PROIECT DE DIPLOMA Dimensiunea misionara a Sfintei Liturghii în Biserica

ortodoxă canonică

1
Cuprins

A. Introducere
B. Argumentarea alegerii temei

A. Capitolul 1- Instituirea și arhetipul primordial hristologic al Sfintei

Liturghii în biserica canonică Ortodoxă

1.1 Sfânta Liturghie și Darul de pâine și vin. Scurtă incursiune istorică și patristică
1.2 Cultu Crestin al Sfintei Liturghii ca paradigma ortodoxă
1.3 Cultura si Cult…….

B. Capitolul 2- Dimensiunea misionara a Sfintei Liturghii de începuturi

și până în lumea contemporană

2.1 Conceptul și accepțiunea de misionarism în cultul ortodox canonic. Hristos

arhetip și model al misionarismului jertfelnic
2.2 Sfanta Liturghie - act o incununare a cultului misionar ortodox
2.3 Sfanta liturghie epicentru culturii ortodoxe

C. Capitolul 3- Sfanta liturghie . Paradigma metodologica

3.1 Aspecte metodice și canonice
3.2 Misiunea Bisericii

2
Bibliografie selectivă

1. Arhieraticon, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe (în

continuare, EIBMBOR), 1993.
2. Branişte, Ene, Liturgică Generală, Bucureşti, EIBMBOR, 1993.
3. Brasniste Enea Liturgică Specială, Bucureşti, EIBMBOR, 1980.
4. Profesor Prof. Doctor Valer, Misiune, Parohie, Pastoratie, Cluj, Edit.
Renaşterea, 2002.
5. Cabasila, Nicolae- Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Bucureşti,
Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989.
6. Ciobotea Daniel Mitropolitul Moldovei Taina fratelui, în „Candela Moldovei”, III, nr. 1-2,
p. 1-13.
7. Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ştiinţa mântuirii,Bucureşti,
Editura Basilica, 2014.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, PSB 23,
Bucureşti, EIBMBOR, 1994.
9. Sfantul Ioan din Kronştadt, Liturghia - cerul pe pământ, Sibiu, Edit. Deisis, 2002.
10. Himcinschi Mihai, Biserica în societate, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.
11. Metallinos, Gheorghios danilios, Parohia - Hristos în mijlocul nostru,Sibiu, Editura
Deisis, 2004.
12. Milosevici, Nenad Sanus., Dumnezeiasca Liturghie - centrul cultului în Ortodoxie, Sibiu,
Editura Deisis, 2012.
13. Molitfelnic, Bucureşti, EIBMBOR, 1998

Lucrări patristice

1. Sfântul Calist și Ignatie XANTHOPOL, Metoda sau cele 100 de capete, „Despre Sfânta
Împărtăşanie”, în col. Filocalia, voi. VIII, trad. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 2017.

3
2.. Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia după Ioan,PG
(Patrologia Graeca editată de Jacques Paul Migne), vol. 73 [trad.rom. Dumitru Stăniloae în
PSB, vol. 41, Scrieri IV, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2006].
3. Sfântul CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, trad. ROM. Dumitru Fecioru,
Bucureşti, Edit. IBMBOR, 2004.
6. Sfântul IGNATIE TEOFORUL, Către Smirneni, 8, în col. PSB, voi. 1(Scrierile Părinţilor
Apostolici), trad. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Edit.IBMBOR, 1979.
7. Sfântul IOAN CASIAN, Convorbirea XXIII, XXI, în Sfântul Ioan Casian,Convorbiri
duhovniceşti, trad. ROM. David Popescu, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2004.
8. Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatică, Ediţia a III-a, trad. Dumitru Fecioru, Bucureşti,
Edit. Scripta, 1993.
9. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, „Cuvânt la Botezul Domnului”, IV, în Predici la Sărbători
Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți,Bucureşti, Edit. IBMBOR, 2002
10. www.ortodox.ro
11. Sfântul ISAAC ȘIRUL, Cuvinte despre nevoinţă, în col. Filocalia, voi. 10,tradus in
romana de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1981.
12. Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia I, în col. PSB, voi. 2 Apologeți
de limbă greacă), trad. ROM. Olimp Căciulă, Teodor
Bodogae, Dumitru Fecioru, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1980.
13. Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în col.Filocalia, vol. III,
trad. Dumitru STĂNILOAE, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 2017.
14. Sfântul NICODIM AGHIORITUL şi NEOFIT KAVSOKALIVITUL, Carte Folositoare
de suflet despre deasă împărtăşire cu preacuratele lui Hristos Taine, Alba Iulia, Edit.
Reîntregirea, 2017.
15. Sfântul NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, traducere rom. Ene
Branişte, Bucureşti, Edit. JBMO, 2011.
16. Sfântul VASILE CEL MARE, „Epistola 191”, în Philip SCHAFF, NPNF,Second Series,
vol. VIII, Oak Harbor, Logos Research Systems, 1997.[Tradus în col. PSB, voi. 12 (Scrieri
III), trad. Constantin CORNIŢESCU şi Teodor BODOGAE, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1988,
p.392-393].
17. IDEM, „Epistola 93”, în Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine.Dosarul unei
controverse; Mărturiile Tradiţiei, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. ICĂ jr., Sibiu,
Edit. Deisis, 2006.ostolic al primelor

4
Introducere

În contextul unei societăţi secularizate, în care Biserica este atacată din ce în ce mai mult,
lucrarea de față are drept principal scop prezentarea importanței Sfintei Liturghii de la
primordiii pana in contemporaneitate și a Euharistiei în viața morală a creștinului. În același
timp, vorbind despre evlavia autentică și despre comportamentul firesc pe care trebuie să-l
adoptăm ca fii duhovnicești ai Bisericii avem în fata aceasta teza care se vrea un punct de
plecare într-o abordare inedită, foarte bine ancorată în istoricitate și canonicitate
Chiar din primul capitol unde am prezentat istoria Sfintei Liturghii cu fundamentarea sa
hristologică pură care se pliază mai mult pe ramura istorică a teologiei, am decis ca nu-i pot fi
aduse multe elemente de noutate Din aceste rațiuni am urmat firul roșu al dialecticii celor mai
cunoscuți teologi legat de Istoria și rolul Sfintei Liturghii și totodată, prezentand și
roluSfântei Euharistii drept jertfă unică a Noului Legământ.
De asemenea, am subliniat și scos în relief și faptul ca,acesta Taină a fost instituită de către
Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, care,,, „a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a
datornicilor săi zicând: «Luați mâncați, acesta este trupul Meu». Și luând paharul și
mulțumind le-a dat zicând: «Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei
noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor»” (Mt. 26, 26-28)
Primu nostru capitol, se dorește totodată o redimensionare și o reactualizare a istorie destul
de complexe și de explicitare a misiunii Sfintei Liturghii pe pamant, privită atât din unghi de
vedere eshatologic cât și din punct de vedere etic și moral sau educațional. Că, fără doar și
poate și elevii care participă pasager alături de educatorii și profesorii lor la o Sfânta și
dumnezeiasca Liturghie, fie că ea se desfășoară în arealul unei Biserici de Mir fie ca se
desfășoară în arealul tainic și disciplinat al monahismului, au nevoie de pregătire și de un
oarecare trend ascetic.
Capitolul al doilea al tezei noastre de licența va aborda sincretic și progresiv întreg eșafodajul
dimensiunii misionarismului ortodox fie ca e vorba de raportarea sa la lumea internă
autohtonă, fi că e vorba de un misionarism internațional care a ajuns să se desfășoare pană în
îndepărtata Europa sau Asia centrală. unde au fost botezați sau hirotoniți mii și mii de preoți
și episcopi, după Cuvântul Domnului Hristos care spunea așa cum este subliniat din sfânta
Evanghelie după Matei capitolul 28 cităm : Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând:
Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.

5
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezandu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh,Învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.
Pentru ca : Întreaga jertfa a noastra, iar in acest sens vedem importanţa Moralei creştine,
gravitează în jurul axei hristocentrice a participării încă de pe pamant la Înalta forma de
manifestare a forței sfintei Treimi în cadrul Liturghiei. De asemenea,Îl vedem pe Dumnezeu
Fiul prezent în fiecare moment al Sfintei Liturghii,și în sensul acesta ne ajută Teologia
Liturgică. Toate disciplinele teologice într-o perfectă armonie și interdependență. Titlul
lucrării este lămuritor în sensul acesta: Ethosul Euharistic și evlavia creștinului în societatea
secularizată, sau mai grav intr-una digitalizata si ultrasofisictcata care poerde sensul arhetipal
al Creației primordiale. Astfel, am ales să evidențiez importanța Euharistiei în viața morală a
creștinului, deoarece, fără îndoială, Sfânta Liturghie este centrul vieții spirituale în Ortodoxie.

Argumentarea alegerii temei

O temă destul de delicată cea a redimensionării actului jertfelnic al misionarismului în arealul
creștin-ortodox poate îmbrăca variate și tainice forme de manifestare și asta datorită
contextului globalist, un context deosebit de virulent și toxic față de fațetele propovăduirii
adevărului , pentru că adevărul deranjează pe unii iar pe alții îi eliberează. Adevărul vă va
face liberi spunea apoteotic Iisus Hristos, iar Pilat se mira uimit de răspunsul plin de
efervescență veșnică a Învățătorului Hristos, care deși inlantuit și flagelat, recunoaște smerit
că el este un rege, dar un rege care vrea doar pace și iubire. Eu pentru asta m-am născut să
mărturisesc despre Adevăr.
Răspuns Isus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am
venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.
Așadar, într-o lume aflată la capătul puterilor ei existentialismul tinde să demonteze
adevărurile metafizice hristologice, și, de aceea este nevoie nu doar de misiune ci, de
mărturisire și de jertfă pentru Adevăr, Pentru Hristos. pentru că dacă nu se va vorbi și vom
tăcea așa cum sublinia veșnicul de pomenire arhimandritul Iustin Pârvu de la mănăstirea
Petru Vodă , tăcerea noastră ne va fi mormînt.
Nu putem să trecem sub tăcere faptul că, drogurile, planurile de vaccinare forțate sau
decadentismul sexual voalata în haina fadă a demonică a LGBT-ului nu ar trebui măcar
polemizat și pus la zid , și refuzat elegant și demn orice amestec în arealul ortodoxiei, de
chiar fiecare dintre noi, pentru că, fiecare om fiecare făptură vie este Chipul și Asemănarea
Treimii și dacă nu va conștientiza rolul său de mărturisitor și de mic misionar chiar la el în

6
familie, va da socoteala pentru talantul ascuns egoist. Lucrarea noastră va trage așadar la
finalul ei un semnal serios de alarmă cu privire la aceste aspecte dar și la instrumentele de
luptă pentru stoparea acestor flageluri nemiloase care tind să ne distrugă apartenența la
identitarul strămoșesc și sfânt.

D. Capitolul 1- Instituirea și arhetipul primordial hristologic al Sfintei

Liturghii în biserica canonică Ortodox

1.1 Sfânta Liturghie și Darul de pâine și vin. Scurte repere teologice

Viața fără Sfânta Liturghie este moarte și amărăciune, este iluzie și deșertăciune. Nu departe
de adevăr anticii exprimau corect acesta cădere abisală a omului vechi sau contemporană
ancorat în existențialismul toxic: Havalim Hulim, Hulim havalim, adică desertaciunea
desertaciunilor toate sunt deșarte.
Pâinea vieții o putem gusta și iarăși pregusta doar în interiorul arealului divin al manifestării
Sfintei Liturghii.
Eu sunt pâinea vieţii. Pîinea vieţii se manifestă în lumina contemporană şi prin taina sfintei
Liturghii. Hristos nu vrea sa spuna chiar direct dar în mod deductibil Sfânta Liturghie este cea
care îl face cunoscut în chip nevăzut pe Hristos Mirenilor și preoților ...Iată ce spune Hristos
apostolilor și este subliniat din sfanta Evanghelie după Matei legat de acea hrană fără
continuitate, fără seva și fără fior divin.
Cităm:
49. Părinţii voştri au mâncat mână în pustie şi au murit.
50. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.
51. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta
viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu.
52. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate să nu dea trupul Lui să-l mâncăm?
53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
1

1
https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=26

7
54. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi.
55. Trupul este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură.
56. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.

Importanta Sfintei Liturghii in viata bisericii si a credinciosilor Sfânta Liturghie depăşeşte

însemnătatea celorlalte rugăciune şi, mai mult, nici o altă acţiune a Bisericii nu-i egalează
eficacitatea cu acelaşi titlu şi cu acelaşi grad. Ea este ceea ce poate avea Biserica mai preţios
în drumul său în istorie. În ea este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. Sfânta Liturghie
constituie centrul, inima întregii vieţi creştine pentru comunitatea bisericească, universală şi
locală, şi pentru fiecare credincios. Euharistia exprimă şi construieşte Biserica, fiind
comuniune autentică a poporului lui Dumnezeu, în bogata sa pluralitate şi în unitatea sa
intimă. Aceeaşi pâine euharistică, făcută din multe boabe de grâu, şi vinul, făcut din mulţi
struguri, semnifică unitatea şi pluralitatea poporului creştin care celebrează Euharistia.
Euharistia face Biserica, în sensul că Euharistia o reuneşte, o manifestă, o hrăneşte, o
întăreşte, o face să crească în calitate şi o trimite la toată omenirea. Şi în acelaşi timp Biserica
face Euharistia, o celebrează, o oferă Tatălui împreună cu Cristos în Duhul Sfânt. La
Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie,
Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta
Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce
m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan
6, 23).155 La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic
descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi
Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea 155 Pr. Florin
Botezan, Sfânta Liturghie cateheza desăvârşită, p. 75 76 preotului şi a credincioşilor şi
împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a
făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele
Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). Liturghia este o jertfa a toata lumea, mai presus de
ceruri, savarsita de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, prin intermediul sfintitilor slujitori,
arhierei si preoti, jertfa a dreptatii lui Dumnezeu savarsita vesnic, neeschimbat, jertfa
milostivirii dumnezeiesti pentru neamul omenesc care piere in pacat, jertfa de satisfacere a
dreptatii lui Dumnezeu pentru pacatele lumii prin dreptatea, patimile si moartea pentru
oameni a Fiului lui Dumnezeu; e slujirea indreptarii, a curatirii prin sangele lui Dumnezeu, a
sfintirii, innoirii, intaririi in dreptate si dumnezeire, slujire nemuririi si nestricaciunii. De

8
aceea preotul liturghisitor trebuie sa fie tot imbracat in Hristos, in dreptatea Sa, in iubirea si
milostivirea Sa, in sfintenia, blandetea, smerenia, nerautatea, rabdarea si tagauirea Sa de sine,
in predarea Sa voii Tatalui Ceresc; intrun cuvant, trebuie sa fie tot imbracat in Hristos, intru
intelepciunea Lui, in puterea Sa: numai atunci slujirea sa va fi placuita lui Dumnezeu si va
aduce tuturor credinciosilor cel mai mare si mai adevarat folos, va mangaia, sfinti, inatri si-i
va umple de Duhul Sfant pe toti.156 Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru
noi un eveniment trecut, care nu ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin. Prin Liturghie
insa suntem primiti in imisterul primordial.157 La Sfânta Liturghie Hristos comunică viaţa Sa
dumnezeiască şi înfăptuieşte legătura cu noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se
împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai
împreună 156 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 335 157 Vasile Cristescu, Rolul si importanta
Sfintei Liturghii in viata credinciosilor, in rev. A.B., an. XI, nr. 4-6, 2000, p. 37 77 întâlnirea
deplină cu Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie,
Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină.158 Liturghia catehumenilor are
în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor
are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii
sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia
credincioşilor. a. Sfânta Liturghie - structurã a unitãtii Bisericii, în comuniune Sfânta
Liturghie este în acelasi timp si o manifestare a sobornicitãtii Bisericii, o lucrare de
comuniune, antrenând în cadrul ei întreaga comunitate. Aceasta este si motivul pentru care
Sfânta Liturghie nu se poate sãvârsi niciodatã decât în prezenta a doi sau mai multi
credinciosi, aceasta ca manifestare a comuniunii (F.A.2, 42). Pãrintele Alexandre Schmemann
insistã foarte mult în acest sens, arãtând cã înainte de a avea loc Taina Euharisticã, un element
ce o conditioneazã e „taina adunãrii”. În acceptiunea pãrintelui, Sfânta Liturghie nu se poate
sãvârsi decât în cadrul comunitãtii, în cadrul adunãrii, iar acolo unde e adunarea e de fapt
Biserica, Biserica fiind vãzutã ca si „comunitate a tuturor credinciosilor”. Iatã, deci, cã relatia
între Euharistie, Adunare si Bisericã, este una de întrepãtrundere, ele conditionându-se
reciproc.159 De aici ia nastere ideea de comunitate (popor care stã împreunã, în comuniune)
iar ideea de comunitate si comuniune, naste ideea de unitate. Unitate a întregului popor, care
formeazã Biserica. Euharistia reveleazã atributul unitãtii Biserici cãci „Liturghia Ortodoxã,
158 Pr. Lect. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în
lucrarea de mântuire, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 230 159 Al. Schmemann, op.
cit., p. 20 78 este o traditie vie care uneste în aceeasi credintã o mare diversitate de generatii
si de Biserici etnice si locale. Ca atare, Biserica ortodoxã nu poate fi înteleasã fãrã liturghia

9
sa”.160 Slujirea comunitarã a Liturghiei o descoperã însãsi continutul ei, cãci toate verbele
utilizate sunt la plural, chiar atunci când rugãciunile sunt pronuntate doar de cãtre preot,
întrucât ele sunt ale întregii comunitãti, sau pentru întreaga comunitate. ”Forma dialogicã
între una si mai multe voci exprimã inclusivitatea unitãtii Bisericii, diversitatea adunatã în
comuniune, evitând atât uniformitatea cât si individualismul, aceastã comuniune fiind
caracterizatã prin dialog, dãruire reciprocã si frãtietate armonioasã”.161 Asadar, dupã cum
apreciazã teologul Olivier Clement „în Euharistie fiecare primeste o umanitate reunificatã,
pãrtasã la taina Treimii care uneste nedespãrtit unicitatea si alteritatea. Suntem chemati sã
realizãm dogma socialã a comuniunii ontologice a tuturor oamenilor si, în acelasi timp, sã
slujim în mod neconditionat unitatea fiecãruia”.162 Comuniunea aceasta a credinciosilor
„întruchipeazã imaginea autenticã a Împãrãtiei lui Dumnezeu”.163 Comuniunea
credinciosilor exprimã în acelasi timp „dimensiunea soborniceascã, nu doar localã sau
nationalã, a Liturghiei”.164 b. Sfanta Liturghie ca jertfa euharistica Liturghia este o jertfa
cuvantatoare si fara de sange, singura jertfa crestina, pe care Biserica Ortodoxa o aduce lui
Dumnezeu, ca pe suprema forma de exprimare a inchinarii si a adoratiei pe care i-o datoram.
165 160 Daniel Ciobotea, Liturghia ortodoxã: viziune de viatã atotcuprinzãtoare, în rev. A.B.,
an II, nr. 1-2, 1990, p. 25 161 Ibidem, p. 26 162 Olivier Clement, Trupul mortii si al slavei -
scurtã introducere la o teopoeticã a trupului, Ed. Asociatiei Filontropice crestine Christiana,
Bucuresti, 1996, pp. 29-30 163 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Liturghia dupã Liturghie: o
aspiratie si un stil de viatã crestinã, în rev. M.B., an XXIX, nr. 7-9, 1979, p. 522 164 Daniel
Ciobotea, op. cit. 165 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 596 79 In fiinta
ei, Euharistia este deodata taina si jertfa. Aspectul de jerfa al Euharistiei in liturghie se
reveleaza mai precis daca e privita intr-o legatura neintrerupta cauzala cu sacrificiul istoric de
pe Golgota si cu starea de jertfa permanenta in care se afla Hristos in cer in fata Parintelui
Sau, pe jertfeinicul cel mai presus de ceruri cum citim la sfanta liturghie. Insesi cuvintele de
instituire infatiseaza caracterul de jertfa al euharistiei. Expresia referitoare la trup “care
pentru multi se frange” si cea cu privire la sange “care pentru multi se varsa spre iertarea
pacatelor” vorbesc prin ele insele de natura actului euharistic. “Trupul care se frange” si
“Sangele care se varsa”, cu porunca directa “aceasta sa o faceti spre pomenirea Mea”, nu lasa
loc la nicio indoiala ca e vorba de o jertfa care trebuie savarsita mereu.166 Jertfa euharistica
sta intr-o legatura directa cu jertfa de pe Golgota. Neputand fi despartita existential de aceea,
ea are totusi o identitate proprie fata de aceea. Jertfa din euharistie izvoraste din jertfa de pe
Golgota si se leaga neintrerupt de sacrificiul sangeros al lui Hristos, dar ea nu se identifica.
Aceasta nu este o repetare sau o prelungire aidoma a aceleia, ci numai o reprezentare reala a

10
ei, deosebindu-se prin aceea ca prima data Domnului si-a oferit spre jertfa viata Sa trupeasca
in chip sangeros si vizibil, pe cand in euharistie realitatea jertfei si prezentei lui Hristos e
tainica, sacrificiul e nesangeros, iar savarsitorul vizibil al jertfei e preotul.167 Ca valoare si
eficienta soteriologica, jertfa de pe cruce ne-a mijlocit rascumpararea gcnerala si obiectiva,
potential pentru tot neamul omenesc. Jertfa euharistica insa intentioneaza ca de mantuirea
obiectiva sa se impartaseasea subiectiv membrii organismului teandric. Astfel prin Euharistie,
cei ce participa la 166 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Dumnezeiasca Euharistie in cele trei
confesiuni, in rev. Ortodoxia, an.V, nr. 1, 1953, p. 85 167 Episcop Serafim, op. cit., p. 300 80
aducera ei si mananca Trupul si beau Sangele lui Hristos, isi insusesc personal roadele jertfei
de pe cruce. Formele liturgice exprima caracterul sacrificial propriu in mod esential
Euharistiei. Ritualul proscomidiei preinchipuie si anticipeaza jertfa Domnului. La
proscomidie jertfa are mai mult un caracter tipic si simbolic. Antitipul devine realitate odata
cu sfintirea si prefacerea darurilor care numai aparent isi pastreaza chipurile de paine si vin.
Acum, zice Sf. Nicolae Cabasila, insusi marea victim si Mielul cel junghiat pentru lume se
vede zacand pe Sfanta Masa.168 Sensul si rostul jertfei euharistice este atragerea noastra in
stare de jertfa, conditie a comunicarii si a unirii noastre cu jertfa permanenta Hristos, iar prin
aceasta, insusirea personala a strarii de jertfa ca realizare subiectiva a mantuirii prin refacerea
ontological a fapturii noastre. 169 Jertfa euharistica este mijlocul prin care noi devenim in
mod plin madulare ale Trupului lui Hristos. Ea ne introduce in umanitatea lui Hristos, ne
interiorizeaza Trupul Sau. Si pentru ca euharistia este centrul ontologic al Bisericii, inima
care pulseaza sangele in tot organismul, jertfa ei trebuie sa antreneze intr-o unitate sacrificial
jertfa Bisericii. Simplificand si generalizand raportul jertfei de pe Golgota cu jertfa
euharistica in semnificatia lor esentiala, se poate spune ca Hristos o particularizeaza multiplu
pe prima si o face proprie fiecarui credincios prin prezenta si autooferirea sa substantial in
jertfa euharistica.170 Hristos a instituit jertfa euharistica ca sa fie mereu present prin ea in
Biserica, hranind-o cu Trupul si Sangele Sau spre reinnoirea si desavarsirea continua sub
impulsul permanent al sacrificiului si al mortii care duce la Inviere…

Participarea credinciosilor la Sfanta Liturghie

În Liturghia din primele secole ale creştinismului, sinaxa liturgică avea o structură dialogică,
bazată pe conlucrarea dintre episcop şi popor. Această structură liturgico-dialogică era
exprimată prin conlucrarea dintre adunarea euharistică, ce deţinea preoţia universală şi
proestos, înzestrat cu preoţia sacramentală. Astfel, cele două preoţii, universală şi

11
sacramentală, creau structura liturgică a Bisericii.171 Această sinergie liturgică, conslujire a
poporului sau credincioşilor cu preotul consta în aducerea darurilor de către credincioşi,
citirea rugăciunii anaforalei cu voce tare de către preot şi participarea comunităţii la
răspunsurile liturgice şi cântarea în comun, participarea laicilor la celelalte Taine unite cu
Liturghia şi la o comuniune euharistică mai deasă. c.1. Ritualul aducerii darurilor sau
ofrandei în Sfânta Liturghie În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii
nu participau la ritualul liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toţi
credincioşii care participau la Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei, alimente, iar
cei săraci aduceau apă şi flori drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei este confirmat în Biserica
veche de cele mai vechi documente creştine, de Apologia Sfântului Iustin Martirul şi de
Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei.172 În acest ritual se desfăşoară o relaţie dublă,
ciclică, ontologică între Dumnezeu şi om: Dăruitor- Dumnezeu, dar-lumea şi primitor-omul şi
om-dăruitor, dar-daruri euharistice şi primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri
euharistice lui Dumnezeu, iar Acesta le primeşte şi le transformă, şi oferă pe Cel mai mare
dar, pe Hristos. A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le aşeza între ale tale, a ţi
le însuşi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îşi însuşeşte darurile 171 N. Mladin,
Asceza şi Mistica Paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 118 172 Sf. Iustin Martirul, op. cit., p.
71 82 noastre în aşa fel încât le preface în chiar Trupul şi Sângele Fiului Său Unul
Născut...cât de mult preţuieşte primitorul ceea ce I s-a dat se vede şi din valoarea
contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi. Căci
Dumnezeu, primind pâinea şi vinul nostru, ne dă în schimb pe Fiul Său. Şi de aici se vede că
Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca daruri în schimbul celor aduse
de noi...”.173 Darurile de pâine şi vin, oferite de credincioşi, reprezintă mulţumirea,
recunoştinţa, munca, viaţa, efortul şi jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt. În Tradiţia
Bisericii, fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau prescura şi cu pomelnicul
pentru ca, prin miridele extrase din pâine, să participe la o unire reală cu Mielul Domnului.
Acest ritual reprezenta o contribuţie palpabilă a omului la Euharistie şi o participare reală la
realizarea Bisericii Domnului. Această practică s-a păstrat până astăzi în Biserica Greacă şi în
Biserica Rusă, dar şi în multe zone din România: Moldova, Ungro-Vlahia, zona Făgăraşului,
Ţinutul pădurenilor şi în unele zone din Maramureş. Din păcate, în majoritatea parohiilor din
România această practică s-a pierdut şi a fost înlocuită cu citirea numelor sau pomenirea
credincioşilor în cadrul Ecteniei întreite, după citirea Evangheliei. Această practică este
denaturată deoarece promovează un individualism eclezial şi duce la o substituire a ofrandei
cu rugăciunea de cerere pentru necesităţile cotidiene. Reactualizarea acestei practici vechi ar

12
însemna pentru omul modern o conştientizare a relaţiei care există între Dumnezeu, om şi
cosmos în rugăciunea euharistică, relaţie esenţială pentru ca orice creştin ortodox să aducă
ofrandă lumea şi viaţa lui înaintea Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, de
toate şi pentru toate”. În acest ritual se relevă esenţa credinţei ortodoxe de a iubi prin chip de
jertfă pe Dumnezeu şi pe aproapele. În Biserica veche, celelalte daruri 173 Sf. Nicolae
Cabasila, op. cit., pp. 99-100 83 aduse de către credincioşi erau folosite la agape (mese la
care participau toţi membrii unei comunităţi creştine) şi pentru susţinerea şi ajutorul
creştinilor şi al oamenilor săraci. În mod cert, ritualul aducerii darurilor ar consolida unitatea
şi comuniunea eclezială a unei parohii. În plus, i-ar conştientiza pe credincioşi să participe
real şi să contribuie cu adevărat la marea Jertfă euharistică. c.
2. Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi
Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei Liturghii, era
frecventă în Biserica veche. În ecleziologia paulină, structura dialogică dintre proestos şi
adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului Apostol Pavel, rugăciunile şi actele
din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de întreaga comunitate pentru că toţi credincioşii
participau la acest mister euharistic (I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3,
8-10). În Apologia Sfântului Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos şi
adunarea euharistică în marea rugăciune euharistică; pe urmă, fraţii aduceau proestosului
pâinea şi paharul cu apă şi vin; acesta le lua, lăuda şi preamărea pe Tatăl tuturor în numele
Fiului şi al Duhului Sfânt; aducea mulţumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când el
termina rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul răspundea: Amin.174 În timpul împăratului
Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toţi preoţii să nu citească
rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: „pentru ca Sfânta Jertfă să fie oferită
Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinţii
episcopi şi preoţi”.175 În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se
relatează întâmplarea cu copii care au săvârşit Liturghia. În urma rostirii cu voce tare a
anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile şi chiar şi pietrele pe care copii
aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei minuni, mai târziu s-a
construit o mănăstire. „S-a întâmplat că acel care o făcea pe preotul să ştie pe de rost
anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la Sfintele Slujbe, copii să stea în faţa
sfântului altar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, îndată după clerici. Şi pentru că în
unele locuri preoţii obişnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca aceşti
copii să înveţe rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare
neîncetat”. 176 O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul

13
Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi” desemnează
faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele tuturor credincioşilor
sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că preotul concelebrează cu poporul,
iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt
săvârşite de întreaga Biserică şi în numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu
era redusă doar la preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul
euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga
Biserică: „Pentru toate acestea Îţi mulţumim Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău şi Duhului Tău
Celui Sfânt pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, ce ni
s-au făcut nouă”. 177 Poporul lui Dumnezeu, adunat la Euharistie, prin intermediul
proestosului aducea jertfa euharistică într-un cult comun cu sfinţii îngeri, cu credincioşii cei
adormiţi înaintea Sfintei Treimi. În aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul,
ci întreaga Biserică:Cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim:
Sfânt şi Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”.178 În rugăciunea
epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în Trupul şi Sângele lui Hristos, se
invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare şi peste darurile aduse:”Noi aducem această slujbă
duhovnicească, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi,
peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.179 Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar
crea un dialog real între preot şi credincioşi şi ar accentua participarea directă a credincioşilor
la misterul liturgic. c.
3. Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în comun

Cântarea în comun îşi are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David arată că la evrei
întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea să laude pe Domnul!” ( Ps.
150,6) În acelaşi sens, în frăţiile evreieşti (saburoth) şi la cinele iudaice avea loc un dialog
liturgic între conducătorul cinei şi participanţi.180 În Biserica veche, de asemenea, creştinii
cântau imne lui Hristos, începând de la miezul nopţii şi până când apăreau zorii zilei.181
Mult timp, în Biserică, s-a păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc
de participare reală a credincioşilor la misterul liturgic, cât şi un factor de consolidare a
comunităţii creştine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioşilor (strană) sau la
corurile bisericeşti. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic alLiturghiei, dar a diminuat latura
spirituală a acesteia şi, mai ales, participarea reală a credincioşilor la Liturghie.1
În multe Biserici locale şi parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar în zilele noastre.
Acest fapt demonstrează că participarea credincioşilor este reală şi că Biserica sau

14
comunitatea creştină este vie, lucrătoare. În alte comunităţi ecleziale (din păcate, în
majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la următoarele pasaje liturgice: 1. citirea
Apostolului; 2. rostirea Simbolului de Credinţă; 3. rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl
nostru; 4. cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) şi a imnului Fie numele Domnului
binecuvântat de acum şi până în veac; 5. pricezne sau chinovic
. In anul 2005, în sesiunea de vară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât
ca în toate Bisericile din România să se revină la cântarea în comun a întregii comunităţi şi la
melosul bizantin românesc, înlocuindu-se astfel cântarea populară regională din timpul
Sfintei Liturghii. Această practică şi hotărâre răspunde necesităţilor cu care se confruntă
Biserica noastră de a-i face pe credincioşi să participe în mod real şi autentic la Liturghie,
care nu înseamnă altceva decât slujba sau lucrarea poporului condus de preot.

.4. Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică

În primele trei secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des cu Sfintele Taine.183 În
perioada post-apostolică, toţi creştinii care participau la Sfânta Liturghie primeau Sfânta
Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare,,...

. După secolul IV, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia
creştinilor a scăzut, credincioşii se împărtăşeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună.
Totuşi, chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare
Liturghia Darurilor, care arată dorinţa şi necesitatea credincioşilor de a participa mai des la
comuniunea euharistică, mai ales în perioada Postului Mare. În secolul XIV exista tradiţia
potrivit căreia nu trebuiau să se depăşească patruzeci de zile fără ca un creştin să se
împărtăşească. De aceea, Tainele acestea ni s-au oferit pentru ca să fim una cu El. Noi,
arhiereii şi preoţii în chip des cu cercetare, umilinţă şi Spovedanie să ne împărtăşim cu
înfricoşatele Taine când le slujim (în timpul Liturghiei). Iar ceilalţi, în chip des, prin
Spovedanie, cu frângerea inimii şi cu cucernicia sufletului să se cuminece. Nimeni dintre cei
care se tem şi Îl iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile fără să se
împăttăşească. Iar la împărtăşirea cu Hristos, dacă se va păzi, precum va putea să se apropie,
să se apropie şi mai curând. Şi, dacă este cu putinţă, şi în fiecare duminică. Mai ales cei
bătrâni şi cei bolnavi. Căci aceasta ne este viaţa şi tăria”.184 Pe baza acestor considerente

15
teologice şi recomandări liturgice, este de dorit ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească o
parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea cuvenită, post, rugăciune şi Spovedanie. În acest sens,
şi Nicolae Cabasila spune că scopul Liturghiei este dublu: sfinţirea darurilor peentru sfinţirea
credincioşilor.1
De fapt, şi ritualul liturgic pregăteşte comunitatea pentru Împărtăşanie: „Să luăm aminte,
Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste şi cu credinţă să vă apropiaţi”. În acest
sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să participe credincioşii la comuniunea
euharistică astfel:
1. copii până la şapte ani pot fi împărtăşiţi în fiecare duminică şi fără Spovedanie;
2. se recomandă să se împărtăşească mai des şi bolnavii care au o stare de curăţie cuvenită
pentru Împărtăşanie
; 3. bătrânii care duc o viaţă cuvioasă şi care se pregătesc pentru această Taină;
4. orice credincios ce duce o viaţă curată şi care îndeplineşte pregătirea cuvenită pentru
Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie; . timpul Împărtăşaniei îl hotărăşte duhovnicul prin
dezlegarea şi binecuvântarea ce o acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.
Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la fiecare Liturghie să
se împărtăşească credincioşi, dar cu pregătirea cuvenită. Şi părintele Dumitru Stăniloae
îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de început ale Bisericii şi la îndemnul dat
prin preot la fiecare Liturghie:”cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă
apropiaţi”, se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se
împărtăşească câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se
împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Liturghie fără spovedanie şi post,
chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de
simţire al primirii Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment atât din
pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de gânduri şi de critici ale altora, de supărări cu alţii,
cât şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi pământului
şi cu prea scump Sângele Lui”.

Cultul crestin ca manifestare liturgica a Bisericii

Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru, al oamenilor şi al lumii întregi, adică El ne-a
făcut şi ne poartă de grijă. Pentru aceasta suntem datori să-L cinstim şi să ne supunem sfintei
Lui voinţe. Actul sau actele prin care ne arătăm iubirea, cinstea şi supunerea ce datorăm lui
Dumnezeu se numesc cu un cuvânt sau termen consacrat cultul divin.8 Cuvântul cult este de

16
origine latinească şi derivă de la forma de supin (cultum) averbului colo,-ere, care
însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă
sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind
sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a
religiozităţii omeneşti
. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelaţia poate fi
definită ca Dumnezeu în căutare. Parafrazand pe parintele Liviu Stan, cultul este parte
integrantă a Tradiţiei, el a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte de aşternerea în
scris a scrierilor Noului Testament. Tainicul experiat în sânul comunităţii bisericeşti este cel
care a determinat şi organizarea instituţională şi socială a Bisericii. Cultul a fost astfel, mediu
de împărtăşire a harului, formă de exprimare şi păstrare a adevărului revelat, dar şi nucleul
spiritual care a dus la închegarea şi organizarea comunităţilor în Biserica primară. Pe de o
parte, cultul a fost etalonul prin care s-a măsurat atât fidelitatea faţă de adevărurile de credinţă
ale Bisericii, cât şi faţă de rânduielile ei primare şi autentice de organizare socială şi juridică.
În cult şi-au găsit izvorul, 8 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Crestine
Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1994, p. 124 7 modelul şi forma de
exprimare toate rânduielile de bază, sau toate principiile canonice fundamentale ale Bisericii,
iar toate formele de organizare sociala şi toate rânduielile legate de aceasta s-au dezvoltat
simetric, în concordanţa cu rânduielile şi formele de cult.9 Pe de altă parte, cultul a fost
experiat ca întâlnirea cu Hristos în actele Sale mântuitoare, sub chipul văzut al materiei şi al
actelor sensibile, care nu sunt nişte simple simboluri, separate de har, ocazionând doar
lucrarea harului, ci ele sunt pline de putere dumnezeiască. Bipolaritatea văzut-nevăzut,
creat-necreat, imanenttranscendent pe care s-a constituit cultul l-a făcut accesibil doar celor
care se deschideau prin credinţă, după cum afirmă Leon cel Mare: „Pentru a putea fi părtaşi
cu adevărat la sfinţenia Lui, Domnul nostru Iisus Hristos a limitat prezenţa lui fizică între
ucenicii Săi, dar nu înainte de a împlini totul ce era necesar pentru propovăduirea Evangheliei
şi pentru tainele Noului Legământ… apoi, S-a înălţat la cer şi a trimis pe Sfântul Duh în care
şi prin care va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor, sesizat fiind doar prin credinţă”. 10
Evlavia creştinului ortodox îşi găseşte satisfacţie deplină în cultul Bisericii dreptmăritoare.
Acest cult, care are un profund caracter hristologic şi eclesiologic, este un dialog viu între
Dumnezeu şi comunitate. Dumnezeu le vorbeşte credincioşilor prin Biserică şi li se dăruieşte
prin Sfintele Taine. Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are
certitudinea că între credinţă şi trăire, între lex credendi şi lex orandi nu există despărţire, că
ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea

17
cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina.11 Privit după latura subiectivă
(omenească), cultul este o însuşire naturală sau oconsecinţă firească şi necesară a
sentimentului religios. El este dat sau cuprins în 9 Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţie şi
instituţionalizare în viaţa bisericească, în rev. MMS, an. XLVI, nr 1-2, 1970, p. 6 10 Leon cel
Mare apud. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit. 11 Pr. Ioan Andreicut, Pietismul sectant,
in vol. Pietismul, Societatea de Studii Ortodoxe, Tesalonic, 2008, pp. 48-49 8 însăşi noţiunea
sau concepţia de religie. Deşi manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea,
aceasta nu caracterizează şi nu defineşte complet cultul. Elementele constitutive al cultului
sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor, formulelor şi rugăciunilor prin
care omul încearcă să intre în relaţie cu divinitatea. Sentimentul religios se traduce, deci, în
primul rând, sub forma conştiinţei pe care o avem despre majestatea, atotputernicia şi infinita
superioritate şi perfecţiune a lui Dumnezeu. Din această conştiinţă decurge în chip natural o
atitudine de subordonare a noastră faţă de Fiinţa supremă, care se traduce, implicit, în forme
de cinstire, de adorare. Aceasta este originea şi germenele, fiinţa cultului.
Cultul inseamna, in general, orice forma sau act religios, menit sa puna pe om in legatura cu
Dumnezeu, exprimand, pe de o parte, cinstirea sau respentul fata de Dumnezeu, iar pe de alta
parte mijlocind sfintirea omului sau impartasirea harului dumnezeiesc. 13 Insa, cultul nu e
numai o lauda a credinciosilor adresata unui Dumnezeu ce se tine la distanta de ei si e ascuns
intr-o inaltime neapropiata, ci un dialog real intre ei si Dumnezeu, credinciosii adresandu-i
rugaciunea si Dumnezeu care e simtit prezent si lucrator, raspunzand cu mangaierile,
intaririle, cu implinirile efective ale celor cerule de ei.

Ei nu canta numai psalmi de cuprins general, de preamarire comuna a lui Dumnezeu, ci se

roaga pentru implinirea trebuintelor concrete si proprii ale lor si ale celor impreuna prezenti
in biserica sau si ale celor absenti dar apropiati lorEsenta si fundamentul universal al cultului
este sentimental ca ne aflam in fata lui Dumnezeu si ca intram in legatura cu El, prin
invocarea numelui Sau, prin rugaciune sau prin alte mijloace. Cultul divin public este cartea
de identitate a fiecarei confesiuni crestine. Rugaciunea obsteasca este aceea care da marturie
despre ceea ce este si crede o Biserica. Modul de a-L intelege pe Dumnezeu si de a
experimenta relatia cu El se reflecta pregnant in rugaciune. In ortodoxie, cultul divin este
"duh si viata", este norma de viata. Adevaratii inchinatori, spune Mantuitorul, se vor inchina
Tatalui in duh si in adevar (Ioan 4, 23-24). Rugaciunea Bisericii este duh si viata pentru ca
Duhul lui Dumnezeu, pe Care-L numim "Datatorul de viata", ramane cu noi in veac .

18
Chemarea permanenta a Duhului Sfant in cadrul rugaciunii liturgice si primirea Lui face ca
Cincizecimea sa fie nu numai o sarbatoare concentrata in a 50-a zi dupa Inviere, ci una
extinsa pe tot parcursul anului bisericesc. Acest fapt este reflectat mai cu seama in
rugaciunile de invocare a Duhului Sfant (epicleze) si in Sfintele Taine. "In centrul oricarei
Taine se afla lucrarea Cincizecimii ei proprii, adica coborarea Duhului Sfant. Astfel
marturiseste credinta noastra ortodoxa rolul Duhului Sfant in iconomia mantuirii si a
echilibrului trinitar. Hristos-Cuvantul pronunta cuvintele de instituire, iar epicleza cere
Tatalui sa trimita Duhul Sfant, puterea sfintitoare, asupra darurilor si asupra Bisericii".15 Mai
profund si mai explicit intalnim aceasta realitate in Sfanta Liturghie. In comentariul sau
liturgic asupra Sfintei Liturghii, Nicolae Cabasila spune ca rezultatul sau roada patimilor,
invataturii si faptelor Mantuitorului Hristos este venirea Duhului Sfant in Biserica. Aceasta
este infatisata, intre altele, in ritualul turnarii apei calde in Sfantul Potir, inainte de
impartasirea clericilor si credinciosilor. "Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa, dar avand si
caldura focului, inchipuieste pe Duhul Sfant care e numit si apa, dar 15 Sf. Nicolae Cabasila,
Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 91 10 care S-a aratat si in
chip de limbi de foc cand S-a revarsat peste Sfintii Apostoli. Momentul acesta din Liturghie
aminteste ziua pogorarii Duhului Sfant".16 Cultul divin este, in viziune ortodoxa, norma de
viata in Hristos si dupa voia lui Hristos, cuvantul care continua sa se rosteasca sub forma si
prin intermediul randuielilor de cult, a formulelor, rugaciunilor si imnelor liturgice, dar si a
gesturilor si a actelor rituale. a. Cultul intern si cultul extern Cand atitudinea noastra de
respect, omagiu sau cinstire rămane ascunsă in suflet sau se traduce numai in forme lăuntrice,
se numeşte cult intern, subiectiv sau teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări
contemplative, apanajul unei stări religioase superioare. Dar cultul nu poate rămane in această
stare embrionară. Sentimentul religios cere in chip firesc să se exteriorizeze, adică să se
exprime in afară, prin forme vizibile, perceptibile, devenind, in mod inevitabil cult extern.
Fiind alcătuit psihosomatic, omul işi manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase.
A vorbi cu şi despre Dumnezeu nu este posibil decat in limitele conceptelor şi definiţiilor cu
care omul operează. Aderand la o formă de cult, o grupare de oameni sau o comunitate, ii
confera acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat şi unitar acceptată. De
aceea, cultul este, prin insăşi esenţa lui, ritual: din cult intern, adică din forma incipientă, de
simplă idee sau simţire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma
aceasta el capătă şi un caracter social, colectiv. Intre fondul (esenţa) cultului şi intre formele
lui externe trebuie să existe o stransă legătură, o unitate şi continuitate neintreruptă. Cultul
intern, lipsit de forme este universalizat.

19
b. Cultul public si cultul particular
La rândul său, cultul extern este particular şi public. Cultul particular este îndeplinirea
actelor cultice de fiecare individ în parte şi aparte, adică nu împreună şi la un loc cu alţii.
Cultul public se săvârşeşte de regulă in biserică şi în anumite zile, mai ales în zilele de
sărbătoare. Cultul public, este săvârşirea actelor cultice
Cultul public este necesar, pentru că binefacerile şi darurile lui Dumnezeu se revarsă prin el
asupra tuturor oamenilor. Pentru aceea suntem datori cu toţii deodată şi la un loc să-l
mulţumim, să-L lăudăm şi să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu. De asemenea şi în cazuri de
nenorociri publice, trebuie să-L rugăm cu toţii ca să ne scape de ele. Prin arhitectura şi pictura
bisericilor, prin citirile, rugăciunile şi cântările slujitorilor bisericeşti, prin ţinuta şi mişcările
lor pline de evlavie, prin pietatea adâncă de care sunt pătrunşi cei ce iau parte la serviciul
divin, cultul public influențează puternic asupra sufletului omenesc şi-1 determină spre o
viaţă curată şi sfântă. Câţi păgâni şi necredincioşi, câţi rătăciţi şi stricaţi nu s-au făcut oameni
de treabă şi buni creştini numai datorită participării la cultul public.
In fine, adunând în faţa altarului oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi
amintindu-le că toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi deci fraţi între ei, cultul public contribuie în
foarte mare măsură la nivelarea diferenţelor sociale, la cimentarea înţelegerii, a frăţiei şi a
dragostei ce trebuie să domnească între oameni şi prin aceasta la întronarea împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ.
Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative. In formele lui de
exprimare predomină spontaneitatea, improvizaţia individuală sau inspiraţia momentană şi
nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din formele de expresie ale pietăţii
populare au trecut in cadrul normelor general
Cultul particular (personal) şi cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci se completează
unul pe altul. Intrucat omul este fiinţă individuală şi socială in acelaşi timp, viaţa religioasă
completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe intre obligaţiile cultului social
de o parte şi nevoile pietăţii personale a fiecărui ins in parte.
In crestinismul ortodox, accentual se pune ins ape cultul divin public, danduse intaietate si
mai multa importanta rugaciunii liturgice sau collective in viata religioasa, pentru ca
participarea la ea este necesara pentru mantuire. Rugaciunea liturgica depaseste
particularismul si egoismul, cultivand in membrii comunitatii rugatoare sentimental si
constiinta universalitatii Bisericii din care facem parte. Forma ei este desavarsita si sfintita
prin lunga ei intrebuintare in cultul public. Ea ne invata sa ne integram in comunitate, sa

20
vedem dincolo de nevoile si interesele proprii si sa ne rugam nu numai pentru cei prezenti, ci
si pentru cei absenti, pentru cei de departe, pentru toata lumea si “pentru unirea tuturor”.
Contopindu-se astfel in aceasta liturghie cosmica, in care totul canta slava lui Dumnezeu,
invatam adevarul evanghelic ca nu suntem izolati, ci legati unii de altii, ca nu ne putem
mantui de unul singur, ci numai in comunitate.

2
c. Functiile cultului crestin ortodox

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult
sau mai puţin directă, intre cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, şi
omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii Dumnezeu – om este scopul cultului. In urma
acestei tentative, cultul dobandeşte şi implineşte in acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca
pondere şi importanţă.27 Funcţia latreutică a cultului. Dacă avem in vedere subiectul cultului,
adică pe om, atunci funcţiunea cea dintai a cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea
lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă relaţia ascendentă dintre
Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii fireşti de a
preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor sentimente care ne copleşesc in faţa
dumnezeirii Sale: a) Admiraţia in faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină
rugăciunea de laudă a Bisericii. b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii
nemărginite a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul
recunoştinţei sau mulţumirea, duce la implinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile
dăruite. c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, in contrast cu
atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere rugăciunii de
mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin. In Liturghia ortodoxă se
reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea
recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota predominantă şi funcţiunea de
căpetenie al celei mai importante taine, care se săvarşeşte in cadrul Liturghiei şi care poartă
chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire). “Autorii ortodocşi din epoca noastră
subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de
Funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului crestin -ortodox
Dacă luăm ca punct de referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului este
cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să impărtăşească

21
credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu. Intrucat harul este absolut necesar in vederea
mantuirii, funcţia aceasta este fundamentală in cult şi este esenţială in Biserica creştină.30
Funcţia harismatică a cultului pune in evidenţă lucrarea harului divin pe care Dumnezeu ni-l
comunică, indeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor, adică acele slujbe de
binecuvantare şi sfinţire, cuprinse in Molitfelnic, care ţintesc să cuprindă şi să menţină
necontenit, in curentul harului dumnezeiesc, intreaga fire zidită şi intreaga existenţă
omenească. Funcţia harismatică este, de altfel, strans unită cu cea latreutico-euharistică in
cultul ortodox. In formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieşind
cand unul cand celălalt pe primul plan, iar uneori se intalnesc laolaltă, fuzionand inseparabil
in una şi aceeaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu in sfanta Euharistie,
centrul Sfintei Liturghii, care reprezintă atat forma supremă de expresie a omagiului adus de
Biserică lui Dumnezeu, cat şi darul cel mai de preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.31
Funcţiunea didactică (catehetică) a cultului. Se mai poate vorbi şi de o a treia funcţiune a
cultului Bisericii creştine: funcţia didactică. Deşi secundară sau indirectă, funcţiunea
didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidenţiază in mai toate slujbele Bisericii.
Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor
etc.) se realizează atat instruirea sau edificarea credincioşilor in invăţătura de credinţă
creştină ortodoxă, cat şi promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi randuielile
sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de
impărtăşire a Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii
exprese lăsate de Mantuitorul: “Mergand, invăţaţi toate neamurile … invăţandu-le să
păzească toate cate v-am poruncit vouă …” (Mt. 28,19-20). Dar invăţătura nu poate fi un
scop in sine, ci un mijloc. Funcţia aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales in partea
de la inceput a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, in care se reînnoiește simbolic lucrarea
învățătorească a Mantuitorului. Îndeosebste lecturile biblice, predica şi cateheza sunt
elementele de căpetenie prin care cultul işi implineşte misiunea sa didactică, edificatoare sau
catehetică. Dar nu numai in Liturghie ci şi in toate celelalte slujbe, in imne, tropare, condace
sunt ţesute cele mai variate invăţături de credinţă. Cuvantul ca expresie a laturii didactice a
Bisericii şi lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite in cel mai natural
mod
.. Importanta cultului in viata religioasa ortodoxa
Cultul crestin constituie tezaurul cel mai de pret al Ortodoxiei si titlul ei de mandrie. De
aceea este atat de mult pretuit si joaca un rol de frunte in viata religioasa a crestinilor
ortodocsi.33 Pentru cei mai mulţi, creştinismul ortodox se reduce, in bună parte, la trăirea şi

22
practicarea formelor de cult, care au fost si raman izvorul de capetenie al evlaviei si al
religiozitatii ortodoxe. Esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte prin participarea la
formele, tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde
predomină organizaţia bisericească (unitate cu Papa) şi faţă de protestantism, unde are
intaietate cuvantul invăţăturii şi activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează inainte de
toate şi se defineşte prin cultul ei, deoarece el reprezintă insăşi tradiţia vie a Bisericii, adică
spiritualitatea sau viaţa ei religioasă, in necontenită trăire şi mişcare.
Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina, se
caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a
evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei
Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în
chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază.
Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim
martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai
convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se
unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimental fundamental al Ortodoxiei, care se
răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi
realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării
Hristosului.\

R. Taft relatează replica unui preot rus care in discuţia cu un preot catolic ce incerca să-i
sugereze că in comparaţie cu invăţătura doctrinei, confesiunea sinceră, catehismul,
rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară, zice: “Pentru voi este
intr-adevăr secundar. Intre noi ortodocşii (şi la aceste cuvinte işi făcu semnul crucii) nu este
aşa. Liturghia este rugăciunea noastră comună, introduce credinţa noastră in tainele lui
Hristos mai bine decat tot catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noştri viaţa Domnului
nostru, Hristosul rus, şi asta se poate intampla doar in comuniune, in sfintele noastre slujbe,
in tainele sfintelor noastre icoane. […] Pentru a inţelege taina lui Hristos cel inviat, nici
cărţile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor. Pentru aceasta e nevoie să fi trăit
cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfantă (Paştile). Şi din nou işi făcu semnul sfintei cruci”.36
Pentru creştinul ortodox viaţa e cult. Este impreună trăire cu Dumnezeu. Painea se incepe cu
semnul crucii. Lucrul se incepe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de albine, mieii,

23
vacile, maşinile, fantanile, toate se fac in numele Domnului. Cultul nu e secundar. Este viaţa
de zi cu zi. Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul
special al prezenţei Domnului în Biserica Sa.
Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp
a lui Hristos, căci în cult se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă
prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este
locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.Cultul ortodox, trăirea
duhovnicească, are în centru jertfa lui Hristos, a Cărui moarte a adus răscumpărarea tuturor.
Actualizând lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cultul mărturiseşte continuu şi solemn
ceea ce Domnul a făcut pentru noi. Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod
efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El
şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi
om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.37 Slujba bisericească este
expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire
a dogmelor. Preot şi credincios, sunt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul
este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin
legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se
experimentează prin trăire. Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune şi
cultului Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar intr-o măsură mai mare şi intr-o
formă mai originară aspectele patristice primare ale cultului creştin.

CAPITOLUL II Sfanta Liturghie ca incununare a cultului divin public ortodox In

conformitate cu cele afirmate in capitolul anterior, cultul divin al Bisericii Ortodoxe hraneste
si intareste in crestini credinta, nadejdea si dragostea, si-l pregateste pentru a fi cetatean al
raiului. 38 In centrul cultului divin se afla Sfanta Liturghie care este adorarea publica a
madularelor, oferita prin preot lui Dumnezeu. 39 In literatura primelor secole, cultul este
descries ca întâlnire cu Hristos în actele Sale mântuitoare prin intermediul celor văzute: „Iar
Euharistia aşa să o faceţi, ştiind că Taina Domnului cel răstignit şi înviat serbăm, mai întâi
pentru potir, rugaţi-vă aşa: mulţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfânta a lui David,
sluga Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău; iar pentru frângerea pâinii ziceţi:
mulţumim Ţie, Tatăl nostru pentru viaţa, cunoştinţa şi înţelegerea ce ne-ai descoperit prin
Iisus Fiul Tău. După cum această pâine frântă era împrăştiată pe dealuri şi adunându-se s-a
făcut una, aşa să se adune Biserica Ta de pe toată faţa pământului întru împărăţia Ta… Vie

24
harul Tău şi treacă lumea aceasta, Maranata”.40 Sfânta Liturghie este cea mai de seamã
sfântã slujbã obsteascã a Bisericii rugãtoare. Ea este o rânduilã de sfinte rugãciuni în timpul
cãrora se sãvârseste si se aduce jertfã fãrã de sânge a Legii celei Noi, întemeiatã de
Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã si îcredintatã de El Sfintilor Sãi Apostoli, iar
de acestia urmasilor lor sfintiti, arhiereii si preotii, pentru a fi sãvârsitã de-a pururi în 38 Sf.
Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 259 39 Pr.
Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea dumnezeiestii liturghii, Ed. Bizantina, Bucuresti,
2005, p. 18 40 Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 33 21 Biserica crestinã spre
pomenirea Lui si spre iertarea pãcatelor membrilor Bisericii Lui.41 Sfânta Liturghie este
miezul cultului divin, public si comun, precum si culmea cea mai înaltã a trãirii
duhovnicesti.42 Mântuitorea jertfã de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta
Liturghie este aducerea necontenitã a acestei jertfe si însãsi lucrarea Lui în Bisericã. Ea este
dumnezeiasca si preasfânta Tainã a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul mortii Sale pe Cruce,
adica Joi seara la Cina cea de Tainã, însãsi Mântuitorul, serbând Pastile împreunã cu ucenicii
Sãi, luând pâinea si binecuvântând a frânt si a dat ucenicilor Sãi, zicând: „Luati, mâncati,
acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul si m ultumind, le-a dat lor zicând: „Beti dintru
acesta toti, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi si pentru multi se
varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I
Corinteni 11, 23, 25). a. Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox Centrul şi cununa
cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească,
pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc
cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până
la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.43 În spiritul primilor creştini „a se
aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de întrunire, a cărei ţintă să fie de
a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea
Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă
Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea
(synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru
Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se
explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa
euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop
crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează
pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.44 Sfânta Liturghie
este „sacramentul adunării” . Hristos a venit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei

25
împrăştiaţi” (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos: „ Unde sunt doi sau
trei, adunaţi în numele Meu, spune Mântuitorul, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei
XVIII, 20). Minunea adunării ecclesiale constă nu în aceea că ea este suma persoanelor
păcătoase şi nevrednice ce o compun, ci în faptul că ea este Trupul lui Hristos. Sfânta
Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea şi împlinirea Bisericii în
putere, sfinţenie şi plinătate. În vechime, cine lipsea de la slujba euharistica fără motive
întemeiate, era excomunicat, pentru ca el însuşi se rupee din unitatea organică a Trupului lui
Hristos manifestată prin Liturghie.
Dacă Trupul lui Hristos este reprezentat de către cei adunaţi în biserică, capul este
reprezentat de către preotul hirotonit. Un grup de credincioşi devin „adunare a Bisericii” când
sunt prezidaţi de preot. Chiar dacă, după condiţia sa omenească, preotul nu este decât unul
dintre cei adunaţi, totuşi, datorită darurilor Sfântului Duh sălăşluite în Biserica de la Rusalii şi
transmise fără întrerupere prin punerea mâinilor episcopului, el face activă puterea preoţiei
lui Hristos care S-a sfinţit pe El însuşi pentru noi şi Care este singurul Mare Preot al Noului
Testament: „Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie veşnică” (Evr. VII, 24)Sfinţenia
Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel
sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este
Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegate nimănui puterea Sa, ci rămâne
în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa
Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.46 Astfel,
Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă
în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile
indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în
Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept
condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.47 Trăirea duhovnicească pe care o
experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de
suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se
reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel
în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie
împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între
oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu
se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sunt îmbrăcaţi în Hristos, fie că
trăiesc, fie că au adormit.48 Liturghia ortodoxa, asa cum exista ea astazi, este o trilogie, este

26
o alcatuire din trei parti bine distinct si anume: Proscomidia, Liturghia celor chemati si
Liturghia credinciosilor. 49
De aceea, la Sfânta Liturghie credincioşii realizează o „înaintare comună în împărăţia Sfintei
Treimi”. În prima parte se pregătesc darurile, care la vremea potrivită se vor preface în trupul
şi sângele Domnului. De fapt, această parte pregătitoare numită „Proscomidie” nu este numai
o pregătire a darurilor, ci şi o anumită „producere sau pro-prezenţă a lui Hristos Cel jertfit”.50
Proscomidia are ca temei faptul întrupării şi răstignirii lui Hristos. Daca simpla rugăciune
către Hristos ne pune în legătură cu El, cu atât mai mult rânduiala Proscomidiei. Dacă şi în
icoana este o anumită prezenţă lucratoare a lui Hristos, în Proscomidie, numita şi ea chip şi
„icoana” a lui Hristos, este o mai evidentă prezenţă a lui Hristos Cel ce S-a născut din
Fecioara, S-a răstignit şi a înviat. Pe lângă pregătirea darurilor de pâine şi vin, şi pe lângă
pre-aducerea lor în timpul proscomidiei, credincioşii se pregătesc şi se pro-aduc pe ei înşişi.
Desigur, între Proscomidie şi Liturghie propriu-zis, liturghia credincioşilor, este o deosebire.
Nicolae Cabasila ne spune că: „La Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca pârgă a
creaţiei, sau ca dar prezentat Tatălui de când a luat trupul nostru din Fecioara, deci până ce
n-a fost încă răstignit; de aceea nu se aşează darurile de la început pe altar; căci jertfa venit
mai târziu, când a fost înjunghiat spre slava Tatălui” . 51 Aşa cum Hristos se pro-aduce încă
înainte de a se răstigni, aşa ne proaducem împreună cu El noi toţi, pregătindu-ne pentru o
adevărata moarte după omul cel vechi, şi pentru înviere împreună cu El. Dialogul între noi şi
Dumnezeu, suişul duhovnicesc început la Proscomidie îl continuăm la Liturghia celor
chemaţi, sau la Liturghia chemării şi învăţăturii. Dacă citirea Apostolului şi Evangheliei,
precum şi predica în vremurile de început ale Bisericii, au fost aşezate aici, aveau ca şi temei
mulţimea catehumenilor ce sepregăteau pentru Sfântul Botez şi care la a treia Parte a
Liturghiei, Liturghia credincioşilor, nu mai puteau participa. Chiar dacă astăzi marea
majoritate a celor prezenţi sânt creştini, totuşi chemarea şi învăţătura au o importanţă foarte
mare. Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se
află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei
euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc
prea puţin învăţătura creştină.52 Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă
principalul izvor al credinţei şi evlaviei noastre şi, în acelaşi timp, unul dintre mijloacele prin
care Liturghia ne pregăteşte pe de o parte, ca să ne apropiem şi să primim cu vrednicie
Sfintele Taine, iar pe de altă parte ca să ne putem păstra şi să rămânem într-însa.
Cuvântul Domnului din Sfânta Evanghelie ne este dat deci în Liturghie ca o lumină pentru
mintea, sufletul şi inima noastră, aşa precum Sfântul Său Trup ni se dă spre întărirea şi

27
tămăduirea sufletului şi a trupului nostru. A treia parte a Sfintei Liturghii, şi cea mai
importantă, este Liturghia credincioşilor sau Liturghia jertfei şi a Sfintei Împărtăşanii. Aici
Liturghia îşi atinge ţinta, aici credincioşii au posibilitatea să fie părtaşi la cea mai aleasă
desfătare duhovnicească, implinindu-se cuvintele Mântuitorului: „Eu vă rânduiesc vouă
împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în
împărăţia Mea” (Luca, XXII, 29-30). Dacă adunarea şi pregătirea credincioşilor, proaducerea
darurilor, este o primă condiţie a Liturghiei, dacă prin chemarea la o viaţă aleasă şi prin
învăţarea dreptei credinţe credincioşii înaintează împreună în împărăţia Sfintei Treimi,
împlinirea stă în a ajunge cu Hristos la masă întru împărăţia Sa.
b. Sfanta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe Dupa cum afirma parintele Dumitru
Staniloae, cultul Bisericii Ortodoxe are in central lui Sfanta Liturghie, in care se savarseste,
prin lucrarea Sfantului Duh, prefacerea painii si vinului in trupul si sangele Domnului si se
impartasesc credinciosii de acestea si de insusi Sfantul Duh care e salasluit in trupul
euharistic al Domnului ca intr-un locas si ca intr-o biserica. 55 Spre deosebire de toate
confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se poate spune că este Biserica ce celebrează
Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe
– sunt preocupări mai noi şi aproape necunoscute in Ortodoxie. In general creştinul nu
aşteaptă din partea preotului sau episcopului nici reacţii politice nici implicaţii sociale (dacă
sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui). 54 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 58 55 Pr. Prof. Dr.
Dumitru Staniloae, op. cit., p. 5 27 Creştinul ortodox aşteaptă doar slujirea liturgică. Cand,
după ani de vacantă intr-o parohie, creştinii au venit la episcopie au cerut preot “ca să ne facă
Sf. Liturghie, să ne boteze copii şi să ne cunune … să fim creştini”.56 Centrul cultului
ortodox este Sfânta Liturghie57, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră
în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui
Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în
ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea
încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare
credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu
Dumnezeu.58 Este cea mai importantă slujbă din cultul Bisericii Ortodoxe este Sfânta
Liturghie, pentru că, în cadrul ei, are loc prefacerea darurilor de pâine şi vin în Sfântul Trup şi
Sânge ale Domnului Hristos.59 Prima Sfântă Liturghie a fost săvârşită de Mântuitorul Hristos
la Cina cea de Taină, înainte de patimile Sale. Atunci, luând Iisus pâinea, a binecuvântat-o şi,
frângând-o, a dat-o apostolilor spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; apoi,
luând paharul cu vin, a spus: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi

28
şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“. Mântuitorul a stabilit un legământ nou între
Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu Însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Apoi, pentru
ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârşitul veacurilor, a
poruncit apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!“. Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul a împuternicit pe Sfinţii Apostoli să aducă jertfa cea nouă, cerându-le să o facă
spre aducere aminte de patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sfinţii Apostoli au transmis acest
drept arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor.
Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Sfânta Biserică aduce lui Dumnezeu
prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este şi o
reactualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, iar rânduiala simbolizează
întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere până la înălţarea Sa la ceruri. Această sfântă
slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată cu Mântuitorul Hristos, prezent
sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin lucrarea Sfântului Duh. Astfel, Sfânta Liturghie
oferă creştinilor darul cel mai de preţ şi ea reprezintă centrul întregului cult divin public
ortodox, având ca scop sfinţirea credincioşilor.
Dar liturghia nu este numai izvor al vietii intru Hristos, ci si auxiliarul si promotorul ei. Ea
nu numai ca genereaza spiritualitatea si religiozitatea crestina, ci poate sa o si promoveze, sa
o cultive, adica sa o dezvolte, sa o intareasca sau sa o aprofundeze si sa o imbogateasca.
Aceasta religiozitate gaseste in liturghie mediul cel mai potrivit pentru manifestarea sau
exprimarea ei in forme, rituri si formule edecvate, consfintite de o ananima traditie si
verificate de o veche experienta a generatiilor care ne-au precedat

. Nicaieri ca in liturghie nu gasim modele mai desavarsite ale rugaciunii, in diferitele ei

forme: de multumire, de slavire si de adorare. Ca o completare, mai toate tainele si ierurgiile
stau in legatura directa sau indirecta cu Sfanta Liturghie. Astfel, unele din ele se savarsesc
chiar in cursul Liturghiei, ca de exemplu hirotonia si impartasirea.
Teologia alcatuirilor imnografice si a randuielii Sfintei Liturghii a. Antifoanele In primele
secole crestine, dupa adunarea poporului in biserica si intrarea arhiereului si a preotilor,
Sfanta Liturghie incepea cu lecturile din Sfanta Scriptura si explicarea lor (predica).
Antifoanele au aparut mai tarziu ca un serviciu liturgic distinct savarsit in timpul procesiunii
spre biserica in care urma sa se savarseasca Sfanta Liturghie. Se cantau psalmi insotiti, ca
refrene, de anumite imne liturgice si se rosteau rugaciuni. Incepand cu secolele VII-VIII acest
serviciu liturgic devine o parte introductiva a Sfintei Liturghii pastrand insa pana astazi
caracterul de pregatire pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu si scotand in evidenta,

29
alaturi de Intrarea mica si de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de inaintare spre
Imparatie.64 Denumirea de antifoane vine de la practica cantarii alternative a psalmilor si a
refrenelor de catre doua grupuri de cantareti. Pana in secolul al XIV-lea se cantau ca
antifoane psalmii 91, 92 si 94 precedati de rugaciunile corespunzatoare rostite cu voce tare si
incheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm intalnim, dupa secolul al VI-lea,
imnul "Unule - Nascut", atribuit imparatului Iustinian. Treptat s-a ajuns sa nu se mai cante
decat cate trei stihuri din fiecare psalm asa cum este prevazut pana in prezent de cartile de
cult la randuiala Liturghiei din zilele de rand.65 64 Alexander Schmemann, op. cit., p. 108 65
Karl Christian Felmy, De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe,
Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 68 31 Din secolul al XIV-lea in duminici si in sarbatori psalmii
antifonici au fost inlocuiti cu antifoanele specifice slujbei Obednitei (Tipica) si anume
psalmii 102 si 135 si Fericirile (cu stihiri). In practica, in special in parohii, cu exceptia
praznicelor imparatesti care au antifoane speciale, ca antifoane se canta numai versetul intai
al Psalmului 102, imnul Unule - Nascut si Fericirile (fara stihiri). Antifoanele simbolizeaza
prezicerile Profetilor, care anunta venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant, cea din Fecioara,
strigand: "Dumnezeul nostru pe pamant S-a aratat si intru podoaba S-a imbracat", aratand
deci intruparea Lui, pe care noi o marturisim, primind-o si invatand-o prin slujitorii si
martorii oculari ai Cuvantului, care au devenit Apostoli. Noi trebuie sa stim ca la inceputul
oricarei slujbe de dimineata si de seara, mai intai se canta psalmii Vechiului Testament, apoi
cantarile noului Har, intrucat Vechiul Testament a precedat, al carui Legiuitor a fost Acesta,
Cel ce S-a nascut in zilele de demult, ca sa aiba cunostinta toti, ca unul si acelasi Dumnezeu
si Stapan este, Cel Care si pe acestea si pe acelea le-a legiuit, Hristos.66 In numar de trei
pentru ca "Dumnezeu este intreit in Persoane si, prin aceasta, trei e un simbol al infinitatii dar
al infinitatii in iubire caci Dumnezeu e infinitatea vietii in iubire"67, antifoanele ne pregatesc
pentru a deveni partasi iubirii dumnezeiesti prin intrarea in Imparatia Sfintei Treimi. De aceea
inaintea primelor doua antifoane slavim Sfanta Treime iar inainte de cantarea Fericirilor ne
rugam, precum talharul pe cruce, sa fim pomeniti intru Imparatie. Alcatuit la persoana I
singular, antifonul I este un indemn pe care fiecare trebuie sa si-l adreseze pentru o angajare
totala, din adancurile cele mai intime ale fiintei, din adancurile inimii, in slavirea lui
Dumnezeu pentru binefacerile Sale: 66 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit,
Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 162 67 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi
Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 112-113 32
"Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel sfant al
Lui. Binecuvantat esti Doamne." Sinteza a intregului psalm 102, acest verset ne arata starea

30
in care trebuie sa purcedem in pelerinajul nostru spre Imparatia lui Dumnezeu, starea in care
ne putem apropia de Dumnezeu cel ce miluieste pe cei ce se tem de El precum tatal pe fii (Ps.
102, 13). Intregul continut al credintei crestine depinde de modul in care se raspunde la
intrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Prin cantarea imnului UnuleNascut, "una dintre cele mai
pline de invatatura alcatuiri care se spun la o slujba dumnezeiasca" 68 peste care insa multi
credinciosi trec cu superficialitate fara a lua seama la bogatia de invataturi pe care o cuprinde,
raspundem inca de la inceputul Sfintei Liturghii la aceasta intrebare. Antifonul al II-lea este o
marturisire de credinta in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre
Imparatia lui Dumnezeu si ne daruieste puterea de a intra in ea: "Unule-Nascut, Fiule si
Cuvantul lui Dumnezeu, Cel ce esti fara de moarte si ai primit, pentru mantuirea noastra, a te
intrupa din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat
Te-ai intrupat si rastignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai calcat. Unul
fiind din Sfanta Treime, impreuna slavit cu Tatal si cu Duhul Sfant, mantuieste-ne pe noi!" 69
Marturisim astfel ca una dintre persoanele Sfintei Treimi, si anume Fiul si Cuvantul lui
Dumnezeu, S-a intrupat, pentru mantuirea noastra, din Sfanta Fecioara Maria dar ramanand
esenţial acelasi in dumnezeirea Sa. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu a primit firea umana in
ipostasul Sau realizandu-Se unirea ipostatica a firii dumnezeiesti si a celei omenesti adica o
persoana in doua firi, Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat,
S-a rastignit pentru noi si a murit cu trupul insa, fiind Dumnezeu adevarat, moartea nu L-a
putut 68 Ibidem, p. 119 69 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 178 33 tine si a inviat "cu
moartea pe moarte calcand" deschizandu-ne calea spre mantuire, spre dobandirea vietii de
veci in Imparatia Sa. Inspirata in mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din
anul 553 ("Daca cineva nu marturiseste ca Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a rastignit cu
trupul este Dumnezeu adevarat si Domn al slavei din Sfanta Treime, sa fie anatema") si
exprimata sub forma de rugaciune, aceasta marturisire de credinta sintetizeaza invatatura
hristologica a Bisericii70, asa cum a fost ea definita de catre sinoadele ecumenice de pana
atunci: - Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut inainte de veci din Tatal si de o
fiinta cu El, care S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut om -
Sinodul I ecumenic (325); - In Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiasca si firea
omeneasca sunt unite ipostatic: neamestecat si neschimbat, neimpartit si nedespartit. De
aceea Fecioara Maria este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu () - Sinoadele III si IV
ecumenice (431 si 451); - Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul
din Sfanta Treime") care a asumat firea umana si a murit in trup pentru mantuirea noastra -
Sinodul V ecumenic (553). Marturisirea se incheie cu rugaciunea adresata lui Hristos pentru a

31
ne impartasi de roadele lucrarii Sale: "mantuieste-ne pe noi" ceea ce este echivalent cu a
spune: "pomeneste-ne intru Imparatia Ta".71 Dupa rugaciunea de a fi pomeniti intru
Imparatia lui Dumnezeu (Intru Imparatia Ta cand vei veni, pomeneste-ne pe noi Doamne),
Hristos insusi ne vorbeste atragandu-ne atentia asupra conditiilor intrarii in imparatia Sa
(Matei 5, 3- 12). "Sa nu te intristezi daca nu auzi daruindu-se de fiecare fericire Imparatia 70
Karl Christian Felmy, op. cit., p. 73 71 Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 30 34
cerurilor, ne avertizeaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Chiar daca rasplatile sunt diferite totusi
toate duc in Imparatia cerurilor".72 Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia
Cerurilor - saracia cu duhul sau smerenia de buna voie (Sfantul Ioan Gura de Aur) este
conditia esentiala a intrarii in Imparatie, ea ne deschide portile cerului pentru ca numai cel
care isi cunoaste nimicnicia inseteaza dupa Dumnezeu. Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor
mangaia - plangerea este mantuitoare atunci cand este o expresie a pocaintei, a strapungerii
inimii si a intoarcerii spre Dumnezeu. 73 Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul -
blandetea, cel dintai rod al bunatatii si al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos:
"Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor
voastre"(Matei 11, 29). Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor
satura – dreptatea inseamna aici cucernicie (Sfantul Ioan Gura de Aur), virtutea in general
(Sfantul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie sa o cautam cu toata dorinta inimii noastre;
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui - milostenia izvoraste din iubirea de Dumnezeu si
de aproapele si se arata prin ajutorarea trupeasca si sufleteasca a semenilor si atrage mila lui
Dumnezeu asupra noastra; Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu -
curatia inimii o dobandim atunci cand reusim sa smulgem din ea radacinile pacatului, adica
poftele si gandurile rele, si o umplem de iubire si de dorinta dupa Dumnezeu; Fericiti
facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema - scopul a tot ceea ce facem in
viata trebuie sa fie pacea care este dar si har de la Duhul Sfant, 72 Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilii la Matei, in PSB, vol. XXIII, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 251 73 Sf. Ioan
din Kronştadt, op. cit., p. 180 35 semn al prezentei Sale care ne transporta in "lacasul" Sau
(Sfantul Serafim de Sarov); Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia
cerurilor - luptand pentru dreptate, avand ca arme adevarul si iubirea, pana la a fi prigoniti ne
identificam cu Mantuitorul Care a suferit rastignire; Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va
vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea -
prigonirea nu aduce fericirea decat daca cel prigonit este cu adevarat nevinovat, daca ocara
este mincinoasa si victima este un martor al Adevarului, al lui Hristos Insusi. Bucurati-va si
va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri - ca o concluzie a ultimei fericiri dar si a

32
antifonului al III-lea si a intregii parti introductive a Sfintei Liturghii, Mantuitorul ne
indeamna sa ne bucuram si sa ne veselim de intrarea in Imparatia Sa care se va infaptui in
timpul Sfintei Liturghii.74 Cântarea Fericirilor exprimă de fapt “condiţiile ce se cer pentru
trăirea Împărăţiei cerurilor” 75, în care creştinul este situat deja, cu toate că nu în chip
desăvârşit. b. Imnul Trisaghion Imnul trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic
(451) cand a fost cantat de catre sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui.
Unii teologi explica originea textului trisaghionului prin combinarea de catre Biserica a
imnului ingeresc: "Sfant, Sfant, Sfant" (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) cu versetul 2 al psalmului
41: "Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (in textul liturgic "Dumnezeul cel tare, cel
viu"). 74 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 239 75 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.
cit., p. 167 36 Alti autori consemneaza traditia conform careia trisaghionul a fost revelat in
mod minunat unui copil in timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434- 436).
Potrivit acestei traditii un cutremur a ingrozit populatia Constantinopolului determinandu-i sa
iasa in procesiune in frunte cu patriarhul si imparatul. Un copil a fost atunci rapit in cer unde
a auzit imnul trisaghion intonat de ingeri. Invatand multimea sa cante acest imn, cutremurul
s-a potolit.76 Pana astazi trisaghionul este folosit ca un imn ce insoteste procesiunile, in
special cele prin care se invoca mila lui Dumnezeu pentru indepartarea catastrofelor si
restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizeaza cantarea trisaghionului in
vremea schimbarilor cosmice. Aceasta folosire a trisaghionului se intemeiaza pe credinta in
conţinutul tainic si puternic al numelui lui Dumnezeu care determina linistirea elementelor in
conflict si restabilirea ordinii cosmosului.77 Aparand doar in secolul al V-lea, imnul nu a
facut parte intotdeauna din Liturghie. Utilizarea sa procesionala a dus la cantarea
trisaghionului si in timpul procesiunilor care se faceau in zilele de sarbatoare spre biserica ce
purta hramul respectiv si in care se slujea Sfanta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea
acestui imn si in duminici si in zilele care nu aveau procesiuni asfel incat, spre sfarsitul
secolului al V-lea, cantarea trisaghionului marca practice inceputul Liturghiei devenind o
parte a acesteia. La sarbatorile mari in care, inainte de Sfanta Liturghie, avea loc botezul
catehumenilor si venirea procesionala a acestora in biserica intonandu-se "Cati in Hristos
v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Alilulia!" aceasta cantare inlocuieste pana astazi
trisaghionul. La fel la sarbatorile Sfintei Cruci cand, inaintede Liturghie, se faceau procesiuni
cu Sfanta Cruce cantandu-se: "Crucii Tale ne inchinam Stapane si Sfanta Invierea Ta o
laudam si o slavim!". Dupa Sfantul Nicolae Cabasila, “cantarea aceasta e imprumutata parte
din cantarea ingerilor, parte din cantarea sfintilor psalmi ai Proorocului si este alcatuita de
Biserica lui Hristos, fiind inchinata Sfintei Treimi”.78 El exprima uimirea sufletului in fata

33
sfinteniei lui Dumnezeu si credinta ca numai pentru ca este sfant Dumnezeu poate milui.
Slujirea divina ne descopera sfinţenia lui Dumnezeu fara sa ne explice ce este. In sfinţenie ni
se reveleaza concentrat toate insusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos si activ al
prezenţei divine. In ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume. Am intrat in cer
si experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezenta. "Uluit de vederea
orbitoare a cerului si a pamantului, sufletul este ca si depasit de aceasta supraabundenta si se
daruieste in intregime, devine jertfa curata, nu poate decat sa faca sa tasneasca imnul
treimic".79 Ortodoxia a atribuit intotdeauna un sens treimic trisaghionului marturisind astfel
ca sfintenia isi are izvorul in faptul ca Dumnezeu este treime de persoane: Tatal - izvorul
sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfant - datatorul de viata (fara de moarte).80
In sens mistic, Trisaghionul simbolizeaza unitatea Bisericii triumfatoare cu cea luptatoare,
acerului cu pamantul, a ingerilor si a sfintilor cu oamenii, unire realizata prin intruparea si
venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant. El ne sugereaza si prezenta mistica sau participarea
nevazuta a sfintilor ingeri la slujba de slavire pe care o inaltam lui Dumnezeu impreuna cu
dansii, precum se roaga preotul in Rugaciunea intrarii, in timpul vohodului cu Evanghelia:
“Fa ca impreuna cu 78 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 55 79 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
op. cit., p. 186 80 Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol I, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucuresti, 1997, p. 178 38 intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor tai ingeri, care slujesc
impreuna cu noi si impreuna slavesc bunatatea Ta…” 81 c. Heruvicul Element caracteristic al
Intrarii Mari, cu mare impact asupra credinciosilor, Heruvicul este cantarea lenta si mareata
intonata la strana in care melodia si cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L
primim pe Hristos, Imparatul tuturor, Care se jertfeste pentru noi. Denumirea de Heruvic sau
Imn heruvimic vine de la afirmatia acestei cantari ca noi, cei care participam la Sfanta
Liturghie, ii inchipuim tainic pe heruvimii care intoneaza cantarea intreit sfanta "facatoarei de
viata Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseste si pentru imnele speciale
care se canta in timpul Intrarii Mari in Joia si Sambata Mare si anume "Cinei Tale celei de
Taina" si respectiv "Sa taca tot trupul". Conceput initial sa fie cantat continuu, heruvicul este
intrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrandu-si insa
unitatea. Heruvicul sau Imnul Heruvic, care incadreaza astazi ritul iesirii cu Darurile, este
generalizat sau consacrat in randuiala Liturghiei in secolul VI printrun decret al imparatului
bizantin Iustin al II-lea. El inlocuia, de altfel, un psalm care se canta in acest loc inca mai
dinainte, pe un tact papadic, menit sa umple golul creat prin intreruperea cursului Liturghiei
in timpul cat credinciosii se perindau pe dinainte altarului, pentru a preda diaconilor darurile
de paine si de vin pentru Sfanta Euharistie. La incept Heruvicul se canta fara a fi interrupt, ca

34
azi, de ritul vohodului.82 Imnul heruvic este o cantare ampla, patrunzatoare in care melodia
lina, dand putere cuvintelor, are un rol esential pentru transpunerea credinciosilor intr-o stare
81 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 241 82 Ibidem, p. 209 39 sufleteasca potrivita
aducerii sfintei jertfe:"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim si facatoarei de viata Treimi
întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam". Prin Imnul
heruvimic, Biserica ne cheama sa-L insotim pe Hristos pe drumul martiriului care duce la
Golgota si la Jetfa de pe Cruce, alungand din sufletul nostrum orice grija lumeasca83, spune
un parinte grec. Imnul heruvic, cântat de credincioşi îndată după ectenia ce le-a fost destinată,
vine să ni-L prezinte pe “Împăratul slavei”, “înconjurat de cetele îngereşti”. Iar faptul că noi
conştientizăm că în mijlocul nostru este Hristos înconjurat de toată oştirea cerească, impune
următoarul îndemn: “să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic
pământesc întru sine să nu gândească” (Heruvicul Sâmbetei celei Mari). În timpul acestui
imn, preotul rosteşte o impresionantă rugăciune pe care am putea-o rezuma în câteva cuvinte:
“Tu mă învredniceşti ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruieşti, sau
nu o pot primi fără să ţi-o cer şi să mă dăruiesc ei”.84 In evlavia populara Heruvicul este
perceput de regula ca referindu-se strict la Intrarea Mare intelegand ca urmare prin primirea
"Împaratului tuturor" intampinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori se ajunge la
exagerari nemaifacandu-se diferenta intre darurile consacrate si cele neconsacrate. Dupa cum
observa Nicolae Cabasila, unii se inchina darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le
drept Trup si Sange al Lui Hristos.85 Probabil din acelasi motiv unii credinciosi doresc sa fie
atinsi pe cap cu Sfantul Potir. Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza
textului sau scoate in evident faptul ca acesta este o introducere la intreaga actiune liturgica
ce 83 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 208 84 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Spiritualitate şi Comuniune, p. 229 85 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 64 40 urmeaza, de la
anafora la impartasire. Aceasta interpretare a imnului heruvic este confirmata de patriarhul
Eutihie al Constantinopolului care (in sec. VI) protesteaza impotriva celor care credeau ca
psalmul cantat atunci in timpul Intrarii mari se refera strict la acea procesiune.86 Teodor de
Andida interpreteaza in acelasi sens: "Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe toti sa fie
mai cu luare aminte de acum si pâna la sfârsitul Liturghiei, lasând toata grija de aici, ca sa
primeasca pe Marele Împarat, prin împartasire".87 Aceasta interpretare a fost preluata in
Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului si interpolata in cel al Sfantului Gherman al
Constantinopolului. Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci in legatura cu
ceea ce va urma, ca o pregatire pentru anafora si Impartasire intelegem ca cantarea intreit
sfanta pe care o aducem inchipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul ingeresc "Sfânt, Sfânt,

35
Sfânt, Domnul Savaot..." pe care il vom canta in timpul anaforalei. Iar indemnul de a lepada
toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus sa avem inimile!" de dinainte de
anafora. Asadar Imnul heruvimic ii invata pe credinciosi ca ei, care vor canta cantarea intreit
sfanta a heruvimilor (Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot… din timpul anaforalei) trebuie sa
lase toata grija cea lumeasca (sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca pe Hristos prin
impartasire.88 In concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru intreaga
Liturghie a credinciosilor atragandu-ne atentia asupra privilegiului infricosator de a participa
la aceasta alaturi de puterile ingeresti si inchipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei
participari este primirea lui Hristos, Imparatul tuturor, prin 86 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op.
cit., p. 244 87 Teodor, episcop de Andida, Comentariul liturgic, in rev. B.O.R., an. LXXXIX,
nr. 3-4, 1971, p. 310 88 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Talcuirea
Sfintei Liturghii, in rev. M.O., an XXVIII, nr. 3- 4, 1976, p. 200 41 impartasire. Pentru a ne
face vrednici de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija cea lumeasca. d. Raspunsul de la
sarutarea pacii si imnul Iubi-te-voi Doamne „Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa
marturisim” indeamna diaconul la sarutarea pacii iar poporul raspunde „Pe Tatal, pe Fiul si pe
Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta
formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decat cele rostite
de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata de cuvintele
incepatoare. In orice caz in primele secole se folosea expresia paulina: „Îmbratisati-va unul
pe altul cu sarutare sfânta” (I Cor. 16, 20). In secolul al X-lea intalnim indemnul „Sa ne iubim
unii pe altii!” caruia ulterior i se adauga „ca intrun gand sa marturisim” (intalnit in
manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leaga indemnul la iubire de marturisirea
credintei. Raspunsul „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si
nedespartita” apare tot din secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici si apoi
preluat de popor.89 In forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea pacii scoate in
evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei in Sfanta Treime.
Chiar mai mult, insasi iubirea dintre noi, ca impartasire din iubirea Sfintei Treimi, este o
marturisire de credinta in Sfanta Treime. „Daca n-am simti valoarea iubirii, care nu ne poate
veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda si admira cu toata puterea Sfânta
Treime si nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel marturisind credinta noastra în Dumnezeu
cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta
noastra într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însusi si izvor al iubirii din noi”.90 89 Teodor,
episcop de Andida, op. cit., p. 311 90 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 244 42 In
timpul cantarii „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”

36
episcopul si preotii se inchina de trei ori in fata Sfintei Mese rostind „Iubi-Tevoi Doamne,
vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1) si
saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa. Practica sarutarii, mai intai numai a Sfintei Mese apoi
si a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al
sarutului pacii la Liturghia savarsita de un singur preot si ulterior generalizata.91 Acest act
este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutand Cinstitele Daruri, care
se vor preface in Trupul si Sangele Domnului, si a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce
Sfanta Jertfa. Dragostea si credinta in Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele
psalmistului: „Iubi- Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si scaparea mea
si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a implini prima porunca a
Domnului: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din
tot cugetul tau si din toata puterea ta” (Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit
mai intai: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca
oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). El ne da si noua puterea
sa-L iubim si sa ne iubim aproapele, chiar si pe vrajmasi, el este „vârtutea, întarirea, scaparea
si izbavitorul” nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea momentului,
acest verset poate fi cantat in altar sau la strana. In cazul slujbei in sobor episcopul si preotii,
dupa sarutarea Cinstitelor Daruri si a Sfintei Mese, isi dau succesiv sarutul pacii pe umeri,
strangandu-si mana dreapta. Sarutarea se da de trei ori in numele Sfintei Treimi, cel dintai
spunand: „Hristos în mijlocul nostru”, celalalt raspunde „Este si va fi” iar cel dintai incheie
„Totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor”. Marturisim astfel ca Hristos este in mijlocul
nostru si ne da puterea sa ne iubim unii cu altii. In practica greceasca si slava, dupa sarutarea
umerilor, preotii isi saruta reciproc mainile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste
maini. Sarutarea umerilor, care in timpul lui se practica numai in Postul Mare, este explicata
prin aceea ca „umerii sunt simbolul vietii active prin care putem purta crucea Domnului
pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil”.92 Nu putem sa ne iubim
aproapele, inclusive dusmanii, decat lepadandu-ne de egoism, asumandu-ne crucea si
urmandu-i lui Hristos (Matei 16, 24). e. Cu vrednicie si cu dreptate Prin acest imn
credinciosii confirma preotului ca inimile lor s-au inaltat, acesta ii cheama sa inainteze in
savarsirea Tainei Sfintei Euharistii, dupa ce mai inainte vor multumi lui Dumnezeu.93 Sfantul
Ioan Gura de Aur scrie ca: „Se numeste Euharistie (multumire), pentru ca ea constituie
amintirea multor binefaceri ale lui Dumnezeu si a proniei divine. De aceea preotul ne
indeamna sa-I multumim lui Dumnezeu pentru lumea intreaga si pentru toate cate am primit,
pentru cele trecute si prezente, pentru cele intamplate si care se vor intampla".94 Multumirea

37
aceasta ne elibereaza de cele pamantesti, ne urca la cer si ne preschimba in ingeri. Deci,
multumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui nesfarsite dar, in principal, pentru cel mai
mare dintre darurile dumnezeiesti, Sfanta Euharistie. Prin aceasta, Aceluia nu I se adauga
nimic, dar noi devenim casnicii lui Dumnezeu.95 92 Ibidem 93 Pr. Stefanos
Anagnostopoulos, op. cit., p. 316 94 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 201 95 Pr. Stefanos
Anagnostopoulos, op. cit. 44 Sfantul Nicolae Cabasila ne spune ca raspunsul: Cu vrednicie si
cu dreptate, inseamna ca toti sunt de acord sa se savarseasca Sfanta Euharistie: „Dupa ce toti
credinciosii au consimtit si au cantat Cu vrednicie si cu dreptate, preotul ofera lui Dumnezeu
Sfanta Euharistie".96 Cu alte cuvinte, preotul realizeaza o simfonie cu poporul, apoi se
intoarce in Sfantul Altar si continua. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, aceste cuvinte arata
unitatea Trupului lui Hristos si egalitatea dintre slujitor si credinciosi inaintea Darurilor
dumnezeiesti. „Inaintea Darurilor toti suntem egali. Multumirea catre Dumnezeu este
comuna, pentru ca nu multumeste doar preotul ci intregul popor. Dupa ce incepe preotul, toti
sunt de acord ca multumirea este vrednica si indreptatita. Si atunci preotul incepe Sfanta
Euharistie si intreg poporul participa si merge impreuna cu slujitorul.”97 f. Sfant, Sfant, Sfant
Domnul Savaot Cantarea este o sinteza a cantarii treimice ingeresti, auzita de profetul Isaia,
cand Domnul l-a chemat la slujirea profetica: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin e
cerul si pamantul de marirea Ta", cu cantarea „Osana intru cei de sus; bine este cuvantat Cel
ce vine intru numele Domnului. Osana intru cei de sus!" (cantare preluata din Psalmul 117,
24-26, care prevesteste intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim: „Aceasta este ziua, pe
care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea. O, Doamne, mantuieste! 0,
Doamne, sporeste! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului...") cu care evreii
L-au primit pe Domnul in sfanta cetate, venit sa patimeasca de bunavoie. 98 96 Sf. Nicolae
Cabasila, op. cit., p. 91 97 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau talcuirea Epistolei a doua
catre Corinteni, Ed. Sophia, Bucuresti, 2007, p. 120 98 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op.
cit., p. 321 45 Sfant este Tatal, Sfant si Fericit in mod special, caci numai acea natura a lui
Dumnezeu este fericita. "Sfant" este Fiul, ca Cuvant al lui Dumnezeu si intiparirea Persoanei
Sale si imagine a Arhetipului si pecete neclintita si natura neschimbata: ca Fiu din El, adica
din Tatal nascut, nepatimitor, Cuvant din Ratiune si ca Cel prin Care s-au facut toate, si cele
vazute, si cele nevazute, dupa Apostolul si dupa cum spune si David: "Prin Cuvantul
Domnului cerurile s-au intarit". Sfant este si Duhul Sfant, Carele de la Tatal purcede si Se
odihneste in Fiul si sfinteste toate si, desavarsitor fiind, nu este desavarsit de altcineva,
sfintitor, iar nu sfintit. Precum soarele este izvor si cauza si a razei, si a stralucirii, dar prin
raza nu este impartasita noua lumina (stralucitoare) si ea insasi este cea care ne lumineaza pe

38
noi si este impartasita de catre noi, tot asa si Dumnezeu si Tatal este izvor si cauza a Fiului si
a Sfantului Duh. Duhul, purces din Tatal, este trimis prin Fiul si Se face vazut. Zicerea
"Domnul uneste pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant si Uniunea arata Treimea".99 Dupa
Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, serafimii zic de trei ori "Sfant", desavarsind
doxologia in (zicerea) "Domnul Savaot", exprimand o natura unica, Sfanta Treime, pentru ca
sa ne fie marturisita noua si de catre Sfintii Serafimi insisi.100 Iar Sfantul Ioan Gura de Aur
spune in acest sens: “In cer, ostile ingeresti dau slava, crestinii pe pamant slujesc si aduc
impreuna cu ei aceeasi doxologie. Deasupra, Serafimii canta imnul intreit Sfant, aici pe
pamant, multimea credinciosilor, psalmodiaza aceeasi cantare. Cele ceresti si cele pamantesti
au aceeasi sarbatoare”.101 Pe evreieste, asa este: "Osana, Adonai, Asdina, Baruh, Patir,
Abbath, Semma, Denian, Sabaot". Dumnezeul Puterilor este Cel care a voit sa fie jertfit
Vitelul cel ingrasat, dar Mielul Care se jertfeste totdeauna de buna voie si vesnic 99 Ibidem
100 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 204 101 Sf. Ioan Gură
de Aur, op. cit., p. 163 46 viu, Care savarseste jertfa mistica si totdeauna vine din nou (este de
fata) prin Botez: Sfant esti imparatul veacurilor si datator al intregii sfintiri. Tu esti
atottiitorul, Carele pecetluieste (binecuvinteaza) Sfintele Daruri; Sfant si Fiul, Unul-Nascut al
Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, Carele mai inainte de veci S-a nascut din Tine intr-un mod
de nespus; Sfant si Duhul Tau Cel Prea Sfant, Carele cerceteaza toate, chiar si adancurile
Tale, Care este Dumnezeu, prin Carele toate cele din cer si de pe pamant se sfintesc.102
Cantarea de biruinta ne aduce impreuna cu puterile ingeresti inaintea Tronului lui Dumnezeu
si acesta este motivul pentru care preotul stand, in fata Sfintei Mese nu ne cheama simplu, ci
mai intai pomeneste pe Heruvimi si pe Serafimi. Dupa aceea, indeamna pe toti crestinii sa-si
inalte vocea, sa alunge gandurile de la cele pamantesti, amintindu-si de preamarirea si
preaslavirea lui Dumnezeu, impreuna cu ingerii.103 g. Axionul Axionul nu se înfăţişează în
fond decât tot ca o dezvoltare a unei formule existente în rolul preotului, prin intrarea
credincioşilor într'un rol mai activ. Astfel, în şirul rugăciunilor de pomenire (diptice) după
sfinţirea darurilor, Liturghia Sfântului Iacob conţinea deja formula de pomenire „Mai ales a
Prea Sfintei şi prea binecuvântatei, curatei, stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi
pururea Fecioarei Măria". Răspunsul scurt şi general al poporului: „Pomeneşte, Doamne
Dumnezeul nostru" a fost înlocuit mai târziu cu imnul „axion", în cinstea Sfintei Fecioare. O
cântare după toate regulile imnului nu atingea întru nimic aici rânduiala liturghiei euharistice,
fiind plasată după epicleză, adică spre extremitatea opusă poziţiei ocupate de imnul
heruvimic. De fapt, psalţii nu au facut decât să 102 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul
Constantinopolului, op. cit., p. 212 103 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 322 47

39
întrerupă monotonia rugăciunilor de pomenire, intonând la rândul lor cu voce tare, unul din
troparele cu care preoţii ori chiar diaconii însoţeau în taină formula pentru pomenirea Sfintei
Fecioare. Astfel de tropare, după unele manuscrise, au fost: „Născătoare de Dumnezeu
Fecioară...", „Bucură-te, cea plină de dar" şi chiar „Vrednică eşti..." etc.104 Originea
Axionului se află în diferitele imne care însoţeau încă din vechime pomenirea nominală a
Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după epoca ereziei lui Nestorie),
ca o manifestare spontană a iperduliei (supravenerare) faţă de Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu. Cinstirea Maicii Domnului este atestată încă din Evanghelii (Bucură-te, cea plină
de har - Arhanghelul Gavriil, femeia din popor, Sf. Elisabeta) şi din secolul I.105 Istoria
axionului duminical nu se încadrează decât prea puţin în date sigure. Originea lui începe cu a
doua parte a imnului şi anume cu: „Ceea ce eşti mai cinstită...", care este o compoziţie a
melodului Cosma de Maiuma, formând irmosul cântării a noua din trioda de la slujba deniei
din Joia Mare. Ne găsim deci la mijlocul veacului VIII. Se pare totuşi că aici avem de-a face
cu un împrumut făcut de Cosma Melodul de la Efrem Sirul, ale cărui imne în cinstea Sfintei
Fecioare se zice că se începeau cu formula: „Mai cinstită decât Heruvimii şi fără de
asemănare decât toate cetele îngereşti". Nu avem însă nici un indiciu că acest irmos ar fi găsit
întrebuinţare încă din timpul lui Cosma în liturghia credincioşilor. Dimpotrivă, precum vom
vedea, avem motive să credem că, până la întregirea lui oficială cu prima parte, va fi rămas
numai în rânduiala utreniei şi a altor oficii.106 Întregirea axionului pare a se fi făcut în
mănăstirile Muntelui Athos, iar introducerea lui oficială ca imn cântat în liturghie pare să se fi
întâmplat spre finele 104 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 201 105 Pr. Vasile Grajdian,
Teologia cantarii liturgice in Biserica Ortodoxa, Ed. Universitatii Lucian Blaga, Sibiu, 2000,
p. 175 106 Teodor, episcop de Andida, op. cit., p. 326 48 veacului al zecelea. Imprejurările
sunt însă învăluite în legendă, pe care descrierile aghiorite ne-o înfăţişează astfel. Intr-una din
chiliile de la schitul Protatului cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" (valea Adin), un
frate găzdui într-o sâmbătă seara pe un monah necunoscut, în lipsa stareţului său plecat la
privegherea de la biserica mănăstirii. Făcându-şi pravila călugărească în chilie, fratele intona
la locul cuvenit din slujba de noapte (deci nu liturghia) imnul „Ceea ce eşti mai cinstită decât
Heruvimii...". După ce termină, străinul, în loc să-1 lase a-şi continua rânduiala, începu el să
cânte din nou acelaşi imn în cinstea Sfintei Fecioare, dar întregit cu partea întâi: „Cuvine-se
cu adevărat...". După încheierea rugăciunilor, fratele rugă pe oaspe să-i scrie şi lui cuvintele,
pe care el atunci le auzise pentru întâia oară. Neavând altceva la îndemână, străinul îi scrise
pe o lespede de piatră şi dându-i-o îi zise: „Voi şi toţi dreptcredincioşii, aşa să cântaţi de acum
înainte această rugăciune". Apoi se făcu nevăzut. Fratele observă atunci că slovele erau nu

40
scrise, ci săpate pe lespede. Minunea fu adusă la cunoştinţa întâiului stătător al Sfântului
Munte, a patriarhului şi a împăratului din Constantinopol, care orânduiră ca, de aici înainte,
axionul să fie cântat în noua lui formă.
Străinul a fost privit ca Arhanghelul Gavriil, care a purtat toate mesajele divine privitoare la
Sfânta Fecioară Măria, iar slujba bisericească face amintire de acest eveniment în ziua de 11
iunie, când a avut loc apariţia menţionată. Aceasta pare să se fi întâmplat în anul de la facerea
lumii 6490, deci de la Hristos 981 sau 982, adică în timpul unuia din doi împăraţi
Porfirogeneţi: Vasile sau Constantin. Desigur, de aici până la generalizarea şi oficializarea
axionului ca imn intonat în liturghie, a trecut oarecare vreme, poate chiar secole.107 La
sărbătorile împărăteşti, cântarea axionului o formează tot irmosul odei a noua din canonul
sărbătorii, întrucât el este consacrat de obicei Sfintei Fecioare. Originea acestor axioane
prăznicare, este deci în legătură cu compunerea canonului 107 Pr. Stefanos Anagnostopoulos,
op. cit., p. 373 49 respectiv, iar orânduirea lor în liturghia credincioşilor trebuie pusă în
aceeaşi epocă cu instituirea axionului dominical în liturghie.

CAPITOLUL IV

Valoarea pastoral-misionara a Sfintei Liturghii

Liturghia ortodoxă, al cărui text este o sinteză făcută la Constantinopol din Liturghiile locale,
folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde celor două direcţii in care se
mişcă Biserica in trimiterea ei in lume: cea apostolică, misionară şi cea euharistică,
pastorală.109 De aceea Sfanta Liturghie, inima spiritualităţii creştine ortodoxe, mişcă
Biserica in misiunea ei inlăuntru şi in afară. Fiecare săvarşire a Sfintei Liturghii este un prilej
şi mijloc de inaintare spre Impărăţia Sfintei Treimi şi in acelaşi timp de pregătire şi trimitere
in misiune. Hristos insuşi ne conduce spre această Impărăţie prin cuvant, prin actele liturgice
şi prin puterea Sa pe care ne-o dăruieşte in Sfanta Euharistie. In intreaga Sfantă Liturghie se
realizează intalnirea şi comuniunea cu Hristos cel răstignit, inviat şi inălţat, căci El este
prezent şi lucrător in diferite grade şi moduri, mai intai prin cuvant şi apoi prin impărtăşirea
cu insuşi Trupul şi Sangele Său. Cele două vohoduri de la Liturghie sublinează aceasta. In
afară de proscomidie, care a devenit un ritual in sine săvarşit de preot, Liturghia este compusă
din două părţi: liturghia catehumenilor, sau slujba cuvantului, adică partea kerigmatică,
misionară şi liturghia credincioşilor, sau slujba euharistică, adică partea sacramentală,

41
pastorală sau eclesială. Cele două părţi sunt strans legate intre ele, aşa incat ele formează o
singură slujbă divină. Cuvantul cheamă la comuniune şi pregăteşte Euharistia, de aceea
Liturghia Tainei euharistice urmează Liturghiei cuvantului şi nu invers, căci Liturghia Tainei
cere o 109 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva,
1982, p. 41 51 pregătire. Liturghia cuvantului culminează şi se implineşte in Liturghia
euharistică.110 In prima parte a Liturghiei ne impărtăşim cu cuvantul şi apoi, in partea a
doua, cu insuşi Trupul şi Sangele lui Hristos, ca anticipare a impărtăşirii depline de El in
Impărăţia viitoare a lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm după impărtăşirea cu Sfintele Taine:
"O, Paştile cele mari şi preasfinte, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi
Puterea! Dăne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a
Împărăţiei Tale".111 Caracterul kerygmatic şi misionar al primei părţi este dat in cantarea
antifoanelor, compuse din versete din psalmi, a imnului "Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui
Dumnezeu", a fericirilor (Mt. 5, 3-12) şi in special in lecturile biblice, Apostolul şi
Evanghelia, urmate de omilie sau comentariu. Prin toate acestea se transmite mesajul
Evangheliei, credinţa Bisericii. La această parte sunt invitaţi toţi, cei credincioşi dar şi cei
nebotezaţi şi necredincioşi, căci Evanghelia are valoare universală, ea este adresată tuturor.
Toţi, credincioşi şi necredincioşi sunt "cei chemaţi" prin cuvantul lui Dumnezeu, cei
necredincioşi să vină la credinţă, să primească Evanghelia mantuirii, cei credincioşi să-şi
innoiască şi sporească credinţa in vederea impărtăşirii euharistice.112 "Trimiterea" sau
chemarea misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in şi prin
Iisus Hristos. Deja alegerea celor doisprezece Apostoli, care reprezintă cele douăsprezece
seminţii ale lui Israel şi apoi trimiterea lor in toată lumea: "mergeţi şi învăţaţi toate
neamurile" (Mt. 28, 19), "mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura"
(Mc. 16, 15), indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos. Prezenţa atator neamuri la
pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli (F.A. 2, 9-22) arată de asemenea "că Domnul nu este
110 Ioannis Ziziulas, Creatia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 62 111
Liturghier, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1986, p. 167 112 Al. Schmemann, op. cit., p. 84
52 părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate bineplăcut îi este
cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus Hristos. Acesta este
Domn al tuturor" (F.A., 10, 34- 26). Aceasta constituie una din ideile fundamentale ale
Noului Testament pe care Biserica a apărat-o chiar de la inceputul ei şi pe temeiul căreia ea a
primit in prima parte a Sfintei Liturghii şi pe cei ce urmau să vină la credinţă şi să se boteze.
La sfarşitul primei părţi a Liturghiei preotul impreună cu comunitatea se roagă pentru aceştia:
"şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea

42
păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta sobornicească şi
apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă". 113 Caracterul
sacramental al Liturghiei este dat in săvarşirea Sfintei Euharistii, care este cultul de
mulţumire a celor care au primit botezul şi sunt membri ai Bisericii lui Hristos. Dacă in prima
parte a Liturghiei Biserica cheamă pe toţi, creştini şi necreştini, să asculte şi să primească
cuvantul lui Dumnezeu, in partea a doua ea săvarşeşte cu cei credincioşi Sfanta Euharistie
pentru a reinnoi şi adanci in mod liturgic sacramental comuniunea cu Hristos a fiilor ei. Dacă
in prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvantul lui Dumnezeu, in partea a doua, ea ii
impărtăşeşte pe fiii săi cei pregătiţi pentru aceasta cu insuşi Trupul şi Sangele Domnului. Cei
ce se impărtăşesc impreună se află deja in unitatea şi comuniunea credinţei. De aceea, inainte
de anaforaua liturgică, toţi credincioşii spun prin vocea preotului: "Să ne iubim unii pe alţii,
ca într-un gând să mărturisim" şi apoi rostesc impreună Simbolul credinţei. In rugăciunea din
Liturghia sfantului Vasile cel Mare de după prefacerea darurilor şi inainte de impărtăşanie,
preotul se roagă in numele tuturor: "Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi
dintr-un potir, să ne uneşti 113 Liturghier, p. 132 53 unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi
Sfânt Duh". 114 La sfarşitul Liturghiei credincioşii se impărtăşesc impreună cu Trupul şi
Sangele Domnului pentru sporirea unităţii şi comuniunii lor cu Hristos şi intreolaltă.115
Mărturiile Noului Testament subliniează atat legătura organică dintre jertfa şi invierea
Domnului şi Taina Euharistiei (In. 6,51-56), cat şi cea dintre Euharistie şi taina Bisericii ca
trup al lui Hristos: "Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare
împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşirea
cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură pâine, noi cei mulţi, un singur trup suntem,
fiindcă toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim" (1 Cor., 10, 16-17). Indată după pogorarea
Duhului Sfant, comunitatea creştină s-a constituit in jurul Tainei Euharistiei, săvarşită in
amintirea morţii şi invierii Domnului, in ziua cea dintai a săptămanii, Duminica. Biserica nu
poate fi definită numai ca o comunitate care se adună in numele lui Hristos. Sensul ei
eclezial, comunitar se desăvarşeşte prin caracterul ei liturgic-euharistic. Identitatea Bisericii
este de natură euharistică, de aceea s-a spus pe drept cuvant că Taina Euharistiei este Taina
Bisericii şi a Impărăţiei. In Sfanta Euharistie Hristos Cel răstignit, inviat şi inălţat ni Se
dăruieşte nouă şi ne ia in comuniunea cu Sine, in comuniunea cu Dumnezeu cel in Treime. In
dăruirea lui Hristos fiecărui credincios in parte şi comunităţii ca intreg şi in actul dăruirii
responsorice a comunităţii, din puterea dăruirii lui Hristos, se realizează comuniunea cea mai
stransă a credincioşilor cu Hristos şi intreolaltă, de aceea fiinţa Bisericii se revelează mai ales
in Taina Euharistiei. Euharistia este cea mai importantă mărturie şi experiere a Impărăţiei lui

43
Dumnezeu aici in istorie. In Euharistie Biserica se revelează ca sacrament al Impărăţiei lui
Dumnezeu. Liturghia ortodoxă reia cu insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea
114 Ibidem, p. 220 115 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, p. 82 54 ce va
avea loc la a doua venire a Domnului. In această perspectivă, adunarea liturgică este o
anticipare a adunării eshatologice, cand El "va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de
trâmbiţă, şi pe cei aleşi ai Săi îi vor aduna din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor
până la cealaltă"116 (Mt. 24,31). Rugăciunea de după Axion din Liturghia sfantului Vasile cel
Mare: "Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte Doamne sfânta, sobornicească Biserică, cea de la o
margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu scump sângele Hristosului Tău şi o
împacă pe dânsa"117, este ecoul unei litanii de mulţumire ce se rostea in Biserica veche după
impărtăşire: "Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o
desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică sfinţită în
împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o". 118 "După cum această pâine era împrăştiată pe munţi şi
fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia
Ta". 119 Scopul final al Sfintei Liturghii se implineşte in actul impărtăşirii credincioşilor
"deoarece de-abia prin aceasta se incheie Euharistia ca jertfă şi ca Taină, căci abia acum se
infăptuieşte scopul ei de jertfă adusă Tatălui, dar şi pentru sfinţirea credincioşilor; abia acum
se rosteşte numele fiecărui credincios, ca la toate Tainele". 120 Acest scop este amintit chiar
in rugăciunea a doua pentru cei credincioşi pe care preotul o rosteşte in taină: "Dă lor să-Ţi
slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără de osândă să se
împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie". 121
Abia după impărtăşirea cu Trupul şi Sangele Domnului credincioşii pot canta: "Am văzut
Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea 116 Pr. Prof. Dr. I.
Bria, op.cit. 117 Liturghier, p. 221 118 Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 30 119
Ibidem, p. 29 120 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed.
I.B.M. al B.O.R, Bucuresti, 1978, p. 114 121 Liturghier, p. 169 55 adevărată, nedespărţitei
Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". Sfanta Liturghie este ca un fel
de "paşte" săptămanal in care se face trecerea "din moarte la viaţă şi de pe pămant la cer" a
celor ce participă cu pregătirea necesară şi deplin la ea. a. Misiune si Liturghie „Faceţi
acestea în amintirea Mea” (Lc., 22, 19; I Cor., 11, 24). Incă de la inceputul Bisericii, creştinii
s-au adunat intr-un loc, in zi de Duminică, să comemoreze invierea Domnului şi să celebreze
a doua Sa venire, săvarşind Taina Cuminecăturii, instituită de El insuşi. De aceea, sărbătorim
cu bucurie ziua a opta, după sambătă, in care şi Hristos a inviat şi după ce S-a arătat, S-a
inălţat la ceruri. “Cand vă adunaţi in Duminica Domnului, frangeţi painea şi mulţumiţi, după

44
ce mai intai v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”.122 Prin intreg
cultul ei, mai ales prin citirile din Vechiul şi Noul Testament, de la Vecernie, Utrenie şi
Liturghie, Biserica face un fel de restituire permanentă a istoriei mantuirii, care s-a consumat
odată pentru totdeauna. La fiecare Liturghie, se aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a
fost mantuită in trupul şi patima lui Iisus Hristos, in vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea
liturgică are ochii aţintiţi spre „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In, 1, 29;
Apoc.,5, 12-13). Ea poartă in memoria sa istoria mantuirii neamului omenesc: „Aducandu-ne
aminte de această poruncă mantuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de
moarte, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea
de-a doua şi slăvită iarăşi venire”123. Comunitatea liturgică 122 Învăţătură a celor
doisprezece Apostoli, p. 31 123 Liturghier, p. 138 56 este purtătoarea Evangheliei Noului
Testament, avand un rol crucial in vehicularea, interpretarea şi apărarea credinţei.124
Liturghia ortodoxă, al cărui text nu este altceva decat o sinteză făcută la Constantinopol din
liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde exact cu
această dublă mişcare a Bisericii: una, apostolică, misionară, şi alta euharistică, pastorală. In
afară de proscomidie, care a devenit un ritual in sine, Liturghia are două părţi: liturghia
catehumenilor, sau liturghia cuvantului, adică partea kerigmatică, evanghelică, misionară, şi
liturghia credincioşilor sau liturghia euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau
eclezială.125 Caracterul kerigmatic şi misionar al celei dintai părţi este dat mai ales de
lecturile biblice, urmate de omilie sau de comentariu. La această parte sunt invitaţi să asiste
cei nebotezaţi şi cei necredincioşi, ceea ce inseamnă că evanghelia se adresează tuturor, că ea
are o valoare universală. Vestea cea bună nu este rezervată numai celor botezaţi sau iluminaţi,
ci ea aparţine tuturor, deoarece se adresează tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, sunt
„cei chemaţi”. Dealtfel, alegerea celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei
lui Iisus Hristos: „Mergand, invăţaţi toate neamurile” (Mt., 28, 19); iar prezenţa atator
neamuri la Cincizecime (Fapte, 2, 9-12) arată că „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, „nu este un părtinitor, ci că, in orice neam, cine se teme de El
şi face dreptate, este primit de El, Cuvantul pe care L-a trimis fiilor lui Israel, Evanghelia
păcii prin Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor oamenilor” (Fapte, 10, 34-36). Aceasta
constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legămant, pe care Biserica a trebuit să o
apere chiar de la inceputul ei. „Trimiterea” sau chemarea 124 Al. Schmemann, op. cit., p. 71
125 Pr. Dr. I. Bria, Liturghia după Liturghie, Ed. Atena, Bucucuresti, 1996, p. 17 57
misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in şi prin Iisus
Hristos.126 Caracterul sacramental sau pastoral al liturghiei se observă in celebrarea

45
euharistiei, care este cultul de mulţumire al celor care deja au primit botezul. Euharistica este
marele privilegiu şi dar al membrilor Bisericii. Dacă in prima parte, Biserica cheamă pe toţi
să asculte cuvantul lui Dumnezeu, creştini şi necreştini, in partea a doua, ea se adună in sine,
cu fiii ei, pentru a reinnoi in mod liturgic Noul Legămant. Dacă in prima parte ea hrăneşte pe
toţi cu cuvantul lui Dumnezeu, in a doua parte ea impărtăşeşte pe fiii săi cu Insuşi Trupul şi
Sangele Domnului. b. Sfanta Liturghie ca pregatire si trimitere in misiune Dacă in Liturghia
euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca sacrament al Impărăţiei lui Dumnezeu,
tot in aceasta Hristos ne uneşte cu Sine in misiunea, jertfa şi invierea Lui, de aceea Sfanta
Liturghie este şi locul prin excelenţă unde creştinii se pregătesc pentru misiune. Căci a fi in
comuniune cu Hristos cel răstignit şi inviat inseamnă a fi pătruns de iubirea lui faţă de lumea
pentru mantuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja in slujba infăptuirii Impărăţiei lui
Dumnezeu. Sfanta Liturghie se incheie de aceea cu un act de trimitere: "Cu pace să ieşim",
exclamă preotul, iar comunitatea răspunde: "întru numele Domnului". Cei care şi-au reinnoit
comuniunea cu Hristos in Sfanta Liturghie, inaintand cu El spre Impărăţia lui Dumnezeu sunt
trimişi in lume, după cum Apostolii au fost trimişi de Hristos, pentru a fi martori şi
mărturisitori ai Lui, nu pentru a rămane in lume ci pentru a aduce lumea in Biserică. Prin
comuniunea cu Hristos in Sfanta Liturghie, realizată prin cuvant, rugăciune şi apoi prin
impărtăşirea cu insuşi Trupul şi Sangele Său, credincioşii devin martori ai lui 126 Pr.
Alexandre Schmemann, op. cit., p. 73 58 Hristos, fără să fi fost martori istorici ai Lui. Acum
cantă: "Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc", de aceea pot spune cu
sfantul Apostol Ioan: "vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat… ca
şi voi să aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos" (1
In. 1,2-3). Faptele Apostolilor menţionează in repetate randuri că obştea primilor creştini
sporea continuu (2,47), că numărul ucenicilor se inmulţea (6,7), că in fiecare zi se adăuga
mulţime de bărbaţi şi femei (5,14; 2,41). "Şi mâna Domnului era cu ei şi mare era numărul
celor ce au crezut şi s'au întors la Domnul" (11,21,24). Intr-adevăr, Biserica este o comunitate
care creşte in număr: "cei ce i-au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca
la trei mii de suflete" (F.A., 2,41). "Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se
mântuiau" (F.A., 2,47). "A adăuga" nu inseamnă a face nici prozelitism individual, nici a
organiza "campanii misionare" cum fac grupările sectare.127 Propovăduirea Evangheliei
vizează constituirea liturgică-sacramentală a trupului eclesial al lui Hristos. De aceea
mobilitatea misionară a Bisericii ţine de dinamica ritmului liturgic. Această dinamică nu este
decat răspunsul la intrebarea: ce face preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu credinţa şi
cu harul primit in sfintele Taine ? Ei trebuie să predice, prin cuvantul şi fapta lor, cu ecou,

46
pentru ca cei din afară să ajungă la intrebarea celor care au ascultat predica Apostolilor in
ziua pogorarii Duhului Sfant: "Iar, ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către
Petru şi ceilalţi Apostoli; Bărbaţi fraţi ce să facem ? Iar Petru le-a zis: Pocăiţi-vă, şi fiecare
din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi
darul Sfântului Duh" (F.A., 2,37-38). In acest context parabola talanţilor are o semnificaţie
misionară deosebită. Primirea credinţei şi a harului mantuitor implică mijlocirea lor şi altora
ca laudă şi 127 Pr. Prof. Dr. I. Bria, op.cit., p. 43 59 mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru
ele: "Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se
pare că are" (Mt. 25, 29). Toţi marii comentatori văd, de asemenea, in parabola fiului risipitor
o parabolă a Bisericii şi a lumii. "Un om avea doi fii" (Lc., 15,11). La fel se poate spune şi
despre Biserică: ea are doi fii, pe cel credincios şi pe cel chemat. In nici un caz ea nu trebuie
să uite sau să abandoneze pe "celălalt fiu".128 Prin urmare, Sfanta Liturghie este jertfa de
mulţumire a Bisericii adusă lui Dumnezeu de Hristos şi Biserica Sa. Ea are insă şi o
dimensiune misionară importantă. Intr-un anumit sens misiunea ţine de ritmul liturgic al
Bisericii. Misiunea este in mod esenţial un act de mărturie (1 In. 1, 1-5), ea presupune viaţa
trăită in stransă comuniune cu Dumnezeu. Nu poţi depune mărturie adevărată despre ceea ce
nu ai experiat. Or, comuniunea cu Dumnezeu se realizează in mod culminant in Sfanta
Liturghie care este o inaintare spre Impărăţia Lui.129 Liturghia arată că adorarea lui
Dumnezeu "in duh şi-n adevăr" (In., 4,24) este nedespărţită de anamneză, adică de amintirea
publică a istoriei mantuirii in totalitatea ei, a Vechiului şi a Noului Testament şi de lauda şi
mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru mantuirea dăruită in Fiul Său. Prin cult in general,
prin lecturile biblice, prin imnele dogmatice doxologice, mesajul creştin pătrunde in ritmul
vieţii de toate zilele a credincioşilor. Şi aceasta prin Sfanta Liturghie cu atat mai mult, cu cat
in ea sunt amintite şi actualizate principalele acte ale istoriei mantuirii. Doxologia liturgică
rămane de aceea cea mai vie şi cea mai autentică expresie a Tradiţiei apostolice şi patristice.
In cult şi in locaşul bisericii, istoria mantuirii este reprezentată in icoane şi simboluri,
iconografia fiind cea mai directă şi explicită metodă de ilustrare şi interpretare a
evenimentelor din istoria mantuirii.130 128 Ibidem, p. 24 129 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit.,
p. 163 130 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 85 60 Din aceste motive cultul, in general, şi
in special Sfanta Liturghie constituie locul in care creştinii sunt pregătiţi pentru misiune,
pentru a fi martori, adică vestitori, trăitori şi implinitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfanta
Liturghie constituie de aceea punctul de plecare şi de sosire a misiunii creştine autentice.
"Liturghia nu este fugă de viaţă, ci o continuă transformare a vieţii după modelul care este
Iisus Hristos, graţie puterii Duhului Sfant. Dacă este adevărat că in Liturghie auzim nu numai

47
mesajul lor, dar şi anticipăm, in marele eveniment al eliberării de păcat, comuniunea noastră
cu persoana lui Hristos prin prezenţa reală a Duhului Sfant, atunci acest eveniment al
incorporării noastre in trupul lui Hristos - această transfigurare a fiinţei noastre intr-un
mădular al lui Hristos - trebuie să fie clar şi proclamat prin toată viaţa noastră. Liturghia
trebuie să se prelungească in situaţiile personale de toate zilele. Fiecare credincios in parte
este chemat să intreţină o evlavie tainică, pe altarul inimii sale, ca să traducă in viaţă
propovăduirea Veştii celei Bune "pentru intreaga lume". Fără această continuare, Liturghia
rămane pe jumătate neterminată. Deoarece prin evenimentul euharistic noi suntem incorporaţi
in Hristos, pentru a sluji lumea a fi jertfiţi pentru ea, noi trebuie să dăm expresie in diaconia
practică, in viaţa comunitară, noua noastră fiinţă in Hristos, Care este Slujitorul tuturor. Jertfa
Euharistiei trebuie prelungită in jertfe personale pentru cei aflaţi in nevoie, faţă de fraţii şi
surorile pentru care a murit Hristos. Pentru că Liturghia este participarea la marele fapt al
eliberării de sub dominaţia puterilor demonice, atunci prelungirea Liturghiei in viaţă
inseamnă o continuă eliberare de sub puterile răului care lucrează inlăuntrul nostru, o
constanta reorientare şi deschidere către idei şi eforturi vizand eliberarea persoanelor umane
din toate structurile demonice ale nedreptăţii, exploatării, 61 agoniei şi insingurării, şi crearea
unei adevărate comuniuni de persoane in iubire".131 c. Aspectul misionar al Sfintei Liturghii
Liturghia este un mediu de prezenta si putere divina, o comuniune de har dumnezeiesc, o
bucurie pascala prelungita peste veacuri. Cina cea de Taina, Jertfa de pe Cruce nu raman acte
izolate in istoria si viata Bisericii. De la aceasta izolare le-a salvat insusi Domnul cand a
instituit Euharistia si cand a conditionat intrarea in imparatia cerurilor de impartasirea cu
Sfintele Taine. Dar aceasta aducere in prezent a evenimentelor trecute din viata lui Iisus nu
este doar o amintire. Dumnezeu este prezent in toate lucrarile harice ale Bisericii, prin
energiile sale. In plus, Liturghia este manifestarea obiectiva a unei prezente ipostatice a
Fiului, fiindca pe Sfantul Altar se afla insusi Domnul, nu numai darul Sau132 . Liturghia este
o lucrare dumnezeiasca care urmareste sa ne faca pe toti subiecte ale Sfintelor Taine; ea tinde
sa convearga toata firea omeneasca spre impartasirea cu Domnul. Pentru .a infaptui aceasta
actiune ea nu ne pune la dispozitie numai icoana vietii dumnezeiesti, ci insasi puterea de
realizare a acesteia, fiindca ea ne duce la intalnirea cu Dumnezeu, nu pe cale reprezentativa,
ci prin unirea reala cu Fiul sau. In Euharistie, Domnul ne-a pregatit Pastele vesnic. Asa cum
altadata el a stat la masa cu ucenicii, tot asa prin Liturghie, el petrece continuu, cu intreaga
Biserica praznicul pascal. Ea expune si chipul vietii deiformizate - prin aspectul ei
simbolic-reprezentativ. Insa specificul ei sta in daruirea energiei creatoare a acestei Vieti. Ea
demonstreaza ca trecerea a ceea ce este obiectiv din punct de vedere soteriologic - jertfa lui

48
Hristos - in subiectivitate, 131 Pr. Prof. Dr. I. Bria, op. cit., p. 86 132 Idem, Credinta pe care o
marturisim, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1987, p. 336 62 nu inseamna revendicarea unui
merit exterior, sau insusirea simbolica a unei eveniment trecut, ci primirea unei vieti divine
care circula si imbogateste viata noastra spirituala. Euharistia in cadrul acestui progres vital
realizat prin taine, fiindca orice taina este o treapta in Hristos, desavarseste nasterea noastra
harica. Prin botez suntem fii, dupa har, adoptivi ai lui Dumnezeu. Prin Euharistie am devenit
consangeni si concorporali cu Hristos, Fiul dupa fire al Tatalui. Se intelege ca aceasta unire
nu inseamna nici insusirea firii divine insasi si nici a ipostasului Fiului, ci prin har care este o
lucrare directa, naturala a lui Dumnezeu. Desigur ca unul din aspectele Liturghiei este cel
comemorativ. Din punct de vedere simbolic comemorativ, ea este o reprezentare a lucrarii
mantuitoare, este un tablou al iconomiei divine, o istorisire a intruparii, patimilor, mortii si
invierii Domnului. Functia comemorativa-reprezentativa este implinita prin procesul actelor
simbolice. Acest procedeu are si un rol pedagogic dar si sfintitor, de unde reiese ca aspecul
comemorativ se implineste cu cel sacramental, incat comemorarea nu este doar simbolica. In
anaforaua ortodoxa, actul prefacerii este introdus de anamneza. Anamneza - comemorarea - ,
dupa cum am mai spus, se realizeaza prin faptul concret, real, al prezentei Domnului. Asadar,
Liturghia nu este numai un spectacol, o istorisire simbolica, ci o prezenta obiectiva a
Domnului, desi aceasta se realizeaza prin mijloace simbolice. Vom introduce aici o paranteza
despne raportul dintre simbolism si realism in actiunea liturgica133 . In opera sa
"Mistagogia", Sfantul Maxim Marturisitorul a expus aspectul si sensul simbolic al Bisericii si
Liturghiei. Dupa natura lucrarii sale, Biserica este un chip, o icoana a lui Dumnezeu. Biserica
este centrul care unifica intreaga creatie,a asa cum Dumnezeu inchide totul in El. Exista o
concentrare, o convergenta 133 Pr. Prof. Dr. Stefan Alexe, Foloasele cantarii bisericestii in
comun dupa Sfantul Niceta de Remesiana, in rev. B.O.R., an. LXXV, nr. 1 -2, 1957, p. 165 63
cosmica, universala spre Biserica. Ea constitue forma dumnezeiasca a creatiei; ea este
denumirea divina a cosmosului134 . Lucrarea centrala prin care Biserica imita pe Dumnezeu
- care atrage totul spre El - este Liturghia. Ea devine astfel mijlocul prin care Dumnezeu isi
implineste lucrarea Sa: sfintirea si unificarea creatiei. Exista o liturghie cosmica care consta
im convergenta, in inclinarea tuturor spre Dumnezeu. Este raportul in care sta creatura fata de
Ziditor, adica un raport de sujire, de unire cu Dumnezeu prin jertfa, pentru ca, dupa cum zice
Sf. Maxim, toate se cer dupa cruce, se cer jertfite. Liturghia crestina se incadreaza in aceasta
liturghie universala a cosmosului. Ea este o icoana a pozitiei in care sta creatura inaintea
Creatorului. Sfantul Maxim, ca si Sfantul Dionisie Areopagitul, scoate in evidenta
simbolismul duhovnicesc al liturghiei socotind ca acesta constitue mijlocul de inaltare catre

49
Dumnezeu. Actiunea liturgica, desi exprimata in simboluri, constitue realizarea scopului
Bisericii, concentrarea tuturor in Dumnezeu. Ea indica acel processus ce are loc intre lumea
sensibila si cea inteligibila, imprimand sufletului nostru o pornire ascunsa care il face sa
depaseasca simbolul si sa se inalte la arhietip.135 Dionisie Pseudo-Areopagitul a precizat si
modul in care se face aceasta indreptare a tuturor spre Dumnezeu prin Liturghie. Mai intai,
participarea la comuniunea cu Dumnezeu este ierarhica. In sistemul dionisian, armonia divina
presupune ierarhia ca imagine a lucrarii dumnezeiesti. Ierarhia indica diverse categorii de
fiinte, dupa structura si lucrarea lor, care totusi stau intr-o armonie, intr-o permanenta
influenta si comuniune. Astfel, cele superioare participa la cele divine si fac si pe cele
inferioare sa se ridice la acestea. Preotia este o lucrare, o treapta spre starea ingereasca. Ea se
lumineaza din altele, dar si lumineaza pe altele. Pentru progresul spiritual, aceasta inlantuire
si inaintare prin cele superioare este absolut necesara. 134 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 60
135 Ibidem 64 Apoi, participarea este analogica. Desi comuniunea cu Dumnezeu este un bun
comun, totusi ea nu este unitara, deoarece sunt moduri deosebite si grade variate de
participare, in functie de starea si vrednicia fiecaruia136 . Am spus ca a doua idee centrala a
Sfintei Liturghii este aceea a comuniunii cu Dumnezeu realizata printr-o prezenta a Trupului
lui Iisus sub forma euharistiei si impartasita pe calea vinului si painii. Planul ei structural este
de asa natura incat toate actele si formulele rituale ne indreapta spre momentul ei de realizare:
prefacerea euharistica si impartasirea. Pentru a infaptui acest scop, ea trebuie sa creeze doua
conditii: o conditie obiectiva, in care trebuie sa stea darurile pentru a sfinti si o conditie
subiectiva, in care trebuie sa stea crestinul pentru a se sfinti. Prima conditie este implinita
prin jertfa euharistiei, despre care am vorbit. De fapt, rugaciunea liturgica este o introducere
la jertfa tainica. Ea trebuie sa pregateasca totul pentru aceasta Jertfa. A doua conditie se
implineste prin aceea ca ea contribuie sa dea o pregatire sufleteasca in vederea cuminecarii cu
Iisus. Arhitectura liturghiei tradeaza o preocupare progresiva pentru ambele conditii. Poporul
canta la inceputul Sf. Jertfe: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si
Sf. Duh", ca raspuns la invitatia rostita de preot: "Sa multumim Domnului". Mai inainte,
Heruvicul rosteste o chemare tuturor crestinilor sa-si jertfeasca patimile: "...Grija cea
lumeasca acum sa o lepadam". Aceasta conditie in care trebuie sa intre crestinul spre a se
impartasi cu taina euharistica este mistica transformarii, a prefacerii prin moartea si invierea
in Hristos. Sinteza ei: consta in a ne inchina Sfintei Treimi, in a ne destina lui Dumnezeu prin
jertfa duhovniceasca. "Capetele voastre Domnului sa le plecati", sau "Sus sa avem inimile",
marturisesc aceasta coborare-inaltare, moarte-inviere, ce trebuie sa aibe loc in existenta
spirituala a crestinului137 . 136 IPS Dr. Nifon Mihaita, Misiologie Crestina, Ed. Asa,

50
Bucuresti, 2005, p. 96 137 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Functiunea catehetica a Liturghiei,
in rev. S.T., an. I, nr. 1-2, 1949, p. 17 65 Liturghia - este mijlocul prin care Dumnezeu vine si
se impreuna cu noi, dar si mediul dumnezeiesc in care crestinul se face capabil - daca voieste
- de aceasta impreunare. In ansamblul ei, fiind o reprezentare a iconomiei divine, ea contribue
a ne pregati pentru o gustare mai adevarata a Celor dumnezeiesti. Din acest punt de vedere ea
este o mistagogie, o initiere tainica, talcuind sensul adanc al iconomiei. Ea are forta de a
deschide Cuvintele Scripturii si constituie mijlocul de a face sa traiasca Logosul pe pamant.
Liturghia retraieste misterul crestin, reactualizand istoria si drama Fiului lui Dumnezeu, dand
viata cuvintelor si faptelor Domnului138 . d. Liturghia dupa Liturghie Teologia ortodoxă mai
nouă a scos in evidenţă natura liturghiei euharistice, ca fiind relevarea comuniunii Sfintei
Treimi cum şi rolul ei de mediator intre modul de existenţă trinitar şi modul de existenţă
comunitar. Liturghia este in acest fel reevaluată in funcţia ei de transmitere a vieţii de
comuniune, care există in Dumnezeu, in viaţa de comunitate a Bisericii şi a umanităţii, sau –
invers – in funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi comunitatea, in viaţa lui
dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel in modul uman comunitar prin actul liturgic.139
Viaţa ce se află in Sfanta Treime este cunoscută ca viaţă de comuniune (II Cor., 13, 13). Este
cea dintai comuniune, comuniunea de origine din care izvoreşte celeilalte forme de viaţă in
comun. Venirea Treimii in istorie, nu numai in intruparea Fiului, ci şi in trimiterea Duhului
(In, 14, 26), are dreptscop aducerea umanităţii la comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos,
Logosul veşnic, „Unul din Treime”, este ca purtător al vieţii trinitoare, nu ca persoană
separată. Duhul Sfant, 138 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode
pentru realizarea ei, p. 567 139 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 148 66 dăruirea de sine a lui
Dumnezeu, este trimis să atragă lumea şi umanitatea in modul de existenţă ce se află in
Sfanta Treime.140 Liturghia euharistică se plasează in acest act de transmitere a comuniunii,
de aceea ea insăşi poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează această
mediere? Este de la sine inţeles că actul fundamental in care se produce această transmitere
este cuminecarea, sau impărtăşirea cu Sfintele Taine. In acest act, credincioşii se constituie ca
o comunitate eclesială şi umană autentică, in deplină unire cu insuşi trupul şi Sangele
Domnului. Există insă mai multe elemente care pregătesc şi intreţin acest spirit comunitar, fie
inainte, fie in timpul, fie după Liturghie. Un alt element de antrenare a adunării liturgice in
acest proces este mărturisirea credinţei comune prin rostirea Crezului. Acesta este acceptarea
personală a unei credinţe comune, intr-un context comunitar public. „Painea comună” –
Euharistia – presupune credinţa comună. Crezul evidenţiază unitatea de credinţă a comunităţii
care prezintă ofranda şi care aşteaptă revelarea tainei unităţii treimice: „ Să ne iubim unii pe

51
alţii, ca intr-un gand să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfantul Duh, Treimea cea de o
fiinţă şi nedespărţită”. „Sărutarea păcii”, care precede rostirea Crezului, nu este altceva decat
gestul care aminteşte porunca evanghelică: „Dacă iţi aduci darul la altar, şi acolo iţi aduci
aminte că fratele tău are ceva impotriva ta, lasă-ţi darul acolo, inaintea altarului, şi du-te intai
de impacă-te cu fratele tău; vino de adu-ţi ofranda” (Mt., 5, 23-24). Parohia trebuie să fie
inainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o comunitate umană autentică. Nu poate să existe
o comunitate adevărată fără dispariţia diviziunilor dintre bogaţi şi săraci, dintre bărbaţi şi
femei, dintre cei ce au putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii” este prefigurarea unei
profunde comuniuni de trup şi sange cu Hristos. Dacă in Taina pocăinţei, fiecare se prezintă
140 Pr. Alexandre Schmemann, op. cit., p. 76 67 inaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, in
aducerea ofrandei liturgice, comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din această cauză,
sfantul apostol Pavel cere ca intreaga comunitate să se convertească (1 Tes. 1,9 ). Sfantul Ioan
scrie celor şapte Biserici, din Asia Mică, cerandu-le anume să-şi schimbe modul de viaţă in
calitatea lor ca Biserici.141 In procesul liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci
şi comunitatea ca atare. Mai mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună, colectivă, nu
numai individuală. Comunitatea liturgică este o comunitate misionară, in sensul că este ca
atare o mărturie vizibilă pentru convertirea altora. Prin spiritul ei comunitar, liturghia este nu
doar un loc de refugiu, ci un loc unde creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă
Sfintele Taine ce ca hrană pentru pelerinaj. Liturghia euharistică este astfel din ce in ce mai
mult inţeleasă in prelungirea ei in afară de spaţiul şi timpul liturgic. Această „liturghie după
Liturghie” trebuie să se practice de către fiecare creştin in parte şi de către comunitate ca
atare. Ea se poate exercita sub diverse forme şi funcţiuni, dintre care amintim aici două:
misiunea evanghelică, sau chemarea la convertire, şi iubirea aproapelui.142 e. Dimensiunea
catehetica a Sfintei Liturghii În centrul cultului ortodox stă Sfânta Liturghie care este jertfă şi
Taină. Este jertfă adevărată pentru că, de câte ori o săvârşim, Duhul Sfânt actualizează opera
răscumpărătoare a Mântuitorului concentrată în moartea şi Învierea Sa. Este, în acelaşi timp,
Taina unirii cu Hristos şi între noi în Biserică prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.
Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea
încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi 141 Pr. Dr. I. Bria, op. cit., p. 34 142 Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune, p. 387 68 uneşte cel mai deplin pe
fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind
comuniunea cu Dumnezeu.143 Ea este Taina lui Hristos şi a Bisericii, Cincizecimea continuă
şi Taina intrării Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie are un profund caracter
catehetic. Liturghia este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare” 144 în care suntem

52
educaţi spre mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Chiar mai mult, putem afirma că Sfânta
Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie doar să transmită
o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne într-o relaţie directă, de
comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii deoarece „Liturghia îmbrăţişează
în sine întreaga noastră viaţă: în ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu
Dumnezeu”.145 Sfânta Liturghie este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină, Taina, prin
care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred, confirmând
şi dând putere cuvântului, pe care îl transformă dintr-un mesaj despre Hristos într-o
participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul,
împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina,
împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil
legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Sfânta
Liturghie este o cateheză desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia
Cuvântului cât şi în Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină, primirea cuvintelor vieţii
veşnice fiind pecetluită de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup.146 143 Dionisie
Areopagitul, op. cit., p. 78 144 Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 34 145 ***, Ne vorbeşte
Părintele Sofronie – Scrisori, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75 146 Florin Botezan, Sfanta
Liturghie – cateheza desavarsita, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 78 69 Liturghia în
ansamblul ei este cateheză şi Euharistie, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor,
predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credincioşilor, cel euharistic,
mulţumitor. Structura euharistică a slujbei esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în
evidenţă importanţa mulţumirii şi ne învaţă să fim mulţumitori primind darul cel mare al
Trupului şi Sângelui Domnului şi vieţuind potrivit voii Lui. În Sfânta Liturghie cateheza se
împlineşte în Euharistie, mulţumirea şi împărtăşirea fiind dovada cunoaşterii lui Dumnezeu, a
cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire şi comuniune cu El.147 Rugăciunea şi
cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic în general şi ale Sfintei
Liturghii în special. În Sfânta Liturghie cateheza şi rugăciunea se împletesc desăvârşit având
ca punct culminant împărtăşirea cu Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile
Liturghiei urmăresc să ne descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul
Sfânt pe „Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (Ioan 17, 3) spre viaţa veşnică. Deşi
întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia
catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin
citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică, dar nu se reduce la aceasta,

53
rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată încărcătură catehetică. Catehizarea
continuă şi în cadrul Liturghiei euharistice, principalele momente cu semnificaţie catehetică
fiind rostirea Crezului şi a anaforalei liturgice, la care se adaugă celelalte rugăciuni şi ritualuri
care toate au şi un sens catehetic. În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat
formele de viaţă ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în
Hristos şi lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură,
în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între 147 Al.
Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2001, p. 54 70 Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea
liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează.
Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-o,
proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.148 Prima parte
a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi Liturghia Cuvântului pentru că în
centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură.
Citirea Sfintei Scripturi, momentul central al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea
lui Hristos Înviat Care El Însuşi ne vorbeşte. Omilia, al cărei loc firesc este imediat după
citirile scripturistice, actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei.
Prezenţa Cuvântului întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la
Liturghie să fie un act sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, citirea şi explicarea
Sfintei Scripturi în cadrul Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare euharistică a
cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Această
împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia euharistică prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi
Sângele Domnului. Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat,
până când Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem, precum
a făcut ucenicilor după Învierea Sa (Luca 24, 45). Această deschidere a minţilor noastre o
săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică la fiecare Sfântă Liturghie pentru
că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc
Învierea Lui. În mod deosebit atunci 148 Florin Botezan, Liturghie si cateheza, in vol. Viata
liturgica si etos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 141 71 când cuvântul
culminează în împărtăşirea euharistică ni se deschid ochii minţii, Îl recunoaştem pe Hristos şi
se restabileşte dialogul mântuitor cu Dumnezeu.149 În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului
Sfânt face ca evenimentele scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o
continuare harică a evenimentelor Scripturii. Comunitatea liturgică retrăieşte astfel, prin
puterea Duhului Sfânt, în har, evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în

54
Liturghie. Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie are puterea de a deschide
cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Participarea la Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea
cunoaşterii existenţiale, prin experienţă, a dogmelor. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de
asceză şi rugăciune ce culminează în participarea la Sfânta Liturghie ne deschide lucrării
harului dumnezeiesc care ne dăruieşte conştiinţa dogmatică, adică dreapta înţelegere a
Revelaţiei ce ne-a fost făcută de Dumnezeul Cel Unul în Fiinţă şi întreit în ipostasuri. Dacă
întreg cultul are un caracter dogmatic deschizându-ne calea spre cunoaşterea şi trăirea
dogmelor, Sfânta Liturghie, centrul cultului, este o adevărată sinteză a dogmelor. Sfânta
Liturghie rămâne pentru totdeauna locul privilegiat în care creştinul ajunge la cunoaşterea
experimentală a dogmelor.150 În Sfânta Liturghie credinţa este hrănită de cuvântul liturgic
care este mărturisire de credinţă iar Duhul Sfânt actualizează conţinutul credinţei în viaţa şi
experienţa Bisericii. Mărturisirea liturgică a credinţei nu este o simplă expunere a dogmelor
ci o participare la adevărul mărturisit prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă rostirea Simbolului
de credinţă este un moment cu o importantă semnificaţie catehetică, mărturisirea credinţei nu
se reduce la acesta, Sfânta Liturghie fiind în 149 Ibidem, p. 142 150 Sf. Ioan de Kronştadt,
op. cit., p. 148 72 întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca şi
cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El. Sfânta Liturghie ne conduce la cunoaşterea lui
Dumnezeu prin experienţă, oferindu-ne experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeul cel Viu.
În Liturghie avem descoperirea a două adevăruri: cât de nevăzut şi necuprins este Dumnezeu
şi cât de aproape de noi şi în noi este El. Prin întreaga sa rânduială, ea ne descoperă sfinţenia
lui Dumnezeu, ne descoperă şi ne dăruieşte „binele dumnezeiesc” al întâlnirii cu Dumnezeu
şi al simţirii sfinţeniei Lui. Cunoaşterea intuitivă, directă, experimentală a „binelui
dumnezeiesc” în Liturghie precum şi aducerea în planul conştiinţei a lucrării mântuitoare a
lui Dumnezeu în lume, ne cultivă credinţa şi nădejdea şi determină un răspuns de iubire, faţă
de Dumnezeu şi faţă de aproapele, din partea noastră. Sfântul Dionisie Areopagitul, în
tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii, arată că aceasta este o înaintare continuă în
cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea cu El şi între noi care culminează în împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, o înaintare de la primirea „cuvintelor învăţăturii care întorc la
cele bune” în cadrul Liturghiei catehumenilor la cunoaşterea prin „sfânta experienţă a celor
dumnezeieşti” în Liturghia credincioşilor.151 De-a lungul întregii Sfinte Liturghii Sfânta
Treime este mărturisită şi evocată. Dar Sfânta Liturghie nu ne oferă doar o cunoaştere
teoretică, raţională, a Sfintei Treimi ci este Taina întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi
comunitare cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. În Liturghie intrăm într-o
relaţie vie cu toate Persoanele dumnezeieşti pentru că se actualizează lucrarea mântuitoare a

55
Sfintei Treimi. În Liturghie facem experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu în Duhul Sfânt care
este, în acelaşi timp, începutul şi finalitatea nevoinţei ascetice de despătimire şi 151 Dionisie
Areopagitul, op. cit., p. 93 73 dobândire a virtuţilor prin împlinirea poruncilor lui Hristos în
care trebuie să ne angajăm fiecare.152 Participarea la Liturghie are, alături de aspectul
eclezial, şi un aspect personal, Sfânta Liturghie fiind mediul şi chipul înaintării fiecărui suflet
în cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea sa
Mystagogia, expune acest aspect al participării la Liturghie, arătând că Sfânta Liturghie este
centrul întregii vieţi duhovniceşti, participarea activă şi constantă la aceasta deschizându-ne
lucrării Sfântului Duh care ne înalţă spre cunoaşterea lui Dumnezeu punând în lucrare harul
baptismal.153 În Sfânta Liturghie, frumuseţea slavei dumnezeieşti este exprimată cu ajutorul
artei liturgice care capătă astfel o importanţă deosebită în desfăşurarea slujbei contribuind
decisiv la împlinirea scopurilor acesteia. Arta liturgică este o artă inspirată de Duhul Sfânt
fiind rodul rugăciunii şi a curăţirii simţurilor prin asceză într-o viaţă trăită în Biserică în
comuniune cu Dumnezeu. Cu ajutorul artei liturgice slujbele ne fac să gustăm acel „altceva”
pe care îl reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu. Participarea la slujbe devine astfel o experienţă
care marchează profund sufletul care Îl caută pe Dumnezeu. Sfânta Liturghie este prin
excelenţă locul în care arta este chemată să expună frumuseţea slavei dumnezeieşti şi să ne
deschidă lucrării catehetice a Cuvântului. Arhitectura, pictura, poezia şi cântarea se
întrepătrund într-o simbioză organică pentru a ne ajuta să ne înălţăm în Împărăţia lui
Dumnezeu şi a ajunge la cunoaşterea Lui mântuitoare. Locaşul bisericesc ortodox este cel
mai potrivit cadru pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. El simbolizează Împărăţia lui
Dumnezeu în care Liturghia ne înalţă. Arhitectura şi iconografia, prin întreaga alcătuire a
spaţiului, prin cupola pe care e zugrăvit Pantocratorul, prin reprezentările iconografice ale
Mântuitorului, 152 Florin Botezan, op. cit., p. 143 153 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit.,
p. 17 74 Maicii Domnului, sfinţilor, de pe pereţi şi de pe iconostas, ne fac să simţim deplin
sensul comunitar al Liturghiei în care Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh ne uneşte cu El,
între noi dar şi cu Biserica triumfătoare din cer.
Iconostasul exprimă în imagini ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie iar Liturghia
îngerească reprezentată în turlă ne conştientizează că slujirea noastră este o împreună-slujire
cu puterile îngereşti, participare la Liturghia unică slujită de Hristos în cer. Toate acestea
potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. Arta liturgică nu asigură doar cadrul cel
mai potrivit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin arhitectură şi iconografie, ci, prin poezie
şi muzică, se integrează în desfăşurarea propriu-zisă a slujbei, dând frumuseţe şi putere
textului liturgic şi ritualului, întărind astfel caracterul catehetic al Liturghiei. Sfânta Liturghie

56
este o slujbă cântată de la un capăt la altul în care cântarea susţine cuvântul, făcându-l să
pătrundă în inimă, şi ne atrage prin frumuseţe spre contemplarea slavei dumnezeieşti,
ajutându-ne astfel să trăim deplin realităţile cărora slujba ne face părtaşi. Atunci când este
executată cu smerenie şi evlavie, cântarea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii,
ajutând atât la însuşirea învăţăturilor de credinţă cât şi la înălţarea sufletului spre Dumnezeu
în rugăciune, conducându-ne spre cunoaşterea Lui mântuitoare…

57