȋnfățiare a suferinței și mângâierii
umane a elanului spre perfecțiune:
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este ȋmpărăția cerurilor. Fericiți cei ce
plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
Fericiți cei ce flămânzesc și ȋnsetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu
se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este ȋmpărăția
cerurilor. Fericiți veți fi voi când vă vor ocărȋ și vă vor urmări și vor zice tot
cuvântul rău ȋmpotriva voastră mințind din pricina mea” (Matei 5, 3‑11).
Toți cei oprimați, toți cei lipsiți, toți cei nedreptățiți sunt ȋncurajați și
susținuți sufletește, prevestindu‑li‑se un viitor mai bun. Tuturor acestora
Iisus le spune:
„Bucurați‑vă și vă veseliți, plata voastră multă este ȋn ceruri...” ... „Voi sunteți
sarea pământului”... „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 12‑14).
Astfel, El stârnește cele mai din adânc puteri sufletești, pentru a rezista
mizeriilor efemerei existențe umane. Acest ideal ȋnlătură copleșirea spirituală
pe care o dă, celui fără reazim sufletesc, nedreptatea, orgia, și lipsurile.
Optimismul predicii de pe munte se sprijină pe convingerea că toate sunt
trecătoare aici pe pământ și că numai cele bune vor dura. Iar, aici pe pământ,
oamenii nu se pot apropia de idealul vieții și de ȋmpărăția veșnică decât dacă
ascultă de poruncile bunei conviețuiri: „Să nu ucizi”, „să nu preacurvești”,
„să nu juri strâmb”, „fii milostiv”, „nu fi lacom”, „fii răbdător”, „fii cre
dincios”, „să nu furi”, „fii iertător”, „fii sincer”, „fii curat cu duhul”. Şi
mai presus de toate:

„Să cinstești pe tatăl și pe mama ta, și să iubești pe aproapele tău ca ȋnsuți pe
tine” (Matei 19, 19).
Iubirea de aproapele tău este chintesența moralei creștine și ea merge
atât de departe ȋncât se ȋntinde și asupra celor care ȋți fac rău:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor
ce vă urăsc și rugați‑vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 6, 44).
Şi acest sfat al lui Iisus este cu atât mai puternic cu cât El ȋnsuși l‑a
urmat, ȋn jertfa Sa Supremă, la care a mers conștient. Atunci când, după ce
l‑au batjocorit și l‑au răstignit pe cruce, El a spus cu blândețe:
„Părinte, iartă‑le lor, că nu știu ce fac” (Luca, 23‑34).
Acest cuvânt al iertării El l‑a propovăduit ucenicilor săi și când Petru
l‑a ȋntrebat:
„Doamne, de câte ori va greși fratele meu față de mine și eu ierta‑voi lui? Oare
până la șapte ori?” Îi răspunde Iisus: „Nu zic ție până la de șapte ori, ci până
la de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei, 18, 21‑22).
Această sublimă toleranță și ȋngăduință umană, unită cu o largă desprin
dere de bunurile pământești și cu o continuă ȋnclinare de a face bine și de
a ajuta pe alții, dă singura bază nezdruncinată a unei morale ȋnalte, care să
permită oamenilor o viață superioară. Şi când cunoaștem exemplul sfintei
vieți a lui Iisus, chemarea lui este alinare și ȋndemnul lui tămăduire:
„Veniți la mine toți cei osteniți și ȋmpovărați și eu vă voi odihni pe voi. Luați
jugul meu asupra voastră și ȋnvățați‑vă de la mine că sunt blând și smerit cu
inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28‑29).
Aceasta‑i ȋnvățătura lui Iisus și ea a fost sintetizată ȋn puține cuvinte de
mulți scriitori și cercetători. Ed. Schuré, de pildă, o rezumă astfel:
„profetul galilean pune viața interioară a sufletului deasupra tuturor practicilor
exterioare, invizibilul deasupra vizibilului, ȋmpărăția cerurilor deasupra bunu
rilor pământești” (Loc. cit., p. 494).
Iar Ernesc Renan găsește că creștinismul este
„Fructul unei mișcări spontane a sufletelor, degajat, la ȋnceputul său, de orice
constrângere dogmatică și care a luptat trei sute de ani pentru libertatea de
conștiință.” „Sentimentul pe care l‑a introdus Iisus ȋn lume este al nostru.
Perfectul său idealism este cea mai ȋnaltă regulă de viață neȋncătușată și
virtuoasă. Cel dintâi, El a proclamat regalitatea spiritului”. (Loc. cit., p. 461).
Totuși, deși creștinismul a dat lumii o lumină nouă, călăuzitoare pe calea
binelui, lumea continuă să fie rea. Războaiele nu numai că nu au dispărut,
dar au devenit mai sălbatice. Răutatea și ȋnșelăciunea s‑au rafinat și mila
a făcut loc cruzimii. Iubirea dintre oameni nu‑i mai mare azi decât ȋn vremea
când și‑a ȋnceput Iisus predicile. Omenirea nu s‑a regenerat cum s‑au așteptat

primii creștini. Ed. Schuré crede că templul special n‑a fost ȋncă construit.
Aceasta ar cere:
„Așezarea stăpânirii lui Dumnezeu sau legii providențiale ȋn instituțiile organice
ale omenirii: dar această construire trebuie făcută pe de‑a‑ntregul, de aici ȋnainte.
Căci omenirea trăiește ȋncă ȋn stare de război, sub legea Forței și a Destinului.
Legea lui Hristos, care domnește ȋn conștiința morală, n‑a trecut ȋncă ȋn
Instituții” (Loc. cit., p. 551).
Dar nu numai că ȋnvățătura lui Iisus nu s‑a aplicat ȋn viața politică, dar
ea a fost denaturată felurit și aplicată ades contra firii sale. Renan observă
cu dreptate că:
„cei mai puțini creștini au fost, pe de o parte, doctorii bisericii grecești care,
ȋncepând din secolul al patrulea, au angajat creștinismul pe calea unor discuții
puerile metafizice și pe de altă parte, scolasticii Evului Mediu latin, care au
vrut să scoată din evanghelie miile de articole ale unei coloane Summa” (Loc.
cit., p. 460).
Dar și mai mult ȋncă, creștinismul a fost atacat direct și a fost arătat ca
o piedică ȋn calea progresului uman. Primul atac violent a venit din partea
celor care au ȋnțeles greșit darwinismul; al doilea a venit din partea marxis
mului, și al treilea din partea filozofilor amoraliști, ȋn cap cu Nietzsche.
În cazul darwiniștilor avem de a face cu o dublă neȋnțelegere: pe de o
parte confundarea greșelilor bisericii cu morala creștină, pe de alta, reducerea
la simplism a teoriei lui Darwin. Bisericile, ca instituții, foarte adesea ori
au ȋnăbușit ȋnvățătura lui Iisus, pe care ȋn practica vieții au neglijat‑o sau
chiar au interpretat‑o greșit. Încurcați ȋn dogme și distincții rafinate, repre
zentanții bisericilor au ajuns la neȋnțelegeri grave ȋntre ei, la schizme și la
acuzări publice – ba chiar la lupte deschise care mergeau ȋn contra fondului
moral, pe care cu toții pretindeau că se sprijină. Întrebuințând cu toții
aceleași evanghelii ȋn care se află ȋnvățătura lui Iisus, plecând de la aceeași
blândă imagine și de la același sublim sacrificiu, clericii din diferite deno
minații au pretins exclusivitatea interpretării cuvântului lui Iisus și au
transformat adesea Casa Domnului ȋntr‑un locaș de grave neȋnțelegeri. Apoi,
ȋn cursul secolelor ei au amestecat puterea spirituală cu puterea temporală,
scoborând prestigiul ceresc ȋn meschinăria pământească. De aici au ieșit
conflicte primejdioase care de mai multe ori au pus ȋn cumpănă atât soarta
ȋmpărățiilor cât și soarta bisericilor. Din ȋnvățătură tolerantă și ȋnălțătoare
de suflet, doctrina lui Iisus a fost adesea ȋnfățișată ca o doctrină limitată,
ȋn care s‑a uitat prea mult că Iisus afirmase: „Împărăția mea nu‑i din lumea
aceasta”. Clerul ȋnalt, mai ales, adeseori s‑a arătat ȋn slujba atracțiilor
lumești, oferind astfel motive de atac celor care se luptau cu ei, nu pentru
doctrină ci pentru interese temporale. Într‑adevăr, biserica a fost de multe
ori vulnerabilă. Prin amestecul ei ȋn expansiunea spiritului de investigație,

prin menținerea unei interpretări ȋnguste a cosmogoniei și prin accentuarea
miracolelor, ȋn sens literal, ea a intrat ȋn conflict cu multe spirite de elită
care au deschis drumuri noi omenirii pe calea progresului și a perfecțiunii
vieții. Uitând limbajul simbolic și plin de imagini al lui Iisus, părinții
bisericii au ținut să afirme prea des conținutul limitat și brut al cuvântului,
privitor la originea omului, la dualitatea suflet‑corp și la viața de după
moarte, cu pedepsele și recompensele ei. În loc să se insiste asupra fondului
moral al ȋnvățăturii lui Iisus, fond nepieritor de spirit și idee, s‑a insistat
asupra ȋmbrăcămintei vremelnice a gândirii curente, asupra cuvântului fugar,
legat de sensul limitat al materiei brute. De aceea nu a fost greu unor savanți
contemporani și unor scriitori de mare talent să atace biserica și pe repre
zentanții săi, răsturnând argumentele lor din domeniul științei experimentale
ȋn care se băgaseră fără rost.
15 Ch. Darwin: 1.Origine Într‑o astfel de atmosteră a apărut Darwin15, care, prin teoria sa, a
des espèces; 2.Descen
dence de l’homme. Schlei
evoluției, explica transformarea ființelor vii, descendența lor, dezvoltarea
chercher frères, Paris. progresivă ȋn lumea viețuitoarelor și ȋnrudirea omului, el ȋnsuși, cu ființele
superioare din regnul animal. Acum ȋncepe marea greșeală a reprezentanților
bisericii, care ȋn loc să considere teoria lui Darwin drept ceea ce și era, o
ipoteză explicativă ca atâtea altele, și să nu ȋncerce a o exclude, ei au luat
o atitudine ostilă, care ȋn unele cazuri a mers până la vrăjmășie. În fața
acestei atitudini, oamenii de știință au reacționat și mai violent, atacând
16 E. Haeckel: Der Mo biserica și, ceea ce este mai important atacând morala creștină. Haeckel16
nismus ales Band zuris
chen Religion und Whi
a fundat monismul, prin care a declarat război crâncen creștinismului, iar
sionschaft. A. Kröner, Huxley17, care nu avea nici o ȋnclinare să se amestece ȋn problemele religiei,
Leipzig; 2. Die Welträt
sal, A. Kroöner, Leipzig.
a dus o campanie viguroasă contra bisericii creștine „din pricina atitudinii
17 P. Chalmers Mitchell. pe care au luat‑o bisericile față de darwinism”. În urmă, David Fr. Strauss 18,
Thomas Huxley, a sketch
of his life and work.
a căutat să interpreteze monistic ȋnsăși personalitatea lui Iisus și fondul
Methnen and C‑te. Lon moral al ȋnvățăturii Sale. Atacurile au devenit apoi violente și dintr‑o parte
don, 1913, p. 235.
18 David Fr. Strauss:
și din alta. Explicația lui Drawin era așa de clară, lămurea ipotetic atât de
Das Leben Jesu. L Der multe fapte și descătușa spiritul spre o atât de largă ȋnțelegere, ȋncât a captat
alte und der neue Glaube.
Al. Kröner, Leipzig.
spiritele secolului al XIX‑lea. Selecția naturală, prin lupta pentru viată,
constituia o fermecătoare cheie cu care, ȋntr‑un mod atât de simplu, se puteau
deschide ușile misterelor. Misticismul a fost astfel ȋnlăturat și pierzând din
prestigiu prin noua sa scoborâtă ascendență, omul de gândire câștiga ȋn
schimb o nesfârșită perspectivă de mișcare ȋn ȋmpărăția spiritului.
Mai toți tinerii au devenit darwiniști, moniști. În vremea studiilor mele
liceale, monismul devenise o modă prin care se alegeau spiritele de elită
de cele ȋnapoiate. A te mai ocupa de biserică, de biblie, de morală, era o
scădere. O conferință ca aceasta pe care o țin eu azi, ar fi fost destul ca
cineva să‑și piardă serios din prestigiu. Năvala spre darwinism a fost uriașă,
și ea a adus, așa cum se ȋntâmplă ȋn orice curent puternic și oameni pregătiți,
dar și mai mulți cu totul nelămuriți asupra problemelor și care se alătură

mecanic la orice curs vijelios de idei. Propaganda s‑a intensificat și populari
zarea a devenit irezistibilă. Dar propagandele simplifică și deci deformează;
ele dau ca sigur ceea ce este numai ipoteză, formează lozinci care iau aspect
de adevăr absolut și stârnesc pasiunile care trec peste rațiune. Așa s‑a
ȋntâmplat și cu darwinismul și mai ales cu monismul: el a devenit dogmă
și a căzut astfel ȋn păcatul pe care el ȋnsuși l‑a ridicat ȋmpotriva bisericii.
De la domeniul strict științific, darwinismul a trecut ȋn societate și a cuprins
câmpul moralei, pe care, darwiniștii mai ales, au ȋncercat să‑l transforme.
Selecțiunea naturală a fost aplicată omului cu cruzime; lupta pentru viață
a fost ȋnțeleasă ad‑literam și mila, umilința, iubirea de oameni s‑au considerat
a fi slăbiciuni. Acum au venit exagerările naturaliste care, ca orice exagerări,
apar acolo unde se părăsește terenul propriu și se avântă omul ȋn generalizări
neverificate. Toată opera de ajutorare socială și de ȋngrijire a celor suferinzi,
medicina curativă și igiena preventivă, au ajuns să fie denigrate de unii
darwinieni extremiști, ca fiind contra‑selective19. 19 O. Hertwig. Zur Ab
wehr des ethischen, des
Astfel, Haykraft20, mergând consecvent pe această cale, a susținut că sozialen, des politeschen.
mortalitatea mare infantilă este favorabilă perfecționării rasei, ȋntrucât numai Darwinisimus. Jena. G.
Fischer, 1921, pp. 55‑58.
cei apți rămân ȋn viață și toți cei slabi dispar. Pentru acest autor bolile 20 J.B. Haykraft. Natür
infecțioase, bacilul tuberculozei, beția sunt factori selectivi și nu trebuie liche Auslase und Rassen
verbesserung. Trad. din
combătuți. Un alt darwinnist, Tille21, crede că mizeria și sărăcia sunt necesare engleză. Leipzig, 1895.
selecțiunii naturale, deoarece numai cei viguroși ajung să stăpânească 21 Alex. Tille, Ostlondon
als Nationalheilanstalt.
bunurile lumii, iar cei neapți rămân ȋn lipsuri și pier. Al treilea darwinist, Harden’s Zukunft, 1893.
Ammon22, a susținut că șomajul este un prilej de selecțiune naturală și tot 22 Ammon, Die natür
liche Auslese beim Mens
Tille a găsit, nici mai mult nici mai puțin că „slums”‑urile Londrei (cartierele chen, Jena, 1893.
mizeriei și ale orgiei) sunt „Instituția de vindecare a Angliei!”. Absurditatea
unor astfel de idei nu mai are nevoie de demonstrație, dar ea ne arată până
unde se poate rătăci spiritul pornit pe construcții imaginare și care se
desprinde din fondul moral al vieții.
Din nefericire, ȋnsă, darwinismul prost ȋnțeles a fost transformat și pe
plan politic ȋn concurența dintre state, făcându‑se aplicarea „luptei pentru
viață”, care se manifestă aici prin război. În lumina darwinismului războiul
a căpătat o justificare științifică, devenind un factor natural de progres. Moltke
apucase a spune ȋn 1871 că „fără război lumea s‑ar descompune ȋn materia
lism”23 Războiul ar fi un factor de selecție naturală după părerea lui Claus 23 Oscar Hertwig. Loc.
cit., p. 105.
Wagner24. Bernhardi25 susține că „războiul este o necesitate biologică” și 24 Oscar Hertwig, Loc.
Krossmann26 afimă că el „nu crede ȋntr‑o pace veșnică”. Glorificarea războiu cit., p. 106.
25 F. Von Bernhardi.
lui și admiterea lui ca factor necesar al propășirii umane, avea să ȋntrețină o Deutschland und der
atmosferă de violență ȋn spirite și o tendință de brutalitate declarată. Omenirea nächste Krieg, 1913.
26 R. Krossmann. Zücht
se ȋndepărta astfel tot mai mult de morala creștină și se apropia de morala ungspolitik. Berlin, 1905.
naturii, pentru care distrugerea pentru a supraviețui este suprema lege.
Prof. Univ. Dr. Grigore T. Popa, Iaşi

5. POPASURI DUHOVNICEŞTI
Ctitorii şi aşezăminte româneşti

în Sfântul Munte Athos
Peninsula Athos vazută de pe Athon la 2033 m.
Coordonate geografice
Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia pare a fi cea mai săracă.
Solul ei sterp, capriciile climei, nu sunt prielnice pentru agricultură. Dar
chiar în acest aspect nefavorabil vieţii, în această nenorocire funciară, grecii
au reuşit de‑a lungul istoriei să găsească o salvare, căci ea nu le îngăduie
să dormiteze într‑o viaţă plină de înlesniri. Aşezaţi de istorie pe un sol
ingrat, ei au muncit din greu pentru a pune în valoare fiecare palmă de
pământ fertil, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele deluroase şi
1 Pierre Leveque, Aven cele stâncoase ale munţilor1. Aceasta este şi caracteristica fundamentală a
tura greacă, Editura Me
ridiane, Bucureşti, 1989, vieţuitorilor din mănăstirile athonite.
vol. I, p. 4. Sfântul Munte al Athosului este o peninsulă legată de acest pământ al
Greciei în partea dinspre miazăzi, având în celelalte trei părţi ieşire la Marea
Egee. Lungimea Sfântului Munte este de aproximativ 60 de km, în timp ce

lăţimea variază între 12 şi 18 km. Altitudinea vârfului Athosului este de
2033 m. Suprafaţa peninsulei este de cca 365 km pătraţi.
Trăsătura cea mai caracteristică a acestei extreme înaintări a Balcanilor
în Marea Egee şi Mediterană este predominanţa munţilor, care acoperă 85%
din suprafaţa solului. Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc
în uscat, care se termină cel mai adesea prin faleze, ce adăpostesc nenumărate
porturi. Ea constituie adevărata cale de comunicaţie, deoarece comparti
mentarea solului face ca legăturile terestre să fie anevoioase. Pe de altă
parte, întreaga Eladă e înconjurată de insule ale căror creste sunt veritabile
repere pentru navigaţie, iar micile porturi adăpostesc pitoreşti locuri ospi
taliere pentru navigatori. Trebuie menţionat şi faptul că, în această zonă,
marea este plină de primejdii, brăzdată de valuri năprasnice în anotimpurile
reci, măturată de vânturi de la miazănoapte în timpul verii, descumpănind
mereu marinarii prin subitele ei accese de mânie.
Clima Greciei este, în general, mediteraneană, iar în unele regiuni, precum
Muntele Athos, clima este temperat‑continentală, datorită structurii muntoase
a solului. Acolo iernile sunt aspre şi verile deosebit de călduroase. Astfel,
dacă la Atena temperatura variază în timpul anului în medie între 12 şi 38
de grade, în Athos putem întâlni temperaturi între –2 şi +42 de grade, dar
căldura este mai suportabilă, din pricina vânturilor eleosiene şi prezenţei
mării, cu briza ei binefăcătoare.
Versantul ionian al Greciei continentale este acoperit de întinse păduri
de stejar până la 1200 m altitudine, iar mai sus, de păduri de fagi, pini şi
brazi. Pe înălţimile Peloponezului occidental cad ploi abundente, de unde
şi bogăţia cursurilor de apă. La est de Munţii Pindului, numai munţii cei
înalţi se bucură de precipitaţii în luna mai, destul de bogate de altfel, iar
Muntele Olimp este acoperit de brazi şi castani. În schimb, coamele Athosului
sunt înzăpezite până în luna mai, la fel ca şi cele ale Parnasului.
Regiunile cele mai joase ale Greciei cunosc în sezonul cald o lungă şi
neîndurătoare perioadă de secetă, ca şi cea mai mare parte a peninsulei
Athos. Practic, în anotimpul cald, nu plouă niciodată.
Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a
Mediteranei aspiră aerul Peninsulei Balcanice, făcând loc vânturilor de nord,
care devastează zonele de câmpie şi mătură Marea Egee, alternând adesea
cu răbufnirile arzătoare a vânturilor sirocco de provenienţă africană. Iarna
se manifestă prin violente rafale de vânt, care răcesc brusc atmosfera.
Câmpiile Greciei sunt înguste, iar caracterul excesiv al climei nu este
prielnic agriculturii. În peninsula Athos, această îndeletnicire este practicată
foarte puţin, din cauza solurilor pietroase, aşa că se găsesc doar culturi de
viţă de vie şi măslini, dispuse pe terase, sporadice datorită puţinătăţii
locurilor mai drepte. Pentru aceasta, s‑a procedat de‑a lungul sutelor de ani
la terasarea muntelui sau a locurilor mai aşezate din zona litorală.

Athosul se identifică cu toţi „Munţii lui Dumnezeu” în care Cel Preaînalt
s‑a descoperit oamenilor: Muntele Sion, Muntele Sinai, Carmelul, Muntele
Măslinilor şi Golgota. El este asemenea tuturor acestor munţi unde „Domnul
s‑a odihnit întru Sfinţii Lui” (ps. 150,1) în „adunare de Dumnezei” ( ps. 81,1).
„Să nu mor până ce nu văd Athosul” îşi doresc toţi călugării ortodocşi.
Inspirat este cuvântul unui monah aghiorit, care spune că Muntele Athos
este locul unde mulţi oameni se pocăiesc şi prin aceasta ei fac mereu:
„bucurii în cer după cuvântul Scripturii” (Luca 15,7). Alături de nume
precum „Sfântul Munte” şi „Grădina Maicii Domnului”, acest munte poartă
şi apelativul de „Muntele Pocăinţei”. Uitându‑se la Athos, care se înalţă
falnic spre cer, lucrătorii acestei virtuţi sunt îndemnaţi, în chip firesc, să se
străduiască a se ridica tot mai sus pe calea desăvârşirii, adică să atingă
idealul pocăinţei depline. Athosul este însă şi Muntele „Schimbării la Faţă”,
sărbătoarea cea mai caracteristică a acestui loc binecuvântat.
Scurt istoric al Sfântului Munte

După relatările lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apolloniu şi ale altor autori
antici, din timpurile cele mai vechi şi până la începutul secolului al III‑lea
î.Hr., au existat în zona Athosului diferite orăşele precum Sani, Thysson,
Kleinai, Dion ş.a.. Treptat, aceste aşezări au dispărut, fără să putem şti ce
2 Pr. Prof. Dr. Nechita s‑a întâmplat cu ele2.
Runcan, Studii de Teolo
gie istorică şi patristică, După spusele lui Plutarh, arhitectul Stasikrate3 i‑a propus lui Alexandru
Ed. Europolis, Constanţa, cel Mare, care avea de gând să construiască un oraş în care să‑şi imortalizeze
2008, p. 391.
3 După Strabon, este faima, să transforme Athosul în monument al lui Alexandru, spre slava
vorba despre arhitectul măreţiei macedonene:
Deinokrate.
„ţinând în mâna stângă un oraş: mulţimi de oameni, iar în cea dreaptă un râu
ce duce la mare”.
Dar Alexandru cel Mare n‑a acceptat planul, spunându‑i acestuia:
„Lasă Muntele cum este. E de ajuns că împăratul şi‑a eternizat semeţia săpând
canal printr‑însul”.
El se referea, fără îndoială, la canalul pe care, în anul 481 î.Hr., Xerxes
l‑a poruncit inginerului său, Vouvaris, în expediţia pe care a pornit‑o
4 Theoharis Provatakis, împotriva Eladei, cu 1200 de corăbii mari4, canal care există şi astăzi, fără
Sfântul Munte Athos, Ed.
Rekos, Thesaloniki, 2005, a fi fost vreodată umplut cu apă şi folosit, delimitând simbolic peninsula
p. 5. de continent.
Nu se ştie sigur când au venit primii monahi în Sfântul Munte Athos,
dar se crede că ar fi venit odată cu Sfântul Apostol Ioan, care o însoţise pe
Maica Domnului în călătoria sa spre Athos. Această versiune a legendei
locului sugerează că încă de la începuturile erei creştine, au debarcat aici

sihaştrii din Asia Mică, poate şi din Efes, unde propovăduia Sfântul Apostol
Ioan, şi unde o formă a vieţii monahale, contemplative, începuse să se
manifeste de timpuriu5. 5 Ierod. Cleopa Paraschiv,
Pelerin în Sfântul Munte
N‑am putea preciza când apar primele elemente ale acestei vieţi monahale Athos, Ed. Agapis, Bucu
în Sfântul Munte, dar se pare că ele datează încă din timpul împăratului reşti, 2005, p. 22.
Constantin cel Mare (306‑337 d. Hr.) şi al împăratului Teodosie cel Mic

(408‑450 d.Hr.)6. Faptul pare a fi verosimil, cu atât mai mult cu cât, în 6 Arhim. Ioanichie Bălan,
Pelerinaj la Muntele Athos,
ciuda izolării lui, Athosul nu putea să rămână neinfluenţat de puterea Ed. Mănăstirea Sihăstria,
cuceritoare a Creştinismului. În acest sens, este semnificativă imaginea 2005, p. 21.
simbolică a povestirii Sfântului Grigorie Palamas, că la sosirea în Athos a
Maicii Domnului, toţi idolii s‑au prăbuşit cu putere în valurile mării.
Mănăstirea Iviron (ţărmul lui Kliment) si icoana făcătoare de minuni.
Cu toată apropierea lui de vechile centre creştine cu origine apostolică,

de exemplu Filippi, Tesalonic, Bereea, Troia etc., Athosul nu ne‑a păstrat,
până la sfârşitul secolului al VIII‑lea sau începutul secolului al IX‑lea,
atestări clare ale vieţii monahale. Este posibil însă ca ele să se fi pierdut
din cauza multelor invazii barbare care s‑au succedat prin aceste ţinuturi:
slavi, avari, bulgari, arabi, ca să nu mai pomenim de piraţi, care, începând
din secolul al VI‑lea şi până în secolul al XIV‑lea, roiau în jurul Athosului.
Pe vremea împăratului Teodosie şi a soţiei sale, Pulheria (adică în jurul
anului 395 d.H.), este foarte probabil să fi existat deja câteva aşezări
monahale, care însă au fost pustiite de barbari7. Mai pe urmă, s‑au construit 7 Ierod Cleopa Paraschiv,
op. cit., p. 23.
multe aşezăminte, schituri, chilii şi colibe.
Totuşi, arhimandritul Porfirie Uspenski, cel care a scris o monumentală
istorie a Sfântului Munte, crede că în urma invaziei arabe asupra Macedoniei,
dintre anii 670‑676 d.H., împăratul bizantin Constantin Pogonatul ar fi dat

Athosul în seama unor călugări. Iar aceasta ar fi prima dată certă când apar
8 Teodor Bodogae, Aju monahi în Muntele Athos8.
toarele româneşti la
Mănăstirile din Sfântul Începând cu primele decenii ale secolului al IX‑lea, monahismul aghiorit
Munte Athos, Ed. Para a intrat într‑o nouă fază. Athosul îşi dobândeşte caracterul său de ţinut
lela 45, Bucureşti, 2003,
p. 3. exclusiv monahal, cu graniţe bine determinate, cu organizare administrativă
9 Monah Pimen Vlad, proprie şi cu capitala la Kareias9. Deja, în acest secol, din Sfântul Munte
Sfântul Munte Athos –
Grădina Maicii Domnu se profilează o serie de personalităţi duhovniceşti consemnate în izvoare
lui, Ed. Buna Vestire, documentare din arhive.
Bacău, 2003, p. 9.
Primul călugăr vestit care a atras în jurul său mulţi adepţi în Athos a
fost Sfântul Petru Atonitul, despre care unii cred că ar fi trăit la finele
secolului al VII‑lea (681‑734), iar alţii cred că a vieţuit în secolul al IX‑lea.
Mai sigură e ultima variantă, căci se pare că el a fost generalul bizantin de
sub împăratul Teofil (827‑842), care, după ce scapă din închisoarea Samara,
unde‑l aruncase ultimul împărat iconoclast, se retrage în Athos, într‑o peşteră
de lângă mănăstirea Ivirilor de azi, unde trăieşte 53 de ani în viaţă aspră,
pustnicească şi bogată în minuni. Rătăcindu‑se în munte, un vânător oarecare
îi descoperă moaştele, pe care le pune în mănăstirea Sfântului Climent de
Ivir, întemeiată de acesta. Aşadar, este sigur faptul că pe la jumătatea
secolului al IX‑lea existau călugări în Athos. Scriitorul bizantin Genesios
din secolul al X‑lea, iar după el şi Teofan Continuatus, cel care scria cronica
timpului din porunca lui Constantin Porfirogenetul − relatează că, la restabilirea
cultului icoanelor, în 842, erau în Constantinopol o mulţime de călugări
purtând pe străzi icoane sfinte; înclinăm a crede că unul dintre conducătorii
călugărilor în procesiunea din Bizanţ a fost Sfântul Petru Atonitul.
Pe la anul 869, cuviosul Eftimie din Tesalonic vine la Athos şi întâlneşte,
în jurul istmului Akantic şi în Megali Vigla, pe doi monahi, Petru Atonitul
10 Teodor Bodogae, op. şi Ioan Colovul (Ciuntul)10, stabilit în Athos în anul 867, vestit şi el pentru
cit., pp. 23‑24.
sfinţenia vieţii sale. Pilda Colovului a fost urmată şi de alţi pustnici, astfel
că, în scurt timp, înălţimile munţilor au fost populate cu sihaştri şi monahi,
râvnitori de viaţă îngerească, prin post, priveghere şi rugăciune, în liniştea
11 Ierod. Cleopa Paras profundă a Sfântului Munte11. În viaţa Sfântului Eftimie, scrisă de ucenicul
chiv, op. cit., p. 23.
său Vasile, se spune că la venirea Sfântului Eftimie în Athos, acesta a întâlnit
destui călugări pe la istmul Akantic. Unii scriitori îl şi socotesc pe cuviosul
Eftimie, al doilea întemeietor al monahismului athonit, după Sfântul Petru
Atonitul.
În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul dă un hrisov prin care Ioan
Colovul şi ucenicii lui sunt opriţi de a‑şi trece vitele în sud de Ierissos,
Athosul rămânând ca locuinţă a călugărilor. Hărţuielile dintre coloviţi şi
athoniţi au continuat în întreg secolul al X‑lea. Pentru a se curma aceste
certuri şi pentru a se unifica într‑o instituţie monahală puternică, a trebuit
să vină aici o personalitate importantă ca Sfântul Atanasie, adevăratul
întemeietor a monahismului athonit.

Sfântul Atanasie, după numele său din copilărie Avram, s‑a născut la
începutul secolului al X‑lea, în Trebizonda. Rămas orfan de mic, el a fost
crescut de o rudă a sa, un ofiţer. În Constantinopol, acesta a cunoscut pe
vestitul călugăr, Mihail Maleinos, şi pe nepoţii lui: generalul Nichifor Focas,
mai pe urmă împărat (963‑969), şi Leon, mare demnitar imperial, cei care,
mai târziu, îl vor ajuta la refacerea monahismului athonit. Atras de viaţa
cuvioasă pe care o ducea Mihail, Atanasie vine şi rămâne în Muntele
Chimina, lângă părintele său duhovnicesc, unde se împrieteneşte cu credin
ciosul general Nichifor Focas, al cărui duhovnic devine în curând. Iniţiindu‑se
îndeajuns în viaţa monahală, pe care‑o lăţise în jurul Constantinopolului,
marele iconodul Teodor Studitul, Atanasie − care va fi auzit sigur că în
Athos mai sunt monahi − a plecat cu un culion (scufie călugărească) a lui
Mihail ca binecuvântare şi cu două manuscrise, acesta fiind şi un caligraf
distins. El se aşează în chilia pe care i‑o rânduise, la cererea lui Nichifor
Focas, protosul Ştefan, conducătorul de atunci al Sfântului Munte, cum
menţionează Atanasie însuşi în primul tipicon12. Atanasie din Trapezunt s‑a 12 Teodor Bodogae, op.
cit., pp. 24‑25.
stabilit la Athos în anul 963, înconjurat de coprovinciali, cărora li s‑au
adăugat apoi şi alţi reprezentanţi ai evlaviei din zona asiatică13. 13 Prof. Gh. Vasilescu şi
Ignatie Monahul, Româ
Generalul Nichifor Focas, trimis în expediţie contra arabilor din Creta nii şi Muntele Athos. Cu
(960‑961), îl roagă printr‑o scrisoare pe Sfântul Atanasie să‑i vină în ajutor legere de studii şi articole,
Ed. Lucman, Bucureşti,
prin rugăciune, promiţându‑i danii pentru a clădi o mănăstire, ca unul ce 2007, vol. I, p. 27.
vrea şi el viaţa monahală, scârbit fiind de lume. Chiliile mănăstirii au fost
gata până la 1 mai 963, când trimisul lui Focas îi aduce Sfântului Atanasie
ajutoare bogate, precum şi vestea că generalul Nichifor a ajuns împărat şi
s‑a căsătorit, urmând ca pe 16 august să fie întronat. Atunci, Atanasie pleacă
supărat la Constantinopol şi‑l mustră că nu şi‑a ţinut cuvântul de a deveni
monah. Cu ajutoare şi mai mari, de la Nichifor şi de la fratele lui Leon,
Atanasie clădi Katholiconul (biserica principală), apoi celelalte dependinţe.
El mai primeşte şi o cutie cu moaşte sfinte şi o bucată din Lemnul Sfânt14. 14 Pr. Prof. Dr. Nechita
Runcan, op. cit., pp. 396-
Numărul monahilor atraşi de personalitatea puternică a Sfântului Atanasie 397.
era la început de 80. Sfântul a fost pârât la împărat de către o delegaţie a
celorlalţi monahi athoniţi, care se aflau acolo înaintea acestuia şi duceau o
viaţă de aspră schimnicie, că le strică orânduielile şi schimbă duhul călu
găresc. Atanasie a primit şi de la urmaşul lui Focas, Ion Tzimiskes, multe
daruri în moşii, bani, sfinte moaşte, iar numărul monahilor a crescut la 120.
Respectul pentru Sfântul Atanasie a crescut şi prin faptul că acesta a fost
învrednicit de Dumnezeu să săvârşească multe minuni, cum a fost şi aceea
a găsirii apei din locul numit azi „Agheasma”. Atraşi de faima lui Atanasie,
vin în Athos o mulţime de monahi. Între ei se distinge boierul georgian,
Ioane, de la curtea regelui David, împreună cu fiul său, Eftimie. Mai târziu
vine aici şi un văr de‑al lui Ioane, Ion Tornikios, un mare general.

Fresca în pridvorul Schitului Prodromul
reprezentând cele 20 de mănăstiri din Athos.
Pentru că nu mai încăpeau în Lavră, Ion Eftimie şi Ion Tornikios se

15 Teodor Bodogae, op. retrag la o oarecare depărtare spre nord de Marea Lavră15. Ca intim urmaş
cit., pp. 26‑28.
al Sfântului Atanasie era desemnat, Ioan Ivirul. Printre cele dintâi mănăstiri
care se adaugă Lavrei, se înscrie cea a Ivirilor, care îl pomeneşte ca
întemeietor şi pe Ioan Tornikos, ivir şi el, şi pe Barasbatze, al cărui nume
16 Prof. Gh. Vasilescu, îi arată obârşia16.
Monahul Ignatie, op. cit.
p. 27. Despre Sfântul Atanasie mai găsim consemnată şi întâmplarea privind
moartea sa, survenită cândva între 997 şi 1011. La această din urmă dată
este atestat urmaşul său Eustatie. Sfântul Atanasie voia să ridice la cupolă
o piatră de boltă a zidurilor, când deodată se prăbuşi cu alţi 6 meşteri sub
dărâmături. În secolul al XVIII‑lea, el este aşezat în rândurile sfinţilor, iar
Marea Lavră adoptă ca hram ziua de 5 iulie, când se prăznuieşte pomenirea
Sfântului Atanasie.
După cum am văzut, mai înainte de a veni Atanasie în Athos, existase
o viaţă călugărească, ce avea un pronunţat caracter anahoret. Dar, între
zidurile groase ale mănăstirii, cu daniile crescânde ale împăraţilor şi numărul
mare al monahilor, anahoreţii nu vedeau decât un semn de „îmburghezire”
şi de călcare a predaniilor. Biograful lui Eftimie Ivirul spunea despre
Atanasie că „zideşte case luxoase, strică vechile tradiţii de înfrânare şi parcă
schimbă Athosul într‑un ţinut lumesc, încât a izbucnit o mare ceartă între
monahi”. Se cerea intervenţia împăratului pentru a se reveni la vechea
rânduială. Astfel, Ion Tzimiskes trimite în Athos pe călugărul studit Eftimie,

care formulează normele după care se va conduce de acum comunitatea
călugărilor. Hotărârile luate de acesta însemnează consacrarea oficială şi
extinderea peste întreg Athosul a concepţiei lui Atanasie. Ele au fost scrise
pe piele de ţap în anul 970 şi se păstrează încă în arhiva Sfântului Munte,
din Karies. Se poate spune că acestea formează primul tipicon al Athosului,
codificând modul de vieţuire monahală. Potrivit acestui tipicon, călugării
17 Ibidem, pp. 36‑38.
sunt de două feluri: cu viaţă de obşte şi pustnici17.
Epoca de aur a monahismului athonit a avut loc între anii 963 şi 1453,
când viaţa monahală de aici se desfăşura sub directa supraveghere şi între
18 Arhim. Ioanichie Bălan,
ţinere a împăraţilor bizantini18. op. cit., p. 21.
Am văzut cum mulţi boieri georgieni au întemeiat, încă de pe vremea
Lavrei, strălucitoarea „mănăstire a Ivirilor”, în anul 972. În ordine crono
logică, înainte de anul 1000, a treia mănăstire înfiinţată este Vatopedu,
întemeiată, cu permisiunea Sfântului Atanasie, de către doi fraţi din
Adrianopol. Tot în acea vreme ia fiinţă şi mănăstirea Filoteu, menţionată
în anul 992, într‑un document al Marii Lavre.
De la începutul secolului al XI‑lea datează mănăstirea de lângă istmul
Akantic, Esfigmenu. Contemporane mai sunt şi mănăstirile: Dochiariu,
Xenofon şi Xiropotam. Ceva mai târziu (dar înainte de 1100), apar mănăs
tirile Karakalu şi Costamonitu. Pentru a întări autoritatea protosului în
Sfântul Munte, împăratul Constantin Monomahul a dat, în anul 1046, un
al II‑lea tipicon.
În secolul al XII‑lea s‑au mai înfiinţat o serie de mănăstiri, de această
dată de origine slavă: Zografu (1100), Rusikon sau Sfântul Pantelimon
(1143) şi Hilandar (1197)19. 19 Teodor Bodogae, op.
cit., pp. 39‑41.
În urma cuceririi Bizanţului de către latini (1204), aceştia se aşează în
Constantinopol, dar peninsula Chalcidică nu depindea, de acum înainte, de
noul împărat, ci de regele italian din Salonic, ce a îngăduit baronilor şi
episcopilor săi să îşi clădească castele în faţa zidurilor mănăstirilor, care
trebuiau să plătească dajdii neobişnuite până atunci. Pe când episcopul
catolic de Samaria (Sebastia) exercita drepturi episcopale la Athos, călugării
intransigenţi aveau să sufere prigoniri şi închisoare din partea comandantului
garnizoanei france, precum călugărul Macarie din „Muntele cel Bun”. În
sfârşit, la 1210, după o nouă hotărâre pontificală, o garnizoană latină fu
aşezată de împăratul Henric în castelul feudal din Morfono, sub un şef care
depindea de Salonic. În cele din urmă, Athosul a scăpat însă şi de acesta,
cum scăpă de uzurpaţia catalanului Berenguer d’Entenca. Apoi, după ce în
aceste regiuni au fost înfrânţi „imperialii” greci din Epir, puterea trecu
asupra ţarului din Târnovo, Ioan Asan. El încercă să impună supremaţia
mitropolitului bulgar din Salonic, dar se izbi de opoziţia călugărilor athoniţi20. 20 Prof. Gh. Vasilescu,
În arhivele Sfântului Munte se păstrează o serie de rapoarte în care p. 29.
monahii aghioriţi arată cum au fost supuşi la chinuri şi silnicii din partea

împăratului Mihail al VIII‑lea Paleologul şi a partidei unioniste, în frunte
cu patriarhul Ion Bekkos. Călugării din Sfântul Munte n‑au vrut să primească
Unirea cu Biserica Romano‑Catolică, pe care partida unionistă o săvârşise
în anul 1274, la Lyon. Drept pedeapsă, armata, condusă de împărat şi
împreună cu patriarhul, au debarcat în Athos şi, afară de mănăstirile Lavra
şi Xiropotam, care îi primiră cu fast deosebit şi cu celebrarea liturghiei cu
21 Teodor Bodogae, op. azimă, celelalte mănăstiri au fost pustiite, iar călugării au fost martirizaţi21.
cit., p. 43.
Aceste fapte grave, pe care le recunosc chiar publicaţiile oficiale romano-
catolice, ridicară un val de indignare în întreaga peninsulă a Sfântului Munte
Athos. Toate revocările papale nu mai ajută la nimic şi încercările de unire
şi supremaţie ale Vaticanului eşuează. Unirea devine astfel atât de odioasă,
iar Vaticanul şi emisarii săi se dovedesc a fi atât de mari duşmani ai
călugărilor athoniţi, încât papa Honorius al III‑lea califică, în 1223, pe aceşti
călugări ca „neascultători scaunului Apostolic şi rebeli”. Totuşi, Papa va
încerca mereu să pună stăpânire pe Sfântul Munte, ştiind că prin el pune
22 *** Situaţia Sfântului mâna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei22. Istoricii catolici neagă
Munte Athos, în „Bise
rica Ortodoxă Română”, veridicitatea acestor fapte, încercând să sugereze că rapoartele din Sfântul
Bucureşti, 1953, nr. 7‑8, Munte confundă faptele întâmplate cu invazia celor 6000 de catalani catolici
p. 410.
23 Teodor Bodogae, op. care au prădat Athosul, între anii 1307‑130923.
cit., p. 43. Paleologii aduseseră cu ei nu numai trecătoare încercări de unire cu
Roma, ci şi legătura cea mai strânsă cu Patriarhia Ecumenică, care, într‑ade
văr, timp de aproape 200 de ani, supusese Athosul necontenit pentru folosul
şi prestigiul imperiului. De la început, după prada aventurierilor catalani,
Athosul a fost sacrificat. Actul de la 1312 îl supune autorităţii „Bisericii
24 Prof. Gh. Vasilescu, celei Mari”24, în această înţelegere dintre împăratul Andronic al II‑lea
p. 29. Paleologul şi Patriarhul Nifon I hotărându‑se ca, de acum încolo, protosul
să fie supus numai puterii Patriarhului. Din acest moment, treptat se va
instaura în Sfântul Munte, rânduiala idioritmică.
În a doua jumătate al secolului al XV‑lea, nou înfiinţatele mănăstiri
Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu,
ca şi Stavronichita − care va apărea doar pe la 1540 − vor completa colegiul
celor 20 de mănăstiri care stăpânesc acum întreg Athosul.
Prin idioritmie (stil propriu de viaţă), treptat, începe să se diminueze
importanţa a două din voturile călugăreşti, cel al sărăciei şi al ascultării.
S‑a susţinut că idioritmia s‑a introdus din cauza vitregiilor vremii (piraţi,
cruciaţi). În plus, putem adăuga şi dominaţia turcească, ce a despuiat
mănăstirile de orice venit.
În acest context, starea de lucruri ivită provoacă îngrijorări, de aceea
protosul Dometie şi cu Grigorie, egumenul Lavrei, se plâng patriarhului
ecumenic Antonie. Acesta dă, în luna mai, un tomos, pe care istoria îl
consideră ca al III‑lea tipicon al Sfântului Munte. El prevede că toţi egumenii
mănăstirilor sunt datori a‑l cinsti pe protos, plătindu‑i, după posibilităţile

fiecărei mănăstiri, un tribut anual, acesta urmând a fi folosit în interesele
comunităţii athonite. Ca o întărire a acestui tipicon, împăratul Manuil
Paleologul publică, în 1406, un hrisov prin care consfinţeşte starea de fapt
a idioritmiei. Acesta este socotit ca al IV‑lea tipicon, iar prin el călugării
sunt învoiţi să moştenească, să câştige şi să transmită şi altora averea
personală câştigată în viaţa de mănăstire25. Astfel, tipiconul prevedea: 25 Teodor Bodogae, op.
cit., pp. 46‑50.
„întrucât la monahi se găsesc unele proprietăţi, o parte din rentă poate fi
înstrăinată, să le folosească în viaţă, iar la moarte să fie ale mănăstirii”.
Cu accentuarea „individualismului” material, idioritmia se încetăţeneşte
la Sfântul Munte şi în tot Orientul26. 26 Pr. Prof. Univ. dr.
Vasile V. Muntean, Bizan
Chiar înainte de căderea Constantinopolului (1453), Sfântul Munte Athos ţul şi Românii, Ed. Tri
se supune de bunăvoie turcilor. Sultanul Murad al II‑lea (1421‑1451) îi nitas, Iaşi, 2005 p. 121.
acordă unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă

acces femeile ş.a.27. După căderea Constantinopolului (1453), Sfântul Munte 27 Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, Istoria Bi
Athos a stat, mai bine de 500 de ani, sub stăpânire otomană. În urma unei ser icească Universală,
convenţii încheiate între conducerea Athosului şi sultan, fiecare mănăstire Bucureşti, 2004, p. 308.
plătea un bir anual către Poartă şi astfel Sfântul Munte rămânea liber şi
practic neocupat de turci. Mai mult, turcii păzeau Athosul şi dădeau voie
călugărilor din toate ţările ortodoxe să vină şi să se organizeze după propriile
canoane. Acest lucru a permis monahismului athonit să reziste sub ocupaţia
otomană şi să prospere, iar în perioada postbizantină, în secolele XV‑XIX,
grija întreţinerii Sfântului Munte şi a plătirii birurilor către Poartă a fost
preluată de către cele două ţări româneşti, Moldova şi Ţara Românească.
Fără importantul ajutor material şi moral al ţărilor noastre, marile mănăstiri
athonite, − care nu mai aveau fonduri să‑şi plătească marele bir anual către
turci şi nici alte venituri pentru întreţinere şi reparaţii − ar fi dispărut şi,
odată cu ele, şi imensul tezaur spiritual şi cultural care se păstrează în
Sfântul Munte. Dar grija Proniei Divine a intervenit la timp prin mila Ţărilor
Române şi a salvat de la pustiire Athosul28. 28 Ierod. Cleopa Paras
chiv, op. cit., p. 24.
În urma introducerii idioritmiei, în mănăstiri au început să apară certuri
pentru averi şi metoace. Văzând această stare de lucruri, o seamă de egumeni
se plâng patriarhului ecumenic Ieremia al II‑lea. Acesta trimite pe Silvestru
în Athos să îndrepte lucrurile. Astfel, în 1574 apare şi sighilionul dat de către
aceştia pentru revenirea la viaţa de obşte, care formează tipiconul al V‑lea.
Rezultatul a fost totuşi efemer: încă din anul 1660, conducerea din Karies
era încredinţată unei comisii de proistameni, care luase în mână administra
rea generală a Sfântului Munte în locul vechii instituţii a protosului.
Importante pentru viaţa Sfântului Munte au fost hotărârile aduse în anul
1783 de patriarhul ecumenic Gavriil, hotărâri care formează tipiconul al
VI‑lea. Acesta, văzând multele peripeţii prin care au trecut lăcaşurile atho
nite, fixează o epitropie din patru membri aleşi dintre delegaţii celor 20 de
mănăstiri. Mănăstirile sunt împărţite în cinci tetrade. Durata Epistasiei e

de un an. Ea e organul executiv al comunităţii, compusă din cei 20 de
delegaţi ai mănăstirilor. Tipiconul mai prevedea oprirea călugărilor de a
părăsi Sfântul Munte fără a se justifica în faţa Epistasei. Ca rezultat al
tipiconului din 1783, unsprezece mănăstiri revin, în decurs de un secol, la
29 Pr. Prof. Dr. Nechita viaţa de obşte. Celelalte rămân pe mai departe idioritmice29. O dispoziţie
Runcan, op. cit., p. 404.
nouă – ivită în urma conflictelor greco‑ruse de la finele veacului al XIX‑lea −
este aceea că nu se mai poate înfiinţa pe viitor nici o mănăstire nouă. În
acest sens, regulamentul din 1924, azi în vigoare, este doar o compilaţie
30 Teodor Bodogae, op. după cele dinainte30.
cit., pp. 50‑57.
În anii 1821‑1832, Aghion Oros a avut o participare importantă în
revoluţia naţională, întărind‑o economic prin vânzarea şi valorificarea pre
31 Diacon Gh. Băbuţ, ţioaselor comori ce erau păstrate până atunci în mănăstiri31.
Pe jos în rugăciune prin
Athos, Editura Pelerinul După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea averilor
Român, Oradea, 2004, mănăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor ţării încetează.
p. 6.
În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administraţia Greciei,
eliberându‑se astfel de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de
ocupaţie; în anul 1923 protectoratul Greciei este recunoscut de Marile Puteri
32 Arhim. Ioanichie Bălan, prin Tratatul de la Londra32. Foarte interesantă este declaraţia guvernatorului
op. cit., p. 23.
turc al Athosului care, adresându‑se unui ziarist francez, în ajunul eliberării
Athosului de către Grecia, în 1912 afirma că:
„Sub guvernarea noastră ei s‑au bucurat de aceeaşi libertate, chiar de mai multă
libertate decât sub împăraţii bizantini... Cu siguranţă ne vor regreta, Monsieur!”.
Demnitarul turc avea, în general, multă dreptate. În afara câtorva perioade
mai grele, de după războiul grec de independenţă din 1821, sultanii „au
33 Ierom. Alexander Go respectat întotdeauna drepturile sfinţilor din Athos”33.
litzin, Mărturie a Sfântu
lui Munte, E.I.M.B.O.R., După primul război mondial, mănăstirilor athonite li s‑a recunoscut
Bucureşti, 2006, p. 19. autonomia în cadrul statului suveran grec, prin Tratatul de la Sevres, din
1920 (ratificat la Lausanne în 1923). Din punct de vedere spiritual, Athosul
a rămas sub conducerea Patriarhului ecumenic. Reglementarea administrării
Sfântului Munte Athos a fost precizată prin Charta constituţională aprobată
de adunarea călugărilor la 10 mai 1924 şi completată prin Decretul guver
nului grec din 10 septembrie 1926, care acordau guvernatorului Muntelui
Athos puteri administrative.
Guvernul grec a promulgat, la 20 februarie 1969, o nouă legislaţie cu
privire la Muntele Athos, prin care se acorda guvernatorului, dreptul de a
putea efectua percheziţii şi controale înăuntrul mănăstirilor, pentru a putea
asigura astfel protecţia comorilor mănăstirilor, a operelor de artă şi a manu
34 *** Situaţia Sfântului scriselor pe care le deţin mănăstirile34.
Munte Athos, în „Bise
rica Ortodoxă Română”,
Constituţia greacă prevedea, cu privire la administrarea Muntelui Athos
Bucureşti, 1969, nr. 5‑6, (art. 122) că Peninsula Athos, formează teritoriul Muntelui Athos şi se con
pp. 520‑521.
stituie în conformitate cu vechiul său statut privilegiat, ca parte descentralizată

a statului grec a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne intactă.
Toţi cei ce duc viaţă monastică în Muntele Athos dobândesc, îndată ce sunt
admişi ca novici sau monahi, naţionalitate greacă, fără nici un fel de
formalitate în plus.
Muntele Athos este administrat, în conformitate cu statutul său, de cele
20 de Mănăstiri, între care este împărţită întreaga peninsulă Athos, al cărei
sol este inalienabil. Administraţia este exercitată prin reprezentanţii mănăs
tirilor care formează Sfânta Comunitate. Este cu desăvârşire interzisă orice
modificare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri din
Muntele Athos. Stabilirea neortodocşilor sau a schismaticilor în Muntele
Athos este interzisă cu desăvârşire.
Precizarea în detaliu a regimului Muntelui Athos se face prin Charta
Constituţională a Muntelui, care este redactată şi votată de cele 20 de
mănăstiri, cu colaborarea reprezentantului statului şi ratificată de Patriarhia
Ecumenică şi de Cameră Deputaţilor Statului Grec. Comunitatea monahală
de la Muntele Athos este aşezată sub supravegherea Patriarhiei Ecumenice
din punct de vedere spiritual, iar din punct de vedere administrativ sub
supravegherea Statului Grec, căruia îi revine în chip executiv menţinerea
ordinii şi a securităţii publice.
Puterile menţionate ale statului sunt exercitate în limitele Chartei Con
stituţionale a Muntelui printr‑un guvernator, ale cărui drepturi şi datorii
sunt precizate prin lege. De asemenea, sunt precizate prin lege puterea
judiciară, ca şi prerogativele vamale şi fiscale pentru Athos, exercitate de
către autorităţile mănăstireşti şi de către Sfânta Comunitate35. 35 *** Mileniul Sfântului
Munte, în „Biserica Or
În urma celui de‑al II‑lea Război Mondial, dificultăţile economice prin todoxă Română”, Bucu
care trec mănăstirile din Sfântul Munte se fac din ce în ce mai simţite. reşti, 1968, nr. 9‑10, pp.
1060‑1061.
Aceasta se întâmplă de pe urma faptului că aproape toate proprietăţile
mănăstireşti din afara peninsulei athonite, au fost expropriate36. 36 *** Dificultăţi eco
nomice la Sfântul Munte
Numărul monahilor a variat de‑a lungul secolelor. Astfel, la sfârşitul Athos, în „Biserica Orto
secolului al X‑lea, era de 1000 iar în anul 1020, era de 3000. După 30 de doxă Română”, Bucu
reşti, 1958, nr. 1‑2, pp.
ani, numărul călugărilor era de 6000, numărul aşezămintelor monahale fiind 131‑132.
de 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul călugărilor a
scăzut la 1500. În anul 1920, numărul călugărilor aflaţi în evidenţe era
următorul: ruşi 4800; greci 3900; români 500; bulgari 500; sârbi 150;
georgieni 50. Din 1920 până în 1970, numărul călugărilor a scăzut de la
10000 la 1146. În anul 2004 erau 2500 de călugări.
Numărul actual al mănăstirilor este de 20, iar schituri sunt 12. Numărul
chiliilor nu se ştie exact deoarece au fost foarte multe părăsite şi s‑au
dărâmat, fiind estimat la circa 20037. 37 Diacon Gh. Băbuţ,
op. cit., pp. 4‑5.
Monah Vichentie NECHIFOR, Muntele Athos

6. TEOLOGIE
Sofiologia în gândirea
preotului Pavel Florenski (I)
Învăţătura de credinţă cuprinsă şi fundamentată în Revelaţie a fost supusă

de‑a lungul timpului la diverse interpretări. Din primii ani ai ivirii creşti
nismului, au apărut erezii, care au falsificat adevărul despre Persoanele
Treimice dumnezeieşti, despre Persoana divino‑umană a lui Iisus Hristos,
despre taina Creaţiei, a Crucii şi a Învierii, despre taina Bisericii, despre
transfigurarea şi sfinţirea umanului.
Dar, de fiecare dată, Biserica, prin hotărârile sinoadelor ecumenice, prin
definiţiile lor dogmatice, a dat răspunsurile cuvenite, la timp, în lumina
textului Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, sub asistența Duhului Sfânt.
Credem că şi învăţătura despre Sofia divină se înscrie pe această linie.
Punctele sensibile şi destul de dificile ale interpretării ei, aşa cum le expune
părintele Pavel Florenski, fac din acestă temă o „încercare” pe cât de grea,
pe atât de importantă şi actuală. Sofia este o eroare dogmatică, cum afirmă

părintele profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea „Iisus Hristos sau restaura
rea omului”, şi o tulburătoare speculaţie a filosofiei şi teologiei ruse.
De aceea, cu prudenţă şi în limita posibilităţilor de investigare, vom
conjuga gândirea lui Pavel Florenski despre Sofia divină cu cea a lui
Vladimir Soloviov şi Serghie Bulgakov, primul influenţându‑l pe Pavel
Florenski, aruncându‑i sămânţa acestei erori, iar cel de‑al doilea preluând‑o
şi inserând‑o în cărţile sale, până la constituirea osmotică într‑un adevărat
sistem, prin cele două trilogii ale sale.
Ca o interconexiune necesară în problematica temei vom expune reflecţia
florenskiană despre „Treime şi monadă”, Treimea Persoanelor în Unimea
Fiinţei, legea identităţii concrete, care se opune în plan trinitar homoiousiei
ariene, și soluţia gnoseologică prin care raţiunea are de ales între iubire şi
egoismul cunoaşterii. Gândirea preotului Pavel Florenski este salutară în
acest sens.
Vom privi Sofia divină în multiplele ei ipostaze: înger păzitor (al Creaţiei),
Biserica, Fecioara, continuând cu tipurile iconografice: Sofia din Novgorod
(Îngerul), cea din Iaroslav (Biserica) şi cea din Kiev (Fecioara), unde se
observă cel mai pregnant latura panteistă, încheind această această temă
cu: „Lumina sofianică în Noua Creaţie a lui Dumnezeu”.
Cum se defineşte Sofia în lucrarea „Stâlpul şi Temelia Adevărului”? Ce
este actul de autoumilire la care se referă Pavel Florenski, de dragoste, prin
care Dumnezeu, în plenitudinea Sa, pune lumea „creaturii” la aceeaşi înăl
ţime cu El? Cum ia parte la viaţa lui Dumnezeu în Trei Ipostasuri ea, Sofia,
cum pătrunde în adâncimile trinitare şi e participantă la iubirea dum
nezeiască? Mai mult, considerată ca „al patrulea ipostas”1 după bunăvoinţa 1 Pavel Florenski, Stolp
i Utverjdenie Istinî, vol.
lui Dumnezeu, dar fără existenţă unică, personală, şi neformând unitatea I, Moscova, 1990, p. 349.
dumnezeiască2, cum pătrunde în comunitatea iubirii treimice? La ce umi 2 Ibidem, p. 350 (vezi
art. Hans Jürgen Ruppert,
linţă dumnezeiască se referă în plus Pavel Florenski mai mult decât jertfa „Vom der Warheit”, în
de pe Cruce a lui Iisus Hristos, prin care Ipostasul dumnezeiesc al Fiului lui „Kerygma und Dogma”,
28 (1982), nr. 3, Göttin
Dumnezeu, în umanitatea Sa, a suportat şi a învins moartea, iar prin înnoirea gen, p. 209).
şi îndumnezeirea firii Sale umane şi prin Înviere a dat temei sfinţirii şi în
dumnezeirii omului şi sfinţirii creaţiei, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică?
Teologia dogmatică ne învaţă că înţelepciunea este unul din atributele
dumnezeieşti, una din lucrările necreate ale lui Dumnezeu. Fiinţa lui
Dumnezeu este veşnic neîmpărtăşibilă, iar neînţelegerea deosebirii între
Fiinţă şi energiile necreate, divine, sau între Treimea teologică şi Treimea
iconomică au dus la aceste interpretări echivoce.
Prin învăţătura despre Sofia şi simpla rostire a numelui lui Dumnezeu, nu în 3 Pr. prof. dr. Dumitru
sens palamit, se pierde semnificaţia profundă, ontologică a prezenţei Fiului lui Popescu, Prefaţă la lu
crarea Întrupare şi uni
Dumnezeu, Creator‑Logos şi Mântuitor al lumii3, prin care „toate s‑au făcut şi tate de Pr. Ştefan Buchiu,
fără de El nimic nu s‑a făcut” (Ioan 1, 3). Bucureşti, 1997, p. 5.

Sfântul Atanasie cel Mare evidenţiază în mod exemplar, faptul că lumea
creată nu derivă din fiinţa lui Dumnezeu în mod panteist sau dualist, ci din
lucrarea energiilor necreate ale lui Dumnezeu, că lumea este întemeiată pe
o raţionalitate interioară care constituie structura unitară şi internă a întregului
Cosmos şi îşi are originea în Logosul divin sau Raţiunea supremă a Fiului
lui Dumnezeu, Care S‑a întrupat pentru noi şi pentru mântuirea noastră la
„plinirea vremii”, adică vine „întru ale Sale”, din taina iubirii treimice. La
temelia creaţiei stă o raţionalitate unificatoare în deplină conformitate cu
Revelaţia divină, iar persoana şi creaţia sunt restaurate în Hristos‑Domnul,
ca Pantocrator şi Mântuitor, care S‑a întrupat şi S‑a făcut Om, pentru ca
4 Ibidem, p. 9. omul să se îndumnezeiască prin Biserică, sub raza de foc a Duhului Sfânt4.
Sofiologia necesită, astfel, o sporită atenţie din partea noastră, în încercarea
de a trece peste acele ambiguităţi inerente, pricinuite de greutatea textului,
şi, de asemenea, urmărind respectarea imperativului adevărurilor fundamen
tale dogmatice.
Sofia sau înțelepciunea lui Dumnezeu

Preotul Pavel Florenski îşi începe Scrisoarea a X‑a din Stâlpul şi Temelia
Adevărului în introspecția fiinţei, în liniştea străluminată şi atinsă de „dorul
5 Pavel Florenski, op. de a cuprinde cu toată conştiinţa, frumuseţea vieţii spirituale”5. În această
cit., p. 321.
prezenţă de glas şi de simţire, de sfâşiere întrebătoare, repetând versuri în
adagiul: „eu numai după Tine, veşnicie, tânjesc”, părintele Pavel Florenski
este răscolit de nimbul unei „persoane purtătoare de Duh”, a stareţului
Isidor, de frumuseţea vieţii celei noi, în frumuseţea absolută, în Duhul Sfânt.
„Stareţul Isidor cel plin de har şi prin Har prea‑frumos mi‑a dat mie în viaţă, cea
6 Ibidem, p. 320. mai tare, cea mai neîndoielnică, cea mai curată percepţie a personalităţii spirituale”6.
Referindu‑se la ascet sau sfânt, Florenski spune că el este primul care percepe
rădăcinile eterne ale creaţiei. El este cel care, contemplând eterna valoare
a creaţiei, devine persoana unică ce este capabilă să perceapă raţiunea de
a fi a creaturii, Logosul existenţei sale obiective. După cum afirmă Florenski,
„raţiunea unui lucru, este din punctul de vedere al creaturii, acel act prin care
creatura renunţă la sine, se eliberează şi‑şi găseşte afirmarea în Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte,
„raţiunea unui lucru, raportată la creatură, este lumina lui Dumnezeu pe care
7 Ibidem, p. 323. o revarsă asupra lumii, iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie”7.
Mergând pe linia acestei reflecţii florenskiene, Robert Slessinski, în
lucrarea Metafizica iubirii, conchide:
„Pentru a descoperi Logosul creaţiei, trebuie să contemplăm orizontul larg al
8 Robert Slessinski, Pa iubirii, care cuprinde smerenia mişcătoare a iubirii divine, izvor nesecat de
vel Florenski – A meta creaţie, precum şi cutezanţa neînfricată a iubirii creaturale”8.

Pavel Florenski include principiul sofiologic în adâncile lui reflecţii physics of Love, New
York, 1984, p. 173.
legate de Sfânta Treime, care se ţin lanţ pe câteva pagini în Stâlpul, chiar
la începutul scrisorii a X‑a. După ce obiectual intră în domeniul raţiunii,
în antinomiile raţionaliste ale dogmei, ca act unic al retrăirii directe,
„alabastrul cel scump este sfărâmat şi toate acele bucăţele obţinute aposteriori
sub formă de revelaţie, îşi găsesc justificarea în lumina pururea fiitoare a Prea
Sfintei Treimi”.
Treime şi monadă în reflecţia florenskiană

Comentând icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, Paul Evdokimov
spune:
„Între fiinţă şi neant nu se află alt principiu de existenţă decât cel treimic”9, 9 Pavel Evdokimov, Arta
icoanei ─ o teologie a
aceasta fiind o parafrazare a celor spuse de preotul Pavel Florenski în raport frumuseţii, Editura Me
ridiane, Bucureşti, 1993,
cu taina treimică: p. 207.
„Există Treimea lui Rubliov, există Dumnezeu. Tertium non datur”10. 10 Pavel Florenski, op.
cit., p. 67 (din scrisoarea
Din misterul divin intratrinitar, pătrunde în existenţa lumii, Adevărul „Trinitate”).
veşnic dumnezeiesc ce fundamentează unitatea şi diversitatea absolută: Trei
Persoane consubstanţiale. Fiecare Persoană trăieşte în esenţa divină, Taina
cuprinderii celeilalte Persoane, descoperind‑o.
„Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M‑a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45).
„Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 11).
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl […],
Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
În trei Sori, cuprinşi fiecare în celălalt, se află o singură lumină printr‑o strânsă
întrepătrundere, spune Sf. Grigorie de Nazianz, sau în traducerea părintelui
Stăniloae,
„Cei trei Sori care se compenetrează reciproc sunt o singură lumină”11. 11 Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Teologia dog
Adevărul trinitar însuşi, sinteză atotcuprinzătoare nu este supus unei matică ortodoxă, Bucu
reşti, 1978, vol. I, p. 290.
deducţii raţionale. Nici în planul geometric nu putem să reprezentăm spaţiul
quadridimensional după cele trei proprietăţi din spaţiul tridimensional. Când
adevărul de credinţă intră în sfera raţiunii, atunci este bine să se folosească
conjuncţia „şi”, pentru că nu poţi spune ce este mai înainte şi ce este mai
pe urmă în veşnica existenţă a trăirii. Perceperea celor veşnice, vederea
lucrurilor în existenţa lor interioară, raţiunea lor de a fi, contemplarea
absolută a trăirii, sunt întrebări ce ne introduc în sensul existenţei supreme,
în adâncurile Sfintei Treimi.
Faptul corelativ al smereniei negrăite a dragostei lui Dumnezeu şi îndrăz
neala de neînţeles a dragostei făpturii, „acest al patrulea element ipostatic”,

referitor la sine, produce deosebire în ce priveşte ordinea (κατα τάξιυ) între
12 Pavel Florenski, op. sine şi făptura sa, precum şi definirea Sa de către făptură12…
cit., p. 324.
Iată‑ne în punctul cel mai nevralgic, prin care se definește Sofia, de
părintele Pavel Florenski. În dimensiunea sa divină, Sofia nu este identică
cu Logosul, cu a doua persoană a Sfintei Treimi, conform afirmațiilor
florenskiene, ci este doar un al „patrulea element ipostatic” pe lângă Sfânta
Treime. Ea participă la viaţa divinităţii, se face părtaşă iubirii divine; fiind
o a patra persoană creată, deci neconsubstanţială, ea nu constituie unitatea
divină şi nici nu este „iubirea”, ci ia parte la comuniunea prin iubire şi ceea
ce‑i permite acest lucru este tocmai smerenia absolută, inefabilă şi de
neînchipuit a lui Dumnezeu. „Unitatea” rămâne în sine, numai ipostasurile
devin „altceva” în raport cu făptura.
Pavel Florenski introduce conceptul de monadă, pe care‑l întâlnim de
altfel şi la Sfinţii Părinţi. Sfântul Grigore de Nazianz spune că:
„monada de la început se mişcă spre doime, până în treime. Și aceasta este
13 Sf. Grigorie de Na pentru noi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”13.
zianz, Cele cinci cuvân
tări teologice, trad., In Pavel Florenski afirmă că:
troducere şi Note de Pr.
prof. dr. Dumitru Stăni „Acea monadă despre care se vorbeşte nu este o esenţă metafizică, luată prin
loae, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 52.
definiţie logică, ci o retrăire ca experienţă vie”, concluzionând că „nu face
14 Pavel Florenski, op. speculaţie metafizică gnostică”14.
cit., p. 324. Florenski se
explică prin faptul că spe În Sfânta Treime totul este deofiinţă şi totul este distinct ipostatic. Iubi
culaţiile sale nu sunt in rea absoarbe necontenit fiecare monadă şi veşnic o preamăreşte. Scoate
spirate de gnosticism.
Morala nu trebuie privită monada din ea însăşi şi o aşază în Sine şi pentru Sine. Iubirea veşnic
ca un fel de esenţă meta primeşte, pentru ca veşnic să dăruiască. Unitatea în iubire este ceea ce
fizică obţinută apriori,
prin determinare logică scoate fiecare monadă din starea potenţialităţii pure şi îi dă monadei realitate,
detaşată, ci mai degrabă actualitate, viaţă. Eul pur subiectiv se umple pe Sine de Tu‑ul altei monade,
ca un dat aposteriori, al
experienţei trăite. Mona şi prin acest „Tu”, Eul devine pur obiectiv. Eul primei monade, perceput
da trăieşte într‑o adevă de monada a treia, ca existând prin cea de‑a doua, se află pe Sine în eul
rată unitate elementară cu
toate monadele, care – celei de‑a treia ca existent, adică încheie procesul de autorevelare şi devine
luate la un loc – formează „pentru Sine”, căci eul existent este perceput în mod concret, „pentru altul”.
un tot structural, într‑o
înlănţuire internă şi orga Astfel, monada devine un act plin de conţinut, care leagă în mod sintetic
nică, dând naştere unei Eul cu Eul. Dragostea lui Dumnezeu ce se scurge în această Fiinţă este
fiinţe „unimult iple”.
„Totul este unis ubstan actul creator prin care se obţine: mai întâi viaţa, apoi unitate şi existenţă…
ţial şi, în acelaşi timp, Fiecare monadă există numai în acea măsură în care lasă să ajungă la ea
pluriipostatic.” Aceasta
este, în esenţă, experienţa
dragostea dumnezeiască15.
cosmică a consubstanţia Părintele Pavel Florenski afirmă că unitatea esenţială a cosmosului nu
lităţii (R. Slessinski, op.
cit., p. 174).
se datorează pur şi simplu întâmplării (coincidenţei), ci ia naştere în urma
15 Idem, ibidem, p. 325. unui proces etern. Această unitate este un
„echilibru mobil al ipostazelor, similar echilibrului variabil al energiei, stabilit
în urma schimbului constant de energie între corpurile radioactive – este o
16 Ibidem, p. 325. mişcare imobilă şi un repaos mobil”16.

Dar, ce este acest proces etern, acest echilibru poliipostatic, purtător de
energie? Pavel Florenski răspunde simplu: Este iubirea divină. Ea dă sens
creaţiei, prin ea se înţeleg toate, din ea izvorăşte unitatea şi se explică dina
mica universului. Prin iubirea lui Dumnezeu „ne mişcăm, trăim şi suntem”
(Faptele 17, 28). Şi, ce este această „Fiinţă supremă”, nu la care se ruga
Auguste Comte, ci într‑adevăr cea Supremă? Pavel Florenski spune că este
„înţelepciunea divin realizată, Sofia – sau Înţelepciunea lui Dumnezeu”17. 17 Ibidem, p. 326.
Sofia: Înger păzitor, Biserica şi Fecioara

De la început trebuie remarcat faptul că, Pavel Florenski vede în Sofia,
legătura vie dintre Dumnezeu şi creaţia Sa. Din acest moment, aşa cum
afirmă Robert Slessinski,
„problema Sofiei atrage după sine pe cea ontologică a relaţiilor existente între
Creator şi creatură”.
Aceasta este problema‑cheie care stă la baza întregii gândiri sofiologice18. 18 R. Slessinsky, op. cit.,
p. 177.
Ca legătură vie între divin şi uman, Sofia aparţine amândurora. Aparţinând
divinului, Sofia este plămădită din chiar aceeaşi esenţă a divinităţii, spune
Pavel Florenski. Ţinând de uman, ea este, mai degrabă, iubirea lui Dum
nezeu, materializată în energiile sale divine (Sfântul Grigore Palama).
Arhiepiscopul Pitirim a spus‑o foarte succint:
„Sofia este ceva care există cu adevărat, nefiind nici Dumnezeu, nici lume”19. 19 Ibidem, p. 177.
Atunci ce este ea? Ce se află la hotarul dintre Creator şi făptură?

Sfântul Atanasie cel Mare este primul care, delimitând concepţia despre
vechea creaţie, față de panteism, întemeiază teologic credinţa despre Sfânta
Treime şi legătura Ei liberă cu lumea. Cuvântul este de esenţă dumneze
iască, radical deosebit de lume, căci numai aceasta face, cu adevărat posibilă,
creaţia lumii. Numai existând un Logos dumnezeiesc transcendent, se poate
spune că toate sunt create, căci „fără El, nimic nu s‑a făcut din ce s‑a fă
cut” (Ioan 1, 3)20. Cel care vede pe Fiul fiind deofiinţă cu Tatăl şi deosebit 20 Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Prefaţă, trad. şi
de lume, care este creată din nimic, nu numai că distinge în mod clar între Note la lucrarea: „Sfântul
Dumnezeu şi lume, ci vede şi legătura dintre Dumnezeu şi creaţia Sa. Şi Atanasie cel Mare”, Bucu
reşti, 1987, vol. XV, pp.
nu numai ca o legătură logică în sens aristotelic, deci în parte neliberă, ci 12‑26.
ca o legătură de iubire în libertate21. 21 Ibidem, p. 17.
Taina lumii, taina creaţiei, se descoperă în lumina Persoanelor Treimice
şi în comuniunea şi în iubirea lor veşnică, dau sens şi temei comuniunii şi
iubirii pământeşti. Orice reflex, dincolo de cel al persoanei, rămâne în umbra
de întrebare şi de echivoc. Pavel Florenski îl citează pe Sfântul Atanasie
cel Mare, şi‑l comentează, raportându‑l la Sofia, dar tocmai Sfântul Atanasie
a creat un sistem teologic al deosebirii radicale dintre Dumnezeu şi creatură.

Părintele Dumitru Stăniloae, citându‑l pe A. Spassky cu lucrarea Istoria
mişcărilor trinitare în epoca sinoadelor ecumenice, care vorbeşte de „ve
chea filosofie greacă”, exceptând pe Aristotel, nu despărţea pe Dumnezeu
şi lumea printr‑o graniţă hotărâtă. Opunându‑se acestei filosofii, Dionisie
din Alexandria şi Teognost au respins învăţătura lui Origen ce stabilea
22 Ibidem, pp. 17‑18 (la originea lumii în Dumnezeu, împrumutată din neoplatonism22 şi de aici,
A. Spasski, pp. 181‑182).
preexistenţa sufletelor, preexistenţa Bisericii şi celelalte de care se preva
lează teologul Pavel Florenski în reflecţiile sale sofiologice.
Pavel Florenski, vorbind despre Sofia ca „acest al patrulea element
ipostatic”, iese din adevărul fundamental al Tainei Sfintei Treimi. Surprin
zător este faptul că, aşază aceste reflecţii de gândire în preambulul scrisorii
„Sofia”, care are drept moto „Omnia Conjunga” – „Pe toate le împreunez” –
şi nu în Scrisoarea a III‑a, care este închinată propriu‑zis „Trinităţii” –
„Semper adamas” – „Totdeauna neînfrânt”. Aici, strigătul de credinţă al
raţiunii, focul luminii arzătoare se face pentru termenul „omousios”,
„deofiinţimea”, unde, între Dumnezeul creştin Trinitar şi moartea lentă în
demenţă, „tertium non datur”. În acest înţeles deci, dogma Sfintei Treimi
este soluţia problemei gnoseologice, care, în cele din urmă, are o rezolvare
nu pur teoretică, ci practică.
„Esenţa argumentaţiei o constituie ideea matematic logică a Trinităţii, obţinută
prin aplicarea, nu însă în limbaj formalizat, a unui algoritm al logicii simbolice
şi a unei serii de concepte şi operaţii matematice asupra problemelor mai ge
23 Diacon asist. Ioan I. nerale ale viziunii integrale, asupra lumii şi a vieţii spirituale”23.
Ică jr., Părintele Pavel
Alexandrovici Florenski Cuvintele lui Florenski din Scrisoarea a X‑a a cărţii Stâlpul şi Temelia
(1882‑1937), savant, filo
sof, teolog, preot şi mar Adevărului, precum şi din toate celelalte scrisori, sunt palpitante. Combustia
tir, în „Revista Teolo unui om chemat la credinţă şi subjugat de ea, interogările permanente şi
gică”, I (73), nr. 5, Sibiu,
1991, p. 7 (Vezi şi „Re chinul pentru chemarea lui Dumnezeu.
vista Teologică” I, (73),
nr. 6, Sibiu, 1991, pp. „Doamne, Doamne, dacă Tu exişti, ajută sufletul fără minte, Tu Însuţi, du‑mă
33‑44). pe mine la Tine! Cu voia mea sau fără voia mea, Tu mântuieşte‑mă!; Cum poţi
şi cum ştii, fă‑mă să Te văd!; Prin forţă şi prin suferinţă atrage‑mă; În strigătul
acesta de nemărginită deznădejde, rezidă începutul unui nou stadiu de filoso
fare, începutul credinţei vii… Eu nu ştiu dacă există adevărul sau nu există.
Dar simt în fiinţa interioară că fără el eu nu mai pot. Şi eu ştiu că dacă el
există, atunci El este totul pentru mine, şi mintea, şi binele, şi puterea, şi viaţa,
şi fericirea. Se prea poate ca El nici să nu existe, dar eu îl iubesc – îl iubesc
mai mult decât tot ce există… Îl iubesc cu tot sufletul şi cu tot cugetul meu.
24 Pavel Florenski, op. Pentru dânsul eu renunţ la toate, chiar la întrebările mele şi la îndoiala mea…”24
cit., p. 67.
Care este adevărul din punctul de vedere al lui Florenski? Ce este El şi
cum se ajunge la El? În mintea şi simţirea lui există îndoieli, prin intermediul
cunoaşterii dogmei Sfintei Treimi. Citându‑l pe patrologul G. Florovski
(Căile teologiei ruse), se poate spune că, Florenski are un

„mare entuziasm pentru Sf. Treime şi indică semnificaţia speculativă a acestei
dogme, ca adevăr”.
Şi ceea ce
„provoacă uimire este faptul că, Florenski parcă ar ocoli Întruparea lui Dumnezeu
şi, deodată, după reflecţiile despre Sf. Treime, trece la învăţătura despre Sfântul
Duh”.
Florovski îl învinuieşte că s‑a lepădat de Creştinism, mergând spre
platonism şi religiile antichităţii, sau spre împărăţia ocultismului25… 25 George Florovski, Puti
ruskovo bogoslovia, Paris,
Cercetând lucrările mai noi, extrase din arhivele KGB, lucrări ce cuprind Ymca‑Press, 1937, p. 495.
„La cumpăna gândirii” sau „Filosofia cultului”, se poate observa o oarecare
înclinaţie a lui Florenski spre înţelegerea lumii în mod panteist. Atunci când
vorbeşte despre Sfintele Taine, despre semnificaţia apei, a materiei în
general, despre sfinţirea cosmosului şi a lumii, nu se are în vedere faptul
că Logosul susţine toate, pentru că este Ipostas dumnezeiesc veşnic, ce
devine şi Ipostas al firii omeneşti, deci devine Persoană asemenea nouă,
Mântuitorul nostru, care susţine toate în existenţă. Iubirea treimică face pe
Dumnezeu liber de lume, transcendent ei, dar prin Fiul, fiinţele umane ies
din circuitul apariţiei şi dispariţiei fără sens, se descoperă taina, chipul de
neînlocuit şi absolut unic al lor. Chiar şi în lucrarea Iconostasul, unde este
o întreagă lumină a chipurilor, deci a persoanei, ca fundament şi temei
ontologic al Persoanei divino‑umane, nu se face referire la Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu.
Sofia – îngerul păzitor al făpturii

Iată cum continuă Florenski, Scrisoarea a X‑a din Stâlpul şi Temelia
adevărului: „Sofia este marea rădăcină a făpturii integrale” (Romani 8, 22),
adică este „făptura” în totalitatea ei, prin care trece înăuntrul vieţii trinitare
şi prin care ea primeşte viaţa veşnică, de la singurul izvor al vieţii; Sofia este
„esenţa făpturii primordiale”; dragostea creatoare a lui Dumnezeu „s‑a vărsat
în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5), de aceea,
adevăratul Eu al celui îndumnezeit, „inima” lui este dragostea dumnezeiască,
după cum şi esenţa divinităţii este dragostea din Sânul Sfintei Treimi.
Sofia este considerată o realitate atotcuprinzătoare, nici un concept
neputând să‑i surprindă esenţa sau să‑i descrie natura în întregime. Florenski
recurge la diferite subterfugii pentru a explica problematica sofiologică.
După părerea sa, Sofia stă la baza sau, chiar mai mult decât atât, este
unitatea transcendentă a întregii creaţii. Ca atare, reuneşte drept bază mistică
a cosmosului şi substrat care integrează întreaga ordine creată într‑o unitate
absolută a realului. Se continuă, afirmându‑se că toate există numai în
măsura în care se împărtăşesc de Divinitatea dragoste, de izvorul existenţei
şi al adevărului. Se dă citatul din Pildele lui Solomon 8, 35: „Cel ce Mă

află – spune însăşi Înţelepciunea – a aflat Viaţa…” În raport cu făptura,
Sofia este îngerul păzitor, „Persoana” ideală a lumii, Conţinutul Creator al
26 Pavel Florenski, op. lui Dumnezeu26. Ca înger păzitor, ea apără Creaţia de acţiunea forţelor din
cit., p. 326.
afară şi îi menţine configuraţia externă. Ca personalitate ideală a creaţiei,
ea îi garantează acesteia şi logica internă, esenţială. Sofia este
„conţinutul constitutiv al minţii lui Dumnezeu, veşnic creat de Tatăl prin Fiul
şi încununat în Duhul Sfânt”.
În acest fel, Florenski recunoaşte că „Dumnezeu gândeşte prin interme
diul lucrurilor”, adăugând că nu poate exista nimic, nici măcar în lumea
spirituală, care să nu fie gândit şi cunoscut de Dumnezeu. Sofia este astfel
nu numai conţinutul fizic, constitutiv al minţii lui Dumnezeu, ci şi raţiunea
27 Ibidem, p. 326. Sa de a fi, determinată de însăşi Raţiunea Absolută27.
Sofia – Biserica şi Hristos

Din punctul de vedere al Ipostasului Patern, spune Pavel Florenski, Sofia
este substanţa ideală, fondul făpturii, puterea sau tăria existenţei ei; iar dacă
ne întoarcem către Ipostasul Cuvântului, Sofia este raţiunea făpturii, sensul,
adevărul şi dreptatea ei. Din punctul de vedere al Ipostasului Duhului, Sofia
este spiritualitatea făpturii, sfinţenia, puritatea şi neprihănirea ei, adică
28 Ibidem, p. 349. frumuseţea28. După cum vedem, Sofia este identificată aici cu raţiunea firii.
Din acest moment, Sofia capătă dimensiunile tainice ale implicării în
creaţie, ca act răscumpărător ce vine prin Cuvântul dumnezeiesc, ca lucrare
a Duhului Sfânt, ce se săvârşeşte în Biserică, Biserica preexistentă lumii
acesteia. Florenski se exprimă mai departe astfel:
„Înainte de toate, Sofia este începutul şi centrul făpturii răscumpărate – Trupul
Domnului nostru, adică esenţa «făpturală», pe care a luat‑o asupra Sa, Cuvântul
dumnezeiesc. Numai făcând parte din El, adică având esenţa sa inclusă în
Trupul Domnului, noi primim de la Duhul Sfânt, libertatea şi curăţenia tainică.
În acest sens, Sofia este esenţa făpturii, preexistentă şi curăţită în Hristos sau
Biserica în aspectul ei ceresc. Dar, Sofia este Biserica şi în aspectul ei pămân
tesc, adică totalitatea tuturor persoanelor care au şi început nevoinţa restaurării,
care fac parte din Trupul lui Hristos… şi, deoarece curăţenia vine prin Duhul
Sfânt, Care se descoperă făpturii, Sofia este Duh, în măsura în care El a
29 Ibidem, p. 350. Sofia, îndumnezeit făptura”29.
deşi făpturală, premerge
lumii, fiind o adunare Prin Duhul Sfânt se arată în făptură, fecioria, neprihănirea interioară şi
ipostatică antemundană
a chipurilor primordiale smerita castitate. În acest înţeles, Sofia este feciorie, ca o forţă de sus care
dumnezeieşti ale celor exis dă feciorelnicia, iar purtătoarea fecioriei, Fecioara, în sensul propriu şi
tente… (Efeseni 1, 3‑5).
exclusiv al cuvântului – este Fecioara Maria „cea plină de har” (Luca 1, 28)
de la Duhul Sfânt şi ca atare adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adevăratul
trup al lui Hristos, căci din ea a luat fiinţă trupul lui Hristos. Această idee
a îngemănării tainice a Sofiei cu făptura, umanitatea, cu Biserica, Trupul

lui Hristos, şi cu Fecioara cea plină de har, accentuează sensul globalităţii
aspectului sofiologic, afirmat de Pavel Florenski şi care se înscrie într‑un
adevărat sistem la Serghie Bulgakov.
Florenski afirmă în continuare:
„Dacă Sofia este făptura, sufletul şi conştiinţa morală a făpturii, atunci Sofia
este omenirea prin excelenţă. Dacă Sofia este toată omenirea, Biserica este
Sofia prin excelenţă. Dacă Sofia este Biserica, sufletul şi conştiinţa morală a
Bisericii, Biserica Sfinţilor este Sofia prin excelenţă”30. 30 Ibidem, p. 351.
Această atitudine a concepţiei creatoare pre‑veşnice a dumnezeirii faţă

de umanitatea care se dezvoltă şi se săvârşeşte în timp, îşi găseşte exprimarea
în figura (chipul) Sofiei – Înţelepciunea lui Dumnezeu, aşa cum s‑a întipărit
în conştiinţa creştină a lumii ortodoxe ruse. Cum subliniază Evghenie
Trubeţkoi:
„În iconografia rusă, Sofia se deosebeşte neîndoielnic, hotărât şi în mod deter
minant, atât de Hristos, cât şi de Maica Domnului. În legătură cu Hristos,
Creatorul, Veşnicul Cuvânt al lui Dumnezeu, al Cărui chip se reprezintă în mod
neschimbat deasupra Sofiei (cum vom vedea la interpretările iconografice),
Care stă pe prestol, se pare că ea este înţeleasă ca un început ierarhic, subordonat:
Hristos zideşte lumea prin înţelepciunea Sa. Dimpotrivă, de la Maica Domnului,
Sofia primeşte închinarea, supunerea, fapt pentru care, pe icoane, Sofia Maica
Domnului este reprezentată nu rareori cu dumnezeiescul Prunc în braţe: deci,
aici, Sofia este înţeleasă ca un început ierarhic superior, dar diferit, se pare, şi
de Maica Domnului, şi de ipostasul uman al lui Hristos. Însă, în slujba religioasă,
cum conchide Trubeţkoi, chipul Sofiei se identifică fie cu Hristos, fie cu Maica
Domnului, fie cu Biserica”31. 31 Kn. Evghenii Tru
beţkoi, Sensul vieţii, cap.
Sfântul Atanasie cel Mare, comentând textul de la Pilde 8, 22: III, „Sofia”, p. 154.
„Domnul M‑a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele de
mai de demult”,
înţelege prin înţelepciune, lucruri foarte diverse: fie firea omenească a lui
Hristos, fie Trupul Lui, fie Biserica, fie partea lumii făpturale, îndreptate
spre veşnicie. Această diversitate este doar aparentă, căci, spune Florenski,
înţelesul cuvântului „înţelepciune”, nu semnifică, de fapt, decât una şi
aceeaşi Sofia, ca o unitate zidită de Dumnezeu a determinărilor ideale per
cepute sub felurite aspecte, „firea integrală a făpturii”32. Se dă un text foarte 32 Pavel Florenski, op.
cit., p. 344 („Aşadar“ –
lung din Sfântul Atanasie în sprijinul acestor afirmaţii, adăugând că zice Sf. Atanasie – cum de
„dogma despre Treimea cea deofiinţă, ideea îndumnezeirii omului, cerinţele ne‑a ales El, mai înainte
de a primi noi existenţa,
ascetismului, aşteptarea Duhului Mângâietor şi recunoaşterea importanţei ne dacă noi încă nu eram,
stricăciunii antemondane a făpturii sunt apriat motivele sistemului dogmatic al după cum a spus, pre
Sfântului Atanasie, care s‑au împletit atât de strâns unele cu altele. Pe aceste motive închipuiţi în El?”).
fundamentale este întemeiată şi această carte (Stâlpul şi Temelia Adevărului),
aşa că se poate spune că ea se naşte din ideile Sfântului Atanasie cel Mare”33, 33 Ibidem, pp. 348‑349.
ţine să adauge Pavel Florenski.

Sofia: Fecioara
Exprimările cele mai înălţătoare şi emoţionante le dedică Pavel Florenski,
Fecioarei Maria. Sunt adevărate imnuri de slavă şi de preamărire pentru
Maica Domnului, „frumuseţea făpturii”, „înduioşarea lumii”, „dulcea săru
tare”. „Maica Domnului, Curăţitoarea lumii”, este însăşi Sofia prin exce
lenţă. Dar distincţia adevărată a Mariei celei pline de har este fecioria Ei,
Frumuseţea sufletului Ei. Tocmai aceasta este Sofia. Sofia este
„omul inimii, ascuns în frumuseţea nestricăcioasă a blândului şi tăcutului Duh,
care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4), „podoaba adevărată
a fiinţei omului, ce străbate prin toată existenţa lui, ce se revarsă o dată cu
zâmbetul lui, ce saltă în inima lui cu o negrăită bucurie, ce se descoperă în
orice gest al lui, ce îl înconjoară pe om în momentul înălţării spirituale, ca un
nimb plin de buna mireasmă şi ca un nimb plin de lumină, ce‑l face să fie mai
presus de lume” (Ioan 1, 5). Astfel este starea supralumească a persoanei
34 Ibidem, p. 351. preafrumoase, pneumatofore34.
Descrierile Maicii Domnului sunt pline de frumuseţe cerească. De la
cuvintele Sfântului Ambrozie, sau de la Nichifor Calist, care îi face un profil
fizic şi sufletesc de mare uimire, până la metaforele şi epitetele de atâta sim
ţire care se concentrează pe mai multe pagini din scrisoarea a X‑a a „Stâlpului”,
Florenski îi dedică, într‑adevăr, Fecioarei Maria, cele mai alese cuvinte. Ea,
„înălţimea cu neputinţă de a fi atinsă de cugetele omeneşti”, Fecioara care
îmbină puterea sofianică, îngerească, cu smerenia omenească, bunăvoinţa
lui Dumnezeu către muritori şi îndrăzneala muritorilor către Dumnezeu; Ea
care stă pe linia ce desparte făptura de Creator, Fecioara care a purtat în
pântece pe Dumnezeu – Cuvântul şi apoi L‑a ţinut în braţe şi I‑a simţit
umanitatea perfectă în Ipostasul dumnezeiesc, martoră a durerilor „în stropi
de sânge”, când, pentru ispăşirea păcatelor umanităţii, Fiul ei iubit a fost
pironit, străpuns pe lemnul crucii, şi apoi, Lumina Învierii în dimineaţa
pascală a bucuriei fără margini! Toate acestea, adăugate la cele spuse mai
sus, în neputinţa exprimării cuvintelor, nu pot să redea adevărata taină a
Născătoarei de Dumnezeu, care este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai
mărită fără de asemănare decât Serafimii”, „Biserică sfinţită şi rai cuvântător”.
Şi totuşi, în exprimările iconografice ale Sofiei, pe care le vom descrie în
continuare, şi mai ales în cea novgorodiană, Maica Domnului este subordonată
Îngerului!(?) Ce înger, fie el şi păzitor al făpturii, al lumii, mai poate să se
interpună între Născătoarea de Dumnezeu şi dumnezeirea întreit ipostatică?
Din punctul nostru de vedere, nu mai poate să existe nici o umbră de subordo
nare, Maica Domnului fiind adumbrită direct de Taina Treimică, pentru că
Fiul ei iubit uneşte cele dumnezeieşti cu cele omeneşti, iar naşterea Logosului
divin ca Om, supranaturală fiind (Luca 1, 35), implică prezenţa directă a celei
mai alese fiinţe din lume la înnomenirea Ipostasului dumnezeiesc al Cuvântului.
(continuare în numărul viitor)

7. DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ
Părinții filocalici despre

Întruparea Fiului lui Dumnezeu
În cele ce urmează vom încerca să medităm la „Dumnezeirea cea de

necuprins în scris” şi „Înţelepciunea cea mai presus de cuget”1, făcând 1 Cf. Acatistul Mântui
torului, icosul VII
referire la coborârea Fiului lui Dumnezeu cea negrăită pentru noi, spre a
ne face părtaşi dumnezeirii Sale, luând ca punct de plecare scrierile Părinţilor
răsăriteni cuprinse în cele douăsprezece volume de Filocalie românească,
traduse și tâlcuite de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Dintru început putem preciza că Părinţii filocalici nu‑şi propun să dezvolte
o dogmatică sistematică, ci Îl prezintă pe Dumnezeu ca ţel al vieţii creştine,
ca Persoană ce revarsă dragostea Sa asupra creaţiei şi asupra omului,
chemându‑l pe acesta să se împărtăşească de ea. Scopul lor nu este de a
alcătui şi sistematiza învăţătura dogmatică despre Întrupare, ci de a vorbi
„la cererea ucenicilor, dintr‑o nevoie sau osteneală a dragostei duhovniceşti
care se vedea tare dorită, dintr‑o biruire de sine a smereniei lor, la nevoia fiilor

de a li se spune cele ce de‑a dreptul nu se pot spune. Sunt frânturi din pâinea
inimii, gesturi şi fapte în duh, gânduri de viaţă, mărturisite pentru o anume
clipă şi împrejurare şi parcă sortite să fie acoperite de uitare. Dar adeseori,
după multă trecere de timp s‑au întors, fără voie, aduse, ridicate în aducerea
2 Daniil Sandu Tudor, aminte a celor ce le‑au moştenit şi aşa s‑au păstrat, puse în slovă”2.
Dumnezeu‑Dragoste, p.
160‑161
În scrierile lor, Părinţii nu caută să placă, ci vor să instruiască şi să educe
şi reuşesc asta. Sfârşesc chiar prin a plăcea din momentul în care vrem să
acordăm atenţie operelor lor. În loc de elocvenţa uneori artificială a şcolilor,
ei deţin darul vorbirii din inimă, cel care vine din credinţă, zel şi entuziasm.
Cărţile lor sunt copie a sufletelor lor. Şi ce suflete mari şi calde! Toate
scrierile lor servesc la edificarea sufletească. În operele lor nimic nu se
conformează vanităţii stilului, căutării limbajului elevat, sau armoniei fra
zelor cizelate.
Se iau la întrecere cu îngerii

Starea spre care aspiră Părinţii filocalici este aproape de viaţa îngerilor.
Şi această asemănare dă un sens particular ascezei: în viaţa îngerească nu
dormi, nici nu mănânci, eşti neîntinat. Spre această veşnică şi sublimă
contemplare tinde rugăciunea lor. Însă un asemenea ţel întâlneşte multe
ispite: chiar în natura alterată de păcat şi dezechilibrată de greutatea tiranică
a trupului sau de lucrarea diavolească, însă ei pun totul în acţiune ca să
menţină sufletele în slujirea lui Hristos. Viaţa lor, a acestor oşteni ai lui
Hristos, este deci o luptă pe care nu o pot câştiga fără stricteţea şi armele
ascezei.
Cine este Dumnezeu?

Credincioşii se întreabă adeseori: Ce este Dumnezeu? Sau Cine este
Dumnezeu? Domnul i se descoperă lui Moise, şi prin el şi nouă, spunând:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş., 3, 14), cu alte cuvinte Fiinţa, Viaţa, Existenţa.
Este Fiinţa a tot ceea ce este, Viaţa a tot ceea ce fiinţează, prin natura Sa
e Cel care care generează întreaga creaţie, lumina şi iubirea absolute şi
veşnice. Simpla cunoaştere raţională a lui Dumnezeu înseamnă cel mult o
cunoaştere despre Dumnezeu, nu a lui Dumnezeu. Într‑adevăr, cuviincios
lucru este a recunoaşte că este foarte greu a gândi şi a scrie despre Dumnezeu-
Treime deoarece nu este deloc uşor a exprima în termeni omeneşti ceea ce
depăşeşte total finitul omenesc, mintea fiindu‑ne prea slabă pentru a‑L
contempla pe Dumnezeu în întreaga Sa măreţie. Însă minţile subţiri şi

duhovniceşti ale sfinţilor pătrund în Taina Dumnezeirii, urcând neîncetat în
cunoaşterea Lui şi vorbind despre Dumnezeu din ceea ce El le‑a descoperit.
Iisus Hristos este ascuns atât în cuvintele Scripturii cât şi în cuvintele
Sfinţilor Părinţi, căci ei nu au vorbit cele ale lor, ci ceea ce le‑a dat Cuvântul
să grăiască şi nu s‑au predicat pe ei înşişi, ci pe El, în Care „locuieşte,
trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”. (Col., 2, 9).
Dacă ne gândim la El, putem spune că El sălăşluieşte în lumina inac
cesibilă, pacea Sa depăşeşte orice înţelegere, nu există măsură a înţelepciunii
sau a iubirii Sale, iar măreţia Sa nu are limite. Şi, cu toate acestea, El nu
este departe de oricare dintre noi, din moment ce, fără El, suntem nimic.
În mod mai minunat decât atât, deşi nimeni nu ne poate fi prezent în mod
mai intim, nimeni nu ne este mai de neînţeles decât El.
Părinţii neptici mărturisesc că Dumnezeu este fără de început, necuprins,
„este entitate făcătoare a toată fiinţa”3, excluzând pe când şi cum, arătând 3 Sf. Maxim Mărturisi
torul, Capete teologice,
că Dumnezeu este dar nu ce este El în fiinţă, fiindcă nu poate fi cuprins I, 4, Filocalia, vol. II
de nici una dintre făpturi, fiind
„de nesfârşite ori nesfârşit mai presus de tot ce este şi mai presus de toată
mintea şi înţelegerea”4. 4 Calist Catafygiotul,
Despre unirea dumneze
iască, 41, Filocalia, vol.
Se revine adeseori asupra faptului că Dumnezeu nu e cuprins de nimeni VIII
după fiinţă, nici de heruvimi, nici de serafimi şi noi nu putem cunoaşte fiinţa
lui Dumnezeu, care rămâne ascunsă chiar şi în cea mai deplină epifanie, ci
noi Îl cunoaştem numai în lucrarea Lui înfăptuitoare, având contact doar
cu energiile Lui, şi atât energiile cât şi fiinţa trebuie numite Dumnezeu.
Singurul hotar al cunoașterii lui Dumnezeu

este nehotărnicia
Părinţii filocalici nu au raţionalizat prea mult taina lui Hristos, dar au
pătruns cu minţile lor subţiri, înduhovnicite, neîncărcate şi neorbite de lutul
păcatului, în taina divină. Iar atunci când au răspuns ucenicilor sau diverșilor
interlocutori, nu au oferit explicaţii exhaustive, nu au epuizat taina, misterul,
care nu poate fi niciodată epuizat, pentru că s‑ar ajunge la o săturare, li
s‑ar sătura dorinţa de Dumnezeu şi n‑ar putea urca mai sus. Dacă cineva
socoteşte că a finalizat modelarea chipului său, atunci îl închide în finit,
iar întrucât modelul este Hristos, L‑ar socoti şi pe Acesta finit şi nu infinit,
a Cărui cunoaştere nu are hotar. Însă, cunoaşterea de Dumnezeu este epec
tatică, orice desăvârşire fiind nedesăvârşită, cunoaşterea mergând din
începuturi în începuturi care nu au niciodată sfârşit, căci singurul hotar al
cunoaşterii de Dumnezeu şi al săvârşirii binelui este nehotărnicia.

Introducere în taina Sfintei Treimi
Sfinţii filocalici vorbesc despre Dumnezeu aşa cum L‑au trăit, aşa cum
L‑au simţit, cum L‑au contemplat din făpturi, cum L‑au întâlnit în Euharistie,
în rugăciune, în citire, în fapte bune şi în aproapele lor. Cuvintele Părinţilor
celor bătrâni
„sunt cuvinte auzite din ecourile Raiului. Scurte şi limpezi, adevărate picături
5 Daniil Sandu Tudor, de rouă ale dimineţii veşnice”5.
op. cit., p. 160
Ei vorbeau aşa cum trăiau şi trăiau aşa cum vorbeau. Aşa s‑au apropiat
ei de desăvârşire, de îndumnezeire, uitând de ei înşişi şi neascultând decât
de voia lui Dumnezeu. Au fost unii care aveau o dragoste atât de puternică
faţă de Dumnezeu, încât numai când auzeau vorbindu‑se despre El, vărsau
lacrimi, pentru că mai întâi au fost atinşi ei de iubirea Lui până în străfundurile
inimii.
Citind textele filocalice, aflăm că Dumnezeu este întreit în Persoane şi
fiecare Persoană poartă Treimea întreagă. Ni se relevă unele lucruri despre
unitatea Treime şi Treimea în unitate, „ca una ce se împarte neîmpărţit şi se
6 Talasie Libianul, Ca uneşte împărţit”6, apoi despre nedespărţirea şi deofiinţimea Sfintei Treimi :
pete despre dragoste, IV,
98, Filocalia, vol. IV „acolo unde este Fiul este şi Tatăl, acolo e şi Duhul, şi unde e Duhul Sfânt,
7 Sf. Simeon Noul Teo acolo e întreaga dumnezeire triipostatică”7.
log, Cuvântări morale,
10, Filocalia, vol. VI
Părinţii isihaşti ne mai învaţă despre reciprocitatea prezenţei şi vieţuirii
Persoanelor Sfintei Treimi, acestea fiind una în alta fiinţial şi existenţial,
şi având o singură lucrare. Naşterea şi purcederea aparţin fiinţei divine, iar
crearea aparţine energiei divine. În iubirea treimică, nu este posibilă în nici
un fel separarea, izolarea narcisistă.
În Filocalie ni se vorbeşte şi despre Duhul Fiului, trimiterea Duhului de
către Fiul, arătându‑se că
„Duhul Sfânt este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl după fiinţă, la fel este şi
prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca Cel ce purcede fiinţial în chip negrăit, din
8 Sf. Maxim Mărturisi Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl”8,
torul, Răspunsuri către
Talasie, 63, Filocalia,
vol. III
deci numai din Tatăl îşi are Duhul existenţa. Mântuitorul trimite pe Duhul
Sfânt nouă pentru a comunica noi cu El, pentru a fi în acelaşi Duh cu El.
Sfântul Duh se revarsă în inimile credincioşilor descoperindu‑le toate tainele,
făcându‑i să înţeleagă cu mintea şi să simtă cu inima, deşi bogăţia de mister
a Tainei Preasfintei Treimi nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în
mod corespunzător.
Sfinții filocalici vorbesc și despre prezenţa harică, în Duhul Sfânt, a
lui Hristos în noi, harul Duhului Sfânt necreat şi pururea existent din

Dumnezeu – numit şi energie divină şi lumină necreată – operând unirea
noastră cu Dumnezeu.
Iubirea Sfintei Treimi se revarsă peste

persoanele create
În concepţia filocalică, iubirea treimică se revarsă peste persoanele
create, adică peste oameni, pentru ca şi aceştia să se ridice prin iubire
la Dumnezeu‑Iubire. În scrierile lor, Sfinţii iubitori frumusețea cea netrecă
toare sunt într‑o continuă emulaţie unii cu alţii în a ne vorbi despre despre
iubirea lui Dumnezeu, care
„ţâşneşte de pretutindeni, din toate lucrurile şi împrejurările, arătându‑se în
toate felurile”9. 9 Pr. Prof. Dr. D. Stă
niloae, n.s. 597, Filoca
lia, vol. VIII
Dumnezeu fiind iubitor, Se sălăşluieşte în cei iubitori, fiind smerit, Se
sălăşluieşte în cei smeriţi, fiind blând, Se sălăşluieşte în cei blânzi, iar
„cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi nu socoteşte nimic mai de preţ decât iubirea
de Dumnezeu şi aproapele, a cunoscut şi adâncurile dumnezeieşti, şi tainele
Împărăţiei Lui”10. 10 Cuv. Nichita Stithatul,
Cele 300 capete, III, 80,
Filocalia, vol. VI
Din iubire S‑a făcut cunoscut nouă, iar Sfinţii Părinţi ne învaţă despre
cunoaşterea lui Dumnezeu, că cea mai înaltă nu e cea raţională, ci este rod
al unirii cu El în rugăciunea curată.
Părintele Stăniloae despre elementele de hristologie

filocalică
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în clipa în care s‑a hotărât să scrie
o Dogmatică nouă pe baza teologiei Sfinţilor Părinţi, care dau prospeţime
şi un duh teologic autentic ortodox expunerilor dogmatice, a afirmat:
„elementele de hristologie din Filocalie sunt de o bogăţie spirituală pe care
nici o carte de teologie n‑a atins‑o până acum”11. 11 Cf. Lidia Ionescu Stă
niloae, Lumina faptei din
lumina cuvântului, Huma
Părinţii Filocaliei nu au dezvoltat volume sau studii sistematice despre nitas, p. 159
această temă, ci doreau să‑i înveţe şi să‑i îndemne pe ucenici să meargă pe
calea căutării lui Dumnezeu şi a trăirii în El, fiindcă El ni s‑a revelat nouă
atât cât suntem în stare să‑L primim, căci dacă Dumnezeu ar fi cu totul
ascuns şi de nepătruns, noi nu puteam cunoaşte nimic despre El. Cu toate
acestea, bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin şi
nici exprimată în mod corespunzător.

Întruparea Domnului – Taina cea din veac ascunsă
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a unit în Sine cele de sus şi cele de
jos adică pe Dumnezeu cu omul şi prin aceasta, pe Dumnezeu cu întreaga
creaţie. Taina Întrupării este inaccesibilă multora, dar poate fi descifrată
fragmentar şi adesea de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. Chiar
dacă şi îngerii au ştiut despre ,,taina cea din veac ascunsă”, căci zămislirea
Domnului e binevestită de Arhanghelul Gavriil şi păstorii sunt învăţaţi prin
îngeri, totuşi, le‑a rămas ascuns modul necuprins al zămislirii Domnului,
,,cum fiind întreg în Tatăl şi întreg în toate, şi toate umplându‑le, era întreg în
12 Sf. Maxim Mărturi pântecele Fecioarei”12.
sitorul, Întrebări şi răs
punsuri, 42, Filocalia, La aceasta se referă Biserica atunci când cântă ,,taina cea din veac
vol. II
ascunsă şi de îngeri neştiută’’, sau taina la care ,,şi îngerii doresc să stea
să privească” (1 Petru 1; 19).
Sfânta Treime este prezentă la Întruparea Fiului

Întreagă Sfânta Treime participă la Întruparea Fiului,
„în întreg Fiul, Care împlinea taina mântuirii noastre prin Întrupare se afla
întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându‑Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi
în întreg Fiul, se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându‑Se, ci
13 Sf. Maxim Mărturi conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi”13,
sitorul, Întrebări şi răs
punsuri, 60, Filocalia,
vol. II Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă şi întărește astfel cuvântul Sfân
tului Apostol Pavel, care spune că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând
lumea cu Sine Însuşi” (2 Cor., 5, 19). Deci, Sfânta Treime este prezentă la
Întrupare, ca de altfel şi în toate activităţile Domnului Hristos pe pământ.
Cauzele și scopul Întrupării

Când, în scrierile lor, scriitorii filocalici fac referire la cauzele Întrupării,
menţionează, şi aceasta o face mai cu seamă Sfântul Simeon Noul Teolog că,
„prin Întrupare, unirea pe care o are Hristos prin fire cu Tatăl, făgăduieşte să
o aibă prin har şi cu noi, dacă vrem şi dacă vom lucra poruncile Lui şi precum
El este în Tatăl şi Tatăl este întru El, aşa Fiul lui Dumnezeu este întru noi, şi
14 Sf. Simeon Noul Teo noi, dacă voim, vom fi întru Tatăl prin har”14.
6, Filocalia VI
Fiul lui Dumnezeu S‑a împărtăşit de ale noastre, ca să ne facă pe noi
părtaşi de ale Sale. Ideea aceasta o întâlnim în toată literatura patristică. El
S‑a făcut Fiu al omului, ca să‑i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu,

,,introducându‑ne în Împărăţia cerurilor, mai bine zis, dăruindu‑Se, să o avem
pe aceasta înlăuntrul nostru, ca să nu avem numai nădejdea de a intra în ea, ci
având‑o încă de acum”15, Hristos Domnul ,,făcându‑Se pârga rezidirii şi a 15 Sf. Simeon Noul Teo
log, Cele 225 capete, 88
nemuririi noastre întru nestricăciune”16 16 Sf. Simeon Noul Teo
log, Cuvântări morale, 3
şi prin firea omenească asumată comunicându‑ne puterea dumnezeirii Sale.
Prin Întrupare, Hristos ne dezvăluie nouă la maximum valoarea omului în
faţa Creatorului pe de o parte, iar pe de altă parte, cât de grav a fost păcatul
de a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, căci putea trimite un
prooroc sau un înger, dar nu ar fi fost îndeajuns. Deci, Întruparea Fiului
lui Dumnezeu ne arată în mod concret că ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan
4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii”.
Fiul lui Dumnezeu S‑a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să‑i confere
posibilitatea îndumnezeirii. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu,
zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin
căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurând opera
lui Dumnezeu, dar întrupându‑Se Fiul, va restabili ordinea cosmică şi va
restaura umanitatea noastră luând‑o cu totul întru Sine.
Semnificativă este și relatarea scriitorului filocalic Talasie Libianul, care
ne arată că Fiul lui Dumnezeu
,,ni S‑a arătat prin suflet, trup şi dumnezeire, ca să izbăvească din moarte şi
sufletul şi trupul ca un Dumnezeu”17 şi El făcându‑Se trup, „nici ceea ce era 17 Despre dragoste, IV,
59, Filocalia, vol. IV
n‑a prefăcut, nici ceea ce a devenit n‑a preschimbat”18, 18 Ibidem, II, 94
având toate câte le are Tatăl, afară de nenaştere, având şi toate câte le are
Adam cel dintâi, afară de păcat.
Chiar dacă Adam nu ar fi greșit,

Fiul lui Dumnezeu tot S‑ar fi întrupat
Este imperios necesar de remarcat că, în învăţătura filocalică, întruparea
Fiului, rânduită din veşnicie, ar fi avut loc independent de căderea lui Adam.
Taina Întrupării e privită în scrierile filocalice şi mai ales la Sfântul Maxim
Mărturisitorul ca una care dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită, anume
„a fost rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului),
a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a
creaturii, a stabilităţii şi a mişcării, această taină arătându‑se în Hristos care
S‑a arătat, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu”19. 19 Sf. Maxim Mărturi
sitorul, Răspunsuri către
Talasie, 60
Astfel, Părintele Profesor Stăniloae, pornind de la cuvintele Sfântului
Maxim Mărturisitorul, afirmă că

„nu abia păcatul lui Adam, ci însăşi constituţia lumii, aşa cum a ieşit din gândul
20 n.s. 1, la răsp. 61, şi actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă spre Hristos”20,
Filocalia III
căderea numai a imprimat Întrupării caracterul de chenoză căci, aşa cum
spuneam şi mai sus, citându‑l pe Sfântul Maxim, aspiraţia eternă a creaturii
ar fi unirea cu necreatul. Dacă Adam nu ar fi căzut în păcat, Fiului lui
Dumnezeu tot S‑ar fi întrupat, însă nu mai era necesară crucea și suferințele
ei. Aceasta este de fapt şi caracteristica iubirii: ea se uită pe sine cu totul,
jertfindu‑se pentru celălalt, ea este o chenoză voluntară a unei persoane
pentru a face să crească cealaltă persoană. Întreaga teologie a Sfântului
Maxim poate fi înţeleasă ca un mare imn închinat unităţii tuturor lucrurilor”
realizată prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu: unirea omului cu Dumnezeu
şi a lui Dumnezeu cu omul, unirea întregii creaţii în om, atunci când acesta
îşi împlineşte vocaţia pentru care a fost creat, adică
„aceea în care toate lucrurile create să fie înălţate către Dumnezeu, de la care
21 Lars Thunberg, Omul au venit”21.
şi cosmosul în viziunea
Sfântului Maxim Mărtu
risitorul, p. 6 Această învăţătură filocalică vine în contradicţie cu concepţia greşită a
teologiei catolice care, plecând de la cuvintele Fericitului Augustin, preci
zează că, dacă omul (Adam) nu ar fi căzut (în păcat), Fiul Omului nu S‑ar
fi întrupat. Însă, Părinţii filocalici vorbesc despre acest act al Întrupării ca
despre cel mai minunat care s‑a întâmplat, eveniment uimitor şi neasemuit
pentru umanitate şi nu păcatul sau diavolul a determinat acest act, care a
fost atât un act de restaurare cât şi unul de dragoste, cel mai minunat pentru
creaţie. Cu alte cuvinte, chiar dacă Adam nu păcătuia, Fiul lui Dumnezeu
tot Se întrupa, din marea Lui iubire pentru creaţie, însă nu mai era nevoie
de cruce sau de jertfa răscumpărătoare.
Unirea celor două firi în Persoana lui Hristos

Atunci când se referă la modul necuprins al zămislirii Domnului, în
Filocalie ni se menţionează că Fiul S‑a făcut semănătorul propriului Său
trup şi S‑a născut după trup din firea noastră cea desfrânată în chip nepăcătos,
din Duhul Sfânt luându‑şi sufletul ca din sămânţă bărbătească, iar trupul
formându‑l din sângele feciorelnic, neruşinându‑Se de noi, ci umilindu‑Se
pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub
osânda dumnezeiască, S‑a făcut întru toate asemenea nouă afară de păcat.
În concepţia Sfântului Simeon Noul Teolog, Hristos
„prin îndumnezeirea Sa a îndumnezeit trupul pe care l‑a luat, făcându‑ne vii
pe toţi, nu prin trupul stricăcios, ci prin cel îndumnezeit. Căci trupul fără să

fie nimicit de ceea ce e netrupesc, a fost întreg preschimbat de acesta, rămânând
neconfundat, amestecat în chip de negrăit şi unit într‑o unire neamestecată cu
dumnezeirea întreită. Astfel, Treimea nu a primit vreun adaos la număr prin
întrupare, nici a suferit pătimire la trup”22. 22 Sf. Simeon Noul Teo
5, Filocalia, vol. VI
Deci, modul unirii celor două firi (divină și umană a Domnului Hristos)
e fără împărţire, despărţire, amestecare sau schimbare a lor.
De asemenea Domnul Hristos are, corespunzător cu cele două firi,
„însuşirile naturale îndoite ale celor două firi, două voinţe naturale, pe cea
dumnezeiască şi pe cea omenească, şi două lucrări naturale, pe cea dumnezeiască
şi pe cea omenească, două libertăţi naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea
omenească şi înţelepciune şi cunoştinţa dumnezeiască şi omenească”23. 23 Cuv. Nichita Stithatul,
Vederea duhovnicească
a raiului, 45, Filocalia,
Părinţii filocalici revin adeseori asupra faptului că cele două firi s‑au vol. VI
împreunat într‑un ipostas şi nu într‑o singură fire. Căci, aşa cum arată mai
ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, un adevărat părinte al teologiei bizantine,
cu o statură duhovnicească de o mare înălţime a cugetării şi sensurilor
profunde,
„dacă împreunarea firilor s‑ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina
mântuirii noastre ne‑ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau
cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că, în asemenea caz,
sau s‑ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti,
sau s‑ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s‑ar fi contopit
amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele,
nemaipăstrând nici una din firile din care constă raţiunea ei neştirbită” 24. 24 Întrebări şi răspun
suri, 62
Deci, fiecare din fire rămâne în afară de orice schimbare şi contopire.
Astfel, a combătut erezia monoenergistă, care nu făcea decât să desfiinţeze
posibilitatea mântuirii omului.
Nu se amestecă firile între ele prin faptul că ele constituie un ipostas al
Fiului, nici nu se împart (despart) între ele prin faptul că sunt şi rămân, „ci
se cugetă una în alta după unire”25. Astfel, divinul trăieşte omenescul, dar 25 Ibidem
dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte. Această proprietate
a firilor de a fi una în alta a fost asemănată de Sfântul Maxim cu un fier
înroşit în foc, în care nu se schimbă proprietăţile lui.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie

valoarea omului și scopul de căpătâi al acestuia
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului şi a
lumii întregi pentru Dumnezeu, arătându‑ne care trebuie să fie scopul de

căpătâi al omului şi al lumii în faţa lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu
îmbracă prin chenoză chipul de rob (Filip., 2, 6‑11), spre o apropiere deplină
a Lui faţă de noi căci toate s‑au făcut prin El şi pentru El, şi aceasta implică
şi răspundere din partea noastră. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu S‑a întrupat
pentru om, aşa şi omul trebuie să se îndumnezeiască pentru El, să răspundă
cu iubire la iubirea Lui şi să se dăruiască întreg, ca să‑l primească pe El
întreg. Fiul lui Dumnezeu S‑a făcut asemenea nouă, ca să imprime în firea
noastră puterea de a deveni asemenea Lui, pentru comuniunea veşnică şi
fericită cu El.
De o mare profunzime teologică sunt şi cuvintele Părintelui Stăniloae,
bun cunoscător al firii umane, care îndeamnă pe creştini, ca,
„primind puterea de la Hristos, să o folosească pentru a deveni şi ei puternici,
Hristos oferindu‑le o mare cinste, ei să nu o refuze, ca să nu‑I facă a Sa coborâre,
26 Pr. Prof. Dumitru Stă osteneală şi jertfă zadarnice, râzând de ele”26.
niloae, n.s. 292, la răsp.
199, Filocalia XI
În concluzie, omul este chemat să facă să rodească această maximă
apropiere a lui Dumnezeu faţă de el, care e privită de Părinţii filocalici ca
una ce covârşeşte şi mintea şi cuvântul şi înţelegerea, căci
,,minune străină se întâmplă în cer şi pe pământ, că Dumnezeu este pe pământ
27 Talasie Libianul, op. şi omul în ceruri”27.
cit., I, 98
Decât să vorbim, mai bine să doxologim

Omul Îl va cunoaşte pe Dumnezeu atât cât Îl va iubi. Îl va cunoaşte cu
adevărat atunci când Îl va dori cu adevărat. Va înainta în cunoaşterea lui
Dumnezeu în măsura în care va înainta în viaţa duhovnicească, mai ales
că atât în viaţa duhovnicească cât şi în cunoaştere nu se poate opri niciodată.
Cu alte cuvinte, decât să se întrebe multe despre Dumnezeu, mai bine să
se minuneze cugetând la El; decât să vorbească, mai bine să doxologească.
Şi aşa Îl va cunoaşte mai bine.
Preot Dr. Liviu PETCU, Iaşi

8. TAINA ICOANEI
Despre cinstirea sfintelor icoane
Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului

şi a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi a celorlalți sfinți şi slujitori
ai lui Hristos, să audă aceştia că dintru început Dumnezeu a făcut pe om
după chipul Său (Facere 1, 25). Pentru care pricină, oare, ne închinăm unii
altora, dacă nu pentru pricina că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu?
După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile, cel prea renumit în cele
dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre izvodul ei”. Iar
izvodul ei este cel înfățişat în chipul după care se face icoana. Pentru care
pricină poporul israelit se închina de jur împrejurul cortului care purta în
el icoana şi chipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii făpturi? Dumnezeu
spune lui Moise: „Vezi, vei face pe toate după chipul care ți‑a fost arătat
în munte” (Ieşire 25, 40; Evrei 8, 5). Heruvimii, apoi, care umbreau sicriul
(Ieşire 25, 20; 37, 9) nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul
cel faimos din Ierusalim? Nu era făcut din mâini şi clădit prin meşteşugul
oamenilor? (III Regi 6, 1‑37)
Pe lângă acestea, cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, nemăr
ginit, fără de trup şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de
credință să faci chipul Dumnezeirii. Pentru această pricină în Vechiul

Testament nu era obişnuită întrebuințarea icoanelor. Dar când Dumnezeu,
din pricina milostivirii milei Sale, S‑a făcut om cu adevărat pentru mântuirea
noastră – şi S‑a făcut om, nu cum S‑a arătat lui Avraam în chip de om
(Facere 18, 1‑19, 27) şi nici cum S‑a arătat profeților, ci S‑a făcut om în
chip adevărat şi aievea, când a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii
(Baruh 3, 38), a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S‑a înălțat,
şi toate acestea s‑au întâmplat aievea şi a fost văzut de oameni; deci când
s‑au făcut acestea, s‑a înfățişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte
de El şi spre a căpăta învățătură, noi, care n‑am fost de față atunci când
Domnul a fost printre oameni; aceasta pentru ca să avem parte de fericirea
Domnului, cu toate că nu L‑am văzut şi auzit. Şi deoarece nu toți ştiu carte
şi nici nu se ocupă toți cu cititul, Sfinții Părinți au socotit să fie zugrăvite
faptele Lui în icoane, spre a ne aduce aminte repede de ele. Într‑adevăr, de
multe ori neavând în minte patima Domnului, dar văzând icoana răstignirii
Mântuitorului Hristos, ne aducem aminte de patima mântuitoare şi, căzând
în genunchi, ne închinăm. Nu ne închinăm materiei din care este făcută
Evanghelia, nici materiei din care este făcută crucea, ci chipului crucii. Tot
astfel şi cu privire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu; cinstea dată ei
se urcă spre Cel întrupat din ea. Tot aşa şi cu faptele mari ale sfinţilor
bărbați care ne îndeamnă spre bărbăție, spre râvnă, spre urmarea virtuții
lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci, după cum am spus, cinstea dată de
cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei față de Stăpânul
obştesc, iar cinstea adusă icoanei ne îndreaptă către cel înfățişat în icoană.
Zugrăvim prin urmare pe Hristos, Împăratul şi Domnul, fără să‑L lipsim
de oastea Sa; căci sfinții sunt oastea Domnului. Să se lipsească împăratul
pământesc de oastea sa, şi atunci şi Împăratul şi Domnul. Să lepede împăratul
pământesc purpura şi atunci să se înlăture şi cinstea ce se cuvine celor care
au luptat cu bărbăție şi au împărățit peste patimi. Dacă prietenii lui Hristos
sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, şi
dacă vor fi părtaşi slavei dumnezeieşti şi împărăției, deoarece au fost părtaşi
patimilor lui Hristos (Romani 8, 17), pentru ce nu vor fi părtaşi şi slavei
Sale de pe pământ? „Nu vă spun robi, zice Dumnezeu, voi sunteți prietenii
Mei” (Ioan 15, 14‑15). Îi vom dezbrăca dar de cinstea care le‑a fost dată
de Biserică? Ce mână îndrăzneață? Ce minte cutezătoare, care se ridică
împotriva lui Dumnezeu şi lucrează împotriva poruncilor Lui! Dacă nu te
închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, Care este icoana
vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea Lui (Coloseni 1,
15). Mă închin icoanei lui Hristos, ca Unul ce este Dumnezeu întrupat (Ioan
1, 14; Timotei III, 16); icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor,
ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu (Matei 1, 18‑25; Luca 1, 26 – 2,
7); icoanelor sfinților, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15,
14‑15), care s‑au împotrivit păcatului până la sânge şi au urmat pe Hristos,
vărsându‑şi sângele pentru El, Care Şi‑a vărsat mai înainte însuşi sângele

Său pentru ei; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele
Lui; zugrăvesc biruințele şi patimile lor, pentru că prin ele mă sfințesc şi
mă aprind de râvna de a le urma. Dacă înalți biserici sfinților lui Dumnzeeu,
atunci înalță şi icoanele lor. În legea veche nu se ridicau biserici în numele
oamenilor, nu se prăznuia moartea celor drepți, ci se jelea. Acum însă se
prăznuieşte pomenirea sfinților. Trupul mort al lui Iacov a fost jelit (Facere
50, 1‑4), dar moartea Sfântului Ştefan se sărbătoreşte. Prin urmare, sau
înlătură pomenirile de praznic ale sfinților, ca unele ce sunt săvârşite
împotriva legii vechi, sau îngăduie şi icoanele, care, după cum spui, sunt
tot împotriva legii. Dar este cu neputință să nu se prăznuiască pomenirea
sfinților. Ceata Sfinților Apostoli şi a purtătorilor de Dumnezeu Părinți
porunceşte să se facă aceasta.
Noi punem în toate locurile chipul lui Hristos şi chipurile sfinților sub
formă de icoană şi prin ele sfinţim cel dintâi simț – căci întâiul dintre
simțuri este văzul – după cum prin cuvintele sfinte sfințim auzul. Icoana
este un lucru care prilejuieşte aducerea aminte. Ceea ce este cartea pentru
ştiutorii de carte, aceea este icoana pentru cei ce nu ştiu carte. Şi ceea ce
este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci prin ajutorul
minții ne unim cu icoana.
Nu am prea multe cărți şi nici nu am timp liber ca să citesc; intru însă
în biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte
spini; podoaba icoanelor mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o
livadă şi, pe nesimțite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit
răbdarea mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind, ca prin foc, cu dorința
de a‑l urma. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea
mucenicului şi mă mântuiesc. Ce spui? Nu voi scrie şi prin cuvânt, şi prin
culori pătimirea mucenicului? Şi nu voi îmbrățişa cu ochii ceea ce admiră
şi îngerii şi toată zidirea, dar este „dureros pentru diavol şi înspăimântător
pentru draci”, după cum a spus Sfântul Vasile?
Dracii s‑au temut de sfinți şi au fugit de umbra lor; icoana este tot o
umbră şi eu o fac ca sperietoare pentru draci. Dar dacă vei spune că este
nevoie să te uneşti cu Dumnezeu numai în chip duhovnicesc, atunci îndepăr
tează toate cele trupeşti: lumânările, tămâia bine mirositoare, chiar rugăciu
nea făcută cu vocea, dumnezeieştile Taine chiar, săvârşite cu cele materiale,
pâinea, vinul, untdelemnul ungerii, semnul crucii, crucea, buretele răstignirii,
trestia, sulița care a împuns coasta cea de viață purtătoare, căci toate acestea
sunt materiale. Sau înlătură cinstea tuturor acestora – lucru cu neputință
– sau nu tăgădui nici cinstea icoanelor. Har dumnezeiesc se dă celor
materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane. Căci după cum purpura
şi mătasea şi haina țesută din ele sunt în ele însele un lucru obişnuit, dar
dacă împăratul se îmbracă cu ele, se dă îmbrăcăminții din cinstea ce se
cuvine celui îmbrăcat cu ea, tot astfel şi cu cele materiale. Acestea, prin
ele însele, sunt nevrednice de închinare. Dar dacă cel zugrăvit este plin de

har, iau parte şi icoanele la har, în măsura credinței. Apostolii au văzut pe
Domnul cu ochii trupului, pe apostoli alții, iar pe mucenici alții. Şi eu,
pentru că sunt zidit din trup şi din suflet, doresc să‑i văd şi cu sufletul şi
cu trupul şi să am un loc care să mă ferească de orice rău. Văzând, mă
închin la ceea ce se vede, nu ca la Dumnezeu, ci ca la o icoană cinstită a
celor cinstiți. Tu, poate pentru că eşti înalt şi nematerial, şi ai ajuns dincolo
de trup şi oarecum fără de trup, disprețuieşti tot ceea ce se vede. Eu, însă,
pentru că sunt om şi sunt îmbrăcat cu trup, doresc să fiu în chip trupesc în
legătură cu cele sfinte şi să le văd. Tu, care eşti înalt, coboară‑te gândului
meu smerit, ca să‑ți păstrezi înălțimea ta. Pentru ce dar n‑a încercat să
înlăture cinstea dată icoanelor nici unul din cei de demult, care au strălucit
în înțelepciune, în credincioşie, în cuvânt şi în viață şi nici unul din multele
sinoade, ținute de sfinții şi de Dumnezeu insuflații Părinți?
Nu vom îngădui să se propovăduiască o nouă credință! Nu vom îngădui
ca altceva să se gândească într‑un timp şi apoi să se schimbe după împrejurări
şi să ajungă credința noastră de râsul şi batjocura celor necredincioşi.
Distrugerea legiuirii bisericeşti nu este fapta unor oameni bine‑credincioşi.
Dacă cineva ar intra într‑o casă, în care un pictor a zugrăvit pe pereți
istoria lui Moise şi a lui Faraon, şi dacă te‑ar întreba cine sunt cei care au
trecut Marea Roşie ca pe uscat, ce vei răspunde la întrebare? Nu că sunt
fiii lui Israel? Dar dacă te va întreba cine este acela care a lovit marea cu
toiagul, nu vei răspunde că este Moise? Tot astfel, dacă cineva L‑ar zugrăvi
pe Hristos răstignit şi ar întreba: Cine este Acesta? Vei spune: Este Hristos
Dumnezeu, Care S‑a răstignit pentru noi.
Da, Stăpâne, ne închinăm tuturor celor ale Tale şi îmbrățişăm cu dor
înflăcărat Dumnezeirea, puterea, bunătatea, mila Ta față de noi, pogorârea,
întruparea. Şi după cum ne temem să atingem fierul înroşit, nu din pricina
firii fierului, ci din pricina focului unit cu el, tot astfel mă închin trupului
Tău, nu din pricina firii trupului, ci din pricina Dumnezeirii unită cu el în
chip ipostatic. Ne închinăm, Doamne, patimilor Tale! Cine a văzut ca
moartea să fie venerată? Cine a văzut ca patimile să fie vrednice de cinste?
Noi ne închinăm însă cu adevărat morții trupeşti a Dumnezeului nostru şi
patimilor Lui mântuitoare. Ne închinăm icoanei Tale! Ne închinăm tuturor
celor ale Tale: slujitorilor Tăi, prietenilor Tăi, iar înaintea tuturor Maicii
Tale, Născătoarea de Dumnezeu.
Rugăm deci pe poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, să țină cu tărie
predaniile bisericeşti, căci scoaterea puțin câte puțin din cele predate, ca
dintr‑o construcție de piatră, distruge foarte repede întreaga clădire. Să dea
Dumnezeu să rămâneți tari, neînduplecați, neclintiți şi întăriți pe Piatra cea
tare, care este Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea,
împreună cu Tatăl şi cu Duhul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan DAMASCHIN

9. FILE DE PATERIC
Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev

(Lavra Pecerska)
Cuviosul Prohorie tămăduitorul

Mult Milostivul Dumnezeu de multe ori îngăduie ca să se întâmple
oamenilor diverse nenorociri şi întristări, toate acestea având un rol peda
gogic, spre îndrumarea şi îndreptarea lor. Nu uită însă niciodată, ca Unul
ce este Iubitor de oameni, ca pe lângă ispită să dăruiască şi izbăvirea, aşa
cum vom vedea şi din viaţa cuviosului Prohorie tămăduitorul.
Cuviosul Prohorie a strălucit prin viaţa şi lucrarea sa duhovnicească în
anii temutului domnitor al Kievului Mihail Sviatopolk Iziaslavici, vestit
pentru duritatea şi nedreptăţile săvârşite. Multe necazuri şi persecuţii au
îndurat locuitorii Kievului pe toată durata domniei lui. Chinurile au devenit
şi mai mari atunci când au început repetatele invazii ale polofţilor şi a altor

popoare migratoare ce atacau Kievul. Luptele neîncetate cu duşmanii externi,
războaiele civile dintre domnitorii ruşi, persecuţiile, înrobirile, jafurile şi
toate celelalte dezastre erau cauzele care provocau sărăcia, nefericirea şi
durerea poporului rus.
În acei ani grei şi întunecaţi a venit de la Smolensk la mănăstirea Peşte
rilor fericitul Prohorie, cerând de la stareţul Ioan ca să‑l tundă în monahism
şi să‑l numere printre fiii săi duhovniceşti. După rânduita perioadă de
încercare, ce a revelat în mod clar râvna către Dumnezeu a bunului Prohorie,
egumenul l‑a introdus în viaţa cea îngerească, aşa după cum dorise.
Cu multă râvnă şi dăruire se lupta cuviosul să împlinească principiile
vieţii monahale şi să biruiască duşmanul cel înşelător, urmând întocmai
viaţa ascetică pe care i‑o rânduise duhovnicul său. Printre aceste nevoinţe
se număra şi postul aspru. Nu numai că nu mânca niciodată altceva decât
un pic de pâine şi de apă, dar chiar şi această pâine era făcută din rădăcini
amare de lobodă. În fiecare vară culegea el însuşi această rădăcină, o măcina
şi o avea pregătită pentru pâine pe tot timpul anului.
În toată viaţa sa cuviosul s‑a hrănit cu lobodă şi de aceea fraţii îl mai
numeau şi Lobodnic. Nici o altă mâncare sau fruct nu a gustat până la
adormirea sa. Nici pâine de făină de grâu, în afară de puţina prescură ce
se împărţea la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Bunul Dumnezeu, văzând această râvnă şi răbdare a fericitului, transforma
amărăciunea rădăcinii aceleia în dulceaţă, şi astfel pâinea pe care o pregătea
cuviosul avea un gust dulce şi plăcut. Când şi‑a dat seama de această minune
a Domnului, cuviosul a simţit o mare bucurie şi cu recunoştinţă faţă de
Binefăcătorul cel ceresc a continuat cu şi mai mare râvnă lupta sa ascetică
împotriva patimilor.
În viaţa fericitului Prohorie se împlineau cuvintele de îndemn ale
Mântuitorului: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce
veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici
nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte».
Asemenea păsărilor cerului şi cuviosul, fără să aibă grijă, dăruit proniei
şi iubirii lui Dumnezeu, se hrănea cu o mâncare pentru care nu semăna
pământul şi nu se îngrijea de recoltă. Se ducea doar în acele locuri în care
semăna în locul său cerescul Semănător, culegea plantele crescute prin grija
Acestuia şi se întorcea la mănăstire, slăvindu‑L pentru binefacerile Sale.
În acei ani, din cauza neîncetatelor războaie, o puternică foamete izbucni
în întreaga Rusie. Umbra morţii îi ameninţa pe locuitorii Kievului. Atunci
Domnul, vrând să‑i salveze pe oameni de la îngrozitoarea moarte prin
înfometare, şi ca să‑l slăvească pe robul Său Prohorie, făcu să crească în
toată regiunea Kievului lobodă, mai multă ca niciodată. Cuviosul atunci se
apucă să adune neobosit loboda în cantităţi foarte mari, să o macine şi să

facă din ea pâine întreaga noapte, pe care dimineaţa o împărţea locuitorilor
flămânzi.
Câţiva dintre ceilalţi monahi au vrut să facă şi ei acelaşi lucru, să‑l imite
pe fericit şi să facă şi ei pâine din lobodă. Era însă imposibil să mănânce
acea pâine făcută de dânşii, deoarece ieşea foarte amară, ca pelinul şi neagră
precum cărbunele. Atunci au înţeles că era vorba de o minune pe care o
făcea Atotputernicul Dumnezeu cu fericitul Său rob, şi nu s‑au mai încumetat
altădată să‑l imite. Oricare dintre cuvioşi care avea nevoie de pâine îi cerea
acestuia. Iar Prohorie nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul cu mâinile
goale. Pâinea pe care le‑o dădea, în chip inexplicabil, nu numai că nu era
amară, ci era dulce şi mai gustoasă chiar şi decât pâinea de făină de grâu.
Se întâmplă însă şi altceva. Unul dintre fraţi, după ce încercă şi singur
să facă pâine de lobodă şi nu reuşi, se gândi să ia pe ascuns câteva dintre
pâinile făcute de cuvios. Luă de două, trei ori. De fiecare dată însă, după
ce o gustă, văzu că şi aceea era amară. Îi fu ruşine să‑i descopere cuviosului
păcatul său. În cele din urmă însă, chinuit de foame, se duse şi‑i istorisi
fapta şi păţania sa stareţului Ioan. La început egumenul nu l‑a crezut. Trimise
pe un alt frate să ia şi acela câteva pâini pe ascuns de la cuviosul Prohorie.
Nici pe aceea însă nu au putut‑o gusta din cauza amărăciunii ei. Vrând să
afle cu orice preţ misterul acestei situaţii, stareţul se gândi să încerce altceva.
— Du‑te la părintele Prohorie, îi spuse fratelui, şi cere‑i o pâine pentru
mine. În vreme ce vei pleca însă, să iei pe ascuns încă o pâine şi să o aduci aici.
Fratele execută întocmai porunca stareţului. Peste puţin timp se înfăţişă
cu cele două pâini. Însă iată! Pâinea pe care o primise din mâinile şi cu
binecuvântarea cuviosului era de culoare aurie şi dulce, în vreme ce cea
luată pe ascuns se făcuse neagră şi amară.
După această confirmare minunea se auzi peste tot şi cu toţii, monahi
şi mireni au slăvit pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, care şi‑a trimis ajutorul
Său celor înfometaţi, prin mijlocirea cuviosului Prohorie.
În anii războiului civil dintre Sviatopolk şi domnitorii Vladimir şi

Peremislak, nu mai puteau să ajungă până la Kiev mulţi dintre negustorii
de produse alimentare. Şi în timp ce existau provizii de multe alte alimente,
exista o mare lipsă de sare.
Când fericitul a văzut această lipsă în popor, i‑a rugat pe toţi fraţii din
obşte să aducă la chilia sa o mare cantitate de cenuşă, care se strângea în
fiecare zi la chiliile lor şi la bucătărie. Când chilia se umplu de cenuşă,
sfântul căzu într‑o fierbinte rugăciune a inimii. Atunci cenuşa nu întârzie
să se prefacă în sare albă şi curată!
După aceasta cuviosul i‑a anunţat pe toţi cei care aveau nevoie de sare
să vină să‑şi ia fiecare câtă doreau. Se află foarte curând că fericitul împărţea

sare şi au alergat cu toţii să se aprovizioneze cu căutatul produs. Şi în chip
minunat au constatat apoi, că acea sare din chilia sa, nu se termina niciodată.
Cu cât cuviosul o împărţea, cu atât aceea se înmulţea. Astfel locuitorii, care
în zadar căutaseră prin târguri să găsească sare, sau o găseau la preţuri
foarte mari, alergau acum la Lavra Peşterilor ca să‑şi ia fiecare câtă avea
nevoie, fără să plătească nimic.
Câţiva dintre negustorii care încercaseră să profite de pe urma acestei
crize şi vindeau sarea din depozitele lor la preţuri exagerat de mari ca să
se îmbogăţească peste noapte, au fost foarte nemulţumiţi când au văzut că
monahul de la Peşteri le strica socotelile lor viclene. S‑au dus deci la
domnitor şi i‑au spus:
— Stăpâne, i‑au spus, monahul Prohorie de la Lavra Peşterilor ne‑a făcut
o mare pagubă. Nu mai vine nimeni să cumpere sare de la noi şi toţi aleargă
la dânsul ca să o primească pe gratis. Iar noi, care plătim atâtea impozite,
nu mai putem vinde sarea pe care am ţinut‑o ascunsă în depozitele noastre.
Din cauza lui o să dăm faliment.
Vicleanul şi iubitorul de arginţi Sviatopolk se gândi să exploateze această
situaţie şi să iasă el în câştig dublu: şi pe comercianţi să‑i mulţumească şi
în acelaşi timp să câştige şi el mulţi bani. Trimise deci pe slujitorii săi să
confişte sarea cuviosului Prohorie şi să o aducă la palat. Fixă un preţ foarte

ridicat de vânzare, în timp ce în acelaşi timp anunţă pe toţi locuitorii că
din acea zi sarea se va vinde numai de la palat.
— De dragul vostru îl voi jefui pe monah, le spusese comercianţilor.
Zis şi făcut. Numai că în timp ce sarea era transportată la palatul lui
Sviatopolk, au văzut cu toţii că aceasta se transforma din nou în cenuşă!
Când o văzu, domnitorul le spuse slugilor să o guste.
— Cenuşă este! Cenuşă, îi spuseră slujitorii.
Nimeni nu putea să explice ce se întâmplase. Uimit Sviatopolk dădu
ordin ca cenuşa să fie păzită timp de trei zile, poate că între timp s‑ar fi
putut explica acel fenomen ciudat. Cele trei zile au trecut, însă nimic nu
se schimbă. Atunci domnitorul dădu ordin să fie aruncată acea cenuşă în
spatele palatului, un pic mai departe de poarta slujitorilor.
Între timp locuitorii au continuat să vină la cuviosul Prohorie şi să ceară
sare. Când au aflat despre jaful ce se petrecuse, au plecat întristaţi cu mâinile
goale, blestemând pe acela care o confiscase. Cuviosul îi mângâie însă
spunându‑le:
— Când domnitorul va arunca sarea, să mergeţi să o adunaţi. O veţi găsi
împrăştiată lângă poarta din spate a palatului.
Şi într‑adevăr, oamenii s‑au dus acolo după cele trei zile şi în loc de
cenuşă au găsit sare. Când s‑a dus vestea că există sare în afara palatului
domnesc, au alergat cu toţii să o adune. Când domnitorul fu informat despre
cele întâmplate îi veni să înnebunească de răutate şi de ciudă. Ceru atunci
de la supuşii săi să afle mai multe informaţii despre viaţa monahului
Prohorie. I‑au istorisit atunci despre viaţa sa ascetică şi despre minunile pe
care le săvârşise şi în trecut, nu numai despre transformarea cenuşii în sare,
dar şi despre pâinea făcută din rădăcini amare de lobodă.
Atunci Sviatopolk se ruşină pentru fapta sa, se duse cu pocăinţă la
mănăstirea Peşterilor şi căzu în faţa cuviosului, cerându‑i cu lacrimi iertare
pentru fapta sa josnică şi promiţându‑i că niciodată nu va mai nedreptăţi
pe cineva. Mai mult, prin intermediul cuviosului, se împăcă şi cu stareţul
Ioan, cu care era certat, din cauza poziţiei critice a acestuia faţă de nedrep
tăţile şi nelegiuirile făcute de dânsul pe parcursul anilor de domnie.
De atunci şi până la sfârşitul vieţii sale domnitorul avu un mare respect
pentru cuviosul Prohorie şi a ascultat cu smerenie sfaturile acestuia.
Într‑o zi chiar, domnitorul îi făcu cunoscută una dintre dorinţele sale
spunându‑i:
— Dacă va fi voia lui Dumnezeu, părinte, să plec din această lume mai
înaintea sfinţiei voastre, am să vă rog să fiţi dumneavoastră acela care să
mă aşeze în mormânt, cu chiar mâinile voastre. Iar dacă va fi să plecaţi
dumneavoastră primul, vă rog să mă lăsaţi, sfinte al lui Dumnezeu, să duc
trupul vostru cu mâinile mele la peştera sfântului Antonie. Şi poate că astfel

Domnul să aibă milă de mine şi să‑mi ierte păcatele grele pe care le‑am
săvârşit împotriva voastră şi a tuturor.
Au trecut de atunci mai mulţi ani. S‑a întâmplat ca sfântul să se îmbol
năvească şi să înţeleagă că sfârşitul vieţii sale pământeşti se apropia. Îi
trimise deci un mesaj domnitorului Sviatopolk, care se afla plecat la război
cu polofţii: «Principe, s‑a apropiat ora plecării mele din lume. Dacă vrei
să‑ţi îndeplineşti dorinţa ta şi să afli milă de la Dumnezeu, vino ca să
primeşti iertarea cea de pe urmă şi să mă aşezi cu chiar mâinile tale în
mormânt. Aştept venirea ta. Dacă însă vei întârzia şi voi pleca fără să ne
vedem, nu va fi vina mea pentru ceea ce va urma. Deoarece campania ta
nu va mai avea acelaşi rezultat, pe care l‑ar avea dacă ai ajunge la timp şi
m‑ai prinde în viaţă».
Îndată ce primi acest mesaj Sviatopolk, lăsă oştirea sa pe câmpul de
luptă şi alergă într‑un suflet la mănăstirea Peşterilor. Îl prinse pe cuvios în
viaţă, aşezat pe patul suferinţei sale.
În ultima discuţie pe care au avut‑o, cuviosul i‑a vorbit foarte mult despre
virtutea iubirii, despre milostenie, despre îndatoririle sale faţă de poporul
pe care îl conducea, despre judecata de apoi, despre viaţa de dincolo, despre
bunătăţile ce le vor moşteni cei drepţi şi despre chinurile veşnice destinate
celor păcătoşi. Apoi îi dădu iertarea pentru toate nedreptăţile pe care i le
făcuse, îl binecuvântă şi‑şi luă cu căldură la revedere de la dânsul. La sfârşit,
îşi înălţă cinstitele sale mâini către cer şi‑şi predă în pace sufletul în mâinile
lui Dumnezeu.
Sviatopolk ridică plângând trupul sfântului. Însoţit apoi de toţi fraţii din
obşte îl transportă la peştera cuviosului Antonie şi‑l aşeză în mormântul
pregătit. Fraţii slujiră slujba înmormântării cu mare cinste, după care dom
nitorul se întoarse degrabă la oştirea sa.
Campania de luptă continuă cu mari victorii. Sviatopolk înaintă neînvins
şi‑i zdrobi pe polofţi chiar în regiunile stăpânite de aceştia, supunându‑i şi
luând un mare număr de prizonieri barbari. A fost o victorie dăruită de
Dumnezeu neamului rus, prin rugăciunile fericitului Prohorie.
De atunci domnitorul, întotdeauna când pleca la luptă sau la vânătoare,
trecea pe la mănăstirea Peşterilor ca să se închine la icoana Maicii Domnului,
ca să primească binecuvântarea părinţilor şi ca să se închine la mormintele
cuvioşilor Antonie, Teodosie şi Prohorie.
Sfântul Prohorie chiar şi după adormirea sa a continuat să poarte de grijă
poporului rus. Făcu şi continuă să facă multe minuni, scăpând pe cei
credincioşi de necazuri, de foamete, de invazii, de epidemii, rugându‑se
pentru ei neîncetat, către preabunul şi preaputernicul Dumnezeu.
Text cules de Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel PALEU, Iaşi

10. DIN COMOARA INIMII
„Să ne vindecăm iertând”

(IV)
„Logica” violenţei ucigaşe

Lumea aceasta se întemeiază pe violenţă ucigaşă
Ø De la Cain, omul căzut a zidit cetăţi şi a ridicat civilizaţii numai pe
violenţă.
Ø Lumea aceasta e guvernată de o logică ucigaşă, e fascinată de rău şi se
lasă antrenată într‑o repetare fără de sfârşit a unui trecut „întemeietor”
datorită unor mecanisme inconştiente, colective şi individuale, puse în
lucrare de fiecare nouă generaţie rănită de vechea generaţie.
Ø Când un copil vine pe lume, depinde cu totul de părinţii săi, de iubirea
şi atenţia lor. Dacă nu primeşte iubirea şi atenţia pe care le aşteaptă, se
va simţi rănit şi va reacţiona în consecinţă, declanşând mecanisme de
apărare şi învăţând să rănească la rândul său.

Ø De cele mai multe ori aceste mecanisme funcţionează inconştient și duc
la comportamente repetitive legate de rănile suferite în viața intrauterină
și în anii copilăriei timpurii. Multe astfel de comportamente repetitive
pot fi induse de traumele îndurate de părinți, bunici sau chiar și strămoși.
Trupul nostru e ca o „partitură” vie a unor multiple moșteniri.
Ø Agresivitatea devine o armă de apărare. Cu cât cineva e mai rănit şi rana
este mai profundă, cu atât se va simţi mai vulnerabil, mai ameninţat şi
va fi mai agresiv şi mai violent.
Ø În plus, fiinţa rănită va căuta şi‑şi va oferi compensaţii în a avea şi a
dori obiecte care oferă o plăcere imediată, ca o „justificare” pentru lipsa
fundamentală de iubire. Şi cu cât va căuta să‑şi compenseze lipsa de
iubire prin sisteme compensatorii, cu atât va fi mai robit de obiectele pe
care le pofteşte şi cu atât va resimţi o insatisfacţie cronică şi se va agrava
spirala suferinţei, a angoasei, a anxietăţii şi vinovăţiei.
Ø Agresivitatea mereu mai mare se va îndrepta
– Fie spre aproapele, considerat vinovat şi răspunzător de această în
lănţuire,
– Fie către sine însuşi, în deznădejde, depresie și autosabotare.
Ø Nesimţindu‑se iubit, cel rănit va căuta să atragă atenţia celorlalţi
pentru a simţi că există în ochii lor: fie prin provocări şi agresivitate, fie
încercând să le facă pe plac negându‑și propriile nevoi.
Dorul omului de a ieși din robia violenței ucigașe

Ø Nici un om nu este fericit trăind după legile acestei logici pentru că este
o fiinţă însetată, flămândă, plină de dorinţa de pace, de bucurie, de
fericire
Ø Omul nu doreşte decât să iubească şi să fie iubit, să trăiască fericirea
iubirii împărtăşite.
Ø Dorinţa aceasta face din om un pelerin ce nu se poate opri până nu‑şi
potoleşte setea de iubire.
Ø Această sete, fiind infinită, nu poate fi potolită de nimic finit ceea ce
face ca orice căutare a iubirii în afara lui Dumnezeu să eșueze în mod
tragic.
Ø Dorinţa omului este de a deveni ca Dumnezeu, cu Dumnezeu. Nimic
altceva n‑o poate satisface, spune Sfântul Grigorie de Nyssa.
Ø Această aspiraţie infinită a omului se loveşte atât de limitele condiției
umane căzute, cum am văzut, cât și de existența răului în lume.

Ce este răul?
Ø Răul este o energie creată, este lucrarea făpturilor căzute: îngeri și oameni.
Ø Orice energie creată, ruptă de Dumnezeu, se strică, devine „rea” cu voia
liberă a celui ce o lucrează.
Ø Cineva este rău pentru că face ceva rău. Și face ceva rău pentru că face
fără Dumnezeu, „Singurul Bun”, cum ne descoperă Domnul.
Ø Originea răului este în voia liberă a făpturilor raționale dăruite de Creator
cu libertate și autonomie personală și esența ei este lucrarea acestora.
De aceea spun Părinții că răul nu există. Adică nu e o realitate creată de
Dumnezeu.
Ø Acceptarea acestei înțelegeri a răului ne scapă de dorința irațională de
a ne elibera prin stârpirea răului din lume. Cine cade în plasa acestei
dorințe devine ucigaș.
Ieșirea omului din logica violenței ucigașe

Ø Ieşirea omului din robia legilor violenței ucigașe este posibilă numai
prin întoarcerea la Dumnezeu, la Iubire.
Ø Singura cale este unirea liberă și ontologică a omului cu Binele, cu
Dumnezeu în Fiul. De aceea Se numește Domnul pe Sine „Calea”!
Ø Dumnezeu S‑a făcut Om ca să ne unească iarăși cu Sine dăruindu‑ne
energia Sa necreată și pe Sine Însuși ca Viață. Nu există altă Cale
pentru om!
Ø Primul pas pe Calea biruinței este unirea ontologică a omului cu
Dumnezeu prin Sfintele Taine.
Ø Următorii pași depind de înțelegerea binelui uman ca lucrare a sa conform
voii lui Dumnezeu făcută cunoscută și accesibilă prin Poruncile iubirii.
Ø Această înțelegere va aduce după sine puterea de a accepta adevărul că
lupta dintre bine și rău se dă în inima fiecăruia dintre noi.
Ø Înțelepciunea înaintării pe Cale constă în lucrarea ascetică a cunoașterii
de sine, a conștientizării neputinței și limitelor personale și transformarea
acestora în loc de primire a Darului lui Dumnezeu.
Ø Experiența neputinței în Hristos este simultană cu venirea și lucrarea
harului care face ca însăși limita asumată să devină har. („Când sunt
slab atunci sunt tare”).
Ø „Cunoscută și acceptată, slăbiciunea omului devine mărturie a milei lui
Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul).

MODELUL COGNITIV al lui Jean Cottraux
Cf. Terapiile cognitive, Polirom, 2003
Neurologii afirmă că ori de câte ori simţim ceva, informaţia circulă :
Fiecare va reacţiona în faţa unui eveniment prin emoţii care vor activa
scheme.

Schemele
Ø Sunt structuri organizate care conţin cunoştinţele despre, şi aşteptările
individului de la, lumea exterioară.
Credinţele
Ø Sunt un ansamblu de viziuni personale despre sine, despre ceilalţi şi
despre lume care constituie un sistem de interpretare, sau propria filozofie
despre viaţă.
Ø Pot forma sisteme de credinţe raţionale – adaptate la cultura personală
a subiectului şi
Ø Sisteme de credinţe iraţionale
Nivelurile cogniţiei
1. Nivelul inconştient: schemele
Ø O structură organizată care conţine cunoştinţele despre şi aşteptările
individului de la lumea exterioară
Ø Schemele funcţionează în mod automat
Ø Se află în memoria semantică şi corespund, se pare, cu două reţele
stabilizate de neuroni
Ø Fac parte din cotidian şi se activează o dată cu întâmplările din viaţa
de zi cu zi.
2. Nivelul preconştient: evenimente cognitive
Ø Cuprinde gânduri automate, monologuri interioare şi imagini mentale
involuntare preconştiente, care fac posibil accesul la schemele in
conştiente.
Ø Corespunde activării schemelor prin situaţii inductoare de emoţii.
3. Nivelul conştient: atenţia focalizată
Ø Atenţia noastră se focalizează pe un anumit număr de elemente ale
realităţii.
Ø Ea rezultă din schemele care polarizează percepţia în funcţie de
conţinutul lor.
4. Nivelul metacognitiv: gândirea de gradul al doilea
Ø Cogniţii despre cogniţii, interpretări ale monologurilor interioare.
Ø Pot fi pozitive sau negative.
Relaţiile dintre conştient şi inconştient se realizează prin:

1. Procese cognitive automate:
Ø Inconştiente, rapide, se desfăşoară fără efort, necesită puţină sau nici
o atenţie, sunt greu de modificat.

Ø Corespund schemelor.
Ø Conduc la gânduri automate ce apar la un nivel apropiat conştientului.
2. Procese cognitive controlate:
Ø Conştiente, lente, presupun efort şi atenţie şi sunt uşor de modificat.
Ø Corespund gândirii logice.
Ø Au ca rezultat o descentrare în raport cu sine.
Procesul de asimilare
Ø Schema va încerca să interpreteze evenimentul căutând să‑l facă com
parabil cu postulatele şi credinţele prealabile.
Procesul de acomodare
Ø Schemele se modifică dacă evenimentul nu este compatibil cu ele.
Informaţia poate fi tratată în două feluri:
1. de jos în sus:
Ø porneşte de la stimulii din mediul înconjurător pentru a se îndrepta
spre procesele cognitive superioare;
Ø se află sub controlul datelor care provin din lumea exterioară.
2. de sus în jos:
Ø se află sub influenţa conceptelor sau a teoriei;
Ø predomină învăţarea, amintirea situaţiilor asemănătoare şi schemele
prestabilite de gândire în defavoarea informaţiilor venite din exterior;
Ø lipsa de supleţe şi de permeabilitate a schemei este responsabilă de
neajunsurile psihologice şi de repetarea comportamentelor nedorite
la o persoană.
(continuare în numărul următor)
Maica Siluana VLAD, Iaşi

DIALOG ORTODOX
11. ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ
Programul ateilor evoluţionişti.

Umilirea ştiinţei de dragul ideologiei (I)
„Noi ţinem partea ştiinţei (!) în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre
explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de a împlini multe din extravaganţele sale
făgăduinţe de sănătate şi viaţă, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică
a unor poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne‑am luat un angajament
prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice
ne constrâng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dim
potrivă, aderenţa noastră apriorică la cauzalitatea materialistă ne obligă să creăm
un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste,
indiferent cât de potrivnice, intuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei
neiniţiaţi. Mai mult, materialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca
un Picior Divin să ni se pună în prag”1. 1 Ieromonah Serafim
Rose, Cartea facerii,
Dr. Genetică Richard Lewontin Crearea lumii și Omul
începuturilor, traducerea
Constantin Făgeţean,
Citiţi vă rog cu atenţie această declaraţie fulminantă a sus‑numitului Editura Sofia, București,
2001, p. 42.
genetician ateu şi veţi găsi adevărul ideologiei ateist‑darwiniste după care
se ghidează majoritatea cercetătorilor evoluţionişti. Conform programului
adoptat se poate explica virusul mistificărilor ateist evoluţioniste care abundă

în toate manualele şcolare şi cursurile universitare. Cenzura informaţiilor
ştiinţifice este clară: la fel ca şi în regimul comunist, informaţiile sunt triate
sau deformate pentru a servi lamentabilei cauze de a nega existenţa lui
Dumnezeu. Se poate remarca că adevărul ştiinţific este plasat pe un plan
2 DEX (în filozofia an secund; ceea ce are importanţă în ideologia materialist‑dialectică2 (sic!) a
tică) arta de a afla ade
vărul în mod metodic, ateilor evoluţionişti este folosirea oricărui mijloc josnic, de a îngenunchia orice
printr‑un șir de raţiona tendinţă ce ar expoza Cauza Primă a Universului văzut şi a celui nevăzut.
mente contradictorii.
Ce am putea spune despre atitudinea ateilor faţă de veridicitatea unor
informaţii care nu sunt conforme cu indicaţiile programului‑manifest?
Deontologia şi adevărul faţă de obiectivitatea realităţii au fost îngenun
cheate de dragul doctrinei materialiste. Asemenea oameni nu mai au o
gândire liberă. Duhul de la tabloul de comandă a inteligenţei lor cenzurate
ideologic îi conduce spre o manifestare antiştiinţă. Toate rezultatele cerce
tărilor şi experienţelor vor fi canalizate, nu pentru a reliefa adevărul ci, în
ciuda adevărului.
Faţă de un asemenea comportament nu ne rămâne decât să ne rugăm lui
Dumnezeu ca să le lumineze mintea tuturor ce şi‑au blocat cu bună ştiinţă
structurile logice de pe cortex, adică gândirea liberă.
După ce a citit cu atenţie scrierile creaţioniste şi darwiniste, Profesorul
de Ştiinţe juridice de la Berkeley University din California, Phillip E.
Johnson, nevirusat de vreun fundamentalism ideologic sau religios, având
o atitudine demnă de respect faţă de adevăr a surprins foarte bine com
portamentul darwiniştilor vizavi de adevărul ştiinţific:
„În loc să ia în serios problemele intelectuale şi să le riposteze, ei răspundeau
de obicei prin tot felul de divagaţii şi un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu
neputinţă discutarea obiecţiilor reale faţă de darwinism. Este exact felul în care
vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu înţeleagă un lucru.
Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care l‑am observat între
tonul extrem de dogmatic folosit de darwinişti când se adresau publicului
obişnuit şi recunoaşterea pe faţă, în cercurile ştiinţifice, a serioaselor dificultăţi
ale teoriei...
A fost extrem de şocant pentru mine ca, pătrunzând în acest domeniu, să văd
cât de defectuos era, de fapt, raţionamentul său, cât de ilogic este întregul
domeniu ştiinţific al evoluţiei şi cât de mult se opuneau savanţii la aplicarea
oricărei logici în el. Am simţit deci că era o adevărată ocazie pentru cineva
din afara ştiinţei, care era interesat de o corectă gândire logică, mai curând
decât de promovarea unui anumit set de soluţii, şi aceasta este misiunea pe
care mi‑am asumat‑o din acel moment...
Este evident că biologii ce studiază o viaţă întreagă biologia sunt autorităţi
legitime în privinţa amănuntelor despre cele aflate de ei în investigaţia lor, iar
cineva din afară nu are cum să pună la îndoială acele lucruri, dar cineva din
afară poate desigur să pună la îndoială modul lor de gândire, mai ales când se

vădeşte că ei cred în ceea ce cred nu din pricina a ceea ce ştiu ca biologi, ci
în ciuda a ceea ce ştiu ca biologi. Este o mişcare filozofică întemeiată pe
materialism...deci e o chestiune de gândire, şi astfel ţine mai mult de disciplina
mea decât de a lor”3. 3 Sursa 1, p. 23.
Iar o altă personalitate marcantă, cercetător asiduu al darwinismului,

fostul preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe, Dr. Pierre P. Grassé,
unul dintre cei mai mari biologi contemporani, fără a fi un om religios, nu
îşi compromite demnitatea de adevărat om de ştiinţă şi, în finalul cărţii
sale, L’evolution du vivant, deconspiră pierderea deontologiei cercetătorilor
darwinişti care au creat de fapt o pseudoştiinţă:
„Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi adesea
neîntemeiate extrapolări, s‑a creat o pseudoştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar
miezul biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi, ce cred
în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată, ceea
ce este departe de realitate”4. 4 Ibid., p. 16.
Psihologia creştină şi cercetătorii creaţionişti trebuie să devină mult mai

persuasivi pentru a scoate în evidenţă că realitatea în care trăim este o
consecinţă a inteligenţei. Un spaţiu fără coordonatele inteligenţei, timp,
formă, culoare, sunet, mărime, număr, stări de agregare, radiaţii, nu ar putea
să existe, dacă nu ar fi mecanismele inteligente de decodificare, memorare,
analiză şi sinteză. Toţi aceşti parametri rezultaţi din reflectarea obiectivă a
realităţii de către inteligenţa noastră conştientă, aflată într‑o complexitate
ireductibilă, există deoarece informaţiile decodificate din mediul extern sunt
analizate, discriminate şi ierarhizate după necesităţile biologice şi spirituale
ale nevoilor cotidiene. Comparativ cu inteligenţa artificială şi chiar cu
raţiunea noastră, inteligenţa subconştientului, celei care îi revine procesarea,
analiza şi discriminarea a peste 90% din informaţii (chiar 100%), numită
în mod greşit şi inconştient, unde ateii evoluţionişti au redus complexitatea
ireductibilă a acestui sistem intelectiv supraraţional la o concepţie meca
nicistă, considerând că supercomplexitatea proceselor metabolice, programa
rea biocronică a tuturor celulelor şi organelor sunt coordonate prin mecanisme
feed back, este inteligenţa de la tabloul de comandă a biostructurilor cunos
cute în flora şi fauna acestei planete.
Paradoxul hilar, pe care ateii evoluţionişti îl introduc ca dogmă, se referă
la afirmaţiile referitoare la originea inteligenţelor menţionate, cea artificială
este o creaţie a omului, în timp ce inteligenţa şi instinctul, imens de
complexe, din spatele biomateriei au apărut printr‑o sincronizare temporală
de miliarde de miliarde de miliarde de coincidenţe fericite. Totuşi, omul
sănătos psihic afirmă, fără nici o rezervă raţională, că, numai inteligenţa
crează inteligenţă. Formulările de coerciţie a intelectului: evoluţia graduală,

pas cu pas, întâmplările de necesitate, coincidenţele fericite, haosul organi
zator, monstrul dătător de speranţă, forme măiestre ale naturii, patente ale
naturii etc. sunt cele mai teribile atentate istorice aduse vreodată de atei
raţiunii şi logicii sapienţiale. Realitatea ne prezintă unde zeul ateu, orbul
creator, hazardul, patentează fără replică: depunerile de aluviuni, prognoza
meteo, cutremurele, etc.
Un activist puternic antireligios, pentru care religia este inamicul numărul
1 în dezvoltarea normală a societăţii umane, este biologul darwinist Richard
Dawkins (a se vedea: www Dumnezeu o amăgire – Richard Dawkins).
Obligat de expunerea logică a ideilor sale, introduce un fetişism repro
babil pentru un om de ştiinţă, afirmând:
„Natura este un contabil zgârcit, care numără bănuţii şi stă cu ochii pe ceas,
sancţionând cea mai mică extravaganţă. Aşa după cum a explicat Darwin,
neîncetat şi neobosită, „selecţia naturală scrutează zi de zi şi ceas de ceas, pe
întreaga cuprindere a lumii, fiecare variaţie, până la cea mai măruntă; res
pingând‑o pe cea care nu este bună, păstrând şi adăugând tot ceea ce este bun;
lucrând în tăcere şi fără să ţină cont de nimic, oricând şi oriunde apare o ocazie,
la îmbunătăţirea fiecărei fiinţe organice”.
Observaţi, vă rog, atribuirii naturii şi selecţiei naturale, caracteristicile
unei inteligenţe. Cine ar putea să contabilizeze, să scruteze, să discearnă
sau să îmbunătăţească? Doar o inteligenţă, bineînţeles!
Cine este natura? Un spaţiu format dintr‑o multitudine de elemente,
infinit mai complex decât o cameră de zi amenajată de un proprietar conform
simţului estetic cu care este dotat. Orice om cu raţiune sănătoasă vede
implicarea arhitectului, proiectantului, programatorului, organizatorului în
decorarea şi aranjarea unei case de locuit, de exemplu. Hilarul concepţiilor
ateist‑darwiniste declamă organizarea; spaţiul Universului foarte mare şi
celui inframic, cu miliardele de miliarde de miliarde de artefacte, ca fiind
rezultantele orbului hazard; de fapt ateii pledează pentru o nuanţă de fetişism
vopsită în culorile pseudoştiinţei evoluţioniste.
Iată şi alte ipoteze ce sfidează ştiinţa, experienţa şi realitatea:
„Zecile de mii de ani de contact cu mediul ambiant, cu animalele care mişunau
în căutare de hrană printre tulpinile lor au dus, încetul cu încetul, la înarmarea
speciilor vegetale cu mijloace de răspândire a fructelor şi seminţelor pe cât de
5 Tudor Opriș, Bios, vol. variate, pe atât de ingenioase”5.
II, Editura Albatros,
București, 1987, p. 22. „Pentru reuşita integrală a înfăptuirii polenizării încrucişate, toată imaginaţia
inginerească este aruncată în luptă: pârghii, sisteme hidraulice, trape, capcane,
mecanisme programate cronometric, uneori atât de sofisticate şi de subtile încât
bioniştii le pot lua ca model. Şi toate acestea, plantele le‑au realizat pe bâjbâite,
după nenumărate încercări de‑a lungul a zeci şi sute de mii de ani de convieţuire
cu insectele şi cu unele specii de păsări şi mamifere, până când perfecţiunea
6 Ibid., p. 61. adaptării a fost atinsă şi de o parte şi de alta şi apoi transmisă urmaşilor”6.

Remarcaţi absurdul de cel mai mare grad mediatizat de evoluţionişti, în
ciuda ştiinţei şi a observaţiei directe din natură: orice plantă sau organism
fără sincronia sistemului anatomic de nutriţie cu sistemul anatomic de
respiraţie, cu sistemul anatomic de circulaţie a lichidelor, cu aparatul anato
mic de reproducere, cu sistemul informaţional, cu sistemul informatic etc.,
este un bion imposibil.
Realitatea în care trăim a fost făcută de Dumnezeu pentru om, fiinţa cea
mai complexă din punct de vedere a inteligenţei din toată creaţia biomaterială,
pentru a fi procesată, reflectată şi administrată (acolo unde e posibil).
„Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,
ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate
vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l‑a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
(Facerea 1, 26,27)
Teleologia creaţiei omului, în comparaţie cu plantele şi animalele, a fost
şi este de a deveni administrator înţelept al planetei Pământ, şi nu manifest
printr‑un comportament darwinist criminal, provocator de războaie şi revo
luţii, şi nu jefuitor şi distrugător al ecosistemelor date în arendare.
Din nefericire; cine se aseamănă se adună: fundamentaliştii, ateii de
dreapta cu cei de stânga se întâlnesc şi se desfată din aceleaşi ipoteze
darwiniste. Ei divinizează raţiunea (nu cea bună), considerând ştiinţa tehno
logică ca o rezolvare a tuturor problemelor din lume. Totuşi, „eticheta
matematică nu afirmă nimic despre esenţa ultimă a lucrurilor” după cum
afirmă şi marele fizician englez James Jeans.
Pe cât este de periculoasă credinţa fără raţiune, pe atât este de periculoasă
raţiunea fără credinţa cea adevărată, în Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt.
Deoarece lumea în care trăim este ţesută pe un mozaic de credinţe, omul
raţional este chemat să caute adevărul. Nu există decât un Adevăr unic, nu
o pluralitate de adevăruri. Iată provocarea la care trebuie să fie mobilizată
inteligenţa umană, să discearnă răul de bine, adevărul de minciună, naturalul
de artificial.
Aşa cum în rai omul nu era pregătit să guste din fructul în care era
concentrat cunoaşterea răului, aşa s‑a întâmplat şi cu omul modern, care
începând cu revoluţia industrială, a făcut progrese remarcabile în cunoaşterea
ştiinţifică, mai ales în domeniul medicinii, dar a deschis şi cutia Pandorei,
generând o serie de crize din mândrie, lăcomie şi dorinţa de îmbogăţire
rapidă.
Pe lângă foamea cronică de terenuri agricole, combustibil, materii prime
şi energie, vectorii răului se pot vedea în otrăvirea mediului înconjurător,
în poluarea celor trei biocenoze ale viului planetar, aer, pământ şi apă şi în

acumularea de arme de distrugere în masă, atomice, bacteriologice, meteo
rologice, chimice şi psihotronice. Butoaiele cu pulbere explozivă sunt pline,
unii nebuni se plimbă veseli şi mai aprind câte o ţigară, aruncând‑o, din când
în când, în câte un butoi, mai rămâne doar sincronizarea pentru finalul tragic.
Singura soluţie pentru un Pământ sanogenetic şi pentru adopţia păcii, şi
în eternitate, este ca omul să aibă o conştiinţă mediată de sacrul cel adevărat,
care dezvoltă acea înţelepciune generatoare de bine. Descoperirile ştiinţifice,
chiar sub cele mai nobile auspicii pot crea în timp efecte distructive în
timp. Rezolvarea problemelor declanşate de crizele actuale o pot face doar
administratorii dotaţi cu inteligenţa cea bună, cea imersată în frica de
Dumnezeu.
ATENȚIE la ştiinţele considerate infailibile, ridicate pe piedestalul abso
lutismului raţional de fundamentalişti! Toată istoria ştiinţei este caracterizată
de flexiuni axiomatice.
Matematica. Pe lângă geometria consacrată a lui Euclid, au apărut şi
geometriile neeuclidiene elaborate de Rieman, Bolyai, Lobacevschi, Poincaré.
Fizica. Fizica clasică este dominată de legile lui Newton, valabile numai
pentru sistemele de referinţă inerţiale. La viteze şi dimensiuni foarte mari
ale corpurilor, mecanica newtoniană nu mai corespunde. Conceptele de timp
şi lungime suferă modificări. Einstein descoperă principiile teoriei relativităţii
restrânse şi generale. Cercetătorii fizicieni au remarcat o simetrie în structura
energetică a materiei. Rezultă că pe lângă gravitaţie, trebuie să existe şi o
antigravitaţie. În momentul când se va descoperi antigravitaţia, principiile
enunţate de Einstein vor fi eclipsate; fizica va intra într‑o nouă etapă de
studiu până ce va apare o nouă lege.
Ştiinţa Chimiei se stabilizează în timp, pornind mai întâi cu formulele
liniare ale combinaţiilor chimice, continuă în domeniul chimiei organice
cu formule ciclice, poligonale (hexagon al benzenului al lui Kekulé) iar
astăzi folosim în stereochimie configuraţii ale substanţelor organice repre
zentate prin poliedre geometrice... Peste un secol sau mai mult, vor apărea
alte reprezentări.
Trebuie să remarcăm că toate ştiinţele se dezvoltă şi evoluează rectifi
când sau chiar modificând teorii şi legi, care în anumite perioade de timp
erau considerate infailibile.
Antiştiinţa promovată de darwiniştii specialişti

în carotaje
Ideologia ateist‑evoluţionistă este cea mai neserioasă în ceea ce priveşte
adevărul ştiinţific. Falsul, minciuna şi aroganţa sunt viciile de fond sub care
defilează concepţiile evoluţioniste.

a – Fără a prezenta dovezi coerente, evoluţioniştii afirmă că viaţa pe
Pământ este produsul evoluţiei chimiei anorganice mixată cu cea organică,
unde condiţiile fizice extrem de dure ale unei atmosfere primitive au
favorizat întâmplător apariţia celor mai simple biostructuri. Ca argument,
în cărţile de Biologie, se foloseşte aparatul lui Miller, în ciuda adevărului
ştiinţific.
Cercetătorul evoluţionist Stanley Miller, în 1953, a construit o instalaţie
de 5 l, încălzită la 80°C, în care a introdus vapori de apă (35%), metan
(26%), hidrogen sulfurat (13%) şi amoniac (26%), elemente chimice ima
ginate într‑o atmosferă primară a unei protoplanete. Mixtura chimică supusă
la descărcări electrice a generat oxid de carbon, bioxid de carbon, glucide,
grăsimi, acid acetic, acid formic, uree, aminoacizi, acid cianhidric, ş.a..
Orgel, un alt cercetător darwinist, măreşte procentele de elemente chimice
şi complexitatea instalaţiei şi obţine nucleotide şi mici fragmente de acid
nucleic, compuse din 6 unităţi nucleotidice.
Un singur acid dezoxiribonucleic (ADN) conţine circa 3 200 000 000
de caractere. Micile lanţuri de acid nucleic de tip evoluţionist n‑au nicio
legătură cu realitatea. Ele doar pot impresiona arta suprarealistă. Atmosfera
produsă în instalaţiile, care mai de care mai sofisticată, este sau puternic
oxidantă, sau puternic hidrogenată. Cea mai rezistentă bacterie cunoscută
nu ar rezista mult timp în asemenea condiţii de radiaţii şi toxicitate.
Ateii evoluţionişti afirmă, în ciuda realităţii, că ar fi fost fulgere într‑o
atmosferă nedefinitivată chimic, de aceea au introdus instalaţia de scântei
în experimentele lor.
De unde fulgere într‑o protoatmosferă ipotetică?
Darwiniştii ar trebui să solicite sprijinul logistic informaţional de la un
specialist în meteorologie, neidiologizat; fulgerele nu pot fi activate decât
într‑o atmosferă care îndeplineşte condiţiile fizico‑chimice corespunzătoare;
adică, numai procentele cunoscute astăzi de gaze. O atmosferă prea oxidantă
sau prea hidrogenată i‑ar fi compromis din start existenţa, ar fi luat foc şi
s‑ar fi întreţinut până la arderea totală a gazelor. De aceea Dumnezeu, în
preştiinţa sa, a introdus gazele neutre (rare), în combinaţiile cunoscute, cu
scopul de a neutraliza învelişul gazos protector al Pământului, chimic şi
fizic (electric).
Camera cu scântei a lui Miller, de altfel şi celelalte instalaţii, pot fi
amintite doar într‑o istorie a tehnicii nereuşite de a dovedi viaţa.
Astronomul evoluţionist Sir Fred Hoyle, ca un adevărat cercetător, prezintă
verticalitate profesională şi postulează despre coincidenţele fericite de a
fiinţa reprezentanţii biomateriei dintr‑un ghiveci chimic ipotetic că, ar fi:
„tot atât de ridicolă şi de improbabilă ca şi probabilitatea ca după trecerea
unei tornade printr‑o groapă de gunoaie, ar rămâne în urmă asamblat un
Boeing 747”.

Apropo de deontologie, nu aceeaşi atitudine o prezintă majoritatea ateilor
darwinişti.
Manualele de Biologie, Psihologie, Astronomie, Botanică, Zoologie,
Anatomie, Fizică, Chimie, Biochimie, toate virusate ideologic, au fost
premeditate cu statutul de a falsifica adevărul.
Nicio carte de specialitate (biologie, zoologie, botanică, anatomie, psiho
logie) nu prezintă cele mai importante caracteristici ale existenţei viului:
Inteligenţa liberă (om) şi Inteligenţa instinct (plante şi animale), Psihicul,
Subconştientul supraraţional, toate legate implicit cu miliarde de miliarde
de memorii. De ce? Pentru că prezentarea corectă a acestor trăsături funda
mentale ale viului spulberă darwinismul şi toate speculaţiile ateiste.
Fără inteligenţă şi memorie, orice sistem biotic este un nonsens, o
formaţiune carstică abiotică, de exemplu. Toţi savanţii creaţionişti creştini
trebuie să accentueze pe întâietatea inteligenţei, ca factor declanşator al
formării fiinţelor. Introducerea în manualele şcolare de Biologie, Zoologie,
Anatomie, Botanică, a capitolelor distincte despre inteligenţele coordonatoare
ale tuturor proceselor biologice sincronizate cu memoriile aferente (miliarde
de miliarde de memorii) trebuie să devină o prioritate pentru cercetătorii
demni înzestraţi cu raţiunea liberă, expunând adevărul creaţionist despre
complexităţile ireductibile ale proceselor intime de formare premeditată a
viului de pe această planetă.
7 Elena Huţanu‑Biologie, În manualul de Biologie7 de clasa a XII‑a, se pune următoarea întrebare
Manual pentru clasa a
XII‑a, Editura Didactică
elevilor, deşi, atât aparatul Miller cât şi celelalte experimente au eşuat în
și Pedagogică P.A, Bucu explicaţia supei organice predictibilă vieţii:
rești, p. 49.
„— Ce demonstrează experimentele realizate de S. Miller?”
Pentru un punctaj maxim, elevii ar fi trebuit să afirme – nu să nege –,
că o abiogeneză asemănătoare cu cea experimentată în aparatul lui Miller
ar fi fost favorabilă apariţiei vieţii.
Tot în subcapitolul Dovezile evoluţiei, este prezentat un tablou cu stadiile
embrionare la diferite clase de vertebrate: broasca ţestoasă, găina şi iepurele,
secţiunea: Dovezi din domeniul embriologiei, la pagina 60.
Una din marile probleme nerezolvate a evoluţiei este specia de pasaj
(veriga lipsă). Dacă nu au reuşit şi nici nu s‑au făcut progrese din lipsă de
probe, ateii darwinişti au recurs şi recurg la tot felul de înşelătorii (simpto
matic mai ales pentru comunişti).
Un mare expert în falsuri, profesorul de zoologie din Jena, Ernst V.
Haeckel, adept convins al generaţiei spontane şi transformismului, a fost
discreditat de colegii săi, ataşaţi de adevăr, din cauza falsurilor făcute în
planşele cu evoluţia embrionilor unor animale, pentru a‑şi impune legea sa,
legea biogenezei şi teoria recapitulării prin care se încerca să se demonstreze
că: un organism individual, în cursul dezvoltării sale, tinde să recapituleze
stadiile străbătute de strămoşii săi.

Autorii atei de manuale de Biologie o fac pe ignoranţii, când este vorba
despre adevăr, refuzând opinia celor mai darwinişti dintre darwinişti:
„teoria recapitulării” (ideea conform căreia dezvoltarea embrionară recapi
tulează evoluţia speciei), şi respectiv pe organele rudimentare (organe inutile,
despre care se crede că au avut o utilitate într‑o fază evolutivă anterioară) sunt
de mult discreditate:...teoria recapitulării... ar trebui să fie defunctă astăzi” 8 8 Henry M. Morris, Gary
E. Parker, Introducere în
(Stephen Jay Gould, 1980). Știinţa Creaţionistă, Edi
tura Anastasia, București,
Secţiunea Dovezi ale paleontologiei (p. 56), apropo de fosile, reprezintă 2000, p. 54.
o altă prezentare eronată al ideilor fosile din Istoria ştiinţei.
Elevii şi studenţii să întrebe profesorii atei de Biologie: de ce mama
Gaia a fost atât de prolifică cu inovaţiile biologice, explodând într‑o diver
sitate uimitoare de inovaţii biotehnice, de exemplare vii în Cambrian?
Un argument forte cu care ateii evoluţionişti defilau triumfători a fost
arhiva fosilieră din care sperau să distingă măcar un singur exemplar cu
structuri tranziţionale, dispus să participe la marea epopee cosmică a evolu
ţiei. S‑a adunat un compediu de ipoteze fără a avea certitudinea realităţii.
„Aşa cum este binecunoscut, majoritatea formelor fosile apar instantaneu în
arhiva fosiliferă, se păstrează virtual neschimbate pentru câteva milioane de
ani spre a dispărea apoi abrupt...”9 (Kemp, 1985a). 9 Ibid., p. 51.
Chiar Darwin rămâne dezorientat de inadvertenţa ideilor sale cu realitatea:

plantele cu flori (angiospermele) apar brusc într‑o mare diversitate în siturile
cu roci cretacice impregnate cu resturi de dinozauri. El face următoarea
remarcă despre existenţa acestor plante, considerându‑le un mister abo
minabil, deoarece îi dizgraţionează concepţia sa evoluţionistă.
De fapt este simptomatic pentru toţi profesorii atei de biologie darwinistă,
probabil din lipsă de inspiraţie sau chiar sunt călăuziţi de acelaşi duh al
minciunii, să reactualizeze şi să hiperbolizeze ideile fosile ale istoriei ştiinţei,
virusând, în ciuda adevărului, raţiunea labilă a unor tineri.
b – Tratatele de microbiologie, biologie ş.a. afirmă că: prionii, toate

speciile de viruşi: picornavirusurile, reovirusurile, orthomixovirusurile, para
mixovirusurile, parvovirusurile, adenovirusurile, herpesvirusurile, poxviru
surile etc., unele specii de bacterii, sunt paraziţi absoluţi.
În ciuda ştiinţei şi realităţii, ateii evoluţionişti susţin ideea că materia a
evoluat de la simplu la complex, şi că, bio‑entităţile menţionate au fost
printre primele forme biologice produse de hazardul chimic şi fizic. Scenariul
evoluţionist prezintă absurdul de cel mai înalt grad: mai mult de 3 miliarde
de ani aceste microorganisme au colonizat Terra, aşteptând răbdătoare,
într‑un şomaj biotehnic până ce mama Gaia s‑a înduioşat de le‑a trimis cu
dedicaţie alimentaţia specifică fiecărui bion. Animăluţele, după ce li se citea

despre materialismul darwinist, marxist, leninist, nu voiau să moară de
foame timp de 3 miliarde de ani, erau foarte interesate de mecanismul
cosmic al evoluţiei.
Microorganismele menţionate sunt paraziţi absoluţi, este o lege, verificată
şi experimentată de realitatea în care trăim. Pentru orice om cu raţiunea
sănătoasă, prionii, viruşii şi bacteriile nu pot trăi mult timp, în afara orga
nismelor parazitate.
Experienţele făcute în laborator demonstrează că:
10 Curs de microbiolo – enterovirusurile10 îşi pierd infectivitatea la temperaturile obişnuite ale
gie, Facultatea de Medi
cină din Iași, 1983, Dr. mediului înconjurător. La 4°C mai trăiesc câteva săptămâni, iar între
Luminiţa Smaranda Iancu. ‑20°C şi ‑70°C, cu siguranţă, într‑o formă biologic – dezactivată meta
bolic, supravieţuiesc ani de zile;
11 Dr. Dumitru Buiuc, – genurile de bacterii pleomorfe11: Rickettsia, Caxiella şi Erlichia sunt
Familia Rickettsiaceae.
foarte lezabile la factorii din mediul extern, de aceea se transmit numai
prin vectori biologici. Antiştiinţa evoluţionistă afirmă, în ciuda adevă
rului ştiinţific, că familia Rickettsiaceae a apărut şi a şomat miliarde de
ani înaintea vectorilor: păduchi, purici, acarieni, şoareci, şobolani,
căpuşe etc;
12 Dr. Olivia Dorneanu, – genul Leptospira12 cuprinde o familie de bacterii, nişte spirochete fine,
Spirochetele.
patogene. Aceste leptospire nu supravieţuiesc în mediul extern. Mor în
condiţii de uscăciune, lumină solară, temperaturile de sub 14°C şi cele
peste 28°C le ucid, sau sunt afectate iremediabil de pH‑ul acid sau intens
alcalin. Pot trăi până la 6 săptămâni în apele dulci de suprafaţă (nu
miliarde, ca în scenariul iluzionist neodarwinist).
Elevii şi studenţii să prezinte profesorilor atei evoluţionişti cele câteva
informaţii despre limitele fiinţiale ale celor mai simple organisme cunoscute
şi să întrebe, cum ar fi putut să existe şi să evolueze într‑un mediu prebiotic
dominat de extreme chimice şi fizice, când experienţa şi realitatea prezintă
dovezi indubitabile despre pragurile chimice şi fizice între care pot fiinţa
aceşti microbioni.
Mai există o problemă la care trebuie să răspundă darwiniştii: de ce un
procent din entităţile biologice cunoscute au evoluat şi altele, nu?
Răspunsul este foarte simplu; dealtfel, ca toată concepţia evoluţionistă:
acele microorganisme care au participat la şedinţele de partid li s‑au propus
avantaje cosmice; evoluţia până la om, şi chiar atingerea unor nivele supe
rioare omului, li s‑au cerut doar răbdare, încredere ireprehensibilă în ideo
logia cea mai avansată despre lume şi viaţă şi... câteva miliarde de ani de
răgaz. Celălalt procent de indivizi, capetele pătrate, neghiobii, nebunii,
proştii şi deluvienii vremurilor din urmă nereceptivi la propunerile dialectice
ale mamei Gaia, au rămas într‑o stare neevoluată, aşa cum o cunoaştem acum.

c – Deoarece nu exista o dovada, cât de cât convingătoare, de trecere
de la maimuţă la om, în 1912, evoluţionistul Charles Dawson a prezentat
fosila de Piltdown, ca cea mai viabilă probă de tranziţie, numindu‑l pompos
ştiinţific Eoanthropus dawsoni. Timp de aproape 40 de ani, biata fosilă a
ajuns idolul muzeelor darwiniste din lumea occidentală. Abia în 1950, o
echipă de experţi, cu respect faţă de profesia pe care o practică, au descoperit
că este un fals grosolan: unui craniu uman i s‑a ataşat o mandibulă de
urangutan, vopsite strategic ca să pară mai vechi;
– aleotologul Éugѐne Dubois, timp de 30 de ani, a plasat omul său de Java
(pithecanthropus) ca veriga lipsă a evoluţiei, până ce o persoană isco
ditoare şi neserioasă din punct de vedere dialectic şi istoric, descoperă
artefactul alcătuit din resturile umane şi cele ale unui craniu de gibon
uriaş;
– Înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, într‑o peşteră lângă Pekin
(China), s‑au găsit oasele mai multor animale şi urmele unei aşezări
umane. Oamenii acelor timpuri aveau obiceiul să mănânce creier de
maimuţă. Din craniile perforate, imaginaţia bogată a unui paleontolog
darwinist a înscenat Omul de Pekin;
– La fel de dubios a fost omul din Nebraska, un fals acoperit cu un nume
ştiinţific, Hesperopithecus. De la un singur dinte fosilizat s‑a reconstituit
tot craniul (o inovaţie debordantă). După 2 ani experţii au stabilit şi
sursa: un porc sălbatic;
– Omul din Neanderthal falsificat dintr‑un craniu în 1856 a fost demascat
în 1960;
– Zinjanthropus (maimuţă dispărută), veriga ipotetică de evoluţie, dovadă
forte în 1959, se demontează în 1960;
– Ramapithecus, zeu în 1964, cade de pe piedestal în 1979.
Deci toată concepţia evoluţionistă debordează în fals şi minciună... .
Cum s‑ar putea întreţine altfel iraţionalul şi antiştiinţa promovate la nivel
academic?
d – Prin anii 1970 era în mare vogă, în revistele şi cărţile de specialitate,

istoria Universului clasată în 5 ere distincte: cuantică, hadronică, leptonică,
radiaţiei şi stelară. După descoperirea quarkurilor şi a unui lepton la fel de
greu ca ceilalţi hadroni, scenariul ştiinţific standard al erelor cuantice a
intrat în umbră. După zece ani, în 1980 au apărut alte idei, la fel de veridice.
Astăzi se vehiculează tot felul de ipoteze, care de care mai ştiinţifice, cu
aceleaşi şanse de supravieţuire;
e – În societatea comunistă (din păcate, astăzi este la fel), manualele de

biologie aveau scrise ca dovezi ale evoluţiei o categorie de organe considerate

rudimentare şi inutile (circa 180). Unii biologi darwinişti încă mai cred în
asemenea inepţii. Unele apar numai la făt şi la copii, apoi, în anumite
perioade ale vieţii, dispar sau îşi micşorează dimensiunea. Timusul, epifiza
creierului, hipofiza, glandele paratiroide, suprarenalele şi tiroida erau men
ţionate ca dovezi relicte indubitabile de pasaj fără utilitate în organism.
Oamenii oneşti din domeniul ştiinţelor medicale, pentru care adevărul e
mai presus decât ideologia, au demonstrat că organele menţionate au un
rol bine determinat în mecanismul de menţinere a sănătăţii organismului
uman;
f – Chiar în rândul evoluţioniştilor au apărut divergenţe în ideologia lor,

astfel: unii au rămas consecvenţi darwinismului originar, considerând mate
ria biologică evoluată prin mecanismul selecţiei, lupta pentru existenţă şi
al transmiterii caracterelor câştigate de‑a lungul existenţei animalelor prin
13 Dacă se citesc cu aten pangene13 (girafelor le‑a crescut gâtul pentru că l‑au întins mereu după
ţie manualele darwiniste
de biologie de liceu, vom
frunze, ghearele la păsări şi animale au apărut tot dintr‑o cauză extragenică,
observa că unii autori dar zgâriatul neîncetat cu extremităţile membrelor inferioare şi superioare,
winişti n‑au abandonat
falsa idee a pangenelor,
ghepardul a ajuns cel mai bun alergător cu viteze mari pe distanţe scurte,
a organelor relicte şi alte deoarece strămoşul său efectua antrenamente zilnice de curse de viteză, etc.
inepţii.
acum aşteptăm explicaţii pur‑ştiinţifice pentru cazul bărbii şi cozii mici ale
caprelor şi cel al maimuţelor fără coadă).
Adepţii neodarwinismului susţin evoluţia de la simplu la complex pe
baza selecţiei naturale, lupta pentru existenţă şi mutaţiilor simple.
A treia grupare post neo‑darwinistă, deşi au remarcat iraţionalul evoluţiei
pas cu pas, au rămas conectaţi la aceeaşi atitudine ateistă, introducând o
altă presupunere, şi mai hilară, monstrul dătător de speranţă, altfel spus,
ouăle femelelor de crocodil, printr‑un joc stocastic al întâmplărilor necesar-
fericite de configurări genetice inteligente şi sincrone, pot da naştere la noi
specii de păsări.
g – Despre reacţiile termonucleare din Soare se fac tot felul de speculaţii:

acum aproape o sută de ani se vorbea categoric de ciclul carbon‑azot, se
considera că protonii sunt transformaţi prin reacţii termonucleare în particule
alfa, nuclee de heliu, astăzi se crede că, în soare reacţia proton‑proton
produce energia cunoscută. Cu siguranţă, mai devreme sau peste un secol
sau mai multe, vor apărea şi alte ipoteze;
h – Pentru calculul vârstei universului se foloseşte constanta lui Hubble.

Aceasta a fost transformată în constantă paratautologică. Mai mult de 10
ori a fost modificată pentru a corespunde erelor STAS, corespunzătoare
ideologiei ateiste; la fel distanţele extreme ale Universului au tot fost
modificate, o sfidare evidentă la adevărata ştiinţă.

Vă amintiţi de atitudinea care au avut‑o regimurile comuniste faţă de
adevărul ştiinţific14, faţă de adevărul religios şi de cultura sacrului? 14 Psihologia a fost scoasă
din curriculum şcolar, in
Aceeaşi atitudine de ostilitate, care va culmina cu reprimarea conştiinţei formaţiile ştiinţifice erau
libere şi în mod special a celei religioase, o au politicienii atei darwinişti şi sunt cenzurate, aşa încât
teoria darwinismului sau
din Consiliul Europei şi din America de Nord, regimuri care, şi‑au făcut teoria sintetică a handi
un ţel de a masacra Adevărul de dragul ideologiei ateiste (vezi pe internet capurilor triumfătoare să
deţină monopolul în stu
filmul www Expelled – No Intelligence Allowed [2008]). Țara libertăţii şi diul curricular.
a democraţiei SUA, care a fost odată, astăzi s‑a transformat într‑o ţară cu
un comportament neocomunist faţă de adevăr: pentru profesorii universitari
cu verticalitate deontologică, a spune adevărul ştiinţific, adică supercom
plexitatea viului are la bază un Creator, echivalează cu pierderea postului.
Pentru omul nevirusat dogmatic este uşor să vadă adevărul: astăzi clivajul
în comportamentul civilizat al lumii este generat de toţi fundamentaliştii,
fie că sunt extremişti religioşi, fie ateişti de dreapta, fie că de stânga. Numai
o persoană ignară, care nu vrea să cunoască istoria religiilor, poate să arate
cu degetul în Evul Mediu, Inchiziţia şi războaiele religioase, ignorând
subversiv esenţa creştinismului autentic al Noului Testament, mesajul sublim
al Domnului nostru Iisus Hristos care lasă ca poruncă, activarea dragostei
în relaţiile interumane:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Ioan 13.34,35)
Numai un antiintelectual, un fundamentalist orbit ideologic sau religios,
citind Noul Testament, nu poate vedea adevărul.
Cei mai mari criminali ai lumii precum: Lenin, Stalin, Mao Tzedun, Pol
Pot ş.a.m.d., s‑au ghidat, în opera lor măreaţă de a distruge omul, după
materialismul dialectic şi istoric condimentat din plin cu darwinism.
Dacă un om cu gândire liberă studiază fără prejudecăţi Noul Testament
şi compară cu celelalte scrieri religioase ale lumii, remarcă cu uşurinţă că
Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, adop
tând şi îndemnând, cel puţin la nivelul ideatic, mesajul divin generos,
cosmic‑constructiv, ca lumea să trăiască în pace şi dragoste. Dar, dacă îşi
blochează inteligenţa ideologic, atunci va adera la poziţia struţului, poziţie
sacralizată de biologul ateu‑darwinist Richard Dawkins, atitudine simpto
matică tuturor ateilor implicaţi în divinizarea nimicului creator.
(va urma)
Monah Serghie,
Mănăstirea Sihăstria Putnei

DIALOG ORTODOX
12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ ŞI CREZ ISTORIC
Cum se scrie istoria
Primul sens la care te gândești, pornind de la un asemenea titlu, e cel

uzual, de neconcordanță între ceea ce se așteaptă de la istorie și ceea ce ea
oferă. Dar atunci e nevoie, ca la Voltaire, de un semn al mirării. Al doilea
sens privește modul cum se înfiripă discursul istoric. Și atunci el presupune
o interogație. Sensul din urmă ne interesează aici. Sub o formă sau alta,
întrebarea s‑a pus și se pune mereu, cu tot mai multă acuitate, pe măsură
ce profesioniștii domeniului devin mai lucizi în definirea acestuia. Ea
comportă un înțeles tehnic, de metodă, când vine din afara specialității, și
unul epistemologic când se înfiripă din interior. Cei mai mulți istorici s‑au
oprit la întâiul sens, preocupați îndeosebi de registrul modal, preponderent
și obsedant până în vremea noastră. La acest nivel, orice studiosus în materie
de istorie își pune întrebarea, fie și numai pentru sine. O pun însă și cei
obișnuiți să frecventeze istoria ca cititori curioși a descifra „cărțile sybiline”,
cum le‑a spus odată Pârvan, folosind un plural care, sub altă formă, e astăzi
frecvent. Se vorbește, în adevăr, tot mai mult de istorii, nu de istorie, în

sensul că demersurile cognitive cu privire la trecut comportă sensuri multiple
și n‑ar mai putea fi cuprinse într‑un singular, oricât de comprehensiv și de
ambițios. Histoires: așa se intitulează una din colecțiile cele mai semnificative
din epoca noastră și ea denotă nu atât scepticism, cât estimare lucidă a
limitelor. Istoria nu există, observă Paul Veyne, ci numai istorii aplicate,
restituții cu valoare cognitivă. Pluralul e de rigoare și prefațând amintita
colecție Pierre Chaunu știa să o pună, la modul superior, în slujba actualității,
cunoașterea trecutului fiind pentru el un mijloc, cel mai sigur, de a recunoaște
mișcarea și de a face din trecut „un gaj de libertate pentru viitor” (Histoire
et imagination, 1980, p. 14). Această recunoaștere francă a unei provocări
ce vine din sfera actualității, pentru a face din istorie un mijloc de înnobilare
a prezentului, o „lectură a lumii”, întreprinsă de fiecare cercetător pe seama
fragmentului ce i‑a fost accesibil, e un câștig dintre cele mai însemnate ale
istoriografiei. Ajunsă la conștiința unei atare răspunderi, anticipată în treacăt
de un Michelet, mai insistent de un Iorga, istoria își regândește mereu
statutul, recunoscându‑se dependentă de hic et nunc și nuanțându‑și mereu
ancheta. Scrisă multă vreme cu orgolioasă majusculă, ea nu ne poate oferi
o cunoaștere absolută, ci una în continuă fluență, dependentă nu numai de
sporul documentar, ci în egală măsură de orizontul ideatic al timpului, de
perspectiva filosofică a celui ce‑i cutreieră vastele teritorii. Nu există nici
o știință în care orizontul trebuie schimbat mai des ca în știința istoriei,
observa N. Iorga. Aceasta nu înseamnă însă că nimic durabil nu se poate
reține din eforturile ei. Rămân ideile generale, constantele, permanențele.
Progresul istoriografic e lent, însă real, ținând atât de instrumentarul dome
niului, cât și de perspectiva istoricului, extinsă acum până la preistorie și
asupra întregului spațiu terestru (G. Lefebvre, Naissance de l’historiographie
moderne, 1971, p. 321). Noua conștiință de sine, mai dreaptă, implică pe
de o parte modestie (acceptarea limitelor și dependențelor), iar pe de alta
o tendință încă mai clară spre globalitate. Situată la răspântia științelor
umane, istoria deține un loc privilegiat, susceptibil a‑i spori interesul pentru
disciplinele conexe. Ea se întemeiază pe o tradiție multimilenară (alături
de geografie, e desigur cea mai veche), așadar pe o îndelungată practică,
de unde și rezistența ei la speculație, neîncrederea față de tot ce nu provine
din experiență proprie. Spre jumătatea veacului trecut, o dublă mișcare avea
loc: a filosofiei spre istorie, în căutarea rădăcinilor gândirii, și a istoriei
spre filosofie, încât s‑a putut concepe o istorie filosofică și o filosofie
preocupată de propria‑i devenire. De atunci, în pofida unui scepticism
împrospătat cu fiece nouă generație, cele două tărâmuri n‑au contenit să se
influențeze reciproc, iar astăzi nu se mai pot închipui unul fără altul (Paul
Ricoeur), amândouă fiind supuse, în ultimele decenii, la înrâuriri însemnate
venind din sfera lingvisticii, semanticii, antropologiei și altor discipline.

Lumea istoricului a cunoscut o considerabilă extensie cronotopică, de la
ceea ce se putea ști în vremea lui Herodot până la caracterul ei oarecum
planetar de azi. E vorba mai întâi de o extensie în spațiu, evidentă, și de
una în timp, aceasta din urmă însemnând lărgirea anchetei până la a cu
prinde toată evoluția omului, de la antropogeneză până în actualitate, iar
unii înțeleg să includă și viitorul, legând astfel retrospectiva de prospectivă
(P. Chaunu). Și s‑ar putea vorbi de încă o extensie caracteristică în ordinea
problematicii: de la simpla narațiune de tip genealogic, reconstituind „cursul
anilor”, până la complicatele anchete întreprinse cu mijloace statistice,
lingvistice, psihanalitice ale istoriografiei contemporane. S‑au micșorat
distanțele, au sporit contactele, s‑au pus în lumină complexități inimagi
nabile odinioară, modificând statutul însuși al disciplinei, lărgind enorm
paleta preocupărilor sale. Multă vreme europocentristă, istoria tinde acum
să devină cu adevărat universală, în sensul unui ecumenism funciar, izvorând
din nevoia cuprinderii cât mai largi a destinelor umanității. Tocmai de aceea
istoria generală a devenit progresiv o istorie a civilizațiilor, interesul pentru
evenimente politico‑militare și diplomatice cedând pasul elementelor de
cultură. În ciuda diversității „școlilor” și tendințelor, munca istoricului s‑a
complicat, extins, îmbogățit considerabil. Orizontul disciplinei s‑a dilatat
enorm, modificând gândirea și sensibilitatea istoricului, adus de la un timp
în situația de dialog continuu cu disciplinele conexe. Noi câmpuri de
investigație au fost definite, nu fără timidități, controverse, refuzuri, venind
mai ales din vecinătatea ei. Nimic mai instructiv decât să urmărești ofertele
istoriografiei între 1911 și 1952, dată la care H. Berr a publicat cele două
ediții din La synthèse en histoire: o întreagă evoluție marcând un proces
de continuă complicare a anchetei, a limbajului, a schemelor interpretative.
La mijlocul intervalului se situează Școala Analelor (L. Febvre, M. Bloch),
care a denunțat iluziile „pozitiviste” de la începutul secolului (Langlois,
Seignobos etc.) și care în ultima ei fază (F. Braudel) a ajuns să diferențieze
durata după ritmurile interne ale dezvoltării, distingând între timpul lung
(structural), timpul mijlociu (social, conjunctural) și timpul scurt (politic,
individual), într‑o schemă destul de amplă și de elastică pentru a cuprinde
cele mai diverse fapte, de la economie până la registrul imaginarului. Pe
seama istoriei economice, dar folosind sugestiile duratei braudeliene, P.
Chaunu a încercat o transgresiune serială, revitalizând un concept care la
1900 făcuse deja, prin A. D. Xenopol, o scurtă carieră. O „nouă istorie” își
legitima, acum un sfert de secol, ambițiile de cuprindere globală a tot ce
ar putea contribui la cunoașterea umanității. Sub unghi tematic, ea nu
cunoaște nici un tabu, abordând ansamblul vieții, faptele de civilizație
materială, ideile, sentimentele, cultura, desființând vechea, inefabila graniță
dintre faptul istoric și cel „neistoric”. Totul interesează, totul poate deveni

semnificativ pentru istoricul ajuns un hermeneut complex, atent la orice
„nivel” al existenței umane.
„Analiza economiilor și societăților – observă Pierre Nora – se prelungește azi
în studiul culturilor materiale, al civilizațiilor și mentalităților. Viața politică
și‑a extins orizontul asupra mecanismelor puterii. Metodele cantitative oferă
temeiuri mai sigure dezvoltării perspectivelor demografice, economice, cul
turale. Textul nu mai e documentul suprem; non‑scrisul (vestigii arheologice,
imagini, tradiții orale) dilată domeniul istoriei. Omul întreg, cu trupul, alimen
tația, limbajele, reprezentările, instrumentele tehnice și mentale ce se schimbă
mai mult sau mai puțin repede, tot acest material, altădată neglijat, a ajuns a
fi pâinea istoricilor, în timp ce accelerația istoriei antrenează, din contra, o
explorare mai atentă a permanențelor, a inerțiilor istoriei colective” (apud
Michel de Certeau, L’écriture de l’histoire, 1975, p. 366).
Mediul geografic, climatul, hrana, viața de familie, vârstele, epidemiile,
prejudecățile, obsesiile colective, ideile, sentimentele, totul devine obiect
de studiu pentru istoric, constrâns acum la dialog cu antropogeografia,
biologia, medicina, psihologia, lingvistica etc.
„Imperialism” istoriografic? Reproșul s‑a formulat deja pe vremea competiției
dintre istorie și sociologie. Azi, ambițiosul program trebuie pus mai curând pe
seama unei permeabilități sporite în raport cu disciplinele conexe și a nevoii
de abordare interdisciplinară a realității, fie aceasta trecută sau prezentă. „Nu
așteptați miracole de la istoria sociologică”,
îndemna G. Lefebvre, unul din „părinții” acestei istorii, care de atunci, din
1946, n‑a făcut decât să‑și extindă programul, până la M. Foucault și struc
turalismul genetic piagetian. Totuși, istoria n‑a izbutit până acum o deplină
integrare teoretică în științele despre om, obsedată cum e de simbolistică
(E. Cassirer), de evoluții lente, de lungă durată (F. Braudel), de nevoia
inserierii faptelor (P. Chaunu, F. Furet), de „retrăire” acompaniind orice
reconstrucție, de inseparabilitatea ei de prezent (P. Thevenaz, P. Nora), de
conceptualizare (P. Veyne) ș.a.m.d. Efortul de renovație e permanent, iar
multitudinea formulelor nu trebuie să descurajeze. O tendință evidentă de
sistematizare și „reconciliere” se manifestă de la un timp, ceea ce a făcut
să se ajungă la crearea unei comisii internaționale de istoria istoriografiei.
Orice tentativă de a lămuri „arcanele” istoriei este legitimă, iar Istoria, în
definiția lui Braudel, nu poate fi decât suma istoriilor ce se propun, într‑un
loc sau altul, sub unghiuri diferite, dar cu preocuparea unică de a stabili
adevărul. Pluralul de care vorbeam la început se justifică, iar privilegierea
unei forme de istorie în detrimentul alteia rămâne un fapt abuziv. „Istoria
istorizantă” nu trebuie să excludă „istoria structurală”, iar aceasta din urmă
nu se cade a deveni intolerantă față de alte „școli”. Ele se completează, în

definitiv, și istoricul interesat să cunoască totalitatea, ansamblul fenomenelor
caracteristice pentru devenirea omului în durată, trebuie să le aibă în vedere.
Istoria? Totul încape în această vocabulă: imperii și epoci revolute, eroi și
mase, indivizi și națiuni, clase sociale și ideologii, civilizații și curente de
gândire. „Noua istorie” (Ph. Ariès, G. Duby, J. Le Goff, J. Delumeau, Em.
Le Roy Ladurie, R. Mandrou, A. Dupront etc.) se arată sensibilă la idei,
atitudini, mentalități, viziunea ei fiind una prin excelență antropologică. De
la istoria economică, înfiripată la finele secolului XIX, s‑a putut ajunge la
istoria socială; de la demografia istorică, profesată în spiritul Școlii Analelor,
s‑a ajuns la antropologia culturală de azi, o „antropologie profundă”, cum
a numit‑o G. Durand, pentru a o pune în relație cu alte explorări de
„profunzimi” ale omului. Punând la lucru un instrumentar din ce în ce mai
complex, apelând la serviciile altor discipline, ea tinde să ofere o explicație
globală, așa cum au dorit‑o deja Ranke, Michelet, Iorga, Toynbee și cum
o visează încă spiritele cutezătoare. „Faire de l’histoire est penser aux
dimensions du monde” (André Burguière). Artistică sau pragmatică multă
vreme, ea tinde să devină tot mai mult explicativă, restituția monografică
e chemată să dea seama de întreg. Totul intră în istorie, dar nu se mai
concep mari istorii individuale, de felul celor întreprinse de K. Lamprecht,
C. Jullian, H. Pirenne, N. Iorga. A. Toynbee. Străduința enciclopediștilor,
acum două secole, fusese aceea de a circumscrie domeniul. Istoricii de azi
îl deschid fără limită spre toate zările, instaurând un dialog fertil cu celelalte
discipline antropologice (H.‑I. Marrou). Partea ascunsă a icebergului intere
sează cel puțin în aceeași măsură cu partea vizibilă (R. Hanrion, L’histoire
au présent, 1980, p. 101), ceea ce sporește enorm sarcinile istoriografiei.
Dinamismul ei trebuie pus deci în legătură nu numai cu evoluția internă a
domeniului, dar și cu dinamismul istoriei însăși, ca realitate în continuă
prefacere. Nici n‑ar putea fi altfel, de vreme ce istoria pe care o scriem se
nutrește din istoria pe care o facem. Termenul însuși de istorie păstrează
în mai toate limbile acest echivoc semnificativ. Dar a scrie devine tot mai
mult un demers conștient pe seama lui a face istorie. Logica însăși, atât de
suspectată odinioară (Guizot), nu mai e un simplu exercițiu anistoric, ci
tinde să formalizeze categorii ca acelea de „proces”, „descriere a schim
bării”, „curs al acțiunii” etc.
Întrebarea cum se scrie istoria nu mai îndreaptă gândul spre o conotație
negativă, ci spre noile modalități de a defini procesualitatea istorică. Des
chiderea fără margini în această perspectivă ni se pare a fi câștigul cel mai
de seamă.
Acad. Alexandru ZUB, Iaşi

DIALOG ORTODOX
13. IN MEMORIAM
Mitropolitul Antonie Plămădeală – ierarh

de cuget şi simţire românească
Introducere
Prin întreaga sa activitate, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie de la
Sibiu a dovedit că se înscrie cu vrednicie în rândul ierarhilor Bisericii
Ortodoxe Române, și cei ai Transilvaniei în special: Vasile Moga (1811‑1845),
Sf. Andrei Şaguna (1846‑1873), Miron Romanul (1874‑1898), Ioan Meţianu
(1899‑1916), Vasile Mangra (1916‑1918), Nicolae Bălan (1920‑1955), Iustin
Moisescu (1956‑1957), Nicolae Colan (1957‑1967) sau Nicolae Mladin
(1967‑1981). Actualmente o evaluare a muncii strădaniilor sfinției sale este
greu de înfăptuit. Această misiune va reveni viitoarei generaţii de istorici
în formare. Studiul de față se dorește a fi o introducere în viața și opera
teologică a acestui mare ierarh pe care, după titlul unei cărți editate de
sfinția sa, l‑am numit de „cuget și simțire românească”.

Ceea ce se poate afirma încă de la început este că acest ierarh şi‑a format
un renume, atât pe plan teologic, ca episcop şi mitropolit, cât şi ca om de
cultură. Aşa cum a arătat şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Mitropolitul Antonie a
investit
„nu numai mandatul său instituţional conferit în taina consacrării arhiereşti, ci
şi autoritatea sa culturală de scriitor... Confluenţa dintre teologie şi cultură este
tema care înrudeşte cel mai bine pe Î.P.S. Mitropolit Antonie cu ctitorii şi
intelectualii Ortodoxiei româneşti. Dovadă este faptul că s‑a aplecat cu migală
pentru restituirea unei serii de personalităţi şi evenimente din trecutul Bisericii
Româneşti care ilustrează această confluenţă. Şi aceasta nu numai de dragul
istoriei literaturii române, ci şi din convingerea că, cultura românească autentică
1 Ion Bria. Teologie şi e un fel de trecătoare spre credinţă”1.
cultură. În: Telegraful
Român, 134, 1986, nr.
43‑46, p. 8.
Viața
2 Date la Mircea Păcu Î.P.S. Mitropolit Antonie2 a văzut lumina zilei în localitatea Stolniceni,
rariu, Dicționarul Teolo
gilor Români, Ed. Univers
judeţul Lăpuşna (azi raionul Hânceşti din Republica Moldova), în data de
Enciclopedic, București, 17 noiembrie 1926 din părinţii Vasile şi Elisabeta. Şcoala elementară a
1996 (text disponibil și la
adresa electronică http:// absolvit‑o în satul natal şi în comuna „Principele Carol”, unde tatăl său
biserica.org/WhosWho/ fusese detaşat. În anul 1937 s‑a înscris la Seminarul Teologic „Gavriil
DTR/P/AntoniePlama
deala.html, accesat 10 iu Bănulescu‑Bodoni” din Chişinău, nutrind de mic copil dorinţa de a urma
lie 2013). A se vedea și căile Domnului şi de a‑I sluji cu vrednicie. Din păcate, condiţiile istorice
alte contribuții și mărtu
rii: Noi ierarhi în Bise nu au fost favorabile desfăşurării în linişte a studiilor, deoarece la sfârşitul
rica Ortodoxă Română, lunii iunie a anului 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia. Viaţa
în BOR, an LXXXVIII,
1970, nr.11‑12, p. 1118- bisericească a fost distrusă, mulţi preoţi refugiindu‑se în teritoriile româneşti
1151. (Despre alegerea şi neocupate. În aceste condiţii, cursurile de la Seminarul Teologic au fost
hirotonia P.C. Arhiman
drit Antonie Plămădeală suspendate, iar tânărul teolog Leonida Plămădeală s‑a văzut nevoit să se
în funcţia de Vicar pa înscrie la Şcoala Pedagogică din Chişinăul ocupat, după ce terminase cu
triarhal); Decernarea titlu
lui de Doctor în Teologie note excelente primii trei ani de seminar. Reocuparea românească a Basa
Prea Sfinţitului Episcop rabiei a întrerupt, din fericire, studiile elevului Leonida promovat în anul
Antonie Ploieşteanul, Vi
car Patriarhal, rectorul al II‑lea al Şcolii Pedagogice sovietice, iar din toamna anului 1941 şi‑a
Institutului Teologic Uni putut continua studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. Apropiindu‑se,
versitar din Bucureşti, în
ST; seria a II‑a, an XXV, însă, în vara anului 1944 linia frontului de Chişinău, s‑a refugiat cu părinţii
1973, nr. 1‑2, p. 97‑98; în Işalniţa, lângă Craiova, şi a cerut transferarea sa la Seminarul „Nifon
Alegerea şi înscăunarea
P.S.Episcop DR. Antonie Mitropolitul” din Bucureşti pe care l‑a şi absolvit în anul 1945.
Plămădeală ca Episcop În toamna aceluiaşi an s‑a înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii
al Buzăului, în BOR, an
XCVIII, 1980, nr. 1‑2, Bucureşti, audiind în paralel şi cursuri de la facultatea de Litere şi Filozofie.
p. 19‑24 (Nicolae Mihăiţă); Situaţia sa civilă însă nu a fost deloc uşoară, ştiut fiind că Uniunea Sovietică
Alegerea, recunoaşterea
şi instalarea Prea Sfin ceruse guvernului marionetă, condus de Petru Groza, predarea tuturor
ţitului Dr. Antonie Plă
mădeală ca Episcop al
acelora care în data de 28 iunie s‑au aflat pe teritoriul ocupat de Armata
Eparhiei Buzăului, în GB, Roşie, dar care au reuşit să se refugieze odată cu retragerea armatelor

română şi germană în vara anului 1944 pe teritoriul aflat la vest de Prut an XXXIX, 1980, nr.1‑2,
p. 127‑199. (Gheorghe
(persoane pe care URSS le considera de cetăţenie sovietică). Datorită unei Bogdaproste); Alegerea,
măsuri a ministrului de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, multe persoane care recunoaşterea şi întroni
zarea Înalt Prea Sfinţitu
riscau astfel deportarea în Siberia au fost ajutate să primească un nou buletin lui Dr. Antonie Plămă
de identitate român, recunoscându‑li‑se prin tribunal şi cetăţenia română. deală, ca Arhiepiscop al
Sibiului şi Mitropolit al
În această categorie a intrat şi viitorul mitropolit de Sibiu. Ardealului, în BOR, an
Implicat în organizaţiile studenţeşti anticomuniste, a fost pus sub urmărire C, 1982, nr.1‑2, p. 26‑88.
(Gheorhe Bogdan); Ale
din toamna anului 1948. După trei ani de studiu universitar a fost nevoit gerea, înmânarea decre
să părăsească, deci, Bucureştiul şi să treacă în Ardeal. După un an în care tului prezidenţial de re
cunoaştere şi instalarea
a fost nevoit să stea ascuns în Baia Mare, s‑a înscris, la sfârşitul anului Înalt Prea Sfinţiei Sale
universitar 1948‑1949, la Institutul Teologic Universitar din Cluj, a dat Dr. Antonie Plămădeală,
Arhiepiscop al Sibiului
îndată examenele şi a predat în iunie 1949, în manuscris, lucrarea de licenţă şi Mitropolit al Ardea
cu titlul „Importanţa antropologiei carreliene pentru o pedagogie creştină”, lului., în MA, an XXVII,
1982, nr. 1‑3, p. 8‑84;
teză lucrată sub îndrumarea profesorului Nicolae Balca. Înalt Prea Sfinţia Sa Dr.
La nici două luni de la obţinerea titlului de licenţiat în Teologie, a cerut Antonie Plămădeală, noul
Arhipăstor al Arhiepisco
episcopului Aradului, Andrei Mageru, să‑l hirotonească în treapta de diacon. piei Sibiului şi Mitropolit
La praznicul din acelaşi an al Schimbării la Faţă, tânărul Leonida a primit al Ardealului ‑ Date bio-
bibliografice, în MA, an
Sf. Taină a Hirotoniei în capela Episcopiei Aradului, iar în ziua de 14 XXVII, 1982, nr. 1‑3,
septembrie 1949 a intrat în monahism la mănăstirea Prislop (pe atunci de p.85‑89; Alegerea noului
Arhiepiscop al Sibiului şi
călugări), primind numele de Antonie. Mitropolit al Ardealului
În acelaşi an a fost condamnat în contumacie de către Tribunalul Militar ,în TR, an 130, 1982, nr.
3‑4; Instalarea I.P.S.Sale
Bucureşti la 7 ani temniţă grea şi la 5 ani degradare civică, pe baza articolului Dr. Antonie Plămădeală
209 Cod Penal (uneltire împotriva siguranţei Statului). S‑a ascuns la Bucureşti în scaunul de Arhiepiscop
al Sibiului şi Mitropolit
(în iarna lui 1950 la familia profesorului Dădârlat), la schitul Crasna‑Gorj, al Ardealului , în TR, an
apoi la Mănăstirea Slatina, jud. Suceava. De frică, episcopul Andrei l‑a 130, 1982, nr 7‑10; Înalt
Prea Sfinţia Sa Dr. An
caterisit. Cu pericole s‑a deplasat la Arad. Episcopul refuzând să‑l primească, tonie Plămădeală, Noul
a obţinut totuşi o întrevedere cu vicarul pr. Gheorghe Litiu. Prin intervenţia Arhiepiscop al Sibiului
şi Mitropolit al Ardea
acestuia a obţinut cu greu o hârtie prin care i‑a fost schimbată sentinţa de lului , în „Î.B.”, an 130,
caterisire în excluderea din Mănăstirea Prislop, cu dreptul de a se stabili în 1982, p. 115‑124; Câteva
amintiri despre Î.P.S. Mi
oricare altă mănăstire. Aşa a putut rămâne la Slatina, unde a reuşit să obţină tropolitul Antonie, în MA,
o oarecare siguranţă, fiind acum şi cu numele schimbat din Leonida în Antonie. an XXXI, 1986, nr. 6, p.
62‑63 (pr. D. Stăniloae);
A plecat apoi la Mănăstirile Râşca şi Dragomirna. În această ultimă Înalt Prea Sfinţia Sa Dr.
Antonie Plămădeală, ie
mănăstire a fost chemat de către stareţul Gherman, aflat în vârstă de 70 de rarh şi teolog, în MA, an
ani, pentru a‑l ajuta la organizarea şi punerea în ordine a actelor de la XXXI, 1986, nr. 6, p. 63-
79 (Vasile Mihoc); Acti
cancelarie. vitatea ecumenică a Î.P.S.
La 21 iunie 1953, Consiliul duhovnicesc al mănăstirii a hotărât să‑l Mitropolitul Antonie, în
MA, an XXXI, 1986, nr.
recomande pe ierodiaconul Antonie Plămădeală pentru hirotonia întru treapta 6, p.79‑86. (Aurel Jivi);
de preot. Astfel, la exact patru ani de la hirotonia întru treapta de diacon, Î.P.S.Antonie, Mitropoli
tul Ardealului, la împli
tânărul monah Antonie a primit harul Preoţiei prin punerea mâinilor epis nirea vârstei de 60 de ani,
copului Partenie Ciopron, mai târziu episcop de Roman. în MA, an XXXI, 1986,
nr. 6, p. 57‑62 (+Vasile,
Cu toate că a reuşit să se ascundă timp de patru ani, în ziua de 15 Episcopul Oradiei); Anto
octombrie 1954 a fost arestat la Iaşi de către organele Ministerului de nie Plămădeală ‑ om de

cultură, în MA, an XXXI, Interne. În data de 17 octombrie a fost depus la Penitenciarul Jilava. Au
1986, nr. 6, p. 86‑93.
(Gheorghe Cunescu); urmat luni de zile de anchete barbare, evocate cât se poate de bine în
Î.P.S. Antonie – eminent romanul „Trei ceasuri în iad”. În final, s‑a rejudecat cauza din 1949,
purtător de cuvânt al spi
ritualităţii ortodoxe, în condamnarea fiind redusă la patru ani temniţă grea şi trei ani degradare
MA, an XXXI, 1986, nr. civică. A beneficiat, însă, de decretul 421 din 1955 care prevedea graţierea
6, p.93 94; Cum l‑am
cunoscut pe Înalt Prea celor cu o condamnare de sub cinci ani, iar în ziua de 3 aprilie 1956 a fost
Sfinţitul Mitropolit Anto eliberat, înapoindu‑se la mănăstirea Slatina. În toamna aceluiaşi an s‑a
nie, în TR, an 134, 1986,
nr. 43‑44 şi 45‑46, p. 7‑8. înscris la cursurile de „Magisteriu” (doctorat) din cadrul Institutului Teologic
(Ioan Mihălţan); Teolo din Capitală, la secţia Teologie Sistematică. Pe lângă cele trei lucrări de
gie şi cultură, în TR, an
134, 1986, nr. 43‑44 şi seminar care trebuiau să fie redactate în cadrul acestor cursuri, tânărul
45‑46, p.7.(Ion Bria); doctorand ieromonah Antonie a publicat numeroase studii în revistele bise
Omul de inimă fierbinte
‑ Modest omagiu, în TR, riceşti din ţară, precum și note ecumenice şi de cronică bisericească.
an 134, 1986, nr. 43‑44 Greutățile nu au încetat: înainte de examenele de anul III de magisteriu,
şi 45‑46, p. 7‑8 (Constan
tin Staicu); Înalt Prea a primit ca un trăznet ştirea că, începând cu a doua zi, este eliminat de la
Sfinţitul Dr. Antonie Plă cursurile de doctorat şi că este scos din rândurile clerului şi ale monahilor.
mădeală, Mitropolitul
Transilvaniei, la cinci S‑a adus ca motiv noua lege care a avut drept urmare pustiirea mănăstirilor
ani de activitate la Sibiu, româneşti (este vorba de legea nr. 410/1959). În următorii doi ani a avut
în MA, an XXXII, 1987,
nr. 2, p. 20‑31. (Constan de înfruntat o situaţie grea: aceea de şomer, zilier, fără drept de rezidenţă
tin Voicu); Î.P.S. Mitro în Bucureşti, în casa părinţilor săi. Abia în anul 1961 a primit Buletin de
polit Antonie la împlini
rea a 5 ani de arhipăs identitate pentru Bucureşti, precum şi permisiunea de a munci într‑una din
torire ca mitropolit al fabricile Capitalei. La 1 martie 1968, patriarhul Justinian a reuşit să‑l scoată
Ardealului, în MA, an
XXXII, 1987, nr. 2, p. 20. din fabrică şi să‑i mijlocească transferarea pe postul de secretar‑şef la
(Teodor Damian); A 5‑a Institutul Teologic din Bucureşti, iar în vara aceluiași an a putut promova
aniversare a instalării
Înalt Prea Sfinţitului Dr.
examenul final de admisibilitate din cadrul cursurilor de doctorat. Tot prin
Antonie Plămădeală, ca grija vrednicului patriarh Justinian a beneficiat în următorii doi ani de o
Mitropolit al Ardealului,
în TR, an 135, 1987, nr.
bursă de studii oferită de Secretariatul pentru unitatea creştinilor de la
5‑6 şi 7‑8, p. 3 (Constan Vatican. Astfel, în ziua de 5 decembrie 1968 a plecat din Bucureşti cu o
tin Voicu); Scurt popas
la împlinirea a 20 de ani
bursă la „Heythrop College”, Ateneu Pontifical de rang universitar de lângă
de arhierie a Î.P.S. Dr. Oxford, Anglia, colegiu care s‑a mutat mai apoi în cadrul Universităţii din
Antonie Plămădeală, Mi
tropolitul Ardealului, în
Londra. Aici, timp de doi ani, a făcut cercetări în marile biblioteci ale
MA, an XXXV, 1990, nr. universităţilor engleze, pregătind o teză de doctorat. În anul 1970 a primit,
1, p.25‑36; La douăzeci
de ani de arhierie, în
cu calificativul „magna cum laudae”, titlul de Doctor în Teologie („Sacred
Îndrumătorul Bisericesc, Theology Doctor”) al Facultăţii de Teologie de la Heythrop College, Oxford,
Sibiu, an 138, 1990, p.
33‑39 (Gheorghe Papuc);
cu teza „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere
Cinstirea Arhipăstorului ortodox”, teză alcătuită sub rectoratul prestigiosului filozof Frederick
de la Sibiu, în TR, an
140, 1992, nr.15‑16, p.4;
Copleston şi sub conducerea profesorului Dr. Robert Murray.
La un deceniu de arhierie În acest timp a fost invitat la numeroase întruniri ecumenice, unde a
la Sibiu, în TR, an 140,
1992, nr. 7‑8, p. 4; La
conferenţiat despre situaţia Bisericii Ortodoxe Române. Aflându‑se încă în
împlinirea unui deceniu Anglia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a rechemat în ţară şi
de slujire arhierească , l‑a ridicat în data de 24 noiembrie 1970 în treapta de arhimandrit. A doua
în TR, an 140, 1992, nr.
7‑8, p. 3 (Visarion Bălţat). zi, Sf. Sinod a primit din partea patriarhului Justinian, recomandarea privind
alegerea a doi episcopi vicari şi a unui arhiereu vicar. În ziua de 15 decembrie

1970, Arhimandritul Antonie Plămădeală a fost ales în postul de Episcop
Vicar patriarhal la Administraţia Patriarhală, urmând să poarte titulatura de
„Ploieşteanul”. După 12 zile, în data de 27 decembrie, a fost hirotonit în
catedrala patriarhală din Bucureşti de către patriarhul Justinian, de mitro
politul Tit Simedrea şi de episcopul Antim Târgovişteanul, vicar patriarhal,
apoi episcop al Tomisului şi Dunării de Jos. I s‑a încredinţat şi Sectorul
Relaţii externe bisericeşti din cadrul Administraţiei patriarhale, conducerea
Comisiei Centrale de pictură bisericească, iar începând de la 1 septembrie
1971, timp de doi ani, a fost Rector al Institutului Teologic din Bucureşti.
Mai mult decât atât, timp de 10 ani a funcţionat şi ca secretar al Sfântului
Sinod.
În ziua de 16 decembrie a anului 1972 a obţinut un nou titlu de Doctor
în Teologie, de această dată la Institutul Teologic din Bucureşti, cu teza:
„Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia con
temporană”. Comisia a fost condusă de părintele Dumitru Stăniloae, în
calitate de coordonator ştiinţific şi referent principal al lucrării. În funcţia
de Vicar patriarhal şi de conducător al Sectorului Relaţii bisericeşti din
cadrul Administraţiei Patriarhale a dus o prestigioasă activitate internaţio
nală, participând la întâlniri ecumenice, reprezentând Biserica Ortodoxă
Română în cadrul Mişcării ecumenice, ba mai mult, fiindu‑i apreciată
activitatea la aceste întâlniri, a fost ales în anumite funcţii de conducere în
unele comisii şi asociaţii ecumenice, nu de rare ori având şi sarcina de a
prezida unele şedinţe de lucru. Deşi cu o agendă atât de încărcată pe plan
extern, a aflat însă timp şi pentru studiu sau pentru aşezarea în ordine a
tuturor documentelor şi hârtiilor de la diverse mănăstiri din Bucureşti,
selectarea lor în funcţie de valoare și îndosarierea documentelor importante.
La data de 13 ianuarie 1970 a fost înscăunat la Buzău, unde a acordat
o mare atenţie refacerii Centrului eparhial. De asemenea, a îndrumat şi
coordonat o echipă de cercetători, istorici, teologi, arheologi, alcătuită pentru
tipărirea a două volume intitulate „Spiritualitate şi istorie la întorsătura
Carpaţilor”, lucrare monumentală apărută în anul 1983 la Buzău. Activitatea
de la Buzău a fost întreruptă prin alegerea sa ca mitropolit al românilor
ortodocşi din Transilvania, Crişana şi Maramureş (10 ianuarie 1982). În
această calitate a renovat Centrul Mitropolitan, o atenție deosebită acordân
du‑se și vechii tipografii eparhiale. Dar cea mai mare realizare din păstorirea
Mitr. Antonie la Sibiu este reconstruirea mănăstirii Sâmbăta de Sus3. 3 Această ctitorie brân
covenească a fost distrusă
În acelaşi timp, Î.P.S. Antonie a desfăşurat şi o bogată activitate cărtu prin tunurile generalului
rărească. Prin lucrările sale, mitropolitul Sibiului şi‑a adus o covârşitoare Bukow la sfârşitul celui
de‑al XVIII‑lea secol (în
contribuţie la aprofundarea unor probleme necunoscute, necercetate sau anul 1785), în intenţia
controversate privind istoria culturii şi civilizaţiei româneşti. Din acest acestuia de a zdrobi orice
urmă de opoziţie, rezisten
motiv, nu doar că au fost recenzate elogios lucrările sale, ci, mai mult, Î.P.S. ţă şi revoltă a poporului
Antonie a fost numit în unele comitete şi asociaţii din ţară, fiind ales astfel român. Din mărturisirile

Mitropolitului Antonie membru al Academiei Române. De asemenea, a fost primit în Academia
reiese că această rezidire
a unei vechi ctitorii brân de Ştiinţe a Moldovei ‑ în ziua de 3 decembrie 1992, când a rostit discursul
coveneşti o consideră per de recepţie intitulat „Inspiraţia în poezie, semn al comuniunii cu sacrul”.
sonal cea mai însemnată
faptă din întreaga sa via Tot la Academia din Chişinău a prezentat conferinţa „Onisifor Ghibu şi
ţă, şi aceasta, cu atât mai realităţile confesionale din Transilvania vremii sale” (22 mai 1993), iar la
mult, cu cât împrejurările
în care a început lucrările Academia Română: „Ioan Inocenţiu Micu Klein şi lupta pentru independenţa
au fost cât se poate de Bisericii sale” (18 ianuarie 1993) şi „Unirea din 1918: Împlinire şi speranţă”
vitrege. Regimul ateu a
lui Ceauşescu nu doar că (29 noiembrie 1993). A fost cooptat şi uneori rugat să accepte funcţii de
nu a permis zidirea de preşedinte de onoare a unor asociaţii culturale, precum: Director general al
biserici noi (iar dacă
unele totuşi s‑au mai zi Departamentului pentru credinţă, tradiţie religioasă şi cultură în cadrul
dit, aceasta s‑a întâmplat Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică, Membru al Asociaţiei
cu ajutorul şi aprobarea
tacită a autorităţilor locale „Pro Basarabia şi Bucovina”, Membru al Ligii cultural‑creştine „Andrei
care aveau bunăvoinţa de Şaguna” a românilor din jud. Covasna, Membru de onoare al Societăţii
a închide ochii şi de a nu
înainta ştirea mai sus), Culturale bisericeşti „Mitropolitul Varlaam” din Chişinău, Membru în Con
ci, în planul său de siste siliul Ştiinţific al Institutului Naţional pentru studiul totalitarismului (sub
matizare urbană şi rurală,
pornise chiar la distruge egida Academiei Române) etc. Uniunea Scriitorilor din Rep. Moldova i‑a
rea unor biserici-monu acordat în decembrie 1993, premiul pentru studiile despre Basarabia 4.
mente istorice. Discutând
cu un reprezentant de la A avut în tot acest timp întâlniri cu mari oameni de cultură, în special
Ministerul Culturii, IPS cu Constantin Noica la Păltiniş, şi cu cei care veneau să‑l asculte pe acesta
Antonie Plămădeală a pro
pus ideea de a se rezidi ca la şcoala sa de filozofie din vârful munţilor. Iar la înmormântarea din 1987,
muzeu ansamblul brân Mitropolitul Antonie l‑a prezentat ca pe un creştin, apropiat de Biserică,
covenesc de la Sâmbăta,
muzeu care să adăpos fapt care, mărturiseşte el, i‑a surprins plăcut pe ceilalţi intelectuali prezenţi
tească obiecte de patri la tristul eveniment. Din acest motiv l‑au rugat să le trimită textul necro
moniu bisericesc (icoane,
cărţi vechi, veşminte), ce logului. Din păcate, cenzorii comunişti nu au permis ca acesta să fie publicat
rând o aprobare în acest în întregime, eliminând anumite pasaje care nu conveneau5.
sens. Acesta s‑a arătat de
acord, cu condiţia ca să A continuat să fie activ şi în Mişcarea Ecumenică, ceea ce i‑a sporit
se ştie oficial că se zi
deşte un „Aşezământ pen
recunoaşterea internaţională. Dintre titlurile internaționale primite amintim
tru expunere de obiecte doar două: la 13 octombrie 1980 a fost ales membru de onoare în „Society
de patrimoniu”. Primin
du‑se aprobarea tacită de
of Antiquaries of Scotland”, iar titlul de Dr. h.c. este acordat de Facultatea
la autorităţi, au început de Teologie din Presow, Cehoslovacia, în luna martie a anului 1988. Şi pe
lucrările. După cum măr
turisea însuși ințiatorul
plan bisericesc i‑au fost recunoscute meritele intelectuale şi aportul la repre
proiectului, „rezidirea in zentarea Ortodoxiei în Mişcarea ecumenică, fapt ilustrat de numeroasele
cintei a fost aşadar o lu
crare conspirativă. Toţi
decoraţii şi medalii primite de la diferite Biserici creştine: Ordinul „Sf.
ştiam că facem mânăs Marcu”, acordat de Patriarhia Alexandriei şi a întregii Africi, Ordinul „Sf.
tire, cu o mare biserică
înscrisă în noua clădire
Petru şi Pavel”, în grad de comandor, acordat de Patriarhia Antiohiei, Ordinul
dinspre nord, dar tuturor „Sf. Mormânt”, acordat de Patriarhia Ierusalimului, Ordinul „Sf. Serghei
le spuneam: aici va fi sală
de expunere, aici atelier
de Radonej”, acordat de patriarhia Moscovei, Ordinul „SF. Metodiu şi
de icoane, aici paznici Chiril”, acordat de Patriarhia Bulgară, „Crucea papală”, acordată de papa
etc., şi nimeni nu ne‑a
reclamat. Sălii «de expu Paul al VI‑lea, „Crucea de Aur a Sf. Rombault”, dată de primatul Belgiei,
nere» i‑am făcut bolţi, „Crucea Sf. Cuthbert” din Durham (Anglia), Medalia „Martin Luther”,
cu trei mari candelabre
luc rate de arhitectul acordată de Bisericile Evanghelice din Germania, sau „Crucea Federaţiei
Constantin Popescu din Protestante din Franţa”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a trecut la Domnul la 29 august 2005, Bucureşti, cu oale de re
zonanţă în zid, cu găurile
după 23 de ani de păstorire a Bisericii ardelene, fiind înmormântat la vizibile, cu altarul mas
mănăstirea Sâmbăta de Sus. cat de un perete de o
cărămidă care să poată fi
demolat îndată după dis
pariţia dictaturii, cu cafas
Opera mascat care urma, de ase
menea, să fie descoperit.
A doua zi după revoluţie,
Opera Mitr. Antonie Plămădeală este prea vastă pentru a putea fi pre altarul a şi fost descope
rit şi în locul zidului s‑a
zentată aici în detaliu. Ea cuprinde lucrări de conţinut teologic, opere făcut, provizoriu, o cata
istorice, precum și un roman parțial autobiografic, „Trei ceasuri în iad”6. peteasmă din icoane pe
sticlă. Biserica e de atunci
La aceste lucrări în volum7 se adaugă alte numeroase studii, articole, cronici în funcţie”. De asemenea
bisericești și recenzii, dovadă a exigenței mărturisirii credinței teologice (în s‑au zidit chilii, ateliere,
trapeză şi un palat în stil
vremuri tulburi) și a neostenitei sete de cultură a marelui ierarh. clasic brâncovenesc cu
În continuare ne vom opri, pe scurt, asupra a trei dintre cele mai de încăperi pentru depozita
rea valorilor patrimoniale,
seamă lucrări teologice ale IPS Antonie Plămădeală: cu biblioteci şi săli de lec
tură. Întregul complex a
fost sfinţit la Praznicul
1. Biserica slujitoare, în Sf. Scriptură, în Sf. Tradiţie Adormirii Maicii Domnu
lui din anul 1993. Pentru
şi în teologia contemporană a doua oară în istoria Bi
sericii Ortodoxe Române
În introducere, autorul, prin constatarea pe care o face, ne indică oarecum a participat la sfinţirea
unei mănăstiri un pa
şi motivul abordării temei lucrării. Ne sunt, astfel, înfăţişate „condiţiile triarh ecumenic, anume
specifice vieţii în Occident” (exces de tehnicizare, de liberalism, de mutaţii Bartolomeu I (prima dată
fiind în anul 1517 la sfin
morale, etc.), în care Biserica şi‑a redescoperit treptat în ultimile trei decenii, ţirea mănăstirii Curtea de
prin cuvântul unor teologi ai ei, „atributele slujirii” faţă de lume, căci în slujire Argeş, când a luat parte
şi patriarhul ecumenic
se exprimă însăşi fiinţa şi viaţa Bisericii ca trup al lui Hristos în lume (p. 4). Teolipt). Vezi Dr. Anto
Partea I fundamentează pe teme scripturistice misiunea slujitoare a nie Plămădeală, „Moarte
şi înviere la Mănăstirea
Bisericii. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci Brâncoveanu de la Sâm
chipul lui Dumnezeu reprezintă elementul comun tuturor oamenilor. Toţi băta de Sus. Istorie şi con
fesiune cu prilejul Sfin
formează o unitate, Dumnezeu le este Tată, iar ei sunt fraţi, dar deosebiţi ţirii”, în Revista Teolo
ca persoane. Reiese de aici că din coexistenţă, efort comun, în unitate, ţelul gică, III, 1993, nr. 3, p. 65.
4 †Antonie Plămădeală,
este „acelaşi pentru toţi”. Autorul, după o analiză la obiect a Vechiului şi Basarabia, Tipografia
Eparhială, Sibiu, 2002.
a Noului Testament, formulează concluziile, arătând că în VT, pe vremea 5 Referitor la relaţia
patriarhilor, slujirea se reducea, în cele din urmă, la o persoană care slujeşte Mitropolit Antonie Plă
mădeală – filozoful Con
celor mulţi, pe când în NT, în credinţa creştină, bazată pe iubire, slujirea stantin Noica, ieromona
se extinde la întreaga omenire. hul Nicolae Steinhardt
Delarohia spunea: „Cu
În partea a II‑a se tratează slujirea creştină în epoca apostolică şi post nunia Noica ‑ Plămădeală
apostolică – în cadrul Sf. Tradiţii. Sub aspect practic, slujirea creştină bazată le‑a fost de mare priinţă
amândoura. Au învăţat
pe iubirea între „fraţi” (componentele unităţii), se manifestă prin relaţie de mult unul de la altul. S‑au
într‑ajutorare, prin acte de binefacere. Autorul citează din opera Sf. Ignatie completat”. Vezi „366 de
întrebări pentru N. Stein
de Antiohia: hardt (IX). 1 ianuarie
1988‑11 martie 1989”, în
„A ţine totul numai pentru tine, înseamnă a te opune sensului pe care l‑a dat Literatorul, II, nr. 7 din
Dumnezeu bunurilor din lumea aceasta”. 21 februarie 1992, p. 15.

6 Antonie Plămădeală, Partea a III‑a analizează opera de slujire în secolele următoare. Atributul
Trei ceasuri în iad, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1970 de „slujitoare” pentru Biserică este acum analog aceluia de „misionară”.
(ed. a II‑a 1993 şi ed. a Vicarul patriarhal, în acea vreme, Antonie Plămădeală, o numeşte „diaconia
III‑a 1995).
7 Alături de romanul faptei” care cuprinde, în viziunea sa, trei laturi:
amintit, iată care sunt ce 1. Filantropia;
lelalte lucrări în volum
ale Mitropolitului Anto 2. Caritatea creştină (după Sf. Vasile cel Mare) şi
nie Plămădeală: Biserica 3. Apostolatul social din Biserica Ortodoxă Română, în viziunea patriarhului
slujitoare în Sfânta Scrip
tură, Sfânta Tradiţie şi în Justinian.
teologia contemporană, Partea a IV‑a este cea mai voluminoasă şi tratează problema slujirii din
Bucureşti, 1972; Bizanţ
‑ Constantinopol ‑ Istan perioada contemporană în teologia protestantă, romano‑catolică şi anglicană.
bul, Bucureşti, 1974; Biserica este acum nevoită să ţină cont de evoluţia societăţii, să accepte
Hans Küng şi declaraţia
„Mysterium Ecclesiae”, noutăţile, în măsura în care acestea sunt constructive. Autorul se ocupă de
Bucureşti, 1974; Clerici trei teologi contemporani: Dietrich Bonhoeffer, J.A.T. Robinson şi Harvey
ortodocşi, ctitori de limbă
şi cultură românească, Cox. Sunt prezentate tezele acestora, precum şi concluziile lor, conform
Bucureşti, 1977; Biblia de cărora singura formă de supravieţuire a Bisericii în epoca modernă este
la Bucureşti. Cine a făcut
traducerea, Bucureşti,
aceea de a‑şi asuma rolul de „Biserică slujitoare”. Autorul citează pe
1978; Un episod impor anglicanul F.D. Maurice, cel care spune:
tant din lupta pentru lim
ba română”, Bucureşti, „Noi am administrat credincioşilor noştri religie, în timp ce ei nu au nevoie de
1978; Ca toţi să fie una, aceasta, ci de Dumnezeul cel viu”.
Bucureşti, 1979; Dascăli
de cuget şi simţire româ Ultima parte, concluzia din punctul de vedere ortodox, accentuează că
nească, Bucureşti, 1981;
Nume şi fapte în istoria tuturor creştinilor le revine funcţia „divină de a fi slujitori ai oamenilor, iar
culturii româneşti, Bucu Bisericii lui Hristos, de a fi o Biserică slujitoare”.
reşti, 1983; Spiritualitate
şi istorie la întorsura Car
paţilor, 2 vol., Buzău,
1983; Tradiţie şi libertate
2) Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă
în spiritualitatea ortodo
xă, Sibiu, 1983; Vocaţie Este o lucrare de referinţă în literatura teologică ortodoxă de la noi şi
şi misiune creştină în vre de peste hotare, pe care, în prefaţă, pr. Stăniloae ne‑o prezintă drept „o
mea noastră, Sibiu, 1984;
Prima traducere a manua carte cum nu cunosc să se fi scris o alta undeva”. Ea abordează o gamă
lului lui Epictet în româ variată de teme privind spiritualitatea ortodoxă, aşa cum este ea exprimată
neşte, Sibiu, 1984; Lazăr
Leon Asachi în cultura
în scrierile Sfinţilor Părinţi (Filocalie, Pateric etc). Prezintă un cod de reguli
românească, Sibiu, 1985; al trăitorilor în duh din cadrul monahismului românesc. Viaţa duhovnicească
Biserica slujitoare”, Sibiu,
1986; Lupta împotriva dez
presupune un mod superior de trăire, viaţă izvorâtă din intimitatea sufletului
naţionalizării românilor nostru în care S‑a sălăşluit Mântuitorul Iisus Hristos.
din Transilvania în tim Tradiţia şi libertatea sunt cele două coordonate ale spiritualităţii creştine
pul dualismului austro-
ungar, în vremea lui Miron ortodoxe. Ele sunt prezentate şi explicate pe cuprinsul celor nouă capitole
Romanul (1874‑1889), ale cărţii. Materialul este expus în trepte şi în spirit critic, folosindu‑se
după acte, documente şi
corespondenţe inedite, mijloace literare cu efecte pe măsură.
Sibiu, 1986; Românii din Pentru început arată că, datorită faptului că fiinţa omenească este unică
Transilvania sub teroarea
regimului dualist austro- şi nerepetabilă, nu i se pot aplica şi nici impune sufletului omenesc, şabloane.
ungar (1867‑1918), după Din acest motiv, gândirea privitoare la om a Sf. Părinţi, gândire moştenită prin
documente, acte şi cores
pondenţe rămase de la Elie
intermediul Tradiţiei, este mereu adaptată potrivit cu rosturile duhovniceşti
Miron Cristea, Sibiu, ale fiecăruia. Tocmai de aceea, arată autorul, nu există în monahismul

răsăritean o Regulă consacrată, aşa precum există, de pildă, în Apus. Astfel 1986; Contribuţii isto
rice privind perioada
de reguli duc în această parte a Europei la formalism, pe când în Răsărit 1918-1939. Elie Miron
accentul a fost pus dintotdeauna pe viaţa duhovnicească. De altfel, sunt Cristea. Docu mente şi
corespondenţă, Sibiu,
prezentate în capitolul al II‑lea şi alte caracteristici esenţiale ale spiritualităţii 1987; Unitate, romanita
ortodoxe: caracterul hristologic, idealul sfinţeniei, pocăinţa, rugăciunea, te, continuitate. (pornind
bucuria duhovnicească. Se precizează însă faptul că aceasta nu înseamnă de la un izvor narativ din
1666)”, Sibiu, 1988; Ca
că experienţele înaintaşilor (cunoscute sub numele de tradiţii) nu sunt lendar de inimă româ
preţuite în spiritualitatea ortodoxă. În ele sunt recunoscute valori morale nească, Sibiu, 1988; Alte
file de calendar de inimă
care sunt însuşite, însă nu prin imitare exterioară, ci prin trăire personală. românească, Sibiu, 1988;
Există deci o tradiţie pe care noi o valorificăm în libertate. Această libertate Tâlcuri noi la texte vechi.
Predici, Sibiu, 1989; Cu
există în viaţa tuturor obştilor monahale. vinte la zile mari, Sibiu,
Capitolul al VIII‑lea (Monahism şi ecumenism) propune o temă originală: 1989; Preotul în Biserică,
aceea a raportului dintre monahi şi slujirea Bisericii. Monahii trebuie să în lume, acasă”, Sibiu,
1994; Rugul Aprins,
aibă partea lor de contribuţie la efortul Bisericii creştine pentru refacerea Sibiu, 2002.
unităţii ei. Această contribuţie se concretizează prin spiritualitate, rugăciune,
pocăinţă, toate creând o atmosferă prielnică apropierii şi uşurării rezolvării
problemelor dogmatice care îi separă pe creştini.
De altfel, tema l‑a interesat pe autor încă de la începutul şederii sale în
Anglia, atunci când a luat cunoştinţă cu viaţa monahală „în criză” de acolo
şi când a încercat să facă o comparaţie între monahismul activ social al
Apusului, fixat în nişte reguli stricte, şi tradiţia şi libertatea ortodoxă de
retragere din lume pentru a putea sluji mai mult.
„Spiritualitatea ortodoxă apare bine diferenţiată faţă de cea occidentală, dar nu
întotdeauna opusă, ci de multe ori complementară ..., ceea ce ar putea da altă
măsură şi relaţiilor între Biserici” (p. 17).
3) Dascăli de cuget şi simţire românească

Volumul poate fi considerat drept o istorie a literaturii şi culturii române,
fiind astfel gândit de către autor:
„să fie o adunare solemnă de chipuri de oameni mari ai culturii noastre, de mari
patrioţi, să fie, adică, o carte a modelelor de cuget şi simţire românească” (p. 5).
Prin amploarea lucrării, prin documentaţie, prin perioada mare de timp
cuprinsă (de la Ştefan cel Mare până la cel de‑al doilea război mondial),
prin luarea în considerare a întregului spaţiu geografic românesc, se dove
deşte a fi cu mult mai mult decât o adunare de chipuri de oameni.
Volumul este format din două părţi: La începutul primeia, autorul se
ocupă de cea mai importantă mănăstire ctitorită de Ştefan cel Mare, anume
Putna. Apoi este evocată pe larg personalitatea lui Neagoe Basarab. Pe baza
cercetărilor intreprinse, actualul ierarh de la Sibiu conchide că autorul
„Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” este cu certitudine
voievodul însuşi şi nimeni altul, voievod şi în acelaşi timp umanist creştin,
inspirat din teologia ortodoxă.

În continuare sunt prezentaţi o seamă de clerici a căror misiune teologică
a fost împletită cu cea de oameni de cultură, de deschizători de drum în
dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. Sunt înşiraţi o pleiadă de clerici,
dar şi mireni, împreună cu înfăptuirile lor deosebite: de la Milescu Spătaru,
traducător al Vechiului Testament, la fraţii Greceanu, subliniindu‑se faptul
că intenţia traducătorilor a fost, în primul rând, aceea de a folosi un limbaj
cât mai curat, cât mai apropiat de cel folosit de popor.
Se face o prezentare şi Mărturisirii de credinţă a lui Petru Movilă,
aprobată la Iaşi în 1642 de către sinodul de „cărturari şi umanişti” (p. 182).
Iar mai apoi sunt trecuţi în revistă mari oameni de cultură, precum Şincai,
Asachi, Lazăr, Anton Pann, Şaguna, ş.a. Se subliniază contribuţia adusă de
cler la Unirea Principatelor.
Cea de a doua parte cuprinde epoca de după unirea Principatelor. Războiul
de independenţă, Autocefalia, Unirea cea Mare, proclamarea Patriarhiei sunt
tratate pe larg, cu deosebit simţ analitic. Se fac aprecieri asupra Bibliei de
la 1936, asupra personalităţii lui Gala Galaction, ca şi asupra luptei pe care
au dus‑o românii şi Biserica Ortodoxă din Transilvania de Nord în timpul
ocupaţiei hortyste. În concluzie, lucrarea reuşeşte se ne înfăţişeze contribuţia
Bisericii la formarea şi cultivarea limbii, la dezvoltarea culturii româneşti.
Încheiere
În cuvântul rostit în Catedrala mitropolitană din Sibiu, la Sfânta Liturghie
ce a precedat slujba înmormântării Mitropolitului Antonie, Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,
spunea, între altele:
„Înalt Preasfinţitul Antonie rămâne în memoria noastră ca fiind un om de cultură
creştină şi un misionar dinamic al Ortodoxiei româneşti. A fost un teolog
ortodox sistematic cu deschidere socială şi ecumenică, a accentuat dimensiunea
spirituală a Bisericii şi universalitatea Ortodoxiei. A fost un interpret al spi
ritualităţii ortodoxe în contextul epocii de astăzi. A fost un bun cunoscător al
literaturii române şi universale. A fost, de asemenea, un român patriot, cu un
vast orizont european şi rămâne în memoria noastră ca un fascinant promotor
al legăturii dinamice dintre tradiţie şi libertate, dintre peren şi noutate, dintre
8 †Visarion, „Cinci ani Biserică şi societate”8.
de la despărţirea de Mi
tropolitul Antonie”, în Subscriem pe deplin la aceste aprecieri laudative, cu speranța că scurta
Ziarul Lumina, 30 august
2010, text disponibil la noastră prezentare a pus încă o dată în evidență realizările vrednicului de
http://ziarullumina.ro/ pomenire mitropolit Antonie Plămădeală, „darul” din Basarabia făcut
memoriam/cinci‑ani‑de‑
la‑despar‑tirea‑de‑mitro României de Marele Dăruitor, Tatăl Ceresc!
politul‑antonie (accesat
10 iulie 2013).
Prof. Univ. Dr. Aurel PAVEL, Sibiu

DIALOG ORTODOX
14. GALERIA PERSONALITĂŢILOR
De la Petru Cercel
la Alexandru Ciorănescu
„Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie
o puternică ţinută feudală. Prin Polonia boierii avură statornice legături cu
inima Europei şi pretendenţii la domnie mişunau prin Apus, având ca loc
principal de debarcare, Veneţia. Rătăcirile lui Petru Cercel, autor de versuri
italiene, simbolizează această iradiaţie…”
(George Călinescu)
Aventurier renascentist de stirpe valahă, fiu al lui Pătraşcu-Vodă cel Bun

şi el însuşi domn al Ţării Româneşti pentru scurtă vreme (1583-1585),
hălăduitor prin Italia, Franţa şi Levant, ştiutor, zice-se, de vreo 12 limbi şi
cu maniere care putuseră impresiona curtea lui Henric III, cândva model
de principe al Renaşterii (cum îl prezintă Stefano Guazzo în Dialoghi
piacevoli) şi un împătimit al Muzelor (cum îl prezintă genovezul Franco

Sivori, ce i-a fost secretar), dar astăzi aproape ignorat în ţara lui, Petru
Cercel (născut pe la 1545 şi ucis prin înec în surghiunul de la Rhodos, la
1590), supravieţuieşte literar printr-o singură compoziţie lirică ajunsă până
la noi: o rugăciune în terţine adresată Tatălui ceresc, într-o italiană latinizantă,
pe la 1579-1580 (după mărturia prietenului său Francesco Pugiella), minunat
tălmăcită în tinereţe, trei veacuri şi jumătate mai târziu, de un alt surghiunit
ilustru, aristocrat nu de sânge, dar de spirit, profesorul şi scriitorul, Alexandru
Ciorănescu, ce odihneşte la Santa Cruz de Tenerife.
Postez mai jos poemul-rugăciune al lui Petru Cercel în versiunea româ
nească a lui Al. Ciorănescu (apărută mai întâi, cu comentarii, în Revista
Fundaţiilor Regale, nr. 9/1935, pp. 660-666).
Rugăciunea italiană a lui Petru Cercel tradusă de Al. Ciorănescu
Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,

Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;
Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.
Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?
Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al tău, Stăpâne mare.
De tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.
Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată

Şi închinată ţie cu căldură,
Şi toţi să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.
Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
O preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.
Pân’ce Ursitele ne-nduplecate
Vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.
Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.
Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei Tale tot mereu, căci ţie
Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.
După textul românesc al rugăciunii, voi prezenta o scurtă descriere a

traducătorului („Alexandru Ciorănescu: ultimul mare «român universal»”),
sperând ca întreg demersul să fie încă un prilej de conexare a cititorilor
mai tineri sau mai puţin avizaţi la adevărata tradiţie creştină a poeziei
noastre şi la adevărata noastră vocaţie europeană, care nu trebuie căutată
în materialismul sincronic al momentului, ci în diacronia spirituală a valo
rilor esenţiale – adică a acelor „comori de suflet” ce nu se pot vinde şi
cumpăra nici pe tot aurul din lume.
Pe 19 noiembrie 1999, puţin după împlinirea vârstei de 88 de ani, se
stingea din viaţă marele teoretician, critic şi istoric literar român din Exil,
Alexandru Ciorănescu, profesor la Universitatea La Laguna şi unul dintre
cei mai mari comparatişti europeni din epoca postbelică. Stabilit la Tenerife,
în Insulele Canare (după ce petrecuse mai mulţi ani la Paris, întâi ca oficial
al Statului Român, apoi – din 1946 – ca refugiat politic), Al. Ciorănescu a
lăsat în urma sa o operă imensă, deopotrivă de erudiţie şi de creaţie, fiind
un adevărat fac-totum în domeniul larg al ştiinţelor umaniste.
Din vasta sa bibliografie personală se cuvin menţionate aici măcar câteva
titluri (le înşir în ordinea cronologică): monografia Alexandru Depărăţeanu din
1936 (constituind debutul său editorial în domeniul literaturii); L’Arioste
en France, I-II (teza sa de doctorat, apărută întâi la Paris, în 1939, apoi
reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în versuri şi isvoarele
lui (Bucureşti, 1943); El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna,
1957; trad. rom. Gabriela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-
Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai faimoasă pe plan mondial,
echivalând cu o adevărată revoluţionare a studiilor despre curentul baroc –
atât ca mod de a vedea lumea, cât şi ca stil artistic şi literar; Diccionario
etimológico rumano(La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora Şandru
Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: Dicţionarul etimologic al limbii
române, Bucureşti, 2002) – până deunăzi singurul dicţionar etimologic
serios al limbii române; Bibliographie de la littérature française du XVI-e
siècle(Paris, 1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub pseudonimul
Alexandre Treize; trad. rom. Ileana şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde,
Bucureşti-Montréal, 1993); traducerea Divinei Comedii în franceză, cu
introducere şi note (Lausanne, 1964, 2 vols.), considerată de unii cea mai
bună versiune franceză a poemului dantesc (deşi nu este rimată); Principios
de literatura comparada (La Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru
Mehedinţi: Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997); Bibliographie
de la littérature française XVII-e siècle (Paris, 1967); Colón humanista.

Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967), figura lui Cristofor Columb
[Cristóbal Colón] fascinându-l de-a lungul întregii vieţi, ca şi pe bunul său
prieten Vintilă Horia; Bibliographie de la littérature française du XVIII-e
siècle (Paris, 1969); L’avenir du passé. Utopie et littérature (Paris, 1972;
trad. rom. Ileana Cantuniari: Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti,
1996); Bibliografía franco-española: 1600-1715 (Madrid, 1977); Le masque
et le visage. Du baroque espagnol au classicisme française (Geneva, 1983);
Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bucureşti, 1995); Care Daniel? (roman,
Bucureşti, 1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în franceză, Guignol
triste, datat 1974, a fost tradus în româneşte şi editat de Simona Cioculescu:
Paiaţă tristă, Bucureşti, 2002.
În 1991, la împlinirea vârstei de 80 de ani, s-a editat la Madrid un volum
omagial, Alexandru Cioranescu. L’homme et l’œuvre, sub egida între timp
dispărutei Fundación Cultural Rumana, mai ales prin osteneala regretatului
Aureliu Răuţă. Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, volumul
rămâne de o mare valoare documentară, inclusiv sub aspect bibliografic.
Între timp a apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetătoarei Lilica
Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (La
Laguna, 2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volumul Alexandru
Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Târgovişte, 2009).
În ultimii ani ai vieţii, Al. Ciorănescu a făcut mai multe vizite în România
(redescoperindu-şi cu emoţie locul natal – com. Moroeni, jud. Dâmboviţa),
unde a publicat volume inedite de beletristică şi memorialistică şi a acordat
numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula Ştefănescu, Între admiraţie
şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv
televizate. A participat cu destulă regularitate la manifestările culturale
importante ale Exilului românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al
Academiei Româno-Americane din California şi, din 1988, membru fondator
al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid) şi a scris în presa românească
din străinătate (Limite, Ethos, Revista Scriitorilor Români, Apoziţia etc.),
de pe poziţii moderate de dreapta (a fost un anticomunist convins, dar nu
un împătimit al luptelor politice).
Prin Alexandru Ciorănescu s-a strămutat la cele veşnice, în pragul noului
veac şi mileniu, ultimul mare „român universal” al strălucitei generaţii
interbelice; cu el – chiar dacă mai puţin cunoscut pe acasă – se încheia un
grandios capitol de cultură românească în exil (marcat de personalităţi
precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil
Gheorghiu, Bazil Munteanu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache etc.), faţă
de care generaţiile noi ar trebui să resimtă o mare şi smerită responsabilitate,
precum şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare – singura care ne
poate legitima durabil pretenţiile de europenitate.
Scriitor Răzvan CODRESCU, Bucureşti

DIALOG ORTODOX
15. ARTA VIZUALĂ
Lumina în pictura
lui Silviu Oravitzan
Restituirea imemorialului
Abundentă în simboluri ancestrale care o încifrează și o constituie, arta
lui Silviu Oravitzan aspiră la restituirea unui imemorial. Crucea, pătratul,
rombul, cercul, (in)definita lor repetiție și mai ales lumina care le aprinde –
lumină care apare din ele, prin ele și de dincolo de ele – ne restituie ceea
ce am pierdut, nu personal, ci generic, ca umanitate, într‑un trecut paradisiac
de care nu ne mai amintim decât fragmentar.
Simbolurile lui Oravitzan țin de registrul memoriei paradisiace, de trans
cendență, și vorbesc chipului lui Dumnezeu din noi, „sacrului transcenden
1 Sacrul transcendental tal”1. Lumina spirituală, care amintește de lumina divină existentă înainte
face posibilă experiența
sacrului transcendent, de crearea astrelor, se revarsă peste noi în chemări și ecouri care, chiar de
funcționând, într‑o para neînțeles, se fac auzite, văzute. Oricât de îndepărtat, într‑o expoziție a lui
digmă kantiană, ca un fel
de categorie religioasă. Oravitzan, imemorialul paradisiac se transformă în experiență a rememorării,
Vezi Sandu Frunză, Ex strălucind prin simboluri, culori și lumină.

A privi lumina din arta lui Oravitzan înseamnă se te situezi într‑o anumită periența religioasă în
gând irea lui Dumitru
postură spirituală. Dinlăuntrul facticității proprii, a faptului de a fi situat Stăniloae. O etică rela
„într‑o lume străfulgerată de semne și vedenii”2, trebuie să te ridici la țională, ediția a 2‑a, revă
zută, Eikon, București,
înălțimea celor mai înalte chemări înspre autenticitate, bucurie și desăvârșire. 2016, p. 26.
Aici iluminează arta lui Oravitzan. Ea ne restituie ceva din ceea ce am 2 Grigore Moș, Judeca
rea îngerului, postfață de
pierdut cândva și totodată din ceea ce ar trebui să devenim după consumarea Nicolae Turcan, Limes,
flăcării istoriei. Ea ne restituie în primul rând direcția în care să privim: Cluj‑Napoca, 2008.
direcția paradisiacă și cea eshatologică a privirii. Nu ne amintim din timp,
ne amintim din ființă, pentru că ne amintim ceea ce ar trebui să fim ca fii
ai luminii dumnezeiești. Este o restituire ontologică și teologică deopotrivă,
cu rădăcini atât în arta contemporană abstractă (Malevici, Kandinsky, Klimt),
cât și în iconografia bizantină și spiritualitatea Răsăritului creștin. În picturile
lui Oravitzan, lumina de la începuturi pare că întâlnește lumina din veacul
ce va să vină, simbolizând unica lumină necreată a lui Dumnezeu.
Instituirea ca revelație
A restitui integral imemorialul este, riguros vorbind, imposibil, fiindcă
imemorialul rămâne imemorial. Urmele și manifestările lui ajung în câmpul
vizibilului, dar ele nu sunt la îndemâna tuturor. Arta lui Oravitzan instituie,
ca revelație a invizibilității imemorialului, tocmai această vedere posibilă.
Lumina dumnezeiască se revelează simbolic din picturile lui Oravitzan, arta
o face vizibilă, făcându‑i cale dinspre invizibil către vizibil, atât cât este
cu putință prin simboluri și culori. Pictorul se străduiește să dea chip
Revelației sub forma luminii, el îi oferă loc vizibil, trup artistic, Revelației
lui Dumnezeu. Oravitzan instituie un adevăr simbolic în vizibilitatea lumii.
Lumina vine de dincolo, nu din noi, iar artistul o lasă să devină vizibilă, îi
deschide porți și ferestre prin lucrările sale. Infinitul strălucește și cheamă.
„După ce luminile lumii se sting, Dumnezeu le aprinde din nou, cu El
însuși.”3 Oravitzan lucrează cu aprinderile lui Dumnezeu. 3 Nicolae Turcan, Abisul
și cealaltă dragoste, Limes,
Florești, Cluj, 2012, p. 50.
Destituirea ca Liturghie
Revelația lui Dumnezeu a fost întotdeauna prea multă, bogăția ei nu
ne‑a permis să o înțelegem decât fragmentar, într‑o continuă îmbogățire 4. 4 Aceasta este definiția
lui Jean‑Luc Marion pen
Privind pictura lui Oravitzan, suntem destituiți, prin bogăția prezenței tru „fenomenului saturat”.
luminii, din calitatea noastră de instanțe. Nu noi privim lumina picturilor, Jean‑Luc Marion, „Feno
menul saturat”, în Jean-
ci ea ne copleșește, destituindu‑ne din ceea ce credeam că suntem, pentru Louis Chrétien et al.
a ne reda apoi nouă înșine și a ne reîntemeia într‑o realitate superioară, (ed.), Fenomenologie și
teologie (Plural), trad. de
într‑o chemare la ceea ce am putea fi ca fii ai luminii. Lumina Revelației Nicolae Ionel, prezen
devine în acest punct lumină a liturghiei, a slujirii Celui de la care vin toate tare de Jean‑François

Courtine, postfață de Ște cele ce sunt, vizibile și invizibile. La capătul unei experiențe artistice pro
fan Afloroaei, Polirom,
Iași, 1996. vocate de Oravitzan ne pierdem pentru a ne regăsi mai deplini. Facticitatea
noastră este destituită și din „aruncați întru moarte” (Heidegger), devenim
chemați întru lumină la slujirea liturgică.
5 Jean‑Yves Lacoste, Ex Orice slujire a lui Dumnezeu este liturghie5. În acest înțeles fenome
periență și Absolut. Pen
tru o fenomenologie litur nologic, arta lui Oravitzan este liturghie și are o funcție liturgică, de la
gică a umanității omului, slujirea cotidiană, până la slujirea Liturghiei euharistice, așa cum ne‑o arată
trad. Maria Cornelia Ică jr,
Deisis, Sibiu, 2001, p. 8. catapeteasma din Biserica Schimbarea la față din Cluj‑Napoca. Liturgicul
implică ritualul, iar ritualul este o repetiție non‑identică. Alături de celelalte
simboluri fundamentale, crucea se repetă în lucrările lui Oravitzan pentru
a spune, parcă, odată cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că „toate cele văzute
se cer după cruce”. Ritualul liturgic al creației artistice întâlnește simbolul
sfânt.
Oravitzan este original prin nostalgia după originar. Îi repugnă origi
nalitatea de buzunar a artistului modern și contemporan. Ambiția lui este
comparabilă cu cea sacerdotală, de a mijloci între lumea și lumina spirituală –
simbol al luminii necreate din episodul Schimbării la față a Mântuitorului
de pe Muntele Tabor – și privitori. El se destituie pe sine pentru a lăsa să
treacă, în mod aproape iconic, lumina între două niveluri ontologice diferite.
Slujirea liturgică presupune o destituire de sine, ca destituire a orgoliului
antropocentric, și o redobândire a sinelui adevărat ca dar al lui Dumnezeu.
Doar Dumnezeu știe cine suntem cu adevărat, noi aproximăm o viață întreagă.
Restituirea ca reamintire a luminii paradisiace, instituirea ca revelație a
acestei lumini în câmpul vizibilității și destituirea ca liturghie îndeamnă la
reconstituirea omului ca fiu al lui Dumnezeu. „Puterea artei stă în capacitatea
6 Silviu Oravitzan, „Ars de a zidi”, afirmă Oravitzan6. Și, într‑adevăr, întâlnirea cu arta sa este o
poetica” (2013), http://ora
vitzan.ro, data accesării: mărturie a acestei schimbări posibile, o schimbare care poate atinge dimen
5 septembrie 2016. siunile unei convertiri, căci convertirea este aspirația secretă a oricărei schim
bări pe care o facem cu noi înșine. Nu doar Oravitzan lucrează cu aprinderile
lui Dumnezeu, ci și aprinderile lui Dumnezeu lucrează cu Oravitzan. Și
prin el, cu noi, ceilalți, destituiții acestei lumi, dar privitorii liturgici ai
frumuseții celeilalte, prin intermediul artei lui Silviu Oravitzan.
Lector Univ. Dr. Nicolae TURCAN, Cluj-Napoca

DIALOG ORTODOX
16. INTERMEZZO LIRIC
Există un Tu
(continuare din numărul anterior)
Există un Tu la care lumea să privească
există un Tu în jurul căruia lumea se roteşte
El păşeşte tăcut către fiecare privire,
către fiecare pas şi drumul lăsat în urmă devine lumină
Pietrele Un sens de
Existenţei Nezdruncinat
Sunt treptele Al existenţei
Nemuririi Şi eu fac cu grijă
Ele se aprind Câte un pas şi
Pas cu pas Transform spaţiul
Păşesc pe câte Ca loc în sus
Una cu atâta Spre ceea ce este
Grijă ca să nu o Ca prin este-le
Clintesc Pietrei de
Din locul Neclintit
Pe care stă Făclia să ţintescă
Ea susţine Către zările
Prin tăria ei Firii

Ce au în ele cântul ***
Tău În fiecare punct
Ca poartă de trecere Al privirii
Din tării E un centru de foc
Spre Tine. Păşesc spre mine
Cu îndrăzneală
*** Şi gândul aşteaptă
Cuvântul Tău Să fie străpuns
E piatră Eu călcând
Zidită-n temelia Pe drumul din fire
Lumii Şi drumul primindu-mă
În firea lui
Fiecare cuvânt
Ca eu cu fiecare
E un loc
Pas făcut cu
Ca punct de trecere
Teamă în lume
Spre o nouă lume. Să caut cuvântul
Privesc cu atâta încredere Semănat în
În ceva neştiut Cele ce sunt
Ştiu că este ca Şi eu rostind
Privirea Ta Cuvintele-n mine
Aţintită spre Drumul mă duce
Lume Spre cele ce sunt
Când totul tace aici Ale Lui puse
Se aude lumina De la început în lume
Cum clipoceşte încet Drumul e unul din cele
Roua răsăritului Tău Nesfărşite ce-şi are
Peste lumea Sfârşitul în cuvântul
Ce-l ţine în sine Lui ce-a făcut
Pe om Lumea prin cuvinte
Ca cea mai aleasă floare Ca eu să devin
În cuvântul Tău! Un cuvânt al Lui.
Totul restaurat
În Tine priveşte ***
Din nou Drumul mă primeşte
Ca prima dată Să fiu în tăcere
Şi cuvântul Un cuvânt al Lui
Ce-a devenit om În cele ce sunt
Sădeşte în lume Eu creez parcă
Puterea de-a privi O floare în lume
În cele ce sunt Şi toate cele ce sunt
Şi-n tăria de-a fi Sunt ale Lui şi eu
Ca la început Aşez o floare
În lume. A cuvântului

Din mine Şi eu formă finită
Lângă floarea Visând
Lumii devenită cuvânt Infinitul
Cuvânt ziditor În marginile
Către El Ei
Ca o nouă lume. Cu dorinţa
De a păşi
*** Din
Tu eşti ziditorul Interiorul
Copacului Mărginit
Şi altcineva grădinarul Către nemărginitul
Eu sunt doar cea care privesc De-afară.
Să înţeleg cuvântul
***
Care mă creşte
Prins între două
Floare în lume
Limite cuvântul
Şi pentru Tine
Se zvârcoleşte
Doamne, În sine.
Să înfloresc!! Priveşte între
Stânga şi dreapta
*** În sus şi în jos
Sufletul e la graniţa Şi locul pe care-l
Dintre lumea finită Vede nu-l susţine
De-aici şi lumea Pentru că el
Infinită ce-l aşteaptă În firea lui
Şi sufletul este cel Caută un alt loc
Care aduce infinitul Şi un alt spaţiu
Luminii în finitul În lume.
Lumii concrete de Determinaţia lui
Aici E goală de
Graniţa formei Conţinut.
Marchează legătura Stau ascunsă
Dintre ceva de acum În graniţa lumii
Cu ceva infinit din Şi privesc golul creat
Afară. De cuvântul ce ar fi
Trebuit sa zidească
*** Alte lumi
Sunt o formă Şi lumra ce ar fi
Ţintită Putut fi
În zidul lumii Nu este
Eu formă În zidirea lui
În lume El, cuvântul
Experimentând Îşi cere dreptul
Mărginitul De a fi o

Ordine în spaţiul ce-l cuprinde Câtă frumuseţe
Ca spaţiul să În creşterea asta a Ta
Devină plin Infinită
În golul ce se crede Aşezată în lumea
A fi Măreţiei Tale
Stăpânitor peste Ca Tu să fii
Lume. Unicul ei îndemn!
*** ***
Eliberat de căutarea Ocolesc înţelesul
Lumii Cu privirea.
Cuvântul Mintea e cerul
Pătrunde în lume Sufletului
Cu un alt cer În mersul său
Parcă aş fi Către cel ce a
Singură în lume Construit cerurile
O! Şi câte ceruri văd Ca trepte de foc
Oglindite în marele Către El.
Cer ca un aşternut
Peste orizonturi ***
Aşezat pentru a face Fiecare cer
Cărări spre ceea ce E un alt infinit
Nu poate fi Şi fiecare treaptă
Decât punctul E din nou infinită.
De foc Drumul spre El
Al începutului
E un infinit în tot
De lume.
Şi această mergere
*** Este infinită
Construiesc cu Pentru că El a
Mâna drumuri de cer Construit prin
Un nou cer se arată Lume
Încă şi tot aşa tot Drum de infinit
Mai sus până În aşezarea lumii.
Ce lumina se
Construieşte pe sine ***
Pentru a crea măreaţă El şi-a construit
Un alt cer şi
Infinitul
Tot aşa mai
Departe tot Aşternut al
Mai sus Picioarelor Sale.
Tot mai înalt Cerul infinit
Este următorul cer! Spre care zburăm
Doamne! Este cerul

Pe care El păşeşte. Cele ce sunt
Noi l-am numit Ale lui
Drum al mergerii Lui În lumea creată
Dar El este dincolo De El!
De drumul ce-l
Căutăm cu ***
El şi-a construit
Privirea în oglinda
Din cer
Sufletului
Aşternut al picioarelor
Ce se priveşte în el Sale!
Pentru a vedea El a făcut din cer
Drumul său, al sufletului, al Infinitul Său
Pasului său făcut El a construit
În oglinda cerului ca el Cerul etern în lume
Să-şi dorească să El a făcut
Zboare către El Drum de infinit
În cea mai mare În cer!
Frumuseţe a lumii!! Infinitul este drumul
Doamne! Pe cerul din suflet
De la naşterea Sa
Fă să nu mă mai tem.
Către acum.
*** Totul devine moment
El şi-a făcut Etern în lume
Din cer ca un Căci a construit
Aşternut al Începutul în
Infinit cu cele
Picioarelor Sale
Ce sunt ale lui
El şi-a făcut
În lume.
Din infinit un drum
Prin creaţia Sa.
***
El a făcut
El a construit din cer
Drumuri infinite Aşternut al picioarelor
Pe cerul sufletului Sale
Din momentul Lumea este un pas al
Din-tâi Său
Din naşterea Sa în Fiecare pas al său
Lume către viitorul Peste lume
Ce-l cuprinde Este cuvântul
Prezent Său
În infinitul Peste cele ce sunt
De cer Şi El susţine prin
Ce-l aduce în suflet Pasul Său în lume
Ca prezenţă Lumea în sine
Eternă în În cuvântul Său.

Omul priveşte acel pas ***
Cu grandoare. Biserica stă zidită
Frumuseţea paşilor săi Pe piatra credinţei
Este plină. Tăria ei e marele
Totul este reorientat Mesager
Către El şi tot ce este Ea e consistenţă
Devine cerul din A unui loc
Sine ca toate să Din limină
Curgă spre lumina Lui Şi aşezarea ei
Şi omul să fie măreţie în lume. E începutul
În marele sistem
*** Al luminii
Un înţeles Ce curge peste tot
Al lumii Prin lume
Nesfârşit Ţinând prin sine
Peste lume În unitate
Piatră în temelie Lumea în devenirea
Ca o oprire Ei în cele ce
De infnit Sunt pentru
În cele ce sunt A se dori a
Piatră susţine Cunoaşte.
Biserica-n lume
Şi mireasa ***
Păşeşte cu grijă „Pe această
Regină Piatră
Către Mirele ei Voi zidi biserica mea”
Ţinînd infinitul Cuvântul Tău
În mâna cea Zideşte înţelesul lumii
Stângă. Pe cuvântul Tău
Lumea se zideşte
*** Din temelii
Înţeles căutător Biserica Ta
Către un înţeles E unitate în lume
Mai adânc Lumea toată
Piatra aşteaptă E biserica Ta.
În trăinicia ei Sufletul dănţuieşte
Să construiscă-n În cele create
Lumină De Tine
Porţi spre nesfârşit Toate sunt
Totul e clădit Infinite
În lumină În ordinea lor
Şi piatra e Tu eşti cel
Semn Ce aşterni
Spre cel nesfârşit. Infinitul în lume

Tu eşti infinitul El trăieşte cu putere
Din toate Fiecare ascundere
Infinitul este al Tău! De neînţeles
Şi o ţine la el
*** Cu cea mai mare
Născut într-o Taină, făcând
Ordine tăcută Infinitul şi mai
Totul se descoperă Prezent
Încet prin înţeles. Prin ascunderea
Rostirea e doar Lui în cele ce
Privirea mută Sunt mărginite
Şi totul se retrăieşte În lume.
Încet, ca la început
Unde doar ***
Sufletul priveşte Acel crez
Mut de Al lumii
Frmuseţe Strigă în mine
Lumea ce-l Eu sunt
Aşează prezentă Crezul lumii
În cele ce-l Înfăşurat
Privesc pe El În idei
Cu fericire ascunsă. Parcă lumea
Din mine
*** Întâlneşte
Sufletul este O nouă lume
Doar călător Şi transformate
Entitate ascunsă De înţelesuri
Cu înveliş Lumile se
Uimitor al materiei vii Nasc pe ele
El străbate lumi În alte
Mărginite spre Lumi noi.
Nemărginire
Şi trăişte ***
Din veşnicii Un ceva tainic
Lumea de început Zideşte în mine
Spre care se va Şi tăinui
Reîntoarce Cu mine
Tinând viitorul În cuvântul
În mâinile lui Din ieri
Aducătoare de pace Şi totul
Mă transformă
*** În tot
Mesager al infinitului În cuvântul
În lume Din mine

Ce-şi zideşte Veşnicii
Casă Ce se
În ziua de ieri. Vor descoperi
În adâncul
*** De locuit
Casa de astăzi În casa
E zidită Cerului
În paşii Oglindită spre El
Făcuţi ieri Ca o nouă casă.
Şi pasul de mîine transformă
Lumea de azi ***
Într-o Casă din
Nouă casă Cer
Eu zidesc Mi-am făcut
Case noi Şi viitorul
Din ceea ce Din ea
Am astăzi Mă priveşte
Şi fiecare Pe mine
Locuire mă trăieşte Cea de acum
În toate Din trecut
Spre casă Şi el
Cuvânt Îşi întinde mâna
Ce-şi zideşte Spre noua
Mâinele Lui casă
În cuvântul Înfăşurată-n
De astăzi. Lumina
Celui fără
*** De început.
Casa de
Astăzi ***
E pământul „În casa Tatălui meu
Întreg Multe
Călător Locaşuri sunt”
În drumul Şi ele privesc
Neştiut Din viitorul
Al infinitului Ce va urma
Pare că stă Spre trecutul
În mişcarea Ce acum
Lui mută Este astăzi.
Şi câte Nici un semn
Zidiri Nu face veşnicia
Poartă în el De cel al
Case ce ascund Aşteptării

Ca tot ce este Un exterior
Făcut din Venit din afară
Lumină Mistuit în
Să se zidescă Interiorul
În viitorul De foc
Nou, Ce-şi arde
În eterna Lumina
Casă. Ca ea să
Lucească
*** Până dincolo
Locuirea De cel văzut
E spaţiul Către taina
Umplut Spre care
De spiritul Doar lumea lui
Gândului O ascunde
Fără de timp Făcând-o crăiasă.
Locuirea
E starea ***
De-a fi Tu eşti
Lângă El Ceva-ul
Cel ce a Necunoscut
Locuit o vreme Ţie însuţi.
În împărăţia În tine
Comună a Se întretaie
Oamenilor Mai multe drumuri
Ce a devenit Şi cât de dureroase
Doar istorie. Devin ele
Pasul făcut În tine
Lângă El Când tu
Din ce este aici, Trebuie să le
Concretul Străbaţi
De astăzi Pe cele paralele
În locuirea Ce se luptă
Luminii În tine
În momentele lui Care să câştige.
Construit În două e strivită
Pentru noi De cuvântul
În noua Înfăşat în lumină
Lui casă Şi lumina
Devine ascunsă
*** În cuvânt
Drumurile Făcând din
Se întretaie Drumul lui
Între ele Biruinţă în tine

Tu cel ascuns Ce te ascunde
Văzut în Sfios
Cel care este Şi câtă gingăşie
Numai Lumină Îţi presoară
A oamenilor Lumina
În credinţa Te devii
Lor pură. În taină
Un cuvînt
*** Ce a înfăşat
Locul
Lumina
E vâsla
Din lumea ei
Care mă poartă
Pură.
Pe valuri.
Tot ce trăiesc
Mă scufundă ***
În el Creşti în
Şi cu greu mai Lumina din cuvântul
Văd drumul Ce se ascunde
Înfăşat Şi doar priveşti
În lumină Şi te înalţi
Prin cuvântul ascuns Şi tăcerea
Ce ascunde Devine şi mai mare
În el În afare-le izbitor
Lumina din veşnicia De atîta concret
Ei pură. Ce aşteaptă să fie
Spălat
***
De pasul tău
Cât amestec
Crescut
De sentiment
În cuvântul
În cuvintele astea
Ascunzând lumină.
Şi doar unul
Singur e salvator.
Concretul lui ***
E topit în lumină Concretul de aici
Devenind lumea E năucitor
Nouă ca în Te priveşte tăcut
Lumea Cu atâta dorinţă
Din-tâi De schimbare
El te învaţă
*** Tăcut
Tu priveşti Cât de mare
Cu temă Este fiecare
În cuvântul Punct al trăirii

Şi te aşteaptă Parcă pentru
Să îl păşeşti Prima dată
Transformându-l în curgerea lui Că eşti cuvânt
În drumul Şi cuvintele tale
Căutător de Sunt o casă aleasă
Sens în lumina Ele îţi fac ţie
Născută din Locuirea
Lumina pură. Gândului tău
În minunea de a fi
*** La tine
Totul e Acasă
Alcătuit Acasă cu El
Din cuvinte. Aşa cum El
Ele sunt Ţi-a zidit
Seminţele de divin Dintru început
Şi devin prin Marea ta casă.
Tine alte lumi Priveşte
Şi lumile la rândul lor Cum au construit
Înfloresc în seminţe Prin tine
Ce cresc prin tine Cuvintele
Înflorind şi Şi câtă frumuseţe ai
Mai mult Zidit
Alte lumi. Prin cuvîntul
Lui ce
Te-a călăuzit
***
În drumul
Fiecare
De întoarcere
Treaptă
La tine
E o facere
Acasă.
La fel ca
Facerea ***
Dintru început. Ce minune
Ceva măreţ A fost
Se naşte în tine Pentru tine
Şi ţie îţi construiesc Drumul de început
Prin ea Întors către
Măreţia semănată Casă şi toţi paşii
În tine. Au fost
Doar cuvintele
*** Ce au îmbrăcat
Tu descoperi Lumina
Acum Din cuvintele Lui.

*** Şi de aceea
Fiecare pas făcut Atât de tăcut
Prin calea firii Nevăzut
E cuvântul Trăieşti cele ale firii
Înfăşurat Speriat de lume
Într-o taină Înapoi către
Ascunsă Tine priveşti
Ce se rosteşte Şi călătoreşti
În interiorul Cu paşi repezi
Trăirii Către cuvântul
Făcând cu putinţă Ce te-a zidit
Naşterea Lumină
Unui nou început. Din început.
*** ***
Să nu te temi Tu lumină
Să nu te temi Îmbrăcată
Să nu te mistui În cuvânt
În teamă Ai rostit
Să nu-ţi fie Lumii
Teamă de Cuvintele tale
Cuvintele tale Şi tot ce era
Ce te zidesc. Cuvânt
Ascultă doar În tine
Cuvântul S-a rostit
Ce în taină Pe el însuşi
Cheamă Cuvînt
Şi fă loc luminii Pentru prima oară
Ca în ziua cea În privirea lumii
De la începuturi. De început.
*** ***
Cu greu Pasul Tău
Te naşti A devenit
Din cuvinte În lume
Eşti doar spirit Cuvânt.
Prof. Victoriţa Duţu, București

Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji
o adâncă şi fizică ca o rană arsă pe masa

durere de inimă de scris poezia
hârtia zilelor mele ca o rană arsă pe masa de scris
să foşnească altfel poezia
moale, catifelat, argintiu cicatrice prin ierni
sonor săpată în carnea trupului meu
nu strident stigmat preacurat
purtat cu sânge şi chin
nu carnea mă doare cu adiere de zephir şi clocot
pe trup de ploi
nu pielea ca o rană arsă pe masa de scris
ci o adâncă durere poezia
de inimă lemn al fiinţei mele cântând
suflet al zilelor prin trunchiurile pădurilor
mele munţilor
o adâncă şi fizică vaierul murmurul clocotul
durere de inimă acum ţi-o trimit ţie, iubite

prieten, unde se întâlnesc unghiurile
ca o rană arsă pe masa de scris şi lamurile
poezia disjuncţiei
împachetată într-o cutie mângâi lumea doar în lumina
de carton areopagului
legată cu sfoară şi lipită cu pe colonadele colibei
scotch ştiinţei
să-ţi ţină de foame şi frig îmbrăcând zi de zi
în întunericul acesta al iernii cămaşa fericirii
ce vine
să-ţi apere faţa de ger şi de este toamnă, Doamne, iară în munţi
crivăţ
în sălbatecul geamăt S-a făcut, Doamne, iar
ce-mi umple fiinţa de plânsul toamnă în munţi
al optulea pădurile sunt de aur
să te vindece să te tămăduiască străluminate în zori
arsura aceasta foşnetul de aramă de fag
de aducerea aminte a mării ori carnea albă a mărului
spumegânde-n talaz roşu
să te izbăvească de toate din care muşc...
nopţile precum aş muşca din carnea
atârnate în cui pe pereţi, pierdutului paradis
spânzurate-n copaci S-a făcut, Doamne, iar
de toate bocetele în susur sau hohot seară în munţi
vezi tu cicatricea aceasta, arsura şi vin iernile albe
aceasta pe care ţi-o trimit peste singurătatea noastră
acum frumos împachetată cu gust arămiu paşii agale mi-i port peste
ca o rană arsă pe masa de scris poezia prin popoare de frunze
luând, purtând pe palme
violaceul pădurilor de brânduşe
îmbrăcând zi de zi cămaşa fericirii
mii de culori străluminează
mângâi lumea doar pe muche’ pădurile,
pe coastă, pe margine, pe istm’ este toamnă, Doamne, iară
pe deal şi pe coamă în munţi şi sufletul tremură
o simt mai bine în răscruce de frumuseţe şi bucurie
pe colţ, acolo unde se întâlnesc când aburii gurii
marginile curg la vale cu apele
unde se adună lumile clocotind
Preot Dorin PLOSCARU, Piatra-Neamţ

DIALOG ORTODOX
17. INTERFERENŢE
Să iubim plantele și toată creația

lui Dumnezeu
„Fraților, să nu vă temeți de păcatul semenilor, iubiți‑l pe om și în păcatul lui,

pentru că această iubire se aseamănă cu iubirea lui Dumnezeu și este o formă
de iubire superioară celor care trăiesc pe Pământ. Iubiți toată creația lui
Dumnezeu (…) și abia atunci veți ajunge să iubiți toată lumea, ca pe un tot
unitar, cu o dragoste universală.”
Teodor Mihailovici Dostoievski (1821‑1881)
Pentru a înțelege natura ca pe un tot unitar și că în natură totul depinde

de totul este necesar să apelezi la unele noțiuni de biosemiotică. Aceasta
ne ajută să înțelegem că un atribut al ființelor vii este capacitatea de a intra
în dialog cu semenii și cu mediul lor de viață (cu Universul). Asta însemnă
că fiecare ființă vie, indiferent de gradul de evoluție este capabilă să emită
nesfârșite semne și semnale, care pot fi decodificate de alte ființe, având
valoarea unui limbaj. Semnalele sunt deosebit de variate: fizice, chimice,
electromagnetice, luminoase etc. Ele conțin diferite tipuri de mesaje care,
permit, fiind înțelese, realizarea unui așa numit dialog semiotic, care le
facilitează supraviețuirea.

Dictyostelium discoideum este o ființă care se găsește la treapta cea mai
de jos a viețuitoarelor. Ființe unicelulare, ameboide cu o structură extrem
de simplă, care trăiesc pe pământul reavăn, hrănindu‑se cu substanțe orga
nice particulate moarte și formând colonii uriașe. Deși sunt izolate, celulele
comunică între ele, își simt prezența. Comunicarea se realizează prin diferite
semnale chimice. Indivizii unicelulari se înmulțesc asexuat, prin diviziune
binară, de‑a lungul a sute sau mii de generații. Când hrana se împuținează,
sau când condițiile de mediu devin nefavorabile apare un fenomen de
agregare, care conduce la formarea unor spori de rezistență.
Deși indivizii unicelulari sunt răspândiți pe suprafețe mari comunică
între ei. Când apar condiții neprielnice unii indivizi, mai sensibili, lansează
unele semnale de adunare. Aceste semnale sunt transmise din aproape în
aproape la întreaga populație, astfel că se formează mai multe centre de
agregare. Prin alte semnale aceste grupări se apropie unele de altele formând
mase celulare mai mult sau mai puțin gelatinoase, celulele rămânând indivi
dualizate. Agregatele celulare se fixează, iar celulele încep să execute o
serie de mișcări, cele mai viguroase fiind adunate în centru, iar celelalte
spre periferie. Masa celulară centrală execută și alte mișcări: unele celule
urcă, altele coboară având loc o triere a lor. Semnalele dintre celule sunt
date de anumite substanțe chimice sintetizate de celule, numite acrasine.
Dialogul dintre celule continuă conducând la formarea unui spor pluricelular.
Celulele de la periferie se modifică, se întăresc și mor, formând peretele
extern de rezistență, iar cele din centru formează un mugur germinativ. Un
astfel de spor poate rezista la condiții neprielnice timp de zeci sau sute de
ani. Când apar condiții favorabile pereții de rezistență plesnesc, eliberând
celulele germinative care se răspândesc ducând din nou o viață gregară mai
multe generații. Dacă la acest nivel dialogul semiotic funcționează perfect,
asigurând supraviețuirea speciei, atunci trebuie să înțelegem că în lipsa
comunicării nici o specie nu poate supraviețui.
Și plantele, asemenea celorlalte ființe, folosesc multiple semnale care
alcătuiesc limbajul biosemiotic: forma și culoarea frunzelor și a florilor,
varietatea aromelor sintetizate și emanate în eter, calitatea și gustul necta
rului, dispoziția florilor și a frunzelor, forma, culoarea, mărimea și gustul
fructelor etc.
Prin semnele și semnalele pe care le expun plantele se prezintă lumii
etalându‑și calitățile și produsele pe care le pot asigura.
Aureolus Philippus Theophrastus Bombastus, cunoscut mai ales prin
pseudonimul de Paracelsus arată în cartea Doctrina semnăturilor că unele
calități ale plantelor pot fi descoperite prin caracteristicile lor structurale,
asemenea unor semnături. Astfel, capsulele plantei gura‑lupului seamănă
mult cu craniile umane, acestea fiind deosebit de eficace în tratarea durerilor
de cap.

Planta Serpentaria (rauwolfia) are tulpina asemănătoare cu corpul unei
vipere foarte toxice. Această plantă este folosită cu succes împotriva mușcă
turii viperei respective. Tot așa, salcia, care crește în locuri umede, este
folosită în tratarea reumatismului cauzat de acumularea lichidelor în
încheieturi.
Paracelsus considera natura ca pe un organism viu. Chiar Pământul se
comportă ca o ființă vie și această ființă, Mama Pământ, are o dragoste
deosebită pentru toți cei care trăiesc pe ea. Mult mai târziu James Lovelock
avea să lanseze teoria Gaia, conform căreia Pământul este un organism
viu, cu o conștiință de sine:
„Prin noi, Gaia s‑a văzut pe ea însăși din spațiu și începe sa‑și cunoască locul
în Univers. Noi ar trebui să fim inima și mintea Pământului, nu boala sa....Mai
mult ar trebui să ne amintim că suntem parte a lui și că ne este, într‑adevăr,
casă”1. 1 Ross Heaven & Howard
Charing, 2007, Shaman.
Spiritul plantelor, Elena
Descoperirea plantelor ca ființe cu trăiri afective Francisc Publishing E,
p. 32.
Dacă punerea la punct a microscopului optic a dus la descoperirea

universului microorganismelor și a structurilor celulare, trebuie să spunem
că descoperirea plantelor ca ființe asemănătoare animalelor și omului, ca
ființe cu trăiri afective, a fost amânată până în momentul în care, din
întâmplare, Cleve Backster a avut curiozitatea să pună senzorii foarte fini
ai unui poligraf, folosit ca detector de minciuni pentru oamenii certați cu
legea, pe frunzele unei plante să vadă ce se întâmplă.
Cleve Backster era specializat în domeniul detectării de minciuni. Lucra
cu echipamente poligrafice dotate cu senzori extrem de sensibili, care
înregistrau undele electroencefalografice ale scoarței cerebrale. Undele
encefalografice sunt emise nonstop, cu diferite variații privind densitatea
și amplitudinea în funcție de intensitatea activității neuronilor corticali.
Backster făcea teste pe oamenii acuzați că au făcut anumite fărădelegi.
Intervievați fiind, aceștia pot face față oricăror întrebări fără a fi bănuiți de
răspunsuri false , fiind capabili să‑și controleze toate trăirile afective. Este
lesne de înțeles că efortul făcut de neuronii corticali pentru găsirea unui
răspuns salvator, atunci când unele întrebări sunt apropiate de descoperirea
adevărului, este foarte mare. Dacă acest efort nu poate fi perceput prin
expresia feței sau prin diferite trăiri afective, atunci pot fi descoperite în
funcție de densitatea și amplitudinea undelor encefalografice. Într‑o astfel
de situație undele au o amplitudine mare și sunt mult mei dense. Specialistul
cercetând undele encefalografice nu rămâne să sesizeze decât care sunt
întrebările care au solicitat un efort intelectual mai mare. În funcție de
aceste date interviul poate fi canalizat pe direcția detectării minciunilor.
Dacă subiectul este cu adevărat nevinovat, atunci pentru el întrebările au

mai mult sau mai puțin aceeași valoare și nu apar diferențieri esențiale în
dinamica și amplitudinea undelor.
Deci, detectoarele de minciuni înregistrează și cele mai subtile trăiri
afective; stări de panică sau de eliberare de sub tensiunile psihice.
Succesul testării depinde de experiența experimentatorului și de tăria de
caracter a persoanei testate.
Deși era convins că detectorul de minciuni nu poate fi folosit decât la
ființele umane, Backster a decis să vadă ce se întâmplă dacă aparatul este
pus să funcționeze pe o plantă de Dracaena. De la început a fost surprins
de undele înregistrate, ceea ce însemna o intensă activitate a membranelor
celulare, asemănătoare cu a fibrelor neuronale.
În momentul în care a gândit să verifice modul în care ar reacționa planta
în cazul în care ar aprinde un chibrit și l‑ar apropia de o frunză, a sesizat
că undele înregistrate au luat‑o razna, având o densitate mult mai mare și
o amplitudine exagerată. Practic planta a intrat în panică numai la intenția
agresivă a experimentatorului.
Experimentul a fost aplicat și la alte plante cu rezultate asemănătoare.
Astfel și‑a dat seama că plantele au trăiri afective și că sunt capabile să
descopere intențiile experimentatorului.
Cleve Backster a sesizat că plantele nu reacționează doar la amenințări,
ci și la diferite prezențe sau evenimente care se desfășoară în jurul lor.
Pentru noi este încă destul de greu să înțelegem în ce măsură plantele
cunosc anumite caracteristici ale mediului în care trăiesc: ce plante se află
în vecinătate, ce alte ființe se mișcă în jurul lor și dacă acestea au intenții
bune sau agresive.
Backster a constatat în experimentele sale, că planta simte, spre exemplu,
existența unui păianjen în camera în care se găsește; că are trăiri afective
de compătimire sau de panică atunci când păianjenul omoară o insectă care
s‑a prins în plasa sa. De asemenea, planta simte când păianjenul se lasă pe
un fir de mătase pe direcția sa; dinamica undelor electromagnetice se
modifică în mod esențial. Atât densitatea undelor, cât și amplitudinea lor
cresc progresiv, odată cu coborârea păianjenului demonstrând o stare de
alertă, care ajunge până la panică. Planta se comportă în așa fel încât poți
să crezi că aceasta vede păianjenul, sau că îi citește intențiile. Nu este vorba
de S.F., însă ne vine foarte greu să înțelegem un astfel de comportament,
care poate fi contrar gândirii noastre.
Aminteam în paginile anterioare de atributul ființelor vii de a intra în
dialog cu semenii și cu mediul. Am început să înțelegem această necesitate,
însă, unele aspecte ies din tiparul gândirii noastre.
Într‑un experiment făcut cu studenții Backster a aranjat ca, prin tragere
la sorți, unul dintre participanți să distrugă una dintre plantele din laborator.
Nimeni nu știa cine este persoana respectivă; nu avea voie să‑și dezvăluie

identitatea. Persoana respectivă a intrat în cameră și a distrus în mod barbar
una dintre plante. Cealaltă plantă a asistat la crima abominabilă care a avut
loc. După desfășurarea evenimentului Backster i‑a invitat pe studenți să
pătrundă din nou, pe rând, în laborator. În laborator se găsea și planta care
a asistat la așa‑numita crimă cu senzorii gata plasați pentru înregistrare. La
intrarea studenților planta nu a dat semn de nici un fel de neliniște, până a
apărut autorul dezastrului. Cum a pătruns în laborator autorul faptei acul
poligrafului a avut o zvâcnire puternică, dovedind starea de panică în care
planta intrase. În felul acesta a fost descoperit făptașul.
Experimentele au demonstrat că o plantă care a asistat la un astfel de
eveniment, sau la comiterea unei crime de un individ oarecare, recunoaşte
imediat criminalul după luni de zile și chiar ani de la producerea evenimen
tului. Plantele nu uită și nici nu greșesc atunci când recunosc un răufăcător.
Spărgând un ou în fața unei plante pentru a‑l oferi unui cățel, Backster
a sesizat că, în momentul spargerii oului planta a manifestat puternice
emoţii. Acest fapt l‑a determinat să aleagă un alt ou, pe care l‑a fixat la un
galvanometru şi l‑a monitorizat timp de mai multe ore. Galvanometrul a
înregistrat mişcări corespondente bătăilor inimii unui embrion de găină,
deşi nu era fertilizat, dar era viu; oul poate manifesta trăiri afective asemenea
oricărei fiinţe vii. Într‑adevăr, spărgând un ou în apropierea oului monitorizat
la galvanometru apar imediat modificări în dinamica undelor electromagnetice
înregistrate, ceea ce demonstra existenţa unor trăiri afective. Trebuie să
credem că atunci când facem ochiuri sau omletă cu mai multe ouă, de
fiecare dată când spargem câte un ou celelalte ţipă şi intră în panică.
Unele comportamente ale plantelor ne par şi mai subtile. Alfred Vogel,
citat de Ross Heaven şi Howard Charing (2007) a luat două frunze de
Saxifraga oppositifolia, faţă de care a avut un comportament diferit. Aduse
în laborator frunzele au fost lăsate pe o masă lipsite de apă. Asupra unei
frunze şi‑a manifestat dragostea şi intenţia de a o ajuta în supravieţuire, în
timp ce cealaltă frunză a fost complet ignorată. După o lună Vogel a găsit
frunza ignorată complet uscată, fărâmicioasă, în timp ce frunza tratată cu
mare atenţie şi cu dragoste arăta de parcă atunci ar fi fost ruptă.
Energia misterioasă prin intermediul căreia comunicăm cu plantele este
dragostea şi atenţia – spune Vogel.
„Acestea reprezintă esenţa Universului. Omul poate comunica cu viaţa plantelor
şi o face. Plantele pot fi oarbe, surde şi mute din punct de vedere uman, dar,
în opinia mea nu există nici o îndoială că ele sunt extrem de sensibile ... Radiază
forţe energetice benefice omului, forţe ce pot fi simţite. Ele ne hrănesc câmpul
energetic, care, în schimb, hrăneşte plantele cu energie”2. 2 Idem, p. 59.
Înţelegând aceste aspecte este necesar să ne purtăm cu plantele şi chiar

cu celelalte fiinţe ca şi cum ar fi prietenii noştri. Putem să le cerem frunze
flori sau fructe, însă să ne motivăm cererea, să probăm dragoste şi bune

intenţii. Dacă luăm un fruct şi dorim să‑l consumăm, trebuie să muţumim
plantei şi să ţinem fructul în mână, să‑l încălzim şi să‑l mângâiem, să ne
împrietenim cu el, aşa cum ne învaţă Avva Ghelasie de la Frăsinei. Numai
aşa planta şi fructul ne oferă toate energiile şi aromele.
Considerând că plantele au o anumită personalitate Vogel ne sfătuieşte
ca în stabilirea unor relaţii cu acestea să dovedim stimă şi respect, să
dovedim iubire, altfel comunicarea nu se poate stabili, iar dacă dorim să
facem un experiment acesta eşuează. Ceea ce ştiu şamanii şi nu ştim noi
este că între noi şi plante se poate realiza o comunicare fie prin iubire, fie
prin magia minţii:
„orice am spune unei plante sau orice îi cerem există un răspuns la chemarea
noastră, chiar şi la distanţe considerabile. Dacă o plantă poate simţi şi reacţiona
la gândurile cuiva aflat la mii de kilometri depărtare, de ce am avea nevoie să
3 Idem, p. 62. o ingerăm ca să acţioneze asupra intenţiei noastre vindecătoare?”3
Aceasta înseamnă că o plantă ne poate ajuta fără să fie consumată, ne
ajută prin spiritul său. Deja a apărut o noţiune pe care nu am mai întâlnit‑o
în căutările noastre. Cum adică plantele pot ajuta cu spiritul lor? Dacă şi
plantele pot intra în dialog cu semenii lor şi cu universul, atunci trebuie să
acceptăm că şi ele au un spirit.
Între calităţile unor plante menţionăm abilitatea lor de a da celor din jur
puteri psiho‑emoţionale şi de a produce un anumit echilibru în organism,
având o funcţie de armonizare, de a restabili legătura dintre mintea raţională
şi sinele simţitor. Cu siguranţă că Plinius nu întâmplător afirma despre
lavandă că este atât de puternică, încât doar dacă o priveşti îţi aduce pace
şi linişte sufletească. Tot aşa pinul, rozmarinul, creţuşca etc.
Se consideră că o ramură de pin pusă deasupra uşii aduce armonie şi
bucurie oamenilor. Nu întâmplător în practica creştină se pun ramuri de
salcie, de tei sau sânziene la unele sărbători.
Stabilind cu totul alte relaţii cu lumea plantelor şamanii consideră că
plantele sunt pline de energie, dar şi de inteligenţă. De altfel, Jeremy Narby,
citat de Ross Heaven şi Howard Charing (2007) consideră, în cartea sa
Inteligence in Nature că plantele nu sunt prea diferite de noi, că şi ele:
„Învaţă, îşi amintesc, iau decizii. Celulele plantelor transmit informaţii între ele,
folosind semnale, ca de exemplu ionii de calciu. Ele au, de asemenea, propriile
lor semnale, care tind să fie proteine mari şi complexe şi secvenţe de ARN.
Aceste molecule circulă în plantă, dând informaţii de la celulă la celulă. Celulele
individuale ale plantelor par a avea o capacitate de a cunoaşte... Cercetătorii
4 Idem, p. 169. confirmă acum ceea ce şamanii au spus de mult timp despre natura naturii” 4.
În tradiţia gândirii occidentale se consideră că plantele nu pot fi inteli
gente deoarece nu se mişcă. În realitate plantele se mişcă, dar cu mişcări
mult mai lente. Unii palmieri par a fi dotaţi cu picioroange fiind capabili

să‑şi schimbe locul. Plantele agăţătoare execută mişcări deosebit de com
plexe. Prin fotografierea lor la diferite intervale de timp s‑a constatat că
plantele din junglă se găsesc într‑o continuă mişcare, tinzând către lumină.
Desprinzându‑se de natură omul nu o mai înţelege.
Sănătatea trupului şi a sufletului

Având o gândire clasică încă mai cred că omul este alcătuit din trup şi
suflet. Ceea ce mă deranjează şi îmi tulbură gândurile este faptul că noţiunea
de suflet a dispărut din terminologia ştiinţifică; nici psihologii, nici psihiatrii
şi nici neurologii moderni nu au reuşit să desprindă sufletul ca pe o entitate
reală a fiinţei noastre.
Se vorbeşte totuşi de existenţa unui corp energetic, care ar avea aspectul
unui ou care înconjoară organismul pe o rază de un braţ în toate direcţiile.
Se pare că unii oameni, asemenea soţilor Kirlian sunt capabili să vizualizeze
corpul energetic. Aparatura modernă pune în evidenţă existenţa unei astfel
de formaţiuni. Filosofii antici îşi închipuiau universul ca pe un ou; oul
însemnând totalitatea. Oul, în limbaj biologic înseamnă energia totală a
mamei şi a tatălui; simbolizează uniunea.
Se consideră că, la rândul său corpul energetic este format din patru stra
turi, care formează tot atâtea categorii de corpuri: spiritual, emoţional, mental
şi fizic. Aceste corpuri sunt într‑o continuă interacţiune influenţându‑se în
mod reciproc.
Boala care afectează organismul deranjează pe rând aceste corpuri produ
când manifestări diferite. Boala ne afectează la început spiritul; se manifestă
ca o energie intruzivă şi ne afectează spiritul. Nu putem defini exact ce ni
se întâmplă dar simţim că ceva este în neregulă; bănuim că se întâmplă
ceva, dar nu ştim exact despre ce este vorba.
Boala înaintează către sfera emoţională. În această fază devenim mai
agitaţi, mai nefireşti în comportamentele noastre, însă abia când boala
pătrunde în sfera mentală începem să simţim ce ni se întâmplă, să simţim
semnele bolii. În momentul în care boala pătrunde în corpul fizic devine o
realitate şi poate fi conştientizată.
Boala apare ca un dezechilibru energetic la nivelul fiecărui corp energetic.
Am putea considera că boala poate porni de la un disconfort de natură
spirituală. Ea nu se infiltrează atunci când în familie este linişte şi pace şi
iubire, când la serviciu nu apar tensiuni, iar relaţiile cu Dumnezeu se menţin
în limite normale.
Se consideră că apariţia bolilor este legată de o lipsă de echilibru şi de
o slabă conectare spirituală a persoanei. Atunci când avem o credinţă şi un
scop bine conturate în viaţă, când avem armonie în familie şi ne respectăm
reciproc, având un puternic sentiment al valorii, ne simţim în putere şi sănătoşi.

Cercetările au demonstrat că oamenii care au suferit intervenţii chirurgi
cale se vindecă mai uşor atunci când au credinţă şi când sunt înconjuraţi
de prieteni şi de familie. Când sunt părăsiţi cad în depresie iar însănătoşirea
avansează mai greu.
Victor Frankl consideră, în cartea sa Man’s Search For Meaning că
„izolarea, lipsa ţelurilor şi a conectării în viaţa modernă sunt cauzele principale
ale problemelor mentale, emoţionale şi, în multe cazuri, fizice ale clienţilor.
Speranţa – ceva în care să crezi – şi conectarea la ceilalţi sunt mijloace de
5 Victor Frankl citat de tratament chiar mai importante decât psihoterapia în sine”5.
Ross Heaven şi Howard
Charing (2007), p. 174. Se consideră că multe boli ar fi provocate de comportamentul antisocial
sau neadecvat al individului, de slăbiciunile de caracter, boala apărând mai
curând ca o boală socială decât ca una personală, mai ales în societățile
care stimulează competiția fiind stimulați cei care reușesc și dezaprobați
sau ostracizați cei care eșuează.
În astfel de societăți mulți oameni se simt speriați, singuri, lipsiți de
speranță, încep să nu mai aibă încredere în politicieni, în stat, în marile
companii, fie ele producătoare de alimente sau de produse farmaceutice.
Simțind că nu mai au conducători cinstiți și capabili oamenii se simt izolați
și trădați, ceea ce crează îndoieli, frustrări, stări de anxietate care pot conduce
la apariția unor boli.
Sunt plantele inteligente?

În ultima vreme se vorbește despre o anumită inteligență a plantelor. În
cartea sa Ce știe o plantă?, Daniel Chamovitz spune că:
„Plantele au memorie pe termen scurt, memorie imunologică și chiar o memorie
6 http://dimline.blogspot. transmisibilă de la o generație la alta”6.
ro/2012/01/inteligenţa-
plantelor. Multe plante recunosc persoanele violente și răufăcătoare după mulți
ani, ceea ce înseamnă că nu este vorba doar de o memorie de scurtă durată.
Începând din 1970 cercetătorii de la Damanhur au conceput un aparat
capabil să înregistreze și să transmită sunetele emise de plante la nivel
vibrațional. Ei au descoperit că plantele sunt capabile să dezvolte o conștiință
de sine și că există o conștiință și la nivel celular ceea ce nu miră, deoarece
o astfel de conștiință a fost de mult timp demonstrată la nivelul celulelor
animale.
Plantele sunt capabile să modeleze, în mod intenționat, vibrațiile produse
de ele, ceea ce înseamnă că acestea nu sunt doar melomane, ci produc și
sunete armonioase.
Este știut faptul că atunci când insectele fitofage atacă unele plante, acestea
încep să sintetizeze un insecticid natural, prin care să limiteze atacul. Într‑un
experiment efectuat cu o plantă de Arabidopsis a fost emisă înregistrarea

unor omizi care atacau un exemplar din această specie. Planta monitorizată
auzind zgomotul făcut de omizile hrăpărețe a început imediat să sintetizeze
insecticidul natural pentru apărare.
Pe blogul său Dan Caragea punând în discuție Inteligența plantelor
afirma că plantele au toate cele cinci simțuri de bază pe care le au și
animalele și omul: văz, auz, miros, gust și pipăit. Prezintă senzori pentru
lumină, detectează variațiile luminii și caută să primească o cantitate optimă
de lumină; este cunoscută competiția pentru lumină în lumea plantelor și
etajarea plantelor într‑o pădure în funcție de pretenția pentru lumină.
Plantele sunt capabile să perceapă sunetele pe un spectru chiar mai larg
decât pot recepta timpanele noaste (infra‑ și ultrasunete); sunt melomane
și muzica bună, calmă și armonioasă le stimulează creșterea și înflorirea.
Plantele pot mirosi; percep compușii organici volatili din atmosferă.
Plantele testează solul, îl „gustă” pentru a găsi elementele necesare pentru
hrănire.
Unele plante se feresc de atingere și reacționează la reacțiile violente
ale animalelor sau ale omului7. 7 https://dan-caragea.ro
blog/2015/04.01/inteli
Datele acumulate demonstrează că plantele sunt mai inteligente decât se genţa-plantelor.
crede8. Ele comunică cu insectele cu care vin în contact, au amintiri şi 8 https://www.roportal.
ro/articole/despre/plante
prezintă reţele de comunicare în lumea vegetală. Plantele au capacitatea de le-sunt-mai-inteligente
a măsura timpul, înflorind şi fructificând în cele mai optime perioade. decât se crede.2014.
Plantele îşi recunosc vecinii şi preferă să împartă substanţele hrănitoare
cu speciile din aceeaşi familie. Plantele din diferite specii au afinităţi sau
se resping. În funcţie de acest comportament geobotaniştii au reuşit să
descopere în natură aşa‑numitele asociaţii vegetale.
Plantele recunosc de la distanţă oamenii violenţi fiind capabile să le
citească gândurile.
După cum afirma Stefano Mancuso9 plantele sunt capabile să execute 9 https://www.ted.com/
talks/stefano.mancuso-
mişcări destul de complexe mai alese în timpul înfloritului. Unele plante the roots-of-plant-inteli
tinere se joacă chiar învăţând cum să se comporte în funcţie de mişcarea gence?ro.2012.
Soarelui. Este vorba de Floarea Soarelui, care pare a se „juca” în căutarea

poziţiei Soarelui. Maturizându‑se florile dintr‑un lan urmăresc fără greşeală
mişcarea Soarelui de la răsărit spre orele 1700, după care fiecare plantă îşi
caută poziţia convenabilă. Acest comportament ne ajută să înţelegem ce
înseamnă plante de zi scurtă şi plante de zi lungă. Dacă Floarea Soarelui
ar fi o plantă de zi lungă ar urmări poziţia soarelui, pentru a primi cât mai
multă lumină, de la răsăritul până la asfinţitul său.
În 1880, Ch. Darwin a publicat o carte excepţională Puterea mişcării la
plante, ajutat fiind de finul său Francis, care a fost primul profesor de
Fiziologia plantelor de la Universitatea din Cambridge. În această carte se
scrie:

„Nu este o exagerare să spui că vârful radicelei se comportă precum un creier
al unuia dintre animalele inferioare”.
Este vorba că radicela are în vârf o mică regiune, de circa 1 mm, unde
se consumă foarte mult oxigen şi de unde pornesc semnale, care sunt nişte
potenţiale de acţiune asemănătoare celor din neuroni, care sunt informaţi
asupra calităţii solului. Fiind vorba de radicele, care se comportă asemenea
unor senzori privind calitatea mediului, ne putem imagina câte surse de
informaţii prezintă o plantă prin rădăcinile sale. Este vorba de mii, de
milioane de astfel de receptori prin care planta îşi controlează mediu,
rădăcinile înaintând pe direcţiile cele mai convenabile.
Acum ne dăm seama cât de complexe sunt aceste fiinţe de lângă noi,
responasabile de tot ce există ca viaţă pe Terra şi cât de puţin le cunoaştem.
Dreptul plantelor la viaţă

Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre dreptul plantelor la viaţă. O astfel
de idee pare pentru mulţi ca fiind bizară. Cu surprindere constat că o astfel
de gândire este considerată în mass‑media ca fiind o nouă gândire radicală
şi periculoasă.
De ce este bizară? De ce este periculoasă? Pentru cei care defrişează
sute, mii de hectare de pădure? Pentru cei care nu mai încap pe planetă din
cauza plantelor care le face posibilă existenţa?
Ce pot să spună despre dreptul plantelor la viaţă cei care consideră încă
avortul ca un drept al omului? Adică un drept de a ucide copiii care încă
nu s‑au născut?
De ce ar fi periculoasă ideea dreptului la viaţă a fiinţelor nonumane?
Are omul dreptul de a hotărî, prin legile sale, cine are dreptul să facă
parte din natură, din biosferă?
Acum, la 150 de ani de la naşterea ecologiei ca ştiinţă, când toţi politi
cienii se consideră ca fiind mari ecologi pretinzând că fac o politică ecologică
să nu cunoaştem că un principiu ecologic de bază consideră că, în natură
totul depinde de totul? Astăzi când ne batem cu pumnii în piept că luptăm
pentru salvarea biodiversităţii este posibil să ne întrebăm asupra dreptului
de a trăi a fiinţelor nonumane?
Pe bună dreptate se afirma în Scrisoarea deschisă a Alianţei Familiilor
din România:
„Dacă drepturile animalelor se pot justifica prin faptul că simt durere, sunt
conştiente de ele însele şi pot comunica, cum se justifică dreptul la viaţă al
plantelor? Prin atribuirea aceloraşi trăsături şi capacităţi plantelor firave, înce
pând de la ierburi până la copacii cei mai falnici. Fiinţele umane au dreptul la
viaţă pentru că sunt vii. Şi plantele sunt vii şi, în consecinţă zic ecologiştii
trebuie şi lor să li se acorde dreptul la viaţă.

Se vorbeşte tot mai mult despre «dreptul fiinţelor nonumane«. Ocazional
plantele se comportă ca şi fiinţele umane zic unii botanişti îndrăgostiţi de natură.
Cercetătorii spun că plantele reacţionează pozitiv sau negativ la muzică depin
zând de tipul de muzică la care sunt expuse: suavă sau scârţâitoare. Unele
plante se miros unele pe altele. Altele se închid când sunt atinse. Altele posedă
memorie la fel ca fiinţele umane ori animalele. Ele posedă, spun experţii
conştiinţă anaetică. Adică abilitatea de a simţi stimuli externi şi de a reacţiona
la ei. Alţi botanişti spun că anumite plante aud alte plante. Altele îşi cunosc
vecinii şi vecinile, adică plantele de lângă ele.
Vâlnă a făcut anunţul din 2 noiembrie 2012 al unui grup de cercetători de la
Universitatea Ben Gurion că plantele pot comunica între ele. Era vorba de o
păstaie deşertică ce comunica altor păstăi că seceta o stresează. Deci zic
botaniştii, e vorba «neurobotany», adică de neurobotanică, ştiinţa care acordă
abilităţi plantelor”10. 10 https://arthro mihail.
wordpers.com/2013/
Am fost învăţat, în sistemul nostru de învăţământ să gândesc că Evul 1 2 / 1 6 / b i z a r- d r e p t u l -
Mediu ar fi fost cea mai neagră pagină din istoria omenirii. Astfel de plantelor-la-viaţă.
aprecieri au început să circule în lume după Revoluţia din Franţa (1789),

când biserica a fost ruptă de stat, iar Dumnezeu a fost abandonat sau declarat
mort. Cea mai neagră pagină din istoria omenirii pare a fi perioada actuală,
când globalismul promovat de Noua Ordine Mondială răstoarnă toate valorile
spirituale ale societăţii umane, iar oamenii au devenit gloata supusă forţelor
răului, când toată pleava umană a pus mâna pe frâiele societăţii umane.
Asemenea unui proroc, Teodor Mihailovici Dostoievski vorbea despre
vremurile noastre, prorocirile sale devenind acum realităţi incontestabile:
„vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii
pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de
a avea totul de‑a gata”11. 11 https://www.citate orto
doxe.ro/citate-iubirea
Nici Decalogul şi nici poruncile lui Hristos par a nu mai avea nici o naturii.
valoare în împărăţia antihrismului.
Care sunt cele două porunci ale lui Hristos?
Prima este:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu
tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Iar a doua este la fel cu aceasta: „Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei: XXII, 37‑40; Marcu: XXII, 30‑31).
După 2000 de ani de Creştinism lumea ar trebui să înţeleagă că aproapele
nostru nu este doar cel din pilda semănătorului, ci toată creaţia lui Dumnezeu.
Pe bună dreptate ne învaţă Sfântul Paisie Aghioritul:
„...dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu lucrează şi de aceea nu
iubeşte nici pe Hristos şi nici pe semenul său, cu atât mai mult natura, animalele,
copacii, plantele”12. 12 https://www.citate orto
doxe.ro/citate-iubirea
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ, naturii.
Prof. Univ. Dr. Mariana MUSTAŢĂ, Iaşi

DIALOG ORTODOX
18. ACTUALITATEA BISERICII
Primat sau sobornicitate?

O divergenţă intraortodoxă provocată
de documentul de la Ravena (2007)
Introducere
O discuție teologică aprofundată cu privire la noțiunile de „primat” și
„sinodalitate” este astăzi mai actuală ca oricând. Motivul este acela că
pentru prima dată în Ortodoxie a intervenit o dispută între Patriarhii, mai
exact o separare a Bisericii Ruse de acțiunile Patriarhiei Ecumenice ca
urmare a prestației acesteia din urmă la reuniunea Comisiei Mixte Interna
ţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică Romană și Biserica
Ortodoxă desfășurată la Ravena în 2007. Nu numai că Patriarhia Rusă a
refuzat „documentul de la Ravena”, Ecclesiological and Canonical Con
sequences of the Sacramental Nature of the Church: Ecclesial Communion,
Conciliarity and Authority, dar a și părăsit atunci lucrările comisiei. Disputa
a devenit cât se poate de acută în momentul în care șapte ani mai târziu,
în 2013, Patriarhia Rusă a răspuns „documentului de la Ravena” printr‑un
document propriu, Position of the Moscow Patriarchate on the problem of
primacy in the universal Church, în care critică aspru conceptul de „primat

universal”. La rândul ei, Patriarhia Ecumenică, ca una care a semnat „docu
mentul de la Ravena”, s‑a simțit astfel obligată un an mai târziu să răspundă
„documentului rus” printr‑un „document” propriu, A Response to the Text
on Primacy of the Moscow Patriarchate, elaborat de IPS Bartolomeu,
episcop de Bursa, document care, dimpotrivă, ia apărarea acestui concept.
Miezul disputei este interpretarea diferită a noțiunii de „primat universal”:
documentul Bisericii Ruse proclamă „primatul universal” ca fiind o dem
nitate pur „onorifică” acordată patriarhului de Constantinopol de sinoade
ecumenice, bazată deci pe acordul celorlalți patriarhi. În limitele acestei
viziuni, care este cea ortodoxă clasică, „sinodul” (panortodox, desigur), iar
nu primatul de Constantinopol, este cea mai înaltă instanță eclesiastică de
rezolvare a tuturor problemelor ortodoxe. Patriarhia Ecumenică respinge
însă acest punct de vedere și pretinde că, dimpotrivă, „sinodul” este subor
donat „primatului” și că în baza faptului că ocupă întâiul „scaun” din
Ortodoxie, adică „tronul de Constantinopol”, Patriarhul Bartolomeu trebuie
numit „ierarh ecumenic” sau „primat universal” cu toate drepturile și privi
legiile care revin acestei titulaturi.
O astfel de tensiune a mai existat doar în 1923 cu ocazia trecerii unora
din Patriarhiile Ortodoxe la noul calendar. Atunci însă Patriarhiile Ortodoxe
care au rămas pe stil vechi nu au întrerupt comuniunea cu cele trecute la
stilul nou, ci au ajuns la compromisul pe care‑l cunoaște toată lumea și
care este în vigoare și astăzi. Neînțelegerile de la acea vreme nu au avut
însă o natură teologică ci doar una de ordin calendaristic, implicând o simplă
tradiție rituală, istorică. De data aceasta însă divergențele sunt de natură
profund teologică, similare (dacă nu chiar identice) celor care au existat la
Bizanț pe vremea conciliilor unioniste, concilii care au reușit să împartă
lumea religioasă din capitala bizantină în latinofoni și anti‑latini. Aspectul
care conferă importanță maximă și urgență problemei de care ne ocupăm
este că același lucru pare să se întâmple astăzi în Ortodoxie. Refuzul
Patriarhiilor Rusă, Bulgară și Georgiană de a participa la Sfântul și Marele
Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a avut loc recent la Chania în insula Creta,
nu are, desigur, o legătură directă cu cele întâmplate în 2007 la Ravena,
dar este consecința acelui eveniment.
Separarea Bisericii Ruse pe această temă durează deja de 10 ani și nu
se întrevede o rezolvare prea curând. Această retragere a Bisericii Ruse n‑a
devenit încă o schismă, dar, dacă nu este rezolvată teologic repede, are
toate șansele să se transforme în așa ceva, ba chiar într‑o fragmentare a
Ortodoxiei prin întreruperea comuniunii. Iată de ce implicarea dogmatiștilor
din toate țările ortodoxe într‑un efort comun de a lămuri problema semni
ficației adevărate a conceptelor de „primat” și „sinodalitate”, precum și a
relației legitime dintre ele, este mai mult decât necesară: este urgentă.
Studiul care urmează este o simplă încercare în acest sens.

1. Originile şi semnificaţia reală a conceptului
de „primat”
1.1. Viziunea Patriarhiei Ecumenice despre „primatul universal”
Încercând să combată „documentul rus”, care contestă ideea existenței
în Ortodoxie a unui „ierarh ecumenic”, IPS Bartolomeu a redactat un
document propriu sub titlul interogativ „Primus inter pares sau Primus sine
paribus?”, în care prezintă viziunea Patriarhiei Ecumenice asupra conceptului
de „primat” în general și de „primat universal” în special. Argumentarea
sa este structurată în două etape. Într‑o primă etapă ierarhul din Fanar invocă
canoanele 3 al Sinodului II Ecumenic, 28 al Sinodului IV Ecumenic și 36
al Sinodului Quinisext, care au stabilit dipticele, adică taxis‑ul sau ierarhizaea
patriarhiilor și care stabilesc că patriarhia de Constantinopol este „prima”
dintre patriarhii, urmând Alexandria ca „a doua”, Antiohia ca „a treia”,
Ierusalimul ca „a patra”, Moscova ca „a cincea”, etc.
„Nu toate Bisericile locale sunt egale în ceea ce privește ordinea și valoarea.
…Aceasta înseamnă că episcopii sunt ierarhizați în funcție de Biserica ce le‑a
fost încredințată (prin numire și hirotonie, n.m.). …Într‑o astfel de ierarhizare,
este de neconceput să nu existe un protos (al Bisericii Universale, n.m.).”
Cu alte cuvinte, nu doar „scaunele” sunt inegale ca valoare, ci și ierarhii
care le ocupă. Existența unui „protos universal” nu este întemeiată însă
doar pe canoanele invocate, ci este argumentată și funcțional: protos‑ul este
elementul care oferă unitate episcopilor și chiar Bisericii înseși:
„…protos‑ul – spune el – este elementul constitutiv și chezașul unității celor
mulți.”
Sugestia generală a acestei argumentări este în mod evident aceea că
singurul care‑i poate uni atât pe episcopii unei națiuni risipiți prin eparhiile
lor cât și pe aceeași episcopi dar adunați în sinod, pe „cei mulți” adică,
este „protos‑ul”. Sugestia specială, în coerență totală cu cea generală, este
aceea că singurul care‑i poate uni pe toți episcopii ortodocși nu este sinodul
panortodox în sine ci numai protos‑ul universal, adică Patriarhul Ecumenic.
Așadar, conform acestei viziuni sinodul însuși este dependent în esența sa
de voința Patriarhului Ecumenic, nefiind altceva decât expresia în act a acelei
unități a episcopilor a cărei expresie în potență este persoana Patriarhului
Ecumenic. Afirmațiile IPS Bartolomeu sunt cel puțin surprinzătoare. Ele
capătă însă sens în clipa în care le identificăm adevărata lor „sursă” de
inspirație. Abia atunci vom putea pune în evidență și semnificația profundă
pe care acestea o implică dar pe care autorul lor pare s‑o ignore. Este ceea
ce voi încerca în următorul paragraf.

1.2. Sursele de inspirație ale conceptului de „primat universal”
și semnificația sa reală
Sursa imediată a ideilor lui IPS Bartolomeu este, cum și era de așteptat,
„documentul de la Ravena”, care este consacrat aproape în întregime definirii
noțiunilor de „sinodalitate” și „autoritate”. În cadrul paragrafelor 4, 40, 39
și 43 documentul formulează ideea că „sinodalitatatea” ar fi expresia diver
sității Bisericilor locale reprezentate de episcopi, în timp ce „autoritatea”
exercitată de „primat” asupra mulțimii acelorași episcopi ar avea drept scop
menținerea unității întregii Biserici. Sursa originară a acestui mod de a
defini cele două noțiuni în cadrul „documentului de al Ravena” este în
realitate Conciliul II Vatican, care definește primatul episcopal în cadrul
eparhiei și a primatului universal al Papei în cadrul Bisericii Catolice astfel:
„Fiecare episcop în parte (ca primat al eparhiei sale, n.m.) este principiul și
fundamentul perpetuu și vizibil al unității în Biserica sa particulară. (…) Pontiful
Roman, ca urmaș al lui Petru, (deci ca primat universal, n.m.) este principiul
și fundamentul perpetuu și vizibil al unității atât a episcopilor cât și a mulțimii
credincioșilor. (…) Prin urmare, fiecare episcop reprezintă Biserica sa și toți
împreună cu Papa reprezintă Biserica întreagă în legătura păcii, a dragostei și
a unității.” (Lumen gentium, 23).
De remarcat identitatea dintre afirmația lui IPS Bartolomeu potrivit cărei
„primatul este elementul constitutiv și chezașul unității celor mulți” și
expresia din Lumen gentium, 23: „Pontiful Roman …este principiul …
unității …celor mulți”. Aceste „surse” catolice pot fi identificate și în cazul
afirmației că „sursa” „primatului” este însăși „persoana” primatului, care‑și
exercită autoritatea prin sine însuși (per se) iar nu prin delegație primită
de la sinod. Este vorba despre afirmația că:
„Episcopii, ca urmași ai apostolilor, au per se1 în diecezele încredințate lor 1 Expresia „per se” apli
întreaga putere legată de oficiu (potestatis ordinaria).” (Christus Dominus, 8). cată episcopului vrea să
elimine din start ideea
protestantă a unei dele
Dar și afirmația că: gări a lui de către comu
„…definițiile Pontifului Roman sunt ireformabile de la sine și nu în virtutea nitate: puterea episcopu
lui izvorăște din el însuși
consimțământului Bisericii (Romani Pontificis definitiones ex sese non autem și nu dintr‑un mandat al
ex consensu ecclesiae irreformabilis est)…” (Lumen gentium, 25). comunității pe care o slu
jește. Aceeași idee este
Acestea sunt deci „sursele” teologilor latinofoni din jurul Patriarhului subliniată și cu privire la
Papă: Papa posedă auto
Ecumenic: ele nu sunt ortodoxe ci fundamental catolice. Dar adevărata pro ritate nu printr‑un man
blemă în ceea ce privește conceptul de „primat” utilizat de IPS Bartolomeu dat al Bisericii Univer
sale ci prin el însuși.
în lucrarea sa nu este neapărat sursa catolică a gândirii sale; adevărata
problemă este semnificația catolică a conceptului și consecințele sale ecle
ziologice în antiteză profundă cu viziunea ortodoxă în materie, semnificație
și consecințe de care teologul din Fanar nu pare conștient. Iată‑le într‑o
foarte scurtă expunere.

Să reluăm afirmația de mai sus potrivit căreia
„fiecare episcop reprezintă Biserica sa și toți împreună cu Papa reprezintă
Biserica întreagă” (Lumen gentium, 23).
Această funcție de reprezentare va conduce foarte repede la ideea că
episcopii și Papa pot acționa „în numele întregului popor” chiar în probleme
liturgic‑sacramentale:
„Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit (și cu atât mai mult
episcopul, n.m.) formează și conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa
euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului
popor.” (Lumen gentium, 10).
Expresia „celebrează jertfa euharistică …în numele întregului popor”
trebuie înțeleasă în sensul ei propriu, concret, pentru că ea devine în alt
document celebrare „în absența întregului popor”, adică o celebrare sub
forma așa‑numitei misse private:
„În taina Jertfei Euharistice, …se recomandă insistent celebrarea ei în fiecare
zi, aceasta fiind un act al lui Hristos și al Bisericii, chiar și atunci când nu
poate fi prezent nici un credincios.” (Presbyterorum Ordinis, 13).
Această posibilitate de a săvârși Sfânta Liturghie în absența poporului,
așa‑numita missă privată, este în coerență totală cu ideea proclamată la
Ravena potrivit căreia „sinodalitatea”
„îi implică pe toți membrii comunității într‑o ascultare (totală, n.m.) față de
episcopul care e și protos‑ul și capul (kephale) Bisericii locale” (paragraful 20)
și că, prin urmare, „hotărârile episcopilor (luate fără consultarea poporului,
n.m.) trebuie receptate (obligatoriu, n.m.) în viața Bisericilor, îndeosebi în viața
lor liturgică.” (paragraful 38).
Citatele sugerează clar ideea că episcopii pot lua hotărâri fără consim
țământul poporului, ba chiar în absența poporului, așa cum pot face și
liturghii în absența poporului. Acest statut juridic al „hotărârilor” episcopale
apare în toată forța lui în cazul hotărârilor Papei, care poate dogmatiza
infailibil din sine însuși fără consimțământul Bisericii (ex sese non ex
consensu ecclesiae), adică în absența Bisericii.
O altă consecință este aceea a afirmării condiției ontologic‑hristologice
a episcopilor ca fiind peste aceea a poporului.
„Diferența dintre (…)Preoția comună a credincioșilor și Preoția ministerială
sau ierarhică (a preoților, dar mai ales a episcopilor, n.m.), este astfel de esență
și nu numai de grad.” (Lumen gentium, 10).
Definirea diferenței dintre episcopi și poporul lui Dumnezeu în termeni
ontologici („o diferență de esență și nu numai de grad”) va conduce în cele

din urmă gândirea conciliară la ideea că ierarhia însăși suferă o „trans
substanțiere” a propriei condiții similară „transsubstanțiației” pe care o
suferă elementele euharistice:
„Pentru a împlini o operă atât de mare (cum este aceea a mântuirii neamului
omenesc, n.m.), Cristos este mereu prezent în Biserica Sa, mai ales în acțiunile
liturgice. El este prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului,
oferindu‑se acum prin slujirea acestuia, El care s‑a oferit odinioară pe cruce,
cât mai ales sub speciile euharistice.” (Sacrosanctum Concilium, 7).
În baza acestei „transformări” a episcopilor „în Acela pe care‑l primim”
episcopii și în cel mai înalt grad Papa ajung să creadă că „acționează in
persona Christi”, că „țin locul lui Hristos”, ba chiar că fiecare a devenit un
„alter Christus”.
„…Participarea la Trupul și Sângele lui Cristos nu face altceva decât să ne
transforme în Acela pe care‑l primim.” (Lumen gentium, 26).2 „…Impunerea 2 Textul este un citat din
Leon cel Mare (Serm. 63,
mâinilor și cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt și imprimă un 7; PL 54, 357C).
caracter sacru, astfel încât episcopii în mod eminent țin locul lui Cristos –
Învățător, Păstor și Mare Preot – și acționează in persona Cristi – în numele
și ca reprezentanți ai lui.” (Lumen gentium, 21).
Paralela dintre prezența lui Hristos „în persoana preotului (sau a epis
copului)” și prezența aceluiași Hristos „sub speciile euharistice” sugerează
că, în adâncurile ei, gândirea teologică romano‑catolică pare să creadă că,
așa cum pâinea și vinul euharistic nu sunt decât simple „accidente” în timp
și spațiu ale Trupului lui Hristos, tot așa și preoții, episcopii, dar mai ales
papii, nu sunt decât simple „accidente” istorice, umane, ale prezenței reale
a lui Hristos în Biserică. În paralel cu „o prezență reală (euharistică)” am
avea astfel și „o prezență reală (sacerdotală)” a aceluiași Hristos în Biserică
sub forma ierarhiei catolice! Acest mod de a gândi statutul episcopului, dar
mai ales pe acela al Papei, explică revendicarea pe seama acestuia din urmă
a atributului divin al „infailibilității” (atribut aparținând exclusiv lui Hristos
ca Dumnezeu), precum și calificarea puterii exercitată de Papi în Medie
valitate ca fiind o veritabilă „teocrație pontificală”, termen care codifică
pretenția Bisericii Catolice de a conduce de pe poziții divine statele medie
vale și chiar întreaga lume politică cunoscută.
Punerea pe același plan a „prezenței lui Hristos” în episcopul celebrant
cu „prezența aceluiași Hristos” în darurile euharistice – tendință manifestată
în Catolicism cu mult înaintea Conciliului II Vatican – a provocat de mai
multă vreme îngrijorarea teologiei ortodoxe. Ortodocșii s‑au temut la un
moment dat că prin atribuirea pe seama persoanei papei la Conciliul I
Vatican a „infailibilității” (atribut care nu poate aparține decât Divinității,
adică persoanei eterne a lui Hristos), să nu se ajungă la ceea ce s‑a numit

3 A se vedea la T. M. atunci „papolatrie”3, adică la un veritabil „cult al Papei” în cadrul căruia
Popescu, Enciclica Pa
triarhilor Ortodocși de să fie „adorată” persoana acestuia după modelul „cultului oblatului”, din
la 1848, București, rev. moment ce el acționează în Biserică ca „vicar” sau „înlocuitor” al lui Hristos.
„Biserica Ortodoxă Ro
mână”, 1935, nr. 11‑12, Chiar dacă teologia romano‑catolică a vremii a evitat cu înțelepciune diplo
p. 71, n. 1. matică afirmarea unei asemenea consecințe, modul în care ea înțelege astăzi
acțiunea „in persona Christi” a episcopilor și mai ales a Papei conduce
inevitabil la ideea că membrii ierarhiei catolice mijlocesc prezența lui
Hristos prin propria lor „esență” în paralel cu prezența aceluiași Hristos
în elementele euharistice. Iată două din cele mai grave consecințe pe care
le implică conceptul de „primat” preluat de teologii din Fanar din docu
mentele catolice și pe care ei nu par a le conștientiza în momentul când
susțin dreptul Patriarhului Ecumenic la un asemenea privilegiu.
Să recapitulăm. Hristos adună/recapitulează în sine întreaga umanitate.
Or, în baza identificării ontologice progresive a ierarhiei catolice cu Hristos
episcopul catolic a ajuns să creadă că și el recapitulează în sine însuși
eparhia pe care o conduce, iar Papa, ca unul în care identificarea ontologică
cu Hristos atinge gradul maxim în Biserică, a ajuns să considere că el
recapitulează în sine întreaga Biserică Catolică. Aceasta este rațiunea cea
mai înaltă a ideii că „primatul” în Biserică este principiul unității „celor
mulți”: astfel, preotul catolic se consideră pe sine „primat” și principiu al
unității în parohia sa, episcopul catolic se consideră „primat” și principiu
al unității în eparhia sa iar Papa se proclamă fără ezitare „primat” și principiu
al unității întregii Biserici. Identificându‑se ontologic cu Hristos, membrii
ierarhiei catolice se proclamă – fiecare la nivelul mulțimii pe care o conduce
– sursă intrinsecă a puterii eclesiastice: astfel întreaga autoritate dogmatică,
canonică și chiar cultică este exercitată de fiecare membru al acestei ierarhii
cu convingerea unei autorități pe care o deține per se (în cazul episcopilor)
sau ex sese (în cazul Papei). Consecința directă a acestei identificări cu
Hristos este că episcopul proclamă credința fără să aibă nevoie de consim
țământul poporului, iar Papa poate dogmatiza infailibil fără să aibă nevoie
nici măcar de consensul întregii Biserici (ex sese non ex consensu ecclesiae).
Și ca lucrurile să fie complete, posibilitatea exercitării puterii eclesiastice
nu se rezumă la dogme sau canoane, ci chiar și la actele liturgice ce pot fi
operate de aceeași ierarhie chiar fără prezența poporului (cazul miselor
private). Aceasta este adevărata sursă a concepției despre „primat” la care
visează și aspiră actualul Patriarh Ecumenic și teologii din jurul său.
Aceste consecințe specifice la care a ajuns ecleziologia romano‑catolică
nu sunt simple contingențe, simple capricii ale unei ierarhii avidă de putere
în cadrul Bisericii, ci – așa cum voi căuta să dovedesc în partea a treia a
acestui studiu – sunt rezultatele directe ale triadologiei ei filioquiste.

2. Originile şi semnificaţia reală a conceptului de
„sinodalitate”
2.1. Viziunea IPS Bartolomeu (și a Patriarhiei Ecumenice)
despre natura „sinodalității”.
Am încercat să identific până aici sursa adevărată și semnificația profundă
a conceptului de „primat”, pe care‑l folosesc teologii Patriarhiei Ecumenice
în critica lor adusă documentului rus amintit. Să trecem acum la cel de al
doilea concept implicat în această discuție și anume acela de „sinod” sau
„sinodalitate”. Pe baza canoanelor 34 apostolic și 9 Antiohia, care prevăd
obligativitatea episcopilor dintr‑o țară de a recunoaște autoritatea episcopu
lui capitalei ca „protos” și „cap” al lor, dar mai ales canonul 16 Antiohia
IPS Bartolomeu declară „incomplet” orice sinod care nu are în fruntea sa
pe protos, adică pe episcopul capitalei:
„…sinodul complet (τελεία σύνοδος) este (numai) acela la care este prezent și
(episcopul) capitalei.” (canonul 16 Antiohia).
Această argumentare și canoanele invocate sunt menite să susțină insu
ficiența sinodalității ca temei al unității Bisericii în absența unui „primat”
în fruntea ei.
Să supunem unei analize canonice și biblice și acest concept de „sinoda
litate” promovat de IPS Bartolomeu, așa cum am făcut în prima parte cu
conceptul de „primat”.
2.2. Semnificația reală a conceputului de „sinodalitate” și

consecințele sale ecleziologice
O primă observație
Invocarea canoanelor 34 apostolic și 9 și 16 Antiohia nu oferă funda
mentare pentru acel „primat” pe care‑l IPS Bartolomeu îl crede a fi superior
„sinodalității”. Obligarea tuturor episcopilor de „a nu face nimic însemnat
fără știrea episcopului capitalei” este motivată clar de canonul 9 Antiohia:
pentru că „în capitală se întrunesc din toate părțile toți cei ce au afaceri de
aranjat”. Este limpede că „afacerile” implicau audiențe la împărat sau la
alți puternici ai zilei din capitala bizantină, audiențe care nu puteau fi pentru
motive neînsemnate și care necesitau o anumită ierarhizare a lor. Or, această
ordine a solicitărilor de audiențe nu putea fi asigurată decât dacă episcopul
capitalei, care trebuia să hotărască în cadrul unui sinod ad‑hoc dacă solici
tarea merită adusă la cunoștința autorităților imperiale sau dacă poate fi
rezolvată pe alte căi. În orice caz, canoanele vizate privesc „afacerile” civile
și nu problemele bisericești. Aceasta este motivația necesității prezenței

episcopului capitalei la sinodul care rezolva astfel de probleme. Sinodul de
acest fel era alcătuit tocmai din cei care veneau din provincii în capitală
pentru a‑și rezolva „afacerile”, adică „problemele” de tot soiul care puteau
fi rezolvate de puterea politică, și era normal ca el să se desfășoare numai
în prezența „episcopului capitalei”, cel care cunoștea cel mai bine atmosfera
politică a curții imperiale.
Cu totul alta este însă situația problemelor bisericești. Acestea nu mai
erau în dependență de „primatul capitalei”, care nu avea de altfel nici o
competență specială în astfel de probleme, ci de aceea a sinodului în general
ca reunind toți episcopii în deplină egalitate. Este ceea ce prevede clar
canonul 37 apostolic, care vizează în mod direct problemele dogmatice dar
și pe cele de natură canonică:
„De două ori pe an să se țină sinodul episcopilor și să se cerceteze laolaltă
dogmele dreptei credințe (τὰ δόγματα τῆς εὐσεβίας) și să se hotărască în privința
controverselor bisericești (ἐκκλησιαστικαὶ ἀντιλογίαι) ce se vor ivi: odată în a
patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară în a douăsprezecea zi a lunii
octombrie.” (Canonul 37 Apostolic).
La fel și canonul 5 al primului Sinod Ecumenic (325):
„Despre cei ce sunt excomunicați, fie dintre cei din cler fie dintre cei din starea
laică, să aibă putere sentința episcopului fiecărei eparhii după canonul care
întărește că cei lepădați de unii (episcopi) să nu poată fi primiți de alți
(episcopi). Să se cerceteze însă dacă nu cumva (cei caterisiți) au fost lepădați
din micime de suflet sau din dorul de ceartă sau din oarecare aversiune de
acest fel a episcopului. Deci pentru ca această (pricină) să primească cercetarea
cuvenită, să socotiți că este bine să se țină sinoade de două ori pe an în fiecare
eparhie (termenul are aici sensul de mitropolie sau patriarhie, n.m.) în fiecare
an. Pentru ca toți episcopii din eparhie (de fapt dintr‑o mitropolie sau patriarhie,
n.m.), laolaltă adunându‑se într‑un loc, să se examineze chestiunile de acest
fel și așa, cei despre care se va constata că au adus vătămare episcopului de
către toți să fie considerați ca fiind excomunicați legal, până ce obștea episcopilor
(ca instanță de ultim recurs, n.m.) nu va socoti să hotărască pentru ei o sentință
mai blândă…” (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic).
Cele două canoane arată clar că instanța supremă în probleme dogmatice
(„dogmele credinței”), în neînțelegerile legate în materie de jurisdicție
canonică („controversele bisericești”), dar și în probleme disciplinare (legate
de „cei excomunicați”) era „obștea episcopilor”. Nici urmă de vreun rol acordat
„primatului” fie el național sau ecumenic în rezolvarea acestui tip de probleme
fundamentale, atingând adică esența Bisericii înseși. Aceasta însemnă că
dacă există o instanță supremă cu rolul de a rezolva toate controversele
autentic bisericești și a asigura astfel „unitatea Bisericii”, aceasta este sinodul
regional la nivelul unei regiuni, cel național la nivelul unei națiuni și sinodul
panortodox la nivelul întregii Ortodoxii. În primul mileniu, până la marea

schismă, această instanță supremă au fost Sinoadele Ecumenice și nu primații
Romei sau ai Constantinopolului), cum sugerează „documentul de la Ravena”
sau IPS Bartolomeu în numele Patriarhiei Ecumenice.
A doua osbservație
Aceeași calificare a sinodului ca instanță supremă în rezolvarea oricăror
probleme care generează „controverse” și amenință „unitatea Bisericii” o
găsim și în Noul Testament. Este vorba, desigur, de faimosul „sinod” de la
Ierusalim descris în Faptele apostolilor (XV). Capitolul descrie cum s‑a
iscat în Antiohia „o controversă și chiar o ceartă de idei nu mică (στάσεως
καὶ ξητήσεως οὐκ ὀλίγης)” pe tema obligativității păgânilor de a se cir
cumcide înainte de a se boteza, obligativitate susținută de iudaizanții de
acolo dar contestată de adepții lui Pavel. Întrucât nu au putut ajunge la nici
un rezultat iar pozițiile au rămas divergente, Biserica antiohiană a hotărât
să trimită niște reprezentanți la Ierusalim, să ridice problema în fața „apos
tolilor și a preoților” de acolo. Puși în fața acestei situați, „s‑au adunat
apostolii și preoții (și toți frații, adică toți laicii)” și au început să dezbată.
La capătul dezbaterilor „apostolii, preoții și întreaga Biserică (adică întreaga
adunare a fraților) a hotărât…”. Vedem astfel că marea problemă a circum
ciderii păgânilor a fost ridicată de cei din Antiohia spre cercetare și rezolvare
nu înaintea lui Petru, nici înaintea lui Iacob, ca „întâistătători” ai Bisericii
de la Ierusalim, ci înaintea „soborului apostolic” care a reunit întreaga
Biserică de acolo, adică „pe apostoli, pe preoți și pe toți frații” (v. 22‑23).
Capitolul XV al Faptelor Apostolilor atestă astfel la modul incontestabil,
că instanța supremă (de recurs ultim) înaintea căreia erau ridicate chestiunile/
controversele bisericești de natura celei izbucnite în Antiohia nu a fost
„primatul” Ierusalimului (exercitat fie de Petru fie de Iacob) ci „soborul
întregii Biserici din Ierusalim”. Iată originea apelului la „sobornicitatea
Bisericii” pentru a rezolva „controversele bisericești” ulterioare, așa cum
atestă canonul 37 apostolic și canonul 5 al Sinodului I Ecumenic.
Aspirația Patriarhului Bartolomeu la un „primat universal”, susținut de
teologii din anturajul său, își are evident originile nedeclarate în doctrina
romano‑catolică a „primatului lui Petru”: Petru ar fi fost un fel de super-
apostol a cărui jurisdicție s‑ar fi întins peste întreaga Biserică Creștină,
având astfel o jurisdicție universală. Este teza esențială a „primatului
petrin” moștenit de „primatul papal”: asemenea jurisdicției lui Petru
asupra tuturor celorlalți apostoli, jurisdicția Papei s‑ar întinde asupra
tuturor episcopilor Bisericii Catolice. Aceasta este interpretarea „primațială”
a apostolatului lui Petru susținută de toată teologia catolică.
Cu totul alta este însă interpretarea biblică în această problemă. În
sprijinul acestei afirmații voi invoca un contra‑argument biblic, foarte rar
folosit, la teoria „primatului petrin”. Este chiar un cuvânt al Mântuitorului:

„Petru a luat cuvântul (în numele tuturor celorlalți) și i‑a zis (lui Iisus): «Iată,
noi am lăsat tot și te‑am urmat. Ce răsplată vom avea?». Iisus le‑a răspuns lor:
«Adevărat vă spun că, atunci când Fiul omului va sta pe scaunul slavei sale,
la înnoirea tuturor lucrurilor, voi care mi‑ați urmat mie, veți ședea și voi pe
douăsprezece scaune de domnie și veți judeca cele douăsprezece seminții ale
lui Israel!».” (Matei XIX, 27‑28).
Textul înlătură orice interpretare „primațială” în ceea ce privește poziția
lui Petru în rândurile apostolilor: fiecare dintre cei doisprezece apostoli va
ședea „pe scaunul său” și va judeca „seminția” din care se trage și pentru
care a fost ales ca s‑o evanghelizeze. Chiar dacă exprimarea lui Iisus ignora
realitatea istorică de la acel moment, când vechile seminții din vremea lui
Moise și a „apostolilor” săi „trimiși” să iscodească Canaanul dispăruseră
demult (a se vedea Numere XIII, 1‑3), ideea esențială este că lui Petru nu
i s‑a alocat „să judece” toate semințiile ci numai propria seminție; puterea
sa de „a lega și a dezlega” conferită de însuși Iisus nu se întindea, așadar,
peste „toate semințiile” ci doar peste „una din cele douăsprezece”. Corespon
dența dintre „cele douăsprezece seminții ale lui Israel” și „cei doisprezece
apostoli ai lui Iisus” este mai mult decât clară: este tranșantă. Aceasta
înseamnă că Petru a participat la sinodul de la Ierusalim nu în calitate de
„primat al apostolilor”, ci în calitate de „apostol” ca toți ceilalți. El a stat
la sinod nu pe primul dintre „scaune” ci pe unul din „cele douăsprezece
scaune”, adică pe „scaunul” seminției alocată lui fie și metaforic de Hristos
Însuși. Este un argument biblic forte care contrazice puternic acel „primat
universal” pe care‑l pretinde Papalitatea și pe care, la umbra acesteia, îl
visează și Patriarhul Ecumenic actual.
Toate aceste texte converg, așadar, spre ideea că apostolii și urmașii lor,
episcopii, nu pot exista ca realități ecleziale „în sine” („per se” sau „ex
sese”), ci numai „în relație cu” poporul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă
că în nici o ocazie a activității sale episcopul nu se poate substitui poporului
lui Dumnezeu; episcopul este prin excelență o piesă în cadrul soborului
liturgic, acționând numai „în mijlocul”, adică „în prezența” poporului.
Statutul său de „trimis (apostolos)” către poporul lui Dumnezeu, îl menține
însă „în relație” cu poporul nu doar în timpul serviciului liturgic ci și atunci
când dogmatizează sau formulează canoane.
Dar cea mai importantă consecință a acestor considerații este aceea că
episcopul ortodox, fidel urmaș al apostolilor, nu poate ieși din egalitatea
sacramentală cu toți ceilalți episcopi nici pe plan dogmatic și cu atât mai
puțin pe plan juridico‑canonic. Nici un episcop nu poate deveni un „primat”
în raport cu toți ceilalți în sensul romano‑catolic al acestui concept. Caracterul
său apostolic, adică de „trimis”, îl obligă să fie „în relație” cu poporul
eparhiei sale. Nimeni nu l‑a „trimis” pe Petru către ceilalți apostoli, ci
numai către „poporul lui Dumnezeu”, către „neamuri” adică; similar, nici

un episcop ca urmaș al acelorași apostoli, nu poate fi „un trimis” către
ceilalți episcopi, ci numai către „poporul lui Dumnezeu” încredințat lui, tot
către „neamuri” adică. Termenul ad quem al „trimiterii” fiecărui episcop
sunt credincioșii încredințați prin hirotonie, iar nu alți episcopi. Dacă ar
exista „o trimitere” către toți ceilalți episcopi, așa cum pretinde Papa în
Biserica Romano‑Catolică, atunci ar trebui să existe și o „slujbă/ritual”
corespunzătoare, specială, o hirotonie proprie „primatului”, distinctă de cea
a tuturor celorlalți episcopi. O astfel de „slujbă/ritual” însă ….nu există în
nici o carte moștenită sau atestată din vechime!
Să recapitulăm
Așa cum am arătat foarte pe scurt, atât canoanele sinoadelor din perioada
patristică dar și realitatea biblică noutestamentară argumentează limpede
că rostul apostolilor, al episcopilor și al preoților nu a fost acela de a se
separa cât mai mult de masa mare a „poporului lui Dumnezeu”, adică a
laicilor Bisericii („frații”, cum spune textul cap. XV din Cartea Faptelor),
ci, dimpotrivă: acela de a se apropia, de a‑și exercita puterea cu care au
fost investiți într‑o relație, ba chiar într‑o unire cât mai strânsă cu aceștia.
Episcopatul ortodox este astfel unul fundamental „în relație” cu „poporul
lui Dumnezeu”, nu unul „de esență (diferită)” în raport cu acesta. De aceea,
în Ortodoxie misele private sunt considerate nu doar o erezie liturgică ci
chiar o erezie dogmatică. Și tot de aceea nici măcar actul dogmatizării în
sinoade de mare anvergură nu este permis prin desconsiderarea „poporului
lui Dumnezeu”, prin dispensarea de acordul acestuia din moment ce după
fiecare astfel de act de proclamare a credinței de către episcopat se cere
„receptarea” lui ulterioară, formală, de către mulțimea laicilor. Deși acest
proces al „receptării” nu prea este vizibil astăzi în Ortodoxie, el este
fundamental pentru ea pentru că el are la bază participarea și receptarea de
către „frați” a deciziilor apostolice luate la marele sobor apostolic de la
Ierusalim (Fapte XV, 2, 4, 6, 12, 22‑23). Episcopatului catolic, care este
un episcopat ontologic/esențialist distinct de masa „poporului lui Dumnezeu”
și care tocmai de aceea generează un „primat” ce se poate dispensa de
acordul „poporului lui Dumnezeu”, Ortodoxia îi opune în mod clar și hotărât
un episcopat de relație, personalist, în care misele private sunt nepermise
și tot nepermise dogmatic și canonic vor fi și hotărârile luate de episcopat
fără acordul poporului. Este motivul pentru care ideea de „primat” este cu
totul străină gândirii tradiționale ortodoxe.
Aceste note specifice ecleziologiei ortodoxe subliniate până aici nu sunt
nici ele simple contingențe în cadrul gândirii sacramental‑canonice ortodoxe,
adică poziții opuse catolicismului doar de dragul diferențierii obstinate de
lumea catolică, ci – așa cum voi căuta să dovedesc în cele ce urmează– sunt
consecințe directe ale triadologiei monopatriste.

3. Comuniunea persoanelor treimice – modelul suprem
în ecleziologie
3.1. IPS Bartolomeu și întemeierea trinitară a ecleziologiei
Cel mai înalt argument la care IPS Bartolomeu apelează în final pentru
a justifica pretențiile primațiale ale actualului Patriarh Ecumenic este acela
al „monarhiei Tatălui”. Referindu‑se din nou la documentul rus, el spune
următoarele:
„Pentru o mai bună înțelegere a acestor poziții inovatoare ale Patriarhiei de
Moscova, să vedem ce consecințe ar avea ele dacă le‑am aplica în viața Sfintei
Treimi, care este adevăratul izvor al oricărui tip de primat…. Dintotdeauna
Biserica a înțeles persoana Tatălui ca fiind prima («monarhia Tatălui») în
comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Dacă am urma logica inovației Bisericii
Moscovei, atunci ar trebui să conchidem că Dumnezeu‑Tatăl nu este cauza fără
de început a Dumnezeirii și Paternității…, , ci receptorul propriului Său «pri
mat». Și de unde îl primește? De la celelalte persoane ale Sfintei Treimi? Cum
să presupunem așa ceva fără să anulăm ordinea teologiei, așa cum scrie sfântul
Grigorie Teologul sau, mai rău, fără să răsturnăm sau, mai bine zis să «ames
tecăm», relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi? Poate oare să preceadă Fiul
sau Sfântul Duh, Tatălui?”
Sugestia acestor rânduri este clară: așa cum Tatăl, în baza „monarhiei”
sale, este cel ce dă viață în Treime persoanelor Fiului și Duhului Sfânt
astfel încât putem vorbi de „o ordine a teologiei” (în baza căreia Fiul e „al
doilea” iar Duhul „al treilea”), tot așa și în Biserica Ortodoxă: Patriarhul
Ecumenic este cel care, prin „autocefalia” pe care o acordă, dă viață
Bisericilor Naționale ca „Biserici autonome” într‑o anumită „ordine/taxis
a scaunelor” sau „patriarhiilor”, ordine consemnată apoi de Diptice. În cele
ce urmează voi examina substratul real al acestui ultim argument.
3.2. Ecleziologia primațială și fundamentele ei filioquiste

Două sunt ideile – forță ale concepției primațiale promovate de IPS
Bartolomeu: prima este aceea de „primat” în sensul unei priorități naturale
pe care ar deține‑o episcopul în raport cu adunarea poporului lui Dumnezeu
pe care o păstorește, iar primatul de Constantinopol ar deține‑o în raport
cu toți episcopii Ortodoxiei adunați sau nu în sinod. A doua idee este aceea
că, în baza valorii sale ecleziologice intrinseci, primatul poate lua la orice
nivel decizii în absența comunității care‑i este subordonată: în absența
poporului lui Dumnezeu (dacă e simplu episcop) sau în absența chiar a
tuturor episcopilor ortodocși (dacă este Patriarh Ecumenic). În realitate
ambele idei își au originea în viziunea trinitară filioquistă a Bisericii Romano-
Catolice.

Ideea primatului episcopului asupra comunității are la bază teoria psi
hologică, augustiniană, a procesiunilor divine. În formularea lui Toma de
Aquino această teorie sună astfel:
„S‑a explicat că Fiul purcede (din Tatăl) prin modul inteligenței și pentru aceea
este el «Cuvântul». Duhul, în schimb, procede (din Fiul) prin modul voinței și
de aceea este el «Iubire». Or, este necesar ca «Iubirea» să proceadă din «Cuvânt»,
căci noi nu iubim (nu voim) un lucru decât în măsura în care îl cunoaștem
printr‑un concept mintal.” (Toma d’Aquino, Summa theologiae I, q.36, a.2).
Textul, deși scurt, este deosebit de dens, dar foarte important. Având ca
țel suprem argumentarea priorității cauzale a Fiului asupra Duhului Sfânt
ca să poată susține „adaosul Filioque”, Toma, inspirat din gândirea lui
Augustin, a declarat „nașterea Fiului din Tatăl” ca având loc „după modul
inteligenței” iar „purcederea Duhului Sfânt din Tatăl” ca având loc „după
modul voinței”. Având însă în vedere principiul scolastic:
„Nimic nu poate fi voit, fără să fi fost mai înainte cunoscut (nihil volitum nisi
4 La Th. de Regnon,
precognitum)”4. Études de Théologie po
sitive sur La Saint Tri
rezultă că „nașterea Fiului” este anterioară „purcederii Duhului”, după cum nité, Paris, 1892, vol. 2,
„cunoașterea„ este anterioară „voinței”; de unde concluzia că, fiind anterior p. 207.
Duhului, Fiul participă „și el” la „purcederea Duhului”; de aici faimoasa
concluzie a teologiei catolice că Duhul Sfânt purcede „și de la Fiul (Filioque)”!
Aplicată ecleziologiei, această teorie trinitară specifică Occidentului latin
sugerează că tot ce voiește să adore poporul în cadrul Bisericii preexistă și
trebuie să preexiste cognitiv în inteligența episcopatului, după același prin
cipiu potrivit căruia pentru ca să vrei sau să dorești un lucru trebuie să‑l
cunoști mai întâi, adică să știi ce anume vrei. Consecința acestei priorități
a cunoașterii asupra voinței va fi inevitabil aceea că „poporul lui Dumnezeu”
va apare ca o masă „în ascultare” absolută față de episcopat; el nu va putea
voi/iubi vreodată ceva decât numai în limitele „cunoașterii” pe care i‑o
oferă episcopatul.
Această teorie are și o continuare foarte importantă prin consecințele ei
ecleziologice și care explică dependența absolută a poporului creștin nu
doar de episcopat, ci, la rândul său, și a întregului episcopat de Papă. Să
revenim la premisele trinitare ale ecleziologiei catolice. Dacă actul voinței
este condiționat riguros de cunoașterea prealabilă a obiectului voinței, actul
însuși al cunoașterii va fi condiționat de preexistența clară a acestui obiect.
De aici așa‑numita „monarhie a Tatălui”, adică prioritatea Lui existențială
(cauzală), „primatul” Lui absolut asupra Fiului și a Duhului Sfânt. Este cel
de al doilea mare principiu al triadologiei catolice.
Aplicat ecleziologiei acest principiu duce la concluzia că, dacă poporul
trebuie să afle din gura episcopatului ce trebuie el să voiască/să iubească,
episcopatul însuși, la rândul său, trebuie să‑și limiteze cunoașterea la ceea

ce decretează Papa ca fiind realmente existent. De aici ideea că poporul
trebuie să „recepteze” într‑o ascultare deplină ce spune episcopatul, iar
episcopatul nu poate decreta ce poate fi cunoscut de popor decât în comu
niune și ascultare deplină de Papa care doar el decretează ce există și ce
nu există și care astfel îi spune ce poate și cum poate fi cunoscut. Această
extensie a teoriei augustiniano‑tomiste pare să aibă la bază principiul:
„Nimic nu poate fi cunoscut, fără ca mai întâi să existe”.
Aceasta este originea adevărată a ideii „primatului”, a priorității absolute
a episcopatului catolic asupra poporului și a Papei asupra episcopatului și
a întregii Biserici Catolice.
Cea de a doua idee inclusă în ideea de primat, aceea a posibilității
primatului de a înlocui, de a substitui comunitatea pe care o conduce, își
are originea de data aceasta în așa‑numita „teorie a relațiilor” formulată tot
de Augustin și dusă la perfecțiune de același Toma de Aquino. În esență
această teorie spune că persoanele divine preexistă în cauza lor anterior
procesiunilor; cu alte cuvinte, Fiul preexistă în Tatăl anterior actului nașterii
sale propriu‑zise, iar Duhul preexistă în Tatăl și în Fiul anterior purcederii
sale efective.
Preluând această idee de la Augustin, Toma de Aquino va afirma hotărât că
„…proprietatea personală a Tatălui poate fi considerată drept constitutiv al
persoanei sale și astfel ea trebuie concepută de noi înaintea actului noțional al
nașterii (cu alte cuvinte Tatăl este „tată” înainte de a‑l naște efectiv pe Fiul,
n.m.). Aceasta pentru că «persoana» este anterioară acțiunii sale (persona agens
praeintelligitur actioni)” (Toma de Aquino, Summa theologiae I, 9, art. iv,
conclusio).
Teologul catolic P. de Monleon explică afirmația lui Toma în felul
următor:
„Procesiunile (actele nașterii și purcederii adică) nu ajung să distingă persoanele
divine: ele sunt o manieră de a explica ceea ce persoanele sunt deja, în oarecare
5 La D. Stăniloae, Studii fel (anterior procesiunilor, n.m.)”5.
catolice recente despre
Filioque, în „Studii teo Părintele Stăniloae confirmă această interpretare spunând că:
logice”, 1973, 7‑8, p. 487,
n. 28. „Afirmația apriată că inteligența și voința Tatălui sunt persoane înainte de a se
naște Fiul și de a purcede Duhul Sfânt, …vine din râvna de a respinge reproșul
lui Th. de Regnon că teologia occidentală pornește în explicarea Treimii de la
esență ca să ajungă la persoane, pe când teologia Părinților răsăriteni pornește
de la persoane ca să ajungă la esență. Noi ne bucurăm, cum am spus, de
această râvnă a teologilor catolici …de a accentua realitatea persoanelor în
Dumnezeu. Dar, în râvna lor, ei întrec oarecum măsura spunând că Fiul există
(în Tatăl) înainte de a se naște și Duhul înainte de a purcede; adică Fiul există
independent de naștere și Duhul independent de purcedere. Prin aceasta ajung
la negarea persoanelor. Căci e cazul să ne întrebăm: prin ce e Fiul «Fiu» deosebit

de celelalte persoane, dacă nu prin naștere? și prin ce e Duhul Sfânt deosebit
de celelalte persoane, dacă nu prin purcedere? Nu înseamnă negarea nașterii și
a purcederii ca acte constitutive ale Fiului și Duhului Sfânt, negarea diferențelor
între persoanele divine și cu aceasta a realității însăși a acestor persoane?” 6 6 D. Stăniloae, Studii ca
tolice recente despre Fi
Faptul că părintele Stăniloae a respins de plano această teorie filioquistă lioque, în „Studii teolo
gice”, 1973, 7‑8, pp.
este mai puțin important. Important cu adevărat este că gândirea catolică a 487‑488.
preluat în ecleziologia ei acest model trinitar postulând că, așa cum Duhul
preexistă potențial în Fiul (și în Tatăl) anterior purcederii sale efective, tot
astfel comunitatea poporului lui Dumnezeu preexistă potențial în episcopul
care o păstorește (dar mai ales în Papa). Consecința aplicării în ecleziologie
a acestui principiu va fi aceea că episcopul/preotul se poate dispensa la
rigoare de prezența comunității când săvârșește celebrele misse private, dar
și atunci când dogmatizează/canonizează în sinoade, după cum statuează
„documentul de la Ravena” când declară că:
„38. Conciliaritatea sau sinodalitatea implică, prin urmare, mult mai mult decât
pe episcopii adunați; implică (automat, n.m.) și Bisericile lor. Episcopii sunt
purtătorii și glasul credinței Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie recep
tate în viața Bisericilor, îndeosebi în viața lor liturgică.”
Așadar, nici vorbă de vreun drept al poporului de anaxios la alegerea
unui episcop și cu atât mai puțin de veto la deciziile episcopale.
Să continuăm însă. Același principiu a fost aplicat apoi și la nivelul
relației Papei cu întregul episcopat și chiar cu întreaga Biserică Catolică:
așa cum Tatăl îl deține în sine potențial pe Fiul (anterior actului „nașterii”
sale efective) și pe Duhul (anterior actului „purcederii” sale efective), tot
astfel deține Papa în sine însuși atât întregul episcopat cât și întregul „popor
al lui Dumnezeu”. Deținându‑i în sine însuși, el se poate astfel dispensa de
întregul episcopat și cu atât mai mult de poporul lui Dumnezeu, atunci când
dogmatizează sau canonizează. De aceea statuează Conciliul II Vatican că
„…definițiile Pontifului Roman sunt ireformabile de la sine/prin ele însele și
nu în virtutea consimțământului Bisericii”.
Și tot de aceea, adică pentru faptul că Papa deține în sine potențial nu
doar întregul episcopat ci și întregul „popor al lui Dumnezeu”, episcopatul
nu poate conduce singur poporul care i‑a fost încredințat ci numai „în unire
cu Papa”.
Aceeași „teorie a relațiilor” este cea care explică și ontologia „în trepte”
a ecleziologiei romano‑catolice: deținând în sine potențial poporul lui
Dumnezeu, episcopul – consideră eclezioloiga catolică – deține în propria
persoană o „densitate ecleziologică” superioară comunității, iar Papa,
întrucât deține în sine potențial întregul episcopat dar și întreaga Biserică
Romano‑Catolică, ar deține în propria persoană „densitatea ecleziologică”

maximă. Este ceea ce sugerează și IPS Bartolomeu când susține că primatul
ecleziologic pe care și‑l revendică actualul Patriarh Ecumenic ar fi deținut
de acesta prin propria „persoană” iar nu prin acordul sinodului episcopilor
ortodocși. Părintele Stăniloae a respins această „prioritate” absolută a Papei,
întrucât Papa nu poate pretinde o „densitate ecleziologică” superioară celei
7 D. Stăniloae, Biserica a oricărei alt episcop7. Ideea unei harisme de prioritate pe seama Papei –
universală și soborn i
cească, Ortodoxia, 1966, cum sugerează gândirea ecleziologică romano‑catolică – este contrazisă
2, p. 194. flagrant de originea exclusiv sacramentală a oricărei autorități canonice în
8 La S. Șelaru, Biserica Biserică8; cu alte cuvinte, Tradiția Bisericii nu cunoaște nici o slujbă care
și Bisericile. Modele ecle
ziologice ortodoxe în per să‑l consacre pe cineva ca „Papă”, nicio procedură sacramentală specifică
spectivă interc reșt ină, și explicită care să ateste o asemenea „harismă”! Prin urmare, nici Patriarhul
Editura Universității din
București, București, 2015, Ecumenic nu are motive să revendice o harismă de prioritate în baza unei
p. 89, n. 78, 79. „densități ecleziologice” superioară celorlalți episcopi ortodocși, decât dacă
renunță la modelul trinitar ortodox, monopatrist, al înțelegerii naturii Bisericii
în favoarea celui filioquist. Să revenim însă la subiect.
Această preexistență a „primatului” în raport cu mulțimea episcopilor
adunați în sinod – așa cum vrea Patriarhul Bartolomeu ‑‑ instituie în
interiorul Bisericii o ecleziologie a diversității ontologice, a treptelor ierar
hice diferențiate unele de altele nu doar „prin grad” ci printr‑o „esență
diferită”. De aici o identificare în trepte progresive cu Hristos, ceea ce
conduce la o veritabilă „transsubstanțiație” graduală a naturii umane a
preoților, a episcopilor dar mai ales a Papei în raport cu marea masă a
„poporului lui Dumnezeu”. Triadologia filioquistă are drept consecință o
ontologie în trepte, adică o divinizare în trepte a naturii umane prezentă în
Biserică. Dovada este că în Catolicism sunt obișnuite o serie de doctrine
și practici liturgice absolut străine Ortodoxiei, cum sunt: sărbătoarea Corpus
Christi sau cultul oblatului în timpul căreia credincioșii poartă în procesiune
o ostie consacrată ca semn al prezenței lui Hristos în mijlocul lor, cultul
inimii lui Iisus sau chiar cultul sângelui lui Iisus, ca forme ale cultului
umanității divinizate a lui Iisus. Apoi sărbători ca immaculata conceptio,
assumptio cum corporis sau doctrine mariologice precum corredemptrix ca
forme ale cultului umanității divinizate a Fecioarei Maria. În fine, practici
ascetice autoflagelante ca cea menită să obțină în trupul ascetului stigmatele
lui Iisus ca semn al speranței unei divinizări a propriei naturi umane a
practicantului acestei asceze după modelul divinizării naturii umane a lui
Hristos însuși.
Consecința directă a fixării atenției aspra naturii umane și nu asupra
persoanei ei este că în Catolicism Biserica apare ca o comunitate umană
structurată pe trepte ontologice progresive, în care grupări diferite se deose
besc unele de altele prin „esența” lor diferită unele de altele: episcopii se
află pe o treaptă ontologică superioară, întrucât posedă o „esență” superioară
celei a „poporului lui Dumnezeu”, iar Papa se află pe treapta ontologică

supremă (semi‑divină), întrucât el posedă o „esență” superioară nu doar
celei a poporului ci chiar și celei a episcopilor (a se vedea atributul divin
al „infailibilității”, cu care este investit).
Dar consecința cea mai radicală a acestei ecleziologii concepută în trepte
ontologice distincte este aceea că treptele superioare se pot dispensa de cele
inferioare. Este motivul pentru care „primatul” apare la oricare din nivelurile
considerate ale ecleziologiei un „primat substitutiv”, un primat care se poate
dispensa de „sobornicitate” și chiar de „sinodalitate”. Acest caracter „sub
stitutiv” afirmat pe seama „primatului” la oricare din nivelele ecleziologiei
are la bază ideea că „primatul” nu depinde de Biserică, ci de propria esență,
o esență superioară aceleia a „poporului lui Dumnezeu”; „primatul” în
Biserică – cred cei ce‑l afirmă pe seama Patriarhului Ecumenic – ar deține
această putere „per se” sau „ex sese” (ca să folosim cele două expresii ale
Conciliului II Vatican). În baza acestui regim „ex sese” prin care ar deține
puterea eclesiastică și care este un rezultat al „transsubstanțierii” lor „în
trepte”, al transformării lor progresive în natura umană divinizată a lui
Hristos, „primații” (episcopul ca „primat” al eparhiei sale și Papa ca „primat”
al întregii Biserici Catolice) ar avea astfel o consistență ontologică superioară
celei a poporului (în cazul episcopilor) sau chiar celei a întregii Biserici
(în cazul Papei).
3.3. Ecleziologia sobornicească și fundamentele ei

monopatriste
Cu totul alta este situația în ecleziologia ortodoxă. Începând cu sec. al
IX‑lea teologii bizantini s‑au opus ferm triadologiei latine filioquiste, de
sorginte filozofică, refuzând să interpreteze „cauzal” relația Duhului cu
Fiul. Alternativa bizantină la filioquismul latin a fost afirmarea pe baze
biblice a faptului că „Duhul purcede (numai) de la Tatăl și odihnește în
Fiul”; deci Duhul Sfânt nu purcede „și din Fiul”, nu trece adică mai departe
de „Fiul” ci „odihnește” asupra lui. Gândirea teologică bizantină a preferat
astfel să privească relația Duhului Sfânt cu Fiul mai degrabă prin prisma
termenilor noutestamentari de „pogorâre (κατάβασις)” (Matei III, 16‑17;
Ioan I, 32), de „odihnă (ἀναπαύσις)” a Duhului asupra Fiul (I Petru IV, 14;
vezi și verbul „a rămâne, μένω” la Ioan I, 32). Urmarea acestei „pogorâri”
și „rămâneri” a Duhului peste Fiul este, tot potrivit Noului Testament,
„arătarea (φανέρωσις)” (I Corinteni XII, 7; II Corinteni IV, 2) sau „strălucirea
slavei (ἀπαύγασμα τῆς δόχης)” (Evrei I, 3) lui Dumnezeu Tatăl pe „fața”
Fiului sau „prin Fiul”. Cu alte cuvinte, textul biblic arată că urmarea
pogorârii Duhului peste Fiul este „arătarea” acestuia ca adevăratul Fiu al
Tatălui, „arătarea” lui în slava Tatălui său, „arătarea” lui ca „fața slăvită,

eternă, a Tatălui” în condițiile în care „nimeni nu l‑a văzut vreodată pe
Tatăl fără numai Fiul” sau „prin Fiul” (Ioan I, 18). Ca urmare a pogorârii
Duhului peste el, Fiul apare în adevărata sa identitate eternă, fiind însăși
„strălucirea slavei (ἀπαύγασμα τῆς δόχης)” lui Dumnezeu Tatăl (Evrei I, 3).
Această relație fundamentală de „arătare” și „strălucire a Fiului” ca
urmare a „pogorârii” și „odihnei” Duhului asupra sa apare în Noul Testament
în mai multe ocazii: apare mai întâi în momentul Epifaniei (arătării slăvite)
a lui Iisus ca „Fiu al Tatălui” la Botezul primit în Iordan (Matei III, 16‑17;
Ioan I, 32); apare apoi pe Tabor când „se schimbă la față” înaintea ucenicilor
săi (Matei XVII, 2; Luca IX, 29; II Petru I, 16‑18); îi apare, în fine, lui
Ioan, pe când acesta se afla în insula Patmos și l‑a putut vedea pe Iisus
Hristos „în slava învierii” (vezi Apocalipsa I, 10‑18). Toți acei termeni
noutestamentari pe care i‑am invocat mai sus ca descriind, pe baze biblice,
adevărata relație dintre Fiul și Duhul Sfânt nu fac decât să indice faptul că
Fiul „se arată” în lume „în slava (eternă a) Tatălui său” ca urmare „a
pogorârii Duhului Sfânt” asupra sa și a Bisericii – „trupul său”. Această
viziune sugerează o intensificare a prezenței în lume a Fiului pe măsura
apropierii eshatonului, a Împărăției Cerurilor, de lumea noastră, de istorie,
ca efect al Întrupării Sale și apoi al Cincizecimii. Este vorba, desigur, nu
de o coborâre în lume, ci de o „arătare” a ființei Sale divine, și aici începe
adevărata diferențiere a Ortodoxiei de Catolicism.
Știm că ființa divină va rămâne pe veci inaccesibilă nu doar omului ci
oricărei creaturi, fie ea înger, arhanghel sau heruvim. Și, totuși, noi credem
în Întruparea reală a Dumnezeirii în Iisus Hristos și în Pogorârea ei reală
asupra Bisericii la Cincizecime. În aceste condiții ne punem întrebarea: ce
anume „s‑a întrupat” în Iisus Hristos și ce anume „a coborât” la Cincizecime,
dacă ființa Dumnezeirii va fi pe veci inaccesibilă oricărei creaturi? Răspunsul
în ambele cazuri va fi că Dumnezeirea care „a coborât” în lume, în istorie,
este în realitate persoana Fiului la Întrupare iar la Cincizecime persoana
Duhului Sfânt. O prezență în lume a persoanelor/ipostasurilor divine, eterne,
are drept urmare nu o intensificare a prezenței divine „ontologice”, cum
crede gândirea ecleziologică catolică, ci a prezenței divine „ipostatice”,
cum sugerează dogmatica ortodoxă. Această interpretare este în coerență
riguroasă cu teoria lui Teodor Studitul care, la finalul luptei împotriva
iconoclaștilor, a explicat că ceea ce vedem în icoana lui Iisus Hristos Fiul
lui Dumnezeu nu este ființa lui divină, adică „Dumnezeirea” lui înțeleasă
ontologic, ci „persoana/ipostasul” Lui eternă/etern.
Această diferență explică, așadar, deosebirea abisală dintre Catolicism
și Ortodoxie în plan sacramental sub forma diferenței radicale dintre con
ceptul latin al „divinizării” naturii umane, propriu ecleziologiei catolice, pe
de o parte, și conceptul „îndumnezeirii” aceleiași naturi, dar care se referă
la persoana umană, specific Ortodoxiei. Această diferență radicală explică

și modul profund diferit al celor două confesiuni de a vedea „natura”
episcopatului în general și a „primatului universal” în special: conceptul
de „divinizare” este unul ontologic și presupune o diferențiere de natură a
episcopatului în raport cu „poporul lui Dumnezeu” și a Papei în raport cu
episcopatul (și, desigur, și în raport cu Biserica în ansamblul ei); conceptul
de „îndumnezeire”, dimpotrivă, este unul „ipostatic”, adică se referă la
persoane. Persoanele sunt însă prin definiție realități „în relație” unele cu
altele, ceea ce înseamnă că persoanele divine nu sunt „în relație” doar între
ele ci sunt „în relație” și cu persoanele umane care formează Biserica.
Aplicat domeniului ecleziologiei aceasta mai înseamnă că episcopatul, ca
un adevărat „episcopat de relație”, nu va putea fi niciodată înțeles în afara
unei relației strânse cu „poporul lui Dumnezeu” și până la urmă cu Biserica
însăși – așa cum cere teoria „primatului” care se crede deasupra Bisericii –
ci numai în interiorul unei atari „relații” .
Prin urmare, cu totul altele vor fi consecințele ce rezultă în planul eclezio
logiei din triadologia monopatristă. Urmare a „pogorârii Duhului Sfânt”
asupra sa apostolul (dar și urmașul său episcopul) este „un trimis” al lui
Iisus Hristos în mijlocul poporului pe care trebuie să‑l evanghelizeze.
Apostolii nu sunt realități „în sine”, înzestrați cu o „densitate ontologică”
superioară, aflați adică pe o treaptă ontologică superioară în raport cu
poporul lui Dumnezeu și chiar cu celelalte trepte ierarhice; ei sunt realități
„în relație” permanentă și fundamentală cu întreaga Biserică. Apostolii și,
pe urmele lor, episcopii Bisericii Creștine nu posedau și nu posedă o
demnitate „în sine”, independent de poporul către care au fost „trimiși”; ei
sunt ceea ce sunt numai „în relație” cu acest popor; în afara relației cu cei
către care „au fost trimiși” apostolii/episcopii își pierd rațiunea de a fi,
rațiune fixată lor de însuși Iisus Hristos. De aceea, chiar dacă ei nu sunt
mandatați de popor, ei nu pot exista fără popor. Apostolii nu există decât
numai în sobor, adică numai în mijlocul „poporului lui Dumnezeu”.
Tocmai calitatea lor de „apostoli”, de „trimiși” îi fixează într‑o dependență
absolută de popor; „poporul lui Dumnezeu” este însăși rațiunea lor de a
exista, de a funcționa ca atare. De aceea, ei nu au o autoritate „per se” sau
„ex sese”, ci numai o autoritate în cadrul și în mijlocul Bisericii, o autoritate
care le revine „ex alterum”, adică din lumea viitoare, ca exponenți ai unei
alte împărății. Autoritatea lor le vine nu din trecut, ci din viitor, din eshaton,
adică de la acel Duh al lui Dumnezeu care „odihnește” peste ei încă de la
hirotonie și‑i face adevărați „trimiși” ai lui Hristos în lume, în Biserică. Și
tot de aceea ei nu pot substitui niciodată masa poporului (în cazul episcopilor
eparhioți) și nici pe ceilalți apostoli/episcopi (în cazul celor care vor să fie
„primați” ai întregii Biserici).
În baza acestor premise vom putea afirma fără ezitare că esența ecle
ziologiei ortodoxe este propagarea progresivă în umanitate a îndumnezeirii,

care este o noțiune legată fundamental de relația ipostasului dumnezeiesc
al lui Iisus Hristos cu ipostasele umane. Acesta este motivul fundamental
pentru care fenomene liturgice romano‑catolice ca cele semnalate mai sus:
cultul umanității divinizate a lui Iisus (sărbătoarea Corpus Christi, cultul
Inimii lui Iisus, cultul Oblatului), apoi cultul umanității divinizate al Maicii
Domnului (immaculata conceptio, assumptio cum corporis sau doctrine
precum corredemptrix) sau chiar auto‑divinizarea episcopilor și mai ales a
persoanei Papei (cultul infailibilității papale, papolatria) sunt complet străine
de Ortodoxie.
Toate acestea sunt total inexistente în practica cultică și ideatică a
ortodocșilor, pentru că întregul cult al Bisericii Ortodoxe este direcționat
în realitate către persoana/ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu iar nu
spre natura sa umană. Faptul că noțiunea de „arătare” a slavei lui Iisus
Hristos este înțeleasă în mentalitatea ortodoxă ca o „arătare” a ipostasului
său divin iar nu a „naturii sale divine”, explică absența din Ortodoxie a unor
asemenea practici liturgice ca cele de mai sus, specifice doar mentalității
catolice. Aceasta înseamnă că în ecleziologia ortodoxă nu‑și are locul
conceperea Bisericii ca o ierarhie de trepte ontologice în fruntea căreia să
stea un „primat universal”, cu un statut distinct prin „esența” sa superioară
nu numai în raport cu poporul lui Dumnezeu ci chiar în raport cu „esența”
tuturor celorlalți episcopi. Înțelegerea prezenței lui Hristos în Biserică prin
prisma conceptului de „ipostas” și nu prin prisma conceptului de „natură/
esență” înseamnă în realitate că episcopul, indiferent de treapta administrativă
pe care se află, va fi întotdeauna „în relație cu Hristos” în timpul misiunii
sale și niciodată „în locul lui Hristos”, ca un „alter Christus” înaintea
poporului, cum susține gândirea ecleziologică catolică.
Având ca premise trinitare monopatrismul, Ortodoxia își axează astfel
întreaga sa ecleziologie pe ideea îndumnezeirii omului ca persoană nu a
divinizării lui ca natură. Este motivul fundamental pentru care ea respinge
orice noțiune de „primat” în sensul unei diferențieri ontologice a celui care‑l
deține și‑l exercită față de masa poporului lui Dumnezeu și chiar față de
ceilalți episcopi. Așadar, „arătarea (phanerosis)” în lumea persoanei divine
a Fiului este conceptul pe care trebuie fundamentată ecleziologia iar nu
conceptul de „transformare (transsubstantiatio)”; primul se aplică ipos
tasului lui Hristos și explică corect noțiunea de „îndumnezeire” a omului
în Biserică, cel de al doilea, cel de „transsubstantiatio”, se referă la natura
umană a lui Hristos și explică conceptul de „divinizare în trepte” a membrilor
ierarhiei catolice în cadrul Bisericii.
Dar cea mai importantă dintre consecințele ecleziologiei „monopatriste”
este refuzul Ortodoxiei de a concepe Biserica drept o comunitate umană
structurată pe trepte ontologice progresive, așa cum este ea concepută în
Catolicism. Având ca referință ipostasul divin și îndumnezeitor al lui Iisus

Hristos, Biserica este fundamental sobornicească, adică o adunare de ipostase
egale aflate în mod necesar „în relație„ unele cu altele și chemate împreună
(mă refer la ipostasele umane) să fie tot mai mult „după chipul și asemă
narea” Chipului însuși al lui Dumnezeu, care este Ipostasul divin al Fiului.
Biserica este în realitate o adunare de ipostase umane în relație tot mai
strânsă cu Ipostasul divin întrupat a cărui „slavă” s‑a arătat mai întâi
apostolilor, iar de atunci se arată necontenit la Sfânta Liturghie tuturor celor
vrednici de „vederea luminii”, adică a „slavei învierii” și implicit a „slavei
divine (eterne)”.
Tot studiul de față a încercat să demonstreze, așadar, nu doar istoric ci

și teologic că instanța supremă în toate problemele ortodoxe trebuie să fie
Sinodul Panortodox, căruia trebuie să i se subordoneze toate deciziile,
inclusiv persoana oricărui „primat”, fie ele național sau ecumenic; mai mult,
că „primatul” însuși nu este o noțiune teologică propriu‑zisă, în timp ce
„sinodul” sau „sinodalitatea” este. Primatul a fost și este o simplă calitate
politico‑ecleziastică rezultată din simpla coincidență a eparhiei respective
cu capitala țării respective sau cu aceea a imperiului bizantin. Aspirațiile
„primațiale” după modelul papal ale actualului patriarh Bartolomeu și
gândirea latinofonă a teologilor care‑l înconjoară și‑l susțin sunt adevărata
problemă care agită astăzi Ortodoxia nu doar în plan juridico‑canonic ci
chiar și în plan ecleziologic, adică în planul gândirii dogmatice.
Separarea Bisericii Ruse de întregul proces ecumenic început la Ravena
și consemnat în „documentul” Comisiei Mixte respective s‑a datorat tocmai
tezelor pur catolice semnate de reprezentanții Patriarhiei Ecumenice și ai
Patriarhiilor solidare cu ea. Paragrafele 39 și 40 ale „documentului de la
Ravena” sugerează pe față, în detrimentul realității și a învățăturii tradiționale
răsăritene, că unitatea și acuratețea credinței ar fi fost menținută în primul
mileniu de „relațiile frățești” dintre episcopii aflați „în comuniune cu scaunul
Romei” sau „în comuniune cu scaunul de Constantinopol”; așadar, nu
adunarea episcopilor în sinoade ar fi menținut „unitatea Bisericii”, cât
comuniunea lor cu „primații” Romei sau ai Constantinopolului. Această
teză este contrazisă, desigur, de marea istorie, care consemnează atât papi
eretici (ca Vigiliu, etc.) cât și un lung șir de patriarhi ecumenici nu mai
puțin eretici (de la Nestorie până la Cyril Lucaris).
Trebuie să înțelegem astfel că nu comuniunea cu „scaunul de Constan
tinopol” este garanția Ortodoxiei în Bisericile Ortodoxe locale, ci menținerea
comuniunii cu acestea și între ele este garanția ortodoxiei Patriarhului
Ecumenic.
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea

Facultatea de Teologie Constanța

DIALOG ORTODOX
19. PROBLEME CONTEMPORANE
Muntele – între economia corporatistă

și destinul autohton
1. Noțiuni, delimitări și precizări

De‑a lungul secolelor, una dintre cele mai importante activităţi economice
a fost comerţul, de aceea, în Sf. Scriptură există multe trimiteri la această
activitate. Unii specialişti consideră că ştiinţa economică a precedat toate
1 W. Sher, R. Pinola, Mi celelalte ştiinţe sociale şi ale naturii, cu excepţia fizicii1. Comercianţii în
croeconomic Theory. A
Synthesis of the Clasical spirit creştin sunt definiţi ca fiind negustorii cu bună măsură2.
Theory and Modern Comercianții fără principii etice consideră esenţa activităţii economice
Approach, 1981.
2 Vezi: Acatistul Sf. Mina, doar profitul cu orice preț, sau mai bine spus, conform principiului hedonist,
în Acatistier, ediția a doua maximizarea profitului în raport cu efortul depus, sau minimizarea efortului,
a IBMBOR, București,
1982, p. 228. Sf. Mina a resurselor intrate în raport cu efectul scontat aşteptat. În ultima categorie
fericește și laudă pe ne se încadrează, conform sociologiei economice a bioeticii sociale, corpora
gustorii cu bune măsuri
și este chemat în ajutorul tiștii moderni, care și‑au făcut codul lor de „etică economică” nederanjați
celor ce se roagă să fie de vreo lege națională.
izbăviți de asupririle ne
drepte. În acest mod s‑a trecut în România postdecembristă „de la dictatura
3 Vezi pe larg: Ilie Șer proletariatului la democrația colonială”3, așa cum afirmă prof. Ilie Șerbănescu,
bănescu, România, o co
lonie la periferia Euro adică un „capitalism comunist” constituit din furturi, privatizări frauduloase
pei, Ed. Roza Vânturilor, și retrocedări ilegale fabuloase prin samsari imobiliari interpuși, și nu un
București, 2016, pp. 50-
94. capital autentic rezultat din profit economic4. Astfel, România a pierdut

controlul național asupra economiei și a încetat să mai fie o țară suverană, 4 Idem, ibidem, pp. 95-
101.
devenind o anexă de consum, spune același distins prof. de economie și 5 Ibidem, p. 50.
fost ministru al economiei5.
Traseismul ideologic al unor economiști moderni de la dreapta la stânga
și invers, care urmăresc doar interesul personal, de grup, sau experimente
mondialiste oculte, produce și mai mare haos, confuzie, egoism, luptă de
clasă, avariție, cămătărie bancară salvată din banul public, instabilitate și
criză politică, pe care le trăim, în direct, zi de zi.
Economia civică6, reprezentată de clasa de mijloc şi „bazată pe o dispersie 6 Vezi pe larg: Călin
Georgescu, Pentru un
largă a proprietăţii productive” atât în satele de munte sau de câmpie, cât ideal comun, Ed. Com
şi în oraşele din România este doar de 5%, faţă de Germania, de 92% 7. pania, Bucureşti, 2012,
pp. 58-59.
Aceasta arată polarizarea societăţii româneşti şi dezastrul economiei recente 7 Ibidem.
și celei viitoare. Acest lucru a fost posibil întrucât, în ultima vreme, econo
mia în România a fost secătuită de valorile ei morale minime şi livrată
discreţionar la comandă politică internaţională, marilor carteluri economice
și corporațiilor multinaționale.
1.1. Ce înseamnă să fii corporatist în România?

Adjectivul corporatist vine de la substantivul „corporaţie”, care apare
în DEX doar cu o paranteza prudentă: „în unele ţări”, cu definiţia „între
prindere mare”. În româna actuală vorbită (şi încă necuprinsă în dicţionare),
„corporaţie” e utilizat curent cu sensul de „firmă (mare)”8. 8 http://www.romlit.ro/
limbaj_corporatist.
Iată cum privesc unii tineri, care lucrează în corporații multinaționale,
aceste organisme economice, care contribuie, ce‑i drept, la progres și civilizație:
„corporaţiile sunt nişte organizaţii monolitice, care zdrobesc tot ce le stă în
cale ca nişte organisme monocelulare fără suflet, ele controlează guverne,
otrăvesc mediul şi ţările din lumea a treia, totul în numele idealului de profit.
Ele vorbesc în limbajul lor codat unde «eficientizarea» este sinonimă cu distru
gerea de vieţi şi «team‑building‑ul» înseamnă îndoctrinare”9. 9 https://www.vice.com/
ro/article/cum-sa-fii-
Dacă se dorește să se vorbească despre economia montană fără a menționa corporatist-in-romania-
la-20-de-ani-369.
derapajele economice și politice de până acum, sau fără o minimă analiză
socio‑economică sinceră, atunci înseamnă, că orice discuție devine inutilă
și fără sens, întrucât fără o legislație adecvată, fără un Minister al Muntelui,
și fără un capital autohton sănătos nu se poate vorbi de o acțiune economică
montană reală, ci doar despre o reacție de revoltă psihologică, despre
neputința unei nații, sau despre încercări de „supravieţuire a muntelui” prin
efortul incomensurabil al unor prof. univ. care vin cu propuneri și proiecte
de cercetare concrete, realiste și sustenabile pentru o economie montană
competitivă și de talie mondială. Exemplu viu sunteți Dv. cei prezenți. Aș
aminti doar cartea Prof. univ. dr. h.c. Radu REY, Munții și secolul XXI.
Studiu comparat al strategiilor europene privind zonele montane, cu referire

specială la zona Carpaților românești. Planul M1‑SEE, Ed. Electra,
București, 2014, și volumele V‑VI recent publicate (2016): Journal of
montanology (J‑Mont), Muntele, Ed. Eurobit, Timișoara, în cuprinsul cărora
se găsesc studii de cercetare a economiei montane de mare excepție aca
demică. Cine are interes ca aceste studii de cercetare academică să nu fie
puse și în practică sau să devină proiecte reale?
2. Interesul național și legislația juridică actuală

„Interesul național corect”, cu deschidere spre interesul comun și uni
versal, este soluția unei Românii profunde și a unui stat de drept autentic
și nu slugarnic sau fără un proiect de țară, și fără să aibă în planul de
guvernare economia muntelui, în mod distinct, deoarece aproape 31% din
teritoriul național îl constituie muntele.
România este singurul stat din UE care a scos din Codul Penal infracțiu
nea trădarea de țară. De ce? Nu e greu de înțeles. Dezincriminarea trădării
de țară este o crimă economică cu consecințe devastatoare pentru economia
națională, de care au profitat toate corporațiile multinaționale, precum și
mulți corupți și vătafi autohtoni. Nu poți diminua corupția dintr‑o țară, dacă
elimini din legislația juridică trădarea de țară și subminarea economiei
naționale.
Fără incriminarea acestora în legislația juridică în România, lupta împo
triva corupției, de care se face mare caz mai mult mediatic, a fost redusă
doar la evaziunea fiscală a pătrunjelului sau usturoiului din piață, la abuzul
în serviciu, dacă te opui abuzului corporatist, și eventual la traficul de
influență, dacă încerci să faci lobby în interes național, așa cum fac toate
țările demne, care sunt state de drept și nu marionete...!
În plus, codurile juridice „gata confecționate” la Bruxelles și plătite cu
4 milioane de euro, au fost asumate prin HG/2009
„ca să răspundă exigențelor CE pentru a ridica monitorizarea asupra justiției
din România...”
10 http://www.hotnews. afirma primul ministru de atunci10 și nicidecum ca să corespundă intere
ro/stiri-esential-5447
325-guvernul-adoptat- sului cetățeanului român. Consecințele acestei legislații cu dedicație cor
noul-cod-penal-codul- poratistă au efecte dezastruoase pentru economia națională, pentru justiția
procedura-penala-codul-
procedura-civila.htm.
română, pentru viața socială, politică și pentru demnitatea și imaginea
României de azi.
3. Ce‑i de făcut?
În era globalizării fără granițe și fără minimă morală economică și
politică este nevoie, mai mult ca oricând, de o o cultură a patriotismului
economic și a demnității naționale, precum și de o cultură a revoltei firești

(Psalmi 4, 4; „mâniați‑vă dar nu greșiți”) și a dreptății civice, în limitele
democraţiei și ale bunului simț (Romani 14, 17). În acest context greșim
iremediabil dacă nu ne mâniem suficient și nu reacționăm pe măsură, pentru
a ne lua țara înapoi!
3.1. Un exemplu – studiu de caz

Dacă identitatea unei nații aflată într‑o permanentă evoluție și con
11 Prof. univ. dr. Corne
strucție11 „nu se moștenește ci se cucerește de fiecare generație”, așa cum liu Bucur, „Proiect pri
spunea marele antropolog Claude Levi Straus, cu atât mai mult patrimoniul vind necesitatea elaboră
rii unei politici cultural-
antropic și cel material al unei nații trebuie apărate și recâștigate de fiecare naționale pentru dezvol
generație în parte. tarea durabilă”, în: Journal
of montanology (J-Mont),
Un exemplu concret de reacție firească ni l‑au dat moții lui Avram Iancu Muntele vol. V, Ed. Euro
din Alba, când au reușit în ianuarie 2017, numai 150 de oameni să alunge bit, Timișoara, pp. 273-
278; IDEM, „Cultura
din comuna lor firma Holzindustrie Schweighofer, revoltați de faptul că le com unităților montane.
defrișau pădurile din spatele caselor lor și le subminau, astfel existența12. Celebrarea diversității
culturale și întărirea iden
Legătura fundamentală a localnicilor cu muntele și cu pământul, în tității”, în: Journal of
montanology (J-Mont),
general, a fost atât de puternică, iar moții au reacționat cu atâta vehemență, Muntele vol. VI, Ed.
încât corporatiștii s‑au retras fără ezitare, iar autoritățile statului au Eurobit, Timișoara, pp.
179-201.
renunțat la diplomația perdantă a lui „politically correct” și nu au reacționat 12 https://www.vice.com/
în forță, cum cer noile legi, în asemenea situații, care din păcate, protejează ro/article/motii-fata-in-
fata-cu-corporatia.
pe corporatiști de proprii cetățeni, care se apără la ei acasă...! Astfel,
localnicii și‑au luat soarta în propriile mâini și și‑au hotărât singuri destinul
economic de supraviețuire. Și această reacție poate fi o soluție provizorie
de „economie montană”, în contextul actual, până când România își va
reveni la matca ei istorică și firească.
4. Propuneri și perspective
– Lipsa moralităţii în domeniul economic precum și lipsa de reacție a celor
care constată abuzurile de orice fel și le suportă cu stoicism, sunt expresia
unui deficit moral al societăţii în ansamblul ei şi o lipsă de credinţă la
nivel personal, care are efecte comunitare dezastruoase. De aici rezultă
necesitatea unor mecanisme pentru asigurarea moralei sociale şi respectiv
a unei instanţe de control, în acest sens. Biserica are un mare rol pentru
prevenirea, vindecarea şi formarea morală a omului pentru a convieţui
în societate ca un bun creştin și un bun cetățean.
– Criza prin care trecem, nu este exclusiv de natură economico‑politico-
administrativă sistemică, ci este şi o criză antropologică şi spirituală,
care măreşte şi mai mult raza cercului vicios al risipei, al fricii, al
consumismului, al egoismului şi al hedonismului dus la extrem.

– Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individualismului modern,
împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, să apere şi
să susţină demnitatea omului. Să fie o Biserică de zi cu zi – nu numai
de duminică sau de sărbătoare – pentru oameni şi pentru societate, să le
apere interesele spirituale, morale, sociale, economice, comunitare, mate
riale, toate în Duhul lui Hristos propovăduite de la om la om, în deplină
libertate a conștiinței personale, deoarece Biserica nu dorește să trans
13 Vezi pe larg: pr. dr. forme etica creştină în etică de economie politică13.
Mihai VALICĂ et alii,
Teologia Socială, Ed. – Morala socială a Bisericii Ortodoxe este o morală de comuniune, care
Christiana, București, se indentifică cu conţinutul ontologic al adevărului eclezial. Adevărul
2007, pp. 209-210.
vieţii e comuniune în Hristos prin Duhul Sfânt.
– Biserica, fiind Trupul tainic al lui Iisus Hristos, viu şi activ în lume şi
în istorie, trebuie să vegheze la spiritualizarea actului politic, economic
şi social, să transceadă lumea şi să o transfigureze hristic, şi nicidecum să
se dilueze în aceasta. De aceea, Biserica trebuie să fie meta‑politică,
meta‑economică şi meta‑socială, adică dincolo de politică, de economie
și de social și nicidecum înafara lor, întrucât „a da cezarului ce este al
14 Matei 22, 21. cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”14 arată separarea
treburilor Bisericii de ale Statului şi datoriile creştinului faţă de Dumnezeu
şi faţă de Stat. Cine încearcă să le amestece şi să folosească utilitarist
15 Vezi: Matei 25, 14- Biserica lui Hristos pentru bunăstarea economică sau politică a unei naţii,
30. acela compromite atât economia cât şi Trupul Tainic al lui Hristos – Biserica.
16 Vezi pe larg: Luca 16,
1-12. – În acest context, Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii demo
17 Vezi pe larg: Matei cratice şi nu‑şi atribuie calitatea de a impune o soluţie economică,
25, 14-30 scrie: Împărăţia
lui Dumenzeu „este ca instituţională sau constituţională, ci doar de a sfătui și a recomanda căi
un om care, plecând de duhovnicești spre o lume mai bună. Dacă s‑ar proceda altfel, ar exista
parte, şi-a chemat slugile
şi le-a dat pe mână avuţia pericolul ca Biserica să devină umanistă, adică să arate drumul spre om,
sa. Unuia i-a dat cinci în loc să arate drumul spre Dumnezeu. Cu toate acestea, Biserica sugerează
talanţi, altuia doi, altuia
unul, fiecăruia după și drumul spre bunăstare și armonie între oameni. De ex: din pilda
puterea lui şi a plecat. talanţilor15 se deduce caracterul asociativ şi creativ al iniţiativei umane,
Îndată, mergând, cel ce
luase cinci talanţi a lu
adică cel ce a primit sau i‑a fost distribuit ceva, are libertatea de a face
crat cu ei şi a câştigat alţi profit împreună cu alte persoane sau instituţii, (parteneriat privat), cu
cinci talanţi. De aseme
nea şi cel cu doi a câşti
oricine crede el şi cum crede el mai bine de cuviinţă. Deducem din
gat alţi doi. Iar cel ce această pildă că nu Stăpânul îi stabileşte regulile sau planul cum să facă
luase un talant s-a dus, a
săpat o groapă în pământ
profit, ci cel ce primește acei talanți are libertatea de a hotărî singur, de
şi a ascuns argintul stă a fi creativ, dinamic, înţelept, etc16. Cel ce a îngropat talantul din frică
pânului său. După multă
vreme a venit şi stăpânul
și din alte considerente de precauție exagerată, a fost pedepsit cu depo
acelor slugi şi a făcut so sedarea de tot ce a primit”17. Deci, Dumnezeu a cerut socoteală faţă de
coteala cu ele. Şi apro
piindu-se cel care luase
toţi cei ce au primit de la El ceva şi a răsplătit celui harnic şi întreprinzător,
cinci talanţi, a adus alţi dar a şi pedepsit pe cel leneş şi fără curaj, fără atitudine civico‑economică
cinci talanţi, zicând:
Doamne, cinci talanţi
şi fără iniţiativă. A dăruit Dumnezeu României atâtea frumuseți și averi
mi-ai dat, iată alţi cinci naturale, cum puține țări din lume au primit, însă, dacă am primit mult,

ni se va cere la fel de mult la judecata neamurilor, unde vom răspunde talanţi am câştigat cu ei.
Zis-a lui stăpânul: Bine,
de felul cum am gestionat talanții economiei românești și vom da socoteală slugă bună şi credincioasă,
de felul cum i‑am administrat, înmulțit sau îngropat. peste puţine ai fost cre
dincioasă, peste multe te
– Vedem că Dumnezeu dă, sau distribuie din averea Sa, dar cere şi socoteală voi pune; intră întru bucu
şi pedepseşte pe cel ce îngroapă sau risipeşte. ria domnului tău. Apro
piindu-se şi cel cu doi
– „Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că‑i talanţi, a zis: Doamne,
risipeşte avuţiile. Şi chemându‑l, i‑a zis: Ce este aceasta ce aud despre doi talanţi mi-ai dat, iată
alţi doi talanţi am câşti
tine? Dă‑mi socoteală de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom” gat cu ei. Zis-a lui stă
(Luca 16, 1‑12), cu alte cuvinte, Stăpânul îi ia dreptul să mai administreze pânul: Bine, slugă bună şi
ceva, din cea ce i‑a dat. credincioasă, peste puţine
ai fost credincioasă, peste
– Cred că a venit vremea, ca și noi să cerem socoteală celor ce ne‑au risipit multe te voi pune; intră
sau îngropat averea națională și să ne luăm soarta noastră în propriile întru bucuria domnului
tău. Apropiindu-se apoi
mâini, așa cum sugera, nu demult, și cancelarul Germaniei referitor la şi cel care primise un ta
destinul Europei. lant, a zis: Doamne, te-
am ştiut că eşti om aspru,
– Biserica poate ajuta la dezvoltarea economică a unei societăţi, respectiv care seceri unde n-ai se
a unei ţări, deoarece investiţiile financiare presupun şi o investiţie etică18 mănat şi aduni de unde
n-ai împrăştiat. Şi temân
în sensul creștin, întrucât această investiție bioetică spirituală reprezintă du-mă, m-am dus de am
garantul moral al unei economii autohtone sănătoase și durabile. ascuns talantul tău în pă
mânt; iată ai ce este al
În concluzie, iată pe scurt, drumul direct și sigur spre o economie montană tău. Şi răspunzând stă
și națională autentică și responsabilă, în care nici o corporație multinațională pânul său i-a zis: Slugă
vicleană şi leneşă, ştiai
nu va mai îndrăzni să ne trateze ca pe sclavi, ci doar ca parteneri egali și demni. că secer de unde n-am
semănat şi adun de unde
n-am împrăştiat? Se cu
venea deci ca tu să pui
banii mei la zarafi, şi eu,
venind, aş fi luat ce este
al meu cu dobândă. Luaţi
deci de la el talantul şi
daţi-l celui ce are zece
talanţi. Căci tot celui ce
are i se va da şi-i va pri
sosi, iar de la cel ce n-are
şi ce are i se va lua. Iar
pe sluga netrebnică arun
caţi-o întru întunericul
cel mai din afară. Acolo
va fi plângerea şi scrâş
nirea dinţilor”.
18 Vezi pe larg: Heinrich
Pompey, „Serviciile so
cial-morale şi social-filan
tropice ale Bisericii, pre
misă a dezvoltării eco
nomice a unei ţări”, în:
Omagiul profesorului
Nicolae Dură la 60 de
150 de moți au dat afară Holzindustrie Schweighofer ani, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, 2006, pp.
din comuna Gîrda, jud. Alba19. 186-190.
19 https://www.vice.com/
Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ, ro/article/motii-fata-in-
cercetător științific asociat/CEMONT/ACADEMIA ROMÂNĂ fata-cu-corporatia.

DIALOG ORTODOX
20. DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI
Efectele plantelor medicinale asupra

sănătăţii oamenilor
Cum să ne păstrăm mintea sănătoasă

Atât adulţii, cât şi vârstnicii trebuie să respecte o alimentaţie echilibrată,
fără carenţe sau excese, pentru păstrarea unui sistem imunitar optim şi
pentru evitarea unor boli grave, inclusiv la nivel cerebral.
Pentru menţinerea unei balanţe ideale între sănătatea corpului şi sănătatea
minţii este necesar a fi adoptat un nou stil de viaţă, cât mai atent controlat
şi supravegheat, atât de propria persoană, cât şi de cei apropiaţi (familie,
prieteni). Astfel se realizează un echilibru şi o armonie între procesele fizice
şi cele psihice din organism.
Adoptarea alimentaţiei echilibrate trebuie să ţină seamă că, dintre toate
componentele corpului, creierul uman este cel mai mare „gurmand”, soli
citând o mare cantitate de energie calorică.
În dieta zilnică este necesar ca dimineaţa să existe un mic dejun echilibrat,
bogat în fibre şi în proteine pentru menţinerea performanţelor intelectuale
la nivel optim. Este total greşit regimul alimentar adoptat de multe persoane
care înlocuiesc micul dejun cu o simplă cafea, însoţită de o ţigară.

Se recomandă consumul de produse lactate cu cereale integrale, la care
se poate adăuga un ou, cu valoare calorică de 70 kcal, bogat în proteine,
aminoacizi esenţiali, vitamine şi minerale, al cărui gălbenuş este foarte util
la îmbunătăţirea memoriei prin conţinutul în coline. Se pot adăuga alimente
bogate în acizi graşi Omega‑3 (nuci, seminţe de in, dovleac, susan, chia
sau floarea‑soarelui) şi fructe proaspete (mere, pere, cireşe, portocale,
banane, struguri, căpşuni, afine etc.), cu efecte de îmbunătăţire a funcţiilor
neurale.
La masa de prânz să nu lipsească o supă sau ciorbă (de legume sau
pasăre), pâine intermediară sau graham (bogate în fibre alimentare), peşte,
rasol de pasăre, mâncare cu fasole verde, mazăre, cartofi, brânzeturi şi
nelipsita salată de crudităţi din legume frunzoase (broccoli, spanac, salată
verde, pătrunjel, varză roşie) şi rădăcinoase (morcov, ţelină, sfeclă roşie,
ridichi, ceapă, usturoi, ghimbir). Exemplul popoarelor mediteraneene ne
arată necesitatea ca aceste salate să fie preparate cu ulei extravirgin de
măsline. Fiind bogate în vitamine naturale, carotenoizi, enzime, antociani
dine, oligoelemente şi antioxidanţi, aceste legume au rol esenţial în distru
gerea radicalilor liberi, acei declanşatori ai multor afecţiuni grave şi ajută
la buna funcţionare a creierului, întărirea capacităţii mintale şi a creativităţii,
sinteza neurotransmiţătorilor şi prevenirea surmenajului intelectual.
Nutriţioniştii francezi recomandă consumul săptămânal de peşte, măsline,
tomate, fructe oleaginoase şi ulei de peşte oceanic, bogat în acizi graşi
Omega‑3, care stimulează funcţiile mentale, mai ales la persoane în vârstă,
reducând procesul de degenerescenţă neurală şi prelungind capacitatea de
gândire.
La desert sunt indicate fructe sărace în zahăr, struguri roşii sau un pahar
cu vin roşu care, prin conţinutul bogat în resveratrol, optimizează funcţiile
creierului, stimulează fluxul sanguin spre creier, reduc incidenţa afecţiunilor
psihice şi neurologice şi încetinesc procesul de îmbătrânire.
Seara să nu lipsească iaurtul natur, bogat în bacterii lactice (Lactobacilus
acidophilus, Bifidobacterium etc.), cu roluri esenţiale în digestie, stimularea
producerii unor agenţi neurochimici (serotonină, dopamină) şi înlăturarea
stărilor de stres, anxietate şi depresie.
Ca suplimente nutritive sunt recomandate uleiul de cocos şi acidul
alfa‑lipoic cu proprietăţi antioxidante, eficiente în prevenirea demenţei,
ciocolata neagră cu 70% cacao şi, mai ales, vitamina D liposolubilă, cu
efecte de protejare a neuronilor, evitând inflamaţiile la nivelul creierului şi
instalarea unor boli grave (pierderea memoriei, Parkinson, scleroza în plăci
şi Alzheimer).
O atenţie deosebită trebuie acordată hidratării organismului şi creierului,
folosind circa 2 litri apă/zi, care asigură o bună alimentare a neuronilor cu
nutrienţi şi sânge oxigenat.

Importanţă mare se acordă restricţiilor calorice, inclusiv posturilor scurte
(o zi‑două pe săptămână), care contribuie la arderea grăsimilor din organism,
transformate în combustibilul energetic necesar creierului.
Se exclud din alimentaţie carnea de porc, grăsimile animale, pâinea albă,
cerealele bogate în gluten, margarina, zahărul alb şi produsele zaharoase
rafinate, băuturile carbogazoase, excesul de cafea şi, mai ales, băuturile
alcoolice tari care reduc numărul de neuroni din hipotalamus şi slăbesc
mitocondriile din creier.
Tratamente naturiste pentru nevroze

Foarte bune rezultate s‑au obținut în tratamentele pe bază de plante medi
cinale în cazul majorității tipurilor de nevroze, mai ales când sunt asociate
cu o dietă echilibrată şi suplimentări de vitamine şi de săruri minerale.
Într‑o societate cu o viaţă trepidantă, cu griji multiple pentru ziua de
mâine, este posibilă apariţia stărilor nevrotice, cu tulburări psihice cauzate,
în general, de factori negativi precum: stări de excitaţie nervoasă şi nelinişte,
emoţii puternice şi repetate, suprasolicitări psihice, traume sufleteşti, supă
rări pe diverse motivaţii, eşecuri în activitate şi în dragoste, surmenaj
intelectual, toate acestea fiind însoţite de insomnii, cu întrerupere bruscă şi
repetată a somnului.
Nevroza astenică (neurastenia) este provocată în urma unor eforturi mari,
care duc la oboseală accentuată, fizică sau intelectuală. Se manifestă prin
astenie, ameţeală, vertij, dureri de cap, stare de epuizare, nesiguranţă la
mers, excitaţie emotivă, stare de plâns nereţinut, nerăbdare, slăbirea vederii,
lipsa de concentrare şi de energie, atenţie deficitară, priviri în gol, insomnie
sau somn superficial şi neodihnitor, cu vise chinuitoare. La trezire, bolnavul
va fi mai obosit decât la culcare, astfel că, în cursul zilei, reacţionează brusc
la orice zgomot (apel telefonic, claxonatul maşinilor, sonerii, scârţâitul uşii
etc.) şi are valuri de căldură ce alternează cu senzaţii de frig, dar şi palpitaţii,
sufocare şi „noduri în gât”, tulburări sexuale, amorţeli ale membrelor,
înţepături şi furnicături în mâini şi picioare.
Nevroza obsesivo‑fobică (psihastenia) se caracterizează prin apariţia de

obsesii şi fobii pe un fond de anxietate, cu nelinişte permanentă, nesiguranţă,
dubii, melancolie şi idei fixe obsedante asupra unor boli imaginare (cancer,
paralizie, epilepsie, persecuţii). Cea mai frecventă este frica nejustificată
de orice (animale, oameni, obiecte colţuroase sau în mişcare, lumină puter
nică sau întuneric). Bolnavul se manifestă prin nelinişte, spaimă, pierderea
memoriei, a atenţiei şi a voinţei de muncă, scăderea randamentului în orice
activitate, are tremurături dese, crampe abdominale, răciri ale extremităţilor,
ameţeli şi senzaţia de oprire a inimii.

Nevroza isterică (isteria) a fost cunoscută încă din Antichitate, manifes
tându‑se prin excitaţii temporare, cu intensităţi exagerate în mod subiectiv
de către bolnav, care ajunge până la convulsii. Are drept cauze acţiunile
unor factori psihogeni (certuri, conflicte, discuţii contradictorii, bătăi). Criza
durează câteva minute sau câteva ore, după care bolnavul îşi aminteşte
numai o parte din evenimentele petrecute.
Tratamentele fitoterapeutice
Infuzie cu amestec format din fructe de păducel (o parte), flori de tei cu
bractee (o parte), conuri de hamei (o parte), herba de talpa‑gâştei (1,5 părţi)
şi rădăcini de valeriană (1,5 părţi). Se bea o cană‑două pe zi, având proprie
tăţi sedative şi antispasmodice, cu utilizări în stări de excitaţii nervoase, în
liniştirea nervilor şi reglarea ritmului cardiac.
Tinctură în alcool 40 de grade cu herba de talpa‑gâştei, flori şi frunze
de păducel, flori de lavandă, rădăcini de valeriană şi conuri de hamei (în
părţi egale) din care se iau 50 g amestec la 500 ml alcool 40 de grade; după
macerare timp de 7 zile se consumă câte una‑două linguriţe, de două‑trei
ori pe zi, cu 20 minute înainte de mese, pe o perioadă de o lună pe trimestru.
În tratarea nevrozelor apărute în urma suprasolicitărilor sistemului nervos,
pe lângă speciile medicinale menţionate, utilizate separat sau în amestec,
sunt eficiente şi alte plante administrate sub formă de infuzii: busuioc,
muşeţel, sulfină, lavandă, măghiran, obligeană, sunătoare, roiniţă, rozmarin,
mentă, salvie, soc, trifoişte de baltă, vâsc şi scoarţă de salcie.
Reţeta autorului pentru ceai şi tinctură: păducel, tei, hamei, talpa‑gâştei,
sulfină, lavandă, rozmarin, sovârv, valeriană şi busuioc.
Băi calde cu diferite plante în uz extern

Baie generală cu un amestec din flori de tei, rădăcini de valeriană, herba
de sulfină (câte 20 g), puse într‑o pungă de tifon care se îmbibă cu apă
rece, apoi se fierbe cinci minute, iar decoctul se toarnă în cadă şi se fac
18‑21 băi, la intervale de două zile, având efecte bune în stări de anxietate,
nelinişte motorie şi palpitaţii.
Baie generală cu extract din ace de pin (150 g la o cadă de apă cu 37
grade C); baia durează 15‑20 minute şi se repetă 15‑20 zile consecutiv, în
două‑trei cure pe an, cu efecte în nevroză cardiacă cu palpitaţii, sufocări şi
dureri precardiace. În locul extractului se poate folosi un amestec de uleiuri
eterice de conifere (brad, pin, molid) în alcool de 70 grade; se toarnă câte
10 ml la o cadă şi se face zilnic o baie, înainte de culcare, într‑o cură de
20 de şedinţe.
Baie generală cu scoarţă de salcie (200‑300 g măcinată care se fierbe
30 minute într‑un litru de apă); se strecoară şi se adaugă în apa din cadă

încălzită la 37‑38 grade C. Baia durează 20‑30 minute într‑o cură de 15‑20
zile care se repetă după un interval cuprins între o lună și trei luni, având
acţiune sedativă, antiinflamatoare şi antinevralgică.
Băi generale pentru copii cu nervozitate crescută, folosind infuzie cu
60 g flori de tei în trei litri apă clocotită; se lasă acoperit 15‑20 minute, se
strecoară şi se toarnă în cadă cu 8‑10 litri apă caldă. Baia durează 10‑15 minute,
la temperatura de 37‑38 grade C şi se repetă zilnic sau la intervale de 2‑3 zile.
După baie, copilul va fi îmbrăcat într‑o pijama groasă şi se bagă în pat.
Perne pentru dormit, umplute cu cimbrişor, tei, lavandă şi busuioc.
Produsele apicole au calităţi calmante şi pot să intervină în liniştirea
sistemului nervos, aducând un somn odihnitor. În fiecare dimineaţă se iau
câte 10 g polen, înainte de micul dejun, timp de 30 de zile, iar seara, înainte
de culcare, se ia câte o linguriţă de miere de albine, timp de cinci zile
consecutiv.
Regimul alimentar
Se recomandă, în general, o cură de dezintoxicare cu crudităţi şi sucuri
naturale care conţin alimente bogate în vitamine (B1 şi PP) şi oligoelemente.
Urmează o perioadă cu consum de alimente dovedite a avea efecte tera
peutice: lapte cu fulgi de ovăz, iaurt, salată, spanac, pătrunjel, usturoi, ceapă
tocată cu miere, dovleac, caise, mere, pere, gutui.
Sunt interzise: mâncăruri grele, carne şi grăsimi animale, alcool, tutun,
cafea, cacao. Mesele zilnice vor fi mai dese şi reduse în cantitate, iar seara
se va evita masa copioasă, bogată în alimente prea greu de digerat, luată
chiar înainte de culcare.
Regimul de viaţă
Se impune, mai întâi, o activitate ordonată, cu respectarea orelor de muncă,
odihnă şi somn. În plus, se vor elimina cauzele care au declanşat şi întreţinut
boala, respectiv stările de surescitare nervoasă, şocuri legate de inactivitatea
profesională (şomaj), neînţelegeri cu vecinii şi colegii de serviciu, necazuri
familiare, stres permanentizat, surmenaj fizic, stări depresive, muncă intelec
tuală până seara târziu, dormitul într‑o încăpere supraîncălzită, cu pijama
prea groasă, aer viciat, lumină şi zgomote.
Relaxarea corpului se realizează prin băi generale, duş scoţian cu tempe
raturi alternative (calde şi reci), comprese cu oţet de mere amestecat cu
hrean ras puse pe frunte, tâmple şi ceafă.
Înainte de culcare se face un masaj pe degetele de la mâini şi picioare
(câte 5 minute în fiecare seară) pentru a alunga insomnia. În dormitor sunt
benefice arome de uleiuri eterice naturale (rozmarin, lavandă, busuioc, anason).

Tratamentul balneoclimateric în nevroze cu somnolenţă şi depresii psihice
se poate face în staţiuni cu ape sulfuroase, mai indicate fiind Olăneşti,
Govora, Călimăneşti, Căciulata, Borsec, Tuşnad, Covasna, Sovata, Voineasa,
Stâna‑de‑Vale, Malnaş, Felix, Slănic Moldova şi Vatra Dornei.
Tratamentul naturist al atacurilor de panică

Multe plante medicinale şi aromatice, cu efecte relaxante şi sedative,
sunt benefice în tratamentul atacurilor de panică și al anxietății, dacă sunt
alese în acord cu particularităţile organismului fiecăruia dintre noi.
Omul modern a devenit mai vulnerabil în faţa stresului general, a vieţii
sedentare şi a viciului supraalimentaţiei necontrolate. Toţi aceşti factori
contribuie la afectarea sănătăţii fizice şi psihice, uneori pe termen îndelungat.
Tot mai multe persoane, indiferent de vârste şi profesii, acuză o stare de
teamă, nelinişte, agitaţie, nesiguranţă şi nervozitate care provoacă o tensiune
interioară şi tulburări neurovegetative (dispnee, paloare, tahicardie, transpi
raţie excesivă etc). Boala se întâlneşte frecvent în nevroze, confuzii mentale,
depresie, melancolie şi schizofrenie.
În majoritatea cazurilor, afecţiunea are la bază un sentiment de aşteptare
a unui pericol imaginar, o frică greu de definit şi de înlăturat. Cu toate
acestea, teama poate fi fără obiect, întrucât acel pericol, eveniment sau
situaţie închipuită este posibil să nu survină niciodată.
Frecvenţa anxietăţii a devenit destul de ridicată. Din statistici rezultă
că 6,5 % din populaţia lumii suferă de această boală, diagnosticată medical
în fază acută sau cronică. Se consideră că există, în plus, foarte multe alte
persoane care suferă în tăcere, fără a‑şi recunoaşte afecţiunea.
Un caz tipic de anxietate îl constituie persoana care, în aşteptarea unui
examen, a unui interviu pentru un post sau în preajma ţinerii unui discurs
public, suferă de frământări şi insomnii cu mult timp înainte pentru ca, în
ziua aşteptată, să nu fie în stare de a se prezenta la nivel acceptabil.
Tulburările anxioase afectează femeile de două ori mai mult decât pe
bărbaţi. Cei mai mulţi dintre bolnavi recunosc că frica lor este iraţională,
luptă împotriva ei dar nu o pot învinge.
Atacul de panică este o formă acută a anxietăţii care constă dintr‑un

complex de reacţii fiziologice ale organismului, cu producerea de către
glandele suprarenale a unor cantităţi crescute de hormoni, în principal
adrenalină. Prin aportul sporit de adrenalină, se crează o stare inexplicabilă
de panică, uneori cu un sentiment de moarte iminentă.
Atacurile de panică apar în orice moment din zi sau noapte şi pot dura
de la câteva secunde până la o oră. Frecvenţa atacurilor variază, la intervale
de câteva săptămâni sau chiar de câteva ori pe zi, manifestându‑se prin

teamă, tensiune în jurul gâtului, al cefei şi al spatelui, iar intern printr‑o
diaree acută.
Tratamentele naturiste
Există multe metode care pot fi de ajutor în situaţii de stres, pentru a
diminua nivelul anxietăţii. Întrucât tratamentele medicamentoase cu pastile
pot da dependenţă şi unele efecte secundare, se recomandă reţete naturiste
care sunt sigure şi fără vreo formă de dependenţă.
S‑a dovedit că multe plante medicinale şi aromatice, cu efecte relaxante
şi sedative, sunt benefice în tratamentul anxietăţii, dacă sunt alese în acord
cu particularităţile organismului respectiv.
În uz intern se folosesc plante cu efecte sedative, în calmarea sistemului
nervos, echilibrarea stărilor de anxietate şi reducerea palpitaţiilor, mai ales
în atacul de panică:
– infuzii din flori de tei, lavandă, muşeţel şi iasomie, cu efecte în comba
terea anxietăţii şi a insomniei;
– infuzie din frunze de roiniţă (Melissa), flori şi frunze de păducel şi
mâţişori de salcie sau frunze de rozmarin;
– infuzie din herba de sunătoare şi talpa‑gâştei cu efecte calmante şi în
cazuri de claustrofobie şi agorafobie;
– infuzie din conuri de hamei şi rădăcini de obligeană;
– infuzie din rădăcini de valeriană cu efecte sedative contra stresului.
În afară de ceaiuri sunt eficiente:
– tincturile în alcool 600 din lavandă, păducel, cătuşe, măceşe, arnică,
valeriana şi passiflora;
– uleiuri eterice din cătină albă, iasomie, lavandă, roiniţă şi salvie, pentru
masaje pe tâmple, şi frunte şi uleiuri eterice pentru pulverizare în încă
pere, din lavandă, trandafir, iasomie, chiparos, bergamotă şi ylang‑ylang.
Sub formă de băi aromatizate cu ulei eteric de lavandă, cimbru şi coada-
şoricelului, se asigură un efect de relaxare şi de calmare a sistemului nervos
şi în combaterea anxietăţii şi a stărilor de iritabilitate, nelinişte şi teamă.
Regimul alimentar
O dietă echilibrată poate deveni un factor primordial în tratamentul
anxietăţii și al atacurilor de panică, ştiind că există alimente care reduc
aceste stări anxioase, în timp ce alte alimente pot să le accentueze.
Reducerea simptomelor de anxietate se realizează printr‑un adaos de
fosfor prin alimentaţie. Analizele arată că ţelina conţine mai mult fosfor
decât orice altă legumă şi se recomandă a fi consumată sub formă de salată,
având efect de diminuare a nivelului hormonilor de stres.

În fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, dar şi seara, se bea câte un pahar
cu suc de morcov, amestecat cu suc de mere, într‑o cură de 14 zile.
Varza, salata şi alte crudităţi sunt bune surse de vitamine antioxidante
(A, C, E), care elimină stările de anxietate. De asemenea, usturoiul, bogat
în alicină, are un puternic efect antibiotic, antiviral şi antifungic, acţionând
în scăderea stărilor de stres și a tensiunii arteriale şi în creşterea bunei
dispoziţii.
Fructele de pădure, mai ales mure, fragi şi zmeură, precum şi căpşunile
au un conţinut ridicat în fosfor, magneziu şi vitamina C, fiind indicate
pentru elevi şi studenţi, mai ales în preajma unor examene importante,
asigurând necesarul de fosfor printr‑o cură de aproximativ trei săptămâni.
Nu se vor neglija unele seminţe, ca cele de floarea‑soarelui, bogate în
fosfor, potasiu, zinc şi complexul de vitamine B, seminţele de susan, care
elimină stresul prin aportul de zinc, precum şi nucile şi alunele, bogate în
magneziu, care reglează funcţiile suprarenale.Unele fructe dulci (banane şi
curmale) calmează stările de anxietate. Ca obiectiv principal se consideră
necesară asigurarea plafonului optim de vitamine naturale şi minerale (P,
K, Ca, Mg, Cr), iar la copii e nevoie de untura de peşte. La mesele luate
mai des se vor consuma cantităţi moderate de alimente, evitând o încărcare
exagerată a organismului.
Există şi alimente sau băuturi care stimulează prea mult unele funcţii
ale organismului şi astfel devin cauze directe ale stresului. La adolescenţi,
mai ales la fete, aceste alimente declanşează stări de anxietate, depresii
majore şi dependenţă de nicotină, cu efecte tot mai grave asupra sănătăţii.
În această categorie intră cofeina din cafea, ciocolată, cola şi ceai negru,
care stimulează producerea de adrenalină şi extenuează glandele suprarenale,
tulbură somnul şi accentuează starea de anxietate. În mod similar, alcoolul
stimulează secreţia de adrenalină, cu efecte directe asupra tensiunii nervoase,
a stării de irascibilitate şi de insomnie. În plus, excesul de alcool reduce
capacitatea ficatului de a elimina toxinele din corp şi măreşte depozitele
de grăsime din zona inimii, slăbind şi funcţia imunitară.
Dulciurile şi produsele zaharoase rafinate provoacă o creştere bruscă a
energiei, cu efecte în extenuarea glandelor suprarenale şi în declanşarea
stărilor de depresie, anxietate şi irascibilitate.
Alimentele sărate (murături, conserve, şuncă, cârnaţi etc.) induc instabili
tatea emoţională, măresc tensiunea arterială şi epuizează glandele suprarenale.
Cam la fel acţionează şi alimentele grase, mai ales cele de origine animală,
care supun sistemul nervos şi pe cel cardiovascular la un stres anormal.
Împreună cu carnea roşie, măresc concentraţia de dopamină şi norepinefrină
din creier, ceea ce determină declanşarea stărilor de anxietate şi de stres.
Prof. Univ. Dr. Constantin MILICǍ, Iaşi

DIALOG ORTODOX
21. PSIHOLOGIA – O NECUNOSCUTĂ?
Psihoterapia depresiei
prin hipnoză ericksoniană
Consemnată de mai bine de 2500 de ani, depresia continuă să fie una

dintre cele mai răspândite probleme cu care se confruntă condiţia umană.
Tulburarea depresivă este o boală cu multiple cauze. Factorii exteriori, educaţia
joacă un rol important, la fel ca şi genetica şi personalitatea subiectului.
Depresia este reacţia la un context anume şi dacă la unele persoane, ea se
poate declanşa, există şi alte persoane care în contexte identice îşi păstrează
echilibrul psihic. Atunci când depresia se declanşează intră în funcţiune
„releul agravant intern”, corespunzător dezvoltării dispoziţiilor negative,
gândurilor negre şi comportamentelor depresogene (Cungi, 2002).
Dar boala nu trebuie văzută doar ca suferinţă ci şi ca şansă de schimbare
a drumului de viaţă al pacientului permiţând o recadrare a evenimentelor,
recadrarea fiind un instrument foarte puternic al psihoterapiei în general,
şi hipnoterapiei, în special (Dafinoiu, 2003). Recadrarea aduce o schimbare

de atitudine faţă de simptome şi terapeutul manifestă grijă deosebită pentru
asigurarea condiţiilor schimbării.
Contemporană primului act terapeutic, psihoterapia a însoţit, în mod
elocvent sau implicit, medicina în cursul istorie sale. Ea a fost prezentă şi
dincolo de ariile acesteia, oriunde omul avea nevoie de sprijinul moral al
omului (Ionescu, 1995).
Iniţial, psihologia s‑a constituit în arta de a alina suferinţa umană şi a
influenţat comportamentul uman, dar astăzi, ea îşi asumă rolul de tehnică
şi a evoluat şi evoluează continuu spre linia unui profesionalism declarat fiind
exercitat cu succes de către aceia care au disponibilităţi, aptitudini în acest sens.
Psihoterapia implică ştiinţă, artă, creativitate. Ea are în vedere omul
tulburat, care dezvoltă într‑o manieră singulară, particulară boala şi prin
urmare, tot într‑o manieră singulară, individuală va fi abordat clientul
(pacientul).
Arta influenţării şi alinării suferinţelor corporale şi a durerilor morale
are origini preistorice, dar istoria ştiinţifică a psihoterapiei a fost scrisă
recent şi este contemporană cu noţiunile care o desemnează. Termenul de
„psihoterapie” a apărut în Anglia şi el aparţine lui D.H. Tuke, care a scris
lucrarea „Ilustrări ale influenţei minţii asupra corpului, în stare de sănătate
şi boală” în 1872.
Noţiunea de psihoterapie a fost consacrată în Franţa, odată cu studiul
lui Bernheim:”Hipnotism, sugestie, psihoterapie”. În Franţa, termenul de
psihoterapie a fost preluat nu doar de medici ci şi de scriitori ca M. Barres
şi Ştefan Zweig. Zweig menţiona, atunci când se referea la psihoterapie,
de „vindecarea spiritului prin spirit” şi de vindecarea „corpului prin spirit”.
J. M Charcot a fost autorul ecuaţiei, după el axiomatice: „Pentru boală
psihică, tratament psihic”. Un alt elev al Şcolii de la Salpetriere, Alfred
Binet, preconizează extinderea sugestiei şi în general, a psihoterapiei în
domenii extramedicale şi mai ales, în domeniul psihopedagogiei, sociologiei,
eticii, filosofiei.
Metoda terapeutică în esenţa sa medicală, prin scopul său declarat:
asigurarea sănătăţii mentale, psihoterapia este în fapt o expresie a culturii
şi include în cadrul tehnicilor sale reguli de conduită, valori morale, care,
la rândul lor, descind din norme şi modele culturale.
Marea maladie a timpului prezent, cu implicaţii în toate problemele noastre
şi care ne afectează la nivel individual şi social, este „lipsa sufletului”.
Când ne neglijăm sufletul, apar simptomele, care se pot manifesta prin senti
mentul de neîmplinire, obsesii, vicii, boli psihosomatice. Interesul pentru
suflet este mai mult decât încercarea de a eradica simptomele (Moore, 1966).
A da o definiţie precisă sufletului este o întreprindere intelectuală; sufletul
a preferat din totdeauna imaginaţia. Adesea sufletul se dezvăluie într‑o
conversaţie plăcută, în ataşament, în dragoste, în prietenia sinceră, în planul
intimităţii, al introspecţiei.

Psihoterapiile sugerează adesea cum oamenii ar putea învăţa asertivitatea,
iubirea, iertarea, toleranţa, exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor,
exersarea meditaţiei. Jung, unul din terapeuţii sufletului spunea ca „Orice
problemă de natură psihologică este până la urmă o chestiune de religie”.
Tradiţia ne învaţă că sufletul se află undeva pe la mijlocul drumului între
înţelegere şi inconştient, şi că instrumentul său de acţiune nu este nici
mintea nici trupul, ci imaginaţia. Aducerea imaginaţiei în zonele care au
suferit din cauza absenţei acesteia, poate aduce echilibrul acestora.
Milton Erickson a denumit uneori hipnoza sa hipnoză naturală, el con
sidera oamenii ca posedând abilităţi naturale. Erickson iubea cu adevărat
natura şi a considerat că oamenii dispun de o mulţime de abilităţi naturale
demne de respect cum ar fi: intrarea în transă şi abilităţi de a experimenta
fenomenul transei. De asemenea, Erickson considera că inducţia transei nu
trebuie să fie un lucru atât de formalizat: „veţi privi ceasul” sau de ritualizat;
ea poate fi o conversaţie naturală. În hipnoză, Erickson nu încerca să‑i
înveţe pe oameni lucruri ce vin din exteriorul lor, ci îi provoca să evoce
unele experienţe din interiorul lor. Nu‑şi impunea propriile idei şi credinţe,
spunând în consecinţă: „Aceasta este calea de a rezolva problema” sau
„Uite, ia această nouă credinţă care‑ţi este mult mai folositoare decât cea
pe care ai avut‑o.” Evocarea experienţelor naturale din interiorul oamenilor,
extinderea şi direcţionarea lor, reprezintă travaliul terapeutic dorind influen
ţarea oamenilor şi direcţionarea lor spre evocarea propriilor experienţe pe
care să le utilizeze în scopul atingerii propriilor lor obiective.
Hipnoza facilitează pătrunderea în propria minte pentru (re)accesarea
unor reprezentări interioare fiind absorbiţi de anumite evenimente, concen
trând atenţia asupra lor în timp ce interesul pentru ceea ce se întâmplă în
exterior, scade. În permanenţă facem acest lucru şi aşa ne explicăm cum
înţelegem ceea ce ne spun ceilalţi în vreme ce noi sunt preocupaţi de cu
totul altceva. Nu există nici‑o deprindere sau abilitate de care să fim capabili
în transă şi de care să nu fim apţi şi în starea de veghe.
Finalitatea actului psihoterapeutic este dobândirea capacităţii de a acţiona
coerent în faţa complexităţii vieţii ancorându‑ne în mod flexibil pe o bază
actuală fiind pregătiţi pentru a atrage şansele pe măsură ce se ivesc, de
partea noastră. Dobândirea simţului personal al direcţiei, a congruenţei între
scop şi acţiune, gestionarea schimbării, sunt transformări fundamentale ale
personalităţii angrenate în împlinirea propriului scenariu de viaţă. Drumul
pe care îl parcurgem nu este întotdeauna uşor şi lipsit de sinuozităţi, dar
putem constata adesea că este mult mai simplu decât ne permitem să credem.
Trăim într‑o lume grăbită, instabilă, haotică şi nu ne mai putem permite să
aşteptăm să construiască alte persoane scenariul vieţii pentru noi şi să ne
conducă. Este timpul să ştim cine suntem, ce dorim, încotro mergem, care
ne sunt scopurile de viaţă, convingerile şi valorile şi să învăţăm CUM să
devenim proactivi şi să aducem VIEŢII provocări punându‑ne întrebări în

legătură cu acele aspecte ale personalităţii noastre pe care dorim să le
schimbăm, să construim planul nostru de viaţă şi să facem pas cu pas pentru
atingerea scopurilor, a misiunii.
Studiu de caz
La cabinet s‑a prezentat o pacientă cu depresie, trimiterea la psiholog a
fost făcută de medicul psihiatru.
Anamneza
Pacienta în vârstă de 28 ani, diagnosticată cu depresie, a urmat un
tratament indicat de medicul psihiatru, dar nu a reuşit să se reechilibreze
încă.
Este căsătorită, are un copil, lucrează ca asistentă medicală, este studentă,
locuieşte într‑un apartament împreună cu soţul şi copilul. Părinţii locuiesc
la ţară, în oraş mai are un frate cu care se vizitează rar. Depresia i‑a afectat
relaţia de cuplu, relaţia cu părinţii, parţial relaţiile interpersonale profesionale
şi situaţia la facultate prin diminuarea concentrării având impresia ca nu
mai face faţă, că a diminuat memoria şi încrederea în sine. Interviul şi
anamneza au evidenţiat suferinţele pacientei, care a crescut într‑o familie
unde tata era autoritar, îi plăcea să bea şi adesea stârnea conflicte. Mai are
un frate cu care se înţelege bine. A avut o copilărie tristă, pacienta îşi
aminteşte că ar fi dorit să plece de acasă de multe ori din cauza conflictelor,
dar nu a avut unde. A fost o elevă bună şi acum îşi continuă studiile cu
foarte bune rezultate. S‑a îndrăgostit de un medic şi susţine că a înşelat‑o
de multe ori, dar nu l‑a surprins cu niciuna din iubitele lui; faptul că a fost
înşelată a îndurerat‑o foarte mult şi deşi a fost primul ei prieten, nu s‑a
simţit cu adevărat bine cu el niciodată. Într‑o bună zi, a cunoscut un bărbat
deosebit şi chiar dacă era conştientă că nu e bine să încalce normele morale,
l‑a înşelat pe prietenul ei. Ea nu regretă relaţia pe care a avut‑o deoarece
s‑a simţit minunat în compania acestui bărbat, el a făcut‑o să se simtă bine
cu ea însăşi, a simţit că într‑adevăr este femeie şi încă una valoroasă, a trăit
clipe magice cu acest bărbat căsătorit cu o altă femeie. Regretă faptul că
prietenul ei şi‑a dat seama şi a descoperit noua ei relaţie. Cu toate acestea,
prietenul pacientei în speţă, nu a dorit să se despartă, ci dimpotrivă, a cerut‑o
în căsătorie. Au împreuna un copil, dar a şantajat‑o mereu că îi va spune
mamei ei despre aventura cu celălalt bărbat. Aceasta a înrăutăţit relaţia lor,
mai ales ca îi scoate în evidenţă doar defectele, o jigneşte şi o face să se
simtă foarte vinovată atât pentru adulter cât şi din punct de vedere religios
spunându‑i că are de „plătit”. Pacienta se plânge că este disperată şi că are
momente grele de deznădejde. S‑a gândit să divorţeze, dar ştie că mama ei

va suferi, nu este sigură dacă îşi va putea permite să crească copilul şi se
teme că acesta va suferi foarte mult pentru că îşi iubeşte nespus, tatăl. A
fost la medic si biserică, a urmat toate indicaţiile, însă starea ei de sănătate
nu s‑a îmbunătăţit, conflictul intrapsihic persistă şi nu poate lua decizia de
separare.
Obiectivele psihoterapiei
Am plecat de la premisa că fixarea obiectivelor împreună cu pacienta şi
testarea ecologică a acestora de către subiect, angajarea autentică în procesul
reechilibrării personalităţii, reprezintă condiţiile unui act psihoterapeutic de
succes. Obiectivele au fost fixate de comun acord cu pacienta:
1. Liniştirea pacientei;
2. Integrarea părţilor aflate în conflict;
3. Deculpabilizarea;
4. Întărirea eului, creşterea încrederii;
5 Creşterea concentrării atenţiei în plan profesional şi şcolar;
6. Restructurarea convingerilor (credinţelor) de viaţă prin schimbarea unor
convingeri vechi ce‑i sabotau personalitatea;
7. Puterea de a face alegeri responsabile prin testarea mentală a efectelor.
Examenul psihologic a evidenţiat o imagine de sine scăzută, devalorizare,
agresivitate şi tendinţe depresive, hipocondriace, coeficientul de inteligenţă =
116 (peste medie).
Psihoterapia a cuprins douăsprezece şedinţe şi a integrat tehnici din
hipnoză şi NLP (integrarea părţilor aflate în conflict prin sublinierea intenţiei
pozitive a celor două părţi, cea care îi spune să divorţeze şi cea care doreşte
să rămână în relaţie), reframingul, scenariile, metaforele şi poveştile tera
peutice spuse în transă, strategiile cognitiv comportamentale, convorbirea
nondirectivă, artterapia.
Efectele psihoterapiei
• Câştigarea stării de linişte, pace interioară prin liniştirea copilului interior,
împăcarea cu sine
• Augmentarea încrederii în sine
• Trăirea sentimentului de reunificare, unitate
• Învăţarea lecţiilor de viaţă din experienţele trecute, care nu mai pot fi
schimbate
• Creşterea interesului pentru studii
• O bună concentrare şi îmbunătăţirea memoriei
• Încheierea cu succes a studiilor superioare
• Sentimentul creşterii valorii personale
• Implicarea în practicarea noii profesii

• Câştigarea unui nou statut profesional
• Îmbunătăţirea stilului de interacţiune, dezvoltarea relaţiilor interpersonale
• Creşterea resurselor financiare şi prin urmare a calităţii vieţii
• Câştigarea sentimentului de libertate
• Puterea de a lua decizii responsabile
• Înlocuirea convingerilor de viaţă disfuncţionale cu convingeri realiste
Am primit un telefon de la pacientă şi m‑a felicitat cu ocazia Sărbătorilor
Pascale şi mi‑a transmis că se simte bine. Pacienta m‑a vizitat la cabinet,
era o persona împăcată cu sine, se liniştise şi se simţea foarte sigură de
sine. A încheiat facultatea, acum avea două slujbe, muncea mai mult, dar
se simţea liberă şi puternică. A fost însoţită de copil, a solicitat o evaluare
a acestuia. Instrumentele psihodiagnostice au evidenţiat o dezvoltare echi
librată a copilului. A plecat împăcată cu ea însăşi şi cu noua sa viaţă pe
care a decis să şi‑o aleagă, înţelegând că boala nu trebuie văzută doar ca
impas existenţial, ca suferinţă, ci şi ca şansă de schimbare a drumului de
viaţă prin lărgirea sferei conştiinţei şi ridicarea la alt nivel al înţelegerii.
Psiholog Dr. Aurelia MORARU, Constanţa
Bibliografie
1. Bandler R., Grinde J., Tehnicile psihoterapiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,
2007.
2. Cungi C, Note I.D., Cum să facem faţă depresiei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2002.
3. Dafinoiu I., J.L. Vargha, Hipnoza clinică. Tehnici de inducţie. Strategii tera
peutice. Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
4. Dafinoiu I., J.L. Vargha, Psihoterapii scurte, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
5. Dafinoiu I., Personalitatea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
6. Dafinoiu I., Suport curs hipnoza, Constanta.
7. Dahlke R., Boala ca şansă, Editura Trei, Bucureşti, 2008.
8. Fontaine O., Fontaine P., (traducere de Geta‑Liuba Dafinoiu), Ghid clinic de
terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, 2008).
9. Ionescu G., Tratat de psihologie medicală, Ed. Asklepios, Bucureşti, 1995.
10. Knight S., Tehnicile programării neurolingvistice, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,
2008.
11. Lăzărescu M., (coord.), ICD‑10 Clasificarea tulburărilor mentale şi de compor
tament, Ed. All, 1998.
12. Moore T., Îngrijirea sufletului, Ed. Colosseum, Bucureşti, 1996.
13. O’Hanlon W. H., Martin M., Hipnoza centrată pe soluţii.
14. Romilă A., DSM‑IV, Asociaţia psihiatrilor liberi din România, Bucureşti, 2000.
15. Sidney R., Vocea mea te va însoţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
16. Un seminar didactic cu Milton Erickson.

DIALOG ORTODOX
22. PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA
E nevoie de o filosofie a educației?
La întrebarea dacă educația este artă, știință, tehnică, teorie, filosofie

etc. răspunsul convenabil rezidă în aceea că, educația împrumută trăsături
care țin de toate domeniile invocate. Educația este, înainte de toate, o
practică socio‑culturală ce presupune componente diverse, de la proiecția
mentală, creativitate, metodă, până la acțiunea concretă. Cu alte cuvinte,
actul paideic presupune și reflecție, proiecție, viziune, adică o filosofie de
gândire a importanței acestei practici vizată ca întreg, dar și secvențial,
etapă cu etapă, acțiune cu acțiune. Cu cât practica este mai complexă, cu
consecințe hotărâtoare la nivel individual sau comunitar, cu atât mai mult
se impune antamarea unei perspective filosofice a acțiunii vizate. Gândirea
predetermină faptele și „aranjează” secvențele acționale în așa fel încât
proiectul să se împlinească. Integralitatea unei acțiuni nu poate fi întreținută
decât prin reflecție atotcuprinzătoare aşa încât educația are nevoie de premise
filosofice pentru a se exercita.
Considerăm că Filosofia educației reprezintă o disciplină integrativă, cu
caracter metateoretic, ce pune sub semnul interogației și reflecției, mai
multe orizonturi legate de educație: esența și sensul educației, fundamentele
acțiunii educative, legătura dintre educație și celelalte practici umane,
finalitățile educației, valorile transmise prin practicile paideice, valoarea
cunoașterii de ordin pedagogic etc.

Filosofia educației are un caracter:
• Integrativ, întrucât adună, valorizează și integrează mai multe traiecte
explicative;
• Holistic, pentru că are în vedere întregul, toate componentele și dez
voltările aplicativ‑teoretice;
• Metateoretic, deoarece se situează la un nivel de analiză superior pozițio
nărilor concrete, factuale, contextualizate, personalizate, de prim nivel etc.
Elementul de diferențiere între multiplele doctrine și practici pedagogice
stă, mai mult, în filosofia adiacentă sistemului de practici desfășurate, decât
în strategiile tehnice de insinuare a actului în sine. Cumulul justificativ,
aflat în presupozițiile metafizice și prescripțiile axiologice, constituie un
factor relevant pentru lecturarea și acceptarea unui proiect educativ. Pe de
altă parte, un proiect educativ viabil, dacă nu este directivat de o viziune
de ansamblu, relativ constantă în timp, nu are sorți de izbândă (a se vedea,
în acest sens, numeroasele încercări de reformare a sistemului românesc de
învățământ din cauza lipsei unei viziuni integrale, coerente, constante).
Pedagogia nu se va limita la o simplă tehnică a educației, ci va propensa
o anumită concepție despre ființă și despre raportul acesteia cu existența.
Ea înseamnă angajament, poziționare, viziune, discurs valorizator al
omului față de sine, față de alții și față de lume. Fără o reflecție atot
cuprinzătoare, știința educației (ca și practica adiacentă) rămâne un instru
ment sterp, lipsit de substanță, greu de adecvat la educabil – o ființă spirituală
particulară. Afinitatea dintre tehnica educativă și ființa vizată poate fi
stipulată prin fundamentul reflexiv, filosofic, care dă sens și densitate umană
unui instrument care altfel rămâne rece, inoperant, chiar oprimant.
Filosofia educației poate fi decelată pe linie:
1. evolutiv‑istorică;
2. tematic‑sistematică.
1. Perspectiva filosofică a educației constituie cea mai veche reflecție asupra
educației (vezi antichitatea greacă). De fapt, primul corpus pedagogic
s‑a născut în sânul filosofiei după care a urmat procesul autonomizării
pedagogiei ca știință. Marii creatori de sisteme pedagogice din perioada
modernă (Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbart) au contribuit la
autonomizarea și desprinderea pedagogiei de filosofie, prin tratarea
expresă a fenomenelor educative, relevând importanța, scopul, formele
de realizare și perfectare ale acestora, în consens cu exigențele determinate.
O astfel de filosofie a educației este una speculativă, plurivalentă tematic,
„amestecată” cu metafizica, logica, retorica, politica etc.
2. Analiza tematic‑sistematică se ridică la un nivel meta‑teoretic și este
identificabilă la nivelul reflecțiilor dezvoltate in ultimul secol și este

sincronă cu unele direcții noi din epistemologie, teoria sistemelor, filo
sofia analitică; o astfel de analiză devine oarecum de sine stătătoare prin
tematizări specializate realizate de către pedagogi care, dincolo de prescrieri
strict tehnice, au făcut loc și reflecției asupra propriilor lor teorii sau ale
altora. „De‑dublarea” lăuntrică a pedagogiei reflectă gradul ei de matu
ritate epistemologică, deontică, deontologică.
Filosofia educației ar putea avea drept preocupare interogarea procesului
1 Sistematizarea invocată educațional din perspective a mai multor repere1:
se bazează și pe urmă
toarele referințe: Bertrand, 1. Existență;
Yves, 1993, Théories con
temporaines de l’éduca
2. Acțiune;
tion, Ed. Chronique so 3. Cunoaștere;
ciale, Lyon; Bîrzea, Cezar,
1995, Arta și știința edu
4. Valori;
cației, Editura Didactică 5. Normativitate;
și Pedagogică, București;
Bowyer, Carlton, 1970,
6. Temporalitate;
Philosophic, al Perspec
tives for Education, Scott
Centrarea reflecției spre jaloanele enunțate deschide șase domenii de
– Foresman and Com cercetare în câmpul filosofiei educației:
pany, Glenview, Illinois;
Brubacher, John, 1969, 1. ontologia educației, respectiv orizontul tematic ce vizează datul educativ,
Modem Philosophies of
Education, McGraw‑Hill
trăsăturile „ființiale” ale spațiului paideutic: potențialul fizic și genetic
Book Company, New al actorilor implicați, resursele materiale desfășurate, implicațiile onti
York, London etc; Char
bonnel, Nanine, 1993,
cului social asupra exercițiului educațional etc.; Exemple de topici care
Philosophie du models, au în vedere astfel de topici: Psihologia copilului, Psihologia educației,
PUS, Strassbourg; Curtis
S. J. (coord.), 1965, An
Psiho‑sociologia grupurilor de învățare, Sociologia educației, Economia
Introduction to the Philo educației, Demografia școlară, Ergonomia educației, Mijloace de învă
sophy of education, Uni țământ;
versity Tutorial Press LTD,
London; Hubert, René, 2. praxiologia educației, teoria practicii educative eficiente, respectiv ori
1965, Traité de Pédago zontul poziționărilor și intervențiilor educative și didactice, de la Didactica
gic génerale, PUF, Paris;
Landsheere, Gilbert de, generală la Didacticele aplicate și speciale, Tehnologia și metodologia
Landsheere, Vivianne de, instruirii, Comunicarea pedagogică, IAC, Teoria și metodologia evaluării,
1979, Definirea obiective
lor educației, EDP, Bucu Principiile acțiunii didactice;
rești; Landsheere, Vivianne 3. epistemologia educației, adică domeniul teoretic interesat de posibili
de, 1992, L’éducation et
la formation, PUF, Paris; tățile și limitele cunoașterii fenomenului educativ, de specificul cercetării
Reboul, Olivier, 1971, La pedagogice, de criteriile de întemeiere a explicației pedagogice, de analiza
philosophie de l’éduca
tion, PUF, Paris, 1971; logico‑retorică a discursului educativ (dar și al pedagogiei), de exigențele
Whitehead, A. N., 1962, de consistență și congruență a teoriei pedagogice etc.; Exemple te
The Aims of Education,
and Other Essays, Ernest topici: Metodologia cercetării psihopedagogice, Curente, teorii și modele
Benn Limited, London; educative, Logica discursului pedagogic, etc.;
Wynne, John, 1963, Theo
ries of Education An In 4. axiologia educației, orientată spre identificarea valorilor vehiculate sau
troduction to the Foun decantate în conținutul educației, discutarea modului de structurare a
dation of Education, Har
per and Row, London. conținutului, depistarea conflictelor valorice și a unor căi de rezolvare
a acestora, relevarea dimensiunilor axiologice ale componentelor pro
ceselor educative: finalități, conținuturi, metodologie didactică, forme

de organizare și realizare a educației etc. Exemple de topici: Pedagogia
culturii, Axiologia pedagogică, Conținuturi ale educației (morală, este
tică, religioasă);
5. normativitatea educației, respectiv acel domeniu al pedagogiei ce
reclamă instituirea și respectarea unor norme deontice, deontologice sau
de jurisprudență ce reglează acțiunea educativă etc. dar și punerea pro
blemei dreptului de a le prescrie sau respecta. Avem în vedere atât
problematica principiilor acțiunii didactice (vezi normativitatea aferentă),
a eticii practicii didactice (la nivel de activitate formativă, de relație
elev‑profesor, profesor‑părinte etc.), dar și a normelor juridice ce reglează
activitatea educativă (un domeniu elastic, întrucât presupune variabile
impredictibile legate de politic, ideologic, intruziune sau accident volun
tarist etc.). Exemple de topici: Politica educației, Legislația școlară,
Deontologia didactică;
6. dialectica educației, respectiv orizontul pedagogic interesat de evoluția
educației în timp, schimbarea paradigmelor educaționale, modificabili
tatea și circumstanțierea practicilor educative funcție de timp, spațiu,
presiuni culturale, sociale, politice etc. Exemple de topici: Istoria edu
cației, Istoria gândirii pedagogice, Etnopedagogia, Antropologia educa
ției, Pedagogia comparată, Inovare și reformă în educație, Pedagogie
interculturală.
Cele șase domenii, explicitate mai sus, pot fi puse în relație cu o serie
de întrebări subsecvente ce reliefează specificitatea demersurilor ce se pot
realiza în interiorul filosofiei educației, după cum urmează:
1. Ontologia educației vizează elementele „naturale” ale educației și pune
întrebarea „cu cine, cu ce mijloace și unde/când facem educația?”;
2. Praxiologia educației se raportează la elementele procedurale și propune
tema „cum atingem scopul educației?”, „care e calea?”, „ce e prioritar/
eficient să facem?”;
3. Epistemologia educației încearcă să răspundă la întrebarea prin ce căi
și cât putem ști despre fenomenul educativ, „ce valoare de adevăr are
explicația/teoria pedagogică?”, „cum translăm cunoașterea/experiența
dinspre teoretic către practic și/sau invers”?;
4. Axiologia educației se referă la ce valori transmitem prin educație și se
întreabă despre „care e scopul educației”, „ce este mai bun de făcut?”,
„ce înseamnă a fi educat?”;
5. Normativitatea educației pune problema posibilităților și a limitelor
intervenției educative, „ce îmi este îngăduit să fac prin educație/în numele
educației?”, „care este cadrul normativ/legislativ care stimulează/frânează
educația?” ;

6. Dialectica educației este atentă la evoluția practicilor educative, „ce
trebuie să schimb, să transform, să inovez?”, „care sunt factorii schim
bării?”
Aceste șase direcții ar trebui să se reflecte și în curriculumul programului
de formare a profesorilor. De altfel, în mare măsură aceste demersuri se
întrevăd la nivelul disciplinelor din actualele planuri de învățământ care
asigură formarea corpului profesoral, unele „pete albe” putând fi abolite
printr‑o recalibrare curriculară – atât pe linie disciplinară, cât și tematică.
Cele șase profiluri teoretice ce se subscriu filosofiei educației sunt
interdependente. O analiză pertinentă de ontologie educațională nu se poate
realiza fără respectarea unor minime prescripții epistemologice, fără o
poziționare valorică față de existență, fără o respectare a normativității
implicite sau explicite etc. O întreprindere de epistemologie educațională
presupune un anumit mod de a înțelege ființa educată, o necesară relaționare
a cumulului de cunoștințe la un cadru valoric de ierarhizare și validare, o
luare în considerare a aspectului ontic în care se desfășoară educație etc.
O cercetare de axiologie educațională va ține cont de valențele „ființiale”
ale valorilor și va pleda pentru concretizarea lor în act, după cum se va
ține cont de un instrumentar epistemic de descriere și prescriere a valorilor
în educație etc. etc.
Teoria pedagogică reprezintă un discurs în care enunțurile de tip descriptiv-
constructiv și prescriptiv apar în chip necesar. Discursul descriptiv-con
statativ devine predominant în ontologia educației; discursul constructiv-
reflexiv se institute în orizontul epistemologiei educației; enunțurile
prescriptiv‑normative țin mai mult de perimetrul axiologiei educației sau
normativității educației etc. Cele trei „specializări” ale discursului pedagogic
nu se ipostaziază în mod autarhic, ci se împletesc, se completează, sunt
alternante. Complementaritatea celor trei funcțiuni asigură pertinență
teoretică discursului pedagogic (ca știință, teorie descriptivă), validitate
valorică (ca perspectivă normativă, incitativă) și eficiență pragmatică acestui
tip de discurs (ca acțiune, fenomenologie practică).
Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș, Iași

DIALOG ORTODOX
23. MĂRTURII
Crucea din mijlocul inimii
Suntem întâi copii, din prima copilărie nu ne amintim decât lucruri vagi,
creștem, întâi ne entuziasmăm de lume, de oameni, începem să ne formăm,
să ne facem primele amintiri, întâi ale altora, apoi și ale noastre, devenim
adulți, ne croim planuri, vise, apar lupte, primele decepții, primele încercări.
Reușim, de multe ori, ce ne propunem, apoi vine întrebarea: ÎNCOTRO,
de aici? Ce rămâne de făcut ca să ne păstrăm în viață, activi, cu idealuri,
cu valori? Este satisfacerea sinelui ultima barieră? Înțelegeți ce spun. Vă
simțiți fericiți când ați realizat scopurile din viață, cele pentru sine? Și acum
vine întrebarea: ce să fac să fiu fericit? Răspuns: întrebare greșită! Nu te
mai gândi doar la asta!
Nu suntem croiți să ne facem doar pe placul nostru. Exacerbarea sinelui
nu duce la fericire, ci la cea mai profundă singurătate. Și nici un om care

se simte singur nu este fericit. Nu spun care este, ci care se simte singur,
adică, se gândește și conștientizează că este singur în viață, preocupările,
sentimentele și acțiunile sale. Pentru că poți să te simți singur și în mijlocul
celei mai mari mulțimi de oameni, așa cum poți să fii singur și să ai în
suflet pe Dumnnezeu și lumea toată.
Sufletul nostru este croit să se bucure, să se împărtășească de ceilalți,
să circule liber în această comuniune de conștiințe mulțumitoare, ușoare și
dăruitoare ale celor care își asumă cu adevarăt iubirea lui Dumnezeu prin
și cu iubirea celor de aproape.
Aceasta aduce adevărata fericire, care nu se va lua de la noi și care
dăinuie peste mormânt, vestind taina și bucuria Învierii, pentru că aceasta
este adevarăta Cruce prin care noi ne regăsim. Crucea din mijlocul inimii,
cea pe care noi o regăsim în decursul vieții și frământărilor noastre, este
rostul, sensul nostru de ființe iubitoare și dornice de iubire, fără de care cu
adevărat nimeni nu poate să realizeze ceva durabil în viață, dar nici să
reziste în fața încercărilor, uneori extrem de puternice, ale vieții profesionale
și sociale.
De asta cei care dăruiesc mereu – daruri materiale, muncă, studiu,
cercetare, rugăciune, zidire continuă materială sau spirituală sunt cei mai
bogați în fericire oameni de pe pământ, pe când cei care acumulează fără
a dărui, ba, mai mult, luptând și rănind în jur pentru a‑și păstra avutul sunt
cei mai săraci, cei mai singuri și cei mai de plâns dintre oameni, căci pe
ei cu greu se găsește cineva să‑i iubească, adică să‑și pună și viața pentru
ei, la nevoie. Câtă fericire aveau în sine părintele Iustin, părintele Teofil,
părintele Galeriu, monahul cu chip de sfânt Arsenie Papacioc, când le
împărtășeau celorlalți taina iubirii dumnezeiești, care duce prin Cruce la
Înviere! Dar câtă bucurie este în ochii oricui face binele în mod jertfelnic,
simțind că prin Crucea de a se împărtăși celuilalt pregustă Învierea!
Cât de la îndemână ne este acum să facem binele, cum nu a fost niciodată,
și totuși cât de puțin iubim și cât de singuri suntem în sufletul nostru mulți
dintre noi! Și, totuși, iubirea dumnezeiască se revarsă peste noi!
Suntem fericiți? Ochii noștri se luminează când se trezesc dimineața sau
când se închid seara? Dacă da, slavă lui Dumnezeu, iar dacă nu, să privim,
să căutăm adânc în sufletul nostru crucea noastră ființială, ca pomul vieții
în mijlocul raiului, să o asumăm și vom găsi lumina, fericirea, și învierea
noastră.
Doctor Laura-Magdalena NICOLESCU, Iași

Bartolomeu Anania
rămâne pentru mine o lumină
și un simbol al Transilvaniei
Vlad Pintea: L‑ați pomenit pe mitropolitul Bartolomeu Anania. Spuneți‑ne

câteva cuvinte despre dânsul.
Basarab Nicolescu: Am fost foarte apropiat de mitropolitul Anania,
Valeriu Anania, cum a fost cunoscut ca scriitor. Mi s‑a părut de‑o dimensiune
și religioasă, și spirituală, și intelectuală cu totul neobișnuită. Eu păstrez o
amintire extraordinară.
Am participat la lansarea revistei Tabor, am fost printre întemeitorii
acestei reviste. El spunea: ”Vreau să reînființez o revistă de tip Gândirea”,
adică să îmbine religia cu literatura, cu arta, și, într‑adevăr, cred că a reușit.
Vă spun un alt moment extraordinar, pe care l‑am trăit alături de el la
Nicula, la reședința sa. Una dintre aceste vizite a rămas memorabilă. Mi‑a
arătat manuscrisele lui din închisoare: teatru, poeme. Avea o memorie
extraordinară, atât de extraordinară încât înregistra în memorie, pentru că
nu avea hârtie și creion.
Problema era că înregistra chiar corecturile, deci versiunile diferite. La
un moment dat nu a mai putut suporta și a spus directorului închisorii:
VREAU HÂRTIE. A primit file numerotate. Am văzut aceste manuscrise,
aproape fără corecturi. Nu știu unde se află acum, știu că domnul Sasu este
cel care a preluat moștenirea intelectuală a mitropolitului Anania.
Mie mi‑a promis pentru colecția de la Curtea Veche ”Memoriile” sale,
care, până la urmă, nu voi intra în detalii de ce și cum, dar s‑au publicat
la Iași, la Polirom, care a trimis aici un reprezentant și a reușit să le obțină.
Dar a fost un gest extraordinar, eu am manuscrisul Memoriilor.
Vreau să mai spun că am fost foarte mâhnit când am văzut unele atacuri
în presă la adresa mitropolitului Anania, ca de exemplu pe chestiunea cu
Securitatea.
Lucrurile acestea s‑au răspândit și, în fond, veneau tot din interiorul bisericii.
Biserica unită cu forțele obscure, care au fost înainte. Și s‑a dovedit că numele
de cod al mitropolitului Anania nu era, de fapt, al lui, ci al lui Plămădeală.
Deci, omul acesta rămâne pentru mine ca un fel de lumină și simbol al
Transilvaniei.
Vlad Pintea: Și pentru Ortodoxia românească.
Basarab Nicolescu: Da, vă mulțumesc pentru ce spuneți. Și pentru inte
lectualitatea românească. Nu trebuie uitat că a fost și un mare scriitor. Îmi

măsor cuvintele, eu cunosc ceva și în literatură, și în filosofie: poet excelent
și autor de teatru.
Vlad Pintea: Ca să încheiem discuția despre starea României și să putem
trece la profesorul Basarab Nicolescu, totuși, care sunt tarele României
care ne mai țin încă pe loc?
Basarab Nicolescu: Nu mi‑aș permite să dau lecții din afară, pentru că
am trăit majoritatea vieții mele în Franța. Nu cred că există tare genetice.
Cred că lucrurile acestea sunt foarte periculoase, de genul națiune mică,
cultură mică, să măsori spiritualitatea unei țări în kilograme. Bineînțeles că
în America se publică mai mult, sau în Franța.
Dar e vorba că există o permanență a spiritualității române, care a fost
îndepărtată din sufletul oamenilor în perioada totalitară, și acum prin capi
talismul sălbatic, care s‑a instaurat după ‘89. Spun sălbatic pentru că a fost
o trecere foarte bruscă spre bunăstare, spre bani, spre proprietăți.
Deci cred că tarele nu sunt ale românilor, ci ale clasei politice, care
încă nu are educație pentru a forma lideri. Cred că trebuie o formare a
liderilor, e un lucru care mă interesează foarte mult în ultima vreme. O
formare în sensul respectării a ceea ce sunt românii dintotdeauna, nu cei
de acum sau de altădată.
Eu am reacționat întotdeauna acolo unde mă aflam, în Franța sau în altă
parte, în diverse manifestări culturale. Am făcut și o colecție în Franța,
numită „Românii din Paris”, unde am publicat vreo 12 monografii despre
marii români din Franța, și m‑am luptat întotdeauna împotriva acestei
devalorizări a României de către români.
Nu voi da nume, dar unele sunt ilustre, care se prezentau în genul: noi
suntem o națiune mică, o cultură mică. Deci un fel de autoflagelare care
nu‑și are rostul. Cred că aceste probleme țin de educație, de formarea unei
clase mijlocii.
Ce ține Franța? Există o axă între stânga și dreapta, administrația, care
nu este nici de dreapta, nici de stânga, și există o clasă mijlocie foarte
puternică. Deci una dintre problemele României este formarea unei clase
mijlocii. Prăpastia socială creează o prăpastie și în atitudini.
Interviu realizat de Vlad Pintea

cu Acad. Basarab Nicolescu, Paris

Crucea,
sinteză a credinței noastre creștine
Domnul Iisus Hristos, prin întreaga Sa lucrare, ca Dumnezeu adevărat

şi Om adevărat, a propovăduit Evanghelia atât apostolilor și ucenicilor,
precum și mulțimilor de oameni care îl însoțeau în deplasările în Țara
Sfântă, Evanghelia luminii și dreptății, a harului și adevărului, a iubirii și
a vieții veșnice, a mântuirii și a învierii. El a descoperit apostolilor și uce
nicilor, mulțimilor de oameni precum și persoanelor cu care a fost în dialog,
care este calea spre mântuire și cum poate fi ea parcursă.
Cele patru referate ale sfinților Evangheliști consemnează cuvintele
Domnului de o claritate perfectă, nepământeană, prin care Acesta ne învață,
ne îndeamnă și ne convinge de tot adevărul. Astfel, la Sfântul Matei găsim
următoarele cuvinte ale Domnului:
„Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și
să‑mi urmeze Mie” (Matei 10‑24).
Tot la acest sfânt evanghelist întâlnim și următoarele atenționări ale
Domnului Hristos:
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic
de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. Și cel ce nu‑și ia crucea și nu‑mi urmează Mie nu este vrednic
de Mine” (Matei 10, 37‑38).

Sfântul Evanghelist Ioan consemnează următoarele:
„Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care
M‑a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte
la viață” (Ioan 5, 24).
La același sfânt Evanghelist găsim și următoarele cuvinte ale Domnului:
„Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom
veni la el și vom face lăcaș la el” (Ioan 14, 23).
În Epistola I Corinteni se arată:
„Căci cuvântul Cruce pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni, 1, 18).
Din exprimările Mântuitorului referitoare la purtarea crucii personale,
distingem astfel trei elemente: a) Crucea, b) lepădarea de sine și c) urma
rea Sa.
Crucea, pentru toți dreptcredincioșii creștini reprezintă altarul de jertfă
pentru iertarea păcatelor lumii, precum și altarul de biruință asupra morții.
Prin Crucea Sa, Domnul Hristos ne cheamă să reflectăm cu toată atenția la
crucea personală a fiecăruia dintre noi. Lepădarea de sine o realizăm prin
pocăință, smerenie, post și rugăciune, prin renunțare la păcatele, patimile,
poftele și voia proprie nepotrivite cu voia lui Dumnezeu. În fine, în parcurge
rea călătoriei nostre vremelnice, să împlinim lucrarea personală pe care
trebuie să o identificăm din poruncile și învățătura Domnului în circumstan
țele proprii de loc, timp și mijloace.
Ca o sinteză a învățăturilor și poruncilor Sale, suntem chemați ca, în
relația cu aproapele nostru, să vedem în acesta chipul lui Dumnezeu și să‑l
primim în sufletul nostru așa cum este și cu brațele larg deschise, ca un
simbol viu al Crucii prin care mărturisim iubirea necondiționată față de
Domnul.
Este necesar să privim fiecare zi și fiecare clipă ca un dar fundamental
al lui Dumnezeu și să ne cercetam mereu dacă am făcut tot ce trebuie pentru
a împlini voia Sa. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, să‑I mulțumim
pentru ajutorul dat și să‑L rugăm să ne ierte și să ne ajute în tot ceea ce
facem bun si bineplăcut Lui.
Referitor la simbolul Sfintei Cruci, la semnificația profundă a acestuia
în viața dreptmăritorilor creștini, ne vom opri în cele ce urmează la câteva
aspecte:
Sfinții Împărați întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena, prin
activitatea lor sunt strâns legați de taina și puterea Sfintei Cruci, semnul
central al religiei creștine. Se știe că înaintea confruntării cu Maxențiu,

împăratului Constantin i s‑a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci spre biruință,
însoțit de cuvintele în latină „în acest semn vei învinge”. Împărăteasa Sfânta
Elena a descoperit la Ierusalim în anul 327 Crucea pe care a fost răstignit
Mântuitorul, aceasta a fost identificată de celelalte două cruci ale tâlharilor
împreună cu care fusese răstignit Domnul, printr‑o minune, învierea unui
mort care era dus la groapă. Un rol deosebit l‑a avut Edictul de la Milan
(313), prin care creștinismul a ajuns credința recunoscută de stat, ca și
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), legate de activitatea fundamentală
desfășurată de Sfinții Împărați. Cei 318 Sfinți Părinți participanți la lucrările
acestui Sinod I ecumenic au formulat primele articole ale Simbolului Cre
dinței (Crezul). De asemenea, prin construirea primelor biserici creștine,
începând cu biserica Sfântului Mormânt, Sfinții Împărați au determinat
decisiv răspândirea creștinismului în întregul Imperiu Roman. Icoana Sfin
ților Împărați, care ne este binecunoscută, îi prezintă pe aceștia de o parte
și de alta a Crucii pe care au slujit‑o cu tot devotamentul și toată dragostea
spre slava lui Dumnezeu și veșnica lor pomenire.
Sfânta Cruce este simbolul cel mai răspândit, prin care se exprimă
atașamentul profund emoțional, spiritual și rațional față de Dumnezeu care
ne‑a adus la lumină, ne iubește, ne poartă de grijă, ne apără, ne mântuiește,
miluiește și ne păzește cu harul Său. Prin Cruce suntem chemați să lucrăm
în sinergie cu harul Său, la propria noastră mântuire, la dobândirea Împărăției
Cerurilor, fiind convinși că existența noastră nu se termină la mormânt.
Toate bisericile, capelele, troițele, mănăstirile, casele creștinilor, precum
și mormintele celor răposați, locurile de veci ale eroilor și martirilor nea
mului, mausoleele și bisericile ridicate în cinstea acestora sunt însemnate
cu semnul Sintei Cruci. Biserica însăși, ca loc de rugăciune în comun și de
celebrare a Sfintei Liturghii are planul arhitectonic treflat, având crucea
fixată pe turlele sale. Catapeteasma, care este o recapitulare a credinței
noastre creștine, are în partea centrală cea mai de sus Sfânta Cruce a
Mântuitorului încadrată de cele două persoane sfinte: Maica Domnului și
Sfântul Ioan Botezătorul, care, prin viața lor exemplară, și‑au dus crucea
personală în această lume, depășind prin credință, dragoste, dăruire și viață
imaculată toate obstacolele, dificultățile și încercările sufletești cele mai
grele. Intrăm în Biserică fiind sfințiți cu Sfânta Taină a Botezului și pecetluiți
cu Sfântul și Marele Mir prin crucile însemnate pe trupurile noastre în
numele Sfântului Duh. În biserică găsim pace sufletească, înțelegere, sprijin,
alinare, iertare, binecuvântare și ajutor de la Domnul. În biserică participăm
la Sfanta Liturghie, ne mărturisim, ne împărtășim cu Sfintele Taine ale
Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor noastre și pentru viața de veci.

Să reținem totodată că cele trei momente deosebite ale vieții creștinului:
botezul, cununia și adormirea sunt marcate în biserică prin slujbe speciale
binecunoscute credincioșilor. Sfârșitul vieții trecătoare se încheie la mor
mântul care este pregătit pentru primirea trupului celui care a trecut la
veșnicie, fiind orientat cu fața către răsărit și marcat de cruce, prin care se
exprimă credința noastră în înviere și viața veșnică, odată cu a doua venire
a Domnului Hristos.
„Nu există viață de om care să fie lipsită de încercări, de luptă, de suferință.
Și nimeni nu poate fi sigur că acestea îl vor ocoli. Se cuvine să primim din tot
sufletul încercările, nu numai să le răbdăm, ci să ne supunem lor, ca unele care
vin de la Dumnezeu, dar și să ne închinăm crucii noastre, adică să ne‑o purtăm
cu dragoste, cu ochii și cu gândul la Crucea Mântuitorului, prin care am dobândit
răscumpărarea. Când răsună în biserică troparul Sfintei Cruci, închinându‑ne
cu smerenie înaintea ei, trebuie să ne‑o asumam întru totul în prezent și în
viitor, cunoscând că Domnul ne‑a dat‑o să o purtam. Purtându‑ne crucea fără
crâcnire, să nu uităm că după cruce a urmat învierea Domnului Hristos, suprema
bucurie pe care ne‑o vestește Evanghelia.” (Fiecare zi, un dar de la Dumnezeu,
pp. 299‑300, Editura Sofia 2008)
„Un tânăr dornic de învățătură creștinească s‑a dus odată la o mănăstire, să‑i
ceară sfat unui bătrân călugăr: Părinte, dați‑mi, vă rog, o carte din care să pot
învăța cel mai bine cum trebuie sa fie un creștin, cum trebuie să gândesc, ce
trebuie sa fac, o carte care să‑mi explice toate aceste lucruri. Călugărul i‑a spus
că are această carte în chilia sa și s‑a dus să o aducă, însă după câteva clipe
s‑a întors ținând în mână o cruce pe care a întins‑o tânărului. Văzându‑l
mirat, i‑a spus: Frate, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu
i‑a dat‑o omului. Pentru noi, Mântuitorul s‑a jertfit pe Cruce, arătându‑ne
astfel ce înseamnă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru
oameni. Crucea înseamnă tocmai calea prin care omul ajunge la iubire, adică
la Dumnezeu. Cel care știe să‑și poarte crucea, poartă în el în același timp
harul și iubirea lui Dumnezeu. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie;
când te dăruiești celui drag, nu o faci cu tristețe și reținere, ci cu bucurie și
entuziasm. Crucea înseamnă curaj, răbdare, dar mai ales, dragoste” (Calendar
religios 2017, 23 mai).
„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”
Prof. Neculai IORGA, Iaşi

Adormirea unui sfânt
„Doresc să mă despart de trup”

(Filip. 1, 23)
Om trecut prin suferinţe, dar şi neobişnuit de plăcut şi fericit. „Pacea

care covârşeşte toată mintea” era ȋnsuşirea lui aparte. Se vedea cu ochiul
liber. Era copil, ȋn ultimele clase ale şcolii primare, când rebelii i‑au luat
mama şi sora şi după câteva clipe a auzit ȋmpuşcăturile. Nu le‑a mai văzut,
dar nu a uitat niciodată nici imaginea despărţirii, nici expresiile de pe
chipurile lor, nici cele petrecute până atunci alături de ele. Cauza – ura
tatălui, care şi el a dispărut fără urmă. Acesta le denunţase. Sufletul său de
copil – o rană fără vindecare.
A fost dus la orfelinat. Acolo a ȋnvăţat meşteşugul de lustragiu. Cu totul
ȋntâmplător ȋntâlneşte un ofiţer ȋn rezervă din armata elenă, de care se
apropiase ca să‑i lustruiască papucii pe străzile Tesalonicului. Ȋncep să
discute şi devin prieteni. Acela ȋi vorbeşte despre dragostea pe care i‑o arată
prin fapte. Ȋi dă speranţe şi alinare. Ȋl duce la biserică şi ȋi deschide toate
orizonturile duhovniceşti. Ajunge monah la o cunoscută şi binecuvântată
mănăstire cu fraţi aleşi. Diacon şi slujitor al tuturor. Ultimul dintre ultimii,
dar din propria alegere. Ȋi plăcea să se bucure de slava celorlalţi ca şi cum
ar fi fost a sa. Se bucura cu adevărat de harismele şi reuşitele lor. Şi‑a găsit

locul, s‑a descoperit pe sine, L‑a ȋntâlnit pe Dumnezeu. Noul său nume –
Chiril.
— Sunt cel mai fericit om din lume, obişnuia să spună, dator lui Dumnezeu
până peste cap.
Gura sa slobozea neȋncetat cuvinte de slavoslovie. Avea şi o voce foarte
armonioasă. Şi o memorie remarcabilă. Ştia aproape ȋntreaga Sfântă Scriptură
pe de rost. Mănăstirea a devenit universitatea sa. Nu cânta cu buzele şi
corzile vocale, ci cu nobila bogăţie a inimii. Te bucurai să‑l vezi şi să‑l
asculți. A cinstit asemănarea „după chip” cum puțini au reuşit şi răspândea
harismele acestei stări de asemănare cu Dumnezeu ȋntr‑un mod lămurit şi
totodată tainic. Oricine ȋnțelegea că părintele Chiril era mai mult decât
arăta. Un copil de şaizeci de ani... Ȋnger ȋn veşmânt trupesc.
Subiectul lui preferat de discuție – Ȋmpărăția lui Dumnezeu. Dorința sa
vădită era aceea de a‑şi duce până la capăt restul vieții de aici şi de a trăi
deplinătatea celei ce va să vină. Părtăşia la fericirea veşnică, vederea fără
sfârşit a slavei lui Dumnezeu, trăirea universului făgăduințelor dumnezeieşti,
neȋnserata zi a opta, ascultarea „cuvintelor de nespus, pe care nu se cuvine
omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4), comuniunea cu ȋngerii, descoperirea
harului sfinților, vădirea tainei Maicii Domnului, desființarea celor strică
cioase şi trecătoare – toate acestea erau desfătarea lui permanentă. Toată
vorba, chiar şi când trebuia să se refere la cele cotidiene, era „plăcută,
dreasă cu sare” (Col. 4, 6) şi răspândea viață, nu moarte.
Toți cei din obştea monahală ȋl prețuiau cu o admirație neprefăcută. N‑o
spunea adesea, dar dorul lui intim era cel de a pleca din lumea asta. Nu
era numai „din alte locuri şi călător” (I Pt. 2, 11) aici, ci şi străin. Dorința
lui Dumnezeu şi a morții mai presus de ȋndoială. Relația sa cu moartea era
de prietenie. Se arăta foarte deprins cu acest gând. Inima nu‑i era legată de
nimic din această lume. De aceea şi ȋnfățişarea exterioară era nespus de
simplă, rasa veche, luată la mâna a doua.
Venea din când ȋn când şi mă vizita la Metocul Ȋnălțării Domnului din
Athena unde slujeam. Niciodată fără a avea binecuvântarea pe care eu o
luam de la stareț. Ne aducea ca „blagoslovenie” stafide, migdale, dulciuri,
câte o ciocolată sau vreo cărțulie. Ȋntotdeauna cu inima plină. De ȋndată ce
primea binecuvântarea, cânta câte un imn bisericesc specific perioadei
liturgice ȋn care ne aflam şi gura sa doxologică ȋncepea să istorisească din
viața Stareților şi Bătrânilor pe care ȋi cunoscuse, să tâlcuiască diferite
versete din Psalmi pe care se ȋntâmplase să le analizeze sau să le asculte
şi care l‑au impresionat, să relateze gânduri şi glose patristice, impresionante
vieți de Sfinți sau cugetări scripturistice. Şi sfârşea prin a se referi la tema
lui dragă – descrierea Ȋmpărăției lui Dumnezeu: cum va fi ȋn Rai. Un râu
de teologie ȋntemeiat pe experiență. Toate sub semnul unei năzuințe profunde
şi al unei smerenii adânci.

Pe neaşteptate, a adormit starețul mănăstirii, părintele Leontie. S‑a stins
din viață pe când se afla la secția de Terapie Intensivă, ȋnainte ca cineva
să apuce să‑i fie alături sau să prindă de veste; nici măcar asistentele. Nimeni
nu şi‑ar fi putut ȋnchipui. Un om de o măreție duhovnicească aparte. A luat
cu sine tot harul pe care i‑l dăruise Dumnezeu şi a lăsat ȋn urma sa, celor
care l‑au cunoscut, amintirea unui sfânt necunoscut, dar foarte mare, impresia
că lumea văzută a avut parte de atingerea sa sfântă. Nimeni nu cunoştea
felul ȋn care a trăit., Nici măcar părintele Chiril care‑l iubea peste măsură
şi a cărui chilie se afla lângă a lui. Până astăzi rămâne necunoscut. O taină
de nedesluşit. Ȋn orice caz, o taină. Chenoză totală şi deplinătate de har!
La slujba de ȋnmormântare, părintele Chiril, retras ȋntr‑un colț, părea
zdrobit. Nici măcar nu şi‑a ridicat privirea. Ȋl ȋnțelegeam. A rămas din nou
orfan. Iarăşi pe neaşteptate şi fără veste. Fără nici un sprijin din partea
oamenilor.
La sfârşitul slujbei m‑am apropiat de el, socotind că trebuie să‑i adresez
câteva cuvinte de mângâiere.
— Te‑am văzut, părinte Chiril, cu privirea plecată ȋn timpul slujbei.
Iarăşi orfan. O pierdere mai gravă decât cele de până acum.
— Nu‑i aşa, părinte. Acum am câştigat un mijlocitor pentru noi ȋn ceruri
de primă clasă, un adevărat general.
— Dar ȋnțeleg şi golul lăsat de el ȋn tine, am continuat. Ce‑o să ne
facem? O să ne lipsească. Uitându‑mă la tine ȋn timpul slujbei, te‑am văzut
pe gânduri şi abătut.
— Nu există nici un gol. Numai absența lui Dumnezeu lasă un gol, nu
plecarea spre realitatea duhovnicească menită oamenilor. „Patria cea dorită
dăruieşte‑mi, făcându‑mă pe mine iarăşi cetățean al Raiului” (a rostit fraza
ȋngânând‑o melodic). Ori patria dorită şi Raiul sunt Ȋmpărăția lui Dumnezeu
şi prăznuim pentru oricine o moşteneşte, ori toate acestea sunt exagerări şi
vorbe goale, astfel că lacrimile sunt pentru drama noastră.
Nu poți să‑ți imaginezi, părinte drag, cât l‑am invidiat astăzi pe părintele
Leontie! Mă gândesc la primirea pe care i‑au pregătit‑o cetele ȋngereşti, la
cele de care acum se bucură „față către față” şi sufletul meu prăznuieşte ȋn
cinstea slavei sale. Imaginează‑ți‑l ȋntre ȋngeri, ȋntre slăviții cuvioşi, sfințiții
şi ȋnsângerații mucenici, alături de Apostolul Pavel, de Cinstitul Ȋnainte
mergător, de Vasile cel Mare, de Gură de Aur, de Preasfânta ȋn fața vederii
Mielului ȋnjunghiat! Dumnezeul meu! Iar el zice că noi ne jelim.
Astăzi când de‑abia ajunsese ȋn cer l‑am rugat de mii de ori să ne deschidă
şi nouă calea. Socotesc că Dumnezeu ȋl va asculta. Neȋndoielnic, va fi având
ȋndrăzneală ȋn fața Sa.
După o săptămână, părintele Chiril prezintă simptome de icter. Ȋl ducem
la spital. Ȋncep testele. Fază avansată de cancer la ficat. Ȋntr‑o formă
galopantă. Fulgere pe o vreme cu cer senin. Chirurgul, un prieten comun,

hotărăşte să facă intervenția neȋntârziat. Cancerul era răspândit peste tot.
Nu‑i vine să creadă. Face două‑trei anastomoze şi se opreşte.
— Ȋl pierdem!, ne spune. Mai rău de‑atât nu se poate. Nu‑i mai rămân
nici măcar două luni de trăit. Ȋi vom face câteva şedințe de chimioterapie
ca să spunem că am făcut şi noi ceva, poate va apuca şi luna a treia.
Mănăstirea a fost cuprinsă de tulburare. Nimeni nu poate să creadă că
starețul a plecat ca să‑i adune pe părinți sus ȋn cer. Să‑i ia pe alții, nu pe
părintele Chiril. El ȋnsă este consțient de ceea ce se petrece şi străluceşte
de bucurie.
— Un asemenea dar nici că aşteptam. Am căzut de acord cu părintele
Leontie ca acela care va pleca primul să‑i facă chemare şi celuilalt. Trebuie
să fi câştigat ȋndrăzneală ȋn fața lui Dumnezeu. De aceea a şi făcut minunea.
Ați văzut? „Cereți şi vi se va da.” Dacă vreți, cereți şi voi.
— Noi, ȋi spunea părintele Gherontie, vom cere să nu te duci tu. Şi o
să vezi ce‑o să se aleagă de rugăciunile tale.
— Eu am un drăguț de cancer la ficat. Sunt deja pe pista de decolare,
cu turbinele aprinse. Nimic nu mă mai ține ȋn loc.
— O să plesnesc, vorbea cu sine părintele Gherontie, nu poate nimeni
să‑l convingă să ȋnceteze cu rugăciunile lui. Nu se poate, avem nevoie de
el aici! Trebuie să ne rugăm cu toții ca Dumnezeu să nu‑i asculte rugăciunea.
Adică, ȋşi va face numai voia lui? La urma‑urmei, cerul e plin de Sfinți.
Unde‑o s‑ajungem dacă ne pleacă unul câte unul?
M‑au sunat şi pe mine. Aceşti părinți ȋmi aduceau o desfătare aparte. Ce
duh minunat! Ce cuget plin de libertate! Ce stare de ȋnălțare duhovnicească!
M‑am dus să‑l văd la spital.
— Părinte, văd că te simți bine, ȋi spun.
— Aşteaptă un pic şi o să fiu şi mai bine. E de‑ajuns să nu‑mi facă
pocinogul părintele Gherontie. I‑a intrat ȋn cap să nu mă lase să plec şi
problema e că el ştie ce ȋnseamnă rugăciunea şi, de obicei, Dumnezeu ȋl
ascultă. Şi ȋi are pe toți de partea sa. Dar eu cred că biruința va fi a mea.
Problema e că el face rugăciune nu pentru sine, pe când eu fac pentru mine.
Părintele Trifon spunea că rugăciunile pentru ceilalți sunt mai puternice. Şi
cum s‑o scoată la capăt cu toți aceştia un păcătos precum Chiril? Iar mulți
dintre ei sunt virtuoşi. Nu faci şi tu o rugăciune ca să punem mai repede
capăt la toate astea?
Te rog mult, când toți ceilalți vor vedea că au pierdut, aş vrea ca tu să
vii lângă mine şi să‑mi citeşti rugăciunea „la ieşirea cu greu a sufletului”.
Data viitoare când vei veni la mine, să aduci şi Molitfelnicul cu tine, să
facem o repetiție. Eu ȋmi ȋnchid acum ochii, ȋmi pun mâinile cruciş pe piept
şi să ȋncepem slujba ȋnmormântării... „Ȋncă ne rugăm pentru odihna robului
lui Dumnezeu Chiril monahul şi păcătosul şi pentru ca să i se ierte lui toată

greşeala cea de voie şi cea fără de voie”, spunea plin de bucurie şi ȋntr‑o
stare gata să dea slavă lui Dumnezeu.
Au trecut două luni, au trecut patru ani ȋntregi. Părintele Chiril nu putea
să creadă că s‑a urcat ȋn avion, dar zborul a fost anulat. Pentru toate nu era
vinovat decât dragul său părinte Gherontie. Ȋn cele din urmă, Dumnezeu
l‑a ascultat pe el. Şi pe toți cei care l‑au sprijinit ȋn rugăciunea sa. Dar
părintele Chiril nu s‑a lăsat.
— Se poate să fi câştigat ȋn prima fază dragostea părintelui Gherontie,
dar există şi părintele Leontie. Iar el e ȋn cer. I‑am cerut să‑mi facă acest
hatâr atunci când nimeni nu bănuia că o să plece de la noi. Ȋntr‑o bună zi,
Dumnezeu o să‑l audă şi pe el, spunea zâmbind.
Era ajunul Crăciunului. A cerut să mă vadă. Sufletul ȋi zbura asemenea
ȋngerilor, buzele dădeau slavă fără ȋncetare, fața ȋi strălucea, inima revărsa
har negrăit. Sănătatea sa părea de nezdruncinat.
— Socotesc că ceasul ni se apropie. Simt că numărătoarea inversă,
oriunde s‑ar afla, e pe cale să ȋnceapă. Iar plecarea va fi de această dată cu
o rachetă. O dată pentru totdeauna. Ca să nu apuce cei ca Gherontie să ne
strice planurile. De data asta, biletul are şi garanție. Avem şi noi suflet, m‑a
asigurat zâmbind. Să nu‑mi fii ȋmpotrivă! Te vreau de partea mea. Ce să
facem cu lumea asta când există cealaltă?
Imediat după Crăciun, ceva s‑a ȋntâmplat cu părintele Chiril. A amețit,
a resimțit nişte dureri puternice şi l‑au dus la spital. Se părea că evoluția
sănătății sale ȋi pregătea calea pe care avea să meargă sufletul său. Cancerul
făcuse metastază generalizată. Veştile le‑a aflat de la dragii lui... duşmani
care, nemângâiați, l‑au vizitat protestând. A primit vestea cu un zâmbet
preadulce. Şi‑a făcut cruce şi a scos un „Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea
adâncul inimii sale, ca şi cum ar fi avut ȋn fața ochilor pământul făgăduinței
după patruzeci de ani ȋn care a rătăcit prin pustie, ca şi cum ȋncepea să
meargă după treizeci şi opt de ani, asemenea paraliticului din Evanghelie.
Din clipa aceea a pus capăt glumelor şi a ȋnceput să se pregătească cu
râvnă. Ȋşi asigurase deja biletul şi trebuia să se ȋngrijească de plecare cât
mai bine. Mereu făcând rugăciuni ȋn fața lui Dumnezeu. Dragostea şi
credința sa față de Dumnezeu – la cea mai mare intensitate. Părintelui Chiril
ȋi mai rămăsese puțin suflu pentru această lume şi ȋşi pregătea suflarea
profundă pentru cealaltă, veşnică şi adevărată.
M‑a ȋnştiințat să iau Molitfelnicul şi să‑mi ȋmplinesc făgăduința – rugă
ciunea „la ieşirea cu greu a sufletului”. Era miercuri, 7 ianuarie, dacă‑mi
amintesc bine. Am luat cu mine şi o cruce de argint cu lemn din Sfânta
Cruce, donație făcută Mănăstirii Simonopetra din Sfântul Munte de către
„smeritul” Mitropolit Arsenie la 1692, după cum e scris pe spatele ei. Ȋn
aproape cei zece ani ai mei petrecuți la Metocul Ȋnălțării Domnului, mă

ȋnchinam adesea la ea, răspândea arareori o aromă binemirositoare, foarte
discretă, mai ales de Ȋnălțarea Sfintei Cruci sau de Duminica Ȋnchinării la
Sfânta Cruce.
Am luat crucea cu mine spre binecuvântare. Am scos‑o din relicvariu şi
m‑am ȋnchinat ȋnaintea ei. Nu răspândea nici un miros. Am aşezat‑o ȋntr‑un
săculeț de catifea şi m‑am dus la spital.
Dimineață, pe la 10:30, mă aflam lângă pat. Aşteptam să vină şi sora
sa. Ne spusese că avea să plece de sărbătoarea ȋnchinată Ȋnaintemergătorului.
Cerurile deschise, Ȋnaintemergătorul la cinstea sa cea mai ȋnaltă, de sărbă
toarea arătării Sfintei Treimi, iar părintele Chiril, atotpregătit – cu tot ceea
ce era nevoie pentru plecarea sa.
Comunicării cu lumea simțurilor i se pusese capăt. Neȋndoielnic adâncit
ȋn rugăciune, dar şi cu o evidentă stare de tulburare, din vreme ȋn vreme
repeta: „Amin, da vin, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Am scos crucea
din săculeț, spre a i se ȋnchina. De față se aflau directoarea spitalului, o
asistentă medicală şi doi părinți de la mănăstire. Şi‑a făcut semnul crucii.
Ne‑am ȋnchinat cu toții.
— Ce faci, părinte? Cum te simți? Ȋți este greu? Putem face ceva pentru
tine?
— Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aştept numai pe Maria
(sora sa) şi deȋndată... lansarea. Sunt deja pe platforma de lansare, iar
numărătoarea inversă a ȋnceput. Nu mi‑e milă de voi pentru că nu ne
despărțin. De fapt, unul căte unul ne mutăm la „sălaşul Tatălui”, unde „nu
este nici durere, nici ȋntristare, nici suspin, ci viață fără de sfârşit...”, iar
vocea i s‑a stins.
— Când să citesc rugăciunea? Să ȋncep cu „Binecuvântat este Dumnezeul
nostru”? am ȋntrebat.
— Nu ȋncă. O să‑ți spun ȋndată.
Au urmat câteva clipe de tăcere. Au mai venit ȋncă doi părinți. Părintele
Chiril părea să nu‑şi fi dat seama. Unul dintre ei, părintele Eustatie, se
apropie de el şi ȋi spune cu putere la ureche:
— „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Căci nu voi ȋnceta să spun asta
niciodată...” şi părintele Stavrianos completează:
— „orice mi s‑ar fi ȋntâmplat.”
Părintele Chiril deschide ochii cu greu, de cum ȋi aude, şi corectează:
— „Orice mi s‑ar ȋntâmpla.” E‑o diferență importantă.
Ȋmi face semn să mă apropii.
— Ai grijă de acesta, e foarte bun, ȋl iubesc mult, dar e omul lui Gherontie.
Să nu‑mi facă pocinogul ȋn ultima clipă.
Şi zâmbeşte ȋn pofida stării sale critice.

Aceste fermecătoare alternări ale conştiinței ȋntre sacralitatea ultimelor
clipe şi felul şugubăț de a le face față sunt ceva unic. Trăieşte veşnicia şi
ȋmbrățişează cotidianul. Vorbeşte ambele limbi ȋntr‑un mod sublim. Ȋn
ultimele sale clipe!
Se afundă! Ȋn jurul lui, tăcere. Ce să spui ȋn astfel de clipe, lângă un
asemenea om? Şuntem cuprinşi cu toții de frică şi uimire. Câțiva oameni,
nenumărați ȋngeri. Acele de ceas ale lumii create indicau exact ora două
sprezece a amiezii. Eternitatea ȋşi potrivea ceasul ei: un ceas fără ace şi
fără numere. Fără timp! Fără sfârşit!
Părintele Chiril părea să nu mai poată comunica. Respira greu. Suflarea
ȋi era uşoară. Chipul ‑ ȋngeresc. De mai bine de o jumătate de oră n‑a spus
o vorbă. Nu i‑a rămas decât o ultimă suflare. Aşa pare...
Nu chiar. Face un semn. Vrea să spună ceva.
Ȋşi apropie palmele deschise una de cealaltă.
— Să citesc rugăciunea? ȋntreb.
Dă din cap afirmativ.
Ȋmi pun epitrahilul şi ȋncep psalmii rânduielii la ieşirea cu greu a sufletului.
O rânduială sublimă, dar cutremurătoare! Ȋşi mişcă uşor buzele, urmând
ȋnțelesurile cuvintelor, şi ȋncearcă să facă semnul crucii la momentele
cuvenite. Pe când citeam canoanele ‑ ȋmi spusese să nu omit nimic – se
liniştea. Am citit şi rugăciunile şi am făcut apolisul. I‑am dat epitrahilul
să‑l sărute. Cu o evlavie peste măsură, ȋn starea sa de afundare, şi‑a lipit
buzele de mâna mea. Mi‑a sărutat mâna ca unui preot. Eu am simțit că
atinsesem chipul sacru al unui Sfânt. M‑am aplecat şi l‑am ȋmbrățişat. O
icoană vie! Un om, dar „nu din lumea aceasta”.
Ȋşi mişcă buzele, ca şi cum ar vrea să se ȋnchine. Ȋl ȋntreb dacă vrea să
se ȋnchine la Sfânta Cruce şi‑mi adevereşte.
Scot din nou crucea din săculeț. O sărut eu mai ȋntâi. O mireasmă sublimă
şi foarte intensă. Nu scot o vorbă. O duc Sfântului lui Dumnezeu spre
ȋnchinăciune: acesta deschide ochii, ȋşi face semnul crucii, o sărută, o
lacrimă i se prelinge pe obraz şi se afundă pentru totdeauna ȋn tăcere. După
puțină vreme ȋşi lasă ultima suflare, alunecând ȋn lumea fericitei veşnicii,
ȋn pământul celor blânzi...
Toți cei de față s‑au ȋnchinat şi ei cu evlavie şi au gustat ȋmpreună cu
harul Sfintei Cruci şi binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Ȋnainte de
acestea, nici unul dintre noi nu a simțit nici o mireasmă. Acum o simțim
cu toții, fără excepție. Şi, ȋntr‑adevăr, cu intensitate. Dumnezeu Şi‑a arătat
bunăvoința Sa. Omul acesta s‑a odihnit ȋn adevăratul sens al cuvântului.
„Drepții vor trăi ȋn veac şi pomenirea lor din neam ȋn neam!”
Mitropolitul Nikolaos, Grecia

Părintele Arsenie Boca şi viaţa în doi.
Despre terapia relaţiei de cuplu, în
viziunea marelui duhovnic transilvănean
Multe cupluri în suferinţă căutau sprijin la părintele Arsenie Boca. Şi el

reuşea să le salveze, prin influenţă şi sfătuire eficientă. Scurt, percutant. În
probleme de vindecarea vieţii de familie, părintele Arsenie era de‑o eficienţă
mare. Veneau la el mame cu copii în derivă, femei cu soţi în derivă, bărbaţi
cu vieţi în derivă, şi părintele Arsenie avea puterea să‑i repună pe drumul
vieţii sănătoase. Multe cupluri bolnave a însănătoşit el.
Dar acum voi vorbi despre două „eşecuri” ale părintelui Arsenie Boca
în orientarea relaţiei de cuplu. Le‑a semnalat părintele Teofil Părăian de la
Sâmbăta, într‑o carte de dialoguri. Le preiau acum, din alt unghi, căci sunt
pline de învăţăminte.
1. Un tânăr absolvent de Teologie, ca să fie hirotonit, trebuia să se

însoare. Îşi găsise o parteneră, dar nu era convins că era chiar cea potrivită.
Fata avea probleme de sănătate, se deplasa greu. Tânărul s‑a dus cu fata
respectivă să ceară sfat de la părintele Arsenie. Ştia că acesta „vede” viitorul;
deci bănuia că ştie dacă va urma un menaj fericit. Aşadar, a venit să întrebe:
— E bună fată asta pentru mine, sfinţia ta?
De cum i‑a văzut, părintele Arsenie i‑a zis tânărului:
— Ia‑o!
Tânărul s‑a însurat şi a avut o viaţă de familie chinuită. Întâi, pentru că
femeia aceea avea dificultăţi psiho‑motorii. Dincolo de aceasta, ei nu au
găsit rezonanţă unul în altul. A fost o căsătorie cu poticniri. Nu ştiu ce le‑a
mai lipsit, dar n‑au putut să fie fericiţi. În schimb, au avut cinci copii
sănătoşi. Unul din ei a ajuns călugăr şi este un călugăr bun.
Îndrumarea părintelui Arsenie Boca a părut un eşec.
2. Alt caz. Un tânăr, viitor preot, vine la părintele Arsenie Boca şi‑l
întreabă cum şi unde să‑şi găsească o consoartă. Nu găsise el până atunci.
Şi era acolo, în mulţime, în curtea Mănăstirii Brâncoveanu, o tânără
curăţică, purtând o basma albastră. Şi părintele Arsenie Boca a zis:
— Ia‑o pe aceasta!
Părintele Arsenie Boca n‑o cunoştea nici el. O vedea pentru prima dată!
Dar i‑a spus tânărului teolog:
— Uite, asta este femeia ta. Ia‑o!

S‑au însurat. A urmat o căsnicie chinuită, fără înţelegere şi fără bucurii.
Dar au dus‑o până la urmă. Ştiţi, sunt multe familii care se chinuiesc şi o
duc aşa... târâş‑grăpiş.
Viitorul se trudeşte
De unde vine „eşecul” acelor cazuri? Te duci la avva să te îndrume, îl
asculţi, şi după aceea, suită de poticniri! Eşecul era al părintelui Boca?
Numai în aparenţă.
Părintele Arsenie Boca ştia, sau voia să ne facă să ştim că viitorul, chiar
şi cel sentimental, nu se ghiceşte şi nu se negociază. Viitorul se trudeşte.
Când tu singur, „beneficiarul”, nu eşti în stare să‑ţi găseşti un partener,
când ceri un ajutor în alegere... se înţelege că pretinzi un plocon, nu o
îndrumare!
Fericirea, între plocon şi iluminare

Cei doi „solicitanţi” la uşa părintelui Boca, ce voiau ei în esenţă? Ei
voiau o căsătorie fericită! Ei gândeau aşa: „Merg la părintele Arsenie să‑mi
fac rost de o căsătorie fericită!”. Ei nu ştiau că o căsătorie trebuie răbdată,
construită. Înainte de a fi fericită, ea trebuie suportată! O căsătorie bine
răbdată poate să devină fericită. Îndrumarea nu înseamnă plocon. Îndrumarea
înseamnă iluminare.
Aşa se întâmplă. Dintre cei care cer sfaturi şi îndrumări: mulţi nu ştiu
că o îndrumare este o luminare. Este o aruncare în propriul tău destin. De
aceea, părintele Boca dădea spontan răspunsuri de genul: „Ia‑o pe aceasta!”,
fără s‑o cunoască pe fată... „El nu calcula îndelung un răspuns”, zice
părintele Teofil Părăian. Eu cred altfel, că pentru cei şovăitori şi amorfi,
viitorul se porunceşte, nu se ghiceşte! Se sileşte. Secretul silinţei este chiar
acesta: să vă toleraţi diferenţele şi să vă iubiţi imperfecţiunile. Să înţelegeţi
că ceea ce consideraţi defectul partenerului este doar diferenţa. Evident,
„defectul” este altceva decât viciul!
Un tânăr din grupul de practică isihastă m‑a întrebat într‑o zi: „Să mă
însor sau să mă călugăresc?”.
I‑am zis: „Amândouă!... Însoară‑te! Şi trăieşte în monahismul familiei”.
A rămas uimit! Şi el cerea plocon, nu iluminare. Voia ajutor să găsească
fata ideală sau, dacă nu, măcar mănăstirea ideală. Când întrebă: „să mă
călugăresc?”, el cerea şi indicaţii pentru o mănăstire ideală, un monahism
ideal, cu mântuirea la purtător...
Scriitor Vasile ANDRU, Bucureşti

Dragostea:
durerea ta în inima mea!
Clipe dulci, dar și amare, trec zilnic pe lângă noi. Unele cioplesc în
lemnul ori în piatra fiinţei noastre, altele sunt sunete ale unei simfonii
divine. Cu gândurile ori cu faptele încercăm să scoatem, fiecare în parte,
cuiele din scândurile vieții noastre. În fiecare dintre noi este clipa și veșnicia.
Cu gurile acestea spunem rugăciuni. Cu gurile acestea scuipăm venin în jurul
nostru. Cu gurile acestea primim pe Hristos Euharistic. Cu gurile acestea
rănim. Cu gurile acestea zâmbim. Cu gurile acestea ne sărutăm seara copiii
la culcare. Oare îi place lui Dumnezeu ce gust are Cuvântul meu?! Cum
trăiesc eu acum?! Ce fac astăzi, concret, pentru suflet?! Dumnezeu își poate
face autoportretul în chipul meu ?!
Se cuvine să vedem pe cei din jurul nostru așa cum îi vede Dumnezeu
și nu așa cum îi vede omul. Dumnezeu nu își bate niciodată joc de om. Să
avem răbdare cu aproapele nostru până când va descoperi și el darurile şi
dragostea Domnului. Căci Dumnezeu este al tuturor, nu numai al nostru.
Dragostea universală nu mai întreabă: „Cine este aproapele meu?”, ci fiecare

om vede în celălalt pe aproapele său. Așa cum Dumnezeu îi iubește pe toți
oamenii și îi așteaptă pe Cale, se cuvine și noi să învățăm Porunca Iubirii.
Să iubim pe cei din jurul nostru atunci când merită cel mai puțin, atunci
de fapt au cea mai mare nevoie de Iubire ! Mamele iubesc cu inima
Domnului. Indiferent daca puiul e cuminte sau obraznic, are patru clase
sau două masterate, este cioban sau avocat, este tâlhar sau desfrânat, este
mic sau mare; este copilul ei, carne din carnea ei și iubește oricum, necon
diționat și mult.
În această viață toți suferim pe drept, numai Hristos a suferit pe nedrept.
Sufăr pentru mine, pentru tata, pentru mama, pentru neamul meu. Suferim
pentru că nu știm să iubim frumos, bine și curat. Ne legăm de lucruri
vremelnice. Ne risipim în trăiri mici. Avem o plăcere bolnavă să osândim,
să judecăm. Suferim pentru că nu ne‑am împrietenit cu timpul. Și mai presus
de toate ne place să împărțim „dreptatea”; dar nu dreptatea Domnului, ci
dreptatea omului. Uităm că la Dumnezeu dreptate înseamnă iertare şi iubire
nemărginită. Să învățăm să deschidem cerul cu lucruri mărunte. Dacă ierţi,
iartă totul ! Altfel n‑ar mai fi iertare. Când suntem unii în inimile altora
întotdeauna o lacrimă curge. Aceasta este şi Biserica, prezenţa unora în
inimile altora. Dragostea nu este nimic altceva decât durerea ta în inima
mea, plângerea cu cei ce plâng și bucuria cu cei ce se bucură.
Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru noi, modul cum o trăim este darul
omului pentru Dumnezeu. Dumnezeu vrea să facă din fiecare dintre noi o
lumină în întuneric și din spin un trandafir. Dacă olarul știe cât să țină oala
în foc ca să ardă fără să se spargă, tot așa și Dumnezeu știe măsura
suferințelor noastre fără ca să se spargă lutul ființei noastre. Desaga cu
necazuri, greutăți, încercări, ispite se va deșerta odată. Nu poate fi un sac
fără fund.
Doamne, Te regăsesc și astăzi în copilul ce râde curat și în moșul ce

plânge încet…
Ieromonah Hrisostom Filipescu,

Schitul Țibucani, Neamţ

Centenarul Unităţii Naţionale
„Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi

distrugere!” – Supunerea la munca forţată
O altă cale utilizată de fasciştii unguri pentru depopularea părţii de nord
a Transilvaniei de populaţia românească a fost trimiterea românilor la muncă
în Germania, în speranţa – din nefericire confirmată – că mulţi dintre cei
plecaţi nu se vor mai întoarce niciodată. În cei patru ani de ocupaţie au
fost trimişi la muncă forţată în Germania hitleristă peste 30.000 de români.
În acelaşi timp, s‑au creat detaşamente de muncă forţată cu regim de exter
minare şi pe teritoriul Ungariei. În anul 1943 la Budapesta, Miskolc şi în
partea de nord a Transilvaniei (Ciocârlan – Satu Mare, Marghita – Bihor,
Dej) funcţionau nu mai puţin de 74 de detaşamente de muncă forţată, în
care lucrau aproximativ 15.000 de români.
Iată o mărturie a epocii: referindu‑se la viaţa deţinuţilor din detaşamentele
de muncă forţată, postul de radio clandestin Kossuth arăta în emisiunea din
5 decembrie 1942:
„Companiile de muncă constituie o ruşine. Oamenii sunt trataţi asemenea
criminalilor de drept comun. În timpul lucrului sunt păziţi de gărzi înarmate.
Sunt bătuţi pentru cea mai mică neglijenţă, sunt răstigniţi de mâini. Alimentaţia

este atât de proastă, încât bolile şi foamea decimează. Dar ei, din principiu, nu
sunt internaţi în spitale. Există un ordin pe armată care prevede că în companiile
de muncă să se aplice tratamentul cel mai sever”.
Deposedarea de proprietăţi şi lipsirea de locuri

de muncă
Nu se poate spune că soarta românilor rămaşi nedeportaţi era mai bună.
Au fost confiscate, prin sechestrări şi execuţii silite, micile întreprinderi,
atelierele, magazinele, locuinţele. Celor mai mulţi dintre micii meseriaşi şi
comercianţi români le‑au fost retrase autorizaţiile de funcţionare. Muncitorii
români au fost alungaţi de la locurile de muncă. La Atelierele feroviare
Cluj, unde în august 1940 lucrau 1680 de muncitori români, mai erau, după
un an, doar 100. La fel, în acelaşi interval, numărul muncitorilor români
de la Manufactura de tutun – Cluj s‑a redus de la 500 la 25; la uzinele
„Dermata” – de la 700 la 72.
În agricultură, autorităţile horthyste au trecut la deposedarea românilor
de pământurile primite prin reforma agrară din 1921. Între septembrie 1940
şi octombrie 1941 au fost intentate 17.000 de procese împotriva ţăranilor
români, în urma cărora aceştia au fost deposedaţi de 77.160 de iugăre
cadastrale. Prefectul judeţeului Sălaj, baronul Jósika Miklós, a intentat el
singur procese pentru ocuparea pământului a peste 400 de ţărani români.
Dar în multe cazuri moşierii maghiari, fără a mai apela la justiţie, au trecut
cu de la sine putere la alungarea în masă a ţăranilor români de pe pământuri,
acţiune încurajată de însuşi ministrul agriculturii, baronul Bánffy Dániel.
Prin măsuri asemănătoare au fost oferite aristocraţiei maghiare zeci de mii
de iugăre de teren forestier.
Conform unor calcule statistice, în cei patru ani de ocupaţie horthystă,
prin exploatarea resurselor şi jefuirea sistematică a celorlalte bunuri din
teritoriul nord‑estic al Transilvaniei, s‑au produs pagube evaluate la suma
de 88 milioane lei – la nivelul anului 1938 (circa 613.000.000 dolari la
cursul aceluiaşi an). Practic, populaţia românească a fost exclusă de la viaţa
politică şi administrativă. La un milion de români, horthyştii au „acceptat”
o „cotă” de 12 deputaţi – din care la şedinţele parlamentului s‑a permis
participarea ... unuia singur. Acelaşi simulacru a fost aplicat şi în ce priveşte
reprezentarea în organele administrative locale, la care românilor le era
drastic îngrădit dreptul de participare, membrii consiliilor judeţene, muni
cipale şi comunale fiind în totalitatea lor nu aleşi, ci numiţi de ministrul
de interne horthyst.

Deznaţionalizarea
Cu o deosebită cruzime şi tenacitate au urmărit horthyştii deznaţionali
zarea populaţiei române. În primul rînd, pentru „decapitarea culturală” a
fost lovită în modul ei cel mai brutal intelectualitatea românească. La
4 octombrie 1940 au fost arestaţi aproape toţi intelectualii români din
Oradea; au fost bătuţi, schingiuiţi, insultaţi şi apoi... urcaţi în vagoane de
vite, care au fost plumbuite şi expediate în România. La 5 octombrie, când
vagoanele au sosit la punctul de frontieră Curtici, grănicerii şi vameşii
români s‑au cutremurat în faţa imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau
să se repete, la sosirea unui nou tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră
azvârliţi 467 de intelectuali din judeţele Sălaj, Someş şi oraşul Cluj. Pentru
şcoli, cuvântul de ordine a fost: „Să nu se mai audă vorbindu‑se româneşte!”
Politica de maghiarizare forţată şi‑a găsit o elocventă expresie în Ordonanţa
din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor şi Instrucţiunii Publice care
stabilea ca şcolile cu secţii de predare mixte, în limbile română şi maghiară,
să treacă până la 1 martie 1942 la învăţământul exclusiv în limba maghiară.
În acelaşi timp, s‑a luată măsura ca la înscrierea în şcoli numele de familie
ale tuturor elevilor să fie maghiarizate şi scrise după ortografia ungurească.
Şi mai gravă era situaţia din învăţământul liceal; oraşe întregi, cu nume
roasă populaţie româneacă în împrejurimi (ca Dej, Baia Mare, Sighetu
Marmaţiei, Zalău, Satu Mare, Tg. Mureş) au rămas de la început fără şcoli
liceale cu limba de predare română, acestora adăugându‑li‑se, începând cu

anul şcolar 1941/1942 şi oraşele Bistriţa şi Oradea. În ce priveşte învăţă
mântul superior în limba română, acesta a fost redus, doar la două academii
teologice pe lângă episcopiile din Cluj. Întregul învăţământ la Universitatea
din Cluj se preda în limba maghiară.
Prigoana antisemită
Prigoana antisemită, specifică hitlerismului, a luat sub dominaţia horthystă
în Transilvania forme din cele mai sălbatice. Pe plan economic, Decretul
horthyst nr. 5777 M.E. din 1941 a hotărât confiscarea localurilor comer
cianţilor evrei, aşa‑numita „Asociaţie Baross” a comercianţilor horthyşti
„specializându‑se în această direcţie. În anii ce au urmat, populaţia evreiască
a fost obligată să poarte ca semn distinctiv o stea galbenă în şase colţuri;
s‑a trecut la concedierea obligatorie a tuturor angajaţilor intelectuali evrei,
la micşorarea raţiilor de alimente şi instituirea domiciliului forţat. În aprilie
1944, în toate oraşele mai mari a început închiderea evreilor în ghetto‑uri.
La Cluj a fost amenajat un ghetou în incinta Fabricii de cărămidă, în care
au fost aduşi şi înghesuiţi în condiţii înspăimântătoare 17.000 de locuitori
evrei; la Oradea, pe un teren din împrejurimile sinagogii de rit ortodox s‑a
creat un ghetou cu 30.000 de internaţi.
În timp ce România a fost una din extrem de puţinele ţări unde hitleriştii
n‑au reuşit să impună trimiterea populaţiei evreieşti spre lagărele‑crematoriu
din Transilvania dominată de horthyşti au fost trimişi, în coloane de câte
10.000 de oameni, peste 40.000 de evrei în lagărele de exterminare naziste.
Când armata română a început ofensiva de eliberare a teritoriului naţional,
furia şi ura horthyştilor, care vedeau apropierea sfârşitului, au atins grade
paroxistice. Au început masacre în masă împotirva românilor şi a ceea ce
mai rămăsese din populaţia evreiască, a prizonierilor de război. Au fost
executaţi românii din localităţile Pesac, Periam, Biled, Jimbolia. În noaptea
de 15/16 septembrie 1944 fasciştii hitlerişti şi horthyştii au ucis la Sărmaş
126 de bărbaţi, femei şi copii evrei. În comuna Alioş, horthyştii au executat
pe toţi bărbaţii pe care i‑au putut captura şi au incendiat zeci de gospodării.
La Giroc, 13 ostaşi români, căzuţi prizonieri, au fost puşi la zid şi executaţi
prin împuşcare în ceafă. Un monument ridicat de sculptorul Vida Géza, în
comuna Moisei din Maramureş aminteşte drama locuitorilor comunei –
trupele hitleriste şi horthyste au îngrămădit în două case 31 de ţărani români,
i‑au împuşcat prin ferestre şi au incendiat întregul sat. Flăcări şi sânge,
scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere – acesta a fost drumul pe care au
plecat extremiştii unguri din Transilvania.
General Br. (r) Aurel I. Rogojan

Părintele Ghelasie Gheorghe
de la Frăsinei
Prima oară când l‑am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele

Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de
Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă,
atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters,
păstrându‑şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te‑au marcat cu
adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m‑au
făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic –
Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar, fără să ştiu pe unde anume,
era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau
chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de
Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de
biserici, Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coinci
denţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în
ascuns şi în fapt, Părintele GHELASIE.

Pictorul Popescu mi‑a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat
de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu
şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă
minuni. Această imagine mi‑a stârnit curiozitatea şi mi‑a aprins imaginaţia.
Însă, în acea vreme, eram (oarecum) fără credinţă, sau aş zice nu prea
ştiam bine ce înseamnă a fi creştin sau a trăi în acest sens. Nu prea ştiam
– o recunosc acum – căci, fiind tânăr şi nepăsător, sau având mintea tulburată
de elementul ideologic al vremii, nu puteam nici măcar percepe Lumina
venită de la Providenţă. Şi nici sensurile ei. Şi Toate celelalte.
Reflectând retroactiv la ceea ce a fost pe atunci – şi la starea mea
interioară – aş spune că – din fericire – râvna şi educaţia exemplului fără
habotnicie, a blândeţii sufletului, a inimii şi a gestului simplu, au lucrat în
sufletul şi conştiinţa mea, prin faptele şi rugăciunile înaintaşilor mei. Un
exemplu viu: pe bunici nu i‑am cunoscut, din păcate, căci s‑au stins înainte
de vreme, dar bunicile mele se duceau mereu la Biserică şi participau la
slujbele Bisericii. Se rugau şi făceau ascultare. Posteau. Se rugau. Poate
exemplul lor tăcut, smerit, plin de nădejde şi de dragoste, a făcut ca în
subconştient să se nască – în mod tainic – curiozitatea sau dorinţa de a mă
apropia de Dumnezeu, în ciuda timpurilor potrivnice credinţei şi tradiţiei
noastre străbune. Personal, ca om şi ca artist plastic, cred că Obiectul sau
Imaginea pătrunde în suflet şi modelează Conştiinţa. Dar şi Gestul sau
exemplul. De aceea, se cuvine să fim atenţi la cei din jur, prin cele ce
facem, şi la cele ce spunem, sau prin trăirea şi gestul nostru cotidian şi în
Timp.
Părintele Ghelasie a fost un om al exemplului, al Gestului şi al trăirii.
În felul său de a fi, am regăsit oarecum pe străbunii mei, şi poate o Cale
nevăzută spre sursele arhetipale ale sufletului nostru comun – românesc,
carpatin, precum l‑a numit el.
Luna mai, 1984. Într‑una din zile mi‑a încolţit în minte ideea: „Ia să
vedem, ce este acest... Frăsinei?! … ce‑ar fi dacă m‑aş duce acolo?” Şi,
dintr‑un interior şi tainic impuls, pe care nu‑l pot explica nici astăzi măcar,
dar pe care eu îl pun, desigur, pe seama inspiraţiei providenţiale, am decis
să plec spre Frăsinei.
Generaţiile mai tinere de azi pot înţelege mai greu – în prezentul actual
care oferă destul confort şi facilităţi diverse – ce însemna pe atunci să te
deplasezi spre un loc pe care nu‑l cunoşteai deloc. Mijloacele de deplasare
pe atunci erau mult reduse sau chiar rare, din diverse motive, iar însăşi
deplasarea în sine ţinea oarecum de aventură. Aşa erau vremurile, aşa a
fost viaţa. Aşadar, am decis să plec spre Râmnicu Vâlcea, ca etapă spre
Frăsinei. Am purces la un drum – oarecum – plin de neprevăzut până la

Vâlcea, cu o maşină de ocazie, în care o muzică asurzitoare, de prost gust,
era amplificată la maximum în difuzoare. Asta era parcă anume spre a mă
descuraja mental de „nesăbuinţa” mea de a mă încumeta la o asemenea
Cale. Maşina de ocazie m‑a lăsat pe undeva la marginea oraşului Vâlcea,
pe care nu‑l cunoşteam... A urmat apoi o palpitantă etapă de „orientare
turistică”, spre aşa‑zisa ţintă... „autogara” din Râmnicu Vâlcea, obiectiv
turistic atins după un traseu labirintic. Ajuns, în fine, în autogară, mi s‑a
spus că... autobuzul („rata”) nu circulă, nu... adică ba da, dar dacă am şansă,
aş putea – poate – prinde una din zbor, pe undeva prin centrul oraşului,
unde este o staţie de trecere. Am pornit în fugă spre centrul urbei, cu
speranţa că‑mi voi putea continua drumul către Frăsinei. Ca într‑un film,
am ajuns în locul respectiv într‑un moment „crucial”. Când autobuzul tocmai
se pregătea să demareze, şi m‑am trezit practic catapultat de un ceva sau
cineva – nevăzut – direct pe scara autobuzului, care era plină până la refuz.
Autobuzul era înţesat de paporniţe, de găini care cotcodăceau. De oameni
plini de năduf, de nervi şi era o atmosferă plină de praf, şi care pe deasupra
emana un uşor parfum de oboseală şi nu numai... Era ceva suprarealist, un
„ceva” aflat între imaginea plastică şi stop‑cadrul unui film de Tarkovski.
Autobuzul circula ca un balon de cauciuc, plin şi gata să plesnească la
primul viraj. Însă era esenţial: maşina circula către Frăsinei.
Îmi spuneam în sine: Cine m‑a pus pe mine să fac asta? Cine? Cine?
Răspunsul a venit cumva, mult mai târziu, peste ani.
Tocmai întru aceasta mi‑am permis să vă descriu aceste scene sau trăiri
– aparent nesemnificative – pentru a înţelege că trebuie să fim mereu atenţi,
în orice clipă, la ceea ce‑i în jurul nostru, căci nimic nu‑i întâmplător. Să
luăm seama, să fim cu luare aminte, cum se zice. Toate au un Sens.
Aşadar, mă aflam în autobuz, dar nu puteam anticipa că acea „rată de
Muerească” mă va lăsa pe undeva mai jos, într‑o margine de sat, la câţiva
kilometri buni de locul minunat şi Sfânt unde doream să ajung şi pe care
nutream să‑l descopăr. Din locul în care m‑a lăsat „rata” a fost nevoie să
particip „cu mare tragere de inimă” la un urcuş destul de obositor spre acel
loc unde se afla Mânăstirea Frăsinei. Iar acest urcuş, vă pot mărturisi că
l‑am simţit din plin, fizic mai ales, căci era o zi tare caldă, chiar foarte
caldă, spre sfârşitul lunii mai. În schimb, peisajul înconjurător era de o
frumuseţe inefabilă, excepţională aş spune, încât, ca artist, mă simţeam total
fascinat de cele ce mă înconjurau la tot pasul: de natură, de munţi, de apa
curgătoare, de cerul albastru, de păsările şi de şoimii din văzduh, de parfumul
florilor... . Eram obosit frânt, dar simţeam o anume pace sufletească. Era
ceva paradoxal. Spre seară, am ajuns la Frăsinei, după câteva ore bune de
mers şi urcat. Eram însetat şi oarecum epuizat, dar mă aflam, în sfârşit, în
faţa porţii Mânăstirii. Eram bucuros, aş zice chiar uşurat, că am ajuns. La

intrare, un omuleţ s‑a apropiat de mine şi m‑a întrebat: „Băiete, cu ce treburi
p‑aci?” Răspund, bâjbâind verbal: „Păi... păi... am venit să văd şi eu Mânăstirea...
şi locurile de pe aici... . Continuarea omuleţului: „... Da’ ce faci matale, cu
ce te ocupi?” şi îi răspund iarăşi: „Păi... mă ocup cu... de fapt, sunt pictor...”.
Reacţia sa a fost promptă: „Păi dacă e pe aşa, trebuie să vorbeşti, să te vezi
neapărat cu fratele Gheorghiţă, că el e ghid şi se ocupă şi de pictură, de
sculptură, de stupi... el le ştie pe toate. Vezi că este lângă Biserică, la chilia
din partea dreaptă, a doua... îl găseşti uşor. Ai să vezi”.
Şi am plecat să‑l găsesc pe Gheorghiţă. Dar nu l‑am aflat... deşi l‑am
căutat ceva vreme.
Câteva minute mai târziu mă aflam pe undeva lângă sala de mese, când
văd coborând pe scara ce venea dinspre Mânăstire un om slăbuţ, înalt şi
cu zâmbetul pe buze. Şi care îmi spuse: „Bine ai venit, frăţicule! Mă căutai...
am aflat! Uite‑mă... Sunt fratele Gheorghiţă”. „Poate ţi‑o fi foame, hai vino
să te pun la masă...” şi, în acelaşi timp, mi‑a arătat drumul spre trapeza
mânăstirii… .
A deschis uşa, şi‑a rotit privirea în sală, nu mai era loc la masă... decât
printre fraţi şi Părinţi. Aşa că m‑a aşezat printre ei, la un colţ de masă. Pe
atunci eu nu ştiam care este tipicul mesei, nici modul de a fi şi a trăi într‑o
Sfântă Mânăstire. Aşa că vedeam, ascultam şi trăiam din plin acestea, cu
mare atenţie şi curiozitate. Am început să mănânc, cu o oarecare sfială, cu
toate că foamea devenise o reală obsesie organică. Mâncam, mâncam şi
ascultam cele din jurul meu. Şi, ca dintr‑un tunel, am început să aud sau
să desluşesc cele rostite, cu o anume muzicalitate, de un călugăr aşezat
undeva, la capăt de sală, care rostea:
„Despre Tăcere...
… Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci
limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi
din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să‑ţi dea Dumnezeu
să simţi ceva ce se naşte din tăcere”... şi mai departe... „Tăcerea este de
ajutor liniştii...” şi lectura continua...
Doamne, sensul celor rostite era atât de profund încât, chiar înfometat
fiind, cuvintele rostite mi‑au străpuns inima şi simţirea sufletească, gândul
şi chiar sinele meu. Şi îmi ziceam în sine: „Ohh, cât mi‑aş dori să am o
astfel de Carte, ca aceasta, să o pot citi şi să cunosc cele ce sunt scrise
într‑însa...! Mi‑am dorit – atunci – din tot sufletul acest lucru... o recunosc.
A fost ca o Lumină.
Am încercat chiar, după ce s‑a sfârşit masa, să aflu din ce carte s‑a citit.
Dar în zadar, nimeni nu a reuşit să‑mi dea un răspuns. Am plecat de la
masă cu o părere de rău şi o dezamăgire în suflet.

După masă l‑am revăzut pe Gheorghiţă. Am stat de vorbă, m‑a întrebat
ce fac mai precis, şi m‑a rugat, dacă aş putea sau aş vrea, ca pictor, să‑i
fac o Icoană, că‑mi va arăta el o imagine ce‑mi poate fi de folos ca model
(a doua zi, duminica, mi‑a dăruit o mică reproducere în acest sens). Apoi,
fiindcă era târziu, m‑a condus către una din camerele de oaspeţi, unde
aveam să dorm noaptea… .
Duminică, fratele Gheorghiţă bate la uşă şi mă scoală dis‑de‑dimineaţă,
spunându‑mi fără a‑mi impune, că nu ar fi rău dacă aş merge la Biserică,
că aşa e bine. Mi‑a spus aceasta fără a da impresia că e vorba de o obligaţie,
ci mai degrabă fiind... o recomandare amicală. Pe vremea aceea eu eram
cam aiurea, fără de ştiinţă sau cunoştinţă în cele ale Bisericii, neştiind de
cele ce se petreceau în jurul ei sau în lăuntrul ei... . Însă, am mers la Biserica
mânăstirii mai degrabă ca să nu supăr pe nimeni şi nici ca să dau impresia
ca aş fi nepoliticos. Şi pe urmă, din respect faţă de cei de acolo. Pentru
mine, Liturghia, slujba din acea zi de Duminică, s‑a terminat aşa cum
începuse. Căci, din păcate, pe atunci eu nu‑i puteam pătrunde sau sesiza
Sensul său profund şi nici implicaţiile pe plan sufletesc prin prezenţa Celui
ce avea sa‑mi Lumineze fiinţa, mai târziu.
Spre prânz, am mers din nou la masă. Însă gândul îmi era – încă – la
ceea ce trăisem cu o zi înainte, la masă. Dincolo de acestea şi înainte de a
pleca spre casă, Gheorghiţă, fratele, mi‑a zis să vin la chilia sa. Fratele
Gheorghiţă mi‑a arătat multă deschidere sufletească şi a făcut să vorbească
pe deplin ospitalitatea ce‑l anima şi o aparte înălţime sufletească. În plus,
avea o intuiţie care urma să mă uimească, ceva mai târziu, prin puterea sa
de a întrezări şi simţi lucrurile şi fiinţele. Aşadar, înainte de a pleca,
Gheorghiţă – Părintele Ghelasie – m‑a invitat la chilia sa şi m‑a rugat să
stăm măcar câteva minute de vorbă, spunându‑mi: „Mă tăticule, ştii ce,
vreau să‑ţi fac un dar, dacă tot venişi la Frăsinei, la noi ... Ce zici?! Te rog
să accepţi…”. Eu i‑am răspuns cu un sentiment de stânjeneală şi oarecum
încurcat în gândurile ce mă munceau, dat fiind că eram grăbit să plec. „Nu
ştiu ce să zic, Gheorghiţă... nu pot să iau nimic, nu se poate, că am venit
cu mâna goală, şi culmea ar fi să plec cu mâna încărcată... nu prea se cade.
Nu pot... nu te supăra...”.
Ghelasie mi‑a replicat: „Lasă, tăticule, că ai să mai vii pe la Frăsinei, ai
să vezi, vii tu şi ai să te revanşezi, dacă ţii la asta... dar, până una alta, ia
tu de aici un dar. Uite, îţi fac cadou una din cărţile aflate aici... că mi‑ai
zis că‑ti place să citeşti şi apoi deh, eşti artist şi m‑aş bucura de ţi‑ar fi de
folos. Te rog eu... să dai ascultare, că aşa e la noi, la Mânăstire, trebuie să
dai ascultare. E Bine?!”.
Am zis: „Bine, dacă aşa spui... aşa am să fac”. Dilema era însă alta, cum
să aleg eu din cele câteva maldăre mari de cărţi care se aflau în faţa mea?...
unele cărţi fiind chiar mari ca dimensiune. Am decis, într‑un târziu, să aleg

dintr‑un al treilea maldăr, care părea mai mic... la întâmplare, o carte albă,
ce nu părea aşa de mare, dar nu ştiu de ce, printre atâtea cărţi, ea mă atrăgea
prin prezenţa sa. Am luat‑o. Am pus‑o mecanic în traista mea. Şi, grăbit
fiind, am mulţumit lui Gheorghiţă în fugă şi am spus că trebuie neapărat
să plec.
Fratele Gheorghiţă – întru ascuns Părintele Ghelasie – m‑a binecuvântat
şi mi‑a dorit Drum bun, spunându‑mi: „Fii fără de grijă, tăticule, ai să
ajungi uşor acasă, ai să vezi. Şi ascultă ce‑ţi spun, că ai să mai vii pe aici
şi o să ne mai vedem, deci... rămânem prieteni. Doamne‑ajută!” Şi m‑a
condus şi mi‑a arătat calea pe unde să o iau ca să ajung mai repede.
Şi am plecat... spre vale. Cu o nespusă uşurinţă mi‑a fost dat să ajung
la Vâlcea, şi parcă nu‑mi venea să cred că se poate ajunge aşa de uşor. Şi
tot la fel, nefiresc de uşor, am găsit pe urmă o maşină de ocazie, fără să
aştept prea mult. În plus, atmosfera interioară în maşină era liniştită şi fără
zgomot ori balamuc, ca la dus. Tare ciudat, mi‑am zis... Timpul s‑a scurs
rapid, şi iată‑mă deja la Piteşti.
O dată ajuns în centrul Piteştiului, mi‑am grăbit paşii spre a ajunge acasă,
căci eram nerăbdător să mă vad cu câţiva dintre amicii mei. Erau anii
tinereţii mele, era ceva firesc atunci.
Acasă m‑a întâmpinat mama, care era oarecum surprinsă ca am ajuns
aşa de devreme. I‑am spus că „am avut noroc”... însă nu ştiam ce spun nici
eu. Şi mă grăbeam să revin la lumea din care plecasem cu o zi mai devreme,
înainte de a vedea şi a cunoaşte Frăsineiul şi pe Ghelasie Părintele.
Voiam chiar să plec imediat în oraş dar, o tainică curiozitate mă rodea
interior... „Ia să vedem ce mi‑a dat Gheorghiţă... şi apoi ies afară… .”
M‑am aşezat pe canapea, cu intenţia de a rămâne doar un minut. Dar
acel minut a devenit Minutul de care aveam nevoie, de care sufletul meu
avea mare nevoie. Ei bine, mi‑am aşezat pe genunchi cartea dăruită şi am
deschis‑o la întâmplare. Privirea mi s‑a abătut spre pagina din dreapta...
când... „un fulger” mi‑a străbătut mintea şi o scânteie mi‑a Luminat sufletul.
O uimitoare senzaţie interioară mi‑a cuprins întreaga fiinţă. În faţa ochilor
mei puteam vedea clar şi desluşit şi puteam citi, printre lacrimile care‑mi
podideau chipul, de o manieră inexplicabilă. Mă aflam într‑un fel de stare
de şoc, căci citeam cu o voce interioară cele ce erau în faţa ochilor mei:
„... Despre Tăcere...

... Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci
limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi
din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să‑ţi dea Dumnezeu
să simţi ceva ce se naşte din tăcere” ... şi cele ce urmau...

Revenindu‑mi cu greu din starea de perplexitate, mă întrebam în sine:
„Să fie pure coincidenţe? Să fie o întâmplare? Sau CE? Un lucru ştiam din
experienţa vieţii, că toate au un Rost.
Era Filocalia 10, a Sfântului Isaac Sirul. Astăzi, Cartea aceasta se află
cu mine în Franţa şi ea a fost martorul tăcut, dar Viu, al multor prefaceri
şi schimbări sufleteşti pe care le‑am trăit. Necazuri sau bucurii. Aşadar şi
nu în cele din urmă, Prezenţa ei este, pentru mine, o dovadă minunată a
permanenţei şi a existenţei darului deosebit pe care l‑a întruchipat Părintele
Ghelasie. A delicateţei sale sufleteşti, a sensibilităţii sale interioare. Calităţi
care i‑au permis, în timp, să înţeleagă ceea ce este Harul. Să se apropie de
El. Iar Noi, noi am avut privilegiul de a întâlni sau a cunoaşte pe cineva
care să ne explice aceasta.
Ultima oară l‑am văzut, sau mai bine zis ne‑am văzut, într‑o zi de
octombrie a anului 2001, de Sfântul Dumitru... când cred că mi‑a ridicat o
mare povară de pe suflet, m‑a liniştit şi m‑a luminat cu sfatul său. Astfel,
am evitat să înţeleg greşit lucruri pe care alţii mi le sădiseră în suflet mai
degrabă cu habotnicie şi care mă puteau conduce la pieire.
Între aceste două coordonate temporale s‑au petrecut multe şi minunate
întâmplări. Una din aceste întâmplări o voi spune, pentru că este absolut
necesar. E un fel de clarificare şi nu o justificare, este mai degrabă o analiză
nepărtinitoare şi obiectivă, ponderată si fără nuanţe extremiste. De ce
aceasta?
De curând am citit, dintr‑o tainică întâmplare, o analiză exterioară sau
mai degrabă interpretarea unor Părinţi în vârstă, care, deşi îmbunătăţiţi, au
interpretat spusele unora ca presupuse fapte, ca pe un ceva viu sau real care
s‑ar fi petrecut cândva. Este vorba de coperta uneia dintre primele cărţi ale
părintelui Ghelasie, ISIHASM ‑ Dialog în Absolut, apărută la inceputul
anilor ‚90. Copertă care a stârnit comentarii incredibile…
Se cuvine să precizez că am avut ocazia sau bucuria sufletească să
particip într‑un anume fel la naşterea unora din ideile pe care părintele le‑a
aşternut pe hârtie mai târziu... . Deci i‑am cunoscut destul de bine obiceiurile
şi felul de a fi, filosofia personală şi profundă, Credinţa ce‑l anima fără
tăgadă, credinţa nestrămutată, străbună şi creştin‑ortodoxă. Şi nicidecum
altceva sau rătăciri „la modă”, pe care unii au inventat că le‑ar fi adoptat.
Este nedrept şi neadevărat ce‑au spus.
În acest sens, vă descriu un episod, trăit pe viu, despre naşterea unei
coperţi de carte, de care am pomenit mai devreme, al cărei unic autor sunt.
Părintele Ghelasie mi‑a spus într‑o zi: „Oare cum am putea reprezenta
– simbolic – mai bine Legea veche si noua Lege, creştinismul?!”...
Şi am decis de comun acord, după ceva timp de reflecţie, că dacă ar fi
să reprezentăm cu un simplu şi profund simbol Legea veche acesta ar fi

Steaua lui David. David, Regele şi poetul atâtor Psalmi minunaţi şi inspiraţi
de Domnul şi care stau la căpătâiul Psaltirii noastre creştin‑ortodoxe.
Ortodoxe! Dar Legea nouă pe care Mântuitorul a împlinit‑o? Cu ce simbol
o vom „scrie”...?
Sfântul Duh este năzuinţa noastră supremă, sufletească, ca El să se
coboare, să ne umbrească cu prezenţa Sa, să ne sfinţească şi să ne mân
tuiască... Iată ţelul fiecărui adevărat creştin, să‑şi mântuiască sufletul. Iar
pentru Duhul Sfânt avem ca simbol arhicunoscut, un porumbel.
Revenind la Legea veche şi pe care Mântuitorul a împlinit‑o într‑o nouă
Lege, iată sensul simbolurilor ce se pot suprapune, pe plan grafic, pe coperta
unei cărţi.
Coperta cărţii, iniţial, se dorea să fie color, dar anumite imperative
economice ale vremurilor au făcut să alegem o variantă pe alb şi negru.
Din punct de vedere grafic sau plastic, Legea veche – Steaua lui David
– este în ultimul plan şi peste ea se suprapune Legea nouă, reprezentată
prin Duhul Sfânt, porumbelul. Legea nouă a adus mai târziu în timp ceva
minunat în sufletul unor fericiţi Părinţi – Isihia. Ei, aceşti Părinţi, au
descoperit cu răbdare, umilinţă şi smerenie, Taina Isihiei. Pe urmă, fiind
„inspiraţi”, au dat un nume acestei stări sau acestui fel de a fi creştin‑ortodox,
şi care induce pacea sau liniştea sufletească: ISIHASMUL...
Aşadar, făcând o sinteză şi o conexiune cu cele ce am spus, iată cum
s‑a născut o copertă de carte, care să reprezinte o idee, un fel de a trăi şi
un rezumat al acestei trăiri sau un fel de a fi. Atât, pur si simplu.
Nimic din cele false, sau din cele ce s‑au afirmat sau inventat, rău‑grăit
sau fără de bună înţelegere s‑au spus, nu l‑au caracterizat pe părintele
Ghelasie. Diverse rătăciri, aiureli, yoga, zen, budism, sincretism, etc. şi alte
defecte, nu făceau parte din gândirea şi credinţa părintelui Ghelasie, cum
au afirmat unii, fie ei chiar cu suflete – să le zicem – îmbunătăţite.
Dumnezeu să le ierte pripeala şi nouă să ne ierte tinereţea şi lipsa de
experienţă! Însă sinceritatea, credinţa şi dragostea noastră întru Domnul
cred că este suficientă pentru ca mărturia noastră sa fie demnă de încredere
şi luată pe drept de bună mărturie.
Doamne‑ajută şi fie ca numai cele Bune şi Frumoase, deci Adevărate,
să rămână pe veci. Amin.
Artist plastic Christian NEACŞU, Bucureşti

La Ierusalim
Ar trebui să încep așa: și eu am fost la Ierusalim...! Ce e Ierusalimul?

E „buricul lumii”, ne spune Vasile, „păcătosul”, românul din Iaşi, rătăcit
prin Israel, care ne‑a fost ghid de ocazie. De ce vă numiți (şi) „păcătosul”,
întreb? Îmi răspunde: „Un păcătos mai are o şansă să intre în rai, prin
smerenie, pe cînd un om mîndru, nu. De asta mizez pe păcat, pe păcătoşenie,
numai astea mă pot duce în Rai ... Într‑o lume ca a noastră, păcatul e mai
plin de virtuți! Virtuțile din ziua de azi sunt păcătoase !”
Cetatea veche a Ierusalimului are „o cuprindere” de o mie de metri pătraţi.
În acest spaţiu s‑au petrecut evenimentele care au schimbat o lume, lumea.
Şi Calvarul Golgotei şi Căderea sub cruce şi Răstignirea şi Învierea...! Ocu
pațiile succesive ale Ierusalimului au mutat simbolurile dintr‑un plan fizic
într‑un plan moral, au adus Golgota lângă Sfântul Mormânt, au adus Piatra
Ungerii la doi paşi de locul Învierii. Numai că o cetate din care s‑a declarat
iubirea, ca principiu universal, e înconjurată de ură. E un asediu al urii, îl
simți, îl vezi. E o continuă „neodihnă” a iubirii şi a urii, care se măsoară
una pe alta, se înfruntă pe tărîmul pe care jertfa umană a căpătat sensul şi
consistenţa unui simbol universal. Dar nu ştii, în acea mulţime care tălă
zuieşte continuu, cu certitudine cine mai iubeşte pe cine, cine mai urăşte pe
cine. Lecţia lui Iisus Hristos, lecţia iubirii, a dat un sens istoriei, a civilizat
omenirea. Hristos ne‑a învăţat că toate lucrurile excepționale care ni se
întîmplă dovedesc natura excepțională, divină, a omului. Şi poate spune
cineva că nu a simţit în propria fiinţă, în propriul trup, semnele naturii
excepţionale? Şi cît de departe de noi e astăzi „o poruncă” a lui Iisus:

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13:34‑35)
O povestioară arabă, preluată şi de Amos Oz, spune că era odată un rege
care îşi răsplătea supuşii dîndu‑le puterea de a iubi. Orice făcea, orice
gîndea, orice dicta era în favoarea iubirii. Lucrurile evoluau cu adevărat
spre o iubire de proporţii, supuşii celorlalţi regi se refugiau în acest ţinut
binecuvîntat, mulţi regi chiar îşi părăseau domeniile pentru a descoperi şi
a trăi numai în iubire… Războaiele deveniseră poveşti străvechi. Încet,
încet, iubirea s‑a instituţionalizat, a devenit politică de stat, obiect de studiu
predat în şcoli numai de poeţi şi artişti, care şi‑au demonstrat calităţile lor
întru adîncă iubire, atît iubirea celestă cît şi cea lumească… Apoi, pentru
că limitele trebuiau împinse spre extreme, aşa cum procedează omul dintot
deauna, au trecut la ceea ce în limbaj comun se numeşte subtilitate erotică,
rafinament. Şi cel mai înalt rafinament, au descoperit ei, era ura.
La ieșire din Cetatea Ierusalimului, facem ultima fotografie, la Poarta
Damascului. Sunt patru polițiști care păzesc ca ura să nu înăbuşe iubirea,
între ei o poliţistă atipică pentru zonă: e blondă, foarte tânără şi frumoasă.
Atrage atenţia. Au cu toţii armele în cumpănire, sunt cu toţii pregătiţi ca
de asalt. Apără pe cei care vizitează locurile sfinte de terorism, de ura care
se simte în aer. E trist cînd religiile nu comunică, nu se tolerează, ci se
exclud. E trist cînd indivizii nu comunică, nu se tolerează, se exclud. Cînd
popoarele nu comunică, nu se tolerează şi se exclud, e deja război.
Am plecat la aeroport cu această imagine pe retină dar şi pe retina camerei
de fotografiat. A doua zi primesc un mesaj de la un scriitor din Israel, care
mă întreabă dacă am auzit de atentatul de la Poarta Damascului, petrecut
la cîteva ore după plecarea noastră. Caut pe internet şi găsesc amănunte. Văd
şi imaginea poliţistei de doar 23 de ani înjunghiată de trei atacatori, cu mai
multe lovituri de cuţit. E blondă. O compar cu imaginea din aparatul de foto
grafiat. E aceeaşi. Se numea Hadas Malka. Atacatorii au fost ucişi şi ei.
Din „Cântarea Cântărilor”, a lui David:
„Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe câmp: nu stârniţi,
nu treziţi dragostea până nu vine ea! Aud glasul preaiubitului meu! Iată‑l că vine
sărind peste munţi, săltând pe dealuri. Preaiubitul meu seamănă cu o căprioară
sau cu puiul de cerboaică. Iată‑l că este după zidul nostru, se uită pe fereastră,
priveşte printre zăbrele. Preaiubitul meu vorbeşte şi‑mi zice: „Scoală‑te, iubito,
şi vino, frumoaso! Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia şi s‑a dus.”
Pentru poliţista blondă, Hadas Malka, orice cîntec s‑a încheiat brusc.
De după zid nu iubirea a vorbit, ci ura. Nu, nu e drept.
Scriitor Adrian ALUI GHEORGHE,

Directorul Bibliotecii „G.T. Kirileanu”, Piatra‑Neamţ

Ieșeanul care a meritat un bust
de Brâncuși – dr. Zaharia Samfirescu
S‑a vorbit mult de Mircea Cărtărescu, de „Cumințenia pământului” și

de Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Ce
legătură poate fi între acestea? Prin „Solenoid”, Cărtărescu l‑a adus în
actualitate pe Nicolae Vaschide, cel care, sub pseudonimul Ion Măgură, a
semnat prima cronică plastică despre Constantin Brâncuși, în presa din
1 Les Roumains aux Sa spațiul românesc1. Sculptorul român a realizat, între 1900 și 1902, sub
lons în „L’Indepéndence
Roumaine”, din 20 mai
supravegherea dr. Dimitrie Gerota, cunoscutul „Ecorșeu”. O replică a acestuia
1906. se află expusă în Muzeul Institutului de Anatomie din cadrul instituției ieșene
de învățământ medical superior. La Institutul de Anatomie a funcționat odi
nioară ca profesor dr. Zaharia Samfirescu, socrul lui Vaschide, comanditar
a două busturi, realizate de Brâncuși în 1905, la Paris – unul o portretizează
pe soția sa, Victoria Vaschide, iar celălalt pe socrul său. Brâncuși primea
lunar câte 25 de franci din țară, de la prof. Gerota. Fratele acestuia, far
macistul buzoian Sava Gerota, dar și Nicolae Vaschide îi mai suplimentau
veniturile, direct sau prin recomandări pentru executarea unor lucrări.
Erori jurnalistice
Ecorșeul, „această tulburătoare capodoperă anatomică” ce reprezintă
„unul din hrisoavele de noblețe cu care Brâncuși se poate, cu drept cuvânt,
lăuda”, cum îl caracteriza Waldemar‑George (1893‑1970), unul din cei mai
influenți critici de artă ai perioadei interbelice, deși este în cea mai

reprezentativă clădire a UMF Iași, fiind recent restaurat, nici măcar cei care
trec pragul zilnic Institutului de Anatomie nu știu de existența lucrării
brâncușiene. În presa locală circulă regretabile erori:
„Peride l‑a angajat pe tânărul viitor sculptor universal Constantin Brâncuși să
realizeze un schelet, cunoscut ca Ecorșeu”; „O statuie realizată de Constantin
Brâncuși și profesorul de anatomie Ion Gherota”, „Ecorșeul este o creație a lui
Brâncuși și a fost realizat în anii 1916‑1918” sau că „statuia datează din
anii ’30”.
Cei care au oferit ziariștilor informația pesemne că nu au citit dubla
inscripție de pe suprafața plintei și de pe latura din față: „Lucrat după natură
de prof. dr. D. Gerota și Brâncuș 1902”.
În anul 2005, pe vremea când eram coordonator al Muzeului de Istorie
a Medicinei al UMF Iași am solicitat rectorului ca ecorșeul să fie mutat
din incinta Muzeului Institutului de Anatomie, deoarece clădirea se afla în
proces de restaurare, și expus la muzeul universității. Până la finalizarea
lucrărilor, importanta piesă brâncușiană a putut fi văzută de mulți vizitatori.
Cotidianul „Ziua”, din 7 mai 2005, scria:
„Opera tânărului Brâncuși este expusă, de ieri, în Muzeul Universității de
Medicină și Farmacie «Gr. T. Popa» din Iași. Chiar dacă se află în custodia
Universității din Iași de mai mulți ani, «Ecorșeul» realizat de Brâncuși a fost
lăsat în paragină, într‑o magazie uitată de lume, din cauză că Muzeul Institutului
de Anatomie, unde a fost expus, se află din 1998 în reparații capitale. Acum,
datorită faptului că s‑a găsit o locație, «Ecorșeul» poate fi văzut de orice vizitator.
Singura protecție de care se bucură statueta este greutatea sa de peste 200 de
kilograme. Pe lângă neputința potențialilor hoți, reprezentanții Universității
s‑au mai bazat și pe vigilența portarilor care asigură paza Aulei UMF. ”
Opere dispărute
Chipurile a doi ieșeni au fost plămădite de Constantin Brâncuși în anul
1905: al prof. dr. Zaharia Samfirescu, anatomist și chirurg, și al fiicei
sale, Victoria Vaschide. Operele acestea, după cum susțin mulți din cei
care au scris despre sculptorul român, au dispărut. Au rămas ca mărturie
doar fotografii ale acestora.
„La începutul perioadei pariziene, când o ducea foarte greu, Brâncuși își
fotografia lucrările de cele mai multe ori format carte‑poștală, din care comanda
mai multe bucăți pe care, apoi, le trimitea prietenilor”2. 2 Ion Cuciurcă, Brâncuși
fotograf,în „Steaua”, an.
Mircea Deac amintește de bustul‑eboșă realizat chirurgului ieșean, mode XXV, nr.1, ianuarie 1974,
Cluj, p. 53.
lat „în spiritul statuarei academice și oficiale”, dar plasându‑l pe dr. Samfirescu
3 Constantin Brâncuși,
în Craiova și scriindu‑i greșit numele – „Zamfirescu”3. În multe din cărțile Editura Meridiane, Bucu
sau albumele dedicate lui Brâncuși se repetă aceeași greșeală de transcriere rești, 1966, p. 11.

a numelui; pesemne că au făcut asocierea cu Ioan Zamfirescu, cel la a cărui
magazin de mărfuri și coloniale se angajase Brâncuși în anul 1892. O
confuzie a făcut și Victor Gomoiu în cartea sa „Din istoria medicinei și a
4 Tipografia „Cultura”, învățământului medical în România. Înainte de 1870”4, publicând fotografia
București, 1923.
dr. Zaharia Samfirescu la pagina 828, ca pe următoarea pagină să îl pome
nească pe dr. Sava Zamfirescu din Slatina, jud. Olt. Și unele publicații
străine comit eroarea de a scrie forma greșită a numelui – Zamfirescu și
5 Bulletin de Psycholo nu cea corectă – Samfirescu5.
gie, tome 61[2], 494, mars-
avril 2008, materialul sem
nat de Michel Huteau, „Un
météore de la psychologie Operații speciale
française: Nicolae Vas
chide”, pp. 173-199.
Zaharia Samfirescu și‑a făcut studiile medicale la Torino, iar în anul
1866 a obținut și un certificat de „laureat”. Revenit în țară, a fost numit
medic al orașului Iași și ulterior al județului, iar din anul 1882 s‑a retras
în viața privată.
„Perzându‑și averea în întreprinderi nenorocite, s‑a reîntors la medicină, și în
1893, după o muncă încordată a obținut catedra de medicină operatorie pe care
6 Anuarul Universității a ocupat‑o până la încetarea din viață”6 .
din Iași pe Anii școlari
1904–905 și 1905–906, Vizita adesea clinicile occidentale din Italia și Franța „să vadă lucrând
Tipografia „Dacia” Iliescu,
Grossu & Comp., Iași,
somitățile medicale”. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice face cunos
1907, p. 16. cut că dr. Zaharia Samfirescu a fost numit profesor cu titlu provizoriu la
catedra de Anatomie Topografică și Medicină operatorie, în urma concursului
depus, catedră instalată temporar în Muzeul de Anatomie. Oficialitățile
centrale emit adresa cu nr. 1463 din 13 martie 1896, comunicând Universității
ieșene Înaltul Decret Regal nr. 1385 din 9 martie 1896, prin care dr. Samfirescu
devine profesor definitiv. În programa Facultății de Medicină din Iași pe
anul școlar 1895–1896, dr. Samfirescu susținea marțea și joia, între 13,30
și 15, cursul de „Legături, amputații, resecții și operații speciale”; lucrările
practice aveau loc la Institutul de Anatomie, sâmbăta, între 13 și 15.
Profesorul Samfirescu a trimis Ministerului Cultelor și Instrucțiunii
Publice un atlas, „lucrat în pictură”, cuprinzând nouă tabele, „prezentând
fiecare câte o inovațiune în chirurgia modernă din seria osteoplastiilor și
fiecare dintre aceste tabele au în față câte o altă tabelă cu un rezumat expli
cativ al efectuării timpilor operatorii, atât în românește cât și în franțuzește”.
Operațiile sunt: amputațiile osteoplastice – metacarpo‑radio‑cubitală („s‑a
aplicat pe viu cu bun succes, atât în țară cât și în streinătate”); brahio-
olecraniană; modificarea operației lui Pasquier Le Fort; modificarea operației
lui I.L. Faure; în continuitatea osului de la braț; în continuitatea oaselor
antebrațului; în continuitatea osului coapsei; în continuitatea oaselor gambei
și costotomia provizorie în exudat pleuretic acut („s‑a făcut de dr. S. numai
pe viu”). Expediind studiile privind osteoplastiile oaselor lungi ale Academiei
de Medicină din Paris, după examinarea acestora, acest important for

științific, la 4 decembrie 1899 emite o adresă prin care îl înștiințează pe
dr. Samfirescu că i‑a acordat „une mention honorable (…) au concours du
prix Laboire 1899” pentru lucrarea „Amputația osteoplastică în continuitatea
osului de la braț”.
La 12 decembrie, Academia pariziană, în ședința sa anuală, a făcut
publică această distincție acordată medicului român7 . 7 Anuarul Universităței
din Iași pe Anul Școlar
1898–99, Tipografia-Edi
toare „Dacia” P. Iliescu
Cercetări originale & D. Grossu, Iași, 1900,
p. 110.
Menționăm o parte din lucrările dr. Samfirescu: „Evacuarea humorului

apos în maladiile profunde ale ochilor. Teză de Doctorat”, Torino, 1866;
„Se poate considera sinucis un om ori de câte ori se găsește mort în camera
sa cu ușa încuiată și revolverul în mână?”, studiu în limba italiană prezentat
Societății Italiene de Freniatrie și Medicină legală în Reggio Emilia, 1871;
„Fracturile circonscrise ale oaselor craniului sunt mai grave decât comoțiile
meningo‑cerebrale?”, studiu în limba italiană prezentat la Societatea de
Chirurgie din Torino, 1875; „Legile și regulamentele sanitare, culese după
Monitorul Oficial”, 1880; „Forcepsul. Teză (centigrafiată) pentru concurs”,
1882; „Rupturile colului uterin în timpul facerei. Teză pentru concurs”,
1882; „Quadricepsul sural. Memoriu pentru concursul de prorector la Facul
tatea de Medicină”, Iași, 1889; „Costotomia provizorie în ecsudat pleuretic
acut. La costotomie provisoire dans l’exudat pleurétique aigu”, Tipografia
Națională, Iassy, 1896 – „Lucrarea acesta (…) mi‑am inspirat‑o și am exe
cutat‑o în spitalul temporal din Caracal, pe timpul războiului din 1877‑78”;
„O nouă operațiune osteoplastică în regiunea tibio‑tarsiană. Modificarea
operațiunei lui I.L. Faure. Lucrare de laborator. Nouvelle opération osteoplas
tique dans la région tibio‑tarsienne. Modification de l’operation J.L. Faure.
Travail de laboratoire”,Tipografia Națională, Iassy, 1898; „Amputațiile
osteoplastice aplicate în continuitatea oaselor lungi ale extremităților. Ampu
tations ostéoplastiques appliquées dans la continuité des os longs des extré
mités” (Tipografia Națională, Iassy, 1901); „Amputations ostéoplastiques
expérimentales” (Imprimeriile Naționale, Iassy, 1901) – depusă la Academia
Română pentru premiere; dr. Gr. Romniceanu, raportor, susținea că „lucrarea
dr. Samfirescu este o lucrare meritorie și că autorul a arătat multă pricepere
în studiul acestei cestiuni”, dar nu o recomandă pentru Premiul „Lazăr”, în
valoare de 5.000 de lei, și a fost respinsă în unanimitate.
Dr. Zaharia Samfirescu, care‑și însoțea mereu prelegerile și broșurile cu
incursiuni în trecut, a întocmit un scurt istoric al laboratorului pe care l‑a
condus, din care redăm un fragment:
„Când s‑a înființat Facultatea de Medicină, catedra de Chirurgie operatorie a
fost instituită într‑o singură catedră, cu Anatomia topografică, și diferite împre
jurări au contribuit ca să fie predată de titularul Clinicei chirurgicale, întocmai

cum se făcea și cum se practică încă în unele facultăți din Germania. Pentru
acest curs nu se întrebuințau alte instrumente decât acele scoase din serviciul
clinicei, iar ca instrumente noi, n‑avea decât o cutie cu instrumente pentru
chirurgia dentară, pe care nici n‑am primit‑o. Când am fost însărcinat ca să
predau acest curs, n‑am găsit decât o cutie cu instrumente rămase după timpul
războiului și, până la 1893, nu s‑a prevăzut nicio sumă pentru procurarea de
material sau instrumente și abia la începutul acelui an școlar Ministerul Instruc
țiunii a aprobat înființarea laboratorului, pentru care s‑a acordat un preparator
și un servitor și 700 lei pentru material întrebuințat o bună parte pentru
procurarea și de material de injectat cadavre. Cu atât mai mult cu cât numărul
neîndestulător de cadavre ce are școala, m‑a făcut să încerc toate preparațiile
ce se utilizează de anatomiști ai diferitelor facultăți. Cu aceste preparații am
ajuns la un bun rezultat, însă acest rezultat nu era durabil deoarece ele sunt
făcute pentru școli cu abundență de cadavre. Neputând să am întotdeauna material
pentru curs și lucrări practice, am făcut numeroase experiențe cu diferite
substanțe, încât am ajuns a avea o formulă de un lichid compus astfel, că cadavrele
injectate sistematic, se pot conserva la aer liber multe săptămâni și luni, fără
vreo alterare a țesuturilor și dacă cadavrul injectat îl așază în baia cu același
lichid, poate să rămână mulți ani fără ca țesuturile să sufere vreo transformare.
Acest mijloc mi‑a permis să am material îndestulător și să întreprind o serie
de experiențe din chirurgia modernă a osteoplastiilor. Scopul mi‑a fost ca acest
laborator să nu existe numai pentru curs și prepararea studenților prin lucrări
practice, dar să aibă o importanță cu mult mai mare, prin faptul de‑a produce
inovații, lucru care face ca să răspândească bunul nume al școlii de care
8 1903–1904, Dosar „Me laboratorul depinde”8.
dicină Operatorie”, Ar
hiva Disciplinei Istoria
Medicinei, UMF Iași.
Manual pentru moașe
Activității practice din Institutul Gregorian i‑a adăugat și o componentă
educațională publicând un „Manual de obstetrică teoretică și practică pentru
elevele școalelor de moșit, cules după mai mulți autori”, încurajat fiind de
prof. Anastasie Fătu (1816–1886). În prefața manualului scria: „Mi‑a fost
lesne a face aceasta, căci obstetrica a fost ramura asupra căreia am făcut
studii mai întinse, atât în timpul internatului din țară și streinătate, cât și
în timpul întinsei mele cliantele, când am observat și lacunele în studiul ce
făcuse moașele răspândite prin comunele rurale, căci ajutorul ce moașele
eșite de prin școli trebue să‑l dea, este mai principal în facerile dificile, iar
nu atâta în cele fisiologice, unde se cer foarte puține cunoștințe spre a putea
se asiste o femeie”. Cartea a fost semnalată în diverse publicații centrale
precum „România liberă”. În ziarul liberal‑opoziționist al lui G. Panu,
„Lupta”, în numerele 89 și 90, din 18 respectiv 21 august 1885 putem citi
o polemică științifică între dr. Samfirescu și prof. V. I. Bejan, profesor și
administrator al Institutului Gregorian din Iași, generată de „Observațiunea
femeiei Maria Ion Enuță”.

Profesorii Samfirescu și Leon Scully au făcut parte din comisia care a
examinat lucrările candidaților G. Nanu, I. Chiriac, N. Bardescu, C. Angelescu
și D. Gerota, ce concurau pentru a deveni profesor agregat la catedra de
Clinică Chirurgicală a Facultății de Medicină din București. Universitarii
ieșeni precizau: „deoarece Colegiul Universitar din București s‑a pronunțat
recomandând pe dl dr. C. Angelescu ca profesor agregat la catedra în
chestiune și având în vedere că complectul profesorilor Facultății de Medi
cină din București, cunoscând mai bine decât oricine, atât utilitatea acestei
catedre, cât și persoana de a ales, pe aceste considerente dar, declarăm că
ne unim în totul cu deciziunea emisă de Colegiul Universitar din București”.
Etica profesională
Din procesele‑verbale ale ședințelor Senatului Universității din Iași se
poate lesne observa că dr. Zaharia Samfirescu dorea ca toate concursurile
și numirile în posturile didactice să se desfășoare corect, nu prin legi speciale
și să nu fie implicați în comisii profesori ce se înrudesc cu vreun candidat.
De asemenea, dr. Samfirescu împreună cu prof. dr. Leon Scully, prof. dr.
Aristide Peride și prof. dr. Emil Pușcariu fac „opinie separată” la recunoașterea
agregatului de anatomie topografică la Facultatea de Medicină din Iași,
dr. Ernest Juvara, și pentru catedra de clinică chirurgicală – admis cu 10
voturi pentru și 3 contra.
În anul 1881, dr. Samfirescu a devenit membru al Societății Medico‑Natu
raliste din Iași; un an mai târziu este ales bibliotecar al societății, iar din
1893 este numit Secretar II. S‑a aflat printre cei 46 de acționari ai Tipografiei
Asociațiunii „Unirea” din Bârlad și a fost Cavaler al Ordinului Steaua
României și Coroana României.
La 9 februarie 1905, era făcut public rezultatul alegerilor pentru Colegiul
II Senat din întreaga țară. La Suceava, din 131 de alegători înscriși și 106
voturi exprimate, candidații înscriși, dr. Zaharia Samfirescu și Gh. Softa au
obținut un număr de 75, respectiv 25 de voturi. În consecință, Biroul
Electoral l‑a proclamat ales pe dr. Samfirescu – senator de Suceava. Preșe
dinția Senatului publica un tabel cu absențele motivate și nemotivate ale
senatorilor pe zilele de ședințe, pentru luna martie; dr. Z. Samfirescu
figurează cu „4 absențe pentru caz de boală aprobate de Senat”. La puțină
vreme, Suveranul semna următorul act oficial:
„Carol I, Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României, La
toți de față și viitori, sănătate: Asupra raportului ministrului Nostru secretar
de Stat la departamentul de interne sub No. 24.697; Pe baza art. 2 și 3 din
legea asupra procedurei electorale, Am decretat și decretăm: Art. I. Colegiul
II electoral pentru senatori din județul Sucéva este convocat a se întruni în ziua

de 8 Mai 1905, pentru a împlini printr‑o nouă alegere vacanța declarată în
Senat, în locul d‑lui Dr. Zaharia Samfirescu, decedat. Art. II. Ministrul Nostru
secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui
decret dat la Bucureșci, la 14 Aprilie 1905. CAROL, Ministru de interne, G.
Gr. Cantacuzino.”
O pierdere dureroasă
Dr. Zaharia Samfirescu s‑a sfârșit din viață la 8 aprilie. În „Registrul
pentru Actele Stărei Civile ale anului 1905. Morți. Județul/ Comuna/ Circum
scripția Iași. Biroul II. 1905”, se precizează: „Decedat de: Emphisem pulmonar”,
certificat de către dr. Gheorghe I. Botez, medic și verificator de morți, în
prezența scriitorului Gheorghe Teodorescu și a lui Dimitrie Hornea (Direcția
Județeană Iași a Arhivelor Naționale). În presa locală se publica:
„Inconsolabilii: Hortense dr. Samfirescu, Elvire Barz, Victoria Vaschide, Daniel
Barz, Nicolae Vaschide, Rennelt‑Capucinska, Sita Rădulescu, Dan Vaschide,
soție, fiu, fiice, ginere, soră, nepoți și soacră, au durerea de a face cunoscut
încetarea din viață a mult iubitului lor: Dr. Zaharia Samfirescu”.
Cortegiul funerar a plecat de la locuința defunctului, din Aleea Principesa
Maria, a străbătut centrul Iașului și a ajuns la Cimitirul Eternitatea, locul
unde a fost înhumat. Nu știu cum va fi fost locul de odihnă veșnică a
rămășițelor pământești ale dr. Samfirescu la vremea îngropăciunii și după,
însă astăzi, din ansamblul funerar a rămas integru doar monumentul central
pe care e săpat în piatră numele său și a rămas montată o fotografie, care
poate că a fost una din cele pe care le‑a analizat Constantin Brâncuși atunci
când i‑a plăsmuit chipul în atelierul său.
„Om foarte sever, dar extrem de inteligent și integru.” Așa era caracterizat
dr. Zaharia Samfirescu de către D. Cluzel, profesor din Misiunea Universitară
Franceză în România, în discursul rostit la Buzău, cu ocazia comemorării
a 25 de ani de la moartea ginerelui său, Nicolae Vaschide. Profesor univer
sitar, autoritate în chirurgie și obstetrică, inovator, recunoscut și premiat de
Academia de Medicină din Franța, senator și autor al unor lucrări importante,
dr. Zaharia Samfirescu este necunoscut ieșenilor. Când se va vorbi despre
Brâncuși la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” trebuie
să se vorbească nu numai despre „Ecorșeu”, ci și despre bustul realizat
medicului ieșean al cărui ansamblu funerar ar fi indicat să intre în atenția
celor în măsură a‑l îngriji și pune în valoare.
Prof. Univ. Dr. Richard CONSTANTINESCU, Iaşi

DIALOG ORTODOX
24. EVOCARE
Astronomul Nicolae Coculescu
Nicolae Coculescu s‑a născut la data de 31 iulie/12 august 1866 la

Craiova. Tatăl său Nicola Coculescu avea pe atunci 40 de ani fiind de
profesie comerciant. Mama sa Marița Coculescu avea 22 de ani și era
casnică. Copilul a primit numele de Nicolae. Bunicul viitorului astronom,
George Coculescu era originar din Vlaho‑Clisura, Macedonia. Tatăl său,
Nicola s‑a născut și el în Vlaho‑Clisura din Macedonia în anul 1826 și a
murit la Craiova în anul 1894. Familia Coculescu a avut patru copii. Primul
născut va fi viitorul astronom, urmat de Paul, Eugenia și Leontina. Fratele
Paul i‑a fost apropiat pe tot parcursul existenței lor. Au urmat împreună
cursurile liceului și apoi au urmat studiile Universității din București la
facultatea de matematică. Sora mai mare a lui Nicolae Coculescu, Eugenia
se va căsători cu George Fotino, compozitor, violonist și ulterior director de
orchestră. Referitor la Leontina Coculescu, sora cea mai mică a astronomului,
informațiile sunt sărace, deși a trăit toată viața aproape de fratele său.
Nicolae Coculescu provenea dintr‑o familie de aromâni stabiliți la Craiova.
A început școala primară la Craiova în anul 1873. În 1877 devine elev la
Liceul denumit ulterior „Carol I” din Craiova. Foile matricole păstrate în
arhivele școlii descriu atât pentru Nicolae cât și pentru fratele său Paul o
situație școlară bună fiind elevi foarte silitori. Amintirea profesorilor din
anii de liceu îi va fi întipărită în memorie pentru tot restul vieții condiderându‑i

exemple demne de urmat. Ulterior atât el cât și fratele său Paul vor îmbrățișa
cariera didactică.
După terminarea studiilor secundare în orașul natal, Nicolae Coculescu
se înscrie în anul 1883 la Facultatea de Științe a Universității din București.
Dintre profesorii care au contribuit în acea perioadă la formarea lui putem
enumera: David Emmanuel, Jacques Lahovary, Grigore Ștefănescu, Emanoil
Bacaloglu, Alexe Marin. O influență deosebită în formarea lui Nicolae
Coculescu ca specialist au avut‑o profesorii Dimitrie Petrescu pentru astro
nomie, Spiru Haret pentru mecanica cerească și Constantin Gogu pentru
geometria analitică. Între anii 1886‑1887 Nicolae Coculescu a urmat un
curs de calcul infinitezimal ținut la Sorbona, Paris, de profesorul E. Picard.
După încheierea studiilor universitare de la București, în anul 1889
Nicolae Coculescu obține o bursă pentru a trece o nouă licență la Paris. La
recomandarea profesorilor, fiind un student venit din Europa de Est este
numit stagiar la Observatorul din Paris. Aici își aprofundează cunoștințele
referitoare la partea aplicativă a cercetării în astronomie şi de analiză a
datelor, observații și calcule astronomice. La 31 octombrie 1890 Nicolae
Coculescu începe un nou stagiu la Observatorul Montsouris, organizat sub
patronajul Biroului de Longitudini în cadrul școlii de astronomie practică.
Acest birou a organizat în anul 1893 campania de observare a eclipsei totale
de soare din acel an, la observarea căreia a participat şi tânarul Nicolae
Coculescu. În luna august 1890 Nicolae Coculescu solicită prin intermediul
Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Franceze, Ministrului Instruc
ţiunii Publice şi de Arte Frumoase din ţară, ca bursier al Guvernului Regal,
posibilitatea să participe la cursurile şi lecţiile experimentale de la Observa
torul astronomic, în vederea pregătirii licenţei în ştiinţe matematice. Gheorghe
Bengescu, în acele timpuri ministru al Instrucţiunii Publice în România, a
aprobat această solicitare. Nicolae Coculescu pleacă deci la Paris pentru
studii la Sorbona. Participă la cursuri cu mult interes şi conştiinciozitate.
Îşi pregăteşte cu atenţie seminariile de la cursul de mecanică cerească predat
de profesorul Felix Tisserand, director al Observatoarelor de la Toulouse
şi Paris, profesor de astronomie matematică la facultatea de Ştiinţe din Paris
şi membru al Academiei de Ştiințe. In anul 1891, Nicolae Coculescu devine
membru al Societăţii Astronomice a Franţei, înregistrat la numărul 376.
Fratele său Paul Coculescu va deveni și el membru al acestei societăţi pres
tigioase în anul 1901. In lunile august‑octombrie 1891, Nicolae Coculescu
a efectuat 288 de observaţii astronomice, care sunt menţionate în „Rapport
Annuel sur l’etat de l’Observatoire Imperial de Paris pour l’anne 1891,
Observations”. Ca student, publică la 7 iunie 1892, în revista „Comptes
Randus des Séances de l’Academie des Sciences de Paris” o notă intitulată
„Sur la stabilite du movement dans un cas particulier du probleme des trois
corps”.În anul 1892 Nicolae Coculescu va avea şansa să fie primul român,
care va participa la o expediţie ştiinţifică astronomică. La 4/16 aprilie 1893
a avut loc o eclipsă totală de soare, după cum spun specialiştii, una dintre

cele mai lungi ale secolului, de peste 4 minute, vizibilă din mai multe puncte
ale globului, din Chile, Brazilia şi până în Senegal. Atașat în acea perioadă
la Observatorul din Paris, Nicolae Coculescu la intervenția amiralului Ernest
Mounchez, fost director al Observatorului și a ministrului Spiru Haret, Minis
terul Instrucțiunii Publice din România îl trimite ca să participe la observarea
eclipsei. În cadrul echipei Nicolae Coculescu avea un program și instrumente
proprii de observare. Eclipsa a durat patru minute și unsprezece secunde.
În cadrul ședinței Academiei Române din 16 aprilie 1893 sub președinția
lui V. A. Urechia, se anunță participarea cu succes a lui Nicolae Coculescu la
expediția din Senegal. Rezultatele obținute de astronomul român au fost prezentate
atât la București cât și la Academia de Științe din Paris pe data de 29 mai 1893.
Întors din expediție Nicolae Coculescu se concentrează pe definitivarea
tezei. În luna noiembrie 1895 își susține teza de doctorat intitulată „Sur les
expressions approchees des termes d’ordre dans le developpement de la
function perturbatrice”. În urma susținerii i se conferă titlul de Doctor în
Științe matematice al Facultății de Științe din Paris. Teza este publicată de
editura Gautier‑Vilars și de Journal des mathematiques. Facultatea îi conferă
lui Nicolae Coculescu gradul de doctor cu mențiunea „foarte onorabil”.
Președintele juriului a fost profesorul Felix Tisserand, iar examinatori
profesorii Paul Appell și Henri Poincare.
La revenirea în țară Nicolae Coculescu va avea o carieră deosebită ca
profesor universitar și astronom în acord cu calificativul acordat de comisia
de doctorat de „foarte onorabil”.
La 1 noiembrie 1895 Nicolae Coculescu este numit profesor suplinitor
de astronomie și mecanică cerească. În luna mai 1896 este definitivat pe
post în urma unui concurs jurizat de o comisie formată din Spiru Haret și
David Emmanuel de la Universitatea din București și condusă de Neculai
Culianu, profesor de astronomie la Universitatea din Iași. Ulterior profesorul
Nicolae Coculescu va ocupa și funcția de director al Observatorului Astro
nomic și Meteorologic așa cum apare în „Anuarele universității” însoțit de
lista colaboratorilor săi. În timpul primului război mondial, între anii 1916-
1918 Universitatea din București fiind închisă în timpul ocupației germane,
profesorul Nicolae Coculescu se refugiază cu familia la Paris. După război
revine în țară și figurează în anuarele universitații ca profesor la Catedra
de astronomie și Mecanică Cerească.
Ca profesor având la bază prelegerile ținute în fața studenților Nicolae
Coculescu a publicat două cursuri: Cursul de mecanică cerească, publicat
în 1905 în care a tratat și perturbațiile provocate de sateliții lui Jupiter și
Cursul de astronomie teoretică, în 1929, care se referă la astronomia sferică,
sistemul planetar și astronomia siderală.
Nicolae Coculescu a publicat extrem de puțin. A început cu memorii
interesante, apreciate de specialiști, în „Comptes rendus” ale Academiei de

Științe din Paris, ca după întoarcerea în țară să se ocupe mai mult de
activitatea didactică și de cercetările de la Observator.
La 1 octombrie 1937 după 42 de ani de activitate profesorul Nicolae
Coculescu este pensionat atât din funcția de profesor cât și din cea de
director al Observatorului Astronomic devenind „profesor onorariu”.
Calitățile și experiența profesorului Nicolae Coculescu în conducerea
Observatorului Astronomic l‑au recomandat și pentru o serie de funcții de
conducere în universitate. La 1 noiembrie 1928 este numit decan al Facultății
de Știinte ocupând această funcție până la data de 10 martie 1932. Pentru
o scurtă perioadă profesorul Nicolae Coculescu a ocupat și funcția de
prorector al universității din București.
În anul 1898 la vârsta de 32 de ani, Nicolae Coculescu se căsătorește cu
Lucreția Popp din familia Popp, o familie de boieri olteni bine situați din punct
de vedere material. În familie se vor naște doi copii: o fiică Marie‑Madeleine
și un fiu Nicolae Piu Șerban care va deveni unul din cei mai apreciați
savanți ai secolului trecut, eseist şi literat, fondator al teoriei ritmurilor și
lingvisticii matematice, fiind cunoscut sub numele de Pius Servien.
Profesorul Nicolae Coculescu a întemeiat, ajutat de profesorul Spiru
Haret, în anul 1908, după mai bine de un deceniu de insistente și demersuri
pe lângă autorităţile acelui timp, Observatorul Astronomic din Bucureşti,
pentru a cărui construcţie, ca să obțină mai repede toate aprobările, va oferi,
în mod gratuit, o parte din terenul proprietate personală.
Ulterior sub îndrumarea lui, pe baza experienței câștigate în Franța, a
avut loc dotarea Observatorului bucureştean cu o parte din aparatura necesară
pentru efectuarea observațiilor astronomice și meteorologice.
Profesorul Nicolae Coculescu a militat şi a participat la înfiinţarea, în
anul 1929, a Comitetului Naţional de Geodezie şi Geofizică iar după un
an, a Comitetului Naţional de Astronomie. A fost membru fondator al
Academiei de Științe din România și deputat liberal.
În calitate de profesor și director al Observatorului, distinsul savant s‑a
preocupat cu atenție de formarea viitorilor astronomi şi a trimis mai ales
în Franța, pentru perfecționare pe cei mai apreciați dintre foştii săi studenţi.
Dintre aceștia cel mai cunoscut este Gheorghe Demetrescu, care mai târziu
a ocupat și el funcția de director al Observatorului Astronomic. Dintre
colaboratorii profesorului Nicolae Coculescu la Observatorul din Bucureşti
pot fi amintiți: Maria Teohari, Avram Teodosiu, Constantin Pârvulescu, Al.
Gheorghiade, Traian Popp. De asemenea din generația mai nouă de astro
nomi, foști elevi ai profesorului Nicolae Coculescu au colaborat cu el la
Observator: Constantin Drâmbă, Gh. Petrescu, Virgil Claudiau, Nicolae
Dinulescu, Călin Popovici. La 1 iunie 1931, Observatorul Astronomic din
Bucureşti a trecut din punct de vedere administrativ, de la Universitate în
subordinea Academiei Române.
În ultimii ani ai vieții a rămas destul de singur. Fiica sa Madeleine era
bolnavă, cu un stil de viață dezordonat ceea ce il nemulțumea profund, iar

fiul său Șerban era departe. Comunicarea cu el era mult îngreunată de către
autoritățile comuniste nou instalate. Despre profesorul astronom, acad.
Solomon Marcus își amintea:
„Eu l‑am mai apucat pe Nicolae Coculescu, nu ca profesor, ci ca pensionar
care lua masa la casa universitarilor, in anii 1950‑1952. Venea acolo chiar la
ora deschiderii restaurantului, pe la 12. Figura lui atrăgea atenția, avea mult
păr alb pe obraji, dar nu purta barbă. Locuia undeva prin apropiere. N‑am
îndrăznit niciodată să mă apropii de el, să‑i vorbesc”.
Profesorul Nicolae Coculescu a prins în timpul vieții și cel de‑al Doilea
Război Mondial și a simțit din plin, el și familia lui evenimentele care au
urmat. A trăit 86 de ani. Distinsul savant a încetat să mai gândească la 5
noiembrie 1952 și a plecat la Domnul. Este îngropat în Cimitirul Bellu
Catolic în locul pe care și la ales singur cu mult timp în urmă.
Institutul Astronomic al Academiei Române, în parteneriat cu Biblioteca
Națională a României cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea profe
sorului Nicolae Coculescu a organizat în anul 2016 la 31 octombrie „Simpo
zionul omagial Astronomul Nicolae Coculescu ‑150 de ani de la naștere”.
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru, Iaşi
Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Coculescu
2. http://www.cvlpress.ro/05.08.2016/nicolae‑coculescu‑1866‑1952‑distins‑om‑
de-stiinta‑ctitorul‑observatorului‑astronomic‑din‑bucuresti/
3. http://www.scritub.com/personalitati/Nicolae‑Coculescu102161951.php
4. http://www.bibnat.ro/Evenimente‑culturale‑s108‑ev420‑ro.htm
5. http://www.cuvantul‑liber.ro/news/91547/61/150‑DE‑ANI‑DE‑LA‑NASTERE
A‑LUI‑NICOLAE‑COCULESCU
6. http://www.sprestele.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=
232:astronomul‑nicolae‑coculescu‑150‑de‑ani‑de‑la‑natere&catid=37:stiri&
Itemid=1
7. http://www.astro.ro/Coculescu‑150.html
8. http://www.craiovaveche.ro/nicolae‑coculescu.php
9. http://galeriaportretelor.ro/item/prof‑nicolae‑coculescu/
10. http://www.rri.ro/ro_ar/astronomlu_nicolae_coculescu‑18000
11. http://dictionnaire.sensagent.leparisien.fr/Nicolae%20Coculescu/ro‑ro/
12. http://ilovecraiova.com/coculescu.html
13. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Maria_Teohari
14. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Dr%C3%A2mb%C4%83
15. http://www.ziarulmetropolis.ro/filosoful‑nae‑ionescu‑intre‑huzur‑nebunesc-
si‑iubiri‑patimase/
16. http://www.ziarulmetropolis.ro/pius‑servien‑fondator‑al‑esteticii‑matematice/
17. http://wikivisually.com/lang‑ro/wiki/Piu‑%C8%98erban_Coculescu
18. Magda Stavinschi, Nicolae Coculescu, o viață printre stele, București, Eikon,
2016, p.15, 35, 65141313.

DIALOG ORTODOX
25. RECENZIE CARTE
Pavel Florenski, un geniu tăcut

Avril Pyman
Editura „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
Pavel Florenski, un geniu tăcut. Dramatica şi extraordinara viaţă a

necunoscutului Da Vinci al Rusiei de Avril Pyman, volum apărut recent la
Editura „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, aduce
în atenţia cititorilor una dintre cele mai interesante personalităţi enciclope
dice – teolog, filosof, matematician, critic de artă şi preot –, a cărui figură
luminoasă a fost înăbuşită în închisorile staliniste.
„Cuvântul înainte” al cărţii este semnat de Geoffrey Hosking, profesor
emerit de Istoria Rusiei, la University College London. De asemenea,
invitaţii la lectura volumului, sunt semnate de reputaţi profesori occidentali,
precum Pamela Davidson, profesor de Literatură Rusă, la The School of

Slavonic and East European Studies, University College London, Marea
Britanie; Andrew Louth, profesor de Studii Patristice şi Bizantine, Univer
sitatea din Durham, Marea Britanie; Maria Carlson, profesor şi profesor
asociat, la Departamentul Limbilor şi Literaturii Slave, Universitatea din
Kansas, Statele Unite ale Americii.
În „Cuvântul introductiv”, prof. Geoffrey Hosking aminteşte contextul
cultural şi politic al începutului secolului XX în Rusia, când o serie de
intelectuali care fuseseră apropiaţi de socialism s‑au îndepărtat de această
doctrină căreia i se reproşa că nu are idealuri pozitive.
„Acesta a fost mediul în care a crescut Pavel Florenski. În anii săi de tinereţe,
deşi nu a fost niciodată socialist, acesta a acceptat viziunea dominantă potrivit
căreia viaţa privată şi viaţa socială au fost predeterminate de legi descoperite
de oamenii de ştiinţă sau de legi care se vor descoperi, în mod sigur. Ideea că
libertatea de alegere era doar o iluzie, l‑a făcut să se simtă atât neajutorat, cât
şi fără valoare, iar acestea l‑au adâncit într‑o stare de depresie puternică. În
mod paradoxal, şi‑a revenit din această stare datorită unei revelaţii derivate din
matematică, despre care unii ar fi putut gândi că este garantul determinismului
ştiinţific rigid”,
arată, în prefaţa volumului, prof. Geoffrey Hosking.
„El a ajuns să creadă că ştiinţa deterministă s‑a bazat pe presupunerea unui
progres omogen continuu, în timp ce noua descoperire a teoriei discontinuităţii
deschide portiţe pentru paradoxal, intuitiv şi iraţional; într‑un cuvânt, pentru
creativitate, nu doar în domeniul matematicii, dar şi în alte domenii ale activităţii
umane”.
Pornind de la această descoperire, în matematică, Florenski cercetează
„un mod non‑deterministic de a elucida adevărul, el şi‑a îndreptat atenţia către
vechile tradiţii ruse, în special spre cele ale Bisericii Ortodoxe. Oferindu‑i‑se
şansa de a lucra ca licenţiat în matematică la Universitatea din Moscova, el a
refuzat şi, în schimb, a început un curs la Academia Teologică din Serghiev
Posad, având scopul de a deveni preot, cum, de altfel s‑a şi întâmplat. El a
devenit convins de faptul că adevărul ‑ adevărul de care oricine are nevoie
pentru a trăi – nu a fost descoperit prin intermediul senzaţiilor, ştiinţei empirice
şi raţionale (asta deşi putea să devină un om de ştiinţă cu o activitate ştiinţifică
foarte productivă) sau prin intermediul intuiţiilor mistice individuale, ci doar
prin intermediul experienţei colective vechi de secole, disciplinei, colegialităţii
şi liturghiei din Biserica Ortodoxă”,
după cum arată prof. Geoffrey Hosking. Florenski
„a crezut că adevărata cunoaştere era asigurată doar de dragostea pentru cu
noaştere, autodisciplină, deschidere spre frumuseţe şi spre oameni, considerând,
de asemenea, că toate aceste calităţi au fost cel mai bine susţinute în Biserică.
Raţiunea îşi avea locul ei în toată schema lucrurilor, dar de una singură n‑ar
fi dus decât la îndoială permanentă; ea trebuia să fie configurată şi cana
lizată de calităţile indivizilor, care erau cultivate în Biserică. Student, deja, la

Universitatea din Moscova, el le‑a scris părinţilor: «În acest moment, cea mai
urgentă îndatorire ‑ bineînţeles, nu a mea, ci a epocii în care trăim ‑ este să
creăm o ştiinţă religioasă şi o religie ştiinţifică». El a vrut să «realizeze o
sinteză între eclesialitate şi cultura seculară»“,
mai arată în prefaţă prof. Geoffrey Hosking.
Căutarea adevărului
Dialogul dintre ştiinţă şi religie este susţinut de Florenski care, în spiritul
pariului lui Pascal,
„îi cheamă pe atei să renunţe la formele raţiunii, care conduc doar la scepticism
veşnic şi să se îndrepte spre ceea ce Kierkegaard numea «saltul credinţei», spre
o credinţă care promite atât siguranţă, cât şi viaţă veşnică”.
Pentru Florenski,
„încrederea şi corespondentul ei, credinţa, sunt premise indispensabile pentru
cunoaştere – indiferent dacă crezi în Dumnezeu, în Biserică, în alte persoane
sau în siguranţa adevărului. Un fapt destul de interesant, oamenii de ştiinţă,
adepţi ai unei tradiţii structural‑funcţionale, care ar fi fost întru totul străină
lui Florenski, au ajuns la concluzii similare”,
susţine profesorul Geoffrey Hosking. Astfel, dacă pentru numeroşi gânditori
laici, încrederea, prietena intimă a credinţei, este văzută în lumea reală ca
un element indispensabil al cunoaşterii, luării deciziilor şi al acţiunii,
„conceptul lui Florenski are, totuşi, o dimensiune suplimentară. Potrivit gândirii
lui, încrederea şi căutarea adevărului îşi au rădăcinile în Biserică, pentru că acolo
este locul unde comunitatea şi întrajutorarea reciprocă se armonizează cu
frumuseţea şi disciplina liturghiei pentru a da naştere propriilor lor cunoaşteri,
care sunt mai bogate decât acelea pe care orice individ le‑ar putea genera de
unul singur. Florenski a considerat că această potenţialitate a Bisericii a fost
realizată cu desăvârşire în Ortodoxie. El a crezut acest lucru îndeajuns de mult
încât să devină preot şi să accepte timp de mulţi ani dificultatea conducerii unei
parohii şi asumarea grijii pentru sufletele celor din cadrul acesteia, cu toate că
timpul îi era dedicat cercetării şi scrierii a numeroase articole şi recenzii”,
arată autorul prefeţei, prof. Geoffrey Hosking.
Cercetător şi în detenţie
Pavel Florenski considera că doar
„Ortodoxia şi‑a păstrat nealterate învăţăturile creştine patristice în privinţa
icoanelor (el a fost un teoretician de frunte al iconologiei), arhitecturii, liturghiei,
vieţii monahale, a practicilor şi pregătirii devoţionale din stăreţii, a preoţilor

sau a oamenilor sfinţi care au vieţuit ca duhovnici pentru toţi cei care aveau
nevoie de ajutorul lor”,
după cum a remarcat profesorul emerit de Istoria Rusiei, la University
College London, care observă cât de mare a fost erudiţia lui Florenski
„în domenii ştiinţifice diverse: a publicat studii importante de matematică,
fizică, electrodinamică, folcloristică, psihologie, istoria şi teoria artei, filosofie
şi teologie, încât a fost numit Leonarado da Vinci al Rusiei din secolul al
XX‑lea. În anii 1920 a fost editor al unei noi Enciclopedii Tehnice, la scrierea
căreia a contribuit cu mai mult de 100 de articole. A lucrat în Comisia de Stat
pentru Electrificarea Rusiei, un proiect în care a crezut şi la care a fost bucuros
să îşi aducă contribuţia, cu toate că i‑a şocat şi i‑a alarmat pe colegii săi datorită
participării sale la şedinţe îmbrăcat în sutană”.
Curiozitatea ştiinţifică nu a fost înăbuşită în cele mai grele condiţii:
„Chiar şi după ce a fost arestat, acesta şi‑a continuat cercetările. Fiind exilat
în Orientul îndepărtat, el a făcut cercetări despre proprietăţile solurilor îngheţate
permanent, în timp ce în împrejurimile mohorâte şi fără perspectivă ale mănăstirii
de la Solovski din nordul îndepărtat, devenită închisoare, acesta s‑a preocupat
de modul în care se extrag iodul şi geloza din algele de mare. În acelaşi timp,
el lucra la ceea ce avea să fie a doua sa lucrare filosofică importantă, «antro
podiceea» sa, «La cumpăna gândului», care a ajuns la noi doar sub forma unor
fragmente, de vreme ce circumstanţele turbulente din viaţa lui l‑au împiedicat
să o termine”,
arată prof. Geoffrey Hosking, care a adăugat la portretul lui Florenski şi
latura sa de familist devotat faţă de soţie şi copii, preocupat pentru viaţa
lor duhovnicească şi dezvoltarea lor personală:
„El nu a fost nicidecum un gânditor retras, ci a fost o personalitate completă
şi complexă (…) Ultimii săi ani din viaţă au fost distruşi de sistemul penitenciar
stalinist, care l‑a separat de familie şi care i‑a curmat prematur viaţa. Peniten
ciarul nu i‑a dat nicio şansă pentru a‑şi duce ideile la deplina lor maturizare
de care ar fi avut nevoie şi din care noi toţi am fi avut de învăţat”.
De asemenea, Geoffrey Hosking arată că
„biografia de calitate a lui Avril Pyman, rodul multor ani de cercetare amănunţită,
oferă o imagine completă a acestui om şi o introducere în modul său de gândire.
Aceasta va aduce în atenţia publicului larg de cititori o figură de importanţă
majoră, destul de puţin cunoscută până acum în Occident”.
Reporter Oana RUSU, Cluj‑Napoca

DIALOG ORTODOX
26. TRADIŢII
Hrana strămoșilor (III)
Alte rânduieli
Una dintre acestea cerea ca toţi membrii familiei să fie prezenţi la masă
în momentul stabilit. Ca atare,
„nu se acceptau întârzierile la masă, mai ales ale copiilor care se mai luau cu
1 Maria Ciocanu, op. cit., halca şi puteau să rămână fără mâncare”1.
p. 236.
Un anume cod de conduită privea şi comportamentul în timpul mesei.
Astfel, „nu se acceptau discuţiile aprinse, râsul, glumele, cântecul. Nu se
2 Ibidem. permitea ghiontitul între copii, sfada, înjurăturile”2. Mai mult, „cât mânâncă,
3 Mihai Lupescu, op. cit., ţăranul doreşte să fie şi să aibă linişte”3. Expresii sugestive „arată dorinţa
p. 162.
4 Ibidem. lui să fie în pace cât mânâncă”4 şi relevă o atitudine cu adevărat înţeleaptă:
„Nici împăratul nu te poate scula de la masă”, „Lasă‑mă să‑mi ticnească
5 Ibidem. mâncarea”, „Nu mă face să înghit cu noduri” ş.a.5
6 Ibidem, p. 161. Prin popor, e socotit un păcat faptul de a te ridica „flămând de la masă” 6.
Cutuma cerea, de altfel şi ca o expresie a cumpătării, să nu se mănânce tot
7 Elena Niculiţă-Voronca, ce era pe masă, altfel veneau sărăcia şi foametea peste casa respectivă7. În
op. cit., p. 206.
8 Mihai Lupescu, op. cit.,
acest context, amintim că „foametea e spaima săteanului; ea în poveşti e o
p. 172. femeie urâtă, numai oase, de mânâncă prin păduri şi copaci”8.

Cumpătarea, așezarea la masă și ospitalitatea
Ţăranul român,
„muncind şi trăind în aer curat, are totdeauna gust de mâncare, poftă de mâncare,
îi dă gustul a mânca orice, nu se codeşte la masă, mânâncă ce i se pune pe
masă, ce i se dă”9. 9 Ibidem.
S‑a constatat că, în genere, sătenii noştri nu erau mâncăcioşi şi lacomi.

De altfel, ţăranul
„nu ţine să‑i fie totdeauna pântecele plin. (…) Despre mâncăcioşi zice: „Ronţăie
şi mânâncă de toate ca un porc”, „Şede ca porcul, numai cu gura plină”, „Îi
place să stea tot cu maţul plin”10, „Mânâncă parcă‑i lup” sau „Mânâncă parcă‑i 10 Ibidem, p. 161.
spăriet”11. 11 Ibidem, p. 172.
Ţăranul de altădată,
„când mânâncă, nu bea nici apă, nici vin, chiar de‑l are în pivniţă; el nu bea
decât când îi este sete”12. 12 Ibidem, p. 173.
Informaţia aceasta este de la începutul veacului trecut şi relevă un alt

comportament şi în privinţa raportării strămoşilor noştri la băutură. Cumva
firesc, aceştia, ca şi noi astăzi, „beau mai mult în sărbători”13. 13 Ibidem, p. 173.
Precizăm că, o mulţime de credinţe specifice poporului, privesc poziţiile,
locurile şi situaţiile în care nu e bine să mănânci14. Se pare că pe vremuri 14 Elena Niculiţă‑Voronca,
op. cit., p. 206‑208.
chiar verbul „a mânca”, cel puţin atunci când se mânca, era tabu, după cum
pare a indica o credinţă din Bucovina:
„Nu‑i bine să zici: «mâncăm» sau «mănânc», căci te mănânci în sine; se mănâncă,
se sfădesc cei din casă, e huiet, foc în casă. Dar zici «Stăm la masă», «Ospătăm»”15. 15 Ibidem, p. 207.
În acelaşi sens, amintim şi faptul că

„ţăranul îndeobşte nu spune că stă la masă, ci el mânâncă, fie că‑i mâncarea pe
masă, fie că‑i pe jos, pe prispă, la pământ, în car ori o ţine în mână, îmbucând din
ea din mers. El pune masa ori dă în masă când are oaspeţi ori la masa cea mare”16. 16 Mihai Lupescu, op.
cit., p. 171.
Privitor la ospitalitatea românilor,
„reţinem diversitatea mare de gustări (vin, nuci, pâine, ouă fierte, murături,
brânză de oi etc.) servite ca aşternut la inimă celor care vin în casa omului în
zilele obişnuite cu diverse treburi”17. 17 Maria Ciocanu, op. cit.,
p. 251.
Dacă se întâmpla ca străinii să intre „în casă în timpul mesei, erau poftiţi
la masă”18. Atunci când se organizau mese speciale pentru oaspeţi, 18 Ibidem, p. 237.
„masa o dă gospodina; bucatele le pune tot ea. Niciodată gospodina nu stă la

masă când are oaspeţi sau (…) musafiri”19. De altfel, „ţăranul ţine de‑o mare 19 Mihai Lupescu, op.
cinste putinţa de‑a ospăta pe oricine”20. cit., p. 164.
20 Ibidem.
În acest context, notăm existenţa merindarelor, un obicei extrem de
relevant pentru atitudinea ţăranului român faţă de semeni şi de nevoile lor,

obicei care arată ospitalitatea, dărnicia şi mărinimia acestui ţăran. Astfel de
merindare cu apă şi fructe pentru călători încă mai erau atestate la Nereju,
21 Atlasul Etnografic în Ţara Vrancei, în perioada interbelică21.
Român, vol. 3. Tehnica
populară. Alimentaţia,
coordonator: dr. Ion Ghi
noiu, Bucureşti, Editura Femeia ține rânduiala mesei
Academiei Române, 2008,
p. 218.
În tradiţia satelor noastre,
„femeia a fost şi rămâne a fi considerată responsabilă de prepararea şi distri
buirea hranei, promotoare şi susţinătoare a alimentaţiei rituale şi ceremoniale,
22 Maria Ciocanu, op. cit., fapt legat şi de simbolistica femininului”22, „femeia fiind cea care ţine rosturile
p. 236.
vetrei: ea coace pâine, face de mâncare, aprinde focul şi tot ea recurge la
practici magice fundamentale ce decurg din puterea apotropaică şi purificatoare
23 Vasile Avram, Simbo a focului”23.
listica vetrei, în „Anuarul
Institutului de Cercetări Chiar pregătirea hranei era un rit, mai peste tot în lume „alegerea şi
Socio‑Umane”, IV, Sibiu,
1997, p. 255. pregătirea alimentelor (fiind) activităţi hărăzite femeilor” 24.
24 Catherine Pont‑Hum Legătura dintre comportamentul uman, în special cel feminin, sau felul
bert, op. cit., p. 17.
de a fi al omului şi mâncarea pe care o pregăteşte se poate vedea cel mai
bine la umplerea borşului, căci „din casa femeii gospodine nu lipseşte
25 Eugen D. Neculau, niciodată borşul proaspăt”25. Astfel, Mihai Lupescu nota că
Civilizaţia…, p. 93.
„unele gospodine, când umplu borşul, au obiceiul de trag copiii de‑un ghiţ de
păr din cap, ori le dau câte‑o palmă ori pumn, zicând: «Acru borşul», având
credinţa că, făcând aşa, borşul se acreşte mai iute şi mai tare. De n‑are copii,
26 Mihai Lupescu, op. dă‑n slugă şi, cam în glumă, şi‑n bărbat”26.
cit., p. 94.
Prin ţinutul Dorohoiului,
„când se scoate melesteul, se dă pe la gura copiilor care se găsesc de faţă;
gospodina trage de păr sau de urechi pe vreunul din ei zicând: «Acru borşul,
27 Eugen D. Neculau, ca (cutare) la ciudă!»”27
Civilizaţia…, p. 93.
„Nu toate gospodinele pot umple borş bun şi acru, cum «nu toate muştele fac
miere». După femeia blajină, moale, mazacă ori leneşă, borşul nu se acreşte,
nu se face bun, şi adesea se bâhleşte ori se îmbăloşază; după cea harnică, iute,
aprinsă după treburi şi amarnică la toate, după aschide, borşul se face oţet de
28 Mihai Lupescu, op. acru, cum îi para focului”28.
cit., p. 94.
Vom încheia această concisă incursiune într‑un viitor material, care va
încerca să creioneze regulile esențiale ale alimentației de sărbătoare, precum
și unele aspecte privitoare la etimologia cuvintelor implicate în actul ali
mentar tradițional.
Etnograf Marcel LUTIC

Muzeul Etnografic al Moldovei

DIALOG ORTODOX
27. DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI
Maica Domnului „Znamenie”
Maica Domnului „Znamenie”
Istoria icoanei Maicii Domnului „Známenie” (adică „a semnului”) este

strâns legată de istoria Novgorodului, centru cultural şi comercial din nord,
unul dintre primele oraşe ale vechii Rusii.
Sensul teologic al numelui icoanei este acela al „semnului” din profeţia
lui Isaia:
„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece
şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14).
Însă numele ei ne poate trimite şi la un eveniment istoric, consemnat în
cronicile Novgorodului. Iată ce spun acestea: Din pricina locului însemnat
pe care îl avea în nordul Rusiei, Novgorodul, râvnit de vecini, a intrat în
conflict cu aceştia. În 1169, kneazul Andrei Bogoliubski, pornind din Kiev,
a ajuns cu armata sa până în faţa zidurilor Novgorodului. Oraşul a fost
împresurat, iar cei asediaţi au cerut atunci, cu rugăciuni fierbinţi, milostivirea

Maicii Domnului. În acest timp, arhiereul locului, Sfântul Ioan din Novgorod
(†1186), aşezase preţiosul chip al Preasfintei pe zidurile cetăţii pentru a-i
izbăvi de duşmani. Răspunsul acestora din urmă fu o ploaie de săgeţi. Una
dintre ele atinsese şi icoana. Mai departe ni se spune că îndată Născătoarea
de Dumnezeu şi-a întors privirea înlăcrimată dinspre năvălitori înspre poporul
cel binecredincios, iar lacrimile au căzut pe veşmintele episcopului de
Novgorod Ioan, care a exclamat: „O minune! Cum din scândura uscată a
copacului izvorăsc lacrimi? O Împărăteasă! Tu ne dai nouă semn că aşa te
rogi Fiului Tău pentru izbăvirea oraşului”. După acest „semn” Maica Domnului
le veni degrab într-ajutor celor asediaţi. Şi într-adevăr, celor care au trimis
„ploaia”, Ea le-a trimis un nor. Acoperiţi de întuneric şi cuprinşi de spaimă,
în învălmăşeala iscată cotropitorii s-au omorât între ei.
Ocrotirea Maicii Domnului i-a izbăvit pe novgorodieni şi în alte vremuri.
În 1566 se spune că izbucnise un straşnic incendiu care ameninţa cu pieirea
oraşul construit din lemn. Dar alergând şi de această dată cu pocăinţă către
icoana făcătoare de minuni şi cerând milostivire Maicii Domnului, locuitorii
au văzut cu ochii lor cum focul s-a risipit grabnic.
Rugăciune
O, Preasfântă şi Preabine-cuvântată Maică a Preadulcelui nostru Domn
Iisus Hristos! Cădem şi ne închinăm Ţie înaintea sfintei Tale icoane făcătoare
de minuni, amintindu-ne minunatul Tău semn al ocrotirii arătat marelui
Novgorod în zilele năvălirii vrăjmaşilor. Cu smerenie Te rugăm, Apărătoare
Atotputernică a neamului nostru: aşa precum în vechime părinţilor noştri
ajutorul le-ai grăbit, aşa acum şi pe noi, cei neputincioşi şi păcătoşi, de ocrotirea
şi buna îngrijirea Ta de Maică ne învredniceşte. Mântuieşte şi păzeşte sub
acoperământul milei Tale, Stăpână, toată Rusia, ţara noastră, şi oastea ei.
Sfânta Biserică o întăreşte, oraşul Tău şi toată dreptmăritoare noastră ţară
şi pre noi, pre toţi, cei ce cădem către tine cu credinţă, cu dragoste şi cu
umilinţă cerând cu lacrimi ocrotirea Ta, miluieşte-ne şi ne păzeşte.
O, Preamilostivă Stăpână! Milostiveşte-te asupra noastră celor învăluiţi
de multe fărădelegi, ridică către Domnul Hristos mâinile Tale primitoare
de Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi înaintea bunătăţii Lui, cerând iertare
păcatelor noastre, şi viaţă binecinstită şi paşnică, sfârşit creştinesc şi
răspuns bun la Straşnica Lui Judecată, ca, mântuiţi cu atotputernicile Tale
rugăciuni către Dânsul, să moştenim fericirea raiului şi să cântăm cu toţi
sfinţii preacinstitul şi preaminunatul nume al întru tot lăudatei Treimi, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi mila Ta cea bogată către noi în
vecii vecilor. Amin.
(https://vreaumantuire.wordpress.com)

CUPRINS

Suferinţă şi mărturisire pentru oamenii sfinţi ai Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1. SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Preot Dr. Stelian Alin DUMITRU
Rugăciunea şi vederea apofatică a luminii dumnezeieşti
la Sfântul Grigorie Palama . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
2. VOCEA DUHOVNICULUI
Dr. Stelian Gomboş
Părintele Arhimandrit Paulin Lecca (1914‑1996) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
3. Sfințenia ÎN PARTICIPARE
Monah Dosoftei JITARU
Omul sfinţeşte locul – Sfântul Dosoftei al Moldovei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
4. Apologetica creŞtinĂ
Prof. Univ. Dr. Grigore T. Popa
Morala creștină și timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi credința
ȋn Iisus Hristos? (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
5. POPASURI DUHOVNICEŞTI
Monah Vichentie NECHIFOR, Muntele Athos
Ctitorii şi aşezăminte româneşti în Sfântul Munte Athos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
6. TEOLOGIE
Sofiologia în gândirea preotului Pavel Florenski (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
7. DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ

Preot Dr. Liviu PETCU
Părinții filocalici despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

8. TAINA ICOANEI
Sfântul Ioan DAMASCHIN
Despre cinstirea sfintelor icoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
9. FILE DE PATERIC
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel Paleu
Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
10. DIN COMOARA INIMII

Maica Siluana VLAD
„Să ne vindecăm iertând” (IV) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
DIALOG ORTODOX
11. ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ

Monah Serghie
Programul ateilor evoluţionişti. Umilirea ştiinţei de dragul ideologiei (I) . . . . . . . . . . . . . . . . 86
12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ ŞI CREZ ISTORIC

Acad. Alexandru ZUB
Cum se scrie istoria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
13. IN MEMORIAM
Prof. Univ. Dr. Aurel PAVEL
Mitropolitul Antonie Plămădeală – ierarh de cuget şi simţire românească . . . . . . . . . . . 104
14. GALERIA PERSONALITĂŢILOR

Scriitor Răzvan CODRESCU
De la Petru Cercel la Alexandru Ciorănescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
15. ARTA VIZUALĂ

Lector Univ. Dr. Nicolae TURCAN
Lumina în pictura lui Silviu Oravitzan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
16. INTERMEZZO LIRIC

Prof. Victoriţa Duţu
Există un Tu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Preot Dorin PLOSCARU
Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134

17. INTERFERENŢE
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustață
Să iubim plantele și toată creația lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
18. ACTUALITATEA BISERICII

Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea
Primat sau sobornicitate? O divergenţă intraortodoxă provocată
de documentul de la Ravena (2007) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
19. PROBLEME CONTEMPORANE

Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ
Muntele – între economia corporatistă și destinul autohton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
20. DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI

Prof. Univ. Dr. Constantin MILICĂ
Efectele plantelor medicinale asupra sănătăţii oamenilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
21. PSIHOLOGIA – O NECUNOSCUTĂ?

Psiholog Dr. Aurelia MORARU
Psihoterapia depresiei prin hipnoză ericksoniană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
22. PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA

Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș
E nevoie de o filosofie a educației? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
23. MĂRTURII
Doctor Laura-Magdalena NICOLESCU
Crucea din mijlocul inimii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194
Interviu realizat de Vlad Pintea cu Acad. Basarab Nicolescu, Paris
Bartolomeu Anania rămâne pentru mine o lumină și un simbol al Transilvaniei . . . . . . 196
Prof. Neculai Iorga
Crucea, sinteză a credinței noastre creștine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198
Mitropolitul Nikolaos, Grecia
Adormirea unui sfânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 202
Scriitor Vasile ANDRU
Părintele Arsenie Boca şi viaţa în doi. Despre terapia relaţiei de cuplu,
în viziunea marelui duhovnic transilvănean . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Dragostea: durerea ta în inima mea! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Centenarul Unităţii Naţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213

Artist plastic Christian NEACŞU
Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
Scriitor Adrian ALUI GHEORGHE
La Ierusalim . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
Prof. Univ. Dr. Richard CONSTANTINESCU
Ieșeanul care a meritat un bust de Brâncuși – dr. Zaharia Samfirescu . . . . . . . . . . . . . . 227
24. EVOCARE
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Astronomul Nicolae Coculescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234
25. RECENZIE CARTE

Reporter Oana RUSU
Pavel Florenski, un geniu tăcut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
26. TRADIŢII
Etnograf Marcel LUTIC
Hrana strămoșilor (III) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
27. DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI

Maica Domnului „Znamenie” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246

Aşteptăm sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare
la adresa de e-mail:
nicolaenicolescu@yahoo.com
şi numerele de telefon:
0232 437 248 • 0726 332 333 • 0723 232 444
Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail
şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.
DIRECTOR
Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi
Colegiul PROFESIONAL de redacţie

Arhim. Nichifor Horea, Exarh Arhiepiscopia Iaşilor
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă
Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoş
Scriitor Grigore Ilisei
Ing. Elena Angela Ifrim
Prof. Dr. Doina Calistru
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel Paleu
Ing. Petronela Andrei
Ec. Vladimir şi Mihaela Bârsan
Prof. Constantin Bostan
Drv. Elena Plăvănescu
Conf. Univ. Dr. Paul Dan Sârbu
Ing. Ionel Tesoi
SECRETARIAT REDACŢIE
Prof. Neculai Iorga
Dr. Laura‑Magdalena Nicolescu
Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet:

nicolaenicolescu.tripod.com
şi pe pagina de Facebook:
www.facebook.com/revistaepifaniaiasi
ISSN 2065-3794
Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania

aparţine strict autorului.

Revista Epifania, Nr. 42 Din 21 VIII, 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Epifania, Nr. 42 Din 21 VIII, 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apare

REVISTĂ DE DIALOG ORTODOX

E pifania ˘˘ de dialog ortodox

Calitatea duhovnicească a mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, martiri

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 3

4 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 5

6 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 7

Rugăciunea şi vederea apofatică

Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceea

8 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 9

10 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 11

Preot Dr. Stelian Alin DUMITRU, Drobeta Turnu Severin

12 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Părintele Arhimandrit Paulin Lecca

Câteva referinţe bio‑bibliografice

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 13

14 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 15

Referinţe şi amintiri despre adâncimea

16 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 17

18 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 19

Dr. Stelian Gomboş, Bucureşti

20 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Omul sfinţeşte locul –

Mitropolitul Dosoftei s‑a născut în anul 1624. Gheorghe Duică ne spune

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 21

22 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 23

Lucrarea Psaltirea în versuri (Uniev, 1673) a pus bazele poeziei româneşti

24 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Monah Dosoftei JITARU

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 25

Morala creștină și timpurile actuale.

26 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 27

28 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 29

30 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 31

32 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 33

34 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 35

Prof. Univ. Dr. Grigore T. Popa, Iaşi

36 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Ctitorii şi aşezăminte româneşti

Peninsula Athos vazută de pe Athon la 2033 m.

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 37

38 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Scurt istoric al Sfântului Munte

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 39

Constantin cel Mare (306‑337 d. Hr.) şi al împăratului Teodosie cel Mic

Mănăstirea Iviron (ţărmul lui Kliment) si icoana făcătoare de minuni.

Cu toată apropierea lui de vechile centre creştine cu origine apostolică,

40 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017 41

42 Epifania • nr. 42, septembrie – noiembrie 2017

Învăţătura de credinţă cuprinsă şi fundamentată în Revelaţie a fost supusă

Atunci ce este ea? Ce se află la hotarul dintre Creator şi făptură?

ţine să adauge Pavel Florenski.