Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos - Misiune Pe Urmele Lui Hristos

MISIUNE PE URMELE LUI HR ISTOS
ISBN 978-606-8106-68-7
† ANASTASIE (YANNOULATOS)
Arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii
M ISI U N E
PE U R M ELE LU I H R IS TOS
St udii teolog ice şi omi l ii
Cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale,

Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I
Traducere din limba greacă

Diac. Dr. Ştefan L. Toma
Apare cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Dr. LAURENŢIU STREZA
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Editura Andreiana
Sibiu, 2013
Coperta I: „Filip urmându-L pe Iisus” – manuscrisul 587, p. 43a, din
Biblioteca Mănăstirii Dionisiu (Muntele Athos)
Coperta IV: Cristelniţa Bisericii Evanghelice din Avrig
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Anastasie Yannoulatos, arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii
Misiune pe urmele lui Hristos : studii teologice şi omilii /
Anastasie (Yannoulatos) arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii;
cuvânt de introd.: SS Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic ; trad. din
lb. greacă de diac. dr. Ştefan Toma. - Sibiu : Editura Andreiana, 2013
ISBN 978-606-8106-68-7
I. Bartolomeu I, patriarh al Constantinopolului (pref.)
II. Toma, Ştefan (trad.)
2
© Editura Andreiana – 2013

Sibiu, Str. Mitropoliei, nr. 35
Tel.: 0269/217863; 0269/211584, int. 224
Fax: 0269/215521
www.mitropolia-ardealului.ro
editura_andreiana@yahoo.com
Tiparul: Tipografia Şaguniana – Sibiu
5
Cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale,
Patriarhul BARTOLOMEU I
Preafericite Părinte Anastasie, Arhiepiscop al Tiranei şi al întregii Alba-

nii, drag şi iubit frate în Hristos şi împreună slujitor al Smereniei Noastre,
îmbrăţişare frăţească în Domnul şi mare bucurie.
Contribuţia harismatică şi iubită a Preafericirii Voastre în cadrul Bisericii
Ortodoxe este, fără îndoială, fructuoasă, complexă şi abundentă, în mod
deosebit, după ce aţi fost învestit cu slujirea preoţească şi arhierească, pe
care aţi acceptat-o şi pe care aţi trăit-o de la început, precum Hristos, drept
lucrare şi slujire de jertfă.
Astfel, nu ne vom afla în afara realităţii, evidenţiind principalul rol pe
care Preafericirea Voastră l-aţi îndeplinit în vremurile noastre, regenerarea
şi reactivarea slujirii şi lucrării misionare, drept cea mai esenţială lucrare şi
expresia obligatorie a conştiinţei de sine a Bisericii, către ceilalţi fraţi şi surori
creaţi de Dumnezeu, din afara credinţei, care trăiesc pe toate continentele
planetei noastre. Deşi dintru început aţi întâmpinat o mulţime de obstacole
ispititoare şi dificultăţi, cu toate acestea plinătatea Harului Domnului v-a
întărit până într-acolo, ca şi pe ceilalţi primi slujitori ai Evangheliei, încât
astăzi creştinismul ortodox devine cunoscut şi acceptat, ca şi credinţă per-
sonală, de către oameni care înainte trăiau în întuneric şi în umbra morţii.
Aşadar, altare sfinte ale Domnului sunt acum localizate în spaţii în care
înainte trona sacrilegiul dezgustător al idolatriei sau întunericul distrugător
de suflet al ateismului.
Experienţa inestimabilă dobândită de către Preafericirea Voastră, în
această strădanie de pionierat, a servit, de asemenea, şi ca fundament al
cursurilor pe care le-aţi predat, în cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii
7
† Arhiepiscopul ANASTASIE
din Atena, dar şi ca motivaţie în a crea o serie întreagă de prelegeri similare şi
studii teologice, pe care, în mod excelent, le-aţi adunat în prezentul volum,
purtând titlul adecvat: Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice şi omilii.
Vă felicităm, cu frăţească dragoste, Preafericite binecuvântat de Dum-
nezeu, pentru această lucrare deosebit de preţioasă şi ne rugăm cu ardoare
ca Dumnezeul cel slăvit în Treime şi propovăduit de către Preafericirea
Voastră către neamuri, în Africa, în Albania şi în întreaga lume, în vremea
conducerii departamentului Apostoliki Diakonia, să vă binecuvânteze, Prea-
fericirea Voastră, iarăşi şi iarăşi, cu Harul Său tainic, în lungime de zile şi
în puterea duhului, în continuarea lucrării de restaurare a iubitei Biserici a
Albaniei, pe care v-aţi asumat-o, în smerenie, la chemarea Bisericii Mame,
care a fost, în mod absolut justificată, în a aştepta atât de mult de la Prea-
fericirea Voastră, în vremuri de severe încercări şi în totala absenţă a unei
lumini dătătoare de speranţă.
Din aceste raţiuni, Vă felicit din nou, din toată inima, adresând Prea-
fericirii Voastre îmbrăţişare sfântă în Iisus Hristos şi rămân, cu profundă
dragoste în El şi cu o deosebită onoare,
Al Preafericirii Voastre, drag frate în Hristos,

† BARTOLOMEU al Constantinopolului
8
Prefaţă la ediţia în limba greacă
Faptul că lumea ortodoxă minimalizează adesea o poruncă fundamentală

a lui Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28:19), a ieşit la
suprafaţă, în contextul discuţiilor dintre ortodocşi, la sfârşitul anilor ’50. O
scânteie s-a aprins, la Conferinţa Syndesmos (Organizaţia Mondială a Tine-
retului Ortodox) din anul 1958, de la Tesalonic. În continuare, la iniţiativa
periodicului Porefthendes, scânteia a devenit flacără, care a aprins lumânări
pascale în multe suflete tinere, şi nu numai. Ulterior, această flacără a trecut
în diferite Biserici Ortodoxe locale, creând centre misionare puternice. Aici
trebuie găsită, din punct de vedere istoric, marea diferenţă legată de vreo
referire anterioară, ocazională sau simplă, raportată la obligaţia misiunii
ortodoxe externe.
Un pericol care a apărut, chiar de la început, a fost acela de a se crea
impresia că e vorba de un simplu entuziasm al tinerilor, în căutarea vreunei
aventuri, în zone îndepărtate, entuziasm care va fi în curând abandonat. În
acelaşi timp, un curent rece, făcând trimitere la necesităţile interne, a căutat
să stingă această flacără, de curând apărută, a misiunii.
De la bun început, aşadar, a fost necesar să se depună efortul de fun-
damentare teologică a obligaţiei de a mărturisi la „toate neamurile”, la cei de
dincolo de zidurile lumii creştine. Şi aceasta pentru a arăta că misiunea este
inseparabilă de însăşi natura Bisericii. Omiliile şi studiile cuprinse în acest
volum sunt legate, în principal, de acest efort teologic. Dintre acestea, unele
au fost pregătite pentru un auditoriu, în principal, ortodox; altele au servit
drept contribuţie ortodoxă la gândirea teologică intercreştină legată de misiune.
Studiul „Facă-Se voia Ta – misiune pe urmele lui Hristos” e publicat
primul, pentru a se sublinia dintru început că tema misiunii reprezintă un
9
interes pentru toţi, şi nu doar pentru anumiţi specialişti, pentru că misiunea
e legată de o cerere fundamentală: „Facă-Se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe
pământ”, pe care Însuşi Hristos a făcut-o în numele fiecărui credincios. În
acelaşi timp, concentrează demersul nostru teologic misionar şi se adresează
nu doar lumii ortodoxe, ci, în general, lumii creştine.
Celelalte texte ale acestei cărţi sunt aşezate în ordine cronologică, indi-
când, astfel, desfăşurarea şi curentele problematizării noastre teologice din
ultimele decenii.
Două cuvinte aş adăuga, în legătură cu titlul volumului. Mai exact
ar fi fost: „Trimitere pe urmele lui Hristos”. Folosirea termenului simplu
„trimitere”, pentru trimiterea, prin excelenţă, de către Hristos, se referă la
terminologia din cadrul Bisericii apostolice. De aceea, termenul „misiune”
şi factorii (elementele) care deja au fost folosiţi în textele editate, precum şi
schimbările vor provoca dificultăţi, poate şi confuzie.
În anii ’70 am propus, ca şi cuvinte relaţionate cu termenii „ιερα
ποστολή” şi „mission”, termenul scripturistic „μαρτυρία” (mărturisire)
şi „martyria”. Evidenţiind, în primul rând, fundamentul lui biblic: „...şi
Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până
la marginea pământului” (Fapte 1:8, cf. cuvintele μάρτυς, μαρτυρώ,
μαρτύριον), şi, în al doilea rând, legătura care există în înţelegerea (sensul)
lui: a martorului ocular, care dă mărturie despre ceea ce cunoaşte şi trăieşte,
şi a martirului (μάρτυς), care este dispus să îşi ducă la bun sfârşit mărturia
(μαρτυρία) prin jertfă eroică (μαρτύριον) – prin dispoziţia spre martiraj.
De atunci, a fost asumată de mulţi această propunere, influenţând termi-
nologia intercreştină, amintindu-ne că, exercitându-ne obligaţia misionară,
nu suntem „judecători” şi procurori în lume, ci mărturisitori ai adevărului
şi iubirii.
În legătură cu o altă propunere a noastră, în cadrul cercurilor inter-
creştine, fraza codificată „liturghie după Liturghie”, vezi finalul capitolului
4, din prezentul volum.
Studiile şi omiliile conţinute în prezenta colecţie/volum constituie
demersul unei nelinişti teologice personale, uneori al unei nevoinţe tainice
duhovniceşti, care începe cu un şir de întrebări, pentru a se transforma
adesea în durere, chemare, strigăt, în faţa apatiei (inerţiei), a confuziei şi a
10
Misiune pe urmele lui Hristos
indiferenţei anumitor „autorităţi” cu sau fără responsabilitate. Ele au fost
pregătite pentru un auditoriu variat: tineri, medii teologice sau internaţionale
diferite. Acest factor a determinat stilul, ethosul şi „tonurile” alternative.
Cele mai multe dintre textele prezentului volum au fost publicate iniţial
într-o limbă străină şi ulterior, în greacă. Unele (cap. 2, 10, 13, 14) sunt
traduse şi se publică aici, pentru prima dată, în limba greacă. S-a indicat,
la începutul fiecărui text, ocazia cu care a fost scris, anul publicării, ca şi
republicările lui.
Adunând aceste texte într-un volum, datorită asemănării lingvistice,
am reformulat cele câte anterior au fost publicate în Kαθαρεύουσα (n.
tr., limba greacă cultă, folosită astăzi doar în mediile academice elitiste
sau în cancelariile bisericeşti) şi am operat doar o mică îmbunătăţire (de
exemplu, modul citărilor biblice şi al notelor bibliografice). Împotriva
adaptării (transpunerii), ne-am asumat anumite elemente ale tradiţiei şi ale
limbajului bisericesc (de exemplu: declinările la persoana a treia, tipuri de
acţiune/participare, accentuarea generală a epitetelor pe penultima silabă a
unui cuvânt etc.). Anumite repetiţii au fost omise, accentuându-se indiciul
(prezumţia)... Nu am omis însă toate repetările, lăsând să se întrevadă care
elemente au fost mai dificile, care a trebuit să fie accentuate în anii ce au
trecut. Câteva idei fundamentale (de exemplu: misiune, Înviere, spiritualitate
ortodoxă), şi atunci când se repetă, sunt prezentate în diferite contexte şi
„tonalităţi”. În loc de epilog a fost pusă o omilie susţinută cu ocazia unei
aniversări ecumenice creştine. Grupând aceste studii şi cuvântări în volumul
de față, ele constituie o amintire a cunoscutei fraze muzicale „variaţii pe o
temă” (motivul fundamental al misiunii). Sau, metaforic, ele ne amintesc
cumva de natura de sine stătătoare a Mării Egee, de varietatea şi unitatea
insulelor Cicladice.
A existat un timp când multe dintre ideile şi propunerile exprimate
pentru prima dată în aceste texte au sunat ciudat sau chiar au fost primite
cu dubii. Demersul de a face faţă, de a te confrunta, din punct de vedere
teologic, cu noi probleme/problematici necesită curaj, dar şi acceptarea unui
anumit risc. Acum, în cea mai mare parte a lor, au fost acceptate în conşti-
inţa ortodoxă şi sunt evidenţiate de către persoane oficiale. În acelaşi timp,
în deceniile care au trecut, au contribuit la hotărâri importante a multora.
11
Idei şi fraze cuprinse în prezentul volum au fost repetate de mulţi, fără vreo
referire la sursa lor, sau au devenit autonome şi se folosesc precum versurile
unui cântec public. Nu lipsesc nici situaţiile în care, fără a fi deplin asimilate,
sunt prezentate în afara contextului şi sunt distorsionate şi folosite drept
premise ale unei critici existente mai înainte. „În tot chipul, fie în făţărie,
fie în adevăr” responsabilitatea de a-L propovădui pe Hristos întregii lumi
„şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura” (Filip. 1:18). În orice
caz, pentru a avea o înţelegere corectă a propunerilor şi ideilor autorului, e
necesar să avem în minte întreaga gândire teologică, poziţionare şi activitate
a autorului.
Într-un alt volum, cu titlul Până la marginile pământului, sunt cuprinse
studiile misionar-istorice, care au fost publicate în ultimele decenii, în paralel
cu cele teologice, luminând şi determinând diferite poziţionări teoretice ale
misiunii ortodoxe. Sperăm ca, în următoarele volume, să fie tipărite diferite
articole, cronici, raportări, programe, notiţe şi alte feluri de texte, care au
legătură cu prima fază a misiunii ortodoxe externe din secolul al XX-lea.
Scrisoarea de introducere a Sanctităţii Sale, Patriarhul Ecumenic Bar-
tolomeu, constituie o binecuvântare deosebită pentru autor. Îi mulţumesc
„din adâncuri”.
Calde recunoştinţe datorez multor colaboratori voluntari, care, în diferi-
te modalităţi, au contribuit la pregătirea prezentului volum. În primul rând,
trebuie să-i mulţumesc din inimă preţioasei „colaboratoare întru Domnul”,
Argyro Kontogeorge, pentru impresionantul suport de secretariat şi pentru
munca de traducere acordată acestor texte, dnei Teodora Tziola şi dlor N.
Dimakopoulo şi N. Agnanto, pentru diortosirea celor îndreptate.
Multor colaboratori în Domnul, cu care am lucrat în toţi aceşti ani, care
în multe feluri m-au sprijinit cu demersul lor cald, prin critica lor preţioasă
şi prin contribuţia lor jertfelnică, le exprim recunoştinţa mea, iarăşi şi iarăşi.
Activitatea noastră îndelungată o concentrează versetele Psalmistului: „Cei
ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergând mergeau şi plângeau,
aruncând seminţele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicând snopii
lor” (Ps. 125:5-6).
Noul curent misionar, care a început ca o adiere a Duhului Sfânt,
la începutul anilor ’50, a avut o dimensiune şi o contribuţie teologică şi
12
eclesiologică clare; accentuând şi subliniind conştiinţa universalităţii Or-
todoxiei şi obligaţia de a o activa. O mărturie despre aceasta sunt şi textele
care urmează în acest volum.
Cu siguranţă, e nevoie de o reflecţie teologică constantă, de experienţă
personală şi de participare la lucrarea de misiune, pentru a se stabiliza şi a se
dezvolta, în mod serios, mărturisirea ortodoxă, în contextele vremii, „până
la marginile pământului”, „până când Domnul vine”.
Tirana, 11 noiembrie 2006
† ANASTASIOS,
Arhiepiscop de Tirana, Durrës şi al întregii Albanii
13
Cuvântul traducătorului
Prezenta lucrarea a Preafericitului Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Ti-

ranei şi al întregii Albanii, care vede lumina tiparului, pentru prima dată, în
limba română, aduce în discuţie nu doar perspectiva misionarismului creştin
ortodox, în forma lui bidimensională (internă sau externă), ci şi ideea de
misionarism raportată la dialogurile intercreştine şi interreligioase, iar fără
a participa şi a le susţine, Ortodoxia s-ar nega pe sine1.
La vremuri în care elanul misionarismului ortodox lasă uneori im-
presia că este cu aripile frânte, în care societăţile lumii civilizate înţeleg
tot mai mult vieţuirea creştină ca pe o formă de culturalizare, alături de
alte multe opţiuni pe care omul le poate avea pentru a-şi cultiva sufletul
şi mintea, lucrarea Arhiepiscopului Anastasie, însumând o serie de studii,
articole sau cuvântări, toate aflându-se pe firul misiologiei, ne pare a fi
mai actuală ca oricând.
Vorbind despre misiune ca despre o expresie fundamentală a conştiinţei
ortodoxe de sine, ca şi despre faptul că indiferenţa faţă de misiune înseamnă
negare a Ortodoxiei, Întâistătătorul Bisericii de la Tirana înţelege sublimul
misiunii în aceea că este o prelungire (extindere) a iubirii Dumnezeului
Treimic, pentru transfigurarea în iubire a întregii lumi. În acest sens, Prea-
fericirea Sa expune într-un mod extraordinar felul în care putem astăzi
vorbi de creativitate în trăirea identităţii apostolice a Bisericii, în conexiune
directă cu Tradiţia acesteia.
1
Lucrare editată pentru prima dată în limba greacă sub titlul: Ιεραποστολή στα
ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Εκδόσεις Αποστολικής
Διακονίας της Εκκλησίας της Ελλάδος, 2007, 374 p.; reeditată în limba engleză, sub
titlul: Mission in Christ’s Way. An Orthodox Understanding of Mission, Holy Cross Orthodox
Press/World Council of Churches Publications, 2010, 316 p.
15
În lucrarea de faţă nu întâlnim o Ortodoxie închisă în sine, o Ortodo-
xie cuprinsă de frică în a dialoga cu societatea umană, în ansamblul ei, o
Ortodoxie îngenuncheată de complexitatea problemelor societăţii moderne.
Găsim însă o Ortodoxie dinamică; o Ortodoxie cuprinsă de elanul dialo-
gului cu fraţii creştini, de orice confesionalitate; o Ortodoxie căreia nu îi e
teamă de ea însăşi; o Ortodoxie capabilă de a clădi punţi de comunicare; o
Ortodoxie care a depăşit faza mimării lucrărilor profunde pe care procla-
mă că le împlineşte; o Ortodoxie chemată să transfigureze orice formă de
cultură contemporană.
În acest sens, lucrarea aceasta, pentru care am avut binecuvântarea au-
torului de a o traduce în limba română, poartă în ea un mare tezaur. Acela
al sincerităţii privirii noastre, de către noi înşine, în faţă! Apreciind aspecte
care trebuie apreciate, Arhiepiscopul Anastasie nu ezită să aibă şi abordări
autocritice, atunci când problematica tratată impune acest lucru. În acest
sens, Arhiepiscopul Albaniei de astăzi este un vizionar şi un părinte „în pas
cu vremea” pentru întreaga Biserică Ortodoxă.
Pe lângă calitatea sa de erudit teolog, cu o bogată activitate didactică în
cadrul Facultăţii de Teologie din Atena, Arhiepiscopul Anastasie este perce-
put în cadru panortodox, dar şi intercreştin (această lucrare fiind o dovadă
clară) şi prin prisma preocupărilor sale de misionarism (cunoscute fiind
misiunile sale pe continentul african), fiind chiar receptat în anumite cer-
curi ca paradigmă autentică de misionarism ortodox contemporan. Acestei
percepţii i se datorează şi reînsufleţirea Bisericii Ortodoxe a Albaniei, după
căderea regimului comunist de la Tirana, Biserică care şi-a reluat activitatea
de la zero, fiind desfiinţată pe întreaga perioadă a acestui regim. În ciuda
greutăţilor începutului, în prezent, Preafericirea Sa păstoreşte o Biserică
care practic a renăscut, în toate aspectele vieţii ei pastorale, în contextul în
care, în Albania zilelor noastre, statul nu finanţează Biserica. Într-un astfel
de context, Preafericirea Sa a reuşit, graţie personalităţii, caracterului şi
rafinamentului său uman, să îşi alăture oameni de bine, care îi stau alături
în păstorirea Bisericii pe care o îndrumă!
Aş dori să amintesc, în acest scurt cuvânt, un gest al Arhiepiscopului
Anastasie care ilustrează, cât de mult seva misionarismului şi a activismului
creştin îi cuprinde ADN-ul spiritual.
16
Întâistătătorul de la Tirana adresa, în luna martie a.c., un apel, unic în
felul lui, către întreaga comunitate a Bisericilor Evanghelice din Germania
de a arăta spirit de întrajutorare faţă de ţările europene care sunt încercate
de criza economică (precum Grecia). Apelul Arhiepiscopului Anastasie,
adresat Eminenţei Sale, Episcopul Martin Schindehutte, reprezentantul
oficial al comunităţilor germane ale Bisericii Evanghelice din întreaga lume
şi membru în Comisia Centrală a Consiliului Mondial al Bisericilor (Arhi-
episcopul Anastasie fiind unul dintre preşedinţii acestei comisii), cheamă
reprezentanţii acestei Biserici şi, prin ei, poporul german să dea dovadă
de înţelegere şi spirit de responsabilitate creştină în întrajutorarea dintre
popoare şi Biserici2.
Un astfel de demers vine să ne arate, pe de o parte, atitudinea concretă
pe care pastoraţia spirituală a credincioşilor trebuie să o aibă, respectiv, im-
plicarea celor responsabili şi în problematica vieţii societăţilor unde le este
dat să trăiască, iar în contextul actual, în problematica vieţii societăţilor de
pe continentul european; iar pe de altă parte, recunoaşterea forului Comu-
nităţii Bisericilor Evanghelice din Germania ca autoritate spirituală ce poate
responsabiliza întreaga societate germană în manifestarea acestui spirit de
întrajutorare intercreştină. Personal, nu cunosc ca vreun demers similar,
la un astfel de nivel, să se fi făcut în trecutul recent, pe fondul acestor ani
de criză economică şi spirituală, de către vreo altă personalitate a Bisericii
Ortodoxe, de acelaşi rang.
Alăturat aspectului prezentat anterior, amintesc faptul că, la finalul lunii
august a.c., în Creta, a avut loc şedinţa Comitetului Central al Consiliului
Mondial al Bisericilor, unul dintre preşedinţii acestui Comitet fiind şi au-
torul lucrării prezente. Misiunea creştină s-a aflat pe ordinea de zi a acestei
întruniri, drept dovadă fiind şi documentul elaborat, cu titlul: „Împreună
spre viaţă: Misiune şi Evanghelism în contexte schimbătoare”, care va fi
prezentat plenului celei de A X-a Adunări Generale a Consiliului Mondial
al Bisericilor, care va avea loc în 2013, la Busan, în Coreea. În cadrul dis-
2
Aspect semnalat în cadrul rubricii de Actualitate bisericească panortodoxă, pe care
cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitro-
politul Ardealului, o coordonăm în Telegraful Român. Vezi Telegraful Român, nr. 9-12/1
şi 15 martie 2012, p. 9.
17
cuţiilor care au dus, iată, de curând, la elaborarea acestui document oficial,
Arhiepiscopul Anastasie declara: „Misiunea Bisericii şi a fiecărui membru viu
al ei înseamnă obligaţia şi necesitatea de a împărtăşi darurile pe care fiecare
le-a primit de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă proclamarea adevărului, iu-
birii şi puterii revelate de Hristosul cel Răstignit şi Înviat... Să împărtăşeşti
cu toţi, oriunde, ceea ce Dumnezeu a zidit în tine, prin puterea Duhului
Sfânt, prin atitudinea prezenţei, a tăcerii, a vorbirii, prin fapte de iubire, prin
plinătatea vieţuirii, prin militarea pentru dreptate şi pace în întreaga lume”.
Dacă lucrarea Arhiepiscopului Anastasie mai poartă între coperţile ei
un lucru exprimat într-un mod admirabil, este acela al necesităţii asocierii
teologiei cu cercetările altor domenii, cum ar fi: psihologia, pedagogia
sau medicina; asociere care poate sluji misiunea Bisericii creştine, într-un
mod nu doar original, ci şi vital! În acest sens, în ultimul an, prezentam o
astfel de abordare, de succes, desfăşurată de oameni competenţi (nu doar
cu inimi creştine, ci şi cu calităţi ştiinţifice), în cadrul Bisericii Evanghelice
din Germania3.
Nu în ultimul rând, prezenta lucrare constituie şi un demers, în cadrul
misiunii Bisericii, în favoarea unei dimensiuni dinamice interne a vieţii
Bisericii Ortodoxe, ca şi pentru înţelegerea şi asumarea teologiei ca formă
de viaţă, şi nu doar ca demers abstract! În acest sens, o distinsă profesoară
de teologie de la Tesalonic afirma necesitatea ca, şi în cadrul sistemului
universitar de învăţământ, să se pună accentul pe înţelegerea teologiei ca
demers existenţial, care îi introduce pe oameni în taina credinţei4. De-
mersul autentic pentru orice formă de înţelegere teologică nu se bazează,
aşadar, doar pe Sfânta Scriptură şi pe învăţătura Sinoadelor Ecumenice, ci
3
Vezi prezentarea cărţii lui Raimar Kremer, Religiosität und Schlaganfall (Religio-
zitatea şi atacul vascular cerebral), Peter Lang, Europäischer Verlag der Wissenschaften,
Frankfurt am Main, 2001, în Revista Teologică, nr. 1/2012, p. 213-216; dar şi prezentarea
cărţii semnate de Raimar Kremer, Jutta Lutzi, Bernd Nagel, Unfall als Krise. Beratung von
Menschen nach einem traumatischen Erlebnis (Accidentul ca şi criză. Consilierea oamenilor
după un eveniment traumatic), Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2011, în Revista
Teologică, nr. 3/2012, p. 370-373.
4
Δημήτρα Α. Κούκοθρα, Εισαγωγή στη Θεολογία, Εκδόσεις Κορνηλία
Σφακιανάκη, Θεσσαλονίκη, 2005, p. 22.
18
şi pe Tradiţia trăită a Bisericii, precum este aceasta exprimată în gândirea
patristică5.
S-a afirmat faptul că „Europa nu mai poate fi considerată astăzi drept
continent creştin, de vreme ce creştinii constituie o minoritate a populaţiei
ei şi deja, în perimetrul ştiinţelor umane, s-a consacrat termenul de epocă
postcreştină”6. Într-un asemenea context, întreaga abordare a Arhiepiscopu-
lui Anastasie ni se înfăţişează ca fiind un demers profetic, deplin ancorat
în necesitatea vremurilor pe care ne este dat să le trăim! Şi dacă mai era
nevoie de încă un argument că acest „înţelept” al vremii noastre se află, cu
adevărat, pe calea reconcilierii Tradiţiei ortodoxe cu modernitatea, amintim
şi aportul pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe de la Tirana l-a adus
dialogului Ortodoxiei cu modernitatea, prin prisma dezbaterilor asupra
drepturilor omului7.
Într-o întâlnire cordială cu actualul episcop evanghelic regional de Halle
Wittenberg, Dr. Johann Schneider, petrecută pe data de 16 august a.c., la
umbra vechii intrări principale a Catedralei evanghelice din Sibiu, discu-
tând despre parametrii misiunii creştine la nivel european şi cum aceasta
ar putea fi stimulată şi susţinută şi mai mult, s-a făcut referire la truda de
o viaţă a Arhiepiscopului Anastasie pe tărâmul misionarismului creştin. În
acest sens, şi Eminenţa Sa a apreciat existenţa unei lucrări, precum cea de
faţă, în perimetrul teologiei creştine misionare.
În încheierea acestui scurt cuvânt, la o carte cu un conţinut de excepţie,
îmi exprim recunoştinţa faţă de autorul cărţii pentru încrederea arătată în-
credinţându-mi transpunerea conţinutului acestei lucrări în limba română.
Realizarea acestei traduceri îmi aduce aminte de întâlnirea personală şi de
discuţiile purtate cu Arhiepiscopul Anastasie, în perioada prezenţei sale la
5
Ibidem, p. 25.
6
Afirmaţie a prof. dr. Constantin Miltiadis de la Facultatea de Teologie din Tesalonic,
făcută în cadrul materialului susţinut la Simpozionului Internaţional cu tema: „Studiile
teologice şi lumea contemporană” (12-13 martie 2012, Atena-Grecia); luare de poziţie
prezentată în Telegraful Român, nr. 9-12/1 şi 15 martie 2012, p. 9.
7
Vezi Diac. Dr. Ştefan L. Toma, „Definirea conceptului «Dreptului iubirii» în
abordarea Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei şi întregii Albanii”, Îndrumător pastoral,
nr. 4/2012, Tulcea, p. 193-206.
19
Sibiu, cu ocazia celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene (4-9 septem-
brie 2007), discuţii marcate întotdeauna, indiferent de contextul în care au
avut loc, de profunzime, claritate şi seninătate existenţială. Acel moment
coincide şi cu primirea din partea autorului a versiunii în limba greacă a
cărţii care acum apare pentru prima dată în limba română.
Recunoştinţă datorăm Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, pentru binecuvântarea
ca o astfel de lucrare să vadă lumina tiparului în Tipografia Şaguniana a
Arhiepiscopiei Sibiului.
Sibiu, 1 ianuarie 2013

Diac. Dr. Ştefan L. Toma
20
CUPRINS
Cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale, Patriarhul Bartolomeu I............ 7

Prefaţă la ediţia în limba greacă................................................................. 9
Cuvântul traducătorului.......................................................................... 15
1. „Facă-se voia Ta”: Misiune pe urmele lui Hristos (1989)..................... 27

A. Realitate şi aşteptare.......................................................................29
1. „Facă-se voia Ta”. 2. La nivel personal.
B. Misiune pe urmele lui Hristos........................................................32
1. Relaţie şi raport triadologic. 2. Angajarea întregului om.
3. Noutatea radicală şi veşnică: Iubirea. 4. Paradoxul smereniei
şi al jertfei de pe Cruce. 5. Toate în lumina Învierii şi a
speranţei eshatologice.
C. Plinătate şi universalitate................................................................38
1. Tendinţa de a minimaliza cerinţele şi costul împlinirii voii
lui Dumnezeu. 2. Nu izolării într-o pietate individualistă.
2. Ortodoxie şi misiune (1964)............................................................... 47

A. Misiunea: datoria de netăgăduit a ortodocşilor...............................49
1. Universalitate şi apostolicitate, elemente esenţiale ale
eclesiologiei ortodoxe. 2. Ortodoxie – Înviere – Misiune.
3. Spiritualitate ortodoxă: „Fiinţa în Hristos” şi misiunea.
B. Elemente distinctive fundamentale ale misiunii ortodoxe................53
1. Expresie a pocăinţei şi interes al întregii Biserici. 2. Asumare,
şi nu în mod simplu adaptare. 3. Cult şi autonomie.
4. Caracteristici fundamentale ale misiunii ortodoxe.
3. Scopul şi motivul misiunii (Dintr-o perspectivă teologică) (1967)....... 61

A. Punctul de plecare teologic.............................................................63
B. Scopul ultim al misiunii.................................................................67
21
C. Scopurile imediate ale misiunii.......................................................70
1. Predicarea Evangheliei. 2. Întemeierea „Bisericii locale” .
3. Doxologia să fie auzită şi dincolo de graniţele comunităţii.
D. Motivul misiunii............................................................................78
1. Necesitatea dimensiunii interioare pentru credinciosul
conştiincios. 2. Necesitatea dimensiunii interioare profunde
pentru Biserică.
4. Teologie, misiune şi pastoraţie (1976)................................................. 85

A. Sensul şi unitatea misiunii şi pastoraţiei în contextele de astăzi.......88
1. Morfologia religioasă a lumii moderne. 2. Adevăruri
fundamentale cu privire la mărturia creştină. 3. Creştere
calitativă, responsabilitate personală.
B. Situaţii tragice care zădărnicesc mărturia ortodoxă..........................96
1. Nivelul spiritual al clerului. 2. Apatia teologiei
contemporane. 3. Insuficienţa structurilor administrative faţă
de aşteptările (nevoile) zilei. 4. Inerţia şi pasivitatea pleromei
bisericeşti. 5. Alte puncte slabe ale realităţii bisericeşti.
C. Prezenţă dinamică şi mărturisire în lume......................................103
1. Proclamare plină de iubire, în circumstanţe specifice vieţii.
2. Cuvânt de viaţă şi mângâiere. 3. Asumarea durerii şi a
crucii, trăirea ascetică. 4. Experienţa liturgică a Ortodoxiei.
Lămuriri cu privire la expresia „Liturghia după Liturghie”...................111
5. „Vină Împărăţia Ta”: Mărturisire ortodoxă în lumea

contemporană (1977)............................................................................ 115
A. Factori biblici şi hermeneutici.......................................................117
1. Sensul Împărăţiei lui Dumnezeu. 2. Misiunea: vestirea
Împărăţiei până la marginile pământului şi ale timpului.
B. Proclamarea „Împărăţiei” în diferite regiuni ale lumii....................120
1. În spaţiul „lumii răsăritene”. 2. În zonele „lumii a treia”.
C. Propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi responsabilitatea
noastră personală...............................................................................127
22
1. Dezvoltarea „semnelor ei” în noi. 2. Împărăţia lui
Dumnezeu a venit şi vine. 3. Dar al lui Dumnezeu, dar şi
efort uman susţinut. 4. Asumare în Trupul tainic al lui Hristos.
5. Experiere a Împărăţiei în viaţa liturgică. 6. Împărăţia
lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta”. 7. „Urgenţa”
proclamării ei. 8. Bucurie, dar şi suferinţe.
6. Descoperind ethosul misionar ortodox (1978)................................... 133

A. Conştiinţa teologică de sine..........................................................135
1. Datoria misiunii. 2. Sensul misiunii.
B. Conştientizarea realităţii istorice ortodoxe....................................136
1. Biserica Bizanţului. 2. Biserica Rusă. 3. Celelalte Biserici
Ortodoxe.
C. Probleme şi activităţi ale misiunii ortodoxe contemporane...........140
1. Probleme contemporane. 2. Activităţi misionare astăzi.
D. Ethosul ortodox în mărturisirea creştină.......................................142
1. Întruparea Cuvântului. 2. În lumina teologiei trinitare.
3. Autenticitate interioară. 4. Axul central – Sfânta Liturghie.
5. O extraordinară libertate şi uşurinţă în a înţelege lumea.
6. „Puterea mea în neputinţă se desăvârşeşte”.
7. Înălţarea firii umane (1980)............................................................... 149

A. Semnul final al slavei firii umane..................................................151
B. Implicări în aspecte urgente..........................................................153
1. Valoarea lumii materiale şi a omului. 2. Invitaţie la
transformarea întregii lumi. 3. Bucuria profundă a înţelegerii
venirii Împărăţiei.
8. Euharistie – slujire – mărturisire în întrepătrundere reciprocă (1983)......157

A. Cult..............................................................................................159
B. Slujire...........................................................................................160
C. Mărturisire...................................................................................163
23
9. Înţelegerea duhovnicească a vieţii şi a misiunii (1984)....................... 167
A. Analiză teologică şi biblică............................................................169
1. Descoperirea slavei Sale. Distincţia dintre esenţa şi energiile
lui Dumnezeu. 2. Slava lui Dumnezeu se răsfrânge asupra
întregii lumi.
B. Asumarea şi răspândirea slavei lui Dumnezeu...............................172
1. Două mişcări continue ale aceluiaşi puls. 2. Trebuie să se
răspândească în întreaga lume.
C. Caracterul doxologic al gândirii teologice şi al vieţii liturgice........176
1. Prevestire şi preludiu al timpului final. 2. Se înfăptuieşte în
Biserică.
D. Trăind iubirea răstignită în smerenie, „din slavă în slavă”..............180
1. În Hristos, prin Duhul Sfânt. 2. Într-o evoluţie dinamică
neîntreruptă.
10. „Facă-se voia Ta” (Reflecţie teologică misionară) (1987).................. 185

A. Poziţionarea lui Hristos faţă de Tatăl.............................................187
B. Răspuns la iubirea lui Dumnezeu.................................................188
C. Senzaţia puterii şi, în acelaşi timp, a neputinţei............................189
D. Experienţa existenţială a Învierii...................................................191
E. Proces cu dimensiuni cosmice.......................................................192
11. Misiune ortodoxă: trecut – prezent – viitor (1989).......................... 195

A. O succintă privire în trecut.
Principii fundamentale ale misiunii ortodoxe....................................198
1. Misiuni bizantine. 2. Misiuni ruseşti. 3. Misiunea ca
rezistenţă. 4. Perioade de slăbiciune.
B. Perioada contemporană................................................................204
1. Jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. 2. Stâlpi ortodocşi în
Africa. 3. Alte focare misionare ortodoxe. 4. Structuri şi centre
de sprijin ale misiunii externe. 5. Lucrare încă limitată.
C. Despre dezvoltarea misiunii ortodoxe în viitor..............................212
1. Înţelegerea teologică a misiunii – o necesitate. 2. Studiul
serios al evoluţiei lumii.
24
12. Dialoguri şi misiune (1991)............................................................ 223
A. Dialogul interreligios....................................................................225
1. O nouă oportunitate și provocare. 2. Ortodoxia deschisă
dialogului.
B. Dreptul şi obligaţia mărturisirii ortodoxe......................................228
1. Depozitară a experienței. 2. Participare la procesul de
transfigurare a lumii.
13. Viziunea globală a proclamării Evangheliei (1995)........................... 233

A. Cadrul stabil şi perspectiva clară a Evangheliei..............................236
1. Vechiul Testament. 2. Orizontul Noului Testament.
3. Eclesiologie ortodoxă şi universalitate.
B. Viziunea globală (universală) în trăirea liturgică a Evangheliei.......241
1. Ritmul zilnic şi săptămânal de rugăciune. 2. Triodul şi
Penticostarul.
C. Viziunea globală în acţiunea şi viaţa bisericească...........................245
1. Internaţionalizarea – noua problematică mondială. 2. Spre
noi coduri de comunicare. 3. Armonizarea responsabilităţii
locale şi globale.
14. Redescoperind conştiinţa noastră de sine apostolică în secolul

al XXI-lea (2003).................................................................................. 255
A. Cuvintele „αποστελω”, „αποστολη”, „αποστολος” în
Noul Testament................................................................................257
1. Ucenici şi apostoli, în acelaşi timp. 2. Lucrarea apostolică
se continuă în timp. 3. Dimensiunea şi caracterul misiunii
ucenicilor lui Hristos.
B. Trăind apostolicitatea Bisericii în vremea noastră..........................262
1. Consolidarea conştiinţei că aparţinem Bisericii care este „şi
apostolică”. 2. Caracteristici ale vremii noastre. 3. Ieşirea spre
noi graniţe. 4. Prezenţi în mediile celor „din afară”, oferind ceea
ce Dumnezeu ne-a dăruit.
C. Reînnoirea conştiinţei apostolice..................................................268
1. A viziunii apostolice. 2. A zelului apostolic. 3. A ethosului apostolic.
25
15. În loc de epilog: „Şi iată, Eu cu voi sunt...” (2002)........................... 273
A. Puterea în univers.........................................................................275
B. Călătorie în toate neamurile.........................................................276
C. „În toate zilele”.............................................................................278
Biografie................................................................................................ 283
Publicaţii ale autorului.......................................................................... 287
26
1
„Facă-se voia Ta”:

(1989)
• Raportul principal la Conferinţa Mondială Misionară a Consiliului Mondi-
al al Bisericilor din San Antonio, Texas, 1989. • „Address by the Conference
Moderator”, International Review of Mission (The San Antonio Conference) 78
(1989). De asemenea, • The San Antonio Report, Your Will be Done, Mission in
Christ’s Way, ed. Fr. R. Wilson, Geneva, WCC, 1990, p. 100-114. Address of
the Moderator Conference on World, „Mission and Evangelism”, San Antonio,
1989. • „Dein Wille geschehe – Mission in der Nachfolge Christi”, Dein Wille
geschehe – Mission in der Nachfolge Jesu Christii, Welt-missionkonferenz in San
Antonio, 1989 (Hrsg. J. Wietzke), Optto Lembeck, Frankfurt a. M., 1989, p.
217-235. De asemenea, • Jahrbuch 6 des Evangelischen Missionswerkes in Sued-
westdeutchland. Mission bei uns gemeinsam mit den Partnern, Stuttgart, 1989,
pp. 82-88. • „Γενηθώ το θελημά Σου – Ιεραποστολή στα ίχνη του
Χριστού”, Σαν Αντόνιο, Η.Π Α., Πάντα τα έθνη 9 (1990), τευχ. 33, p.
3-7, τευχ. 34, pp. 35-38. „Que ta volonté soit faite – Une mission conforme au
Christ”, Supplément au SOP, Courbevoie, France, 1990, No 140b. • În suedeză:
„Ske Din vilja – Mission pa Kristi sätt”, Till Hela Världen – pa Kristii sätt, Uppsala,
Svenska Miision radet, 1990, p. 7-17. • M. Kinamond and B.E. Coppe, eds., The
Ecumenical Movement, An Anthology of key Texts an Voices, WCC, Geneva, 1997,
p. 388-392. Acest raport a fost caracterizat drept „cea mai consistentă contribuţie
teologică” la Conferinţa Misionară Mondială menţionată anterior (Dr. Wietzke,
director al Evangelisches Missionswerke, Hamburg). „Prezentarea lui Anastasie
a fost cea care a oferit cadrul teologic pentru dezbatere... întregul ei demers a
fost cu adevărat ecumenic, în cel mai profund sens al termenului” (Prof. Dr.
D.J. Bosch, director al revistei academice internaţionale Missionalia, „Your will
be done? Critical reflections on San Antonio”, Missionalia 17:2 (1989), p. 127).
28
E goismul uman, prin manifestarea lui individuală, de grup sau et-
nică, înveninează şi alterează viaţa la nivel mondial sau în cadrul
micii comunităţi unde trăim. Voinţa umană îşi consolidează cu perseverenţă
autonomia ei. Singurătatea se extinde, coşmarurile se înmulţesc, temerile se
acumulează. Idoli noi şi vechi se ridică în conştiinţa oamenilor. Şi aceia dan-
sează în jurul lor. Îi tămâiază, li se închină, se lasă extaziaţi. În acelaşi timp
însă, deopotrivă se aud voci sensibile pentru un timp al dreptăţii şi păcii. Noi
iniţiative sunt asumate, o nouă conştiinţă a societăţii mondiale se construieşte.
Toate aceste aspecte se fac cunoscute în cadrul întrunirilor familiale,
uneori asemenea unui coşmar, alteori cu multă speranţă. Problemele ne
cuprind. Le tranşăm, încercăm să le rezolvăm. Însă, acolo unde am simţit
că am rezolvat-o pe una, alte trei apar. Dispoziţia noastră se mişcă adesea
precum pendulul aflat în suspensie, între descurajare şi aşteptare.
În această lume, credincioşii continuă să se roage: „Facă-se voia Ta,
precum în cer aşa şi pe pământ”, mărturisind astfel, cu calm însă, în mod
hotărât, că deasupra tuturor voinţelor umane există o voinţă mântuitoare,
însufleţitoare, plină de înţelepciune şi putere, care, în cele din urmă, va
domina. Alegerea temei conferinţei noastre concentrează, cred, un protest
şi o rezistenţă la ceea ce se opune planului iubirii lui Dumnezeu şi, în acelaşi
timp, o manifestare a speranţei şi a optimismului pentru viitorul lumii.
A. REALITATE ŞI AŞTEPTARE
În rugăciunea: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” dom-

neşte certitudinea constantă că voia Tatălui este deja realitate. O mulţime
de alte existenţe, îngerii, sfinţii, sunt deja familiarizate cu aceasta. Împlini-
rea (realizarea) voii lui Dumnezeu nu e, în mod simplu, o dorinţă, este un
29
eveniment (un fapt), care le luminează pe toate celelalte. Centrul realităţii
este Dumnezeu, Împărăţia Sa. Pe aceasta se sprijină realismul credinţei.
Pe această ontologie se fundamentează orice nevoinţă creştină pe pământ.
Referinţa la „cer” posibil să pară unora anacronică. Adeseori căutăm
soluţii imediate, pământeşti şi realiste – potrivit, desigur, cu propria noastră
concepţie. Uităm astfel că încă şi ştiinţa, şi tehnologia contemporane au
făcut progrese reale, protejând cerul. În urmă cu câteva decenii am încercat
să soluţionăm problema comunicării oamenilor prin cabluri pe care le-am
întins pe pământ. Ulterior, am folosit undele hertziene, urmând iarăşi în-
tinderea planetei noastre. Prin această nouă tehnologie însă, am descoperit
că mai bine comunicăm pe pământ, trimiţând undele hertziene înspre
cer. Şi în problematica noastră teologică, bisericească şi misionară, dacă ne
intensificăm iarăşi privirea înspre realitatea „cerului”, despre care vorbeşte
cu insistenţă Scriptura, vom găsi, cu siguranţă, noi soluţii la problemele şi
impasurile pământului.
Înspre această direcţie, Biserica noastră nu a încetat să se concentreze,
făcând din certitudinea stăpânirii voinţei divine, rugăciune şi sărbătoare.
Pentru ca această credinţă să dezlege nodurile problemelor care ne apasă, e
nevoie de o raportare teologică la sensul şi importanţa celor două propuneri
care constituie tema noastră. Voi întreprinde o primă abordare concisă, luată
din tradiţia ortodoxă a secolului al XX-lea.
Permiteţi-mi o paranteză. În urmă cu 26 de ani, când, pentru prima
dată, ortodocşii erau chemaţi la reuniunea corespunzătoare a Comitetului
Mondial de Misiune şi Evanghelizare din Mexic, îmi aduc aminte, eram
doar trei reprezentanţi. La San Antonio (Texas), participăm, cu toţii, 100
de reprezentanţi. S-a înfăptuit deja o serioasă căutare teologică comună şi
un schimb de experienţă, care sperăm să contribuie creativ şi aici.
1. „Facă-se voia Ta”. În rugăciunea pe care ne-a predat-o Domnul,

această cerere se leagă de alte două, cu care constituie o relaţie: „Sfinţească-
se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Caracteristica principală
a celor trei (cereri) este concentrarea eshatologică.
Verbul cererii se află la diateza pasivă. Care este cu adevărat persoana
(subiectul) lucrării? Un prim răspuns spune: Dumnezeu. Prin această cerere
30
se cere intervenţia lui Dumnezeu pentru împlinirea voii Sale, în vederea
instaurării Împărăţiei Sale. El are iniţiativa, El lucrează, El îşi împlineşte voia
Sa. Rolul principal şi hotărâtor în existenţa întregii umanităţi şi a întregii
lumi îi aparţine lui Dumnezeu.
O a doua interpretare vede împlinirea voii lui Dumnezeu pe pământ
în supunerea oamenilor faţă de poruncile dumnezeieşti (vezi Mt. 7:21,
12:50; In. 9:31). Oamenii sunt chemaţi „să facă” voia Tatălui. E vorba de
o concepţie armonizată în viziunea care străbate Vechiul Testament şi în
consecinţă, domină filologia iudaică. Prin aceasta, se accentuează participarea
oamenilor la împlinirea voii lui Dumnezeu, necesitatea ascultării.
Există însă şi o a treia interpretare, compusă, care vede ca şi subiect
al lucrării atât pe Dumnezeu, cât şi pe om, şi care consideră deci, că voia
dumnezeiască se înfăptuieşte prin conlucrare theantropică (dumnezeiască
şi omenească). Astfel, cele două concepţii anterioare se întrepătrund. Cu
siguranţă, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu e nevoie de intervenţia Sa.
Oamenii însă, conformaţi cu poruncile Sale, care exprimă voinţa dumneze-
iască aici şi acum, contribuie la pregustarea şi venirea Împărăţiei în timpul
istoric, până la împlinirea definitivă la sfârşitul veacurilor.
„Precum în cer, aşa şi pe pământ”. În acest adaos se pot distinge dife-
rite aspecte, strâns legate între ele: moral, comunitar/sociabil, misionar, al
ecumenicităţii, şi încă unul, căruia i-am spune ontologic. În mod sugestiv,
pe cele mai multe le rezumă cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom: „Căci nu
a spus, facă-se voia Ta în mine, ci, în noi, aşadar, pe întreg pământul, astfel
încât, să se diminueze rătăcirea şi să se cultive adevărul, şi să înceteze toată
răutatea, să se reinstaureze virtutea, şi nimic să nu deosebească deci, cerul
pământului”1. Cererea, pe care Domnul ne-a pus-o pe buze şi în inimă,
vizează cea mai profundă schimbare, „transformarea pământului în cer”.
Să devină toţi şi toate cer (Origen)2.
Prin cererea „facă-se voia Ta” a Rugăciunii Domneşti cerem, aşadar, de
la Tatăl, să împlinească planul Său în ceea ce priveşte mântuirea întregii lumi
1
Ioan Hrisostom, Υπόμνημα εις τον Άγιον Ματθαίον, Omilia a XIX-a, 5, PG
57, 280, Paris (J.P. Migne, Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca).
2
Origen, Περί Ευχής, 26, 6, ΒΕΠΕΣ, vol. 10, p. 227, Atena (Bibliotheke Hellenon
Peteron kai Ekklesiastikon Syngrapheon – Biblioteca Părinţilor greci şi a scriitorilor bisericeşti).
31
şi, în acelaşi timp, cerem harul Său, pentru a ne elibera de propria noastră
voinţă, a o accepta cu bucurie pe a Sa, şi nu numai noi, ca persoane, ci toţi
oamenii să accepte voia Sa şi să participe la împlinirea ei.
2. După Pogorârea Duhului Sfânt, proclamarea acestei cereri de către

Biserică e întregită de evenimentele Crucii şi Învierii. A devenit limpede
că voinţa dumnezeiască s-a revelat în deplinătatea ei, prin cuvântul, viaţa
şi jertfa lui Iisus Hristos. Fiecare membru al Bisericii e chemat de atunci să
înainteze întru împlinirea acestei voinţe. „Să promoveze «voinţa Tatălui»,
precum Hristos a proclamat-o, Care a venit să facă «voia» Tatălui Său, şi a
împlinit-o; pentru că este posibil ca fiind uniţi cu El, să devenim «un duh»
cu El” (Origen)3. Hristos devine îndrumătorul credincioşilor în împlinirea
voinţei dumnezeieşti.
Cererea „facă-se voia Ta” ne conduce, în acelaşi timp, în Ghetsimani,
la momentul crucial al Noului Adam, al primului născut Frate al nostru.
„Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-L
beau, facă-se voia Ta” (Mt. 26:42). Această rugăciune, în care se încununează
consimţirea voinţei omeneşti faţă de cea dumnezeiască, luminează sensul
cererii „facă-se voia Ta” a Rugăciunii Domneşti, la nivel personal. Celor
care hotărăsc să consimtă cu voinţa lui Dumnezeu, celor care se nevoiesc
întru înfăptuirea ei pe pământ le va veni vremea să trăiască personal durerea,
tristeţea, smerenia, care adesea însoţesc acceptarea voinţei dumnezeieşti.
Repetarea lui „facă-se voia Ta” de către Hristos, în cadrul Patimilor,
luminează (clarifică) şi cea de a doua frază a temei noastre, „Misiune pe
urmele lui Hristos”.
B. MISIUNE PE URMELE LUI HRISTOS
Prin această frază, adesea avem tendinţa să ne concentrăm atenţia

asupra vreunui eveniment deosebit al vieţii lui Hristos, de exemplu, asupra
Patimii, asupra Crucii, asupra suferinţei pentru cei săraci etc. Nu este aşa-
dar ciudat să se acorde uneori o importanţă deosebită unui aspect, când,
3
Ibidem, 26, 26:3, vol. 10, p. 277.
32
desigur, acesta, în realitate, este încontinuu uitat. Gândirea teologică însă,
şi experienţa Bisericii soborniceşti insistă asupra „întregului”. Acelaşi lucru
se întâmplă şi în legătură cu persoana lui Hristos. Şi aceasta (Biserica)
îşi diferenţiază perspectiva şi percepţia ei de „una, sfântă, sobornicească
şi apostolească Biserică” de gândirea scindată, eretică, care se detaşează,
în mod distinct. În această coerenţă teologică, aş vrea să subliniez doar
cinci elemente definitorii.
1. Relaţie şi raport triadologic. Iisus Hristos se află într-o continuă

relaţionare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. E Trimisul Tatălui. Duhul Sfânt Îi
deschide drumul, conlucrează cu El, Îl însoţeşte, Îi pecetluieşte lucrarea,
pentru a o continua până „în veci”. Prin predica lui Hristos Îl cunoaştem
pe Tatăl şi Duhul. Dar şi această predică a Sa ar fi rămas neînţeleasă fără
luminarea Duhului Sfânt, este imposibil de pus în practică fără prezenţa
Mângâietorului.
Pentru orice fel de viaţă (vieţuire) creştină, în mod deosebit pentru
misiune, lucrarea lui Hristos se înfăptuieşte prin prezenţa Duhului Sfânt,
se desăvârşeşte în timpul istoric prin lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt „ne recapitulează” pe toţi în Hristos. Adună Biserica. Izvor şi
direcţie pentru orice lucrare apostolică a noastră o constituie promisiunea
şi porunca Domnului Înviat, în dimensiunea şi perspectiva ei triadologică:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea,
a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!” (In. 20:21-22).
Hristocentrismul Bisericii unitare poate fi înţeles numai în cadrul mai
larg al dogmei treimice. Abordările unilaterale ale hristocentrismului de tip
apusean au dus adesea la limitarea chipului lui Hristos, la aşa-numitul „Iisus
istoric”. Hristosul Bisericii, însă, e Logosul veşnic, „Fiul cel Unul-Născut,
Care este în sânul Tatălui” (In. 1:18), Cel neîncetat prezent în Biserică, prin
Duhul Sfânt, Cel Înviat şi Înălţat, Judecătorul lumii, „Alfa şi Omega, cel
dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 22:13). Credinţa şi
experienţa Bisericii se concentrează în exprimarea: Tatăl, prin Fiul, în Duhul
Sfânt, creează, proniază, mântuieşte. În profunzime, misiune pe urmele lui
Hristos este misiune în lumina Sfintei Treimi, în prezenţa tainică şi conlu-
crarea Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh.
33
2. Angajarea întregului om. Unul dintre termenii cei mai îndrăgiţi pe care
i-a folosit Iisus Hristos pentru a se determina pe Sine a fost „Fiul Omului”.
Iisus este Noul Adam. Întruparea Logosului este evenimentul determinant
în istoria umanităţii şi Biserica s-a împotrivit cu tărie oricărei abateri do-
chetiste. „Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” accentuează
Simbolul de Credinţă. În concepţia Sa există şi contribuţia umană, prin
întreaga acceptare a voinţei dumnezeieşti, în ascultare, smerenie şi bucurie,
de către mama Sa, cea mai pură reprezentantă a neamului omenesc. „Iată,
roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38), a fost răspunsul
ei hotărâtor.
Deosebirea absolută materie şi duh, cum şi-o închipuiau reprezentanţii
vechii filozofii greceşti sau indiene, e dată la o parte şi elementul uman e
perceput ca totalitate. Iisus Hristos nu e doar Mântuitor al sufletelor, ci al
întregii realităţi umane, al întregii creaţii materiale şi spirituale. Aceasta
rămâne imposibil de înţeles pentru gândirea clasică, ca şi dogma treimică.
De altfel, în acelaşi timp, se caută simplificarea sau ignorarea lor. În această
situaţie, misiunea îşi pierde întreaga putere şi perspectivă a ei. Misiune
creştină nu înseamnă fugă de materialitatea omului, într-un mod sau altul,
pentru mântuirea câtorva suflete. Misiunea creştină înseamnă transforma-
rea timpului prezent, a societăţii şi a universului material, într-un alt mod,
printr-o altă dinamică. Această perspectivă presupune dialog creator cu
cultura contemporană, cu omul secularizat, cu cel lipit de materialitatea
lumii acesteia, cu noile concepţii despre materie şi energie ale fizicii, cu
orice fel de creatură umană.
3. Noutatea radicală şi veşnică: Iubirea. Hristos răstoarnă formele con-

sacrate de putere, înţelepciune, mărire, respect, succes, instituţiile şi valorile
tradiţionale, şi descoperă că centrul însufleţitor al tuturor este IUBIREA.
Tatăl este iubire, Fiul este iubirea întrupată, Duhul este puterea inepuizabilă
a iubirii. Această iubire nu este „un principiu” nevăzut. Este „comuniunea”
persoanelor, Existenţa supremă, Sfânta Treime. Dumnezeu este iubire,
pentru că este Treime veşnică, comuniune a celor vii, egali, de persoane
concrete. Această comuniune de iubire o revelează Fiul în lume. În aceasta
este nu numai chemarea, ci şi calea.
34
Strâns legate cu iubirea se află libertatea, dreptatea, eliberarea şi înfrăţirea
tuturor oamenilor, adevărul, armonia, bucuria, deplinătatea vieţii. Orice
cuvânt şi nevoinţă onestă pentru acestea, oriunde pe pământ, în orice veac
sau cultură, în mod deosebit însă, orice manifestare autentică iubitoare de
viaţă constituie raze ale harului şi iubirii lui Dumnezeu. Iisus nu a vorbit
într-un limbaj nevăzut şi filozofic despre aceste realităţi mari şi sfinte, ci le-a
făcut cunoscute în putere, prin semne şi prin exprimare clară, în principal,
prin viaţa Sa.
Una dintre multele surprize pe care şi le-a rezervat Hristos a fost faptul
că S-a întâlnit cu cei smeriţi, cu „cei din urmă”, cu oamenii simpli ai popo-
rului. Dintre aceştia Şi-a ales colaboratorii şi apostolii Săi. Vorbind despre
judecata finală universală, S-a identificat imediat pe Sine cu cei dispreţuiţi,
bolnavi, săraci, străini, cu cei suferinzi din întreaga lume. „De vreme ce aţi
făcut acestor fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”, spune. Şi în faţa Sa
are mărturie „toate neamurile” (Mt. 25:31-46).
Această direcţie rămâne definitorie pentru Biserică, Trupul mistic al Său,
în toate veacurile. De aceea şi constituie, în manifestarea ei autentică, cel
mai puternic ataşament faţă de popor, care se nevoieşte pentru demnitatea
umană, cinstea, liniştea, înălţarea fiecărui om, pe toate lungimile şi lăţimile
pământului. Interesul pentru toţi, indiferent dacă sunt săraci şi nedreptăţiţi
– fără deosebire de origine sau credinţă –, nu constituie o modă a Mişcării
Ecumenice, ci o tradiţie profundă a Bisericii unitare, obligaţie morală pe care,
întotdeauna, reprezentanţii ei autentici o consideră de primă importanţă.
„Cu adevărat, cu cât îţi măreşti bogăţia, cu atât îţi împuţinezi dragostea”,
propovăduieşte Marele Vasile, înfierând tendinţa multora spre o „evlavie
ieftină”4. Nu ezită să-l numească „escroc” nu doar pe cel care ia averea cuiva,
ci şi pe cel care, deşi poate să-i ofere îmbrăcăminte şi susţinere, ezită să o
facă. Sub chipul unei epigrame, subliniază: „Ai făcut nedreptate atâtora,
câtora le puteai fi de folos”5. Realitatea contemporană a unificării lumii
prelungeşte aceste crize de la nivel individual la nivel colectiv, de la indivizi
la cadrele mai largi, la popoare, la neamurile bogate. Sfinţii Bisericii nu au
4
Marele Vasile, Προς τους πλουτούντας, 1, ΒΕΠΕΣ, vol. 54, p. 67.
5
Marele Vasile, Εις το «καθελώ μου τας αποθήκας», 7, ΒΕΠΕΣ, vol. 54, p. 64-65.
35
vorbit în mod simplu despre săraci, ci, cu adevărat, le-au împărtăşit viaţa.
Au devenit de bunăvoie săraci, de dragul lui Hristos, Cel sărăcit. Pentru a
se identifica cu El.
4. Paradoxul smereniei şi al jertfei pe Cruce. Din primul moment al pre-

zenţei Sale în umanitate, Hristos determină „chenoza” ca revelare a puterii
iubirii Dumnezeului Treimic. Cea mai mare parte a vieţuirii Sale pământeşti
a petrecut-o în simplitatea activităţii zilnice. Mai târziu, în scurta Sa acti-
vitate publică, întâmpină mulţime de contestaţii şi acuzaţii grave. Puterea
iubirii este întotdeauna legată de smerenie. Contrariul iubirii îl numim, de
obicei, ură. Însă numele ei real este egoism. Acesta constă în respingerea
Dumnezeului Treimic, Care este comuniune de iubire. În aceasta constă şi
drama satanei, că toate poate să le facă, mai puţin să se smerească. Şi, exact
de aceea, nu poate să iubească. Hristos strică lucrările diavolului (I In. 3:8),
îl răscumpără pe omul cuprins de egoism, acceptând smerenia cea de pe
urmă, Crucea. Prin puterea acestei smerenii, distruge pe Cruce centralitatea
egoismului demonic şi mărirea de sine. În acel moment străluceşte slava
iubirii Sale, se răscumpără omul.
Viaţa creştină înseamnă o asimilare continuă a tainei Crucii, în nevoinţa
contra egocentrismului individual şi de grup. Această sfântă smerenie, gata
să primească jertfa cea mai de pe urmă, rămâne puterea tainică a misiunii
creştine. Misiunea va fi întotdeauna slujirea care îmbină (leagă) acceptarea
necazurilor, încercărilor, smeririlor, cu jertfa, durerea, nesiguranţa, respin-
gerea din pricina harului Său, şi numai câţi sunt dispuşi să accepte – cu
bărbăţie şi încredere în Hristos – pot să suporte. Unul dintre cele mai mari
pericole ale misiunii creştine este acela de a uita cu adevărat crucea şi de a
ne crea o tipologie creştină fără dureri, confortabilă, care îşi doreşte crucea
ca şi decoraţie, o tipologie care să-i răstignească pe ceilalţi, în loc să se răs-
tignească ea însăşi.
5. Toate în lumina Învierii şi a speranţei eshatologice. Porunca fundamen-

tală a misiunii universale e dată prin lumina Învierii. Înainte de evenimentul
Crucificării şi al Învierii, Iisus nu le-a permis ucenicilor Săi să pornească în
lume. Dacă cineva nu trăieşte Învierea, nu poate participa la trimiterea în
36
lume de către Hristos. Dacă trăieşte Învierea, nu poate să nu dea mărturia
Domnului Înviat, privind spre întreaga lume. „Datu-Mi-s-a toată pute-
rea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile”
(Mt. 28:18-19). Prima frază ne duce cu gândul la „precum în cer, aşa şi
pe pământ” din Rugăciunea Domnească. Puterea întregii lumi a fost dată
Fiului Omului, Care a împlinit pe deplin voia Tatălui. Este Domnul „Cel
ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1:8). Credinţa şi pu-
terea Bisericii s-au întemeiat exact pe această certitudine. Cruce şi Înviere
merg împreună. A-şi conforma cineva viaţa cu viaţa răstignită a lui Hristos
înseamnă a avea în el puterea tainică a Învierii. Precum, de altfel, Învierea
este descoperirea strălucită a tainei şi puterii Crucii, biruinţă împotriva
egocentrismului şi a morţii.
Misiunea care nu îşi aşază în centrul ei Crucea şi Învierea devine umbră,
teatru de umbre. Atât oamenii simplii, cât şi cei mai educaţi, care înoată în
bani, confort şi măriri, ajung la un moment dat să se confrunte cu între-
barea implacabilă, finală: Ce se întâmplă cu moartea? La această problemă,
care-l frământă pe orice om gânditor, în orice colţ al pământului, Biserica
are misiunea de a-i descoperi taina cuvântului lui Hristos: „Că aceasta este
voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6:40).
Îmi aduc aminte de o experienţă personală, dintr-o zonă periferică a
Keniei de Vest. Am ajuns noaptea într-o casă îndoliată. Fetiţa cea mică,
lovită de moarte din pricina malariei, era întinsă pe un pat mare, ca şi
când dormea liniştită. „Era un copil atât de bun. Prima dată mă saluta”,
murmura necontrolat tatăl fetiţei copleşit. Am citit o scurtă rugăciune de
la înmormântare şi am spus câteva cuvinte de mângâiere. Singur în camera
de cazare a şcolii care ne găzduia, la lumina lămpii cu petrol, între sunetele
ploii, cum aceasta cădea pe frunzele de banane şi acoperişurile de zinc, îmi
rememoram ziua ce trecuse. Departe, în noapte, se auzea toba. Era de la
casa îndoliată. În oboseala mea mă întrebam: De ce ne aflăm aici? Îmi ve-
neau amestecate în minte, cele ce se spun despre misiune: predică, iubire,
învăţământ, cultură, pace, dezvoltare. Dintr-odată, o lumină a strălucit şi
a dispărut îndată în ceaţa minţii obosite, esenţa problemei: duceţi mesajul
(vestea), speranţa Învierii. Fiecare persoană umană are o valoare unică. Va
37
învia. Aici se află demnitatea, cinstea şi speranţa umană. Hristos a înviat!
Învăţaţi-i să prăznuiască Învierea, prin taina Bisericii. Să se apropie de ea. Ca
o apariţie trecătoare, am văzut-o pe micuţa africană, salutându-mă prima,
cum obişnuia, ajutându-mă să accentuez şi mai clar centrul misiunii creştine:
Vaccinaţi-i pe oameni cu adevărul şi cu speranţa Învierii! Să-i învăţaţi să o
sărbătorească! În interiorul Bisericii.
Ceea ce îşi doresc cu ardoare fraţii noştri, în colţurile izolate ale Africii şi
ale Asiei sau în periferiile marilor şi bogatelor noastre oraşe, în deprimarea şi
singurătatea lor, nu sunt doar cuvinte vagi de mângâiere, sau câteva bunuri
materiale, sau fărâmituri de civilizaţie. Însetează, în chip tainic sau conştient,
de demnitate umană, de speranţă, de depăşirea morţii. În cele din urmă, Îl
caută pe Hristos cel Viu, Calea, Adevărul şi Viaţa. Toţi oamenii, de orice
vârstă, săraci sau bogaţi, necunoscuţi sau renumiţi, necultivaţi sau înţelepţi,
în profunzimea lor, îşi doresc să prăznuiască Învierea şi „îndumnezeirea”
vieţii. Aici îşi atinge punctul culminant o misiune „pe urmele lui Hristos”.
C. PLINĂTATE ŞI UNIVERSALITATE
Consecinţele acestor perspective teologice sunt multiple. Unităţile

importante, în cadrul cărora grupurile aspectelor problematice ale vremii
noastre vor fi analizate, au fost deja stabilite: a) întoarcerea la Dumnezeul
cel Viu; b) luând parte la suferinţă şi luptă; c) „al Domnului este pământul”;
d) înspre reînnoirea comunităţilor în misiune. Până astăzi multe căutări,
împreună cu rugăciune au avut loc în grupuri mai mici sau mai mari, în
conferinţe şi congrese. Cea de a treia parte a acestei introduceri rezumative
va fi focalizată doar asupra a două aspecte.
1. „Facă-se voia Ta”, precum se repetă de către Însuşi Hristos în Gră-

dina Ghetsimani, ne ajută să depăşim o mare ispită: Tendinţa noastră de a
minimaliza cerinţele şi costul împlinirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră
personală. În general, ne este mai confortabil să rămânem la generalităţi, la
cele ce îi privesc pe alţii, la cele ce ni se par acceptabile.
a) Voia lui Dumnezeu, precum ne este revelată în Hristos, este un unic
şi indisolubil ÎNTREG („…învăţându-i pe ei să ţină toate cele ce vi le-am
38
poruncit”). „Facă-se voia Ta” deplină, nu pe jumătate. Diferitele aşa-zise
corecţii, care au fost făcute uneori, pentru a face Evanghelia mai uşoară şi
Biserica mai acceptabilă sau, să zicem, mai eficientă, nu întăresc, ci înrobesc
Evanghelia şi puterea ei. În timp ce aşteptam într-un aeroport european,
în urmă cu doi ani, mi-a căzut în mână o tipăritură impresionantă, în care,
între altele, se spunea: „Fericiţi cei ce sunt bogaţi. Fericiţi cei frumoşi. Fericiţi
cei ce au putere. Fericiţi cei deştepţi. Fericiţi cei ce sunt învingători, pentru
că ei vor avea pământul”. Mi-am spus mie însumi: De câte ori, încă şi în
cercurile noastre, nu preferăm, pe faţă sau în ascuns, această dimensiune
întoarsă a Fericirilor şi o facem criteriu al modului nostru de viaţă?
Numele oraşului în care are loc această întrunire a noastră ne aminteşte
nu doar de Sfântul Antonie de Padova, la care trimite toponimia, ci, de ase-
menea, de Sfântul Antonie cel Mare, una dintre cele mai mari personalităţi
ale Bisericii universale, care ne-a lăsat un exemplu deplin de acceptare a voii
lui Dumnezeu. Acest mare ascet, în perfectă ascultare faţă de: „Dacă voieşti
să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în
cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Mt. 19:21), a înaintat într-o aventură
a libertăţii şi iubirii, care, în cele din urmă, a adus un nou curent spiritual
în Biserică, într-o vreme în care exista pericolul compromiterii cu puterea
lumească şi cu duhul lumii.
În cadrul multora dintre preocupările noastre socio-politice, e nevoie
să cercetăm şi să trăim cu atenţie că „aceasta este voia lui Dumnezeu, în-
dumnezeirea noastră” (I Tes. 4:3). Sfinţirea noastră, prin urmarea deplină
a voinţei divine, în cadrul obligaţiilor noastre zilnice, în nevoinţa noastră
personală, în mijlocul multor şi variatelor dificultăţi şi dileme. Antropologia
simplistă, care încurajează o moralitate naivă, trecând cu vederea tragedia
noastră existenţială, nu e de nici un folos. Existenţa umană e un abis. „Căci
nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte
în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat
de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu.
Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii
mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Rom.
7:19-23). Din nefericire, mulţi dintre noi, în situaţii dificile, în timp ce
39
repetăm cu uşurinţă „facă-se voia Ta”, în realitate adăugăm: „Nu precum Tu
vrei, ci precum eu vreau”. Această schimbare, evidentă sau ascunsă, a voinţei
divine, în deciziile noastre, este principala raţiune şi cauză a insuccesului
multor misiuni şi iniţiative creştine. Efortul interior greu înspre purificare
şi sfinţire este premisa şi puterea tainică a misiunii.
Împlinirea voii lui Dumnezeu în lume va fi însoţită întotdeauna de sme-
renie continuă, pentru a ne asemăna exemplului lui Hristos şi a ne uni cu El.
Din acest motiv, în tradiţia ortodoxă au o deosebită importanţă mănăstirile, în
mod deosebit ca centre ale smereniei. Tot ceea ce însoţeşte acest efort (luptă) –
cultul, munca, întărirea (sprijinirea) poporului, educaţia, creativitatea artistică
– urmează ca o reflectare a purificării spirituale, a transformării, a experierii
personale a smereniei. Căutarea noului model de comunităţi, care să slujească
misiunea contemporană, trebuie să fie strâns legată de căutarea spirituală, în
realitatea socială contemporană, a formelor concrete de comunităţi, care vor
trăi profund, la nivel personal, smerenia şi aşteptarea Împărăţiei ce va să vină.
Întrebarea critică pentru o misiune pe urmele lui Hristos este în ce măsură
ceilalţi vor putea observa în prezenţa noastră ceva din prezenţa Aceluia.
b) Conformarea cu voinţa lui Dumnezeu nu înseamnă supunere servilă

sau aşteptare fatalistă. Şi nici nu se înfăptuieşte printr-o supunere simplă,
morală, exterioară. Acceptarea cu bucurie a voii lui Dumnezeu constituie
manifestare a iubirii pentru o nouă relaţie „întru Cel Iubit”, e o restaurare a
demnităţii umane pierdute. Înseamnă comuniunea omului cu taina iubirii
Dumnezeului Treimic. Comuniune în cadrul libertăţii de iubire. Astfel
devenim „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II P. 1:4). Conformarea cu voinţa
dumnezeiască este, în cele din urmă, participare la energiile necreate, prin
care omul ajunge la îndumnezeire, devine „Dumnezeu după har”6. Cele mai
sensibile pagini de misionarism creştin prin iubirea profundă de Hristos,
prin asemănarea cu El.
c) Biserica caută, în mod continuu, să reînnoiască această îmbătare de

iubire, în special prin taina Sfintei Euharistii – care rămâne evenimentul
6
Cf. Maxim Mărturisitorul, Περί διαφόρων αποριών των Αγίων Διονυσίου και
Γρηγορίου, PG 91, 1084AC, 1092C, 1308.
40
misionar prin excelenţă –, oriunde pe pământ. În Sfânta Liturghie, preotul
slujitor, ca reprezentant al întregii comunităţi, se roagă: „Trimite Duhul Tău
cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Nu numai
„peste daruri”, dar şi „peste noi” implorăm să trimită Duhul Sfânt, ca să
ne învrednicim a fi „purtători de Duh”. Întreaga rugăciune se desfăşoară
într-o foarte clară perspectivă trinitară. Îl implorăm pe Tatăl să trimită Du-
hul, pentru a transforma cinstitele daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos,
şi împărtăşindu-ne, să ne unim cu El, să devenim „de un trup” şi „de un
sânge” cu Hristos, să înmulţim „darul” Duhului Sfânt, să devenim „templu
al lui Dumnezeu”, primitori şi transmiţători ai binecuvântatei Sale prezenţe.
Entuziasmul duhovnicesc, care în ultimul timp este foarte discutat în
Apus, a fost întotdeauna puternic în Răsărit, dar într-un context hristo-
logic aşezat şi într-o perspectivă trinitară. Întreaga experienţă a Bisericii e
recapitulată în cunoscuta afirmaţie a Sfântului Serafim de Sarov: „Scopul
vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt”. Şi continuă: „Rugăciu-
nea, postul, milostenia şi celelalte fapte bune, şi virtuţile care se fac pentru
Hristos sunt în mod clar doar pentru dobândirea Duhului Sfânt”7. Această
prezenţă a Duhului Sfânt este complet străină de îngâmfarea duhovnicească
şi de satisfacţia de sine. E legată profund de trăirea continuă a pocăinţei,
prin sfânta smerenie. „Vă spun adevărul”, spunea un monah aghiorit îm-
bunătăţit, Sfântul Siluan, „nu găsesc nimic bun în mine însumi şi am făcut
multe păcate. Însă harul Duhului Sfânt le-a şters. Şi cunosc că celor ce se
luptă cu păcatul li se dă nu numai iertarea, ci şi harul Duhului Sfânt, care
înveseleşte sufletul şi aduce pace dulce şi profundă”8.
2. Faptul că voia lui Dumnezeu se referă la întreaga lume, la întregul

univers, exclude izolarea noastră într-o pietate individualistă, într-un fel de
creştinism privat.
a) Voia lui Dumnezeu cuprinde întreaga realitate umană şi se desfăşoară
în cadrul istoriei universale. Pentru un creştin nu este posibil să rămână
indiferent la ce se întâmplă în plan istoric în lume, când credinţa se fun-
7
P.A. Botsis, Φιλοκαλία των Ρώσων Νηπτικών, Atena, 1983, p. 105.
8
Arhimandritul Sofronie, Starets Silouane, Moine du Mont-Athos, tradusă din rusă
în greacă de Ieromonahul Simeon, Sisteron, 1973, p. 318.
41
damentează pe două evenimente istorice: Întruparea Cuvântului şi a Doua
Venire a lui Hristos. Realitatea socială, umană, este spaţiul în care Biserica
se dezvoltă. Orice formă de manifestare a creativităţii umane, ştiinţifică,
tehnologică, artistică, relaţiile oamenilor ca indivizi, relaţiile dintre popoare,
dintre diverse grupări, se află în cadrul preocupărilor ei.
Trăim într-o conjunctură istorică critică, în care o nouă cultură univer-
sală ia chip, cultura electronică. Ştiinţele pozitive, în mod deosebit, astrona-
utica, biomedicina şi genetica, creează şi pun noi probleme. Jumătate din
populaţia pământului e concentrată în mari centre de aglomeraţie urbană.
Agnosticismul urban erodează gândirea şi comportamentul locuitorilor
urbani. Trecerea de la „cuvântul scris” la „cuvântul electronic” deschide
posibilităţi inimaginabile pentru acumularea cunoaşterii universale şi cre-
ează un nou mod de gândire umană. O nouă lume se naşte. Un nou tip
de om se formează. Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, Care este „Cel ce
este, Cel ce a fost şi Cel ce vine”, are menirea şi responsabilitatea de a avea
un cuvânt asupra umanităţii de mâine, a întregii societăţi, în cadrul căreia
se află ca „dospitură”, ca „semn”, ca „taină” a Împărăţiei Iubirii care a venit
şi va veni. Tot ceea ce Biserica posedă, are spre binele întregii lumi, spre a
radia, spre a oferi.
Însă, dacă o ispită o constituie faptul de a nu vedea binele universal,
atunci când ne rugăm „facă-se voia Ta”, contrariul este să fim preocupaţi
doar cu teme universale, rămânând indiferenţi la realitatea concretă. Să
fim foarte sensibili la anumite situaţii şi indiferenţi la altele. Să vorbim,
de exemplu, în mod constant de nedreptăţile din cutare loc al Africii sau
al Americii de Sud şi să fim indiferenţi faţă de nedreptăţile Europei, ca de
exemplu, din Albania, unde patru sute de mii de creştini sunt oprimaţi,
privaţi în mod constituţional de orice manifestare liberă a credinţei, chiar
de dreptul elementar de a avea o biserică: de a crede9.
În diverse colţuri ale planetei noastre, sărăcia, boala, opresiunea, ne-
dreptatea, privarea de libertate, violenţa intransigentă a armelor marchează
viaţa a milioane de oameni dintre contemporanii noştri. Suferinţa lor este
9
Amintim că acest referat a fost susţinut în anul 1989, înainte ca regimul totalitar
comunist din Albania să fie schimbat.
42
suferinţa lui Hristos, Care a asumat întreaga umanitate, şi suferinţa Biseri-
cii, Trupul Lui mistic. Este – ar trebui să fie – suferinţa noastră, a tuturor.
Vocea profetică, deopotrivă pentru imediat şi actual, cât şi pentru întrea-
ga lume, rămâne întotdeauna obligaţia Bisericii, chiar dacă îi deranjează pe
unii, care nu doresc să fie atinsă vreo înţelegere nedreaptă. În multe situaţii,
„în interior” şi „în afară”, Biserica este obligată astăzi să vorbească în limbajul
protestului biblic (vezi Is. 5: 16-23): Vai celor ce vorbesc despre dreptate şi
în realitate îşi caută numai drepturile lor şi propriile lor privilegii. Vai celor
care proclamă triumfător „Pace! Pace!”, în vreme ce uită lanţurile celor lipsiţi
de apărare. Vai naţiunilor bogate, care aclamă în mod constant libertatea şi
dragostea, dar prin practicile lor îi fac pe oameni mai săraci, şi mai lipsiţi
de libertate. Vai de cei ce se prezintă drept judecători ai lui Dumnezeu şi
reprezentanţi ai Săi, ridiculizând – voluntar sau involuntar – ceea ce este
mai rafinat în umanitate: mărturia lui Iisus Hristos.
b) Evanghelia nu poate rămâne posesiunea doar a unui anumit grup de

oameni, care au avut privilegiul de a o auzi primii. Punându-ne pe buze ru-
găciunea „facă-se voia Ta”, Domnul „ne-a responsabilizat pe fiecare dintre noi
care ne rugăm, să ne îndreptăm (atenţia) spre lume”10. Voia lui Dumnezeu,
precum a fost împlinită şi revelată în Hristos, trebuie vestită în orice colţ al
pământului, în orice crăpătură a lumii, în orice expresie a civilizaţiei noastre
contemporane. O conferinţă internaţională dedicată misiunii, precum a noas-
tră, nu poate retrograda la o notă de subsol faptul că milioane de bărbaţi şi
de femei dintre contemporanii noştri nu au auzit, nici măcar o dată în vieţile
lor, mesajul creştin; că sute de rase umane, după douăzeci de secole de istorie
creştină, nu au Evanghelia în limba lor maternă.
Deosebirile dintre naţiuni creştine şi necreştine nu mai sunt deloc va-
labile în zilele noastre. În toate naţiunile există o nevoie de reevanghelizare,
în fiecare generaţie. Fiecare Biserică locală se află în misiune, în teritoriul
şi contextul ei geografic şi cultural actual. Dar orizonturile ei, dincolo de
spaţiul în care ea este activă, trebuie lărgite în Biserica universală „de la un
10
Ioan Hrisostom, Υπόμνημα εις τον Άγιον Ματθαίον τον Ευαγγελιστήν,
Omilia 19, PG 57, 280.
43
capăt al lumii la celălalt”. În ciuda diferenţelor culturale, toţi ne confruntăm,
mai mult sau mai puţin, cu aceleaşi probleme umane fundamentale. Toate
Bisericile locale, dând expresie vieţii „Bisericii celei una, sfântă, universală
şi apostolică”, se află într-o poziţionare de interdependenţă şi interrelaţio-
nare reciprocă, deopotrivă în a primi şi a trimite. Distincţia între Biserici
trimise şi primite aparţine trecutului. Toţi ar trebui, şi pot, să primească
şi să trimită deopotrivă. În funcţie de darurile (harismele) pe care fiecare
Biserică locală le posedă (persoane, cunoaştere, experienţă, disponibilitate
financiară), poate să contribuie la dezvoltarea misiunii universale „până la
capătul pământului” (Fapte 1:8). E vremea ca fiecare creştin să realizeze
că misiunea constituie şi responsabilitatea lui proprie şi să participe la ea,
privind la întreaga umanitate. Precum nu există Biserică fără viaţă cultică,
la fel nu poate exista Biserică vie fără misiune.
c) Cei din afara credinţei creştine, care încă nu au cunoscut plinătatea voii
lui Dumnezeu, nu încetează să se mişte în spaţiul radierii tainice a slavei Sale.
Voinţa divină se răspândeşte în toată istoria, în toată lumea. În consecinţă,
influenţează şi propria lor viaţă, îi vizează, îi îmbrăţişează. E exprimată în multe
feluri, ca: pronie dumnezeiască, inspiraţie, îndrumare etc. În ultimii ani, în
mişcarea ecumenică ne-am străduit temeinic asupra înţelegerii teologice a
oamenilor de alte credinţe, şi acest dialog dificil, însă dătător de speranţă, îşi
doreşte foarte mult să continue în cadrul prezentei conferinţe.
Desigur, pentru Biserică, voia lui Dumnezeu, precum a fost trăită în
deplinătatea ei de către Hristos, rămâne moştenirea fundamentală şi contri-
buţia acesteia în lume. Nu ar fi, aşadar, un semn de respect pentru ceilalţi o
aşa-zisă înţelegere comună, care minimalizează convingerile noastre despre
Hristos, ci o nedreptate, dacă am pune sub tăcere adevărul care constituie
chintesenţa experienţei Bisericii. Una este impunerea prin forţă, care este
inacceptabilă şi întotdeauna a fost anticreştină, şi alta tăcerea şi subevaluarea,
care duce la o dublă trădare: şi a propriei noastre credinţe, şi a dreptului
altor oameni de a cunoaşte întregul adevăr.
Iisus Hristos a făcut bine, mişcându-Se şi între oameni de altă credinţă

(să ne aducem aminte de istorisirea despre femeia cananeancă şi centurion),
44
admirând şi lăudând credinţa şi bunătatea lor spontană („Vă spun vouă că nici
în Israel nu am găsit atâta credinţă”, Mt. 8:10). A folosit încă, ca simbol pentru
Sine, un reprezentant al unei alte comunităţi religioase: bunul „samarinean”.
Exemplul Său rămâne determinant: slujire binefăcătoare şi respect împăciuitor
pentru tot ceea ce fiecare om păstrează ca şi „chip al lui Dumnezeu”. Şi cu
siguranţă, în circumstanţele vremii noastre, responsabilitatea noastră a devenit
mai amplă şi mai clară: o împreună păşire în tot ceea ce nu se opune voii lui
Dumnezeu; o înţelegere a celor mai profunde introspecţii religioase, care s-au
dezvoltat în alte civilizaţii, prin călăuzirea Duhului; conlucrare în aplicarea
concretă a voii lui Dumnezeu, precum: dreptatea, pacea, libertatea, dragostea,
deopotrivă în comunitatea universală, dar şi la nivel local.
d) Nu doar aşa-numitul univers spiritual, ci întreg universul material se

mişcă în spaţiul voinţei lui Dumnezeu. Respectul faţă de regnul animal şi
vegetal, justa folosire a naturii, grija pentru întreţinerea echilibrului ecologic,
lupta pentru prevenirea catastrofei nucleare şi pentru menţinerea integrităţii
creaţiei au devenit elemente ale preocupărilor bisericeşti imediate. Aceasta
nu e o deviere, cum susţin unii, care Îl văd pe Hristos mântuind selectiv
doar suflete, iar Biserica Sa, drept o preocupare religioasă privată a anumitor
popoare. Întreaga lume, nu doar „umanitatea”, ci întregul univers, a fost
chemată să participe la restaurarea ce s-a împlinit prin lucrarea mântuitoare a
lui Hristos. „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei Lui, ceruri noi şi pământ
nou, în care locuieşte dreptatea” (II P 3:13). Hristos, Atotţiitorul şi Logosul
universului, rămâne cheia înţelegerii evoluţiei lumii. Toate se vor afla în El,
Care este punctul lor de plecare. Realitatea surprinzătoare, „taina voii Sale”,
care ne-a fost făcută cunoscută „potrivit voinţei Sale”, este „spre iconomia
plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de
pe pământ” (Efes. 1:10). Corespondenţa cu fraza Rugăciunii Domneşti este
evidentă. Transformarea creaţiei, ca victorie asupra desfigurării pe care păcatul
a adus-o în lume, trebuie să se afle în perspectiva mai largă şi în preocupările
imediate ale misiunii creştine.
***
De-a lungul şi de-a latul pământului, milioane de creştini, de orice rasă,
vârstă, nivel de cultură, limbă, repetăm: „Facă-se voia Ta, precum în cer,
45
aşa şi pe pământ”. Uneori cu durere, credinţă şi speranţă, alteori mecanic şi
indiferent. Rareori însă o legăm în universul nostru interior cu necesitatea
misiunii. Îmbinarea celor două fraze: „Facă-se voia Ta” şi „misiune pe ur-
mele lui Hristos” oferă o dinamică deosebită conferinţei noastre. Înţelegând
dimensiunea misionară a acestei rugăciuni, se va întări în lumea creştină
convingerea că misiunea este participarea la realizarea voii lui Dumnezeu
pe pământ. Şi invers, că voia divină implică participarea noastră activă,
conlucrarea cu Dumnezeul Treimic.
Participând la viaţa lui Hristos cel Înviat, trăind voinţa Tatălui, mişcaţi
de Duhul Sfânt, avem un cuvânt şi un rol hotărâtor în determinarea evo-
luţiei umanităţii. Domnul ne este aproape. Istoria lumii nu înaintează în
gol. Se desfăşoară înspre un sfârşit. Există un plan. Voinţa lui Dumnezeu
va triumfa şi pe pământ. Rugăciunile sfinţilor nu vor rămâne fără răspuns!
Va exista o judecată universală a Domnului iubirii. În acel ceas eshatologic,
toate îşi vor pierde importanţa lor, valoarea lor, cu excepţia iubirii dezinte-
resate. Ultimul cuvânt Îi aparţine lui Hristos. Taina voinţei dumnezeieşti
culminează în recapitularea tuturor în El.
Cu răbdare, ne continuăm lupta. Prăznuim Evenimentul care vine. Ne
bucurăm de pregustarea timpului celor de pe urmă, prăznuind în cadrul
cultului, cu această perspectivă, cu această speranţă.
Doamne, eliberează-ne de voinţa noastră şi împropriază-ne-o pe a Ta!
„Facă-se voia Ta”!
46
2
Ortodoxie şi misiune
(1964)
• Parte a unui raport susţinut la Adunarea Generală a Tineretului Ortodox,
„Syndesmos”, Kuopio, Finlanda, 28-30 iulie, 1964. A fost publicat ca • „Ortho-
doxy and Mission”, St. Vladimir’s Seminary Quarterly 8 (1964), p. 1139-1148,
cu o notă editorială: „El ilustrează cu măreţie creşterea sensului responsabili-
tăţii misionare în tânăra generaţie a liderilor tineretului ortodox din Europa”.
• În limba franceză: „Missions Orthodoxes”, Parole et Mission, 8 (1965), Paris,
p. 5-18. • În finlandeză: „Ortodoksisen Kirkon lähetystyoe”: Aamun Koitto,
joensuu 1964, p. 234-239. • În suedeză: „Grekisk-ortodoxt Kyrko-mission-
staenkande”, Svensk Missionstidskrift, Uppsala, 53 (1965), p. 15-27 (trad. B.
Sharpe). • Traducere liberă în greacă: Αδιαφορία για την Ιεραποστολή
σημαίνει άρνηση της Ορθοδοξίας, Αποστολική Διακονία, Αθήνα,
1971, 1973 (ed. a treia). • În germană: Eine Kirche erwaecht zur Mission. Repu-
blicare din Yahrbuch Evangelischermission, Hamburg, 1970. „Mission aus der
Sicht eines Orthodoxen”, Neue Zeitschrift fur Missions-wissenschaft – Nouvelle
Revue des sciences missionnaires, 26 (1970), p. 241-252. • Ιεραποστολή στα
ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Αθήνα, 2007.
48
I storia dă mărturie despre faptul că a fost întotdeauna vie în Biserica
Ortodoxă conştientizarea chemării Bisericii la misiune. Totuşi, raţiuni
externe, ocupaţia de către turci a Balcanilor şi Greciei, care a durat patru
sute de ani, dominaţia comunismului în secolul al XX-lea, emigraţia în alte
ţări, unde dominau alte concepţii religioase, i-au determinat pe ortodocşi
– pentru a-şi menţine credinţa – să se închidă pentru un timp în ei înşişi şi
să constituie, până la o anumită limită, comunităţi închise. Această tactică,
de înţeles şi necesară poate, a devenit cu timpul obişnuinţă şi adesea a luat
formă de izolaţionism. Însă la mulţi oameni s-a menţinut deja convingerea
că indiferenţa sau stagnarea, în ceea ce priveşte misiunea universală, echi-
valează cu o dezicere de Ortodoxia însăşi.
A. MISIUNEA: DATORIA DE NETĂGĂDUIT

A ORTODOCŞILOR
1. Universalitatea şi apostolicitatea constituie elemente esenţiale ale eclesiolo-

giei ortodoxe. a) „Cred într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”
repetăm neîncetat aproape la toate slujbele cultice. Acesta este angajamentul
pe care, înaintea consacrării lor, episcopii trebuie să îl facă public. Cum este,
aşadar, posibil, pentru credincios, şi în mod deosebit pentru cleric, să judece
sau să hotărască, gândindu-se în mod exclusiv la eparhia „sa”, doar la nevoile
„lui”? Perspectiva unitară a Bisericii celei una şi nevoile ei integrale sunt cele
pe care trebuie să le avem întotdeauna înaintea ochilor. Închiderea de sine în
„ale noastre” şi indiferenţa faţă de ceilalţi, denotă faptul că credinţa noastră
în Biserica cea una este redusă doar la o formalitate verbală.
Ori de câte ori ne referim la „Biserica noastră”, dacă dorim cu adevărat să
trăim ca ortodocşi, ne e de folos să ne gândim la Biserica care se întinde „de la
49
un capăt la un alt capăt al lumii”, cum spunem în Anaforaua Dumnezeieştii
Euharistii (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Nu există Biserici Ortodo-
xe diferite, precum Biserica Greciei, Biserica Rusiei, Biserica României, a
Japoniei, a Ugandei, ci o Biserică Ortodoxă, Biserica „care este în” Grecia,
în Rusia, în România, în Uganda (cf. „Biserica lui Dumnezeu care este (în)
Corint”, I Cor 1:2 şi II Cor 1:1); Biserica, care trebuie să se extindă oriunde.
Ortodoxia nu e o confederaţie de Biserici, ci Biserica „cea una, sfântă, sobor-
nicească şi apostolească”, căreia Domnul i-a încredinţat continuarea lucrării
Sale mântuitoare, mântuirea întregii lumi în dimensiunile ei reale. Biserica
este APOSTOLICĂ nu în mod simplu, datorită succesiunii ei apostolice,
ci deoarece menţine flacăra apostolică şi zelul propovăduirii Evangheliei „la
întreaga creaţie” (Mc. 16:15) şi pentru că îşi hrăneşte membrii, astfel încât
aceştia să devină „martori (ai lui Hristos) în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1:8).
b) Conştientizarea faptului că Biserica este „Trupul Lui, plinirea Celui
ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1:23) şi că planul lui Dumnezeu este „ca
toate să fie iarăşi recapitulate (unite) în Hristos, cele din ceruri şi cele de
pe pământ, toate întru El” (Efes 1:10), îl responsabilizează pe credincios să
se elibereze de provincialism şi gândire îngustă, astfel încât să poată trăi cu
dorinţă arzătoare şi rugăciune în perspectiva recapitulării tuturor în Hristos.
Această dorinţă arzătoare nu poate rămâne, în mod simplu, la suprafaţă, ca
sentimentalism şi anticipare, ci e exprimată ca participare activă la o chemare
vie, la continuarea dezvoltării „Trupului tainic al lui Hristos”.
Astfel, misiunea universală, ecumenică, din punct de vedere ortodox, nu
e cu nimic mai puţin decât rezultatul imediat al unui articol fundamental
al Crezului şi al înţelegerii fundamentale a Bisericii. Dacă Ortodoxia nu
îmbrăţişează această perspectivă a universalităţii Bisericii – să nu ezităm să
o spunem – se neagă în mod simplu pe ea însăşi.
2. Ortodoxie – Înviere – Misiune. E greu să înţelegem Ortodoxia auten-

tică în afara unui demers viguros pentru misiune universală, pentru că ne
este imposibil să ne imaginăm o Ortodoxie care să nu fie focalizată asupra
Învierii lui Hristos. Învierea şi misiunea universală se leagă în mod profund.
Porunca pentru misiune este direct legată de biruinţa lui Hristos, prin Învi-
50
erea Sa. Faptul că I s-a dat „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28:18)
trebuie să fie mărturisit „la întreaga făptură” (Mc. 16:15). Înainte de Înviere,
înainte de înfăptuirea operei de mântuire, ucenicii nu aveau permisiunea
de a trece graniţele lui Israel. „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo
cetate de samarineni să nu intraţi” (Mt. 10:5), i-a sfătuit Iisus. Însă după
Învierea Sa nu le mai permite să îşi îngrădească mărturisirea doar în cadrul
acestor graniţe. „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28:19. Cf. Fapte
10:1-48 şi 15:7-8).
Învierea Domnului este punctul de pornire pentru extinderea misiunii
din Israel spre întreaga lume. Cei care continuă să se mişte doar în cadrul
limitei lui Israel – chiar şi în noul Israel al harului – sunt ca şi când ar trăi
înainte de Înviere. Orientarea tainei mântuirii este în chip minunat exprimată
în versetul care electrizează Biserica, în Vecernia Sâmbetei, înainte de Paşti,
„A înviat Domnul, judecând pământul, că Tu stăpâneşti în toate neamurile”.
Învierea constituie axul fundamental al cultului ortodox şi, în acest cadru,
imnologia ortodoxă – a perioadei Penticostarului, ca şi a Vecerniilor de sâmbăta
şi a Utreniilor – o mărturiseşte ca centralitate prin excelenţă a întregii mântu-
iri a umanităţii şi descrie folosul misiunii, care izvorăşte din acest eveniment
istoric unic. Textele evanghelice care se referă la porunca: „Mergeţi, aşadar”
se citesc foarte des, în mod deosebit la cele mai semnificative sărbători (Mt.
28:16-20; Mc. 16:9-20, Lc. 24:36-53, In. 20:19-31 şi Fapte 1:1-8).
Este, aşadar, o adevărată mirare, cum este posibil ca cineva să gândească,
să cânte, să trăiască atât de intens Învierea şi să rămână lipsit de zel în faţa
chemării la misiune universală, care este atât de indisolubil legată de aceas-
ta. Cum pot ortodocşii să mărturisească învăţătura despre Înviere, dacă, în
conştiinţa credincioşilor, responsabilitatea proclamării triumfului lui Hristos
– mântuirea firii umane – „la toate neamurile” este absentă?
3. Spiritualitate ortodoxă: „Fiinţa în Hristos” şi misiunea. a) Apostolul

Pavel, după întâlnirea cu Hristos cel Înviat, la început s-a retras pentru
câţiva ani în deşertul arab, însă după această pregătire a găsit ca imposibilă
rămânerea doar într-un singur loc pentru a medita la Acesta şi a-L slăvi.
Relaţionarea sa cu Domnul cel Viu a fost atât de cutremurătoare, încât
neîncetat îl stimula la noi misiuni, la noi sfere de activitate. „Căci dacă ves-
51
tesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci,
vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor 9:16), le scria creştinilor din Corint.
Patosul său pentru misiunea către neamuri nu poate fi atribuit unei
simple tendinţe de extrovertire pentru a scăpa de încercările lui Israel, şi
nici iluziei că lucrarea misionară de acolo s-ar fi împlinit. În mod clar, „a
cunoscut” prin descoperire „taina lui Hristos” (Efes. 3:2-3), că „neamurile
sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi
împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efes.
3:6), şi, în consecinţă, înţelegea perfect când spunea: „Dator sunt şi elinilor
şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor” (Rom. 1:14). Simţea că trebuie
să împărtăşească împreună cu alţii preţiosul dar pe care l-a primit, adică
experierea personală a lui Hristos cel Înviat, „viaţa în Hristos”. Această
viaţă în Hristos, care cuprinde totul, pe care a exprimat-o – într-un mod
proverbial – că „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc,
ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20), defineşte spiritualitatea Apostolu-
lui Pavel şi ar trebui să fie sursa şi criteriul spiritualităţii ortodoxe, potrivit
tradiţiei ortodoxe de veacuri.
b) Porunca Domnului: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi… dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (In 15:4 şi 10) rămâne sco-
pul principal al spiritualităţii vieţii ortodoxe. Astfel, „a rămâne în Hristos”
înseamnă că încercăm să gândim, să simţim şi să dorim precum Hristos.
De asemenea, înseamnă că avem „mintea lui Hristos” (I Cor. 2:16), că ne
raportăm la ceilalţi cu „afectivitatea lui Hristos” (Filip. 1:8) şi că întreaga
noastră existenţă se află înrădăcinată în profunzimile iubirii Lui.
Să ne gândim, aşadar, pentru puţin, cum vede Domnul nostru lumea.
Ar fi putut orizontul Său să se limiteze la oraşul nostru, la neamul nostru,
la aşa-zisa „lume creştină”? Nu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc”
(Fapte 17:26)? Nu vrea „ca toţi oamenii… să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (I Tim. 2:4)? Nu Se interesează de milioanele de oa-
meni care trăiesc ca „străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde
şi fără de Dumnezeu, în lume” (Efes. 2:12)? Cu siguranţă, îl determinăm
pe apostol să repete încă o dată: „Unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o
spun spre ruşinea voastră” (I Cor. 15:34). Toate acestea ne mărturisesc, cu
siguranţă, că nu s-ar putea cineva raporta cu o inimă rece şi indiferentă la
52
drama înstrăinării umanităţii de Dumnezeu, dacă cu adevărat doreşte „să
rămână în Hristos”.
În cele din urmă, concepţia noastră despre misiune, într-o perspectivă
globală, nu poate fi mai puţin decât întoarcerea inimii noastre spre Iisus,
astfel încât să putem trăi cu adevărat „rămânerea în Hristos”. Aici se află
adevăratul imbold al misiunii. Credinciosului conştient îi e de folos să aibă
neîncetat în mintea lui evanghelizarea întregii lumi. Nu poate să gândească
contrar minţii lui Hristos. Nu poate să iubească într-un mod diferit de cel
al Domnului său. Nu poate să ia hotărâri pe criterii care diferă de cele ale
Evangheliei. Consideră că nu există un dar mai preţios pentru om decât
adevărul pe care l-a revelat Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, el simte că oa-
menii care suferă cel mai mult de nedreptate în vremea noastră sunt aceia
care sunt privaţi de Cuvânt. El simte mai departe că „cinstea” şi „iubirea”
lui nu pot fi autentice, dacă nu încearcă ceva concret – ceea ce poate face
cel mai bine înspre această direcţie. Interesul său faţă de misiune are o
astfel de poziţie în inima sa, încât nu îi este cu putinţă să facă ceva în mod
diferit. Izvorăşte din cuvântul Domnului: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, păziţi
poruncile Mele” (In. 14:15). „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela
este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu
şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In. 14:21). Omul care iubeşte şi este
iubit se supune întregii Evanghelii, pentru că doreşte să trăiască în Hristos.
B. ELEMENTE DISTINCTIVE FUNDAMENTALE

ALE MISIUNII ORTODOXE
Există multe aspecte care ar trebui să devină obiectul studiului atent

în efortul misionarismului ortodox, care se află doar la început (1964).
În cadrul acestei succinte prezentări ne propunem să evidenţiem anumite
elemente distinctive fundamentale, care trebuie să caracterizeze această
revigorare misionară.
1. Expresie a pocăinţei şi interes al întregii Biserici. a) Adesea se exprimă

opinia că, de vreme ce avem atâtea probleme acasă, lucrarea misionară în
locuri îndepărtate este „un aspect de lux”. Din contră, noi credem că e un
53
aspect de pocăinţă şi priveşte fiecare comunitate ortodoxă, ca şi pe fiecare
credincios. Deschiderea şi lărgirea orizontului nostru nu sunt mai puţin
importante progresului nostru duhovnicesc decât sunt nevoii oamenilor
care primesc misiunea. E un aspect de pocăinţă – o schimbare a gândirii
şi a faptei, potrivit unei porunci fundamentale a Domnului şi Tradiţiei
ortodoxe autentice.
Nu am putut niciodată să ne debarasăm de probleme interne şi nici
nu urmează vreodată să se întâmple aşa ceva. Când Apostolii au mers „la
neamuri” (adică la înaintaşii noştri), problemele Bisericii din Palestina
erau departe de a fi soluţionate. Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan
Hrisostomul şi Sfântul Fotie se confruntau cu mari probleme în cadrul
Bisericii, însă acest aspect nu îi împiedica să arate un interes personal deo-
sebit faţă de încreştinarea altor zone. Problema internă cea mai serioasă este
dacă suntem pregătiţi „să le ţinem pe toate” din cele câte Domnul „ne-a
poruncit nouă” (Mt. 28:20), sau dacă ne vom crea propria interpretare a
Evangheliei, adăugând şi dând la o parte porunci, potrivit propriei noastre
concepţii şi nevoi contemporane.
Este clar că în fiecare ţară există astăzi un câmp larg pentru activitate
misionară. Însă Dumnezeu ne cheamă nu în mod simplu spre cei care au
nevoie de noi, ci spre cei care au nevoie mai mare de noi. Ca slujitori ai
singurului Domn al acestei lumi, noi trebuie să căutăm în mod constant
să descoperim în ce loc şi în ce mod, concret, putem să-L slujim mai bine.
b) Problema nu este să creăm, în mod simplu, câteva grupuri misionare.
Întrebarea este: În ce mod întreaga Biserică poate să fie însufleţită de această
viziune misionară universală?
Participarea fiecărui credincios trebuie să fie căutată cu aceeaşi stăruinţă
şi intensitate precum participarea sa la cult. Trebuie căutată (privită) ca o
consecinţă a „Crezului” pe care el, în mod continuu, îl mărturiseşte. Toţi
pot să ajute, cu toţii avem responsabilitate în acest sens, ca membri vii ai
Bisericii; aceasta ar trebui să constituie mottoul. Forma concretă a ajutorului
e un aspect de organizare.
Este urgent să se stabilească o zi sau o săptămână specială, dedicată
în fiecare an misiunii, în toate Bisericile Ortodoxe, pe parcursul căreia
conştiinţa misionară a poporului ortodox va fi stimulată prin predicare,
54
rugăciuni şi eforturi de strângere de fonduri. Un accent deosebit trebuie pus
pe rugăciune şi pe contribuţia financiară care provine din jertfă personală.
c) În acest efort misionar, trebuie căutată colaborarea tuturor Bisericilor
Ortodoxe. Este imposibil ca Ortodoxia să se ofere în mod separat (scindat)
într-o lume care devine o vecinătate globală. Subiectul prezintă, desigur,
multe dificultăţi interne. De aceea, trebuie să înaintăm spre o abordare mai
sistematică şi mai susţinută a problematicii, mai degrabă decât să o neglijăm.
Colaborarea interortodoxă, în multe domenii, este deja o realitate dătătoare
de speranţă.
2. Asumare, şi nu în mod simplu adaptare. a) Critică susţinută, în anumite

situaţii justificată, s-a făcut în trecut vizând acţiunea multor misionari de
a întemeia colonii spirituale sau anexe la propriile lor Biserici, mai degrabă
decât să creeze Biserici noi, vii, înrădăcinate în sufletul şi viaţa oamenilor.
Tradiţia ortodoxă a fost, cu privire la acest aspect, din fericire, foarte clară:
Respect sincer faţă de identitatea persoanelor şi popoarelor şi sfinţirea elemen-
telor lor caracteristice deosebite, astfel încât să poată deveni cu adevărat ei
înşişi. Aceasta s-a întâmplat cu încreştinarea Etiopiei şi a lumii slave, la fel
au trudit şi misionarii ortodocşi ulteriori, la neamuri mari (de exemplu,
Nikolai Kasatkin în Japonia) sau la mici triburi primitive (precum Innocent
Veniaminov cu aleuţii din Alaska). Aceste tactici nu au fost o emanaţie a
raţiunii umane. Mai degrabă, a fost vorba de o consecinţă teologică pentru
răspândirea evenimentului că El, Cel care a fost trimis de Tatăl, „a locuit
între noi” (In. 1:14) şi S-a unit cu umanitatea. „Întruparea” „Cuvântului”
lui Dumnezeu în limba şi în tradiţiile unei ţări constituie principala lucrare
a fiecărui misionar ortodox.
Evenimentul Cincizecimii (Fapte 2:6-11), în timpul căruia „fiecare a
auzit vorbindu-se în propria sa limbă” despre „lucrările minunate ale lui
Dumnezeu”, rămâne fundamentul tacticii misionare. Traducerea Sfintei
Scripturi şi a Sfintei Liturghii în limba fiecărui popor a fost tradiţia neîntre-
ruptă a Bisericii Răsăritene. Misionarii ruşi (cum deja am observat) au urmat
aceeaşi modalitate şi au făcut traduceri în limbile celor mai mici triburi din
Siberia, din Peninsula Kamchatka şi din Alaska. Când, pentru o perioadă
de timp, această metodă de lucru a fost neglijată, efortul misionar a stagnat.
55
Exemplul lui Nicholas Ilminski este foarte concludent. El a pus la dis-
poziţia misiunii lucrarea şi roadele ştiinţei, ale lingvisticii şi ale etnologiei
pentru a sprijini descoperirea celor mai eficace metode de apropiere de
triburile primitive şi traducerea Noului Testament în propria lor limbă.
Aceasta arată cât de mare atenţie trebuie dată de misiunea ortodoxă, în
mod special când este vorba de triburile primitive, domeniului lingvis-
tic, care a realizat un progres atât de semnificativ în timpurile noastre.
Contribuţia lingviştilor şi misionarilor greci, care au o cunoaştere au-
tentică a limbii textului original, poate avea o importanţă deosebită în
traducerea Noului Testament. Potrivit cercetărilor recente, există în jur
de 1500 de limbi şi dialecte, în care nu există o traducere completă a
Noului Testament.
b) Acesta este primul pas. Finalul drumului unei misiuni ortodoxe
trebuie să fie, aşadar: creşterea Bisericii locale, care va sfinţi şi va folosi într-
un mod just, toate elementele pure ale tradiţiilor locale şi va sprijini perso-
nalitatea fiecărui popor. Din această perspectivă, există o responsabilitate
misionară de a înţelege civilizaţia altor popoare. Aceasta, desigur, în nici
un mod, nu poate să ducă spre o imitare sau asumare pasivă. Exemplul fra-
ţilor tesaloniceni Chiril şi Metodie, ca şi întreg cursul dezvoltării Bisericii
Ruse – care a început cu asimilarea moştenirii spirituale bizantine, dar care
a urmat propriul drum al exprimării de sine –, constituie un îndrumar de
o mare importanţă.
În primul rând, trebuie să respectăm trecutul fiecărui popor. Apostolul
Pavel, deşi în Fapte 14:16-17 realizează că Dumnezeu „în generaţiile trecute
a permis tuturor neamurilor să umble pe căile lor”, continuând, completează
că „El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer
ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre”.
Constituie, aşadar, poruncă nu numai pedagogică, ci şi teologică (14:17)
să cercetăm cum Dumnezeu a dat mărturie despre Sine, în relaţionarea Sa
cu fiecare popor. Poate combinaţia frazelor: „El nu S-a lăsat pe Sine ne-
mărturisit” şi „umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre” poate să ne
ajute, ducându-ne şi mai profund în înţelegerea sensului şi a semnificaţiei
religioase pe care unele sărbători legate de sezon le au între oamenii care
trăiesc în condiţii primitive.
56
3. Cult şi autonomie. a) Cultul ortodox, a scris profesorul Seeberg de
la Universitatea din Berlin, este singurul care poate fi cu uşurinţă înţeles şi
asumat de către om. Atmosfera mistică a cultului sensibilizează întreg omul,
într-un mod foarte profund. Când e tradus corect şi armonizat caracterului
fiecărui popor, poate să-l ajute, cu adevărat, în înţelegerea tainei răscumpă-
rării. Viaţa liturgică a jucat un rol fundamental în procesul de încreştinare
a Rusiei. O mărturiseşte mirarea delegaţilor ruşi în faţa măreţiei Liturghiei
bizantine din Sfânta Sofia şi, ulterior, influenţa duhovnicească a mănăstirilor
pe întreaga întindere a marelui imperiu.
b) Autonomia administrativă a Bisericilor Ortodoxe locale este, de ase-
menea, foarte importantă în vremea noastră, în care sentimentele naţiona-
liste ale popoarelor din Africa şi Asia constituie un mare curent. Unitatea
Bisericii Ortodoxe nu se bazează pe o uniformitate superficială de limbă sau
civilizaţie, ci pe o unitate de credinţă şi de viaţă sacramentală.
Din punct de vedere misionar este foarte interesant că, în primele
secole ale Bisericii unite, existau în uz aproximativ patruzeci de Liturghii
diferite şi în jur de şaptezeci de limbi liturgice. Problema nu este cum să ne
îndepărtăm de vocile diferite, ci cum varietatea vocilor poate constitui o
armonie a slăvirii lui Dumnezeu. În acelaşi fel, fiecare credincios are propria
lui personalitate diferită, care trebuie să se dezvolte în mod autonom, pe
fundamentul, desigur, al Tradiţiei Bisericii celei Una. În grădina lui Dum-
nezeu există loc – trebuie să existe – pentru toate felurile de flori.
Dezvoltarea unei Biserici locale, potrivit tradiţiei ortodoxe, prezintă mul-
te probleme. Aceste probleme ne determină, în mod continuu, să examinăm
şi să discernem veşnicul, care constituie parte a tradiţiei „Bisericii celei Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, de temporal, care constituie parte
a tradiţiilor unei Biserici locale şi ale unui popor concret şi care, aşadar, nu
constituie o responsabilitate pentru toate celelalte popoare.
4. Caracteristici fundamentale ale misiunii ortodoxe. Pe lângă preocuparea

generală în ceea ce priveşte misiunea, este, de asemenea, necesar să cercetăm
tipul de spiritualitate care ar trebui să caracterizeze misiunea ortodoxă.
a) Având în vedere faptul că lucrarea misionarului este continuarea
operei pământeşti a Domnului nostru, el ar trebui să accepte modul de
57
viaţă al Învăţătorului său. El ar trebui să urmeze paşii Primului misionar
trimis de Dumnezeu, ai Celui Care „nu a venit ca să I se slujească, ci ca El
să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10:45).
„Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascul-
tător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2:6-8).
Precum Acesta „a locuit între noi” şi ne-a descoperit slava Sa (In. 1:14), la
fel e chemat şi misionarul să trăiască în mijlocul poporului şi să descopere
slava lui Dumnezeu şi taina Întrupării.
b) Pentru a fi întotdeauna o mărturie vie a prezenţei Domnului nostru,
misionarul trebuie să fie într-o relaţie personală continuă cu El. El trebuie nu
doar să gândească sau să vorbească despre El, ci „să trăiască în Hristos” (Gal.
2:20). Aceasta înseamnă o relaţie profundă cu Hristos a întregii persoane
umane, nu doar a intelectului ei. Această viaţă transformată în Hristos este
caracteristica reală a misionarului.
Domnul nostru defineşte lucrarea misionară a ucenicilor Săi ca o con-
tinuare directă a lucrării Sale. „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu
i-am trimis pe ei în lume” (In. 17:18), a spus El în rugăciunea Sa arhierească.
Şi după Înviere, a repetat acelaşi adevăr ucenicilor Săi, spunând: „Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, la fel vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20:21). În cadrul
lui „precum… la fel” trebuie să căutăm nu doar conţinutul, ci, de asemenea,
şi modul şi metoda lucrării noastre misionare.
În Evanghelia Sfântului Evanghelist Ioan se accentuează, în mod deose-
bit, comuniunea şi unitatea Tatălui cu Fiul. Fiecare cuvânt şi fiecare lucrare a
Domnului depinde de Tatăl Său şi e legată de Acesta. „Când veţi înălţa pe Fiul
Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la Mine Însumi nu fac nimic,
ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc. Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine;
nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (In. 8:28-29).
Mesajul Său nu este nimic altceva decât ceea ce El „a auzit” şi „a văzut”. „Cel
ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele ce am auzit de la El, Eu acestea
le grăiesc în lume” (In. 8:26). „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu”
(In. 8:38). „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la
Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci
58
El M-a trimis” (In. 8:42; vezi şi In. 12:49; 10:25; 5:36). Voinţa Sa este aceeaşi
cu voinţa Tatălui Său. „…Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a
trimis” (In. 5:30; vezi şi In. 6:38). Lucrările Lui sunt lucrările Tatălui. În tot
ceea ce El face, afirmă că a fost trimis de Tatăl (In. 5:36). Apostolii au participat
la relaţia Tatălui cu Fiul: „Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe
Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine” (In. 13:20. Vezi şi In. 17:23). Aşadar, problema crucială pen-
tru fiecare misionar este cum să menţină o relaţie apropiată cu Sfânta Treime.
c) Există două lucruri care vor ajuta substanţial această relaţie vie. În
primul rând: sfinţirea misionarului în adevărul Evangheliei. „Sfinţeşte-i pe ei
întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (In. 17:17; vezi şi In. 15:7;
8:31). În al doilea rând: participarea conştientă la taine, în mod deosebit,
la taina Sfintei Euharistii. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu
viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi în veac.” (In. 6:56-
57; vezi şi In. 6:53; 15:4-5).
Este clar că există o relaţie directă între „mâncând şi bând” şi „trimi-
ţând”, adică între participarea la viaţa sacramentală a Bisericii şi activitatea
(expansiunea) misionară.
Să concluzionăm: Potrivit încredinţării Domnului, „Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, la fel vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20:21), misiunea Bisericii
constituie continuare a lucrării pământeşti a lui Hristos şi participare (păr-
tăşie) la prezenţa Sa vie în lume. E participare la viaţa Domnului, „Care
ne-a dat nouă slujirea împăcării” (II Cor. 5:18).
Din moment ce misionarul este un trimis, „un apostol al lui Iisus
Hristos, prin voinţa lui Dumnezeu” (Efes. 1:1), el va vorbi fără folos des-
pre misiune, dacă nu va încerca să se afle într-o „comuniune” constantă cu
Hristos. Ceea ce are importanţă nu este ceea ce el însuşi va spune sau va
face, ci ceea ce Domnul va spune şi va face prin el.
Astfel, este de datoria noastră să folosim cel mai bine toate oportunităţile
şi posibilităţile lumii contemporane, în vederea răspândirii Împărăţiei lui
Dumnezeu, însă va trebui să facem aceasta fără a cădea în ispita activităţii
superficiale. Preocuparea noastră supremă trebuie să fie nu ceea ce noi vom
FACE, ci cum noi vom FI o mărturie vie a prezenţei Domnului în lume.
59
3
Scopul şi motivul misiunii

(Dintr-o perspectivă teologică)
(1967)
• „The Purpose and Motive of Mission”, International Review of Missi-
on, 54 (1965), p. 281-297; a doua ed., Porefthendes – Go Ye 9 (1967). De
asemenea, ca lucrare separată: The Purpose and Motive of Mission – From
an Orthodox Point of View, Athens, 1968. • Σκοπός και κίνητρο της
Ιεραποστολής (εξ επόψεως θεολογικής), Αθήνα, 1966. Republicată
din Theologia 37 (1966), p. 434-452, a doua ed. (1971). • Ιεραποστολή στα
62
G ândirea teologică ortodoxă, cu privire la tematica misionară, nu
s-a dezvoltat într-un mod sistematic. De aceea, când cineva ar
urma să vorbească despre scopul şi motivele misiunii (un subiect cu care
gândirea apuseană se preocupă de mulţi ani) din perspectivă ortodoxă, se
confruntă cu două pericole: fie se va limita la o repetare pasivă a gândirii
altora, fie, după ce va studia punctele de vedere romano-catolice şi protes-
tante, va încerca să construiască un punct de vedere ortodox, distinct de
cele două, numai şi numai pentru a completa cunoscuta trilogie. Există
o a treia cale, mult mai serioasă, mai modestă şi, în consecinţă, mai or-
todoxă. Este de dorit evitarea acestei tactici controversate şi pornirea de
la presupoziţiile şi principiile generale ale teologiei ortodoxe; urmând,
în perspectivă misionară, capitolele coerente ale soteriologiei, eclesiolo-
giei şi ale eshatologiei ortodoxe. Acesta, desigur, necesită o muncă şi o
cercetare de mulţi ani. Prezenta lucrare oferă mai degrabă o introducere
în studiul acestei teme.
A. PUNCTUL DE PLECARE TEOLOGIC
Este nevoie, pentru o mai bună înţelegere a punctelor de vedere care

sunt dezvoltate, să reamintim că gândirea teologică a Bisericii Răsăritene
se mişcă în cadrul unui spaţiu teologic, cosmologic vast, în care domină
atmosfera concepţiei ioaneice despre iubirea Dumnezeului Treimic, vă-
zând contemplarea tainei lui Dumnezeu într-o perspectivă eshatologică
şi doxologică. Slava Dumnezeului Treimic, văzută în perspectiva iubirii
Sale nesfârşite, constituie, cred eu, cheia fundamentală pentru înţelegerea
întregii desfăşurări a istoriei, potrivit gândirii ortodoxe. „Alfa şi Omega,
începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21:6), „Primul şi Cel de pe urmă” (Apoc.
63
1:17), rămâne Dumnezeu. El este „Cel Ce este, Cel Care a fost şi Cel
Care vine” (Apoc. 1:8), Cel vrednic să primească slava, cinstea şi puterea,
pentru că El Însuşi a creat totul şi prin voinţa Sa toate au venit la existenţă
(vezi Apoc. 4:11).
Evoluţia istoriei umane, despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură, în-
cepe de la slava lui Dumnezeu şi se sfârşeşte cu slava lui Dumnezeu. Când
Domnul spune „şi acum, preaslăveşte-Mă, Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu
slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (In. 17:5), face
cunoscut că „slava lui Dumnezeu” era o condiţie care exista înainte de cre-
aţie. În legătură cu sfârşitul istoriei este caracteristic faptul că ultima carte a
Sfintei Scripturi se referă în continuu la slava pe care o primeşte Dumnezeu
şi descrie Liturghia cerească, la care participă cei mântuiţi de Hristos „din
toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (Apoc. 5:9), a cărei temă fun-
damentală este slăvirea Dumnezeului Treimic (vezi Apoc. 4:5).
Însă să urmărim în mod analitic elementele teologice. Creaţia a
constituit încă o expresie a slavei din veci a lui Dumnezeu. Omul, însă,
respinge slava absolută a lui Dumnezeu şi, căutând să-şi creeze propria
sa slavă, adorându-se pe sine, se separă el însuşi de Dumnezeul cel viu şi
provoacă o catastrofă cosmică: apariţia unei noi condiţii, a morţii, în care
slava lui Dumnezeu este acoperită. Păcatul oamenilor provoacă un obstacol
permanent în calea revărsării şi manifestării slavei. În zarva, confuzia şi
dezagregarea pe care le creează păcatul uman, slăvirea lui Dumnezeu îşi
pierde din vitalitate.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu încetează să-Şi arate slava Sa oamenilor
(Ieş. 3:2, 6; Is. 6). În sfârşit, când a sosit plinirea vremii, L-a trimis pe Fiul
Său. Acela prin Care toate s-au făcut, pentru a le recrea pe toate, astfel încât
Dumnezeu să Se slăvească în El (vezi In. 17:1-10). Lucrarea pe care Fiul este
chemat să o împlinească este slăvirea lui Dumnezeu pe pământ (In. 17:4).
Întruparea Lui este întâmpinată cu doxologie şi este caracterizată de către
îngeri ca „mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace” (Lc.
2:14). Prin întreaga Sa viaţă, prin minunile Sale, El „Şi-a manifestat slava
Sa” (In. 2:11; vezi şi In. 11:4). Prin transfigurarea Sa pe Tabor le-a arătat
ucenicilor Săi „slava Sa, pe cât le-a fost cu putinţă”, cum cântăm în tropa-
rul sărbătorii; „pregustare vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu în slavă”, cum
64
observă Sfântul Grigorie Palama1, ca şi un semn al transfigurării omului şi
al întregii creaţii2.
Dar, dincolo de toate, Crucea şi Învierea lui Hristos sunt descoperire
a slavei lui Dumnezeu. În cultul ortodox, crucea este înfăţişată, în mod
deosebit, ca simbol al biruinţei şi slavei, întotdeauna ca cealaltă faţă a
Învierii, strâns legată de aceasta3. Distincţia dintre agonia Crucii şi slava
Învierii, care este atât de comună în Apus, este neobişnuită în Biserica
Ortodoxă. Ambele sunt descoperire şi manifestare a slavei lui Dumnezeu.
În general, întreaga mişcare chenotică a milostivirii dumnezeieşti, Întru-
parea, Patimile, Învierea nu sunt doar expresii ale iubirii dumnezeieşti,
ci, în acelaşi timp, noi manifestări ale slavei lui Dumnezeu. S-ar putea
spune că iubirea şi slava sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi: viaţa
lui Dumnezeu.
Apropiindu-Se de Patima Sa, Domnul spune: „Părinte, preaslăveşte-Ţi
numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi prea-
slăvi” (In. 12:28). În mod asemănător, în timpul Cinei celei de Taină începe
descoperirea supremă a sensului misiunii Sale, prin aceste cuvinte: „Acum a
fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El. Iar dacă
Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El şi
îndată Îl va preaslăvi” (In. 13:31-32). În aceeaşi noapte începe rugăciunea
Sa arhierească: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (In.
17:1). Este semnificativ faptul că, în ultimul discurs al Domnului, două
1
Grigorie Palama, Λόγος υπέρ των ιερών ησυχαζόντων 1, 3. J. Meyendorff, ed.,
Défense des Saints Hésychastes, Louvain, 1959, p. 193.
2
Pentru semnificaţia Praznicului Schimbării la Faţă în teologia şi spiritualitatea
ortodoxă, vezi Andreas Theodorou, Η ουσία της Ορθοδοξίας, Atena, 1961, p. 148 ş.a.
La Vecernia praznicului cântăm: „Firea cea păcătoasă din Adam ai transfigurat-o în slava
şi măreţia dumnezeirii Tale”.
3
Vezi troparele cântate la Utrenie, în Duminici, unde slăvirea Crucii se întrepătrunde
cu slăvirea Învierii. Vezi, de asemenea, diferitele exprimări folosite pentru a descrie Crucea în
imnologia ortodoxă, precum: „slăvita Cruce” (ο υπερένδοξος Σταυρός), „purtătoare de
viaţă” (ζωηφόρος) , „dătătoare de viaţă” (ζωοδώρητος), „slavă dumnezeiască a lui Hristos”
(Χριστού θεία δόξα), „trofeu nebiruit” (αήττητον τρόπαιον), „Crucea, de trei ori fericit
lemn” (Σταυρός, ο τρισμακάριστος), „Crucea Ta, Hristoase, viaţă şi Înviere e poporului
Tău” (Ο Σταυρός Σου, Κύριε, ζωή και Ανάστασις υπάρχει τᾡ λαᾡ Σου) etc.
65
dintre temele centrale, care apar sub diferite sensuri sunt slava şi iubirea –
cei doi poli ai mişcării de răscumpărare. În Rugăciunea arhierească, slava lui
Dumnezeu se uneşte cu unitatea perfectă a credincioşilor „în Dumnezeu”.
„Şi slava pe care tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi
una suntem” (In. 17:22). De asemenea, vederea slavei Fiului este prezentată
ca scop fundamental al „fiinţei în Hristos”: „Părinte, voiesc ca, unde sunt
Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava
Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de
întemeierea lumii” (In. 17:24).
Manifestarea slavei lui Dumnezeu, descoperirea, în chenoză, a iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu şi apelul, atracţia înspre unitate, se între-
pătrund în taina răscumpărării. Constituie o singură mişcare, al cărei
promotor este Dumnezeu. Această mişcare răscumpărătoare schimbă, în
mod decisiv, cursul istoriei umane, care păşise spre separare şi egocen-
trism, subestimare şi tăinuire a slavei lui Dumnezeu. În Hristos, prin
Întrupare, Răstignire, Înviere, Înălţare, nu numai că a fost răscumpărat
neamul omenesc, firea umană din „robia stricăciunii”, nu numai că s-a
refăcut ordinea universală, care fusese perturbată din vremea lui Adam,
şi universul a devenit iarăşi „cosmos” şi raiul s-a deschis, ci s-a împlinit
voinţa Părintelui ceresc: omul, împăratul universului, mintea creaţiei,
suma creaţiei, a început să participe, prin har, la viaţa preaslăvită a Sfintei
Treimi „intrând în slava Ei”.
Prin acest eveniment, istoria ajunge la „finalul” ei. „Ziua cea din urmă”,
marea zi pentru care Dumnezeu a creat lumea, a răsărit. Însă începutul
acestei perioade eshatologice, care duce spre plinirea finală, nu înseamnă
finalul istoriei. Lucrarea lui Dumnezeu nu se termină, ci îşi primeşte direcţia
şi sensul ei definitiv. Mişcarea istoriei se îndreaptă, aşadar, spre un scop clar
definit. Duhul Sfânt vine să continue şi să împlinească planul dumneze-
iesc, prin participarea ucenicilor lui Hristos, pe care El i-a împuternicit cu
proclamarea răscumpărării în întreaga creaţie, până la a Doua Venire, când
se va descoperi pe deplin slava lui Dumnezeu. Astfel, pe lângă mişcarea
verticală, din cer spre pământ, lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu
are acum, de asemenea, o direcţie orizontală dinamică pe pământ, prin
participarea Bisericii.
66
B. SCOPUL ULTIM AL MISIUNII
În cadrul perspectivei pe care am creionat-o, putem distinge, deopotrivă,

scopul ultim, dar şi imediat al misiunii. Din momentul Cincizecimii, când
misiunea lui Dumnezeu s-a revelat în dimensiunea ei trinitară, toţi cei câţi
prin credinţă şi taine au văzut „slava Lui (a lui Hristos), slavă ca a unuia
născut din Tatăl” (In. 1:14), sunt asumaţi în Hristos, au luat pecetluirea
Duhului Sfânt, participând, potrivit iconomiei divine, la această „misiune”.
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20:21; vezi
şi In. 17:18). În acest punct aş vrea să observ că nu este absolut corect să se
spună că „misiunea nu este a noastră, ci a lui Hristos”4. Este şi a noastră, în
măsura în care ne-am unit într-un trup cu Hristos. „Toate sunt ale voastre”,
ar spune din nou, în acest caz, Sfântul Apostol Pavel, „voi sunteţi ai lui
Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (I Cor. 3:22-23).
De vreme ce misiunea creştinilor este incorporată în misiunea lui
Dumnezeu, scopul final al propriei lor misiuni nu poate, cu siguranţă, să
se deosebească de al Lui. Şi acest scop, precum Sfânta Scriptură, în mod
deosebit Epistolele către Efeseni şi Coloseni, clarifică, este „recapitularea
tuturor” (Efes. 1:10) în Hristos şi participarea noastră la slava dumnezeiască,
slava veşnică a lui Dumnezeu.
După Învierea şi Înălţarea Sa, Hristos devine „polul de convergenţă al
unităţii restaurate, centrul reintegrator al omului şi al lumii”5. „În acesta şi
prin Acesta – şi nu numai în Ierusalim sau pe Muntele Garizim – se reali-
zează întâlnirea omului cu Tatăl, în Duh şi adevăr”6. Tendinţa centripetală
a Vechiului Testament, despre care scrie profesorul Blauw7, potrivit căreia
neamurile sunt chemate să vină în Ierusalim, am putea să observăm că nu e
conformă cu Noul Testament, atât în sensul mişcării de răspândire a misiunii
ucenicilor spre neamuri, cât şi în perspectiva unei mişcări centripetale şi
invitaţii, al căror centru este Hristos.
4
Lesslie Newbigin, One Body, One Gospel, One Word, London, 1958, p. 28.
5
E. Roels, God’s mission; The Epistle to the Ephesians in Mission Perspective, Franeker,
1962, p. 67.
6
G. Khodre, „Εκκλησία και Ιεραποστολή”, în rev. Πορευθέντες, Atena, 1961, p. 40.
7
J. Blauw, The missionary nature of the Church, Londra, 1962, p. 40.
67
Încă şi mai mult: Oamenii nu sunt chemaţi, în mod simplu, să-L cu-
noască pe Hristos, să se adune în jurul Său sau să fie ascultători voii Sale.
Sunt chemaţi să participe (să aibă părtăşie) la slava Lui. Potrivit Vechiului
Testament, scopul suprem al vremurilor eshatologice este vederea slavei lui
Dumnezeu: „Ei vor veni şi vor vedea slava Mea” (Is. 66:18); „Ei vor vedea
slava Domnului” (Is. 35:2). Noul Testament, însă, ne descoperă că chema-
rea lui Dumnezeu se îndreaptă spre ceva mai mult: „Ca împreună cu El să
ne şi preamărim” (Rom. 8:17; vezi şi I Petr. 5:10, Rom. 9:23, I Cor. 2:7).
Participarea noastră la această slavă a început odată cu incorporarea noastră
într-un trup cu Hristos. „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”
(In. 17:22) – adică slava înfierii (In. 1:12-14) – şi „pe care i-a îndreptat, pe
aceştia i-a şi mărit” (Rom. 8:30; vezi şi II Cor. 4:6)8.
Această slavă îşi va găsi împlinirea ei în timpul celei de a Doua Veniri a
lui Hristos, „când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi,
împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3:4; vezi şi Col. 1:27, Filip.
3:21, Rom. 8:17, Mt. 13:43, I Tim. 2:10). Între timp, în ciuda încercărilor
pe care le întâmpinăm, ne bucurăm de arvuna slavei – „Duhul slavei şi al
lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (I Petr. 4:14) – şi păşim „în lumina
slavei Sale”: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava
Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul
Domnului” (II Cor. 3:18). Această expresie „din slavă în slavă” defineşte
8
Sfântul Grigorie Palama, care vorbeşte, în mod deosebit, de dobândirea slavei lui
Dumnezeu de către om, distinge în mod limpede între slava dumnezeiască şi fiinţa dum-
nezeiască. Comentând versetele de la In. 17:24 şi 17:5, el scrie: „ Astfel, El a dat fiinţei
umane slava, nu şi natura dumnezeirii. Fiinţa lui Dumnezeu este o realitate; slava fiinţei,
o alta – ele sunt inseparabile una de alta. Şi chiar şi aşa, ea (n.tr., slava) este distinctă de
fiinţa divină, nu se numără între realităţile create în timp; nu este aşa deoarece covârşeşte
perfecţiunea, ci este unită cu fiinţa dumnezeiască într-un mod inefabil. Şi această slavă încă,
dincolo şi deasupra tuturor fiinţelor create, a fost dată nu doar Lui, Care în mod ipostatic
a fost unit cu fiinţa umană, ci, de asemenea, ucenicilor Săi, spunând: „Slava pe care Tu
Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca ei să poată să fie una, precum Noi una suntem, Eu în
ei şi Tu în Mine, ca ei să poată fi, în mod deplin, una”. El, aşadar, a dorit ca ei să o vadă
(n.tr., slava). Astfel, aceasta este slava pe care noi o dobândim în mod lăuntric şi care ne
permite să-L vedem pe Dumnezeu”. Grigorie Palama, Λόγος υπέρ των ιερών…, II, 3,
15, p. 419; vezi şi p. 417, 645, 667, 705.
68
procesul prin care credinciosul se sfinţeşte pe timpul prezentei vieţi, până la a
Doua Venire9.
Mai mult, nu ar trebui să uităm faptul că nu numai „natura umană”,
ci, de asemenea, întregul univers participă în acest proces de restaurare,
găsindu‑şi orientarea, din nou, în slăvirea lui Dumnezeu. Obiectivul „reca-
pitulării” (Efes. 1:10), „plinătăţii” (Efes. 1:23), „împăcării” (Col. 1:20) sunt
„toate”. În mod sugestiv, se accentuează în imnologia ortodoxă: „Crucea
sfinţeşte toate lucrurile”10, „toate lucrurile fiind luminate prin Învierea Ta,
Doamne, şi raiul iarăşi deschizându-se, întreaga creaţie Te laudă pe Tine şi Îţi
aduce cântare zilnică”11, şi în altă parte, „acum toate s-au umplut de lumină,
şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, slăvind Învierea lui Hristos, prin
care toate s-au întărit”12. „Condiţia (situaţia) lumii depinde de condiţia uma-
nităţii, de relaţia omului cu Dumnezeu şi cu fraţii lui în Hristos, Care este
om desăvârşit; prin viaţa liturgică a Bisericii, prin care Hristos nu încetează
niciodată să fie cu noi, până la sfârşitul lumii, universul îşi regăseşte firea
lui, devine o nouă minune şi laudă”, după cum observa Olivier Clément13.
Iarăşi, aşadar, trebuie să ne reamintim distincţia: în timp ce reconcilie-
rea şi împăcarea cu Dumnezeu a tuturor lucrurilor s-a înfăptuit deja, prin
sângele lui Hristos (vezi Col. 1:20, Efes. 1:7), lumea încă nădăjduieşte şi
aşteaptă să se elibereze de robia stricăciunii „în libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Rom. 8:21). „Chiar dacă recapitularea şi reconcilierea au avut
loc deja, descoperirea deplină a acestui eveniment implică un proces istoric,
aşteptând împlinirea eshatologică deplină”14. Există o perspectivă eshatolo-
gică pentru fiecare aspect al planului divin şi întâlnim această dimensiune
eshatologică în multe pasaje care vorbesc despre răscumpărare.
9
Folosirea aceasta a comparaţiilor „din… în”, pe care în mod constant o întâlnim
în Epistolele pauline (vezi şi „din credinţă în credinţă”), exprimă ideea de „a avea” şi, în
acelaşi timp, de „a nu avea încă”, pecetluind fundamentul spiritualităţii neopatristice.
Theologisches Woerterbuch zum Neuen Testament, Ed. Gerhard Kittel, Stuttgart, 1950, ed.
a II-a, vol. II, p. 255.
10
Mineiul, Utrenia din 14 septembrie.
11
Vecernia de sâmbăta, glasul III.
12
Penticostar, Canonul Învierii, glasul III.
13
Olivier Clément, L’Église Orthodoxe, Paris, 1961, p. 44.
14
E. Roels, op. cit., p. 247.
69
Mişcarea finală a istoriei înaintează dincolo de incorporarea noastră
în Hristos şi de recapitularea tuturor în El. „Iar când toate vor fi supuse
Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca
Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Cor. 15:28). Supunerea tuturor lui Hris-
tos nu este finalul. El se leagă şi se îndreaptă spre slava finală şi veşnică a
lui Dumnezeu Tatăl. „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus
Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Col. 2:11). În cele din urmă, în
ultima carte a Sfintei Scripturi se descrie Ierusalimul cel Ceresc, care are
slava lui Dumnezeu (Apoc. 21:11), în care sălăşluieşte slava împăraţilor şi
„slava şi cinstea neamurilor” (21:24-26), care e luminată nu de soare, ci
de „slava lui Dumnezeu”(21:23). Slava absolută a lui Dumnezeu umple
veşnicia şi rămâne scopul final al întregului univers. Şi „întru slava Sa cea
veşnică întru Hristos Iisus” (I Petr. 5:10) îi cheamă Dumnezeu pe oameni,
prin misiune.
C. SCOPURILE IMEDIATE ALE MISIUNII
Scopurile imediate ale misiunii trebuie, cu siguranţă, să urmeze aceeaşi

linie şi direcţie ca şi scopul final; ele trebuie să fie punctul de plecare şi pre-
gătirea lui. În demersul misiunii creştine, ochii noştri trebuie să fie fixaţi în
continuu pe obiectiv, pe sfârşit, pentru ca misiunea să nu îşi piardă direcţia
ei finală. Este important să observăm faptul că spiritualitatea ortodoxă
este în mod profund orientată spre împlinirea eshatologică, şi are în mod
continuu în vedere „plinătatea” tainei răscumpărării. Cultul ei este în mod
proeminent doxologic. „Plin este cerul şi pământul de slava Ta” este emblema
lui15. Pregustarea sfârşitului, transfigurarea timpului, trăirea veşniciei, care
are loc prin taine, în Biserică, oferă teologului ortodox o nouă înţelegere. El
15
Fiecare grup de tropare se termină cu „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Aceasta este fraza cea mai frecvent repetată în
întregul cult ortodox. Sfânta Liturghie este o serie continuă de exclamaţii de preaslăvire
către Sfânta Treime: „Că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea”, „că a Ta este
stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”, „că S-a binecuvântat şi S-a preaslăvit
preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău”, „şi Ţie slavă Îţi înălţăm”, acestea şi altele
sunt repetate ca şi concluzionări ale rugăciunilor la aproape toate slujbele.
70
nu vede „recapitularea” ca pe ceva care va avea loc într-un anume moment
al viitorului. El cunoaşte, simte că deja are loc (se înfăptuieşte). Misiunea
este participarea credincioşilor la această evoluţie, la desfăşurarea împlinirii
„recapitulării”. Perioada de după Înălţare şi Cincizecime nu este în mod
simplu o perioadă de timp, nu este atât de mult timp în ani, cât „o vreme
a Domnului”, pe perioada căreia se împlineşte planul dumnezeiesc.
1. Predicarea Evangheliei este o condiţie fundamentală pentru această

împlinire, şi este, în consecinţă, un obiectiv imediat şi un scop al misiunii.
Prin aceasta începe incorporarea şi participarea la vestea cea bună a lui
Dumnezeu. „Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii)
şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hris-
tos Iisus, prin Evanghelie”, căreia fiecare misionar îi este „slujitor după
darul harului lui Dumnezeu” (Efes. 3:6-7). Bogăţia slavei acestei taine la
neamuri „este Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27), care
trebuie făcută cunoscută „la toată făptura” (Mc. 16:15). În mod deosebit
trebuie reţinut că această „slujire” a „binevestirii slavei” constituie deja
participare la slava lui Dumnezeu, precum se analizează în capitolul al
treilea al Epistolei a II-a către Corinteni, unde este comparată cu slujirea
lui Moise (vezi 3:7-11).
Misiunea nu este, aşadar, un aspect de proclamare a anumitor ade-
văruri etice sau principii, ci începutul transformării inaugurate prin
„lumina evangheliei slavei lui Hristos” (II Cor. 4:4; vezi şi 4:6) la care
suntem chemaţi „spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos”
(II Tes. 2:14), o transfigurare care se desfăşoară „din slavă în slavă”, după
cum am lămurit anterior, pentru a se ajunge la „asemănarea” cu chipul
Fiului (Rom. 8:29) în slava Lui cea veşnică. Scopul predicii, potrivit celor
arătate, nu se limitează la constituirea comunităţii întru aşteptarea slă-
vitei reveniri a Domnului16, ci este deja o mişcare doxologică, invitaţie şi
participare la viaţa Domnului celui preaslăvit, împărtăşire tainică de slava
Lui şi comuniune în slava care va fi descoperită la cea de a Doua Venire
(vezi Rom. 8:18, I Petr. 5:1).
16
Vezi Walter Freytag, „Von Sinn der Weltmission”, în Reden und Aufsätze, Ed. J.
Hermelink şi H. J. Margul, Muenchen, 1961, vol. II, p. 217.
71
2. Această transformare însă nu se realizează doar prin a asculta cineva,
în mod simplu, Evanghelia. În primul capitol al Epistolei către Efeseni ci-
tim: „Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii
voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei”
(Efes. 1:13). Stadiile succesive sunt: „a auzi”, „a crede” şi „a fi pecetluit cu
Duhul”. Fără pecetluirea Duhului, mântuirea nu devine personală. Aceasta
este „arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El
şi spre lauda slavei Sale” (Efes. 1:14). Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos
a restaurat firea umană. Participarea personală însă la această restaurare,
sfinţirea persoanelor umane, se realizează de către Duhul Sfânt în Hristos,
prin „comuniunea” cu Hristos şi prin pecetluirea Duhului Sfânt. Este ne-
cesar, în consecinţă, după predicarea cuvântului lui Dumnezeu, ca grupul
acelora care au primit Evanghelia să devină o „comuniune de credinţă (a
credincioşilor)”, „Biserica”. Fundamentul este crearea unei noi fiinţialităţi
(fiinţe), care dobândeşte existenţă prin Duhul Sfânt17. Şi aceasta, potrivit
teologiei ortodoxe, se realizează prin taine. „Tainele”, subliniază părintele
Florovsky, „constituie Biserica. Numai acestea contribuie la depăşirea de
către comunitatea creştină a dimensiunilor umane şi creează din aceasta
comunitatea propriu-zisă a Bisericii”18.
Domnul a accentuat faptul că „cel care va crede şi se va boteza, se va
mântui” (Mc. 16:16), şi Apostolul Pavel, înainte de a-i asigura pe corinteni
că „…voi sunteţi Trupul lui Hristos” (I Cor. 12:27), a subliniat că „într-un
Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie
robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Cor. 12:13; vezi şi Rom.
6:3, Efes. 4:5), „îngropaţi fiind împreună cu El” (Col. 2:2). De asemenea,
Domnul a lămurit, în mod clar, că doar cei care mănâncă Trupul Său şi
beau sângele Său vor avea „viaţă în ei”, „viaţă veşnică”, vor rămâne în El
şi ei cu El (In. 6:53-58). Taina Dumnezeieştii Euharistii rămâne centrul,
pilonul unităţii creştinilor „până când El vine” (I Cor. 11:26). Aceasta
creează unitatea văzută a Bisericii „că o pâine, un trup suntem cei mulţi;
căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10:17). Prin întreaga ei viaţă,
17
Lesslie Newbigin, op. cit., p. 20.
18
George Florofsky, „L’Église, sa nature et sa tâche”, în L’ Église universelle dans le
dessein de Dieu, Neuchâtel, Paris, 1949, vol. I, p. 65.
72
Biserica constituie în mod real – în chip tainic, însă real – slăvitul Trup
al Mântuitorului. Precum observă Olivier Clément, „Trupul lui Hristos,
peste care nu încetează să se odihnească plinătatea Duhului Sfânt, Biserica,
ne e prezentată, potrivit exprimării legitime a dogmei de la Calcedon, ca o
realitate divino-umană (teandrică). Nu este atât de mult, în sens propriu, o
continuare a Întrupării, cât este locul unei «mişcări» continue, a Înălţării, a
Cincizecimii, care uneşte cerul şi pământul prin «acoperământul» Tainelor,
locul unde Duhul Sfânt Se descoperă, manifestă prezenţa şi trupul Dom-
nului Celui Preaslăvit”19.
Întemeierea „Bisericii locale” care, prin Taine şi prin întreaga ei viaţă, va
participa la preaslăvirea şi la viaţa „Bisericii celei Una, Sfântă, Soborniceas-
că şi Apostolească”, al cărei cap este Hristos (Efes. 1:22, 4:15, 5:23, Col.
1:18), este, cu siguranţă, scopul fundamental al misiunii pentru tradiţia
şi teologia ortodoxă. În fiecare ţară, Biserica credincioşilor e chemată să-L
slăvească prin propria ei voce pe Hristos. Aceasta înseamnă pentru lucrarea
misionară respect sincer pentru personalitatea fiecărui neam; o căutare în
trecutul concret al fiecărui neam, la modul cum Dumnezeu, „în veacurile
trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor” (Fapte 14:16-17).
Aceasta înseamnă că vom căuta nu doar să „adaptăm” în mod simplu, ci să
„întrupăm” cuvântul lui Dumnezeu în limba şi obiceiurile ţării, astfel încât
să se evidenţieze cu adevărat felul ei de a fi, să-şi cultive şi să-şi dezvolte
propria voce, aducându-şi propria ei contribuţie la imnul doxologic comun
– întotdeauna în armonie cu preaslăvirea întregii Biserici. În contradicţie cu
orice formă de concepţie administrativă monolitică despre Biserică, pentru
misionarii ortodocşi, factorul unificator fundamental în orice tendinţă de
extindere a Bisericii a fost doxologia comună a Dumnezeului celui Viu,
multilingvistică în formă, însă una în duh20. În unitatea Bisericii există
întotdeauna diversitate în Duhul Sfânt. Acesta este sensul fundamental
19
Olivier Clément, op. cit., p. 65.
20
Vezi Anastasios Yannoulatos, „Βυζάντιον – Ευαγγελιστικόν έργον”, în
Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαιδεία, Αθήνα, 1964, vol. IV, p. 19-59; idem,
„The Missionary Activity of the Orthodox Church”, în Syndesmos VI Assembly, Finland,
1964, Athens, 1964, p. 36-52; F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IX siècles, Paris,
1929; J. Glazik, Die russisch-orthodoxe Heidemission, seit Peter dem Grossen, Muenster, 1954;
73
eclesiologic al Cincizecimii. În timp ce ucenicii „erau toţi împreună în
acelaşi loc” (Fapte 2:1), „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut
pe fiecare dintre ei” (Fapte 2:3)21.
În cadrul Bisericii se realizează, prin Taine, incorporarea oamenilor „în
Hristos”, se descoperă slava lui Dumnezeu şi răsună adevărata preaslăvire.
„O comunitate liturgică rugătoare nu este doar icoana realizării comuniunii
dintre Dumnezeu şi oameni şi a unităţii neamului omenesc într-un trup,
după chipul lui Dumnezeu, fără excepţie şi deosebire a persoanelor, nu e
doar bastionul unde autorităţile şi puterile acestei lumi devin neputincioase
şi nu află niciun refugiu. Este, în mod fundamental, glasul misionar al Bise-
ricii triumfătoare către întreaga lume şi vestirea doxologică a Împărăţiei lui
Dumnezeu, care este prezentă şi care vine”22. „A Lui fie slava în Biserică, în
Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor” (Efes. 3:21).
N. Struve, „Orthodox Mission – past and present”, St. Vladimir’s Theological Quarterly,
1 (1963).
21
Nu vom discuta aici, în detaliu, relaţia dintre Biserică şi misiune, adică dacă
misiunea este doar un instrument al Bisericii sau un scop, şi viceversa. Am dori doar să
amintim că toate definirile Bisericii în Epistola către Efeseni, „trup”, „mireasă”, „sălaş”,
„biserică sfântă”, se referă la Biserică ca şi obiectiv sau scop, şi niciodată ca la un istrument
de misiune (vezi Ed. Roels, op. cit., p. 152). Biserica este primitoarea tuturor binecuvân-
tărilor lui Hristos. Biserica, care „este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru
toţi” (Efes. 1:23), plineşte, completează lucrarea lui Hristos. „El este capul, noi suntem
trupul”, scrie Sfântul Ioan Hrisostom. „Este posibil să existe un spaţiu gol între cap şi
trup?” (Omilia a VIII-a la Epistola I-a către Corinteni, ΒΕΠΕΣ, 61, p. 72). Cel mai mic
interval ar fi provocat moartea.
22
Nikos Nisiotis, „Η Εκκλησιολογική θεμελίωσις της Ιεραποστολής”,
în rev. Πορευθέντες, 1963, p. 7. Este vrednic de amintit faptul că misiunea orto-
doxă rusă a început în interiorul Asiei de Nord ca o mişcare liturgică, ca un demers
doxologic al călugărilor ruşi. Ei se retrăgeau în păduri pentru a-şi exersa asceza mo-
nahală, în căutarea experienţei mistice şi a slăvirii Dumnezeului Treimic. S-au aşezat
între diferite triburi sălbatice, luminându-i pe cei ce se închinau la idoli. Mai târziu
însă, de la Sfântul Ştefan de Perm (1340-1396) până la marele misionar al Japoniei,
Arhiepiscopul Nikolai Kasatkin (1836-1912), biserica şi slăvirea lui Dumnezeu de
către comunitatea credincioşilor a constituit plămânul misiunii ortodoxe, care dădea
o deosebită putere vocii ei (n.tr., a comunităţii). Vezi E. Smirnoff, A short account of
the historical development and present position of the Russian Orthodox Mission, Londra,
1903, şi nota 30 a prezentei lucrări.
74
3. Incorporarea în Hristos, despre care am vorbit până acum, nu trebuie,
desigur, înţeleasă ca o fugă interioară, mistică, de lume, exprimată prin crearea
de comunităţi eclesiale închise, ci ca punct de plecare (motiv) pentru o partici-
pare activă la lucrarea lui Dumnezeu, care se direcţionează, în mod clar, înspre
recapitularea tuturor în Hristos, „spre slava Tatălui”. Doxologia celor răscumpă-
raţi trebuie să se audă şi dincolo de graniţele comunităţii lor şi să umple universul.
Domnul îi caracterizează pe ucenicii Săi: „lumină”, „sare”, „dospitură” şi este
nevoie să reamintim că toate aceste trei elemente au un sens şi un rol cu un întreg
general, pe care îl slujesc. Dacă dospitura este lăsată de capul ei, se va strica şi îşi
va schimba firea. Unirea noastră interioară cu Hristos ne obligă să fim prezenţi
în istorie şi în evoluţia societăţii umane, printr-o poziţionare activă, precum
Domnul nostru, Care lucrează în istorie şi rămâne Domnul acesteia. Printr-o
atitudine necaracterizată de un entuziasm superficial în a impune Împărăţia
lui Dumnezeu prin mijloace sociale şi politice, sau prin teamă şi pesimism ca
reacţie la răspândirea păcatului şi a necredinţei. Răscumpărarea „în Hristos” s-a
înfăptuit, puterile întunericului sunt, în mod decisiv, înconjurate şi duşmanul,
fără nici o îndoială, a fost, în mod definitiv, învins, dar în disperare îşi aruncă
ultimele săgeţi. Există încă confruntări (accidente), morţi şi umbră de război23.
Ne aflăm încă în perioada de tranziţie a lui „nu încă”. „Acum suntem fii
ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va
arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (I In. 3:2).
Trăim întru aşteptarea „descoperirii slavei Lui” (I Petr. 4:13), despre care ştim
că cei care au fost părtaşi patimilor Lui vor fi copleşiţi de deplinătatea bucuriei
şi a simţirii ei (I Petr. 4:13) şi vor lua „cununa cea neveştejită a măririi” (I Petr.
5:4). Această aşteptare, însă, nu are nimic de-a face cu aceea pasivitate socială,
care caracterizează anumite tendinţe pietiste, care priveşte lumea cu timiditate
şi îşi găseşte refugiul în viziunea zilelor de pe urmă. Este o anticipare dinamică,
caracterizată de o atitudine pozitivă, rezultată din siguranţa faptului că această
împlinire eshatologică, potrivit providenţei dumnezeieşti, implică şi propria
noastră participare. „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în
toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt.
24:14). Această aşteptare este plină de curaj şi certitudine liniştitoare în ceea
23
Vezi Walter Freytag, op. cit., p. 213.
75
ce priveşte prezentul, „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte
lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In.
5:4). Cunoaştem că, deşi trăim încă în perioada lui „nu încă”, deja „suntem
fii ai lui Dumnezeu” (I In. 3:2). Ne mişcăm, aşadar, în lume, prin harul şi
„libertatea fiilor lui Dumnezeu”, precum fiii se comportă şi se mişcă în spaţiul
proprietăţii părinteşti: „…fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de faţă, fie
cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos
al lui Dumnezeu” (I Cor. 3:22-23).
Misiunea înseamnă să cooperăm „în Duhul Sfânt” pentru sfinţirea tuturor,
recapitularea tuturor în Hristos şi „apropierea” lor de Tatăl (Efes. 2:18). Şi
devenim „lucrători împreună cu Dumnezeu” într-un sens mai larg: participând
la extinderea unităţii, păcii, iubiri, spre care se îndreaptă planul lui Dumnezeu.
„Ca şi fii ai lui Dumnezeu după har”, incorporaţi în Hristos, „pentru Care
sunt toate şi prin Care sunt toate” (Evr. 2:10), uniţi cu El, Care nu doar că „a
recreat”, ci „a creat” „toate”, creştinii studiază şi participă la lucrările Tatălui
lor şi a Fratelui lor Celui întâi născut „în Duhul Sfânt”. Şi aceste lucrări nu
sunt doar lucrări ale mântuirii, ci şi ale creaţiei. Cu dispoziţie de preaslăvire, îşi
dezvoltă toate puterile pe care le-au primit, raţiunea, imaginaţia, sensibilitatea
pentru frumos, cu certitudinea că „de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A
Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Rom. 11:36).
În cadrul acestei perspective, am putea să vedem ca scop indirect al misiunii
creştine orice poate ajuta un popor (şi omul în general) să îşi dezvolte toate
posibilităţile pe care le-a primit de la Dumnezeu şi să devină, cu adevărat, el
însuşi; de exemplu: educaţie, opere de cultură şi progres social. Aceste scopuri,
desigur, sunt secundare, în importanţa şi nevoia lor imediată, faţă de cele
anterioare. Cu toate acestea, ele au propria lor valoare, ca tonuri deosebite în
simfonia doxologică, pe care universul e chemat să I-o înalţe lui Dumnezeu24.
24
Relaţia apropiată dintre om şi natură este foarte evidentă în cultul ortodox, şi aceasta
e evidentă prin folosirea multor elemente de inspiraţie naturală sau din numărul de rugă-
ciuni făcute pentru realităţile materiale, de exemplu: „câmpurile”, „viile”, „sfinţirea apei”,
„animalele bolnave”, „binecuvântarea animalelor domestice” etc. Sensul creaţiei şi recreaţiei
de către Dumnezeu pătrunde aceste rugăciuni. Punctul lor de plecare, ca o regulă, este faptul
că Dumnezeu este „Ziditorul şi Creatorul tuturor” (Rugăciune la punerea pietrei de temelie);
„Făcătorul cerului şi al pământului, şi al tuturor lucrurilor din ele, Cel care le-a împodobit
76
Primii creştini ofereau darurile lor – care proveneau direct din natură
– nu doar pentru sfinţire, ci şi ca pe o ofrandă de jertfă şi cult adusă lui
Dumnezeu. Astăzi, şi noi suntem chemaţi să aducem darurile noastre – din
natură, ale minţii şi ale muncii noastre – ca pe o ofrandă de preaslăvire a
Celui ce este Alfa şi Omega tuturor, prin voinţa Căruia toate „există şi au
fost create” (Apoc. 4:11).
Trebuie să subliniem, în final, că valoarea unei lucrări, potrivit concep-
ţiei ortodoxe, este în ce măsură se face „spre slava lui Dumnezeu”, criteriul
acesteia fiind dispoziţia. „O lucrare, fie ea şi foarte smerită”, spunea Sfântul
Nicodim Aghioritul, „fie ea şi foarte mică (am putea adăuga: total diferită
în relaţionarea cu scopul imediat al misiunii), însă, când se face în scopul
recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi spre slava Sa, are o valoare infinit mai
mare, ca să spun aşa, decât multe alte lucrări înalte, slăvite şi impunătoare,
care se fac însă fără această intenţie”.
În concluzie, creştinii, „peste care se odihneşte Duhul biruinţei şi al lui
Dumnezeu” (I Petr. 4:14), care „sunt părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere”
(5:1), sunt chemaţi să propovăduiască răscumpărarea în Hristos, slăvindu-L
în orice acţiune şi lucrare (Mt. 5:16, I Cor. 6:20, I Petr. 4:11). Încă şi mai
mult, privind faţa Domnului celui Înviat şi aşteptând slăvita Sa venire, ei se
transfigurează „din slavă în slavă”, fiind chemaţi să trăiască, să „fie” ei înşişi –
în mod ontologic –, „spre lauda slavei harului Său” (Efes. 1:6, 12).
pe amândouă cu frumuseţe inefabilă, spre lauda preaslăvitului Său nume” (Rugăciune la

animalele bolnave). Toate aceste rugăciuni se sfârşesc cu afirmaţia că El este Cel Care „stă-
pâneşte”, „păzeşte”, „binecuvântează şi sfinţeşte toate lucrurile”, Căruia prin toate mijloacele
„Îi oferim slavă”. Adeseori, cererea pentru binecuvântarea naturii este îmbinată cu o referire
la anumite adevăruri spirituale ale Sfintei Scripturi. De exemplu, în „Rugăciunea pentru
culesul viei”, spre exemplu, spunem: „Fiul Tău Cel Unul Născut trebuie să fie numit Viţa…
Care ne-a chemat pe noi, cei mulţi, să fim părtaşi Viţei celei Adevărate”.
Toate sunt „un semn” relaţionat cu o întreagă perspectivă a tainei răscumpărării.
Întreaga atmosferă a cultului nostru este plină de certitudinea că doxologia răscumpărării
nu este altceva decât propria noastră participare la doxologia întregului univers. „Învred-
niceşte-ne pe noi, împreună cu toate creaturile, să Îţi aducem doxologie după putere”,
repetăm în fiecare dimineaţă, „căci înaintea Ta se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti şi
al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi toată suflarea şi creatura măreşte slava Ta
cea de nemăsurat” (Rugăciunea a XI-a de la Utrenie).
77
D. MOTIVUL MISIUNII
Aspectul motivului misiunii poate fi studiat din mai multe puncte de

vedere: al dragostei faţă de Dumnezeu şi oameni, al ascultării faţă de porunca
Domnului (Mt. 28:19), al dorinţei de mântuire a sufletelor, al nerăbdării
de a-L slăvi pe Dumnezeu. Toate acestea sunt, fără îndoială, motive impor-
tante ale misiunii; ultimul dintre ele însă, fiind în deplină armonie cu cele
la care ne-am referit anterior. Credem însă că, motivul fundamental pentru
misiune, atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga Biserică, trebuie cău-
tat mai adânc. Nu este, în mod simplu, „o operă de altruism”, „ascultare”,
„folos”, manifestare a dragostei. Este necesitate interioară. „Căci dacă vestesc
Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci vai mie
dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9:16). Toate celelalte motive sunt aspecte ale
acestei nevoi, motive de nivelul al doilea (derivate). Misiunea este o necesitate
interioară: a) pentru creştinul conştient, b) pentru Biserică. Posibila refuzare
a ei este nu doar omiterea unei responsabilităţi, ci şi o negare a lor înşişi.
1. Creştinul, care este „incorporat” în Hristos şi care, cu adevărat, trăieşte

în El, nu este posibil să gândească, să simtă, să vrea, să acţioneze, să vadă
lumea într-un mod diferit decât Hristos. Nu poate să-şi limiteze orizontul
la parohia lui, la oraşul lui, la neamul lui, la aşa-zisa „lume creştină”. Îi e
imposibil să-i fie indiferent de milioanele de oameni care trăiesc „străini de
aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume”
(Efes. 2:12). Cunoaşte că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc” (Fapte 17:26) şi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2:4). Crede încă că „Dumnezeu,
trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de
pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30).
Sensul importanţei acestui „acum”îl apasă pe misionar. Acest „către toţi
de pretutindeni” îl determină să vadă responsabilitatea sa în dimensiunea
ei universală (globală). Această percepţie nu are nimic de a face cu acel duh
cosmopolitan, care îi determină pe oameni să caute aventuri în afara pămân-
tului lor natal şi a culturii lor părinteşti, nici cu vreo dispoziţie romantică,
care îi determină să ignore necesităţile existenţiale ale ţării natale, criza „na-
78
ţiunilor creştine”. Trăind „în El”, Care este „Cel ce este”, realitatea absolută,
misionarul rămâne întotdeauna realist. Cunoaşte că pretutindeni există teren
pentru lucrare misionară. Cu toate acestea, el poate distinge că în anumite
ţări nevoile sunt mai urgente şi „lucrătorii” – nici chiar – „câţiva” şi că sunt
teritorii în care Evanghelia nu a fost – nici măcar o dată – propovăduită.
„Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor
crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi
cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?” (Rom. 10:14-15). Aceste patru
„cum” îi aprind mintea şi inima (misionarului).
Misionarul consideră că nu există un tezaur mai preţios la dispoziţia
omului decât adevărul care s-a descoperit de către Dumnezeu. De aceea,
el simte că oamenii care suferă cel mai mult nedreptăţi în vremea noastră
sunt cei care au fost privaţi de Cuvânt, nu pentru că ei înşişi au refuzat să
îl asculte, ci din simplul motiv că cei care ştiau de el, de secole, nu au fost
interesaţi să îl transmită. El simte, în continuare, că „onoarea”, „dreptatea”,
„credinţa” şi „dragostea” lui nu pot fi autentice, dacă el nu încearcă să facă
ceva practic – tot ceea ce el poate mai bine – în această direcţie. Ca şi Sfântul
Apostol Pavel, el simte că este „dator” „elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor
şi neînvăţaţilor” (Rom. 1:14). Îi e imposibil să vadă crucea, pe care Dom-
nul „l-a ridicat cu Sine pe Adam şi întreaga natură căzută”25, pe care „Şi-a
întins mâinile şi a îmbrăţişat toate neamurile şi pe toţi oamenii”26, precum
se repetă, în mod constant, în imnologia ortodoxă27, şi să se limiteze în a-L
slăvi pe Cel răstignit şi să ceară mila Lui, fără să participe la sensul universal
al acestei jertfe (vezi Col. 1:20).
25
Mineiul, Vecernia zilei de 14 septembrie.
26
Canonul, Cântarea I, Utrenia de vineri, glasul II.
27
Imaginea omului şi a universului fiind îmbrăţişaţi pe Cruce, care îi determină pe
credincioşi la o doxologie neîntreruptă, este adesea repetată în imnologia ortodoxă. De
exemplu: „Întinzându-Ţi mâinile pe Cruce, o, Milostive, Tu ai adunat neamurile care erau
departe de Tine, pentru a preaslăvi preamărită bunătatea Ta” (Minei, Utrenia zilei de 14
septembrie. Vezi Canonul, Cântarea I-a, Utrenia zilei de vineri, glasul VIII şi Apostihul
Mărimurilor Utreniei de vineri, glasul al VII-lea). „Pe Cruce, mâinile curate întinzându-Ţi,
adunat-ai toate neamurile să cânte: O, Doamne, slavă Ţie!” (Canonul Utreniei de vineri,
glasul al II-lea). Ca un exemplu grăitor amintim Exapostilaria Utreniei din 14 septembrie:
„Crucea se ridică astăzi şi lumea se sfinţeşte; că Tu, Hristoase, toate cunoscându-le, le-ai
aşezat întru mărită slava Ta”.
79
Când cineva contemplă taina lui Hristos, care s-a descoperit prin Sfinţii
Apostoli şi Profeţi, ştie că „neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii)
şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos
Iisus, prin Evanghelie” (Efes. 3:6), iar când vede slava lui Dumnezeu chiar
şi „prin oglindă, în ghicitură” (I Cor. 13:12), atunci e cuprins de nevoia de
a striga: „Veniţi!”. Această senzaţie, în strânsă relaţionare cu sensul izbăvirii
universale prin Patimi şi Înviere, e exprimată în cel mai frumos mod în
troparele care se cântă la Utrenia de duminică, spre exemplu: „Veniţi toate
neamurile, cunoaşteţi puterea tainei înfricoşătoare, că Hristos, Mântuitorul
nostru, Cuvântul cel dintru început, S-a răstignit pentru noi, şi de bunăvoie
S-a îngropat, şi a înviat din morţi, ca să mântuiască întreaga lume. Acestuia
veniţi să I ne închinăm”28.
Fiecare credincios, care trăieşte viaţa spirituală în mod conştient şi
gândeşte conştient, simte că lauda (doxologia) pe care o înalţă personal lui
Dumnezeu este nedeplină atâta vreme cât încă nu participă atâtea rase şi
limbi. Misionarul cunoaşte că e nevoie să fie adăugate şi celelalte voci ale
lumii, pentru a dobândi şi cele existente armonia lor, şi întreaga doxologie
să-şi dobândească frumuseţea melodică şi profunzimea ei. Din această raţi-
une, misionarul nu poate să stea liniştit când atâtea limbi încă aşteaptă în
tăcere mărirea lui Dumnezeu, în timp ce Domnul nu primeşte slava ce I se
cuvine de la întreaga creaţie.
Când, în sfârşit, misionarul contemplă finalul eshatologic, scopul istori-
ei, „recapitularea tuturor în Hristos”, „spre slava lui Dumnezeu Tatăl”, simte
în mod spontan necesitatea interioară de a-şi armoniza planul vieţii sale cu
planul lui Dumnezeu, să-şi îndrepte sinele spre această direcţie, să-L slăvească
pe Domnul şi să fie în întreaga sa viaţă o doxologie vie a Acestuia. Cu ochii
aţintiţi asupra vremurilor eshatologice, Ortodoxia îşi menţine vigoarea ei,
şi aceasta a oferit o putere deosebită misiunii.
Din toate aceste motive, noi credem că participarea la misiune a celor
care gândesc şi trăiesc teologic nu este, în mod simplu, un aspect de „res-
28
Mărimurile Utreniei de duminică, glasul al III-lea. Vezi, de asemenea, stihul de la
Utrenia de duminică, glasul al II-lea: „Neamurile şi oamenii să vină, să Te slăvească pe Tine,
Hristoase Dumnezeule, Care de bunăvoie ai îndurat Crucea pentru noi şi trei zile în iad;
să mărească Învierea Lui din morţi, prin care toate marginile pământului s-au luminat”.
80
ponsabilitate” a „necesităţii”, nu e un aspect de „etică”. Este ceva mult mai
profund: o poruncă existenţială. Incorporat în Hristos, trăind în Duhul
Sfânt, misionarului nu îi este cu putinţă să gândească şi să trăiască într-un
mod diferit.
2. Dacă această necesitate interioară, în dimensiunile pe care le-am

descris, este reală pentru credincios, fortifică mult mai mult Biserica, care
nu este „incorporată” în mod simplu, ci „este” Trupul lui Hristos, „plini-
rea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1:23). Biserica fără misiune
este o contradicţie în termeni. Biserica a fost „unsă”, a fost „trimisă”,
precum Hristos a fost (vezi In. 17:18), pentru a-I continua lucrarea: „să
propovăduiască robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozească pe
cei apăsaţi şi să vestească anul plăcut Domnului” (Lc. 4:18-19). Astfel, e
preocupată să o împlinească. Putem să vedem şi sensul acestei plinătăţi
în cuvântul „plinătate” (Efes. 1:23). Însă şi destinaţia ei „universală”,
oricât s-ar compara cu sensul ei local, teologic, metafizic, nu încetează să
sublinieze dimensiunea misionară a Bisericii29.
În consecinţă, dacă Biserica este indiferentă faţă de această lucrare
„încredinţată”, mântuirea lumii, ea se neagă pe sine însăşi, se contrazice pe
ea însăşi, propria-i esenţă, şi trădează lupta pe care mărturiseşte că o are:
mântuirea lumii. O „Biserică statică”, căreia îi lipseşte viziunea şi lucrarea pe
măsură a evanghelizării lumii, greu ar putea fi recunoscută ca „Biserica cea
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, căreia Domnul i-a încredinţat
continuarea lucrării Sale. Nu ar putea susţine cu uşurinţă că Îl slăveşte pe
Dumnezeu cu dreptate şi constituie un „semn” al venirii Sale întru slavă.
Proclamarea finală a Sfintei Scripturi: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20),
care răsună în cultul creştin, nu poate fi separată de viziunea „eshatologică”,
şi această viziune nu poate fi separată de certitudinea profetică că „se va
propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mântuire
la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt. 24:14).
Încă un element din viaţa noastră liturgică: rugăciunile, prin care
credincioşii se roagă la fiecare Sfântă Liturghie „pentru cei chemaţi”, „ca
29
Ioannis Karmiris, Η περί Εκκλησίας ορθόδοξος δογματική διδασκαλία,
Atena, 1964, p. 25 ş.a.
81
Domnul să-i miluiască, să-i înveţe pe ei cuvântul adevărului, să le descope-
re lor Evanghelia dreptăţii, să-i unească pe ei cu sfânta Sa sobornicească şi
apostolică Biserică”30, nu sunt doar o relicvă a vieţii Bisericii primelor secole,
ci o amintire constantă a structurii reale cultice a comunităţii creştine. Fie-
care „Biserică” locală, pentru a fi în mod organic legată de Biserica cea Una,
Sfântă şi Apostolică, credincioasă Tradiţiei ei „universale”, pentru a celebra
cultic „în mod ortodox”, este obligată să caute în mod constant continua
extindere a slăvirii lui Dumnezeu. Îi este de folos să aibă în continuu cate-
humeni şi să se roage: „Ca ei, de asemenea, împreună cu noi (credincioşii),
să poată slăvi preacinstitul şi de mare cuviinţă nume”31 al lui Dumnezeu.
Dorinţa puternică de extindere a slăvirii lui Dumnezeu, tendinţa dinami-
că a cultului, constituie un element fundamental al Ortodoxiei. Prezenţa
acestor rugăciuni în Sfânta Liturghie aminteşte, fără încetare, dimensiunea
misionară a fiecărei comunităţi de cult şi cheamă la o reevaluare a oricărei
concepţii statice a cultului ortodox.
În final, cu referire la Biserica Ortodoxă, al cărei centru de viaţă şi cult
rămâne Învierea, ar trebui să subliniem faptul că deschiderea orizontului
înspre misiunea ecumenică se leagă în mod direct de faptul că, după Învi-
ere, I s-a dat Domnului „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28:18),
care trebuie mărturisită „la toate neamurile” (28:19). Este, în consecinţă,
o contradicţie deplină între ele. Pe de o parte, să cânţi şi să trăieşti Învierea
atât de intens, iar pe de alta, să fii sceptic faţă de porunca prin excelenţă a
Învierii, de a vesti biruinţa Lui „la întreaga creaţie” (Mc. 16:15).
Cu cât mai mult contemplă cineva taina Bisericii, viaţa, cultul şi tra-
diţia ei, cu atât mai profund este încredinţat că pentru aceasta misiunea,
adică transmiterea cuvântului şi a harului lui Dumnezeu, vestirea slavei
lui Dumnezeu, Care S-a descoperit „în Hristos” şi rămâne „până la sfârşitul
pământului” şi până la finalul timpului, constituie pentru ea o profundă
necesitate interioară.
Când studiem din punct de vedere teologic scopul şi motivul misiunii,
în cadrul expus anterior, devine clar că ar trebui să accentuăm faptul că che-
30
Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, „Ectenia celor chemaţi”. Vezi şi Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
31
Vezi trimiterea notei 30.
82
marea Bisericii la misiune nu trebuie prezentată numai, sau nu atât de mult,
în termeni ce ţin de raţiuni „externe” (ca, de exemplu, existenţa anumitor
triburi necivilizate, eradicarea foamei, analfabetismului, a ateismului), ci,
în mod clar, ca pe o CHEMARE LA POCĂINŢĂ: ca pe o chemare la redes-
coperirea sensului adevărat al Bisericii, la trăirea tainei asumării noastre în
Hristos, la o orientare reală a noastră, deopotrivă în viitorul nostru imediat
şi ultim, la o slăvire dreaptă a lui Dumnezeu.
83
4
Teologie, misiune şi pastoraţie

(1976)
• „Θεολογία, Ιεραποστολή και Ποιμαντική”, Πρακτικά του Δευτέρου
Συνεδρίου Ορθοδόξου Θεολογίας, Αθήνα, 12-19 Αυγούστου 1976,
Αθήνα, 1980, p. 291-309. • „Theology, Mission and Pastoral Care”, Procès-
verbaux du Deuxième Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes, 12-19 Août
1976, Athènes, 1978, p. 292-311. • Retipărit în The Greek Orthodox Theological
Review 22 (1977), p. 157-180. • În franceză: „Théologie, Mission et Pasto-
rale”, retipărit din Proche Orient Chrétien 26 (1979). • Ιεραποστολή στα
86
G ândirea teologică exprimă şi îndrumă practica bisericească, în
timp ce contactul direct cu viaţa şi problemele specifice care sunt
parte a preocupării imediate a Bisericii luptătoare, în mod constant, oferă
o nouă tematică şi investigaţii continue în cercetarea teologică. Deşi acest
aspect pare de la sine a fi pur teoretic, nu este întotdeauna clar înţeles în
realitatea vieţii noastre de zi cu zi. În multe Biserici Ortodoxe locale apare
o separare latentă între viaţa eclesială şi gândirea teologică. Mulţi teologi
îşi desfăşoară activitatea lor fără a se raporta la Biserică. Încă şi mai mulţi
clerici ezită să-şi extindă influenţa, în orice direcţie, fără a-şi adecva gândirea
teologică, fără suspiciunea că problemele cu care se confruntă nu sunt atât
de simple pe cât par, având corelaţii teologice şi interdependenţă între ele.
Este, aşadar, vremea să oprim diagnosticul lipsei de organizare, de căutare
teologică şi de lucrare misionară. Constituie un imperativ să ne mişcăm cu
rapiditate înspre dobândirea nu doar a armoniei acestora, ci, de asemenea,
a cooperării rodnice.
De altfel, în ce priveşte spaţiul teologiei academice, împărţirea ei tra-
diţională în patru secţii (sistematică, hermeneutică, istorică şi practică), ca
şi a cursurilor specializate, tinde să creeze impresia că lucrarea misionară şi
pastorală cade în competenţa unor domenii exclusive şi este subiect doar al
anumitor departamente universitare. Pentru Tradiţia ortodoxă însă, orizon-
tul de direcţie al întregii teologii este – şi trebuie să fie – înspre împlinirea
deplină a misiunii ei în lume.
Subiectul acestei expuneri nu este, în mod general, misiunea ortodoxă
şi lucrarea pastorală, ci extinderea ariei tematice a conferinţei noastre şi,
în mod special, a celei de a doua secţiuni a ei: „Teologia ca manifestare a
prezenţei Bisericii în lume”, după cum aceasta este reflectată în lucrarea ei
misionară şi pastorală. Aş îndrăzni să accentuez anumite aspecte cruciale ale
87
problemei şi să subliniez implicaţiile lor practice, cu referire la: a) clarificarea
semnificaţiei asupra unităţii misiunii şi a pastoraţiei pentru contextul con-
temporan al Bisericii; b) sublinierea anumitor situaţii dureroase ale realităţii
bisericeşti contemporane; c) evidenţierea caracteristicilor fundamentale ale
prezenţei şi mărturisirii ortodoxe.
A. SENSUL ŞI UNITATEA MISIUNII ŞI PASTORAŢIEI

ÎN CONTEXTELE DE ASTĂZI
1. În trecut, graniţele dintre „lumea creştină” şi „lumea necreştină”

prezentau o oarecare claritate. De aceea, exista distincţia clasică între lucrare
misionară şi grijă pastorală. Prima se referea la lumea necreştină şi implica
predica şi convertirea la credinţă, în timp ce cea de a doua viza consolidarea
spirituală şi sfinţirea pleromei Bisericii.
În vremea noastră însă, aceste contexte (cadre) simple s-au schimbat în
mod profund prin apariţia unor noi factori. Graniţele dintre „lumea creştină”
şi „lumea necreştină” nu mai pot fi reprezentate prin linii trasate pe hărţi geo-
grafice. Graniţele dintre credinţă şi necredinţă nu mai sunt atât de durabile şi
stabile, precum erau altădată. Traversează şi prin interiorul aşa-ziselor comuni-
tăţi „creştine”. Există şi între „creştini” grupuri de indiferenţi şi necredincioşi.
Adeseori graniţele se află chiar în inima oamenilor, în istoria şi în evoluţia
lor personală. Mulţi „credincioşi” ai zilei de ieri plutesc astăzi între credinţă
şi necredinţă; în timp ce alţi „necredincioşi” se nevoiesc în speranţă, între
necredinţă şi credinţă. Un mare număr de situaţii exprimă strigătul tatălui al
cărui fiu era demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9:24).
Morfologia religioasă a lumii moderne este foarte complexă. Din punct
de vedere creştin, putem să distingem, în mod grafic, câteva nivele:
a) Mulţimile care de mult timp aparţin altor sisteme religioase şi ale
căror culturi şi conştiinţe au fost influenţate de ele. E vorba de sute de
milioane de oameni, care trăiesc pe principii influenţate de marile religii,
precum: hinduismul, budismul, islamul, şintoismul ş.a. În cadrul acestui
strat complex, există reale diferenţe fenomenologice, în mod deosebit, între
religiile monoteiste profetice şi marile sisteme hinduse sau în exprimarea
religiozităţii primitive.
88
b) Nivelul maselor care resping, în mod general, experienţele religioase
ca pe ceva nesemnificativ, lipsit de necesitate sau vătămător. Aici este mult
mai uşor să distingem grupări mult mai fanatice sau agresive, care urăsc sau se
luptă împotriva oricărei forme de exprimare religioasă, şi cele mai mari mase,
care, în mod simplu, dispreţuiesc religia, ca pe ceva obscurantist sau anacronic.
c) Un strat particular îl alcătuiesc cei care s-au rupt de credinţele lor
religioase vechi şi trăiesc în ritmul epocii tehnologiei contemporane, cu mai
multă sau mai puţină legătură cu ideile religioase. Nu le dispreţuiesc, însă, în
mod simplu, nu îi interesează, nu le consideră necesare fundamentelor vieţii.
Aici, de asemenea, există o mare varietate, în funcţie de originea, forma şi
intensitatea subconştientului lor religios existent. O grupare concretă, mare,
în rândul indiferenţilor religioşi, o constituie cei care au radăcini creştine şi
un background familial în acest sens. Ei nu sunt interesaţi, cu adevărat, de
vreo altă credinţă. Ei se află suspendaţi între o puţină credinţă şi necredinţă,
bucurându-se însă de anumite obiceiuri creştine tradiţionale.
d) În final, nu putem trece cu vederea, există un grup de oameni care
au acceptat Evanghelia şi se nevoiesc să o trăiască, cu căderi continue. Criza
şi confuzia generală a lumii moderne se răsfrânge şi în rândul creştinilor,
creând o formă distinctă de „necredinţă a credincioşilor”.
Biserica are „obligaţia” faţă de toate aceste categorii de oameni (Rom.
1:14) „de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Problematica specială, în cadrul căreia se plasează relaţia dialectică credin-
ţă şi necredinţă, în aceste situaţii, diferenţiază, desigur, cadrul, metoda şi
conţinutul activităţii misionare. Un capitol fundamental pentru progresul
teologic este corecta înţelegere a experienţei religioase universale a omului,
ca şi interpretarea marilor sisteme religioase, care încă influenţează aproa-
pe jumătate din umanitate. Atitudinea creştinilor faţă de aceste sisteme
prezintă o mare diversitate, pornind de la atitudinea pozitivă totală până
la cea categoric negativă. Pentru cei mai mulţi ortodocşi religiile reprezintă
căutarea persistentă a celei mai supreme realităţi şi a tainei profunde a exis-
tenţei umane1. Ei lasă urme ale manifestării lui Dumnezeu, dar şi multe
1
Pentru o analiză istorică şi o bibliografie detaliată, vezi: A. Yannoulatos, Various Chris-
tian Approaches to the Other Religions. A Historical Outline, Atena, 1971. Pentru o evaluare
teologică şi mai generală a problematicii, de către acelaşi autor, şi în lumina abordărilor
89
semne ale unor influenţe decăzute şi demonice. Ei constituie, cred, un fel
de acumulatori de experienţă de viaţă, de intuiţii şi inspiraţii măreţe, care au
fost încărcate prin razele Soarelui Dreptăţii. Ei au ajutat multe popoare să
aibă puţină lumină sau, cel puţin, au adus o reflectare a luminii în jurul lor.
Dar subiectul cel mai crucial pentru teologia ortodoxă contemporană
este fenomenul secularizării2, al absorbirii omului de către atracţia „lumii”
şi „a acestui veac”. Antropocentrismul egocentric, ignorând toate valorile
transcendente, conduce în continuu spre bulversarea gândirii şi conştiinţei
universale, criteriul evaluării vieţii, a structurilor sociale, politice, economice
şi culturale. E vorba de un nou tip de „erezie”, care alterează sensul lumii şi
al omului, fiind nevoie de analiză profundă, evaluare şi confruntare.
contemporane, vezi „Towards World Community”, alocuţiune prezentată la Multilateral

Dialogue between Men of Living Faiths, ţinută la Colombo, Sri Lanka, 17-24 aprilie 1974,
Ecumenical Review 16 (1974), p. 619-636; vezi, de asemenea, ediţia îmbunătăţită „Towards
a Koinonia Agapes”, la S.J. Samartha (ed.), Towards World Community. The Colombo Papers,
Geneva, 1975, p. 45-64. În limba greacă, cu note adăugate: Προς Παγκόσμιον Κοινότητα.
Δυνατότητες και ευθύναι εξ επόψεως χριστιανικής, Αtena, 1975. Ανάτυπον
από την Επιστημονικήν Επετηρίδα της Θεολογικής Σχολής του Πανεπιστημίου
Αθηνών, τόμος Κ΄ (Retipărită în volumul nostru Παγκοσμιότητα και Ορθοδοξία,
Εκδόσεις Ακρίτας, εκδ. 5, Αθήνα, 2004). Pentru alte puncte de vedere ortodoxe, vezi:
L. Philippidis, Religiongeschichte als Heilsgeschichte in der Weltgeschichte, Atena, 1953. Idem,
Contemporary Religious Movements for the Unity of All Humanity, Atena, 1966. N. Arseniev,
Revelation of Life Eternal, New York, 1965, în special p. 27-59. G. Khodr, „Christianity in
a Pluralistic World – The Economy of the Holy Spirit”, Ecumenical Review 23 (1971), p.
118-128. E. Vasiliescu, „La théologie orthodoxe roumaine dans ses rapports avec les religions
non-chrétiennes”, De la théologie orthodoxe roumaine des origines à nos jours, ed. Par l’Église
Orthodoxe Roumaine, Bucharest, 1974, p. 376-391.
2
Pentru o analiză a sensului şi caracterului secularizării, dintr-o perspectivă apu-
seană, vezi, printre altele: H. Cox, The Secular City. Secularization and Urbanization in
Theological Perspective, New York, 1965. Simpozioane: J.F. Childress şi D.B. Harned (ed.),
Secularisation and the Protestant Prospect, Philadelphia, 1970. J. Morel (Hrsg.), Glaube
und Säkularisierung, Innsbruck –Wien – Muenchen, 1972. Pentru eseuri ortodoxe asu-
pra diverselor aspecte ale temei, vezi: S. Agourides, Το Ευαγγέλιον και ο σύγχρονος
κόσμος, Tesalonic, 1970; K. Papapetrou, „Die Säkularisation und die Orthodoxe Kir-
che Griechenlands”, Kyrios 3 (1963), p. 193-205; O. Clément, Η Θεολογία μετά τον
„θάνατο του Θεού”. Δικίμια για μια απάντηση της Ορθόδοξης Εκκλησίας στον
σύγχρονο αθεïσμό, Atena, 1973.
90
2. Gândirea teologică ortodoxă a ultimilor ani a evidenţiat şi a subliniat
câteva adevăruri fundamentale în ceea ce priveşte folosul mărturiei creştine „la
toate neamurile”3, în mod deosebit, pentru că:
a) Misiunea aparţine firii Bisericii. Este oferirea mântuirii umanităţii,
transfuzia continuă a unei noi calităţi de viaţă în societatea umană, „ca viaţă
să aibă şi să o aibă din belşug” (In. 10:10).
3
Vezi articolele publicate în rev. Πορευθέντες, între anii 1959-1969. A. Schme-
mann, „The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition”, în G.H. Anderson (ed.),
The Theology of the Christian Mission, New York, 1961, p. 250-257; N. Nissiotis, „The
Ecclesiological Foundation of Mission”, The Greek Orthodox Theological Review 8 (1962),
p. 22-52; A. Yannoulatos, „The Purpose and Motive of Mission – From an Orthodox
Point of View”, International Review of Mission 54 (1965), p. 298-307; Idem, Σκοπός και
κίνητρον της Ιεραποστολής εξ επόψεως θεολογικής, Atena, 1966, 1968, 1971 (re-
publicată din periodicul Θεολογία); Idem, Αφετηριακαί σκέψεις δια την Εξωτερικήν
Ιεραποστολήν, Atena, 1968, 1969 (republicată din periodicul Εκκλησία). În engleză:
Considerations on Orthodox Foreign Mission, Atena, 1969. În germană: „Mission aus der
sicht eines Orthodoxen”, Neue Zeitschrift fuer Missionswissenschaft – Nouvelle Revue de science
missionnaire 25 (1970), p. 241-252; Idem, Αδιαφορία για την Ιεραποστολή σημαίνει
άρνηση της Ορθοδοξίας, Atena, 1972, 1973; Ιω. Παναγοπούλου, Εσχατολογία και
Ιεραποστολή, Atena, 1972 (republicată din periodicul Εκκλησία); Ηλ. Βουλγαράκη,
Η Ιεραποστολή κατά τα ελληνικά κείμενα του 1821 μέχρι του 1917, Atena, 1970;
Idem, Η αγάπη ως σύγχρονη ερμηνεία του μυστηρίου της σωτηρίας, Atena, 1974.
Vezi, de asemenea, expunerile de la „The Second International Conference of Orthodox
Theology: The Catholicity of the Church. St. Vladimir’s Seminary, September 1972”, St.
Vladimir’s Theological Quarterly 17 (1973), Nos. 1-2. Poziţii fundamentale despre misiune
sunt sintetizate în concluziile numeroaselor conferinţe teologice ortodoxe organizate de către
CMB: „Salvation in Orthodox Theology”, Athens-Pendeli, May, 1972; „Confessing Jesus
Christ Today”, Bucharest-Cernica, June, 1974; „Confessing Christ through the Liturgical Life
of the Church Today”, Etchmiadzin-Armenia, September, 1975. Pentru primele două, vezi
broşura: Orthodox Contribution to Nairobi (Papers Compiled and Presented by the Orthodox
Task Force of the WCC), Geneva, 1975, nr. 92. În franceză, cele trei texte au fost tipărite în
periodicul Contacts 27 (1975). Pentru un rezumat al poziţiilor despre misiune şi, în general,
mărturie creştină în cercurile ecumenice, vezi Reports of the Bangkok Conference on Salvation
Today: Babgkok Assembly 1973, Geneva, 1973; „Symposium on Evangelism”, International
Review of Mission 63 (1974), January; Breaking Barriers, Nairobi, 1975: The Official Report
of the Fifth Assembly of the World Council of Churches, Nairobi, 23rd, November – 10th Decem-
ber 1975, London, Grand Rapids, 1976, în mod deosebit, p. 41-56, 70-85; „The Nairobi
Assembly: Implication for Mission”, International Review of Mission 65 (1976), January.
91
b) Evanghelia se adresează tuturor popoarelor şi, în consecinţă, lucra-
rea Bisericii rămâne incompletă atâta vreme cât este restricţionată de zone
geografice concrete sau sfere sociale. Întreaga lume locuită este un teren de
acţiune; şi acolo unde vestea bucuriei este primită, şi acolo unde, la prima
vedere, este respinsă.
c) Răspândirea misiunii nu este doar responsabilitatea unei generaţii, de
exemplu a perioadei apostolice, ci este responsabilitatea creştinilor din toate
timpurile. Biserica îşi continuă misiunea ei, chiar dacă o rănesc ereziile şi o
încearcă prigonirile. Mărturisirea constituie o expresie a vitalităţii Bisericii,
dar şi o sursă de revigorare şi reînnoire.
d) Chiar dacă lucrarea misionară, în cea mai desăvârşită formă a ei, este
asumată de oameni harismatici, într-o analiză finală, ea rămâne respon-
sabilitatea tuturor membrilor Bisericii; fiecare ar trebui să contribuie sau
să participe la ea, fie în mod direct, fie indirect. E o manifestare firească a
etosului spiritualităţii ortodoxe, care are drept elemente fundamentale de
referinţă Învierea şi Cincizecimea.
e) Scopul misiunii nu este cucerirea lumii, extinderea şi exercitarea in-
fluenţei unei societăţi creştine, care le controlează pe toate, ci transmiterea
cuvântului şi harului lui Dumnezeu, descoperirea slavei Sale „cea în Hristos
descoperită şi aşteptată”. Nu este creşterea puterii unei Biserici organizate,
ci slujirea lumii, în smerenie, „mântuirea acesteia”, simţirea prezenţei lui
Dumnezeu, Care este Iubire.
f ) De vreme ce venirea Împărăţiei lui Dumnezeu constituie sfârşitul
istoriei şi o condiţie a celei de a Doua Veniri este predicarea Evangheliei
„în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile” (Mt. 24:14), misi-
unea constituie funcţia de bază a realităţii istorice, având dimensiuni
eshatologice.
3. Oferirea continuă a Evangheliei nu se referă doar la latitudine, la

extinderea ei în întreaga lume, ci şi la profunzime, la refacerea profundă a
fiecărui suflet. Creşterea Bisericii se face atât prin dobândirea de noi mem-
brii, cât şi prin mai profunda trăire de către cei botezaţi a tainei credinţei
şi iubirii. Dacă prima determină creşterea cantitativă, cea de a doua poate
fi caracterizată drept creştere calitativă. Şi exact în această dimensiune se
92
reflectă responsabilitatea pastorală a Bisericii4 „spre desăvârşirea sfinţilor,
la lucrul slujirii, la zidirea templului lui Hristos, până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:12-13)5. Fără
grija pastorală faţă de noua viaţă a credincioşilor, născuţi prin acceptarea
Evangheliei şi a Botezului, viaţa lor rămâne anemică şi se ofileşte. Viaţa în
Hristos, ca orice formă de viaţă, trebuie să învingă moartea în fiecare zi.
Har şi păcat, înaintarea spre cele înalte şi noi lovituri tragice sunt condiţii
cunoscute de noi, toţi. Caracterul vieţii creştine rămâne dinamic, o continuă
depăşire a elementelor profane din noi înşine, prin apropierea sufletului
4
Dintre lucrările cu caracter general despre pastoraţie, vezi: Ν. Καλογερά,
Η ποιμαντική, Αθήνα, 1883; Νεκταρίου Κεφαλά, Μαθήματα Ποιμαντικής,
Αθήνα, 1898; Δ. Μωραïτου, Εισαγωγή εις την ποιμαντικήν, Αθήνα, 1961;
Ιερωνὐμου Κοτσώνη , Παραδόσεις Ποιμαντικής, Θεσσαλονίκη , 1961; Κ.
Μουρατίδου, Χριστοκεντρική Ποιμαντική εν τοις ασκητικοίς του Μ.
Βασιλείου, Αθήνα, 1969. În domeniul psihologiei pastorale, vezi: Ιω. Κορναράκη,
Το πρόβλημα των σχέσεων ποιμαντικής φροντίδος και ψυχοθεραπείας εξ
επόψεως Ορθοδόξου, Αθήνα, 1957; Idem, Η εν ταις επιστολαίς Ισιδώρου του
Πηλουσιώτου περιερχομένη ποιμαντική ψυχολογία, Αθήνα, 1958; Idem, Η
βίωση του πάθους κατά την διδασκαλίαν της Αγίας Γραφής, Αθήνα, 1960;
Idem, Στοιχεία νηπτικής ψυχολογίας, Θεσσαλονίκη, 1963; Idem, Η Νεύρωσις
ως „Αδαμικόν Πλέγμα”, Θεσσαλονίκη, 1966; W.L. Northridde, Ψυχολογία
και το έργον της καθοδηγήσεως των ψυχών, Μετάφραση Σ. Αγουρίδου,
Θεσσαλονίκη, 1959. Pentru o privire generală asupra poziţiilor teologice fundamen-
tale despre pastoraţie, în bibliografia greacă până în anul 1967, vezi: Γ. Καψάνη, „Η
σημασία της Ποιμαντικής και η ελληνική βιβλιογραφία αυτής”, Πόνημα
Εύγνωμον, Τιμητ. Τόμος δια τον Καθηγητήν Β. Βέλλαν, επιμ. Α. Χαστούπη,
Αθήνα, 1969, p. 299-308. Vezi, de asemenea, Idem, Θέματα Εκκλησιολογίας και
Ποιμαντικής, Θεσσαλονίκη, 1975; Idem, Η Ποιμαντική Διακονία κατά τους
Ιερούς Κανόνας, Πειραιεύς, 1976. Vezi, cu referire la o anumită tematică: Idem, Η
ποιμαντική μέριμνα της Εκκλησίας υπέρ των φυλακισμένων, Αθήνα, 1969;
Α. Σταυροπούλου, Ποιμαντική μελλονύμφων, Αθήνα, 1973. Pentru tendinţele
în teologia românească, vezi: Al. Moisiu, „Problèmes de la théologie pastorale dans la
littérature théologique de ces dernières décennies”, De la théologie orthodoxe roumaine
des origines à nos jours, Bucarest, 1974, p. 440-452.
5
Textul de la Efes. 4:11-16 explică într-o manieră clară şi profundă direcţia lucrării
„apostolice”, „evanghelice” şi „pastorale”.
93
de Sfântul sfinţilor, prin participarea tainică la Patima şi Învierea Lui, prin
continua încredinţare a vieţii noastre în mâinile Lui. „Aceasta este definiţia
creştinismului”, potrivit Marelui Vasile, „imitarea lui Hristos, după măsura
Întrupării Sale, în acord cu vocaţia fiecărui om”6. Pastoraţia urmăreşte exact
continua transformare a credincioşilor în Hristos „din slavă în slavă” (II
Cor. 3:18), prin dobândirea Duhului Sfînt, şi, în cele din urmă, îndum-
nezeirea7 este încununarea supremă a nevoinţei creştine – deopotrivă în
înălţime şi profunzime.
Creşterea „calitativă” a Bisericii locale are implicaţii misionare imediate.
Aceasta este aşa nu doar pentru că contribuie la crearea unui trup sănătos
şi dinamic, care transmite Evanghelia, în mod spontan, în mediul lui, ci,
de asemenea, pentru că credinţa curată şi iubirea unui om are consecinţe
benefice pentru întreaga umanitate, împreună cu care împărtăşeşte aceeaşi
fire umană. După cum spunea, în mod caracteristic, marele ascet rus, Sera-
fim de Sarov, „dobândeşte pace cu tine însuţi şi mii de suflete în jurul tău
vor afla mântuire”8.
Misiunea şi lucrarea pastorală merg, în mod caracteristic, mână în
mână în toate comunităţile ortodoxe, aşa-numite „misionare”. Lucrarea
răbdătoare pe care o înfăptuiesc în această vreme ortodocşii în Coreea
sau în diferite ţări africane combină în mod armonios ambele preocu-
6
Vasile cel Mare, Όροι κατά πλάτος 43, ΠΓ 31, 128Β. Vezi analiza temei la Κ.
Μουρατίδου, op. cit., p. 96, ş.a.
7
Între diferitele lucrări pe această temă, vezi: V. Lossky, Théologie mystique de l’Église
d’Orient, Paris, 1944; A. Theodorou, Η περί θεώσεως διδασκαλία των Ελλήνων
Πατέρων της Εκκλησίας μέχρις Ιωάννου του Δαμασκηνού, Atena, 1956; P. Brat-
siotis, Die Lehre der orthodoxen Kirche ueber die Theosis des Menschen, Bruessel, 1961; M.
Lot-Borodine, La déification de l’homme selon la doctrine des pères Grecs, Paris, 1970; G.
Mantzaridis, Η περί θεώσεως του ανθρώπου διδασκαλία Γρηγορίου του Παλαμά,
Θεσσαλονίκη, 1963.
8
Irene Gorainoff, Ο Άγιος Σεραφείμ του Σάρωφ, μεταφρ. Π.Κ. Σκουτέρη,
Αθήνα, 1975, p. 255, cf. exprimării Sfântului Chiril al Alexandriei: „Fiindcă ceea ce se
datorează celui ce crede trebuie să fie un dar mult mai măreţ decât ceea ce îi poate oferi
firea”, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 7, 24, PG 73:696; vezi şi Κ. Παπαπέτρου,
Η ουσία της Θεολογίας. Συστηματική μελέτη επί ενός πατερικού ερμηνευτικού
έργου, Αθήνα, 1970, p. 149 ş.a.
94
pări. Adică, susţinerea şi ajutorul spiritual al puţinilor credincioşi, ca şi
dobândirea de noi creştini. Dezvoltarea şi întărirea comunităţii ortodoxe
sunt două lucrări paralele şi una o întăreşte pe cealaltă. Sfântul Apostol
Pavel a accentuat în chip epigramatic preoţilor din Efes că, deşi duce, pe
de o parte, o lucrare susţinută de propovăduire („mărturisind şi iudeilor
şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţă în Domnul
nostru Iisus Hristos”), pe de altă parte însă „timp de trei ani (nu a înce-
tat), noaptea şi ziua să îi îndemne cu lacrimi, pe fiecare dintre ei” (Fapte
20:21, 31).
De asemenea, sunt vrednice de menţionat terminologia şi imaginile
din viaţa pastorală care se folosesc în Noul Testament, cu nuanţe misio-
nare: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie
să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (In. 10:16;
vezi I Petr. 2:25). Celelalte oi – oamenii înrobiţi de alte sisteme sau alte
„turme” de gândire – aparţin deja Domnului tuturor. Şi trebuie să se
„întoarcă” în grădina Sa, în Biserică. Cuvintele „întoarcere” sau „se în-
torc” se folosesc pentru venirea neamurilor la credinţă (Fapte 15:3; 15:19
ş.a). Categoria celei „pierdute” sau „rătăcite” (Mt. 18:11-13) îi include
nu doar pe cei care odată au venit la Biserică şi după aceea au respins-o,
ci, de asemenea, şi pe acelea „rătăcite” în păduri întunecoase şi pe cărări
opace ale instinctului religios. Responsabilitatea fundamentală a Bisericii
rămâne, în primul rând, „să caute în toate direcţiile” şi, în al doilea rând,
„să o mântuiască pe cea pierdută”.
Este evidentă, cred, interdependenţa şi completarea reciprocă a misiunii
şi lucrării pastorale. Este vorba de o sarcină unitară. În consecinţă, polariză-
rile, cum ar fi „în interior” şi „în exterior”, între „mai întâi noi şi după aceea
ceilalţi”, între misiune şi pastoraţie sunt, în mod deosebit astăzi, nejustificate.
Nu poate fi trecută cu vederea necesitatea pastoraţiei interne, dar nici nu
este posibil ca îndatoririle pastorale imediate să paralizeze mărturia creştină
în întreaga lume şi să facă din misiune o inerţie (stare apatică). Adevărata
poziţionare în această problemă nu este „fie aceasta, fie cealaltă”, ci „atât
de mult pentru aceasta… atât de mult pentru aceea”. „Şi Îmi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului” (Fapte 1:8).
95
B. SITUAŢII TRAGICE CARE ZĂDĂRNICESC
MĂRTURIA ORTODOXĂ
Când însă, după evaluări teologice şi analize, ajungem la realitatea contem-

porană, constatăm că viaţa noastră bisericească prezintă multe situaţii tragice,
care zădărnicesc, în mod periculos, atât misiunea, cât şi pastoraţia. De regulă,
la întrunirile interbisericeşti, mulţi teologi ortodocşi avem tendinţa de a păstra
tăcerea asupra acestor situaţii şi să idealizăm anumite aspecte din interiorul
Bisericii Ortodoxe. Într-o conferinţă teologică panortodoxă, precum aceasta,
trebuie să privim realitatea în faţă şi să purcedem la autocritică. Nu înseamnă,
desigur, că cele prezentate în continuare, ne privesc pe toţi. Există, din fericire,
binecuvântate excepţii. Pe de altă parte, în succintele direcţii care vor fi prezentate
nu urmează să dezvolt în vreun fel, în câteva scurte paragrafe ale acestei expuneri,
cauzele profunde ale acestora; deoarece aceasta ar implica o îndelungată analiză
istorică şi sociologică. Mă voi mărgini, în mod simplu, la câteva aspecte.
1. Trupul, prin excelenţă, al purtătorilor mesajului, clerul, se prezintă

bolnăvicios, din punct de vedere spiritual. De obicei, se observă o mare dis-
tanţă între descrierea misiunii slujirii sacerdotale, pe de o parte, şi realitatea
zilnică, pe de cealaltă parte. Mulţi clerici lasă impresia că una predică şi alta
trăiesc, că întreţin un tip de religiozitate superficială, festivă, din care lipseşte
ambianţa iubirii, a sensibilităţii duhovniceşti şi a libertăţii. Întrebări critice
aşteaptă, în agonie, o abordare teologică responsabilă. Ce-i împiedică pe
mulţi slujitori ai Bisericii să se dezvolte ca personalităţi? Ce-i conduce pe
alţii la descurajare şi deznădejde? Ce opreşte oameni serioşi să nu se apropie
de preoţie? Constituie un secret comun faptul că mulţi preoţi trăiesc sub
condiţii de opresiune şi lipsă de libertate, pentru că, în ciuda caracterului
sacramental al Bisericii, în cadrul structurilor ei organizatorice îşi fac simţită
prezenţa şi elemente pur lumeşti, care adesea transformă relaţionările dintre
episcopi şi preoţi în relaţii dintre domni feudali şi servitori.
Preocuparea mea nu este să scot în evidenţă acuzaţii împotriva grupului
A sau a grupului B – de altfel şi noi, episcopii, suntem uneori rod al unei
mentalităţi consacrate –, ci să se reevalueze lucrurile în lumina Tradiţiei
Ortodoxe autentice. Cel mai dureros aspect al problemei este că, deşi multe
96
cauze ale acestei stări bolnăvicioase au fost de mult timp identificate, situaţia
clerului, în loc să se îmbunătăţească, se deteriorează. Este absolut necesar
să evaluăm situaţia în profunzime, adoptând chiar şi soluţii îndrăzneţe,
pentru a nu rămâne ca soluţie hirotonirea sistematică a oamenilor cu un
nivel educaţional scăzut9, şi nu numai educaţional10.
În cele din urmă, nu este drept să nu se ţină seama de calităţile umane
ale clerului, de fragilitatea caracterului uman. Sunt cunoscute aşteptările pe
care le are societatea şi severitatea pe care o arată în judecăţile ei faţă de clerici.
Teologia, dincolo de descrierea tipologiilor ideale, trebuie să-l întâmpine
pe fiecare membru al clerului cu o „bunătate iubitoare”, să-l vadă ca pe o
fiinţă umană care se nevoieşte cu propriile sale lupte şi care este subiect al
slăbiciunii şi deznădejdii, şi să se preocupe, în mod serios, cu problemele
ce ţin de ajutorarea şi sprijinirea lui. Grija pastorală pentru cler este cea mai
neglijată arie din perimetrul activităţii pastorale. Fără revigorarea potrivită
şi continuă a clerului, toate planurile despre pastoraţie şi misiune sunt des-
tinate să rămână ineficiente.
2. În teologia contemporană este, de asemenea, sesizabilă o apatie spiri-

tuală. Aceasta ni se prezintă adesea întruchipată în forme academice sterile,
9
Câteva interesante date statistice sunt oferite în Α. Γουσίδου, Αι προσελεύσεις
εις τον κλήρον εν τη Εκκλησία της Ελλάδος κατά τα έτη 1950-1969 (O investiga-
ţie statistică şi sociologică), Θεσσαλονίκη, 1975. Cf. analiza făcută de D. Savramis, Die
sozialle Stellung des Priesters in Griechenland, Leiden, 1968.
10
Ca un mod de a aprinde discuţia, menţionez câteva propuneri de dezvoltare a ei:
a) educaţia sistematică continuă a clerului, în ceea ce priveşte cunoaşterea noilor realităţi
ale lumii şi experienţa bogată a Bisericii, astfel încât să nu devenim doar celebranţi ai ce-
remoniilor religioase; b) pregătirea susţinută a clerului şi a oamenilor simpli pentru a face
misiune în zone dificile, atât în interiorul ţării, cât şi în afara ei; c) dezvoltarea unui grup
de clerici cu profesiuni laice (de exemplu, doctori), fără a li se aplica prezentele restricţii
ale conduitei de îmbrăcare în mediul extern; d) hirotonirea de diaconi şi subdiaconi, cu
posibilitatea de a alege căsătoria mai târziu. Perioada vârstei cuprinse între 20 şi 35 de ani,
poate fi folosită, fără reţineri, în slujba lucrării misionare în contextele cele mai dificile
(cf. Τα κωλύματα του γάμου. Εισηγήσεις της Εκκλησίας της Ελλάδος προς την
Πανορθόδοξον Μεγάλην Σύνοδον, Αθήνα, 1971); e) reactivarea unor trepte mai joase
de hirotonie în slujirea preoţească, care au aparţinut Bisericii primare, pentru a deservi
nevoia lucrării misionare şi pastorale a Bisericii contemporane.
97
într-un limbaj tehnic. Nu reuşeşte să pătrundă în profunzimea aspectelor
pe care le aduc noile curente de gândire, prin ştiinţă, prin politică sau prin
readucerea în atenţie a filozofiei şi culturilor popoarelor asiatice, care în
vremea noastră exercită o atracţie deosebită. Altă dată ne blochează, în mod
inconştient teama dacă nu cumva ofensăm textele negative, dacă nu cumva
se ofensează cei ce le ţin şi se pierd privilegii. Altcândva, se creează polarizări
cu idei obsesive şi contradicţii personale, care zădărnicesc dialogul fructuos,
care ar putea să depăşească părerea subiectivă, în favoarea unei sinteze mai
înalte. Adesea, ne exprimăm puncte de vedere fără o analiză suficientă, fără
o maturitate necesară, în cadrul unui demers lung şi în tăcerea liturgică a
Duhului Sfânt11. De multe ori, „tehnologizăm, nu teologizăm”12. Uităm că
mulţimea de cuvinte a unei teologii intelectualiste nu sensibilizează poporul
lui Dumnezeu.
În cele din urmă, se ridică o întrebare importantă. De unde dobândim
teologii, dreptul şi posibilitatea de a teologhisi? Decurge el din diploma
noastră teologică? Din studiile noastre? Cuvântul implacabil al Psalmis-
tului: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile
Mele şi iei legământul Meu în gura ta?” (Ps. 49:17), care l-a determinat pe
Origen să coboare de la amvon cu suferinţă, e de o mare actualitate pentru
mulţi dintre noi, care cu uşurinţă, fără teamă şi cu o naivă încredere în sine
emitem judecăţi teologice. În tradiţia patristică, ca o cerinţă a teologiei de
profunzime, a „vorbirii celor dumnezeieşti”, e menţionată „purificarea”13. Cu
11
„În Duhul Sfânt este bogăţia cunoaşterii lui Dumnezeu, contemplarea şi înţe-
lepciunea; pentru că în El Cuvântul descoperă dogmele despre Tatăl” (Teodor Studitul,
Antifoanele Canonului Utreniei de Duminică, al III-lea rând, gl. IV).
12
„Oamenii tehnologizează, aşadar, nu teologizează; pentru că înţelepciunea lumii a
devenit, întâi de toate, nesocotire a măreţiei Crucii”. Sfântul Vasile cel Mare, Επιστολή
90, PG 32, 473B. În ceea ce priveşte concepţia patristică, în general, vezi: Κ. Σκουτέρη,
Η έννοια των όρων „θεολογία”, „θεολογείν”, „θεολόγος” εν τη διδασκαλία
των Ελλήνων Πατέρων και Εκκλησιαστικών Συγγραφέων μέχρι και των
Καππαδοκών, Αθήνα, 1972, în mod deosebit, p. 89-99, 155-174. Cf. abordarea critică:
Θεολογία, αλήθεια και ζωή. Πνευματικόν Συμπόσιον, Ζωή, Αθήνα, 1962; Χρ.
Γιανναρά, Τίμιοι με την Ορθοδοξία, Αθήνα, 1968.
13
Grigorie de Nazianz, Λόγος 43, PG 36, 581A. Cf. „Mare lucru este vorbirea des-
pre Dumnezeu, dar şi mai mare este ca cineva să se curăţească pe sine pentru Dumnezeu.
Pentru că într-un suflet care este rău crescut înţelepciunea nu poate intra”, Orations 32, 12,
98
siguranţă, gândirea noastră teologică ar fi de o profunzime, de o calitate şi
de o căldură diferite, dacă s-ar dezvolta într-un climat de continuă pocăinţă,
adică de transformare a minţii, de eliberare a ei de prejudecăţi, de „curăţire
a inimii”, de „trezvie” şi de „participare” la experienţa universală a Bisericii,
în smerenie şi cumpătare.
3. Noile condiţii locale şi globale de viaţă, ritmul marilor oraşe, relaţio-

narea globală a lumii şi mijloacele de comunicare în masă, strânsa interde-
pendenţă dintre oraşe şi naţiuni au schimbat de mult condiţiile pe care se
sprijineau diferite modele de organizare bisericească. Astfel, multe structuri
administrative se dovedesc a fi insuficiente, nefiind capabile să întâlnească
cerinţele vremurilor prezente. Mă voi limita la două exemple.
În primul rând, structura şi dezvoltarea parohiei în marile oraşe şi în
zona de diasporă. În situaţia din urmă, parohia se întinde p o mulţime de
kilometri pătraţi, în timp ce în prima situaţie, o parohie dintr-un mare oraş,
precum Atena, cuprinde de la treizeci până la cincizeci de mii de locuitori,
rămânând, în fond, nepăstorită. Nu este doar o problemă a numărului ex-
cesiv de membrii. Principala problemă izvorăşte din ritmul vieţii, din marea
mobilitate, din crearea relaţiilor dintre oameni fără a ţine seama de locul
unde locuiesc, parohienii rămânând străini între ei şi necunoscuţi preoţilor.
Caracterul euharistic al comunităţii s-a denaturat profund şi doar câteva
ritualuri simbolice le amintesc de viaţa familială şi comuniunea în Hristos.
În al doilea rând, problema jurisdicţiilor diferite din anumite zone
diminuează adesea iniţiativa misionară. Bisericile cu un mare număr de
credincioşi şi, desigur, care deţin şi cele mai multe mijloace şi personal,
privesc adesea responsabilitatea misiunii ca pe ceva ce nu se află sub directa
lor responsabilitate şi preferă siguranţa unei linişti discrete, mai mult decât
interferenţa cu responsabilităţile altora. În acest punct însă, se ridică pro-
blema teologică: Este misiunea universală misiunea exclusivă a anumitor
Biserici? Nu trebuie găsită o formă profundă şi eficientă de colaborare? Care
este sensul jurisdicţiei? Budiştii sau musulmanii aparţin jurisdicţiei Bisericii
PG 36, 188C. Cf. „Prin curăţire se obţine purificarea”, Orations 20, 12, PG 35, 1080B.
Vezi şi analiza lui Σ. Παπαδοπούλου, Γρηγόριος ο Θεολόγος και αι προϋποθέσεις
της πνευματολογίας αυτού, Αθήνα, 1975, p. 132-141.
99
A sau Bisericii B? Sau vor aparţine doar când devin ortodocşi? Şi constituie
respect al jurisdicţiei indiferenţa faţă de aducerea lor la creştinism?
Mă grăbesc să clarific faptul că, în acest moment, nu sunt în situaţia de
a oferi o soluţie satisfăcătoare la aceste întrebări, pentru că fiecare „soluţie”
înseamnă, în profunzime, o nouă problemă. Este de neconceput că Bisericile
Ortodoxe naţionale pot interveni, în mod despotic, în orice regiune a lumii;
precum este şi crearea de societăţi misionare autonome, bazate pe modele apu-
sene. Ceea ce constituie un imperativ acum este realizarea faptului că soluţiile
nu vin prin ele însele şi că, omeneşte vorbind, oportunităţile continuă să fie
pierdute. Ar trebui să fie căutate prin muncă teologică sistematică şi printr‑un
plan de lucru bisericesc foarte clar. Sub conducerea Patriarhiei Ecumenice
şi a altor Patriarhii responsabile în cauză, cu participarea tuturor Bisericilor
Ortodoxe, se impune înfiinţarea unui Comitet Misionar Panortodox, care să
fie responsabil cu studiul, planificarea şi promovarea unor propuneri realiste –
folosind întregul dinamism ortodox – efortul de mărturisire al Ortodoxiei, la
nivel mondial. Constiuie o realitate faptul că fiecare Biserică locală contribuie
mult mai confortabil şi generos la lucrarea misionară, când se vede pe ea însăşi
ca un participant responsabil, mai mult decât un simplu sponsor financiar,
de la o oarecare distanţă, pentru vreo parohie îndepărtată14.
4. În mod general, se observă o tendinţă a pleromei eclesiale, care are

drept rezultat inerţia şi pasivitatea. Este neclar dacă poporul are conştiinţa că
Biserica mântuieşte şi transformă vieţile, în Duhul Sfânt. Adesea, se observă
o religiozitate, care include suficiente elemente de evlavie primitivă, ante-
rioară celei care este tainică, o psihologie religioasă, care aminteşte de do ut
14
Există multe activităţi asociate, care, dezvoltate la un nivel panortodox de colaborare,
pot fi folositoare. De exemplu: a) Consfinţirea pe perioada Postului Mare a unei „Săptămâni
a Mărturiei Panortodoxe” (Biserica Greciei a introdus deja, din anul 1968, cu rezultate de-
osebite, o „Săptămână a Misiunii Externe”). Conţinutul specific al ei poate să diferenţieze,
în funcţie de condiţiile locale. b) Introducerea în Facultăţile de Teologie Ortodoxă a unei
„Săptămâni a problematicii misionare şi pastorale”. c) Organizarea unui grup de preoţi,
teologi, personal laic calificat, detaşat pentru o anumită perioadă de timp, din cadrul unor
comunităţi ortodoxe bogate, la unele mai sărace – misionare sau de diasporă – pe sprijinul
financiar al celor dintâi. Uşurinţa modului de deplasare contemporan poate fi folosită,
printr-o gândire creativă, în favoarea mărturiei ortodoxe din întreaga lume.
100
des, în relaţiile cu Dumnezeu. În mod deosebit, confuzia care este cultivată
de mulţi, cum că doar clericii sunt consideraţi a fi Biserica – şi, cu adevărat,
doar clericii de un anumit nivel –, constituie una dintre cele mai periculoase
denaturări, care conduce la indiferenţă în probleme de natură bisericească
şi la iresponsabilitate. Astfel, laicii, care constituie majoritatea covârşitoare a
pleromei Bisericii, în loc să devină co-lucrători, în Hristos, la lucrarea comună
a misiunii şi consolidării, cad în rolul de spectatori şi judecători. Gândirea
teologică e chemată „iarăşi şi iarăşi” să proclame, să lămurească faptul că toţi
credincioşii sunt responsabili pentru viaţa Bisericii, sunt părtaşi la lucrarea
ei, sunt membri ai Trupului care continuă lucrarea lui Hristos, mântuirea
întregii lumi. Prezenţa credincioşilor laici în structuri ale vieţii sociale, cre-
ează posibilităţi nelimitate de mărturisire, slujire şi slăvire a lui Dumnezeu.
O actualitate deosebită prezintă tema participării active a femeilor, care
constituie mai mult de jumătate din pleroma Bisericii şi, cu adevărat, mai
mult de trei sferturi din cei care vin regulat la Biserică (de exemplu: reactiva-
rea instituţiei diaconiţelor, o mai largă valorificare a lor în activităţi sociale, a
monahiilor etc.). Contribuţia lor enormă a devenit sesizabilă, în mod deosebit,
acolo unde a dominat reacţia ostilă faţă de Biserică. Poziţia Maicii Domnului
în lucrarea iconomiei dumnezeieşti, precum şi rolul femeilor sfinte în cadrul
vieţii Bisericii, pot să deschidă orizonturi de gândire şi de acţiune15.
5. Însă timpul limitat, alocat prezentei introduceri nu permite analize

extinse. Trebuie să mărturisesc că nu am deschis, cu îndrăzneală, răni serioase,
ascunse sau foarte evidente, care există în viaţa Bisericii, în timp ce, asupra
aspectelor la care m-am referit, am încercat să folosesc formulări discrete
(posibil ca şi această formă de moderaţie să fie, în ea însăşi, un semn de
atitudine teologică „post-traumatică”). În orice caz, constituie o realitate
faptul că există încă multe aspecte ale realităţii bisericeşti care ar putea să
fie considerate „situaţii traumatice”, ca, de exemplu: diferitele compromi-
suri, mici sau mari, în materie de conştiinţă, cu mai marii zilei, cu factori
economici, politici sau alte „foruri” ale acestei lumi: modul folosirii sau
al abuzării de resursele materiale şi posibilităţile Bisericii, modul arbitrar
15
Mai multe vezi la P. Evdokimov, La Femme et la Salut du Monde, Tournai – Paris, 1958.
101
de administraţie al anumitor instituţii bisericeşti, prin diverse pretexte;
dificultatea în conlucrare dintre slujitorii Evangheliei; imposibilitatea de
predicţie, de programare a măsurilor şi de înţelegere a noilor condiţii de
viaţă a oamenilor; inerţia (încetineala) şi lipsa de interes în aplicarea deci-
ziilor; indiferenţa şi/sau opoziţia tinerilor, care văd Biserica ca fiind înceată
în gândire şi în acţiune, ca fiind o „instituţie” religioasă lipsită de suflu,
sensibilitate şi speranţă. Inconsecvenţa excesivă din comportamentul „creş-
tinilor evlavioşi”, care ridică celor „din afară” întrebări serioase în ceea ce
priveşte finalitatea Evangheliei. Diviziunile, care au devenit o caracteristică
a lumii creştine, nu doar între marile confesiuni rivale, ci şi prin antipatia
şi îndărătnicia din interiorul micilor grupări ortodoxe.
Recunoaşterea curajoasă şi sinceră a traumatismelor şi greşelilor noastre
din realitatea bisericească istorică este o atitudine mult mai sănătoasă decât
atitudinea de a împodobi şi de a idealiza această realitate, care stăpânea
odată, pentru a ne justifica celor din „afară” şi faţă de noi înşine.
Există, desigur, pericolul ca aceste recunoaşteri ale unor atitudini regre-
tabile să conducă la o melancolie puternică sau latentă, ca şi la numeroase
inhibiţii. Acum însă, de la diagnosticarea suferinţei şi a remediilor, gândirea
teologică e chemată la explicarea sensului lor, la o îndrumare dreaptă, spre
vindecarea traumatismelor. Natura luptei (nevoinţei) Bisericii depăşeşte
nivelul social şi fizic, având o dimensiune metafizică: „Căci lupta noastră
nu este împotriva trupului şi a sângelui…” (Efes. 6:12). De vreme ce istoria
înaintează înspre împlinirea ei eshatologică, confruntarea dintre puterile
„întunericului” şi ucenicii lui Hristos se desfăşoară într-un mod tot mai
dramatic. În vremea noastră apocaliptică, puterile răului par să se extindă
şi nu e exclus ca acţiunile lor să lovească puncte nevralgice ale trupului
bisericesc. Tragicul rămâne dimensiunea profundă a istoriei şi Crucea con-
centrează tensiunea ei. Există, desigur, posibilitatea căderii din credinţă:
„Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc.
18:8). Consecinţa acestei gândiri nu este „descurajarea”, ci „vegherea” (Mc.
13:35-37). Cuvântul final Îi aparţine lui Dumnezeu, şi nu oponenţilor Săi
sau celor care Îl provoacă. „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul
îi va birui, pentru că este Domnul Domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor
birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi, şi credincioşi” (Apoc. 17:14).
102
C. PREZENŢĂ DINAMICĂ ŞI MĂRTURISIRE ÎN LUME
Înţelegerea şi certitudinea eshatologice, care sunt subliniate încontinuu

în cadrul slujbelor liturgice ortodoxe, oferă credincioşilor o deosebită întări-
re, linişte şi echilibru duhovnicesc, în mod deosebit celor care participă activ
la lucrarea misionară şi pastorală a Bisericii, pentru a-şi continua activitatea
şi slujirea lor în lume, în ciuda tuturor dificultăţilor.
În cea de a treia şi ultima secţiune a acestei introduceri voi încerca să
schiţez caracteristicile fundamentale ale unei prezenţe şi mărturisiri ortodoxe
dinamice. Este, desigur, evident că, cele la care se face referire nu acoperă
spectrul întregii problematici, ci trasează, în mod simplu, câteva raze de lu-
mină în aspectele esenţiale ale temei, pentru a uşura investigaţiile ulterioare.
1. În confuzia teribilă care caracterizează vremea noastră, predica creştină

trebuie să fie receptată ca proclamare plină de bucurie – „Ευαγγέλιον” –
pentru fiecare om, în circumstanţele specifice ale vieţii lui, un mesaj care să
corespundă nevoilor şi experienţelor lui existenţiale imediate. Deşi mesajul
în sine este unul, universal şi etern, fiecare bărbat sau femeie care îl primeşte
şi îl trăieşte într-un context specific şi comportă diferite asocieri de idei. În
trecut, pentru ca taina mântuirii în Hristos să fie înţeleasă de către bărbaţii
şi femeile Bisericii primare, era necesar, pentru prezentarea Evangheliei, să
fie asimilate şi utilizate categoriile de gândire, care erau familiare tuturor.
Această lucrare o îndeplinea în primul rând teologia.
Omul marilor oraşe contemporane, cu noile orizonturi pe care le-a
deschis avansarea rapidă a ştiinţei, cu noile posibilităţi pe care le-a oferit
tehnologia, cu noile structuri sociale şi cu articulaţiile politice, este determi-
nat să se mişte în interiorul unor problematici, de departe, mult mai largi,
mai complicate şi complexe decât ale cetăţeanului lumilor greco-romană
sau bizantină. Sensibilitatea lui s-a schimbat. Vechile simboluri de gândire
şi-au pierdut semnificaţia lor imediată. De exemplu, pentru cel care trăia
în familiaritatea jertfelor iudaice şi a religiozităţii greco-romane accentuarea
ispăşirii avea o importanţă existenţială, care nu se mai păstrează astăzi.
Teologia se confruntă, aşadar, în paralel cu cele vechi, şi cu noi probleme de
exprimare a Eternităţii într-un mod actual, care să aibe sens pentru omul contempo-
103
ran. Însă, pentru ca această coordonare, pe măsura valului gândirii contemporane,
să reuşească e nevoie de înţelegerea profunzimii schimbărilor provocate de către
ştiinţele pozitive a noilor dimensiuni pe care acestea le-au deschis.
De o apropiată importanţă sunt ştiinţele care au drept obiectiv al lor
omul şi istoria lui, care descoperă aspecte fundamentale ale structurii lui
psihosomatice, de exemplu: medicina cu diferitele ei braţe, antropologia,
sociologia şi, în mod deosebit, psihologia şi psihoterapeutica. O serioasă
evaluare şi utilizare a descoperirilor ştiinţei moderne – care constituie dar al
lui Dumnezeu în căutarea umană – este o obligaţie a teologiei misionare şi
pastorale. O evaluare realistă şi o folosire a cunoaşterii moderne nu poate fi
obţinută printr-o muncă fragmentară şi individuală. E nevoie de un demers,
de o căutare colectivă şi o evaluare critică a celor descoperite, gândind „în
Biserică”, însă, în acelaţi timp, şi distribuţia (împărţirea) muncii necesare
(de exemplu: înfiinţarea în diferite Facultăţi de Teologie a unor centre de
cercetare specializate). Facultăţile noastre de Teologie sunt chemate să ia parte
la un demers susţinut, pe de o parte, să confrunte temele fundamentale cu
experienţa oamenilor de ştiinţă şi a specialiştilor din alte domenii, iar, pe
de altă parte, să organizeze conlucrarea interdisciplinară, astfel încât, cerce-
tarea noastră să dobândească o perspectivă universală şi să poată valorifica
experienţele din întreaga lume.
Între punţile, care pot să înlesnească apropierea oamenilor de diferite
tradiţii şi idei religioase, la care ne-am referit în paragraful anterior (A1),
rămân: menţinerea sensibilităţii faţă de realitatea transcendentă, vibraţia
răspunsului nostru la experienţa religioasă cultică a omului, la introspecţia
spirituală a omului, la dorinţa lui de mântuire, a întâlnirii sale cu supra-
raţionalul, cu Dumnezeu. Întâlnirea cu problematica omului secularizat
poate să se realizeze pe parcursul confruntării cu probleme precum: dreptatea
socială, egalitatea şi libertatea oamenilor, depăşirea individualismului prin
conştientizarea responsabilităţii sociale, continua contaminare a mediului
fizic şi spiritual, căutarea plinătăţii vieţii înaintea enigmei eternităţii morţii,
tema iubirii nesfârşite, care, în ciuda tuturor deviaţilor, neînţelegerilor şi
perversiunilor ei, se află în actualitatea interesului universal.
Încercarea însă de înţelegere „a altora” este imperceptibilă şi de multe
ori inexactă, când lipseşte integrarea prin trăire într-un context local, par-
104
ticular. „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să
dobândesc pe cei mai mulţi” dezvăluie, în legătură cu misiunea şi metoda de
pastoraţie, Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 9:19-23. Cf. 10:33). Transpunerea
mesajului evanghelic, „întruparea” lui într-un mediu local, rămân elemente
fundamentale ale mărturiei creştine. Misiunea universală va reuşi doar dacă
devine, prin excelenţă, locală, adaptată unor condiţii speciale.
Mai mult încă, predica, mesajul creştin îşi menţine veşnicia şi actualitatea
lui, numai când e oferit, nu în înţelepciunea oamenilor, ci „în puterea lui
Dumnezeu” (I Cor. 2:5), când este prezentat drept invitaţie la pocăinţă şi
judecată a situaţiilor concrete nelegitime, când constituie protest curajos
împotriva a toată „nedreptatea”, care se opune voii lui Dumnezeu şi „dreptăţii
Sale” (Mt. 6:33). O „veste bună”, care ignoră tragedia durerii şi a păcatului
din viaţa personală şi socială, şi rămâne la generalităţi despre mântuirea
lumii, este de o sinceritate şi credibilitate îndoielnică. „Căci cuvântul lui
Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri,
şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi
măduvă, şi destoinic este să judece simţurile şi cugetările inimii” (Evr. 4:12).
2. Evanghelia – veste de bucurie – înseamnă, de asemenea, cuvânt şi

viaţă de mângâiere. La începutul activităţii Sale misionare, Domnul a spus,
folosind profeţia mesianică: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru
care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi
cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slo-
bozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Lc. 4:18-19. Cf.
Is. 61:1). În continuare, predicând „Evanghelia Împărăţiei”, a uşurat, în
acelaşi timp, durerea umană, deopotrivă sufletească şi trupească „tămăduind
toată boala şi toată neputinţa în popor” (Mt. 4:23). Astfel, s-a descoperit
prin fapte, că chintesenţa predicii şi vieţii Sale este IUBIREA. Oferirea
mângâierii, a consolării şi a sprijinului sufletelor, a devenit sarcina Duhului
Sfânt, Mângâietorul16.
16
„Şi Se cheamă El Mângâietorul, pentru că mângâie şi consolează şi sprijină slăbi-
ciunea noastră”, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Κατηχήσεις Φωτιζομένων, 16, 20, PG
33, 948A. În alt loc, Mângâietorul este receptat drept „păzitorul şi sfinţitorul Bisericii,
purtătorul de grijă al sufletelor, chivernisitorul îndurărilor, luminătorul celor pierduţi,
105
Mângâierea poporului, atât în marile realizări, cât şi în încercările vieţii
de zi cu zi, a fost, întotdeauna, o îndatorire fundamentală a pastoraţiei,
dezvăluind astfel, în mod concret, filantropia, iubirea lui Dumnezeu, care
se manifestă în Biserică. Toţi marii sfinţi ai Bisericii, „imitatorii lui Hris-
tos”, „purtătorii de Duh Sfânt”, în paralel cu predica lor profetică despre
schimbare, în general, a societăţii, s-au nevoit pentru mângâierea, conso-
larea anumitor oameni, pentru liniştirea celor încercaţi, a celor smeriţi şi
nedreptăţiţi ai vremii noastre.
Opresiunea, suferinţa şi mâhnirile omului continuă şi în vremea noastră
sub diverse aparenţe şi măşti, uneori sub o subjugare evidentă sau ascunsă,
provoacată de structuri sociale nedrepte; uneori din circumstanţe care apar
datorită condiţiei umane însăşi – boală, moarte, nereuşită, patimi sufleteşti.
Oriunde ne aruncăm privirea, observăm foame şi sete după cuvânt şi faptă
de mângâiere. „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul
vostru. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că munca de rob a luat sfârşit,
fărădelegea sa a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Dom-
nului pentru păcatele sale” (Is. 40:1-2). Oricâte iniţiative şi măsuri ar lua
statul contemporan, în materie de asistenţă socială, durerea şi problemele
umane nu par că se vor epuiza. Orice fel de tristeţe: melancolia, conflictele
interioare, sentimentele de vinovăţie de la multe feluri de circuite de păcate,
vor continua să afecteze existenţa umană, în diverse feluri şi din diferite di-
recţii. Nu este doar deprivarea şi amărăciunea săracului; există, de asemenea,
mulţi oameni înstăriţi, care sunt flămânzi de iubire autentică şi sens al vieţii,
nevoie de echilibru, eliberare din tirania ego-ului.
Toţi cei care Îl urmează, cu adevărat, pe Acela, Care „a umblat făcând
bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul” (Fapte 10:38), sunt datori
să fie într-o vigilenţă permanentă, pentru mângâierea imediată şi ajutorul
celor care, în mod permanent sau accidental, se află în jurul lor, ca şi pen-
tru mângâierea rănilor deschise sau ascunse ale societăţii, în general, cu o
mai mare mobilitate şi organizare. O astfel de atitudine activă faţă de viaţa
contemporană va oferi motivaţii de substanţă în direcţia revizuirii radicale
a tematicii noastre teologice.
sprijinitorul celor ce se nevoiesc şi Cel ce-i încununează pe cei biruitori”, Κατηχήσεις,

17, 13, PG 33, 985B.
106
3. Lucrarea lui Hristos, pe care o continuă Biserica, a urmărit întot-
deauna distrugerea uneltirilor diavolului (I In. 3:3-8). Pentru minimalizarea
acestora Şi-a asumat chenoză, cruce. Voinţa liberă şi răbdarea asumării durerii
şi a Crucii (Mc. 8:34), cu o ascultare desăvârşită faţă de voia lui Dumnezeu,
în iubire şi nădejde a Învierii, e accentuată insistent în Tradiţia ortodoxă şi
constituie taina cunoaşterii profunde a lui Hristos, „ca să-L cunosc pe El
şi puterea Învierii Lui şi să fiu primit părtaş la Patimile Lui, făcându-mă
asemenea cu El în moartea Lui” (Filip. 3:10). Acest fel de „cunoaştere”,
„putere”, „comuniune şi asemănare” a constituit întotdeauna fundamentul
unei vieţi „de cumpătare”, „de linişte”, smerenie, iubire, libertate.
Este adevărat că, idealul ascetic şi trăirea s-a evidenţiat puternic în mo-
nahismul ortodox însă, în acelaşi timp, a avut un efect mult mai amplu,
influenţând pleroma Bisericii Ortodoxe, oferindu-i puterea de a rezista
în încercările dure ale vieţii de zi cu zi şi în echilibrul duhovnicesc. Nu a
fost produsul unei concepţii dualiste, care dispreţuieşte trupul, sau a unei
stări de rezervă generală, în ceea ce priveşte valoarea vieţii prezente – cum
întâlnim, de exemplu, în hinduism sau budism. Nici nu a avut vreun fun-
dament moralizator. Idealul ascetic a rămas întotdeauna profund teologic,
cu o neîntreruptă referinţă la evenimentele chenozei, la Cruce, la Înviere, la
aşteptarea sfârşitului, la contemplarea Unul-ui. Fără îndoială, unele dintre
cele mai serioase neputinţe ale vremii noastre sunt: pe de o parte, observarea
absenţei spiritului ascetiv, în viaţa de zi cu zi; iar pe de alta, îndrumarea
foarte superficială a credincioşilor printr-un gol de literatură moralizatoare,
în timp ce experienţa profundă a sfinţilor rămâne ignorată din punct de
vedere teologic şi al cercetării. Înţelepciunea filocalică a Bisericii Ortodoxe
necesită o mai profundă asimilare şi incorporare în viaţa şi gândirea de zi
cu zi. În cadrul acesteia există bogăţii de o importanţă psihologică deosebită
pentru omul contemporan.
Ethosul ascetic al Ortodoxiei are o relevanţă extraordinară pentru vre-
mea noastră. Pentru că, în paralel cu puternicul curent, care conduce spre
hedonism, se cultivă şi o apreciere faţă de valoarea ascezei, în multe domenii
de viaţă, descoperiri spectaculoase în ştiinţe, sport şi arte, de exemplu: se
sprijină pe o disciplină ascetică susţinută şi persistentă. În acest context,
importanţa complexă a existenţei mănăstirilor, devine evidentă. Mănăstirile
107
au existat întotdeauna ca faruri de radiaţie misionară, laboratoare de îndru-
mare a credincioşilor. Pentru toţi, în mod deosebit între păstori şi teologi, a
apărut un obicei al retragerii periodice într-un loc de linişte, de meditaţie,
de practică ascetică şi rugăciune, pentru revigorarea gândirii şi reînnoirea
sănătăţii lor mentale şi spirituale, cu rezultate care, cu siguranţă, aduc un
mare beneficiu. Toţi cei care au adus o contribuţie semnificativă la misiune
şi la slujirea pastorală a Bisericii au trăit într-o trezvie ascetică, părere de rău
şi pocăinţă, într-o nevoinţă continuă împotriva abisului negativ al ego-ului
uman; unii ducându-şi nevoinţa ascetică în deşert, alţii în oraş. Nevoinţa
personală continuă, neînduplecată, stăruitoare în Duhul Sfânt a adăpat
întotdeauna sursa radiaţiei duhovniceşti, a oamenilor lui Dumnezeu.
4. Încununarea prezenţei dinamice transformatoare a Bisericii în lume,

o constituie faptul că înalţă în chip tainic viaţa umană, ca şi ofrandă şi jertfă
către Dumnezeu. Experienţa liturgică a Ortodoxiei are implicaţii pastorale şi
misionare directe. Îl eliberează pe credincios din tiparele înguste de gândire,
din patimi, şi cel mai important, din egoismul său sufocant. Experienţa
liturgică îl uneşte cu Hristos şi cu întreaga Biserică a credincioşilor, cu cei
care au trăit şi au biruit, cu cei care trăiesc în prezent, cu cei care vor trăi în
viitor. Cu alte cuvinte, cu toţi cei pe care El, Care este „Cel Care a fost, Cel
Care este şi Cel Care va veni”, îi cuprinde în iubirea Lui. Viaţa liturgică îl
transformă pe credincios în membru viu al Trupului lui Hristos, dispus să
vadă lumea şi să lucreze precum Acela.
Teologia ortodoxă poate să contribuie, prin conlucrarea responsabilă a
păstorilor, la dezvoltarea, la noua manifestare şi la îmbogăţirea aspectelor
(contextelor) liturgice, astfel încât cultul să fie întotdeauna „înţeles”, impli-
când o relaţionare directă cu Cuvântul, pentru a nu degenera într-o simplă
emoţie religioasă. Mai mult, să aibe exprimări dinamice ale exclamaţiilor
doxologice ale „zilei de azi”, ale aşteptării „zilei de mâine” a eshatonului,
astfel încât, să nu se transforme într-un refugiu nostalgic spre „ziua de ieri”.
Dincolo de toate, teologia este chemată să completeze cultul ortodox
prin evidenţierea conexiunii interne care există între experienţa liturgică
şi prezenţa dinamică a creştinului în lume. Orice ruptură între experienţa
liturgică şi viaţa de zi cu zi duce, în efect, la o falsificare a creştinismului
108
ortodox şi la tendinţe schizofrenice ale credincioşilor, de vreme ce, par-
ticiparea conştientă la viaţa liturgică a Bisericii constituie participare la
evenimentul eliberării omului din sfera puterilor demonice, prin Crucea
şi Învierea lui Hristos, continuarea Dumnezeieştii Liturghii în viaţa de zi
cu zi – „liturghia de după Dumnezeiasca Liturghie” – implică o continuă
luptă împotriva puterilor negative, care sunt întotdeauna active în noi ca
şi în întreaga societate. Ceea ce se trăieşte în cadrul cultului, trebuie să-şi
găsească exprimarea în viaţa personală zilnică, ca şi în viaţa socială. Astfel,
Liturghia se transformă în viaţă şi viaţa devine cult, cântare şi slăvire a lui
Dumnezeu. (Legat de expresia „Liturghie după Liturghie”, vezi la final,
capitolul intitulat: „Clarificări ale expresiei…”.)
În timpul perioadelor dificile pentru creştinism (turcocraţie, opresiunea
regimurilor comuniste), viaţa liturgică a întărit rezistenţa şi a dat o nouă
vigoare Bisericilor locale încercate. În mod deosebit, prin Dumnezeiasca
Euharistie, credincioşii trăiesc „Paştele Domnului”, realizând o continuă
„ieşire” din neputinţă, în trăirea puterii în Hristos, din starea deznădejdii
la bucurie şi la „aşteptarea nădejdii”, de la inactivitate şi iresponsabilitate la
o mărturisire responsabilă şi la o prezenţă dinamică în lume.
***
Clasica definiţie a lui Vicenţiu de Lerini defineşte că „sobornicesc/uni-
versal”, adică ortodox, este „ceea ce pretutindeni, ceea ce întotdeauna, ceea
ce s-a crezut de către toţi” (quod ubique, quod semper, quod ab omnibus
creditum est)17. Pe baza acestei definiţii, am putea să concentrăm şi idealul
misionar: peste tot locul, întotdeauna, de către toţi. Biserica locală este, cu
siguranţă, responsabilă, în primul rând, pentru mărturisirea credinţei în
zona ei de jurisdicţie. Dar, ea nu poate trece cu vederea nedreptatea care se
întâmplă, când atâtea alte ţări ale pământului sunt private de cuvântul lui
Dumnezeu. Constituie un principiu elementar de dreptate, faptul că toţi
oamenii au drepturi egale la bunătăţile spirituale.
Misiunea şi lucrarea pastorală sunt acţiuni ce inter-relaţionează în slu-
jirea Bisericii şi au drept scop „găsirea celui pierdut”. De vreme ce Biserica
17
„Id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est, hoc
est etenim vere proprieque catholicum”, Vicenţiu de Lerini, Commonitorium prim, 2,
PL 50:640.
109
continuă lucrarea lui Hristos; ea nu se poate mulţumi „mântuind” doar
în cadrul ariilor şi structurilor proprii de jurisdicţie. Ea trebuie să-l caute
pe cel care „rătăceşte”. Şi căutare înseamnă „ieşire” – prin trăirea Paştelui
Domnului – din şabloane, statice, inhibiţiile şi situaţiile convenţionale.
Şi în continuare, progres stăruitor spre infinit, în spaţiul divers al lumii.
Obligaţia permanentă a Bisericii rămâne responsabilitatea ei de a fi prezentă
şi de a mărturisi, în veşnicul „aici” şi „acum”, puterea lui Dumnezeu, ca şi
întrupare a mângâierii în viaţă, cu cumpătare şi trezvie ascetică, ca o cântare
de mulţumire universală.
110
LĂMURIRI CU PRIVIRE LA EXPRESIA:
„LITURGHIA DUPĂ LITURGHIE”
(The liturgy after the Liturgy)
(1975)
P e parcursul întrunirilor misionare şi a conferinţelor Consiliului

Mondial al Bisericilor, în ultimele decenii ale secolului XX, peri-
odic, s-au propus diverse idei şi definiţii, care ulterior au fost asumate în
discuţiile misionare, şi prin deasa lor repetare, au devenit „definiţii codate”.
În anumite situaţii, persoana care, în mod original, a propus definiţia, era
trecută cu vederea – adică părintele ideii – iar paternitatea era însuşită de
către altcineva, care şi-a însuşit-o şi repeta cu frecvenţă expresia. Exact aşa
s-a întâmplat cu expresia ortodoxă folosită pentru a înţelege misiunea ca
„liturghie după Liturghie”. Am propus, în mod repetat, această expresie, în
cadrul cercurilor inter-creştine, şi în mod concret, la întrunirea misionară
de la Etchmiadzin, din Armenia, în 1975, care avea drept temă: „Mărturi-
sindu-L pe Hristos, prin viaţa liturgică a Bisericii”.
Ideea şi propunerea continuării Liturghiei de către credincioşi, după

sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii în biserică, avându-l ca celebrant pe fiecare
credincios – folosind expresia codificată: „liturghia după Dumnezeiasca
Liturghie” – am dezvoltat-o pentru prima dată în anul 1963, la Atena, în
cadrul predicii ţinute membrilor Uniunii Creştine a Oamenilor de Ştiinţă, în
A II-a Duminică a Postului Mare, la prăznuirea Sfântului Grigorie Palama.
În mod concret, printre altele, am accentuat: „Nu trebuie să pierdem acest
eveniment (al Dumnezeieştii Liturghii) ca pe o emoţie instantanee, ci Litur-
ghia trebuie extinsă în viaţa de zi cu zi. Şi întreaga viaţă trebuie transformată
111
într-o liturghie. Pentru a deveni biroul nostru, altarul nostru, locul nostru de
muncă sau casa noastră, biserica noastră, munca noastră, liturghia noastră,
unde trupul şi sufletul nostru se oferă drept „jertfă vie, sfântă, primită de
Dumnezeu” (Rom. 12:1).
La Etchmiadzin, la finalul Conferinţei, am folosit o parte din această

predică, ca o „Meditation”, pentru a promova pe mai departe, ceea ce Comi-
tetul căuta, şi am evidenţiat nevoia de a continua Liturghia în viaţa zilnică
(folosind expresia „liturghie după Liturghie”). Un rezumat al textului, frag-
mentat, ni l-a publicat pr. Ion Bria, succesorul meu din 1973, în poziţia de
secretar al Comitetului Mondial de Misiune şi Evanghelizare, Departamentul
pentru Studii şi Relaţii Ortodoxe (CWE, „Desk for Orthodox Studies and
Relations”). În anii următori, pr. Ion Bria a repetat această expresie, în diverse
conferinţe şi publicaţii ale Consiliului Mondial al Bisericilor, însuşindu-şi,
în mod expres, originalitatea ideii. În urma rugăminţii mele, de a restabili
adevărul, pr. Ion Bria a publicat o parte a textului meu de la Etchmiadzin,
cu observaţia: „O idee, care cu adevărat rezumă prima discuţie, a fost ex-
primată de către episcopul Anastasie Giannoulatos, profesor al Universităţii
din Atena, care urmează, într-o formă liberă şi revizuită”:
„Sfânta Liturghie nu este o evadare din viaţă, ci o continuă transformare
a vieţii, potrivit prototipului lui Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.
Este adevărat că, în Liturghie, noi nu doar auzim un mesaj, ci participăm
la marele eveniment al eliberării de păcat şi al comuniunii în Hristos, prin
prezenţa reală a Duhului Sfânt, când acest eveniment al incorporării noas-
tre personale în Trupul lui Hristos, această transfigurare a fiinţei noastre
mici, în membru al lui Hristos, trebuie să fie evidentă şi să fie proclamată
în viaţa actuală.
Liturghia trebuie să fie continuată în situaţiile personale, de zi cu zi.
Fiecare credincios este chemat să continue o «liturghie» personală, pe altarul
tainic al inimii sale, înfăptuind o proclamare vie a veştii celei bune «pentru
întreaga lume». Fără această continuare, Liturghia rămâne incompletă. De
vreme ce, în evenimentul euharistic, noi suntem incorporaţi în El, Care a
venit să slujească lumea şi să se jertfească pentru ea, suntem datori să ne
manifestăm printr-o slujire concretă, în viaţa comunităţii, noua noastră
112
fiinţă în Hristos, Slujitorul tuturor. Jertfa Euharistică trebuie extinsă în
jertfe personale pentru oamenii în nevoi, fraţii pentru care Hristos şi-a dat
viaţa. De vreme ce Liturghia este participare la marele eveniment al elibe-
rării de puterile demonice, atunci continuarea Liturghiei în viaţă înseamnă
o continuă încercare de eliberare de puterile răului, care lucrează în noi;
înseamnă o continuă reorientare şi deschidere spre intuiţii şi eforturi menite
să ducă la eliberarea persoanelor umane de toate structurile demonice ale
nedreptăţii, exploatării, agoniei, singurătăţii, şi la crearea unei comuniuni
reale a persoanelor în iubire.
Această dispoziţie zilnică personală devine „liturgică”, în sensul că: a)

Îşi trage puterea din participarea la taina Dumnezeieştii Euharistii, prin
care luăm harul eliberator şi unificator al Duhului. b) Constituie cea mai
bună pregătire pentru o participare nouă, mai conştientă şi existenţială la
Euharistie. c) Este o expresie vie – în termeni clari fiecăruia – a transformării
reale a omului în Hristos”1.
La această idee, am revenit, în mod repetat (vezi Cap. 6: „Descoperind
ethosul misionar ortodox”; Cap. 8: „Euharistie – Slujire – Mărturisire prin
inter-relaţionare”; Cap. 13: „Viziunea globală a proclamării Evangheliei”).
1
„The liturgy after the Liturgy”, International Review of Mission 67 (1978), No.
265. Vezi, de asemenea, Martyria – Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today
(ed. J. Bria), WCC, Geneva, 1980.
113
5
„Vină împărăţia Ta”:

Mărturisire ortodoxă în lumea
contemporană
(1977)
• Alocuţiune adresată la cel de Al IX-lea Congres General al Syndesmos-
ului, Chambésy, Elveţia, 19-25 iulie, 1977. • „Ελθέτω η Βασιλεία Σου” –
Ορθόδοξη Μαρτυρία στη σύγχρονη οικουμένη”, Πάντα τα έθνη 2
(1983), nr. 7, p. 4-5; nr. 8, p. 4-6; nr. 9, p. 4-6. • „Confessing Christ Today”,
H. Bos (ed.), The Bond of Unity, Athens, 2003, p. 177-190. • Ιεραποστολή
στα ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Αθήνα, 2007.
116
U n serios dezavantaj în diferitele noastre eforturi misionare este lipsa
unei viziuni universale (generale) asupra lucrării apostolice. Doar
când aceste încercări se plasează într-un cadru mai larg, teologic şi global,
dobândesc adevărata lor dimensiune. O încercare pentru o astfel de viziune
se realizează în această expunere, folosind drept ax valoric, adevărul dinamic,
creştin, la care rugăciunea noastră revine neîncetat: venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu. În continuare, vor fi studiate în mod grafic: a) factorii biblici
şi hermeneutici; b) proclamarea Împărăţiei în diferite zone ale globului; c)
Predicarea Împărăţiei şi responsabilitatea noastră personală.
A. FACTORI BIBLICI ŞI HERMENEUTICI
Într-o vreme în care e evidentă dizgraţia faţă de legea Împărăţiei, ce

răspuns poate să aibă astăzi o astfel de terminologie? Însă, exact venirea
Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă exact abolirea oricărei alte împărăţii
sau puteri. „Vină Împărăţia Ta”, scrie Origen, „ca orice autoritate şi putere
şi forţă şi orice împărăţie a lumii şi păcat, care domină în trupurile noastre
muritoare, să fie distrusă, şi Dumnezeu să stăpânească peste toate acestea”1,
în noi şi în întreaga lume. „Vină Împărăţia Ta”, pentru a împărăţii în univers,
în mod absolut şi unic, IUBIREA ipostatică (I In. 4:16).
1. Pentru cei care interpretează Sfânta Scriptură este evident că „Împă-

răţia lui Dumnezeu” şi „Împărăţia Cerurilor”, care constituie centrul pre-
dicii lui Hristos, se referă, în primul rând, la faptul existenţei veşnice, în al
doilea rând, la o nouă realitate, care este inaugurată prin viaţa şi lucrarea lui
1
Origen, Αποσπάσματα εκ του εις τον Λούκαν, 45, ΒΕΠΕΣ 15:79, 33-36.
117
Hristos, în cadrul istoriei umane, şi în al treilea rând, la ceva care urmează
să se împlinească în viitor.
Este vorba despre o temă centrală, care domină, în aşa-zisa „tradiţie
sinoptică”. Luca şi Marcu folosesc, în mod deosebit, expresia „Împărăţia lui
Dumnezeu”, în timp ce Matei „Împărăţia Cerurilor” şi „Împărăţia Tatălui”.
Această deosebire a constituit motiv pentru suficiente discuţii, în cele din
urmă, aproape toţi sunt de acord că, este vorba despre acelaşi eveniment,
al „Împărăţiei Dumnezeieşti”. Pentru aceeaşi realitate se folosesc încă, şi
expresiile „viaţă” (Mc. 9:43, 46; Mt. 7:14), „viaţă veşnică” (Mc. 10:17) –
care la Hristos constituie tema centrală a predicii Sale – şi se continuă cu
ideile de „răscumpărare” (Lc. 21:28) şi „slavă” (Mc. 10:37).
Iisus îşi începe predica Sa, încredinţând că deja a fost inaugurată „Îm-
părăţia” prin propria Sa prezenţă şi prin propria Sa lucrare. Cele câte în chip
minunat săvârşeşte, în mod deosebit, eliberarea oamenilor din condiţiile de
boală şi lipsuri, precum şi scoaterea demonilor care îi asupresc pe oameni,
constituie „semne” ale prezenţei Împărăţiei (Mt. 12:28. Cf. Lc. 11:20). Când
fariseii întreabă „când vine Împărăţia lui Dumnezeu”, Iisus îi încredinţează
că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17:21 ş.a), că este,
adică, între ei.
Hristos extinde, fără îngrădire, la nivel global, marginile Împărăţiei
Sale. În aceasta sunt invitaţi să vină „de la răsărit şi de la apus” (Mt. 8:11),
foşti vameşi şi păcătoşi, cei neînsemnaţi şi nebăgaţi în seamă ai acestei lumi
(Mt. 9:10), ceva ce era imposibil de înţeles pentru gândirea iudaică. Ce-
rinţele pentru ca cineva să fie admis în Împărăţia lui Dumnezeu, nu sunt
naţionaliste, nici de natură a ordinii sociale, ci pur spirituale şi morale. Ca-
racteristicile celor care vor intra în Împărăţie sunt descoperite şi clarificate
de către „Fericiri”.
Modul prin care se face referire în Evanghelii, la „Împărăţia lui Dum-
nezeu”, demonstrează că realitatea ei depăşeşte limitele stabilite şi raţionale,
de aceea se fac cunoscute „tainele” ei prin parabole, prin imagini, printr-un
limbaj poetic.
Concluzionând, în mod sistematic, sensurile care au fost date „Împă-
răţiei lui Dumnezeu” în gândirea creştină, distingem trei puncte de vedere
substanţiale: a) că implică Biserica vizibilă, întemeiată de Hristos, care
118
continuă lucrarea Lui răscumpărătoare, până la cea de A Doua Venire; b)
că e vorba despre Împărăţia lui Hristos de pe pământ, între cea de A Doua
Venire şi Judecata Finală; c) că se referă la Împărăţia lui Dumnezeu cea
veşnică, după Judecata Finală.
Acestor perspective clasice, li s-au adăugat şi unele interpretări cu unele
elemente sociale dominante: că Împărăţia lui Dumnezeu este o transfor-
mare creştină a realităţii sociale, organizată în acord cu voia lui Dumnezeu
pentru umanitate.
În secolul al XX-lea, cei responsabili cu interpretarea Sfintei Scripturi,
s-au confruntat într-un mod mult mai profund cu întrebarea cum înţelegea
exact Hristos Însuşi Împărăţia. a) Unii au vorbit despre o aşteptare imediată
a sfârşitului, care L-a condus spre o acceptare fără rezerve a morţii. b) Alţii
au transpus „eshatonul” în „prezentul” istoric, susţinând că Împărăţia a fost
deja realizată, prin lucrarea săvârşită de Hristos. c) Alţii au încercat încă,
să evidenţieze o sinteză a acestor două puncte de vedere; cum că fiecare,
pe un nivel diferit, trăieşte „Împărăţia lui Dumnezeu” în prezent, şi că va
fi desăvârşită pe deplin, printr-o lucrare neaşteptată şi surprinzătoare a lui
Dumnezeu. d) Multe studii tind astăzi să accepte punctul de vedere care
accentuează faptul că Împărăţia lui Dumnezeu a început deja, prin prezenţa
lui Hristos în viaţa umanităţii şi se află „în faza împlinirii ei”.
O altă contribuţie teologică importantă în vremea noastră a subliniat
tensiunea care există între „deja împlinită” şi „neîmplinită încă”, adică
aceea că Împărăţia lui Dumnezeu vine în timp şi se va împlini în eshaton;
între timp, în cadrul timpului există o tensiune între realitatea prezentă şi
întârzierea celei de A Doua Veniri.
Un eveniment de o importanţă hotărâtoare este că, Însuşi Iisus asoci-
ază Împărăţia, în mod inseparabil, de persoana Sa. Certitudinea Bisericii
Apostolice, cum că după Înviere, Dumnezeu L-a înălţat pe Hristos, ca
„întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pământeşti, şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn
este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2:10-11), a dus-o
să vorbească despre „Împărăţia lui Hristos”. Astfel, s-a asigurat interpretarea
hristologică, pe care Însuşi Hristos a dat-o „Împărăţiei lui Dumnezeu”,
că doar în El este prezentă. Potrivit lui Origen: „Împărăţia Cerurilor este
119
Hristos Însuşi, aducându-i pe toţi oamenii la pocăinţă şi conducându-i prin
har spre El Însuşi”2.
Pentru tradiţia teologică ortodoxă, premisa şi fundamentul „Împărăţiei
lui Dumnezeu” are un caracter triadologic. Este vorba despre Împărăţia
Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. După Înviere şi Cincizecime, este
Împărăţia lui Dumnezeu şi „Împărăţia Fiului iubirii Sale” (Col. 1:13), care
vine în istorie, prin puterea Duhului Sfânt. Este o realitate veşnică care vine
„în noi”, şi în interiorul lumii, prin harul dumnezeiesc şi Taine, şi a cărei
împlinire constituie scopul şi finalul istoriei.
2. În acest cadru al „Împărăţiei lui Dumnezeu deja începute şi aştep-

tate”, un rol fundamental îl are misiunea, adică vestirea Împărăţiei, „până
la marginile pământului”, la întreaga umanitate, în perspectiva împlinirii
ei eshatologice. Constituie o îndatorire permanentă a ucenicilor din toate
veacurile, predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu, asumarea tuturor oamenilor
şi tuturor popoarelor în Trupul tainic al Bisericii Sale – care este preludiul
şi „icoana” Împărăţiei Sale. Propovăduirea la întreaga lume rămâne premisa
împlinirii procesului istoric al maturizării umanităţii: „Şi se va propovădui
această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate nea-
murile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt. 24:14). (…)
Prin Tainele Bisericii credincioşii se îndumnezeiesc şi trăiesc evenimen-
tul Schimbării la Faţă, care prefigurează venirea în slavă a Împărăţiei lui
Hristos. Şi prin misiune toţi oamenii sunt invitaţi la comuniunea în viaţa
cea nouă, participând la slăvirea întru bucurie a lui Hristos Cel Înviat, prin
participarea la Liturghie, unde se trăieşte prezentul şi viitorul Împărăţiei.
B. PROCLAMAREA „ÎMPĂRĂŢIEI” ÎN DIFERITE

REGIUNI ALE LUMII
În fiecare generaţie, propovăduirea Împărăţiei continuă însă orice peri-

oadă are particularităţile şi circumstanţele ei proprii. În scurta expunere care
urmează sunt evidenţiate câteva caracteristici specifice, ale anumitor zone ale
pământului, cu o referire specială la responsabilităţile şi rolul ortodocşilor.
2
Origen, Εις το κατά Ματθαίον Ευαγγέλιον, 11, 12, PG 17:293, 26-29.
120
1. În spaţiul locuit de cele mai multe popoare de tradiţie ortodoxă al
„lumii răsăritene”, Biserica îşi continuă (1977) prezenţa sacramentală, în
condiţiile unei societăţi, care adesea este organizată pe fundamentul unor
ideologii anticreştine. Într-un mediu care exaltă şi îşi asumă dobândirea
egalităţii sociale şi a dreptăţii în cadru istoric, creştinii sunt datori să aducă
în atenţie firea complexă a persoanei umane, căutările lui metafizice, paşii
care trebuie încă făcuţi pentru împlinirea existenţei umane.
Într-un mod discret, însă lipsit de echivoc, prezenţa Bisericii evidenţiază
problema morţii, sensul vieţii, sensul istoriei. În mod deosebit, prin experi-
enţa vieţii liturgice, prin smerita mărturisire a lui Hristos, prin „martiriul”
ei, prin trăirea roadelor Duhului Sfânt (Gal. 5:22) şi aşteptarea doxologică
a eshatonului, comunităţile ortodoxe seamănă, în acest spaţiu, cu candele
nestinse, care contribuie la trezirea conştiinţei umanităţii, în privinţa venirii
finale a „Împărăţiei lui Dumnezeu”.
În „lumea apuseană”, evoluţia tehnologică galopantă, economia de piaţă
liberă şi mişcarea liberă a ideilor, conturează un nou tip de viaţă, a cărui ca-
racteristică fundamentală e dată de un „vârtej al aspiraţiilor lumeşti” şi de o
înrobire a plăcerilor imediate ale „veacului acestuia şi ale acestei lumi”. Curente
raţionaliste au pătruns chiar şi în ţări tradiţional ortodoxe (precum Grecia),
provocându-i pe tineri, pe gânditori şi artişti la o atitudine de neîncredere asu-
pra importanţei credinţei creştine, în mod deosebit, a unei Biserici organizate.
Timpurile cer o păstorire bisericească inspirată, actuală, o teologie vie,
centre monastice serioase, părinţi spirituali şi călăuzitori duhovniceşti,
care să sprijine poporul în redeşteptarea şi concentrarea asupra scopului, a
„finalului” istoriei.
Comunităţile ortodoxe, care sunt răspândite ca minorităţi în ţările
apusene, constituie centre de viaţă spirituală pentru membrii ei; „semne” ale
Trupului tainic al Bisericii, „icoane” smerite, „vechi” – deosebit de preţioase
– ale Împărăţiei. Ele sunt chemate să dezvolte în mediul lor, experienţa vie
şi poziţiile ei (n.tr. ale Bisericii), într-o formă directă şi actuală pentru con-
diţiile sociale ale vremii, printr-o îmbinare creatoare a profunzimii Tradiţiei
ortodoxe şi a pragmatismului real al societăţii apusene.
Comunităţile creştine apusene depun un efort susţinut pentru a rezista
diverselor curente ale vremii, cum ar fi: evoluţia tehnologică, inechităţi
121
sociale, repoziţionări filozofice, interdependenţa globală, etc. Încearcă, în
acelaşi timp, să înţeleagă sensul acestor schimbări şi să îşi reevalueze propria
lor poziţie, pentru o mărturisire şi mai adecvată a lui Hristos.
Şi noi, ortodocşii, atât în ţările ortodoxe, cât şi în cele ale economiei
libere, avem datoria de a ridica, din punct de vedere teologic, cu dragoste,
înţelepciune şi curaj spiritual, problematica omului contemporan, de a con-
ştientiza schimbările profunde, pe care le-au provocat progresul ştiinţelor
şi al tehnologiei, mesajul lor deopotrivă pozitiv, cât şi negativ, să evaluăm
şi să valorificăm, cu seriozitate, noile concepţii de viaţă şi de organizare ale
societăţii.
Năzuinţa după dreptate şi frăţietate, la nivel universal, nu poate fi aban-
donată în faţa monopolului exploatării de către alţii. Aparţine axului central
al proclamării Împărăţiei, fiind un element constitutiv. „Căci Împărăţia
lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt” (Rom. 14:17). „Fii Împărăţiei”, la care adesea se face referire,
prin exprimarea sinonimă „drepţii” (Mt. 13:43), trebuie să fie în mediul
lor social implicit sau extins, factori de „dreptate, pace şi bucurie în Duhul
Sfânt”. Noua, şi întotdeauna nouă, idee pe care ei trebuie să o ofere este
valoarea unică a persoanei umane, care a fost, în mod profund subevaluată,
atât de către capitalism, cât şi de către comunism.
O caracteristică particulară a vremii noastre este evidenţierea protestului
exploziv al tinerilor împotriva oricărei forme de „stabilitate”: aspiraţia lor
pentru plinătatea vieţii, pentru experienţe profunde, căutarea unor forme
de spiritualitate care merg dincolo de moralitatea individuală tradiţională,
căutarea lor în zona religiilor orientale, ca şi tendinţa lor de evadare şi mai
directă, prin folosirea drogurilor.
Ultimul fenomen seamănă cu o formă de revenire la un fel de religio-
zitate primitivă, a popoarelor ce trăiau după natură, în cadrul căreia magii
foloseau ierburi cu proprietăţi narcotice, pentru a-i induce omului afectat
de anumite idei şi dorinţe obsesive, un fel de „odihnă”, de stare extatică,
un salt într-o altă lume.
O Ortodoxie vie trebuie să prezinte demersul de reînnoire şi transfor-
mare interioară, prin acceptarea Cuvântului şi a puterii de viaţă făcătoare
a Duhului şi să-l introducă pe om în spaţiul de „îndumnezeire” al tainelor
122
Împărăţiei. Să transmită o altă calitate a vieţii, tensiunea şi perfecţiunea „veş-
niciei”, plinătatea vieţii „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10:10), pe
care o oferă credinţa creştină, subliniind natura transcendentă a firii omului,
„chipul dumnezeiesc”, comuniunea cu Sfânta Treime, comuniune care se
realizează în Duhul Sfânt şi constituie transformarea profundă a vieţii.
2. Pe imensele întinderi ale aşa-zisei „a treia lume”, prezenţa creştinilor

este limitată, şi în mod deosebit, aceea a ortodocşilor, cu adevărat, plăpân-
dă, mai mult simbolică. Cu toate acestea, există mici comunităţi (în Africa
de Răsărit, Centrală şi Apuseană, în Japonia şi în Korea), care mărturisesc
despre existenţa Ortodoxiei. Rămân smerite acele candele care arată că
„Ortodoxia nu se identifică doar cu un spaţiu sau cu un fel de cultură, şi
că există o poruncă uitată” (Mt. 28:9), care aşteaptă mai multă atenţie din
partea noastră. În acelaşi timp, constituie un fel de ambasade, care reprezintă
tradiţia creştină răsăriteană, în ţări în care oamenii au devenit obişnuiţi să
privească creştinismul ca pe un fel de comerţ spiritual, de export al Europei
de Apus, uitându-se faptul că, creştinismul s-a născut în Palestina şi a fost
răspândit mai întâi în Asia şi în Africa de Nord.
Însă, chiar dacă prezenţa ortodoxă este aproape inexistentă în aceste
zone geografice întinse, se impune, de vreme ce aparţinem marii familii
creştine, să cunoaştem frământările spirituale care se petrec în aceste locuri,
ca şi încercările misionare pe care le fac alte confesiuni creştine.
În ultimii ani, prin intrarea noastră tot mai responsabilă în Mişcarea
Ecumenică, noi ortodocşii avem o continuă invitaţie şi provocare de a par-
ticipa la problemele comunităţilor creştine din aşa numita „lume a treia”,
avem încă şi posibilitatea oferită, de a transmite experienţele Ortodoxiei
istorice conştiente şi subconştiente, şi astfel, „în mod indirect”, să contribu-
im la o direcţionare corectă a activităţilor misionare din întreaga lume. În
mod deosebit, minoritatea ortodoxă din zonele dominate de Islam, poate să
joace un rol important, în promovarea înţelegerii reciproce dintre creştini
şi musulmani, în dialogul care este la început.
Pe de altă parte, sensibilitatea acestor noi comunităţi creştine faţă de
evoluţia istorică şi progresul popoarelor lor, în aspecte sociale semnificati-
ve, concrete, pot să ne înveţe o mare mulţime de aspecte despre realităţile
123
istorice ale Împărăţiei, despre dimensiunea lui „acum”, astfel încât să nu
ne atragă spre unilateralităţi (exclusivisme), de vreme ce privim spre taina
eshatologică a „Împărăţiei lui Dumnezeu”. E vorba de un proces reciproc
de a da şi de a lua. Din acest motiv, este folositor să urmărim, într-un mod
serios, problematicile cu care se confruntă aceste mici comunităţi creştine.
În Africa apar noi mişcări, pe de o parte, de natură naţionalistă sau de
politică totalitaristă, iar pe de altă parte, o mulţime de mişcări creştine, cu o
dezvoltare foarte rapidă şi extraordinară, care aminteşte de extinderea pădurilor
virgine. În paralel cu misiunea creştină, alte două mari puteri cu o influenţă
mondială, îi electrizează pe africani: Islamul şi o ideologie comunistă militantă,
în diverse forme de manifestare. Ortodocşii, cu siguranţă, au posibilitatea , dar
şi responsabilitatea, să se nevoiască mai serios, şi într-un mod mai sistematic
în acest spaţiu, unde deja există anumite avanposturi ortodoxe.
Sloganul „indigenizării” – iniţial însemnând eliberarea de structuri şi
idei (mentalităţi) apusene, care au fost aduse împreună cu misionari creştini
apuseni –, nu trebuie să conducă la noi forme de servilism, la un totalitarism,
în mod exclusiv, „african”; sau la un „mesianism” african nativ.
Împărăţia lui Dumnezeu, la care toţi oamenii sunt chemaţi, indiferent
de culoare sau de sex, are dimensiuni umane universale, atât acum, cât şi
în viitor. Teologia trinitară răsăriteană rămâne fundamentul teologic cel
mai bun pentru dezvoltarea semnificaţiei persoanei umane şi coexistenţa ei
armonică cu celelalte persoane, într-o comuniune de iubire, în taina Dum-
nezeului Treimic. Astfel, se depăşeşte atât „individualismul” egoist, pe care
l-a cultivat mentalitatea capitalistă a Apusului, cât şi pericolul „masificării”,
sub atitudinea stearpă şi nemiloasă a unei dictaturi negre, care afectează şi
îngenunchează multe ţări africane.
În America Latină, căutarea identităţii naţionale şi a unei societăţi mai
drepte, inflamează voinţa oamenilor şi este firesc ca, într-un astfel de mediu
politic exploziv, creştinii să îşi pună şi probleme teologice. Ferventa năzuinţă
a unei structuri sociale, ideea unei „Împărăţii a lui Dumnezeu”, „în lume” şi
în istorie, conduce spre o atitudine socio-economică imediată, la o „teologie
a eliberării”, caracterizată de diferite tendinţe ale unui mesianism pământesc.
Creştinii Americii Latine nu ar fi vrut să lase iniţiativa unei transformări
dinamice a societăţii, doar pe seama factorilor politici, care desigur, au o po-
124
ziţionare negativă faţă de credinţă, precum s-a întâmplat odinioară în Europa
de Răsărit. E vorba despre o sensibilitate faţă de evoluţia istorică, care este,
fără nici o îndoială, extrem de semnificativă. De aceea, precum bine remarcă
O. Clément, „pericolul unei astfel de teologii este să se focalizeze exclusiv pe
Vechiul Testament şi pe Iisus, fără a evalua taina Duhului Sfânt şi taina Sfintei
Treimi”. În tensiunea luptei, există întotdeauna posibilitatea unilateralităţii.
Alături de atâtea conştiinţe vigilente ale Americii Latine, gândirea şi
prezenţa teologiei ortodoxe trebuie să amintească despre necesitatea prote-
jării unui întreg, a întregii semnificaţii istorice şi eshatologice a Împărăţiei.
Acest adevăr susţine conştiinţa şi îndreaptă lupta socială înspre „dreptate,
pace şi bucurie” în timpul istoric, însă fără a pierde din vedere perspectiva
eshatologică a împlinirii Împărăţiei.
În zona Asiei continuă să domine marile sisteme religioase (islamul,
hinduismul, budismul, taoismul etc.) cu multele lor forme de manifestare.
Bisericile creştine constituie o mică – în multe ţări infimă – minoritate, adesea
însă dinamică. Pe lângă misiunea creştină, în ultima vreme, a devenit evidentă
nevoia unui dialog profund cu oamenii celorlalte religii şi confesiuni. Chiar
dacă, în anumite cercuri creştine, acest dialog crează o anumită suspiciune,
semnificaţia lui devine din ce în ce mai clară şi importanţa lui e recunoscută.
Întâlnirea cu celelalte religii se anunţă destul de încordată şi dificilă, şi
e greu să împărtăşim optimismul şi aşteptările exprimate de către anumiţi
intelectuali ortodocşi, care consideră că „astăzi ar trebui ca însăşi religiile
să se întoarcă toate la Hristos”, sau care vorbesc despre încercarea de „a-L
trezi pe Hristos, care doarme în noaptea religiilor”.
Aceste puncte de vedere, subevaluează, în parte, tendinţele istoriei
acestor religii şi nu văd faptul că, aceste mari religii ale lumii sunt sisteme
complexe, cu premise şi structuri, care fac foarte dificilă speranţa pentru o
„descoperire” a lui Hristos din interiorul lor. Dincolo de asta, cu siguranţă,
religiile nu sunt lacuri închise, ci mari fluvii de căutare, a căror ape se îm-
bogăţesc nu doar prin izvoarele lor esenţiale, ci şi prin căderile de zăpadă
de pe alte vârfuri muntoase aflate pe cursul lor, dar şi prin căderi de ploaie,
care aduc apă de pe mări îndepărtate sau apropiate.
Dialogul şi mărturisirea creştină, la scară mondială, nu doar că îi va
ajuta pe creştini să înţeleagă mai bine experienţele religioase şi realizările
125
altor popoare, ci sperăm să deschidă şi acelora, ferestre spre vederea tainei
Împărăţiei. Experienţa liturgică şi ascetică ortodoxă, ca şi disciplina, cred că
sunt, într-o anume măsură, în acord cu acelaşi val al ethosului, experienţelor
şi obiceiurilor Europei de Răsărit. Călătorind în Thailanda, Ceylon, Korea
şi Japonia, am simţit că multe dintre elementele externe ale religiozităţii
budiste laice, se mişcă foarte aproape de modul exprimării propriei noastre
evlavii, chiar dacă asocierile lor teoretice, religioase, sunt complet diferite.
Un caz deosebit, îl reprezintă China. După cum se observă, comunismul
a jucat un rol de buldozer, în ceea ce priveşte flora religioasă a trecutului, re-
uşind să distrugă structura sfântă şi patriarhală a familiei şi societăţii (pe care
o consolidase confucianismul), multe elemente de magie (pe care le cultivase
taoismul popular), dând, în mod general, o evidenţă foarte puternică a realis-
mului chinezesc. Cu toate acestea, este riscant să vorbim despre o distrugere
totală a religiozităţii populare chineze. Marii arbori ai pădurii se distrug prin
incendii, rădăcinile plantelor mărunte, cum ar fi iarba, de exemplu, sunt mult
mai rezistente. Supravieţuirea gândirii religioase chineze este încă evidentă în
China continentală, ca şi în cadrul populaţiei care tăieşte în Formosa (Taiwan),
Hong Kong şi Singapore, unde există populaţie chineză. Mulţi sunt cei care
privesc înainte, spre o zi când sensibilitatea chineză, cu toate elementele ei
premergătoare, atât din spaţiul propriu, cât şi din cel al celorlalte culturi, în
mod deosebit, a creştinismului, îşi va relua în mod liber, trăirea ei religioasă.
Mesajul „Împărăţiei Cerurilor” va avea întotdeauna o vie semnificaţie în inte-
riorul acestei imense populaţii, care întotdeauna a trăit viziunea unei armonii
cosmice, în care omul este mediatorul dintre cer şi pământ.
Scopul meu, în prezentarea acestui sumar referat, a fost acela de a
sublinia că lumea noastră, chemată la o tot mai strânsă unitate, în care se
continuă proclamarea „Împărăţiei lui Dumnezeu”, prezintă o largă varietate
de forme şi că mărturisirea creştină trebuie să-şi păstreze în viitor un ochi
neadormit asupra „semnelor vremii”, meditând la responsabilitatea mesa-
jului ei, valorificându-l creator, în raport cu condiţiile istorice ale realităţii.
Deşi „Împărăţia lui Dumnezeu” va fi împlinită, cu adevărat, în eshaton, nu
trebuie să uităm că, a venit deja în istorie, şi că lucrarea „aluatului” (Mt.
13:33), prezenţei ei în lume, în spaţiul geografic şi în evoluţia istorică, ră-
mâne pentru creştini o responsabilitate apostolică urgentă.
126
C. PROPOVĂDUIREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
ŞI RESPONSABILITATEA NOASTRĂ PERSONALĂ
O evaluare a scenei internaţionale şi o informare generală sunt, în

mod sigur, elemente esenţiale pentru înţelegerea contextului mărturisirii
ortodoxe în lumea contemporană. Această viziune însă, ar rămâne doar la
nivel de raţiune şi lipsită de viaţă, dacă nu ar fi completată, printr-o şi mai
directă relaţionare, cu viaţa personală şi responsabilitatea fiecărui credincios
ortodox. Propovăduirea „Împărăţiei lui Dumnezeu” în lume, nu este ceva la
care se face referinţă în mod general şi nedefinit. Are consecinţe existenţiale
imediate pentru fiecare dintre noi, pentru cei care îşi deschid orizontul vieţii
spirituale şi aduc speranţă, lumină şi suflare de viaţă:
1. Contribuţia noastră personală la venirea Împărăţiei începe prin

dezvoltarea profundă a „semnelor ei” în noi. Când o fiinţă umană se supune
conştient criteriilor şi cerinţelor „Împărăţiei lui Dumnezeu”, când ea tinde
a fi „loc al prezenţei Duhului Sfânt”, atunci, ea devine, în mod treptat, un
„semn”, un indicator de direcţie viu al împlinirii eshatologice a ei; astfel,
Împărăţia pătrunde şi mai profund în comunitatea umană. În persoanele
sfinţilor, care au acceptat-o cu tot sufletul, se reflectă strălucirea ei, radiază
icoana ei. Sfântul Macarie Egipteanul, comentând paragraful „Împărăţia
Cerurilor este în interiorul vostru”, observă: „Că Împărăţia este în noi, ce
altceva ar putea însemna, decât că fericirea cerească a Duhului, devine activă
în sufletele vrednice, precum extazul spiritual, bucuria şi fericirea pe care
sfinţii o să o aibă în Împărăţie? O arvună şi un început al acesteia va fi dat
sufletelor vrednice şi credincioase, pentru a avea chiar de acum, comuniunea
activă cu Sfântul Duh”3.
2. Pentru cine trăieşte conştient „taina credinţei”, „Împărăţia lui Dum-

nezeu” a venit şi vine. Pentru credincios, aceasta constituie cea mai evidentă
realitate în istoria umană. Este o realitate binecuvântată, care independent
de întârziere sau de reacţiile umane, în cele din urmă, se va împlini. Con-
3
Macarie Egipteanul, Επιστολή πρώτη προς μοναχούς, ΒΕΠΕΣ, vol. 42, p. 161.
127
ştientizarea apropierii ei, vederea împlinirii ei „în slavă”, a constituit nu
doar conţinutul, dar şi cel mai viu nerv al misiunii. Această viziune umple
sufletul credincioşilor cu curaj, optimism, trezvie şi linişte. Nici un efort
pentru „Împărăţia lui Dumnezeu” nu este pierdut. Vederea Aceluia, Care
este dincolo de istorie, proiecţia eshatonului asupra zilei de azi, activează
voinţa de a folosi corect momentul prezent.
3. „Împărăţia lui Dumnezeu” este un dar al lui Dumnezeu, o ofertă a

Lui, însă implică, de asemenea, şi efortul uman susţinut, „se ia prin străduinţă
şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11:12. Cf. Lc. 16:16). „Nici nu este
Împărăţia lui Dumnezeu pentru dormit şi lenevit…”4 În consecinţă, există
anumite condiţii care trebuie împlinite, există niveluri care trebuie cucerite.
Călătoria decisivă începe prin pocăinţă (Mt. 3:2), cu corecta poziţionare în
faţa lui Hristos, de a Cărui persoană e legată Împărăţia, de unirea cu El de-
pinzând împlinirea ei. Nu dobândeşte Împărăţia cel ce rămâne la vorbe – „Nu
oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7:21). Nu poate fi dobândită
prin practici religioase convenţionale: „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra
în Împărăţia cerurilor” (Mt. 5:20). Efortul şi harul se completează reciproc.
Viaţa creştină are un caracter dinamic, evolutiv. Credinciosul deţine
deja ceva preţios, dar în continuu, descoperă tot mai mult. Este un proces
de transformare „din slavă în slavă” (II Cor. 3:18), prin prezenţa şi energiile
Duhului Sfânt. Credincioşii, întruna, primesc, descoperă şi oferă. Cei care
transmit mesajul Împărăţiei nu sunt perfecţi. Seamănă cu cei însetaţi, care,
cunosc unde se află „apa cea vie”, o spun şi celorlalţi şi astfel, îşi potolesc setea.
4. Experienţa noastră creştină personală, se fortifică şi prinde putere,

prin asumarea noastră în Trupul tainic al lui Hristos. Din experienţa Bise-
ricii îşi trage puterea mărturisirea noastră. De aceea, într-o analiză ultimă,
mărturisirea individuală, personală, a lui Hristos, este eclesială. Când Îl
mărturisim pe Domnul, facem aceasta, în primul rând, ca membrii ai comu-
4
Clement al Alexandriei, Λόγος τις ο σωζόμενος πλούσιος, ΒΕΠΕΣ, 8:361, p. 36-38.
128
nităţii, ai Bisericii care Îi continuă lucrarea. „Pentru că, doar în Biserică este
propovăduită Împărăţia cerurilor şi orice demers al Evangheliei mântuirii,
spre ea priveşte”.5 Misionarii ortodocşi nu acţionează ca şi indivizi. Dacă ei
merg câte doi sau trei, dacă scopul lor imediat este să formeze o comunitate
liturgică a localnicilor, nu o fac, în mod simplu, pentru a se ajuta reciproc,
ci pentru a constitui „semn”, „descoperire”, „instrument” al „Împărăţiei lui
Dumnezeu”, care a venit şi care vine.
Este posibil ca în planul realităţii ei istorice, externe, în zona A sau B,
Biserica să prezinte răni, în profunzimea ei însă, rămâne „o instituţie divină”,
de substanţă divină. Prezenţa „scandalurilor” în acest cadru al istoriei nu
neagă existenţa Împărăţiei; din contră, îi confirmă autenticitatea istorică.
Pe durata existenţei ei în lume, în intervalul dintre întemeiere şi împlinirea
Împărăţiei, între însămânţarea grăuntelui şi seceriş, „sămânţa cea bună” şi
buruienile „cresc împreună” (Mt. 13:24-30); lângă „fiii Împărăţiei” cresc şi
„fiii celui rău”. Nimic surprinzător în acest fenomen. „Toate scandalurile”
vor fi depăşite „la finalul timpului”, la împlinirea Împărăţiei. Până atunci
este nevoie de o acceptare în răbdare a acestei realităţi istorice şi o fortificare
a „sămânţei celei bune” în orice mod.
5. Culminarea trăirii Împărăţiei pe pământ, dar şi vestirea ei profundă,

pentru conştiinţa ortodoxă, se află în viaţa liturgică. Aceasta constituie „tip”
şi icoană a Liturghiei cereşti, o reflecţie a doxologiei îngerilor şi sfinţilor,
care văd faţa Stăpânului universului. Natura Împărăţiei este dincolo de
descrierea în cuvinte. În cadrul sinaxei euharistice, împreună cu credin-
cioşii tuturor timpurilor şi locurilor, împărtăşindu-ne cu sfântul Trup şi cu
cinstitul Sânge, simţim Împărăţia cu întreaga noastră fiinţă, o pregustăm.
Trăirea „Împărăţiei cerurilor, venită şi aşteptată” ne oferă un sens diferit al
vieţii, un alt dinamism. Aduce curtea Împărăţiei în noi înşine. (…)
6. „Împărăţia lui Dumnezeu” este deja prezentă în lume, dar „nu este
din această lume” (In. 18:36). „Autorităţile”, „stăpânirile”, puterile întune-
ricului „veacului acestuia” (Efes. 6:12), după lucrarea răscumpărătoare a lui
5
Eusebiu de Cezareea, Εις τας επιγραφάς των ψαλμών, PG 23:1045, 35-37.
129
Hristos, au fost cu adevărat detronate, dar nu au fost distruse complet. În
evoluţia istorică a umanităţii, ele vor continua să-şi lanseze, în mod îndă-
rătnic, săgeţile lor, chiar dacă ştiu că bătălia a fost deja decisă prin Crucea
şi Învierea lui Hristos. Mulţimea „fiilor Împărăţiei” rămâne în conflict cu
aceste puteri, fiind vorba de o continuare a lucrării lui Hristos, Care a venit
„pentru a distruge lucrările răului” (I In. 3:8). În dialogul cu mişcările sociale
contemporane, există suficiente elemente, care sunt folositoare creştinilor, în
a le evalua şi a le valorifica. Însă, în timp ce ne menţinem sensibilitatea faţă
de prezent, faţă de „politic”, ne este folositor să ne concentrăm cu stăruinţă
şi să arătăm eshatologicul, veşnicul.
7. Cine trăieşte în lumina „Împărăţiei” şi simte importanţa ei, nu poate,

decât să simtă urgenţa proclamării ei. Expresia codificată „Mărturisindu-L
pe Hristos astăzi”, care s-a folosit mult în ultimii ani, nu ne conduce min-
tea doar spre contexte contemporane şi spre problemele misionare de azi,
ci, şi spre îndatorirea imediată de a-L mărturisi pe Hristos, de a proclama
Evanghelia Împărăţiei nu mâine, ci astăzi. Oamenii pot – şi trebuie – să
intre în Împărăţie acum (Mt. 5:20, 18:3, 20:1-16). Încă şi încercarea de a
relaţiona cu autorităţile şi cu duhul Împărăţiei trebuie făcută în „astăzi-ul”
din totdeauna. Diavolul se sprijină mult pe marile hotărâri ale zilei de astăzi,
care sunt lăsate pe mâine. Şi poate, fiind un diavol modern, îşi urmăreşte
satisfacţia în discuţiile fără de sfârşit ale comitetelor şi comisiilor, în care
adesea, acţiunea (activitatea) se scufundă.
8. Participarea în Împărăţie înseamnă bucurie, dar şi suferinţe. Parabolele

„comorii ascunse” şi a „mărgăritarului de mare valoare” (Mt. 13:44-45),
se referă la bucuria negrăită a descoperirii şi a dobândirii marelui dar al lui
Dumnezeu. „Pace şi bucurie în Duhul Sfânt” este atmosfera Împărăţiei; dar, în
acelaşi timp, pregătire de devotament extrem şi jertfă. Intrarea se va face prin
„poarta cea strâmtă”. Experienţa apostolică şi viaţa sfinţilor subliniază că „prin
multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14:22).
Deschiderea drumului venirii Împărăţiei în inimile oamenilor, ca şi
în istorie, nu e ceva simplu sau uşor. E un preţ de plătit. Cine doreşte să
lucreze, cu adevărat, pentru promovarea Evangheliei, trebuie să fie pregă-
130
tit în a accepta durere şi greutate. Creştin fără cruce, nu există. Nici viaţă
creştină şi misiune fără crucificarea cu Hristos. Cei câţi caută confortul,
puterea acestei lumi, privilegiile şi bogăţiile acestei lumi, nu pot să fie „fii”
autentici şi propovăduitori ai Împărăţiei. Contribuie, în mod simplu, la
denaturarea sensului ei. Tradiţia ascetică a Bisericii Ortodoxe constituie un
protest existenţial, continuu, împotriva unui creştinism uşor şi confortabil,
care prin cuvinte slăveşte şi în faptă se îndepărtează sau duşmăneşte crucea
lui Hristos (Filip. 3:18).
***
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”.
Cu invocarea doxologică a Împărăţiei începe celebrarea principalelor taine
ale Bisericii noastre. Prin invocarea euharistică şi concentrarea ei doxologică
are loc, în viaţa de zi cu zi, transformarea vieţii noastre în taină şi icoană a
Împărăţiei.
131
6
Descoperind
ethosul misionar ortodox
(1978)
• Prelegerea de fond la Colloque organisé par le Commité des Recherches
d’Histoire des Religions, „Aspects de l’Orthodoxie – Structure ei spiritualité”.
• Prima tipărire: „A la redécouverte de l’éthos missionnaire de l’Église Ort-
hodoxe”, Aspects de l’Orthodoxie, Stasbourg 1978, p. 78-96. • „Το ορθόδοξο
ιεραποστολικό ήθος”, Φώς Εθνών, 1978, cu anumite adăugiri. • „Dis-
covering the Orthodox Missionary Ethos”, Martyria – Mission. The Witness
of the Orthodox Churces (ed. Jon Bria), WCC, Geneva 1980, p. 20-29. •
„Ανακαλύπτοντας το ορθόδοξο ιεραποστολικό ήθος”, traducere
din engleză I. Roelides, Ο Ιησούς, Λευκωσία, 2000, p. 26-38. (Au existat
anumite variaţii ale textului la toate cele trei traduceri) • Ιεραποστολή στα
134
Î n ultimele două decenii, se observă o reînsufleţire a interesului misi-
onar în Biserica Ortodoxă. În primul rând, există o nouă conştiinţă
misionară; în al doilea rând, o şi mai clară cunoaştere a realităţii istorice
a Bisereicilor Ortodoxe; iar în al treilea rând, o problematizare activă cu
problemele legate de prezenţa ortodoxă misionară în lumea contemporană.
A. CONŞTIINŢA TEOLOGICĂ DE SINE
1. Datoria misiunii. Interesul misionar nu se mai prezintă ca ceva nou,

drept o inovaţie în cadrul Bisericii Ortodoxe, ci ca pe o redescoperire a izvoare-
lor Tradiţiei. Recent, în diverse tonalităţi şi contexte teologice, misiunea a fost
prezentată drept o caracteristică esenţială a naturii Bisericii; este prelungirea în
timp şi spaţiu a lucrării lui Hristos. Apostolicitatea Bisericii nu se referă doar
la succesiunea apostolică, ci şi la faptul că păstrează nestins duhul apostolic,
astfel încât Evanghelia să poată ajunge „până la marginea pământului”.
Misiunea este privită drept o manifestare necesară a ethosului spiritu-
alităţii ortodoxe, a cărei doi poli sunt Învierea şi Cincizecimea. Porunca
fundamentală „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28:19) este o conse-
cinţă a triumfului Învierii Domnului. Învierea constituie punctul de plecare
al extinderii misiunii ucenicilor în întreaga lume, astfel încât, biruinţa lui
Hristos şi mântuirea firii umane să poată fi predicată „la întreaga creaţie”.
2. Sensul misiunii. După accentuarea datoriei misiunii, prin reînsu-

fleţirea conştiinţei misionare ortodoxe, gândirea teologică s-a preocupat,
de asemenea, cu sensul misiunii creştine. În teologia Bisericii Răsăritene,
temele fundamentale de gândire şi trăire sunt, pe de o parte, iubirea Dum-
nezeului Treimic într-o perspectivă eshatologică, iar pe de alta, o concen-
135
trare doxologică asupra tainei lui Dumnezeu şi a existenţei umane. Potrivit
Sfintei Scripturi, evoluţia istoriei începe din slava Tatălui şi se sfârşeşte în
ea. Intervenţiile lui Dumnezeu în istorie au constituit o serie de teofanii.
Manifestarea plenară a slavei lui Dumnezeu şi-a atins punctul culminant
prin Cruce şi Înviere.
Vederea slavei Dumnezeului Treimic este scopul final al „trăirii” cu Hristos.
Prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, se apropie sosirea zilei celei din
urmă, adică, participarea omului la îndumnezeire, la viaţa preaslăvită a Sfintei
Treimi. Până atunci, Duhul Sfânt continuă şi împlineşte planul dumnezeiesc,
prin participarea (implicarea) ucenicilor Domnului, pe care i-a împuternicit
să propovăduiască izbăvirea la întreaga creaţie şi să pregătească astfel cea de A
Doua Venire, când se va descoperi deplin slava lui Dumnezeu.
Toţi cei câţi, prin credinţă şi Taine „au văzut slava Lui” şi au devenit
membrii ai Trupului Său, participă la o misiune care se îndreaptă spre un
scop: recapitularea tuturor în Hristos şi participarea la slava dumnezeiască.
În acest cadru teologic larg se plasează şi scopurile imediate ale activităţii
misionare a Bisericilor locale şi ale credincioşilor. Predicarea Evangheliei este
o mişcare doxologică. Întemeierea unei Biserici locale este un preludiu al
Împărăţiei; crearea unei comunităţi euharistice, care prin Taine şi întreaga
ei viaţă, participă la rugăciunea şi viaţa întregii Biserici. Şi contribuie la
evidenţierea simţirii prezenţei lui Hristos într-un anume loc şi timp, „până
El va veni” , la Venirea Sa finală.
Dacă misionarul este neputincios în a transmite acest fel de slavă – care
nu este lumească, adică, o reflectare a culturii, bogăţiei şi cunoştinţelor, ci
slava lui Dumnezeu, precum aceasta se descoperă în taina chenozei, a Învierii
şi Cincizecimii –, atunci nu are nimic profund să transmită.
B. CONŞTIENTIZAREA REALITĂŢII ISTORICE ORTODOXE
În Apus e răspândită o concepţie, cum că, din punct de vedere istoric,

Biserica Ortodoxă a fost, mai degrabă, indiferentă la misiune; că ea a fost
preocupată cu dispute teologice şi o viaţă liturgică introvertită, şi că, prin
monahism, ea a cultivat o spiritualitate statică, indiferentă la evenimentele
lumii şi istoriei. Un studiu mult mai atent şi mai profund al Bisericii Ortodoxe
136
arată că această contribuţie a ei la răspândirea creştinismului a fost foarte
importantă de-a lungul secolelor şi că Ortodoxia a trăit, în virtutea principi-
ilor teologice menţionate mai sus, în aspecte multiple şi multidimensionale.
1. Biserica Bizanţului, urmând tradiţia misionară a primelor trei secole,

a continuat să fie interesată în răspândirea Evangheliei. Nu putem pătrunde
aici în amănunte istorice1. Ar fi folositor să evidenţiem câteva principii care
au caracterizat activitatea misionară a Ortodoxiei bizantine.
a) Bizantinii au fost întotdeauna interesaţi, atât în privinţa misiunii in-
terne, adică atât în limita graniţelor geografice ale Imperiului, unde existau
diferite altare şi bastioane de idolatrie, cât şi în ceea ce priveşte răspândirea
Evangheliei dincolo de graniţele Bizanţului.
b) Misionarii ortodocşi au încercat să creeze o comunitate liturgică
locală autentică, să traducă Sfânta Scriptură şi textele liturgice în limbile
locale. Când nu au aplicat acest principiu – precum, de exemplu, în cazul
triburilor arabe – consecinţele au fost catastrofale. Dezrădăcinarea creşti-
nismului din viaţa popoarelor arabe se datorează şi faptului că nu aveau în
limba lor cărţile şi textele liturgice.
c) Constituia o prioritate şi construirea unei biserici frumoase. Nu numai
din motive practice, ci şi pentru a constitui simbol vizibil al prezenţei lui
Dumnezeu în interiorul poporului, în locul unde urmau să se săvârşească
Tainele „Împărăţiei venite şi aşteptate”.
d) Interesul arătat faţă de viaţa liturgică şi idealul ascetic, nu împiedica
interesul faţă de dimensiunile sociale, politice şi culturale ale vieţii. Împreună
cu religia, bizantinii ofereau popoarelor pe care le aduceau la creştinism,
experienţa lor în probleme de administraţie, educaţie; fundamente pentru
dezvoltarea propriei lor filologii, ai primilor dascăli şi oameni de artă, care
1
Pentru o scurtă istorie a misiunii ortodoxe, vezi Anastasios Yannoulatos, „Les
Missions des Églises d’Orient”, Encyclopaedia Universalis, vol. XI, Paris 1972, p. 99-102.
Pentru mai multe informaţii legate de misiunile bizantine, vezi idem, „Βυζάντιον, Έργον
Ευαγγελισμού”, Ηθική και Θρησκευτική Εγκυκλοπαιδεία 4 (1964), p. 19-59. Între
multe studii de specialitate, vezi, în mod deosebit, C. Diehl, Justinien et la Civilisation
Byzantine au Vie Siècle, Paris 1901. Idem, Le grand problème de l’histoire byzantine, Paris
1943; Fr. Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IXe Siécle, Paris 1929.
137
să educe viitorii învăţaţi, în diverse domenii culturale. Le ofereau toate
elementele necesare dezvoltării în naţiuni adevărate; în definirea lor înşişi,
şi în exprimarea propriei lor identităţi.
e) Potrivit tradiţiei teologice bizantine, unitatea creştină nu e vătămată
de diverse mentalităţi, limbi, tradiţii, culturi şi identităţi naţionale. Aşadar,
ei nu au urmărit o politică colonială, ci i-au ajutat pe aceşti oameni să-şi
cizeleze propriile personalităţi şi să se dezvolte ca entităţi autonome.
f ) Activitatea misionară nu a fost niciodată lucrare a aşa-zişilor „speci-
alişti în misiune”. La ea participau oameni din orice clasă socială. Monahii
şi clericii duceau greul acestei responsabilităţi, însă mulţi laici, bărbaţi şi
femei, politicieni, oameni din armată şi chiar prizonieri, au contribuit în
mod spontan la răspândirea Evangheliei.
2. Biserica Rusă a adoptat tradiţia misionară a Bizanţului. Cu origina-

litate şi curaj a valorificat principiile misionare bizantine: universalitatea,
în ceea ce priveşte datoria misiunii, în interiorul şi exteriorul graniţelor
Imperiului; participarea, deopotrivă, a clericilor şi a laicilor, şi chiar o mai
mare mobilizare a credincioşilor; educaţia şi formarea clerului neamului
în cauză; traducerea textelor liturgice şi religioase în limbile locale, într-o
manieră sistematică; slujirea Dumnezeieştii Liturghii în limba poporului;
şi, evidenţierea importanţei frumuseţii bisericii, ca simbol văzut al slavei lui
Dumnezeu în spaţiu.
De la începutul secolului al XIX-lea până la revoluţia marxistă, Biserica
Rusă a dezvoltat activităţi misionare interne sistematice, ca şi cele externe;
în China, Japonia şi Korea2.
Pe imensul teritoriu rus, mănăstirile au constituit fortăreţe şi centre de
extindere şi fortificare a creştinismului. Pe parcursul secolelor al XIX-lea
şi al XX-lea, au fost create institute precum faimoasa „Academie duhov-
2
Anastasie Yannoulatos, „Η Ορθοδοξία εις την Κίναν”, Πορευθέντες, 4
(1962), nr. 14, p. 26-30; nr. 15, p. 52-55. Idem, „Η Ορθοδοξία εις την Αλάσκαν”,
Πορευθέντες, 5 (1963), nr. 17-18, p. 14-22; nr. 19-20, p. 44-47. Idem, „Η Ορθοδοξία
στη χώρα του Ανατέλλοντος Ηλίου”, Ορθοδοξία 1964: Πανορθόδοξο Συνέδριο,
Αθήνα, Ζωή, 1964, p. 300-319, 338-440. Idem, „Ο όρθρος της Ορθοδοξίας εις την
Ιαπωνίαν”, Πορευθέντες, Αθήνα 1971.
138
nicească (teologică)” din Kazan, care a fost dedicată studiilor lingvistice,
religioase şi misionare; precum şi „Societatea Misionară Ortodoxă”, care
a fost întemeiată în anul 1870, de către faimosul misionar, Mitropolitul
Inochentie Veniaminov al Moscovei, având drept scop educarea şi sprijinirea
misionarilor, răspândirea publicaţiilor şi sprijinul financiar al grupurilor
misionare ortodoxe.
3. Celelalte Biserici Ortodoxe. De la mijlocul secolului al XV-lea şi până

la mijlocul secolului al XIX-lea, Bisericile Ortodoxe din Asia Mică, Grecia,
Iugoslavia, Bulgaria, şi parţial din România, s-au confruntat cu problema
supravieţuirii faţă de opresiunea dominaţiei islamico-turce. În astfel de cir-
cumstanţe, era imposibil să se vorbească despre vreo activitate misionară. Cu
toate acestea, anumite texte greceşti se referă la un număr însemnat de mu-
sulmani, care au trecut la creştinism şi au murit ca martiri. În timpul acestei
întinse perioade de turcocraţie, multe figuri remarcabile (precum Sfântul
Cosma Etolianul , Sfântul Nikon Metanoeite) s-au nevoit să readucă credinţa
creştină populaţiilor care suferiseră o influenţă directă din partea islamului. În
acele vremuri dificile, mănăstirile au constituit centre de încurajare spirituală.
Dacă facem exepţie de situaţia anumitor faze ale misiunii ruse, după
regulă, celelalte Biserici Ortodoxe nu au luat parte la viziunea şi planurile
creştinismului apusean, care în ultimele decenii a combinat activitatea misio-
nară cu obiective politice ale marilor puteri. Din contră, Bisericile Ortodoxe
locale, trăind sub opresiunea statelor cu o altă religie, s-au aflat ele însele, din
nou, în atmosfera Bisericii primare, a persecuţiilor şi martiriului. Aceasta este
raţiunea pentru care noi, ortodocşii, nu împărtăşim sentimentul particular
de vină şi manifestările de „pocăinţă”, manifestate astăzi de anumiţi creştini
în Apus, pentru „politicile lor de colonizare creştină”; manifestări care sunt
exploatate de reprezentanţi ai altor religii. În mod contrar, noi simţim că,
în mod social şi politic, aparţinem părţii celor asupriţi de către adepţii altor
religii şi confesiuni creştine, şi nu părţii asupritorilor şi coloniştilor spiritu-
ali. Astfel, în cadrul discuţiei misionare despre tacticile misionare, suntem
obligaţi să le amintim celorlalţi că, misiunea greşită a aşa numitelor naţiuni
creştine, nu reprezintă poziţia creştină, ci, mai degrabă, o atitudine politică,
care a folosit mijloace şi paravane, încă şi creştinismul însuşi.
139
C. PROBLEME ŞI ACTIVITĂŢI
ALE MISIUNII ORTODOXE CONTEMPORANE
1. Probleme contemporane. a) Noile Biserici Ortodoxe locale, care au

apărut după ce diferitele naţiuni balcanice şi-au obţinut independenţa, s-au
confruntat cu numeroase probleme interne. În acelaşi timp, numeroase
grupuri au imigrat în ţările apusene, unde dominau diferite alte crezuri re-
ligioase. În efortul de a-şi menţine propriile lor tradiţii religioase, ortodocşii
erau adesea determinaţi să formeze mici grupuri. Pentru a contracara diferite
curente de ateism şi secularizare, care au început să se infiltreze în ţinuturi
ortodoxe tradiţionale, au fost create în anumite Biserici regionale, societăţi
misionare speciale, la iniţiativa unor episcopi, preoţi şi lideri laici, care au
început să dezvolte programe pentru o misiune locală.
b) Noile condiţii care domină în vremea noastră (1978), restructurarea
radicală a societăţii, precum şi alte schimbări majore, au creat Bisericilor
Ortodoxe probleme dificile. Cu regimuri comuniste la putere în Europa
Răsăriteană şi cu un efect eroziv continuu al secularismului în ţări tradi-
ţional ortodoxe, precum Grecia, câmpul misiunii interne devine, în mod
limpede, tot mai critic.
Credincioşii sunt chemaţi să participe la o strădanie spirituală univer-
sală şi multidimensională, atât acasă, cât şi în afara teritoriului ţării căreia
aparţin. Astfel, ar trebui să fie îndepărtată orice polarizare a interesului între
misiune „internă” şi „externă”; una o întăreşte şi o stabilizează pe cealaltă.
Responsabilitatea misionară mondială devine tot mai evidentă. Întreaga
Biserică trebuie să ofere întreaga Evanghelie întregii lumi, celor de aproape
şi celor de departe, şi să fie interesată de omul în integralitatea lui şi de
întreaga viaţă umană.
c) Participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor
şi contactele cu Biserica Romano-Catolică, au oferit posibilitatea multor
ortodocşi, să dobândească o mai bună cunoaştere a cadrului misionar
mondial – gândirea, organizarea şi activitatea Bisericilor Apusene - şi o
mai bună informare în probleme misionare. Astfel, se observă o dispoziţie
de conlucrare, cu privire la iniţiative legate de traducerea Sfintei Scripturi,
educaţia misionară, programe creştine de radio şi televiziune, participarea
140
la lucrări sociale, precum şi demersuri de dialog cu persoane de alte religii
şi ideologii. Totuşi, în încercarea de conlucrare rămân serioase probleme
eclesiologice, pe care nu putem să le punem sub tăcere. Când ajungem în
inima acestor probleme, noi ortodocşii, simţim că această căutare a Iubirii
e legată de căutarea Adevărului şi că, dialogul teologic critic substanţial, şi
în acest cadru, nu este în mod simplu un drept, ci o obligaţie.
Chiar dacă deplina participare la activitatea misionară comună prezintă
serioase probleme, în ceea ce priveşte Dreptul Canonic şi lipsa de oameni
şi resurse, cu toate acestea, rămâne o zonă largă de colaborare comună în
cercetarea teologică şi pentru o fundamentare duhovnicească justă a misiunii.
Astfel, ortodocşii nu ezită să se problematizeze în comun, cu credincioşii
Bisericilor Apusene, însă încearcă, prin smerenia şi curajul care se naşte din
iubire, să contribuie la o mai bună înţelegere a sensului mărturisirii creştine
în lumea contemporană.
2. Activităţi misionare astăzi. Reînsufleţirea interesului în „misiuni

externe” al Bisericii Ortodoxe provine din anii recenţi, din două direcţii
neaşteptate.
În primul rând, din apariţia Bisericilor Ortodoxe locale din Africa de
Răsărit, care nu au fost rezultatul vreunei activităţi misionare europene.
Aceasta s-a întâmplat cu nucleele ortodoxe din Uganda şi Kenya, a căror
membrii proveneau, în principal, din aşa numitele „Biserici Africane Inde-
pendente”. Aceste Biserici au fost create în jurul anului 1930, ca reacţie la
politica anumitor misiuni protestante3.
Grija acestor comunităţi bisericeşti şi-a asumat-o Patriarhia Alexandriei,
care în anul 1960 a creat o structură episcopală proprie, responsabilă cu
lucrarea pastorală în aceste comunităţi. O altă încercare, pe tărâm virgin, a
fost începută de către misionari greci, în Zair. Trebuie să admitem faptul că,
această revigorare a interesului african i-a găsit pe ortodocşi într-o perioadă
de slabă intensitate a conştiinţei misionare, şi de aceea, nu a putut face faţă
3
D.E. Wentink, „The Orthodox Church in East Afrika”, The Ecumenical Review 20
(1968), p. 33-43. Doens, „Information Supplémentaire sur l’Église Orthodoxe en Afrique
Orientale”, Revue du Clergé Africain 25 (1969), p. 543-576. În ambele aceste articole,
sunt prezentate reţineri şi diferite puncte de vedere.
141
provocărilor momentului. Astfel, Biserica Ortodoxă Africană a fost lăsată,
la început, fără ajutor substanţial şi s-a dezvoltat cu toate avantajele şi dez-
avantajele unei creşteri spontane a propriului vlăstar sădit.
În al doilea rând, din iniţiativa unui grup de tineri. În anul 1959,
„Secretariatul General al Comitetului Executiv pentru Misiune” al Orga-
nizaţiei Mondiale a Tineretului Ortodox „Syndesmos”, a început publicarea
revistei „Porefthendes”, în limba greacă şi engleză. În anul 1961 a hotărât
să înfiinţeze un Centru Misionar Interortodox. Acest centru a fost numit
„Porefthendes”, iar scopurile lui au fost următoarele: investigarea proble-
melor teoretice şi practice legate de misiunea ortodoxă externă; cultivarea
unei conştiinţe misionare în Bisericile Ortodoxe; sprijinirea micului nucleu
ortodox din Asia şi Africa; ca şi contribuţia la educarea personalului misionar.
Centrul a continuat publicarea revistei „Porefthendes – Go Ye” în deceniul
anilor 1960-1970 (vezi o analiză mai amplă în Capitolul 11, paragraful B,
al prezentei cărţi).
D. ETHOSUL ORTODOX
ÎN MĂRTURISIREA CREŞTINĂ
Aş vrea să adaug câteva „categorii de gândire misionară” fundamenta-

le, care există în experienţa şi conştiinţa de sine teologică ortodoxă şi care
determină ethosul ortodox, în cadrul misiunii creştine.
1. Misiunea creştină nu caută să „cucerească” lumea ; nici nu are drept

scop extinderea şi proiectarea unei comuniuni creştine, care controlează
totul. Scopul ei nu este să crească autoritatea unei Biserici organizate, ci să
slujească lumea cu iubire şi smerenie, să îi ofere mântuirea. Nu este vorba de
un aspect simplu de transmitere a unor învăţături religioase, ci de „întrupa-
rea” Cuvântului în noi arii geografice şi în noi circumstanţe, cu intenţia de
a aşeza noi „biserici”, noi nuclee de adevăr şi har, unde Tainele Împărăţiei
vor fi celebrate şi unde venirea ei va fi trăită în recunoştinţă şi slăvire.
2. Concepţia universală despre lume şi om, în lumina teologiei trinitare

implică o acţiune concretă în local, la un nivel concret. O caracteristică
142
fundamentală a gândirii teologice ortodoxe este referirea constantă, prin-
tr-o atitudine de slăvire, la doctrina despre Sfânta Treime; unde gândirea
umană, smerită şi transfigurată, devine o receptare credincioasă a realităţii
iubirii. Pentru ortodocşi, aşa zisele aspecte practice ale Bisericii sunt, în
ultimă analiză, reflectare a poziţiilor dogmatice. Astfel, credem că teologia
trinitară răsăriteană rămâne cea mai bună infrastructură pentru evaluarea
importanţei persoanei umane şi a coexistenţei cu alte persoane umane, într-o
comuniune de iubire (koinonia agapes).
Această perspectivă teologică şi situaţie a lucrurilor face posibilă depă-
şirea, deopotrivă, a individualismului de sine cultivat de către mentalitatea
capitalistă a Apusului şi pericolul masificării, reducând persoane la mase
dezumanizate, sub diverse forme de dictatură, care chinuie şi împovărează
atât de multe ţări. Mesajul creştin, revelând valoarea imensă şi potenţialul
persoanei umane, caută să transfigureze prin „comuniunea” în viaţa Sfin-
tei Treimi. Astfel, constituie mărturie a descoperirii slavei lui Dumnezeu
în lumea contemporană, o lume care este mistuită de dorinţa după unei
transfigurări dumnezeieşti.
3. În Tradiţia ortodoxă se dă o deosebită relevanţă autenticităţii interi-

oare şi semnificaţiei dinamice a sfinţeniei vieţii fiecărui credincios, pentru
răspândirea Evangheliei. Când un om se supune conştient criteriilor şi cerin-
ţelor Împărăţiei, când devine loc al prezenţei Duhului Sfânt, atunci devine
„semn” viu al plinătăţii aşteptate a celei de A Doua Veniri. În persoanele
sfinţilor, care au primit cu tot sufletul Împărăţia iubirii lui Dumnezeu, se
răspândeşte lumina ei şi se reflectă icoana ei.
În istoria Ortodoxiei, cei mai de seamă misionari au fost monahi, care
au trăit fără compromisuri Evanghelia, cu inima cuprinsă de aclamaţia
Apocalipsei „vino, Doamne Iisuse”. Ceea ce dădea consistenţă misiunii
monahilor era consecinţa vieţii lor faţă de voturile evanghelice ale sărăciei,
ale fecioriei şi ale iubirii. Ne referim, desigur, la învingătorii reali ai idealului
monahal, şi nu la exemplarele marcate de falsitate.
Ethosul ascetic al Bisericii Ortodoxe nu a rămas limitat la mănăstiri, ci
a hrănit în mod general conştiinţa credincioşilor. Pentru că şi căsătoria are
propria ei asceză şi fiecare credincios e chemat la nevoinţă duhovnicească,
143
pentru aşezarea Împărăţiei lui Dumnezeu în el însuşi, independent de con-
diţiile exterioare în care trăieşte.
În general, Tradiţia ortodoxă este pătrunsă profund de intuiţia întâietăţii
vieţii asupra cuvântului (discursului). „Viaţa fără cuvânt poate fi mult mai
folositoare, decât cuvântul fără viaţă. Pentru că cel dintâi, chiar şi când tace,
poate fi folositor, dar cel din urmă, chiar şi când aclamează, doar va deran-
ja”, scria Sfântul Nil (430). Depăşind orice formă de polarizare, conştiinţa
ortodoxă îşi vede, în mod clar, propriul ideal, în combinarea acestor două
elemente. „Iar dacă cuvântul şi viaţa merg împreună, ele devin o imagine
a adevăratei filozofii”4.
Întreaga Tradiţie îşi îndreaptă atenţia spre „trăirea” în Hristos, şi mai
clar, spre „creşterea” neîntreruptă în Hristos, prin continua pocăinţă şi
transformare. Purificarea interioară este superioară predicilor. De aceea, în
Ortodoxie, dfinţii au exercitat o influenţă mai puternică decât predicato-
rii. După cum scrie Sfântul Grigorie Teologul, „mare este vorbirea despre
Dumnezeu; dar mai mare este curăţirea de sine pentru Dumnezeu”5.
4. Axa în jurul căreia gravitează comunitatea ortodoxă şi sursa din care

îşi trage puterea spirituală pentru misiunea ei, este viaţa liturgică, şi peste
toate, Sfânta Liturghie. Contribuţia ortodoxă la misiune este determinată de
mesajul teologic, sacramental şi de sensul Liturghiei. „Liturghia este recu-
noştinţa noastră pentru şi în numele lumii create şi restaurarea în Hristos a
lumii căzute. Este imaginea Împărăţiei; este transformarea lumii în Biserică”6.
În Dumnezeiasca Liturghie se întreţine trezvia duhului, „vremea ce va să
vină” e anunţată în slavă, sensul obişnuit al timpului se transformă, ziua de
astăzi e luminată de razele veşniciei. Astfel, Liturghia devine mărturisire şi
misiune. Şi misiune nu înseamnă, în mod simplu, anunţarea mântuirii în
4
Sf. Nil, Επιστολή 3, 242, PG 79:496D. Cf. Επιστολή 2, 103, PG 79:245BC.
5
Grigorie de Nazianz, Ομιλίαι 53, PG 36:581A.
6
Remarcă din cadrul unei întruniri, cu tema: „Confessing Jesus Christ Today”,
desfăşurată la Bucureşti (Mănăstirea Cernica), 4-8 iunie 1974, Raportul nr. 3, paragraful
2, publicat în Orthodox Theology, The Orthodox Contribution to Nairobi, texte adunate şi
prezentate de către Grupul ortodox de coordonare, al Consiliului Mondial al Bisericilor,
Geneva, 1974, p. 18.
144
Hristos, ci, în primul rând, descoperirea ei, invitaţie la participare doxolo-
gică, la evenimentul mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt.
Credinciosul, trăind în Liturghie comuniunea cu Dumnezeu, sfinţirea
în adevăr, comuniunea sa cu Hristos, şi prin Acesta, cu Tatăl, asumarea lui în
Biserica trecutului, prezentului şi viitorului, îşi lărgeşte orizonturile gândirii
şi ale intereselor lui, dobândeşte puteri interioare pentru continuarea unei
Liturghii trăite în viaţa lui. Adică, pentru promovarea înfrăţirii profunde
în lume, pentru crearea de punţi între cele separate şi eliminarea tuturor
formelor de bariere culturale, lingvistice sau politice. Există un alt fel de
liturghie („muncă a poporului”), datorită poporului, care îi este folositoa-
re fiecărui credincios să o continue personal, după săvârşirea Liturghiei,
în biserică. „O liturghie după Dumnezeiasca Liturghie”. Dumnezeiasca
Liturghie continuă cu fiecare dintre noi ca slujitor, în faţa altarului tainic
de piatră al realităţii, al obligaţiilor zilnice. Astfel, Liturghia devine viaţă şi
întreaga viaţă e ridicată în Dumnezeiasca Liturghie, adică, în mulţumire,
iubire, slăvire a lui Dumnezeu, comuniune cu El şi cu întreaga lume. (Vezi
„Lămuriri cu privire la expresia…”, la finalul capitolului 4).
5 . O astfel de spiritualitate liturgică, nu implică o atitudine negativă

faţă de lume, ci, din contră, o extraordinară libertate şi uşurătate în a înţele-
ge lumea, o atitudine de afecţiune şi iubire faţă de om. Cu cât este cineva
aproape de Dumnezeu, cu atât este mai aproape de lume. Şi invers, când
cineva pierde relaţia cu El, pierde familiaritatea cu viaţa. „Aşadar, cel care
a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, a pierdut, de asemenea, şi intimitatea
cu viaţa”, potrivit exprimării Marelui Vasile7. Părinţii sunt atât de însemnaţi
în viaţa şi gândirea ortodocşilor, pentru că apropiindu-se tot mai mult de
Dumnezeu, au dobândit şi mai profund familiaritatea cu viaţa şi problemele
ei, atât cele personale, cât şi sociale.
În gândirea patristică se observă o deosebită sensibilitate pentru dreptate,
adevăr şi compasiune, un pronunţat sens de comuniune cu toţi oamenii.
Chiar şi asceţii, care au fost atât de greşit înţeleşi de către mentalitatea ac-
tivistă, nu trăiesc pentru ei, ci au conştiinţa profundă a faptului că aparţin
7
Marele Vasile, Ασκητικά, PG 31:869.
145
comunităţii largi a Bisericii. În Filocalia, citim următoarele definiţii extra-
ordinare: „Monah este cel care este separat de toţi şi în armonie cu toţi”,
„Monah este cel care este separat de toţi şi se bucură cu toţi”, „Monah este
cel care se consideră pe sine a fi unul între mulţi, pentru că se vede pe sine
în fiecare persoană, fără excepţie”8, „Binecuvântat este monahul care îi
consideră pe toţi oamenii drept Dumnezeu după Dumnezeu”9. Problema
dreptăţii sociale dobândeşte în gândirea sfinţilor, dimensiuni hristologice.
Pentru ei, persoana celui nedreptăţit, a celui sărac, a celui bolnav, a celui
desconsiderat, este persoana lui Hristos. „Cât avem timp, să Îl vizităm pe
Hristos, să Îl slujim pe Hristos, să Îl hrănim pe Hristos, să Îl îmbrăcăm
pe Hristos, să Îi oferim ospitalitate lui Hristos, să Îl onorăm pe Hristos”,
sublinia Sfântul Grigorie Teologul10.
Lupta sfinţilor pentru eliberarea din legăturile egoismului personal, se
leagă direct cu „bucuria de toţi oamenii”, cu sensul unităţii societăţii, cu
interesul faţă de îmbunătăţirea structurilor ei. Demersul pentru dreptate se
interferează cu predicarea Împărăţiei. Aceasta nu este „mâncare şi băutură,
ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14:17). Dreptatea îl
face pe om, ca nimic altceva, să semene cu Dumnezeu, credincioşii fiind
obligaţi să se nevoiască prin cuvânt, prin tăcere, prin poziţia lor contrară,
activă sau pasivă, cu martiriul lor. Însă, ar fi o naivitate şi o superficialitate
să se identifice venirea Împărăţiei lui Dumnezeu cu lupte social-politice şi
concepţii romantice mesianice.
6. În Biserica Răsăriteană, cineva poate întâlni o înţelegere existenţială

puternică a conceptului „puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor.
12:9). Acesta conduce spre o libertate liniştită faţă de complexele „de putere”
şi luptă după succes, complexe care adesea frământă „misionari” şi „societăţi
misionare”. Există o constatare, că de multe ori, ceea ce se vede în afară ca
insucces, poate însemna moarte a grăuntelui de grâu, care cade în pământ
8
Nil Ascetul, Τα περί προσευχής εκατόν πεντήκοντα και τρία κεφάλαια, cap.
124, 125, în Φιλοκαλία των ιερών Νηπτικών, vol. I, Ed. E. Papademetriou, Atena,
1974, p. 187.
9
Ibidem, cap. 121, p. 187.
10
Grigorie de Nazianz, Περί Φιλανθρωπίας, 50, PG 35:909.
146
şi aduce roadă multă mai târziu. Dacă epopeea misionară neîntrecută a fra-
ţilor tesaloniceni Chiril şi Metodie, s-ar fi judecat, de exemplu, prin roadele
directe ale muncii lor, la începutul secolului al X-lea, am fi considerat-o
drept eşec. Însă, deşi lucrarea lor nu a avut succes în Moravia, în continuare,
prin împrăştierea ucenicilor lor la slavii din sud, în Bulgaria şi apoi, prin
influenţa lucrării lor în Rusia, viaţa lor a pecetluit istoria popoarelor slave
şi, în mare parte, istoria lumii.
Secole de-a rândul, multe Biserici Ortodoxe locale au trăit sub opresi-
une politică. Există în creştinismul răsăritean o familiaritate cu tragicul, cu
sărăcia, cu neputinţa externă, cu trăirea profundă a crucii. În acelaşi timp
însă, cu încercările, Bisericile Ortodoxe locale au arătat o extraordinară
rezistenţă şi putere de revigorare. Şi urmând lungi perioade de opresiune
sau chiar de declin intern, au răsărit noi puteri şi oameni inspiraţi, care
au contribuit la crearea a noi perioade de înflorire spirituală.
În fiecare zi, în vremea rugăciunii noastre, ortodocşii îşi îndreaptă rugă-
ciunea şi gândirea spre chipuri concrete de apostoli, mărturisitori, martiri.
Mulţi dintre aceştia, după criteriile vremii lor, şi-au sfârşit viaţa într-un mod
tragic. Pe aparentul „insucces” însă, s-a sprijinit Biserica. Există o directă
relaţionare între mărturisirea pentru Hristos şi acceptarea martirică a lipsei
de putere externă, cu nădejdea întotdeauna vie, care „nu dezamăgeşte”
(Rom. 5:5).
Mulţi sfinţi, fugind de slava lumească, au rămas necunoscuţi în isto-
rie. Însă, autenticitatea vieţii lor, iubirea lor fermă faţă de Dumnezeu, a
marcat profund sufletele oamenilor anonimi, care îi cunoştea şi îi iubea.
Mulţi dintre aceştia au împlinit o lucrare misionară deosebită, fără să
conştientizeze. Au făcut atât de mult bine, doar prin faptul că existau.
Trăiau liberi. Liberi faţă de dorirea bogăţiei, renumelui, puterii şi fricii de
insucces uman. Contactul zilnic al credinciosului ortodox cu toţi aceşti
sfinţi, care priveau statornic la prima venire a lui Hristos, ca şi la revenirea
Lui finală, marchează ethosul ortodox.
Acest ethos liturgic, ascetic, de comuniune, martiric, are o actualitate
continuă. Şi poate să ofere efortului misionar, o deosebită calitate de expri-
mare şi prezenţă, o răbdare de nebiruit şi o libertate fericită.
147
7
Înălţarea firii umane

(1980)
• Omilie rostită la principalul evenimentul principal de cult, din cadrul Confe-
rinţei Misionare Mondiale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Melbourne,
1980. • „The Ascent of Human Nature”, International Review of Mission 69
(1980), p. 202-206. • Your Kingdom Come. Mission Perspectives, Geneva 1981, p.
237-242. • „L’élévation de la nature humaine”, Que Ton Règne Vienne! Perspectives
missionnaires, Genève 1982, p. 101-105. • „Η ανύψωση της ανθρωπίνης
φύσεως”, Πάντα τα έθνη 6 (1987), nr. 22, p. 3-5. • Ιεραποστολή στα
150
A. SEMNUL FINAL AL SLAVEI FIRII UMANE
D atorită dezvoltării ştiinţelor şi tehnologiilor, pe parcursul secolului

al XX-lea, mulţi au vorbit despre posibilităţi (capacităţi) extraor-
dinare ale omului. S-au auzit, desigur, exprimări răsunătoare şi declaraţii,
precum acestea: „Dumnezeu a murit. Dumnezei suntem noi”. Voci care
vin, precum un ecou direct al certitudinii anarhiei diavolului din Eden: „Şi
veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3:5). Însă diavolul, nu
poate să creeze ceva cu adevărat nou. Nu este în poziţia de a creea. Poate
doar să pervertească creaţia. Prin aceea veche propunere a lui, a pervertit
adevărul şi l-a transformat în minciună. Astfel, precum în Eden, el a pornit
de la un adevăr fundamental, dar l-a exprimat într-o astfel de manieră, încât
a poziţionat umanitatea într-o direcţie greşită; împingând umanitatea pe
calea aroganţei şi a realizării prin sine.
În acelaşi mod, dorinţa omului de a se ridica spre tronul lui Dumnezeu
nu este pe deplin greşită. Este, în primul rând, o denaturare a predispoziţiei
care are o origine divină, în aceea că, Dumnezeu l-a creat pe om „după
chipul Său”, pentru a fi cu El.
Umanitatea, şi-a găsit, în final, direcţia dreaptă înspre tronul lui Dum-
nezeu, prin Iisus Hristos, „al doilea Adam”. Acesta este exact tema principală
a mesajului creştin, care culminează în praznicul Înălţării. Destinaţia finală
a omului este exact îndumnezeirea. Însă aceasta e posibilă doar în Hristos,
care „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând” (Filip. 2:7).
Acest mesaj teologic profund este transmis de praznicul Înălţării. Potrivit
conştiinţei hristologice şi subconştientului liturgic al Bisericii Primare, unite,
vedem în Înălţare, împlinirea, „finalul” tuturor celorlalte faze decisive ale
activităţii vieţii Dumnezeu-Omului. Coborârea Cuvântului lui Dumnezeu
151
din cer, pe pământ, a început cu Buna Vestire. Urcarea aceluiaşi Cuvânt al
lui Dumnezeu de pe pământ la cer, se împlineşte prin Înălţare. Buna Vestire
a fost preludiul Întrupării, în timp ce Înălţarea este consecinţa ei. Atunci,
aşadar, Acesta a coborât din cer pe pământ gol, fără trup, în timp ce acum,
Se înalţă de pe pământ la cer înălţând împreună cu El şi firea umană pe
care şi-a asumat-o. La 40 de zile după naşterea Sa, a fost dus la Templu, şi
ca „prim născut”, a fost închinat „Domnului”, potrivit Legii. La 40 de zile
după Învierea Sa, care este o renaştere a firii umane, Se înalţă la altarul cel
mai presus de ceruri, ca „primul născut între cei morţi”, pentru a oferi lui
Dumnezeu şi Tatălui, firea umană din El, „sfântă şi curată”.
„Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fără început, Care există mai
înainte de veacuri, Care a luat asupra Sa firea omului, îndumnezeindu-o
în chip tainic, a înălţat-o în această zi. Îngerii aleargă înaintea Apostolilor,
arătându-L, ca pe Cel Care S-a ridicat cu slavă în înălţimile cerului; Aces-
tuia să I ne închinăm, strigând: Slavă lui Dumnezeu Cel Care S-a înălţat”
(Catavasia Utreniei praznicului).
Cheia de bază în privinţa înţelegerii mesajului praznicului Înălţării,
rămâne concepţia biblică despre Hristos ca „al doilea Adam” şi „primul năs-
cut” al creaţiei. Întreaga iconomie dumnezeiască în Hristos nu doar aduce,
în mod simplu, reconcilierea dintre Dumnezeu şi om, ci reuneşte ceea ce
păcatul şi primul Adam a separat: umanitatea şi cerul. „Slava” dumnezeiască
este dată, încă odată, existenţei umane. Precum căderea lui Adam a deschis
umanităţii calea spre iad, la fel, Înălţarea Celui de „al doilea Adam”, Iisus
Hristos, a deschis calea intrării noastre în ceruri, unde stăpâneşte, în mod
deplin, prezenţa şi voia lui Dumnezeu.
Prin Naşterea Sa, Hristos a devenit „întâi născut între mulţi fraţi” (Rom.
8:29). Prezenţa şi lucrarea Sa au dimensiuni universale. Este „primul născut
al întregii creaţii” (Col. 1:15), „şi printr-Însul toate cu Sine să le împace,
fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele
crucii Sale” (Col. 1:20).
Scopul principal al misiunii răscumpărătoare a Domnului, nu a fost să
promoveze câteva principii morale sau să lămurească anumite concepţii ale
Vechiului Testament, ci să refacă ontologic „toate”, să îl ridice pe cel căzut,
să îl facă nemuritor, să-l slăvească pe cel nedreptăţit, să îndumnezeiască firea
152
umană. Exact aceasta rămâne inima mesajului evanghelic, că Iisus Hristos
S-a întrupat, „a petrecut între noi”, a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu
în cuvânt şi putere, a suferit pentru noi, a înviat, S-a înălţat, deschizând
umanităţii Împărăţia lui Dumnezeu. A transfigurat firea umană pe care a
luat-o, firea noastră, şi a înălţat-o la ceruri, prin trupul slăvit al persoanei Sale
divino-umane, acolo unde Dumnezeu e în mod absolut prezent, deasupra şi
dincolo de posibilitatea noastră de înţelegere, şi totuşi, atât de aproape de noi.
Vechiul limbaj clasic, legat de concepte statice de spaţiu şi timp – „sus”,
„jos” – tinde să ne robească în minciuni şi dileme periculoase, în legătură cu
prezenţa lui Hristos în ceruri şi, în acelaşi timp, „cu noi”. Cu toate acestea,
cercetările contemporane ale ştiinţelor naturale sublinează că, spaţiul nu
e static, că universul se află în mişcare, că spaţiul se dezvoltă în continuu.
Spaţiul şi timpul sunt reciproc interdependente.
Asumarea firii umane şi înălţarea ei, a fost completată în mod onto-
logic, de către „fratele nostru prim-născut”, Domnul nostru, Dumnezeu-
om. Acest fapt constituie punctul suprem de slavă al firii umane. Pentru
noi, însă, rămâne un imens potenţial, încă subdezvoltat. Fiecare om, ca şi
persoană liberă, este chemat să accepte această posibilitate, să o facă activă,
prin puterea Duhului Sfânt, care aduce Împărăţia Duhului Sfânt în noi, şi
ne conduce spre „sânurile Tatălui”.
B. IMPLICĂRI ÎN ASPECTE URGENTE
Toate aceste adevăruri, deşi la prima vedere par să fie teoretice, au în

realitate, ca şi toate dogmele Bisericii, o relevanţă directă cu problemele
vieţii noastre concrete şi practice; precum ecuaţiile teoretice matematice,
oferă rezolvare multor probleme practice de fizică.
1. Înţelegerea importanţei înălţării trupului uman, prin înălţarea lui

Hristos, accentuează exact valoarea extraordinară a lumii materiale şi a omu-
lui, ca şi unitate psihosomatică. Constituie un răspuns surprinzătoar pentru
tot omul. Hristos sfinţeşte trupul uman, pe acesta îl transformă, pe acesta îl
înviază, pe acesta îl ridică la ceruri: trupul Dumnezeu-Omului, care, înainte
de Învierea Sa, a muncit, a păşit, a slujit, a suferit, a fost răstignit şi poartă
153
„semnele cuielor”. Revelaţia creştină nu vorbeşte despre eliberarea duhului
şi a sufletului din legăturile trupului, precum alte filozofii sau sisteme religi-
oase, ci este opusă oricărui idealism indefinit şi oricărui umanism ateist. Ea
propovăduieşte învierea şi înălţarea întregii naturi umane. După înfăţişarea
Tatălui, natura umană „refăcută” ajunge pe piscul evoluţiei ei. Omul şi lumea
dobândesc o demnitate şi o semnificaţie de nedescris.
Cei care manifestă un interes deosebit faţă de fiinţele umane, protejându-
le sănătatea, libertatea, dreptatea şi demnitatea persoanei umane, se găsesc
pe ei înşişi legaţi de marele scop al înălţării fiinţei umane, care a fost realizat
de către Hristos, Cel înviat şi înălţat. Pentru ca cineva să fie cu adevărat om,
trebuie să fie „asemănător cu Dumnezeu”. Iisus rămâne întotdeauna măsura
plinătăţii. Captivi – cum adesea suntem – unei tendinţe teologice post-
augustiniene de a devaloriza existenţa umană, este necesar să redescoperim
respectul pentru natura umană şi să înţelegem posibilităţile extraordinare şi
orizonturile inimaginabile, care i-au fost deschise prin Hristos Cel înălţat.
2. Lucrarea misionară, pe care o slujim, nu este, în mod simplu, pro-

clamarea unui mesaj moralist sau o invitaţie la mântuire pentru doar câţiva
indivizi, ci o invitaţie la o călătorie, la o liturghie de transformare a întregii
lumi, la activarea potenţialităţii umane, înspre ridicarea, „înălţarea” întregii
naturi umane la „tronul lui Dumnezeu”, la îndumnezeirea prin har, prin
participarea la viaţa de iubire a fericitei Sfintei Treimi.
Prin misiunea Bisericii, oamenii sunt invitaţi să participe la posibilităţile
infinite care s-au dat umanităţii, prin Întruparea şi Învierea lui Hristos (Rom.
8:17), să participe la plinătatea vieţii, astfel încât, să poată „avea viaţă şi să o
aibe din belşug” (In. 10:10). Participarea noastră la această viaţă, la această
slavă, va ajunge la deplina evoluţie în eshaton, la A Doua Venire. „Iar când
Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă
veţi arăta întru slavă” (Col. 3:4). Această slavă dumnezeiască străluceşte, în
continuu, în întreaga lume, în întreaga creaţie. Hristos cel înălţat, este Cel
Care „împlineşte (plineşte) universul”. Împărăţia lui Dumnezeu , care deja
a început în noi şi spre a cărei împlinire privim, este aşadar trăită, printr-o
speranţă dinamică extraordinară.
154
3. După Înălţare, ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”
(Lc. 24:52), plini de siguranţă, putere, viziune , speranţă. „Acest Iisus”, au
spus îngerii, „care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi
văzut mergând la cer” (Fapte 1:11), El Însuşi, Iisus, cu firea Sa divino-uma-
nă. Există o bucurie profundă care izvorăşte din dinamica înţelegerii venirii
Împărăţiei lui Dumnezeu, din siguranţa că ştim cel mai important mesaj
pentru istoria umană.
Există o bucurie în puterea pe care Hristos a promis-o: „Ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1:8). Bucurie, datorită rolului
pe care Hristos ni l-a încredinţat ca „fii ai Împărăţiei”, să conlucrăm ca şi
„co-lucrători cu Dumnezeu” pentru răspândirea acestei mărturii răscum-
părătoare „până la capătul pământului” (Fapte 1:8).
Ducerea Împărăţiei spre noi frontiere nu este o activitate omenească.
Duhul Sfânt este cel care continuă misiunea lui Hristos, în timp şi în spaţiu,
prin ucenicii Săi „care se aseamănă lui Hristos”, făcând Împărăţia prezentă
şi activă „în interiorul nostru”, în fiecare persoană, în Biserică. Dar, în pri-
mul rând, această mare bucurie, se revarsă în viaţa noastră, pe măsură ce
ne asumăm imensele posibilităţi pe care Înălţarea Domnului le-a deschis în
viaţa omului şi a întregii lumi. Devine activă, încă şi în orele noastre difi-
cile, când Îl urmăm pe Hristos pe câmpul secerişului, de-a lungul străzilor
Ierusalimului spiritual, pe muntele tainic al Schimbării la Faţă, în conflic-
tul Său cu puternicii lideri religioşi sau politici ai vremii Sale, sau pe calea
Sa spre Golgota. Noi ştim că acest drum duce la Înviere, la Înălţare , „în
sânurile Tatălui”. Această bucurie nu este închisă, individualistă. Se dezvoltă
în Biserică, e doxologia comunităţii credincioşilor, proclamarea dinamică a
noilor potenţialităţi ale omului.
În ultimii ani, se aud multe proclamaţii despre drepturile omului.
Văzându-l pe om şi lucrarea noastră în lumina Înălţării, conştientizăm tot
mai mult, că misiunea noastră creştină constituie proclamare şi nevoinţă
pentru supremul drept al omului – ca omul să împlinească scopul pentru
care a fost creat, să devină „asemenea cu Hristos”, dumnezeu după har, să
îşi împlinească cu adevărat firea lui. Toate celelalte drepturi umane izvorăsc
din acesta. Toate îşi află în acesta plinătatea lor. Orice gândire, care ignoră
sau nesocoteşte acest drept suprem al omului, duce la dezorientarea lui, îl
155
face indiferent asupra elementului esenţial al existenţei sale: originea lui
divină şi destinaţia lui divină.
Obligaţia noastră misionară supremă este concentrată în proclamarea

şi în trăirea faptului că fiecare persoană are dreptul şi obligaţia să activeze
potenţialităţile infinite, care sunt oferite fiecărei persoane umane în Hristos,
prin Duhul Sfânt; înaintând astfel spre plinătatea existenţei umane, în slava
dumnezeiască, în ceea ce în limbajul teologic al Bisericii Răsăritene se nu-
meşte „îndumnezeire”, „finalul” pe care Înălţarea Domnului ni-l dezvăluie
într-un mod îndrăzneţ şi marcat de bucurie, depăşind orice gândire umană
consacrată şi statică.
156
8
Euharistie – slujire – mărturisire

în întrepătrundere reciprocă
(1983)
• Prelegere la cea de a VI-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor
de la Vancouver, Canada. • „Worship – Service – Martyria”, Paper for the
Sixth Assembly of the World Council of Churches, International Review of
Mission 72 (1983), p. 635-639. • „Ευχαριστία, Διακονία, Μαρτυρία, σε
αλληλοπεριχώρηση”, Πάντα τα έθνη 2 (1983), nr. 13, p. 6-8. • Ιεραποστολή
158
E xperienţa apostolică, pe fundamentul căreia s-a dezvoltat Biserica,
nu s-a bazat pe cunoaşterea unei învăţături teoretice, a unei legi noi,
ci, în primul rând, pe cunoaşterea unei persoane şi a unei puteri: a persoanei
lui Iisus Hristos şi a puterii Învierii Sale. Domnul a ales primii membrii ai
Bisericii, pe Apostolii Săi, „şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit
apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să
vindece bolile şi să alunge demonii” (Mc. 3:14-15).
A. CULT
Primul lucru pe care trebuie să-l împlinească cei ce se afierosesc lui

Hristos, este „să fie cu El” (Mc. 3:14); să se afle, în mod constant, într-o
relaţie vie cu El. Cu puţin înainte de jertfa răstignirii Sale, Hristos, pentru
a asigura această comuniune stabilă şi pe viitor, le-a încredinţat Apostolilor,
taina Dumnezeieştii Euharistii, şi mai târziu, înainte de a-i trimite „să înveţe”
neamurile, darul Duhului Sfânt.
Exact această experienţă apostolică a cunoaşterii persoanei lui Hristos şi
a „comuniunii” cu El, rămâne experienţa vie din interiorul Bisericii. Această
experienţă se manifestă şi se păstrează în toată slava, în cultul bisericesc. Cu
precădere, Dumnezeiasca Euharistie, nu constituie, în mod simplu, recapi-
tularea tainei Întrupării, Învierii şi Cincizecimii, ci trăirea, aici şi acum, a
evenimentului răscumpărător în Hristos, privelişte şi tensiune înspre esha-
ton, când Paştele se va împlini „în ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”. E
o formă de participare la viaţa şi la slava Lui.
Fiecare Dumnezeiască Liturghie înoieşte conştiinţa Împărăţiei lui
Dumnezeu în jurul noastru şi în noi: a) Dezvăluind, în mod sinoptic, sensul
istoriei, care e transfigurarea lumii prin iubirea Cuvântului lui Dumnezeu şi
159
lucrarea Duhului Sfânt. b) Invitând la o mişcare de eliberare din orice formă
de convenţionalitate, din cercurile gândirilor împătimite, din magnetismul
tendinţelor egocentrice. c) Conducând spre comuniunea de iubire cu cre-
dincioşii tuturor vremurilor şi din toate locurile, fortificând sentimentul
unităţii cu toţi oamenii – cu cei care conştientizează că poartă în ei chipul
lui Dumnezeu şi cu cei care se îndoiesc de aceasta, influenţaţi de diferite
sisteme religioase sau ideologice.
Astfel, evenimentul euharistic al Liturghiei fortifică experienţa creştină
şi constituie încununarea ei, transfigurează existenţa umană şi o face parti-
cipare la slava lui Dumnezeu. Cultul, şi în mod deosebit Sfânta Liturghie,
contribuie la neîncetata receptare a Evangheliei harului şi a mântuirii, nu
ca şi cunoaştere abstractă, ci ca putere. Dumnezeiasca Liturghie constituie
anunţare şi descoperire a Împărăţiei cerurilor către lume, care, chiar dacă
vrea să o ignore, în profunzime o caută.
Adunarea euharistică, ca „semn al Împărăţiei”, pentru lumea contem-
porană, tehnologizată, constituie provocare care, în continuu evidenţiază
evenimentul că există şi o altă dimensiune a existenţei umane. Ceva mai
mult, este provocare la comuniunea de iubire cu Acela, Care este Iubire,
cu Dumnezeul Treimic. În acest mod, cultul păstrează constant „caracterul
lui misionar” pentru societatea seculară, conducându-o ca şi o energie cen-
tripetală, spre centrul universului, care este Hristos, pentru a „recapitula
toate în El” (Efes. 1:10).
Prin rugăciunea personală, această „comuniune”, care se desăvârşeşte în
timpul Liturghiei, se reflectă în activităţilor noastre zilnice şi asupra eforturilor
noastre, care la o primă vedere, pot părea neutre. „Rugăciunea lui Iisus” sau
„rugăciunea neîncetată a inimii” aduce, în mod constant, în minte şi inimă,
prezenţa lui Hristos Cel Înviat şi o răsfrânge asupra mediului înconjurător.
B. SLUJIRE
Rugăciunea Bisericii culminează în anaforaua euharistică, în momentul

consacrării Sfintelor Daruri, şi prin extensie, a întregii creaţii: „Trimite
Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.
În acest mod, Cincizecimea este trăită în continuu în Biserică. Însă, fiecare
160
comunitate bisericească care primeşte Duhul, trebuie să ştie că Acesta nu
vine pentru a deveni posesie, proprietate doar a câtorva persoane, pentru
desfătare şi extaz personal, ci pentru o misiune universală (vezi Fapte 1:8). La
Cincizecime, toate barierele şi limitările care împărţeau fiinţele umane au
fost distruse, prin vântul puternic şi limbile de foc. Cincizecimea a existat
ca o depăşire a evenimentului Babel (adică a confuziei); ea inaugurând o
nouă relaţionare de încredere şi iubire cu Dumnezeu şi fiinţele umane; o
nouă posibilitate hotărâtoare de comuniune. Darurile Duhului Sfânt nu
se limitează la fenomene extatice (de extaz), ci se referă, în primul rând,
la transformarea relaţiilor personale – „Iar roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”
(Gal. 5:22-23).
Bisericile locale, episcopiile, parohiile, dar şi orice formă de manifestare
a vieţii bisericeşti, mănăstirile, organizaţiile religioase, frăţietăţile misionare,
grupări şi comunităţi misionare atipice, sunt datoare să rămână în continuu
deschise, înţelegând şi împlinindu-şi responsabilitatea, în cadrul societăţii,
de dragul întregii lumi, primind şi dăruind neîncetat Evanghelia. O în-
chidere a lor în sine, ar însemna negarea firii lor şi ar conduce la sufocare.
Continua oferire a ceea ce au, a ceea ce sunt, constituie taina existenţei
lor. Când oamenii dăruiesc, bunătăţile lor se înmulţesc – exact precum
se întâmplă cu bucuria. Când păstrează în mod exclusiv pentru ei înşişi
ceea ce li s-a dat, în cele din urmă, pierd. Acest principiu fundamental, e
valabil atât în ceea ce priveşte bunătăţile spirituale, cât şi cele materiale şi
harismele. Această remarcă e valabilă pentru toate nivelurile existenţei, de
la cele mai simple, până la cele mai complexe. Orice fel de grup bisericesc,
mic sau mare, când se închide în el însuşi, se pierde pe sine, se distruge.
Îţi descoperi cu adevărat sinele tău, când îl oferi. E vorba de un principiu
creştin, cu aplicabilitate universală. Aşadar, astfel, slujirea dezinteresată, în
comunitatea umană extinsă, nu este un „trebuie” moralist, ci o manifestare
de viaţă, respiraţia Bisericii.
În diferite conferinţe şi întruniri internaţionale, se face adeseori
referire la dreptate, unitate, egalitate, participare la problemele celor
săraci. Acesta este un aspect simplu! Însă, în continuare, ne distanţăm
161
de participare şi preferăm bogăţia noastră, confortul nostru, siguranţa
noastră, adică, în cele din urmă, ne preferăm pe noi înşine. Se pune
atunci întrebarea fundamentală: cine poate să ne elibereze din sclavia de
noi înşine? Potrivit experienţei apostolice, doar o relaţie vie cu Hristos –
care se realizează prin rugăciune şi cult – poate să ne salveze din interesele
noastre personale şi să înnoiască continuu duhul de jertfă şi îndrăzneală,
astfel încât să putem să ne nevoim pentru dreptate şi frăţietate, chiar
şi când situaţiile ni se prezintă lipsite de speranţă. Fără această putere
interioară şi libertate, toate încercările noastre riscă să degenereze într-o
vorbărie obositoare.
Cultul şi slujirea sunt legate, precum două faze ale ritmului respiraţiei,
ca inspiraţia şi expiraţia. Nu poate exista o expiraţie dinamică în slujire,
fără inspiraţie dinamică în cult, şi invers. Nu poţi să ai iluzia că trăieşti „în
El”, Care a fost „unul ce slujeşte” (Lc. 22:27), Care „a umblat făcând bine
şi vindecând pe toţi” (Fapte 10:38), fără ca modul de comportare în viaţă
să nu fie o exprimare dinamică a acestei puteri transfiguratoare, rezisten-
tă la puterile demonice, care denaturează şi corup existenţa umană prin
nedreptate, lăcomie, denaturare a gândirii şi sensului vieţii, murdărind în
continuu fantezia umană. Nu poate cineva să rămână indiferent în faţa
atâtor feluri de opresiune asupra oamenilor, doar pentru că sunt săraci; să
accepte discriminări din cauza rasei, a sexului sau vârstei, sau a diverselor
forme de egoism uman, care exact asta înseamnă păcatul, revoltă împotriva
iubirii Dumnezeului Treimic.
Participarea aşadar, la orice mişcare dinamică de eliberare a vieţii umane
de sub orice formă de dominare a puterii demonice, opresiune şi nedrep-
tate, este un rezultat direct al experienţei liturgice, expresia directă a trăirii
mântuirii. În cadrul Conferinţei Ortodoxe de la Etchmiadzin, din 1977, am
arătat că, după Dumnezeiasca Liturghie din biserică, începe o nouă liturghie,
la altarul de piatră al realităţii zilnice, o liturghie pe care fiecare credincios
trebuie să o slujească.Această idee a devenit ulterior o frază codificată, în
Mişcarea Ecumenică, ca „liturghie după Liturghie” (vezi finalul capitolului
4). Oricine vrea să trăiască în Hristos, este obligat să Îl urmeze, nu doar în
foişorul cel de sus şi pe muntele Schimbării la Faţă, ci şi pe praful cărării
apostolice, până la Ierusalim şi pe Golgota.
162
C. MĂRTURISIRE
Experienţa apostolică se exprimă prin vestirea în continuu a „Evangheliei

slavei” înspre noi frontiere şi zone inaccesibile. Inaccesibile nu doar în sens
geografic, ci şi social. O boală contemporană, care ameninţă să paralizeze
misiunea creştină este concepţia că, de vreme ce peste tot este nevoie de
evanghelizare, suntem toţi „misionari”, în consecinţă, suntem noi înşine
limitaţi la condiţiile de viaţă ale propriilor circumstanţe, ignorând cele
mai dificile şi mai inaccesibile zone de mărturisire creştină. În ultima Sa
poruncă, Domnul insistă asupra unui punct de vedere universal: „Şi Îmi
veţi fi Mie martori (martiri) în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi
până la marginea pământului” (Fapte 1:8).
Experienţa şi mărturisirea apostolică îşi găseşte punctul culminant în
martiriu. „Şi Îmi veţi fi Mie martiri”. Cu alte cuvinte: „ar trebui să spuneţi
ceva esenţial despre viaţa Mea şi despre moartea Mea: prin viaţa voastră,
prin moartea voastră”. Este sugestiv faptul că, cuvântul grec al Noului Tes-
tament „μάρτυς” are două sensuri: primul, dă mărturie, iar celălalt, duce
această mărturie, pecetluindu-o cu sânge, prin „martiriu”. Cunoaşterea
persoanei lui Hristos se împlineşte prin cunoaşterea existenţială a morţii
Lui: „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la
patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El, în moartea Lui” (Filip. 3:10).
Aceasta rămâne chemare comună pentru membrii Bisericii, parte a tuturor
credincioşilor în mărturia şi martiriul lor. Acest fel de mărturie, legată de
martiriu, transfigurează încercarea în bucurie profundă şi insuccesul social
extern aflat în maturitate interioară, în participare existenţială la moartea şi
viaţa lui Hristos. Adesea, ceea ce numim succes, nu e nimic altceva decât un
insucces mascat. Şi ceea ce se consideră din punct de vedere social insucces,
uneori ascunde un succes real.
În primele veacuri creştine a fost nevoie de mărturia sângelui a milioane
de creştini. În toate vremurile dificile, până astăzi – înainte de întemeierea
noilor Biserici locale sau în demersul de refacere a celor vechi – se cere iarăşi
mărturia (martiriul) sângelui. Toţi, puţin – mult, cunoaştem câţiva martiri
contemporani, care au plătit cu preţul propriei lor vieţi, credincioşia şi
devotamentul pentru dreptatea şi adevărul lui Hristos.
163
Există, de asemenea, milioane de alţi creştini, credincioşi „până la
moarte”, care nu au fost martirizaţi în mod exterior, şi-au trăit însă marti-
riul lor personal, iubirea pentru Cel răstignit, în alte moduri. Apostolii au
trăit prima fază a mărturisirii şi martiriului, întâmpinând mii de pericole
şi dificultăţi în lucrarea lor, „încât nu mai nădăjduiam să scăpăm cu viaţă”
(II Cor. 1:8. Cf. 6:4-6; 11:26-27). Mai târziu, monahii au retrăit martiriul
în asceză, în deşert, în lupta lor împotriva forţelor demonice, acceptând în
mod liber îmbrăţişarea vieţii de sărăcie şi separare de popor, împotrivindu-se
abaterilor puterii de stat sau bisericeşti.
În Biserica Ortodoxă, îi pomenim zilnic pe martiri şi pe cuvioşi, între
care sunt incluşi, în mod egal, bărbaţi, femei, copii, bogaţi, săraci, persoane
de rang înalt sau modest; oameni „din tot neamul şi seminţiile şi popoa-
rele şi limbile” (Apoc. 7:9). În viaţa cultică se realizează o comuniune, un
„praznic”, împreună cu toţi cei care L-au iubit pe Hristos, fără rezervă şi în
mod curajos, până la moarte. Participarea la acest praznic al sfinţilor, oferă
curaj reînoit, speranţă şi inspiraţie în trăirea martiriului personal, de orice
proporţie sau formă ar aduce viaţa.
Participarea la orice formă de martiriu, comportă astăzi forme noi şi
neaşteptate, în nevoinţele de multe feluri pentru dreptate socială, egalitate,
pace şi unitate, pentru trăirea Evangheliei într-un mod personal, în momente
de decizii critice, în conflictele cu puterile acestei lumi, în cadrul provo-
cărilor structurilor sociale. Puţin – mult, cu toţii vom cunoaşte martiriul
pe care ni-l rezervă fiecăruia Dumnezeu, în diversele contexte de viaţă; în
„deşertul” marii societăţi, în încercarea zilnică şi tăcută a cooperării sau a
administraţiei responsabile. Ne purtăm crucea personală „zilnic” (Lc. 9:23),
întotdeauna în perspectiva unei speranţe dinamice şi de bucurie tainică, cu
bucuria Duhului Sfânt, deşi avem multe necazuri (I Tes. 1:6).
***
În căutarea spirituală contemporană, se impune încercarea de trăire
a experienţei apostolice în universalitatea (deplinătatea) ei. Accentuarea
exclusivă a unui element particular duce la o formă de viaţă eretică şi la o
slăbire profundă a tuturor celorlalte elemente de viaţă. Cultul, slujirea şi
mărturisirea se găsesc într-o influenţă şi interdependenţă reciprocă. Cultul
conduce spre o continuă „purificare biologică” a diverselor stricăciuni ale
164
egoismului uman, oferind, în mod constant, nevoia de apă pură, pentru
curăţirea diferitelor energii personale sau combinate, pentru a deveni, cu
adevărat „bisericeşti” şi pentru a aduce roadă bogată şi coaptă. Această
curăţire şi sfinţenie contribuie, în mod nevăzut, la reînoirea vieţii umane
şi a vieţii lumii.
165
9
Înţelegerea duhovnicească
a vieţii şi a misiunii
(1984)
• „Η δοξολογική κατανόηση της ζωής και της ιεραποστολής”,
Εποπτεία, Αφιέρωμα στο Άγιον Όρος 96 (1984), p. 1123-1132. • Πάντα
τα έθνη 12 (1986), nr. 17, p. 20-27; nr. 18, p. 4-7. • Ιεραποστολή στα
168
C ând folosim expresii şi sensuri, precum „slavă lui Dumnezeu”, „spre
slava lui Dumnezeu”, cei mai mulţi se gândesc la ceva ce se oferă
lui Dumnezeu, o atitudine de slăvire, ceva ce se face pentru slava lui Dum-
nezeu. Folosirea paralelă a cuvântului „slavă” în aspecte ale vieţii umane, a
contribuit la denaturarea sensului biblic iniţial al lui. Unii chiar se întreabă,
ce nevoie are Domnul plinătăţii universului, ca creaturile Sale să Îi aducă
slavă? Cu toate acestea, sensul, mesajul şi actualitatea adevărurilor legate
de slava lui Dumnezeu sunt mult mai măreţe şi profunde, şi au conexiuni
multiple pentru viaţă şi misiune.
A. ANALIZĂ TEOLOGICĂ ŞI BIBLICĂ
1. Unul dintre adevărurile fundamentale ale credinţei noastre, subli-

niază că Dumnezeu este de neînţeles (incomprehensibil) şi inaccesibil în
fiinţa Lui. Revelaţia biblică însă, depăşeşte poziţia iniţială în ceea ce priveşte
incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, anunţând în mod clar că, în timp
ce fiinţa lui Dumnezeu rămâne de neînţeles, cu toate acestea, prezenţa Sa
devine perceptibilă în lume, în univers, prin manifestarea slavei Sale. Când
Dumnezeu Se revelează în diferite teofanii, nu este esenţa Sa, ci slava Sa, cea
care devine sesizabilă, pentru că omul, în poziţia sa limitată este în situaţia
de a înţelege şi experia doar slava lui Dumnezeu.
Este vorba de o prezenţă dumnezeiască caldă, imposibil de conceput,
inaccesibilă, dar simţită în mod direct. Este vorba de energia dinamică,
creatoare, transfiguratoare a Treimii supra-existenţiale. Slava Dumnezeului
Treimic îmbrăţişează întreg universul, „toate”, le aduce în perimetrul iubirii
şi harului ei răscumpărător, şi rămâne în imensitatea veşniciei, chiar şi atunci
când timpul va dispare.
169
Punctul critic al incoprehensibilităţii lui Dumnezeu, revelat prin pro-
pria Sa iniţiativă, este un subiect pe care gândirea patristică a încercat să îl
lămurească, folosindu-se de distincţia dintre fiinţa şi energiile lui Dumne-
zeu. De la Marele Vasile şi până la elaborarea mai sistematică a temei de
către Grigorie Palama, gândirea creştină răsăriteană, distinge limpede între
universul creat şi energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care
este „supra-existenţial”, nu se identifică cu orice concepţie sau idee creată,
precum filozofia sensului fiinţei. Ceea ce omul este în măsură să primească,
în ultimă instanţă, este slava lui Dumnezeu. Distanţa dintre creatură şi Cre-
ator rămâne nemărginită. Cuvântul lui Dumnezeu este, în cele din urmă,
cuvânt despre slava lui Dumnezeu, care exprimă, în acelaşi timp, distanţa
nemărginită, dar şi apropierea Sa.
Tot ceea ce cunoaştem despre taina lui Dumnezeu, despre mesajul evan-
ghelic al mântuirii omului, are legătură, în profunzime, cu descoperirea slavei
lui Dumnezeu. De aceea, şi forma cea mai autentică a exprimării acestei taine,
este una care are de a face cu slava Lui. Cea mai potrivită reflecţie asupra
sensului şi manierei prin care acest mesaj este comunicat este, de asemenea,
doxologic. Nu este atât de mult o problemă de metodă, cât este o modalitate
de gândire, de dispoziţie, de viaţă, înaintea tainei inaccesibile a Dumnezeului
etern. Adevărata înţelegere a slavei lui Dumnezeu, trăirea şi transmiterea ei
autentică, constituie un demers de primă importanţă al Ortodoxiei şi merită
să ne apropiem şi mai analitic asupra fundamentelor ei biblice.
2. Punctul de plecare al experienţei creştine şi fundamentul speranţei şi

optimismului este realitatea faptului că slava lui Dumnezeu se răsfrânge asupra
întregii lumi. Pe cât de inaccesibilă şi transcendentă este fiinţa lui Dumnezeu,
pe atâta, energiile dumnezeieşti, slava lui Dumnezeu, îmbrăţişează universul.
„Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu” (Ps. 19:1). „Sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de mărirea Lui” (Is. 6:3).
Tragedia lumii începe când, prin folosirea egoistă a libertăţii fiinţelor raţi-
onale – iniţial parte a lumii angelice şi ulterior primul cuplu uman – slava lui
Dumnezeu s-a ascuns. Pentru că, după această explozie de suficienţă de sine şi
egoism, păcatul s-a interpus ca şi o ceaţă poluată între realitatea slavei lui Dum-
nezeu şi conştiinţa umană, care este încununarea creaţiei. Această neputinţă
170
perturbă existenţa umană: „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu” (Rom. 3:23). Oamenii sunt incapabili să se bucure de prezenţa
Lui, „pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu,
nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită
s-a întunecat” (Rom. 1:21). Victime ale propriilor lor iluzii şi nebunii, oamenii
„zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu
Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor
şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1:22-23).
O nouă şi decisivă fază a manifestării slavei lui Dumnezeu se realizează
prin revelaţia în Hristos: „şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între
noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi
de adevăr” (In. 1:14). Cunoaşterea Cuvântului, comuniunea cu El, potrivit
experienţei Sfântului Ioan, este „vedere a slavei Lui”. Toate fazele vieţii lui
Hristos, prin care se realizează descoperirea lui Dumnezeu şi refacerea uni-
versului, sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu. Naşterea Lui înseamnă
„mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, între oameni
bunăvoire” (Lc. 2:14). Minunea din Cana, prin care încep semnele Îm-
părăţiei Sale, constituie „manifestare a slavei Sale” (In. 2:11). Pe muntele
Schimbării la Faţă – într-un mod mai direct şi printr-o modalitate tainică
– „slava Sa”, firea Sa divino-umană, transfigurată de lumina necreată a slavei
Sale divine, e revelată celor trei ucenici (Lc. 9:32).
În mod deosebit, Patimile şi Răstignirea, constituie descoperirea slavei
lui Dumnezeu, în cele mai de neconceput şi originale dimensiuni ale ei.
Însuşi Hristos, în ultima Sa rugăciune către Tatăl, se referă direct la acest
adevăr, şi leagă în mod organic şi intern, temele iubirii, vieţii şi slavei, care
constituie expresii ale mişcării de răscumpărare (In. 17:1-26). Prin Patima
Sa, care urmează imediat după Înviere, Hristos intră „slava Sa” (Lc. 24:26).
Distrugând, în mod decisiv, stăpânirea morţii şi primind „toată puterea, în
cer şi pe pământ” (Mt. 28:18), Hristos Cel Înviat, „se înalţă în slavă”, uneşte
„cele de pe pământ cu cele din cer”, ridicând firea umană „de-a dreapta
Tatălui slavei”, repunând istoria umană pe direcţia ei dreaptă.
De atunci, ceea ce s-a săvârşit în chip ontologic în natura umană din
persoana lui Hristos, Primul-Născut al creaţiei, se continuă prin revărsarea
Duhului Sfânt. La Cincizecime, slava lui Dumnezeu se revelează şi se mani-
171
festă într-o altă modalitate dinamică, aceea a „adierii de vânt” şi a „limbilor de
foc” (Fapte 2:2-3). Descoperirea prezenţei Dumnezeului Treimic în univers,
în timp şi în veşnicie, se realizează prin lucrarea continuă a Duhului Sfânt.
După Cincizecime, apostolii Bisericii oricărei vremi, îi cheamă pe
oameni „să ducă o viaţă vrednică de slava lui Dumnezeu”, Care ne chea-
mă pe toţi „în Împărăţia şi slava Sa” (I Tes. 2:11-12). Această invitaţie de
„rugăminte” şi „mângâiere” constituie scopul misiunii ortodoxe. Stâlpul
mesajului apostolic rămâne proclamarea „bogăţia slavei aceste taine între
neamuri, adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27). Scopul
vieţii creştine este determinat de participarea la această slavă a lui Hristos.
Întreaga orientare eshatologică a Bisericii îşi află punctul culminant în
momentul în care slava lui Dumnezeu se va descoperi în toată strălucirea şi
plinătatea ei, când Fiul Omului va veni „în slava Sa” şi „va şedea pe tronul
slavei Sale”, pentru judecata finală şi împlinirea Împărăţiei Sale.
Cei câţi au primit lumina slavei lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă,
transformându-o în vieţile lor în iubire, văd slava lui Dumnezeu ca lumină.
Cei câţi au refuzat şi s-au depărtat de descoperirea slavei lui Dumnezeu în
manifestarea ei smerită, se vor întâlni cu ea, în cele din urmă, ca foc orbitor
şi mistuitor. Radierea slavei lui Dumnezeu pecetluieşte istoria şi o prelungeşte
în dimensiuni inimaginabile.
Ultimele pagini ale Noului Testament, clarificând viziunea eshatologică
a Bisericii, descriu „sfântul oraş al Ierusalimului”, care coboară din cer, de la
Dumnezeu şi e luminat, în mod exclusiv, de „slava lui Dumnezeu” (Apoc.
21:11, 23). Toţi puternicii pământului „vor aduce la ea mărirea lor”, punând
înainte „slava şi cinstea neamurilor” (Apoc. 21:24-26). Orice altă slavă a
lumii, a civilizaţiilor popoarelor pământului, e pusă la picioarele lui Dum-
nezeu, îşi află „sfârşitul” şi plinătatea, în participarea la slava dumnezeiască.
B. ASUMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA SLAVEI LUI DUMNEZEU
În cadrul acestei perspective doxologice, misiunea nu este înţeleasă ca o

metodă de prozelitism sau de atragere a unor noi membrii spre o comunitate
închisă, care trăieşte pentru ea însăşi, ci ca manifestare polifonică, multi-
dimensională a slavei lui Dumnezeu în Biserica slăvitoare, de către fiecare
172
credincios slăvitor, având mobilitatea drept scop fundamental al misiunii:
a) întreaga umanitate să îşi asume şi să răspândească slava lui Dumnezeu;
şi b) mobilitatea întregii umanităţi spre un demers comună în spaţiul lu-
minat de slava lui Dumnezeu şi contribuirea la întoarcerea întregii creaţii
la ritmul ei doxologic.
1. Asumarea slavei lui Dumnezeu şi răspândirea ei sunt două mişcări

continue ale aceluiaşi puls esenţial: proclamarea doxologică a Evangheliei, ca
răspuns la descoperirea slavei dumnezeieşti în suflet, iar ceea ce urmează
constituie un nou motiv (cauză) de primire a slavei lui Dumnezeu.
Viaţa în Hristos nu înseamnă o simplă acceptare a câtorva afirmaţii de
credinţă, principii sau reguli de comportament. Adesea se creează impresia că
ajungem la formalităţi externe de comunicare, sterile şi ofensive, la un spirit
legalist şi la o mentalitate moralistă seacă. Scopul vieţii creştine este însuşirea
slavei lui Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul Sfânt. Această asumare se desco-
peră ca lumină, iubire şi bucurie, chiar din această viaţă. Radierea (strălucirea)
slavei lui Dumnezeu pătrunde în existenţa umană prin harul Tainelor.
Vederea slavei lui Dumnezeu urmează ca şi consecinţă a credinţei
noastre vii. Cuvintele lui Hristos sunt direcţionate nu doar spre Marta, ci
spre fiecare persoană. „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?” (In. 11:40).
Hristos nu ne oferă o modalitate legalistă de eliberare din starea de vi-
novăţie, o justificare statică. „Chemare” şi „justificare” sunt faze secvenţiale.
Finalul rămâne slava, călătoria şi participarea la slava lui Dumnezeu: „şi pe
care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia
i-a şi mărit” (Rom. 8:30). Iluminare şi slavă, credinţă şi slavă, preaslăvire şi
slavă, slavă şi fapte, înaintează în paralel.
Toate eforturile şi activităţile credincioşilor trebuie relaţionate cu slava
lui Dumnezeu. „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vos-
tru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6:20). Întreaga existenţă umană,
funcţionalităţile trupeşti şi sufleteşti, participă la slava lui Dumnezeu. Este
primită şi se transmite.
Participarea la slava lui Dumnezeu, la care creştinii sunt chemaţi, în-
seamnă o transformare generală a existenţei, o transfigurare generală, în
173
interiorul suflării şi focului Duhului Sfânt. Este vorba de un demers general
al existenţei omului, de o întreagă reînnoire a ei, prin harul Duhului Sfânt.
În momentul în care, prin prezenţa Duhului Sfânt, credinciosul devine
sălaş al slavei lui Dumnezeu, devine, în acelaşi timp, emiţător al răspândirii
slavei dumnezeieşti.
În Pateric se face referire la un minunat detaliu din viaţa unui sfânt
anonim: „A spus avva Ioan Kolovos că, un părinte duhovnicesc s-a făcut
sihastru şi a devenit foarte cunoscut în oraş şi avea multă slavă. Şi a fost
înştiinţat: „Unul dintre sfinţi este pe moarte; du-te să îl saluţi, înainte să
adoarmă”. Şi s-a gândit în sinea lui: „Dacă voi ieşi în timpul zilei, oamenii
vor alerga în jurul meu şi o să-mi aducă multă slavă şi o să îmi pierd pacea.
Voi pleca aşadar seara, pe noapte, ocolindu-i pe toţi”. A ieşit, aşadar, din
chilia lui, când s-a înserat, ca să nu afle nimeni. Însă, Dumnezeu îi trimite
doi îngeri, cu candele, ca să îi facă lumină. Astfel, întreg oraşul a alergat spre
el, văzându-i slava. Şi cu cât se gândea mai mult să îşi ascundă slava, cu atât
mai mult era slăvit. În acest exemplu, vedem împlinit ceea ce s-a scris: cel
ce se smereşte pe sine, se va înălţa”1.
Cei care devin primitori ai slavei dumnezeieşti, răsfrâng în jur, în
continuare, o radiere transfiguratoare, în cadrul larg al întregii societăţi.
Doar cei slăviţi de harul lui Dumnezeu, pot cu adevărat, să Îl slăvească pe
Dumnezeu, fiind ei înşişi purtători ai slavei Lui. De aceea, sfinţii rămân cei
mai importanţi misionari ai creştinismului.
2. Această manifestare doxologică şi cale de viaţă nu trebuie, nici nu

poate, să rămână un act personal de credinţă sau o experienţă comunitară
privată a Bisericii. Ea trebuie să se răspândească pe întreg pământul. „Înalţă-
Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (Ps. 107:5).
Acest verset biblic, care se recită la finalul Dumnezeieştii Liturghii, este de
fapt un mesaj misionar pentru comunitatea credincioşilor, care în curând
se vor îndrepta spre preocupările lor zilnice. Cântarea doxologică trebuie
să cuprindă întreaga umanitate. „Vestiţi între neamuri slava Lui, între toa-
1
Avva Ioan Kolovos, Είπε Γλερων…Το «Γεροντικόν» σε νεοελληνική απόδοση,
Ed. Astir, Atena, 1974, nr. 28, p. 114.
174
te popoarele minunile Lui” (Ps. 95:3). Experienţa luminii dumnezeieşti a
slavei Dumnezeului Treimic, nu este permis să rămână privilegiul câtorva
comunităţi sau oameni. „Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate
popoarele slava Lui” (Ps. 96:6). Cei câţi au fost binecuvântaţi să primească
slava lui Dumnezeu, sunt datori, în continuare, să devine focare ale răspân-
dirii luminii dumnezeieşti: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească,
din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească
cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4:6).
Efortul misionar, în cadrul acestei perspective, este o clară mişcare do-
xologică. „aşadar, aceasta este mărirea, aceasta este slăvirea lui Dumnezeu,
când căutăm ca mulţi, în viitor, să se bucure de mântuirea Lui”2.
Interesul misionar se extinde înspre reînnoirea întregii evoluţii istorice
şi asupra oricărei forme de manifestare culturală. Trebuie să lăsăm deoparte
orice tendinţe înspre un dualism platonic sau neoplatonic care ar exista, cu
certitudinea că revelaţia slavei lui Dumnezeu nu se direcţionează exclusiv
spre minte, spre imaginaţie, sau doar spre câteva funcţiuni ale sinelui nostru
interior imaterial, ci spre întreaga persoană umană şi spre întreaga natură
umană. Suntem chemaţi astfel, să lucrăm pentru reînnoirea tuturor, în
interiorul acestei radieri a slavei lui Dumnezeu.
„Toate” participă la procesul de transfigurare. Harul se transmite prin
materie, sfinţind întreaga creaţie prin pâine şi vin, care devine Trupul şi
Sângele lui Hristos, „Domnul slavei”. Prin participarea la doxologia euha-
ristică, nu doar spiritul uman, dar şi alte elemente materiale, precum focul,
apa, tămâia şi uleiul, sunt sfinţite.
Doxologia creaţiei se armonizează prin doxologia liberă a fiinţelor libere.
Universul material participă la doxologia lui Dumnezeu: „Înalt este peste toate
neamurile Domnul, peste ceruri este slava Lui” (Ps. 112:4). Prin activitatea
neîntreruptă a Duhului Sfânt, slava lui Dumnezeu cuprinde întreg pământul.
„Plin este întreg pământul de slava Lui” (Ps. 71:19). Toţi cei câţi participă la
viaţa Bisericii lui Hristos, sunt chemaţi să contribuie în mod activ la aceasta.
Manifestarea slavei, revelată creaţiei materiale prin prezenţa lui Hristos,
prin proclamarea autorităţii sale peste „toate lucrurile” şi în continuare, prin
2
Ioan Hrisostom, Ερμηνεία εις τον 145 ψαλμόν, 1, PG 55:473.
175
pogorârea Duhului Sfânt „peste tot trupul” (Ioil 3:1; Fapte 2:17), trebuie să
pătrundă în istorie, în structurile sociale, în manifestările culturale. Toate
sunt chemate să fie transfigurate şi să fie recapitulate în Hristos, prin harul
Duhului Sfânt. Toate manifestările creaţiei umane, „toate” sunt chemate să
participe la această mişcare doxologică. În cele din urmă, şi această creaţie
„se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor
lui Dumnezeu” (Rom. 8:21).
Prin participarea activă a credincioşilor, care se mişcă în perimetrul ira-
dierii slavei dumnezeieşti, se realizează transfigurarea vieţii lumii. „Cuvântul”
lumii se concentrează în slava lui Dumnezeu. Misiunea, în cele din urmă,
înseamnă mobilitate universală pentru doxologia universală a universului.
C. CARACTERUL DOXOLOGIC
AL GÂNDIRII TEOLOGICE ŞI AL VIEŢII LITURGICE
1. Doxologia Bisericii este o prevestire şi un preludiu a vremii din urmă,

în timpul căreia universul va fi transfigurat, în cadrul ultimei manifestări a
slavei lui Dumnezeu.
Această perspectivă doxologică şi percepere a realităţilor, a istoriei
mântuirii, Biserica o sintetizează şi o păstrează în definiţiile ei dogmatice şi
în manifestările ei liturgice, care defineşte doxologic, chiar şi ritmul vieţii
şi misiunii creştine.
Reflecţia teologică, în primul rând, este doxologică, în cea mai profun-
dă şi mai substanţială exprimare a ei. „Căci chiar şi cel care, în cuvânt de
înţelepciune teologhiseşte, aduce slavă Domnului”3, sublinia Origen. Sen-
sibilitatea particulară a Bisericii, în privinţa definiţiilor doctrinare, nu este
atât de mult o preocupare teoretică filozofică despre o „părere” şi „doctrină”
exactă şi adevărată, cât este o trezvie pentru orientarea corectă în mersul
omului şi a lumii spre primirea slavei lui Dumnezeu. Are legătură directă
cu importanţa decisivă a dreptei slăviri a lui Dumnezeu.
Orice concepţie falsă sau eronată care dă credinţă despre Dumnezeul
Treimic şi sensul mântuirii omului, alterează şi ascunde slava lui Dumnezeu,
3
Origen, Εις Ψαλμούς, Psalmul 28, PG 12:1289, 33-34.
176
întunecă mintea şi sufletul, îl îndreaptă pe om spre false direcţii, creând
confuzie în modul de experiere a slavei lui Dumnezeu şi de înţelegere de
către Biserică. De aceea, în Tradiţia ortodoxă, neliniştea şi interesul faţă de
corectitudinea dogmei merge mână în mână şi se întrepătrunde cu dorinţa
după dreapta slăvire a lui Dumnezeu.
Astfel, teologia, şi orice exprimare particulară a ei, nu este limitată la
a fi o „ştiinţă”, ci, trecând printre fazele pregătirii cunoaşterii ştiinţifice,
filozofice sau filologice, îşi îndreaptă saltul, în mod doxologic, spre zona
apropierii şi primirii slavei dumnezeieşti, în Hristos; a trăirii şi a experierii
iubirii şi slavei lui Dumnezeu celei infinite.
În mod deosebit, e evidentă, în gândirea şi viaţa Părinţilor Bisericii,
încercarea teologică de pătrundere în înţelegerea şi experierea slavei lui
Dumnezeu. Poziţionarea doxologică se îndreaptă spre zona experienţelor
religioase profunde şi oferă o „înţelegere” care depăşeşte limitele şi natura
empiricului, a cunoştinţei analitice ştiinţifice. Conduce la participare, la
„comuniune”, la o iluminare dumnezeiască şi de viaţă dătătoare.
2. Călătoria spre slava lui Dumnezeu, la care ne referim, nu e un aspect

individual. Se realizează în Hristos, în Biserică. Din acest motiv, scopul direct
şi esenţial al misiunii este întemeierea unei Biserici locale, care prin săvârşirea
Tainelor, şi întreaga ei existenţă doxologică proclamă slava lui Dumnezeu,
participând la lauda „celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească Bise-
rică”. Călătoria spre slava îndumnezeirii prin har, se realizează în Biserică
şi prin Biserică. „Biserica este realitatea tainei slavei lui Dumnezeu, unde
are loc creearea noii vieţi, în comuniune, prin participarea la această slavă”
(N. Nissiotis).
Viaţa liturgică a Bisericii se cultivă şi culminează în cult. În adunarea
liturgică, fiecare credincios, ca persoană, dar şi toţi împreună, ca „Trup al lui
Hristos”, stăm în mod existenţial în faţa slavei lui Dumnezeu, trăim taina
Împărăţiei lui Dumnezeu, care a venit şi vine, proclamăm în chip doxologic,
venirea ei eshatologică. În Sfânta Liturghie, în mod deosebit, unde se repetă,
aici şi acum, evenimentele chenozei dumnezeieşti, ale Iubirii, al jertfei pe
Cruce, al Învierii, devenim participanţi la viaţa şi moartea lui Hristos Cel
Înviat şi Înălţat, asumaţi Trupului Său, părtaşi ai dumnezeieştii slave.
177
Atitudinea doxologică a fost aleasă încă dintru început de către Biserică,
prin instituirea comunităţii euharistice, care să proclame şi să prăznuiască
„Evanghelia slavei lui Dumnezeu”. Biserica a ales această poziţionare ca
centru al vieţii ei, ca să trăiască şi să exprime în mod dinamic, receptarea şi
asumarea slavei dumnezeieşti, care s-a descoperit în Hristos, într-un mod
unic şi de neînchipuit.
Această dispoziţie şi poziţionare doxologică, a creat o putere misio-
nară centripetală de atracţie, pentru milioane de oameni, chiar şi în cele
mai dificile timpuri de persecuţii şi martiraj. În cadrul sinaxei liturgice se
realizează profunda schimbare, pocăinţa, trăirea existenţială a smereniei
în slavă şi a slavei în smerenia lui Hristos, Care acceptă să Îşi ofere Trupul
şi Sângele Său în smeritele noastre daruri şi în smeritele şi nevrednicele
noastre invocaţii.
Prin exprimare doxologică şi înălţare sufletească, existenţa se luminează
prin radierea tainică a slavei lui Dumnezeu, se încarcă cu o energie senină
(liniştitoare) de necrezut, care seamănă nu atât cu energia mecanică, cât cu
cea nucleară.
Această atmosferă doxologică umple Biserica de Răsărit, care păstrează
tradiţia Bisericii unitare. Adunările doxologice prezintă aici o varietate ex-
cepţională de manifestări, cu ritmul zilnic al Utreniei, Ceasurilor, Vecerniei,
Privegherilor; a sărbătorilor sfinţilor, în cadrul unei succesiuni de perioade a
anului bisericesc; adunându-i în chip constant şi neîntrerupt pe credincioşi
într-un ritm doxologic, botezându-i în certitudinea credinţei.
Orice faptă şi orice rugăciune din cultul ortodox, este completată şi
încununată cu o exaltare de slavă, cu anunţarea insistentă şi proclamarea
slavei lui Dumnezeu. Adesea, una dintre cele mai des repetate fraze este:
„Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Toate ecfonisele Liturghiei , revin
şi se încununează cu tema slavei: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este Împă-
răţia şi puterea şi slava…”, „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi
înălţăm” (Primim această slavă, o acceptăm, o înălţăm, şi o oferim din nou,
sursei ei). Aici nu trebuie să vedem o simplă referire la slava dumnezeiască,
ci mai degrabă, o reorientare hotărâtă spre realitatea slavei lui Dumnezeu,
care dincolo de orice „realitate” convenţională, pătrunde întreaga viaţă,
întreaga istorie a lumii, veşnicia.
178
În centrul Dumnezeieştii Euharistii tronează cântarea: „Sfânt, sfânt,
sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta…”. În acest
mod sărbătoresc se proclamă, principiul cosmologic, că slava lui Dumnezeu
umple universul, spaţiul şi timpul. E vorba de o credinţă care, în continuare,
umple credinciosul cu optimism şi bucurie, în privinţa siguranţei din care
îşi trage vitalitate şi curaj. Tradiţia imnologică şi viaţa Bisericii, unindu-i pe
credincioşi într-un trup doxologic, le oferă o nouă putere, în transmiterea
vieţii veşnice şi a speranţei în Hristos, în cadrul vieţii de zi cu zi.
În mod deosebit mănăstirile, ca şi comunităţi doxologice organizate, cu
o viaţă de cult continuă şi intensă, au păstrat şi continuă să păstreze, în cele
mai variate condiţii istorice, o influenţă misionară statornică. În Apus şi în
Răsărit, în oraşe şi în deşerturi, în civilizaţii evoluate şi primitive, contribuţia
lor în răspândirea şi sedimentarea credinţei creştine, dar şi în descoperirea
spiritului lor de rezistenţă şi răbdare, a rămas de netăgăduit. Îmi aduc amin-
te, cu precădere, de rolul pe care l-au avut, în răspândirea creştinismului în
regiunile Europei de Nord, pe întinsele teritorii ale Asiei de Nord, şi ulterior,
în rezistenţa la presiunea islamului, în Asia Mică, în Egipt şi în Balcani.
Influenţate de categorii sociale şi tendinţe ale vremii noastre, mulţi se
limitează la a vedea contribuţia misionară a mănăstirilor, doar în lucrarea
lor socială şi învăţătorească (predicatorială), dar întreaga această lucrare vine
ca şi o consecinţă, ca şi o suflare de viaţă. Lucrarea principală, cea care face
ca mănăstirile să fie sprijinitoare ale evanghelizării şi centre dinamice de
misiune, este faptul că au existat şi rămân comunităţi doxologice de cult,
care trăiesc taina Împărăţiei şi răspândesc strălucirea prezenţei şi a venirii
ei eshatologice.
Frământaţi adesea de mentalitatea eficienţei, nu avem întotdeauna sen-
sibilitatea de a evalua prin sfinţenie, care prin însăşi raţiunea existenţei ei,
răspândeşte slavă şi transfigurează. Cu toate acestea, în orice vreme, sfinţii,
care sunt reflectarea prezenţei tainice a slavei lui Dumnezeu, au o influenţă
perceptibilă profundă asupra societăţii.
Dar chiar şi aceia dintre noi, care suntem activi în multe activităţi bi-
sericeşti şi eforturi misionare, cunoaştem din experienţă personală, cât de
periculos ne putem goli pe noi înşine, atraşi de „multe lucruri”, şi cât de
reînnoiţi şi liberi devenim, prin revenirea la atmosfera doxologică a cultului.
179
Această doxologie oferă putere duhovnicească interioară, viziune şi trezvie
ascetică, cu trimiteri directe şi constante la purificarea şi înălţarea slujirii
noastre zilnice. Pentru că atitudinea doxologică, despre care vorbim, nu
este statică sau pasivă, se leagă în mod organic de receptarea, asumarea şi
răspândirea slavei dumnezeieşti.
Foarte adesea, în fraza clasică „spre slava lui Dumnezeu”, centrul de
greutate cade pe ceea ce facem, pe ceea ce în continuare oferim spre slava lui
Dumnezeu, deşi sensul autentic al ei este tot ceea ce viaţa noastră găseşte în
acest demers şi procesul prin care „suntem slăviţi”, transfiguraţi şi asemenea
cu viaţa lui Hristos. Rugăciunea este un proces de asemănare cu Cel „Care
ne-a chemat la Împărăţia şi slava Sa”. Orice demers creator şi participare
la această transfigurare continuă a universului, care se realizează de către
Domnul Cel Preaslăvit, orice slujire în Biserică, orice manifestare a iubirii,
o rază a acestei reflectări a slavei Dumnezeului fervent iubitor.
Rugăciunea şi iubirea sunt singurele care nu vor cunoaşte un final în
eternitate; ele sunt limba veacului viitor. Când cineva urmează să călăto-
rească într-o ţară şi să trăiască în ea, trebuie să înveţe bine limba ei şi să
aibă dispoziţie faţă de moneda care circulă acolo. Acelaşi lucru e valabil şi
în ceea ce priveşte rugăciunea doxologică, limba veacului ce va să vină, şi
în ceea ce priveşte iubirea, care e singura monedă în „Împărăţia cerurilor”.
D. TRĂIND IUBIREA RĂSTIGNITĂ ÎN SMERENIE,

„DIN SLAVĂ ÎN SLAVĂ”
Atitudinea doxologică, la care ne-am referit, nu înlocuieşte celelalte

dimensiuni ale experienţei şi vieţii creştine. Nu le exclude; din contră, le
include.
1. Slăvirea lui Dumnezeu nu este ceva care se face din mintea umană şi
din voinţa umană, în mod autonom, ea se realizează în Hristos, prin puterea şi
suflarea Duhului Sfânt, în Biserică. Iisus a fost singurul din neamul omenesc,
Care L-a slăvit cu adevărat pe Tatăl, prin viaţa şi lucrarea Sa.
Descoperirea slavei lui Dumnezeu, în Hristos, se realizează în smerenie şi
iubire răstignită. Acesta rămâne, în chip permanent, caracterul revoluţionar
180
al slavei dumnezeieşti, care o face să difere, în mod definitiv şi decisiv, de
manifestările obişnuite ale slavei umane.
Cu gândirea poluată de convenţionalităţile lumii, ne problematizăm să
reconciliem smerenia cu slava. Înstrăinaţi prin setea de publicitate, de mărire
de sine şi promovare, uităm că autenticul în manifestarea slavei lui Dum-
nezeu este smerenia. Iisus Hristos „S-a golit pe Sine” pentru a-L descoperi
pe Dumnezeul slavei (Filip. 2:7). Cel care vrea să trăiască în El, e dator să
participe neîncetat la smerenia dumnezeiască a lui Iisus. De aceea, în Răsărit
se pune accentul pe rugăciunea lui Iisus (pentru ca inima să rămână stator-
nică numelui şi prezenţei Lui) şi pe cererea constantă a milostivirii divine, şi
pe sensul nevredniciei şi păcătoşeniei. Doar când ne golim în interior, este
posibil, în chip existenţial, să devenim primitori ai harului lui Dumnezeu.
Toate celelalte demersuri de exprimare a slavei lui Dumnezeu, marile
organizaţii externe, creaţiile pompoase şi impunătoare ale bogăţiei şi puterii
lumeşti, care imită măsurile umane ale slavei, s-au dovedit a fi caricaturi, anemi-
ce şi chiar periculoase pentru proclamarea „Evangheliei slavei lui Dumnezeu”.
Iubirea faţă de slava oamenilor stă în opoziţie cu iubirea faţă de slava
lui Dumnezeu (In. 12:43). Cel care e însetat de slava umană, nu poate
lucra autentic, din punct de vedere misionar, pentru descoperirea slavei lui
Dumnezeu. Cu cât cineva îşi asumă şi primeşte lumina slavei dumnezeieşti,
cu atât mai mult se eliberează din dorinţa de recunoaştere lumească, de bani,
de faimă, de putere.
Precum citim în Pateric: „Era cineva, pe nume Avva Pamvo, şi la acesta
mă refer, care timp de trei ani l-a rugat pe Dumnezeu, spunând: „Să nu mă
slăveşti pe pământ”. Şi atât de mult l-a slăvit Dumnezeu, încât nu putea
nimeni să îl privească în faţă, de slava care strălucea pe chipul lui”4.
Ispita de a denatura sensul slavei dumnezeieşti, prin evidenţe exterioare
de măreţie, demonstraţii spectaculoase şi proclamări apăsate, a rănit în re-
petate rânduri Biserica şi activitatea misionară, în diferite feluri. A vătămat
creştinismul în multe regiuni ale pământului, identificându-o cu gândirea
oamenilor purtaţi de diferite interese şi autorităţi ale acestei lumi, dându-se
astfel propagandei anticreştine, spaţiu de explorare.
4
„Περί του Άββα Παμβώ”, Είπε Γέρων…Το «Γεροντικόν» σε νεοελληνική
απόδοση, Ed. Astir, Atena, 1974, p. 224.
181
Timpul, prin excelenţă, al slavei lui Dumnezeu, este timpul acceptării
libere a Patimilor. Este insistentă folosirea cuvintelor alese de Domnul, în
timpul Cinei celei de Taină, drept preludiu festiv şi rezumat a ceea ce avea să
descopere despre iubire, calea Tatălui, venirea Duhului Sfânt. Sensul Jertfei
Sale: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit
întru El. Iar dacă Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va
preaslăvi întru El şi îndată Îl va preaslăvi” (In. 13:31-32).
În nici un alt context, în afara celui al iubirii răstignite, nu se poate
trăi şi descoperi slava lui Dumnezeu. Aceasta este convingerea profundă
a sfinţilor. După cum Sfântul Simeon Noul Teolog a spus-o: „Trebuie cu
sârguinţă să facem aceleaşi lucruri, ca prin ele, Care a binevoit să fie numit
Tată, şi să fie slăvit de către El, prin slava lui Iisus, care era cu Tatăl înainte
de crearea lumii. Aceste lucruri sunt crucea, adică, moartea faţă de tot ceea
ce este lumesc, întristările, ispitele, şi orice alte suferinţe ale lui Hristos.
Îndurând acestea cu multă răbdare, ne asemănăm suferinţelor lui Hristos,
şi Îl slăvim prin ele, pe Tatăl şi Dumnezeul nostru, ca fii prin har şi co-
moştenitori cu Hristos”.5 Acceptarea liberă a durerii, în numele iubirii şi
dreptăţii nu se opune vieţuirii doxologice. Din contră, o susţine. Îi oferă
adevărata dimensiune eshatologică (II Cor. 4:17).
Binecuvântaţi sunt cei care pot vedea strălucirea slavei lui Dumnezeu
în participarea răbdătoare la suferinţele umanităţii, în sărăcia celor săraci ai
lumii, în neputinţa celor neputincioşi, în setea după dreptate, în participa-
rea liberă la durere, în martiriul altora, printr-o iubire autentică şi altruistă.
Noutatea decisivă în iubirea lui Hristos nu este „să vă iubiţi unii pe alţii”,
ci, în primul rând, ceea ce urmează: „precum Eu v-am iubit”, adică, cu
altruism, plinătate, respect faţă de libertatea umană, cu toate dimensiunile
de crucificare şi urmările lor. „Evanghelia slavei lui Hristos” (II Cor. 4:4)
ne cheamă în continuu la ordine, la poziţionarea noastră în faţa chipului
dur şi necesar al slavei Crucii.
Astfel, atitudinea şi viaţa doxologică, nu înseamnă un refugiu imnolo-
gic, într-un fel de mediu închis, idilic. Mai degrabă, înseamnă o deschidere
5
Simeon Noul Teolog, „Κεφάλαια θεολογικά και πρακτικά”, Φιλοκαλία
Νηπτικών και Ασκητικών, Συμεών ο Νέος Θεολόγος, ΒΕΠΕ, vol. 19A, Tesalonic,
1983, p. 524, 526.
182
universală, participare la problemele întregii umanităţi, în mod deosebit,
a celor smeriţi şi nedreptăţiţi, înseamnă compătimire universală; o neîn-
cetată suflare şi radiere a focului Duhului Sfânt. Direct legată de sensurile
„luminii” şi ale „puterii”, „slava lui Dumnezeu” exprimă, în mod deosebit,
ceva dinamic. Viaţa surprinzătoare şi strălucitoare a sfinţilor reflectă o astfel
de trăire doxologică a smereniei şi iubirii lui Hristos, păstrând convingerea
misionară, actuală pentru orice om, în orice vreme, în orice societate.
2. Mişcarea doxologică a credinciosului şi a Bisericii, se află într-o evoluţie

dinamică neîntreruptă. E un mers continuu „din slavă în slavă”. „Iar noi toţi,
privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în
acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3:18).
Să se schimbe, aşadar, (credinciosul), scrie Sfântul Grigorie de Nissa,
în orice situaţie, spre mai bine, transfigurându-se „din slavă în slavă”, prin
creştere zilnică, pentru a fi întotdeauna mai bine şi întotdeauna să se desă-
vârşească şi niciodată să ajungă la capătul desăvârşirii. Pentru că adevărata
perfecţiune înseamnă să nu înceteze niciodată cineva să crească spre mai
bine, nici să limiteze perfecţiunea prin vreo îngrădire6. În cele din urmă, e
vorba de o creştere (evoluţie) neîncetată, de o transformare a capacităţilor
şi realizărilor oamenilor, care duce la îndumnezeirea după har. Viaţa creş-
tină constituie o mişcare neîncetată din curăţire în curăţire, din pocăinţă
în pocăinţă, din virtute în virtute, din cunoaştere în cunoaştere, o mişcare
dinamică continuă de reînnoire în Duhul Sfânt.
Limita va rămâne, în mod clar, fiinţa dumnezeiască. Pe aceasta, omul nu
urmează să o atingă. Nu participă la fiinţa lui Dumnezeu, ci se înalţă şi se
îndumnezeieşte prin radierea slavei lui Dumnezeu, a energiilor dumnezeieşti.
Ceea ce numim îndumnezeire, este participare la energia (harul), slava, şi
nu la fiinţa lui Dumnezeu. În acest punct, mintea umană înţelege că se află
la o graniţă, pe care nu poate să o treacă. Din acest motiv, abandonează
orice încercare de descriere, se predă pe sine, în chip extatic, iubitor, prin
îmbrăţişarea radiaţiei slavei lui Dumnezeu, care îl recreează, îl transfigurează,
îl umple pe deplin de lumină.
6
Grigorie, Episcopul Nissei, Προς Ολύμπιον περί τελειότητος, 8, 1, ΒΕΠΕΣ,
vol. 8, Tesalonic, 1980, p. 422.
183
Fiecare zi a credinciosului trebuie să fie o călătorie înspre scopul de a
fi „împreună slăvit” cu Hristos; prin trăirea tainei transfigurării interioare
prin rugăciune, asceză, prin concentrare asupra persoanei iubite şi asupra
tainei smereniei şi a răstignirii, care este poartă spre comuniunea cu Domnul
Cel preaslăvit, trăind nevoinţa extinderii radierii slavei lui Dumnezeu în
inimile altor oameni, în tăcerea smereniei şi a acceptării lor prin iubire, în
cadrul tainei Cuvântului, care descoperă sensul şi măreţia chemării noas-
tre. Mai mult decât atât, suntem chemaţi să participăm la transfigurarea şi
reînnoirea creaţiei, a lumii. Şi pentru a face aceasta cu o nevoinţă pozitivă,
senină, creativă, în domeniul în care fiecare este, fie că este om de ştiinţă,
practician, administrator sau orice altă slujire socială.
***
În concluzie: Înţelegerea doxologică a vieţii şi a misiunii şi cea mai clară
exprimare a acestei dispoziţii doxologice în reflecţiile, studiile şi activităţile
noastre misionare, nu înseamnă aclamaţii expresive „spre slava lui Dumne-
zeu”, nici limitarea activităţilor noastre la sinaxe de cult, imnologice. Nu
înseamnă subevaluarea celorlalte aspecte ale vieţii duhovniceşti, ci, mai
degrabă, cuprinderea şi includerea lor într-un demers de articulare şi sin-
teză. Slava lui Dumnezeu s-a descoperit deja, în Hristos, iar noi, creştinii,
suntem „chemaţi” la o experienţă continuă şi activă şi la manifestarea acestei
slave, care este identificată în terminologia biblică, în chip terminologic, cu
„Împărăţia lui Dumnezeu”.
Gândirea teologică, viaţa liturgică, mişcarea şi activitatea zilnică, trec
prin această viziune doxologică caldă şi nădejde într-un alt nivel; unul care
este departe de orice analiză abstractă, de exaltări sentimentale sau expresii
ale unei responsabilităţi de sine. Devin freamăt de viaţă în Hristos, un izvor
nesecat de lumină duhovnicească, bucurie doxologică.
184
10
„Facă-se voia Ta”

(Reflecţie teologică misionară)
(1987)
• Introducere pentru Comisia de Misiune şi Evanghelizare Mondială, Iulie, 1987,
Geneva. • „Your Will Be Done – Mission in Christ’s Way. A Meditative Introducti-
on”, International Review of Mission 77 (1988), p. 173-178. • „Your Will Be Done”,
în volumul comemorativ pentru Nikolaos Nissiotis, Θρησκεία, Φιλοσοφία
και Αθλητισμός σε διάλογο, Atena, 1987, p. 93-105. • Ιεραποστολή στα
ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Atena, 2007.
186
A. POZIŢIONAREA LUI HRISTOS FAŢĂ DE TATĂL
C ând medităm la rugăciunea pe care Domnul ne-a dat-o ca cerere

neîncetată, „facă-Se voia Ta”, atunci, în mod automat, ne vine
în minte poziţionarea lui Hristos faţă de Tatăl, Care L-a trimis: „Pentru că
M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”
(In. 6:38). Certitudinea interioară, că a venit ascultând de voia Tatălui şi
absoluta Sa identificare cu ea, defineşte conştiinţa de Sine a Dumnezeu-
Omului, a Noului Adam, a „Celui trimis” prin excelenţă, de către Tatăl.
Aşadar, pentru cei care slujesc în lucrarea de misiune – credincioşi cu-
vântului Domnului Celui Înviat, „precum Tatăl M-a trimis pe Mine, la fel
vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20:21) – nu există nici o altă alternativă, decât
aceea de a fi în continuu pregătiţi de a face voia Celui Care i-a trimis. Când
ne referim la „misiune pe urmele lui Hristos”, ar trebui, în primul rând, să
examinăm conţinutul şi profunzimea conştiinţei noastre de sine, înţelegând
ce suntem, ce vrem, care ne sunt planurile, ce facem, şi până unde ne-am
armonizat pe noi înşine cu voinţa Celui Care ne-a trimis. Astfel, vom afla
până unde ne-am curăţit voinţa de criterii şi motivaţii personale, egoiste,
astfel încât voinţa noastră să se apropie cât mai mult cu putinţă de voinţa
Celui Care ne-a trimis.
Iisus Hristos se afla în absolută înţelegere şi unitate cu Tatăl Său. De
aceea, El sublinia hotărârea Sa statornică de a Se supune voii Tatălui. Noi,
doar simple fiinţe umane – suferinzi cum suntem, de păcatul originar al
neascultării, vedem adesea „în mădularele mele (noastre) o altă lege, luptân-
du-se împotriva legii minţii mele (noastre) şi făcându-mă (făcându-ne) rob
(robi) legii păcatului, care este în mădularele mele (noastre)” (Rom. 7:23) –
cum putem să ne eliberăm de voinţa noastră personală şi să ne sincronizăm
187
zilnic cu voia lui Dumnezeu? Acest demers cheamă la o continuă trezvie şi
pocăinţă, astfel încât, să ajungem „să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne
schimbăm prin înnoirea minţii, ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu,
ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom. 12:2).
Teme, precum dreptatea mondială şi societatea globală, ne încântă
inimile în ultimii ani şi ne domină discuţiile. Însă, în demersul nostru, alte
elemente şi prejudecăţi pot intra în preocupările noastre. Teribila deviaţie
a lui Israel este, de asemenea, un pericol pentru Biserică – noul Israel al
harului. „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără
cunoştinţă. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând
să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu, ei nu s-au supus”
(Rom. 10:2-3). Dacă privim la noi înşine, în mod onest, şi ne gândim la
comportamentul nostru în anumite contexte concrete, la dilemele şi deciziile
noastre, realizăm cât de des ne-am supus propriei noastre voinţe.
Nevoia de a ne elibera tot mai mult de voinţa noastră şi de a fi pregătiţi
să acceptăm voinţa divină, constituie pentru fiecare dintre noi un principiu
primordial al vieţii noastre şi al pietrei din capul unghiului pentru „misiu-
nea pe urmele lui Hristos”. În viaţa Bisericii se mărturiseşte de mii de ori
pericolul egoismului uman, care perverteşte sensul dreptului. Singura ieşire
din sclavia labirintului egoismului nostru, este să căutăm în continuu, care
este voia lui Dumnezeu aici şi acum. „Eu nu pot să fac de la Mine nimic;
precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia
Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis” (In. 5:30).
B. RĂSPUNS LA IUBIREA LUI DUMNEZEU
Foarte des folosim cuvântul ascultare, cu accentul pe „ascultarea” faţă

de voia lui Dumnezeu, ca şi când ar fi vorba de o acceptare pasivă a unei
voinţe superioare. Însă acest mod de manifestare se potriveşte mai mult isla-
mului (care înseamnă exact „supunere”), decât ethosului creştin. Ascultarea
creştină înseamnă răspuns la iubirea lui Dumnezeu şi acceptare a consecinţelor
iubirii noastre de Dumnezeu. E vorba de o iubire care fortifică întreaga noas-
tră existenţă şi ne face apţi pentru o nevoinţă şi un rod şi mai îndrăzneaţ,
surprinzător. Orice faptă, orice gând, orice cuvânt al lui Iisus Hristos este
188
manifestare a iubirii către Tatăl. Acest fel de acceptare, în iubire, a voii lui
Dumnezeu a constituit puterea mobilizatoare a misiunii.
În gândirea teologică, se întâmplă să fie accentuată chiar „credinţa”,
uneori prin prisma „faptelor”, alteori a „ascultării” faţă de porunci, punân-
du-se în antiteză libertatea şi iubirea. Dar separaţiile de acest fel, nu s-au
dovedit niciodată rodnice vieţii spirituale şi lucrării Bisericii. Întreaga con-
ştiinţă a „Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice” le experiază
împreună, ca o unitate armonioasă. Porunci, iubire, plan şi proclamarea
tainei persoanei lui Iisus, toate sunt trăite împreună. „Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine
va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In. 14:21).
Nu există iubire adevărată fără acceptarea cu toată inima a voinţei Tatălui,
precum este exprimată în poruncile Sale. Toate aceste porunci definesc iu-
birea. Orice acceptare a ceea ce poruncile definesc, constituie manifestare
a iubirii. „Şi mă voi preda pe mine însumi Lui”. Vederea lui Dumnezeu,
relaţia de iubire cu El şi devoţiunea faţă de Dumnezeu, se întrepătrund cu
armonia concretă, iubitoare a voinţei cuiva cu voinţa lui Dumnezeu; cu Cel
Care este Dumnezeul iubirii.
Această devoţiune interioară faţă de voia lui Dumnezeu oferă existenţei
umane o putere liniştitoare şi stabilă. Identificarea iubitoare a voinţei noas-
tre personale cu voinţa lui Dumnezeu, Care este iubire, aduce o curăţire
cristalină şi o stăruinţă de fier pentru continuarea lucrării misionare.
C. SENZAŢIA PUTERII
ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, A NEPUTINŢEI
În paralel cu certitudinea interioară şi puterea pe care o oferă conştiinţa

de sine a celor care trudesc în misiune, se alătură problematizarea interioară
şi senzaţia neputinţei. În naraţiunile lor, Evangheliştii nu ascund îndoielile
multora, încă şi a celor puternici, în legătură cu însăşi persoana lui Hristos.
Nu prezintă toate lucrurile luminoase, precum, spre exemplu, în textele care
se referă la Buddha. Foarte adesea, cu adevărat, Noul Testament prezintă
critica şi îndoiala anumitor cercuri religioase şi politico-sociale ale vremii
lui Hristos, care au mers până acolo, încât să-L asemene cu satana – „cu
189
domnul demonilor scoate pe demoni” (Mt. 9:34). Disputa şi refuzul cul-
minează în confruntarea şi afrontul, care se realizează deplin la Răstignire,
în afara bruiajului confruntării.
Aceste îndoieli veneau din cercuri variate şi au continuat în timpul
epocii apostolice, nu doar din direcţia păgânismului sau iudaismului,
ci, de asemenea, şi din partea anumitor grupări bisericeşti individuale.
Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de referiri la dispute şi defăimări
cu privire chiar la statutul său apostolic. El, care atât de mult a trăit
„misiunea pe urmele lui Hristos”, afirma că: „Nu mai trăiesc eu, ci Hris-
tos trăieşte în Mine” (Gal. 2:20), clarifică, într-un mod surprinzător de
dramatic, identitatea vieţii apostolice: „Căci mi se pare că Dumnezeu pe
noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi
la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi
suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem
întru necinste!” (I Cor. 4:9-10)
Unul dintre darurile pe care Dumnezeu le oferă celor care se dedică pe
ei înşişi lucrării misionare, este experienţa personală a unor ore şi situaţii
dificile. Graţie acestui dar, textele Noului Testament nu rămân doar o simplă
naraţiune istorică, ci sintetizează experienţe noi, existenţiale şi revelatoare.
Acest tip de neîncredere, refuz şi neputinţă, aparţine naturii misiunii şi,
adesea, subliniază autenticitatea ei. Iubirea pentru Hristos e legată, într-un
mod sau altul, de Cruce. Tripla încredinţare a lui Petru faţă de Hristos, nu
a avut drept răspuns promisiunea unei vieţi confortabile şi cu onoruri, ci
anticiparea că iubirea sa va culmina în jertfire (In. 21:15-19).
Însă, toate necazurile şi durerile exterioare sunt neputincioase în a
zdruncina certitudinea interioară şi entuziasmul iubirii, care animă şi for-
tifică pe cel care este trimis de Iisus. „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea
lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa
de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?…” (Rom. 8:35-39). Experienţa
dublă a neputinţei şi, în acelaşi timp, a puterii lui Dumnezeu constituie cei
doi poli ai vieţii apostolice: „Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se
învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi…”
(II Cor. 4:7-9. Cf. I Cor. 4:12-13).
190
Încă şi o boală reală, nu aduce descurajare şi disperare, ci devine izvor de
putere: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri,
în strâmtorări, pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II
Cor. 12:10). Acesta constituie cel mai surprinzător paradox al experienţei
creştine, care determină caracterul, ethosul şi puterea misionarului creştin,
până la sfârşitul veacurilor.
D. EXPERIENŢA EXISTENŢIALĂ A ÎNVIERII
Această atitudine dinamică, încă şi în cea mai profundă neputinţă, este

rezultat nu al unei simple certitudini teoretice, ci, în principal, a unei ex-
perienţe existenţiale de trăire a Învierii. Tema Învierii era atât de evidentă în
kerygma Apostolului Pavel, încât atenienii aveau impresia că Iisus şi Învierea
(care e un substantiv feminin în limba greacă), pe care Pavel o proclama,
erau un cuplu, două noi zeităţi (Fapte 17:18).
Promisiunea Învierii şi a vieţii veşnice se leagă în mod direct de voinţa
lui Dumnezeu. Iisus repeta cu insistenţă: „Că aceasta este voia Tatălui Meu,
că oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi” (In. 6:40). Vestea cea bună ajunge în zenit prin procla-
marea învierii morţilor, reînnoirea ontologică a firii umane. Orice tăinuire
a acestui adevăr central duce la o denaturare periculoasă şi catastrofică a
mesajului creştin. Acceptarea Învierii rămâne întotdeauna presupoziţie
pentru mântuire (Rom. 10:9). Din acest motiv, întreaga viaţă spirituală a
Bisericii Ortodoxe, toate lucrurile, se învârt în jurul axului Învierii.
Ceea ce transformă neputinţa în putere este „autoritatea” finală dată
lui Hristos Cel Înviat. „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
(Mt. 28:18). Şi este foarte importantă corespondenţa (echivalenţa) celei de
a doua părţi a acestei fraze „precum în cer, aşa şi pe pământ” din rugăciu-
nea domnească. Misiunea creştină este, în mod esenţial, legată de această
„autoritate”. În continuarea versetului, cuvântul „aşadar” (în consecinţă),
care leagă cele două propoziţii, este adesea greşit interpretat. Pentru că
„datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”, din acest motiv, aşadar,
pe fundamentul acestei certitudini, „mergând, învăţaţi toate neamurile”.
Primul şi ultimul cuvânt în istorie şi în lume, „în cer şi pe pământ”, îi
191
aparţine Celui Înviat. Fără teamă sau ezitare, duceţi vestea cea bună la
întreaga creaţie.
Deschiderea spre lume – care înseamnă întregul umanităţii şi această
aşa-numită realitate secularizată – este consecinţă a Învierii şi constituie,
în mod clar, voinţă a lui Dumnezeu. Deschiderea Bisericii spre „tot” e de-
finită foarte clar şi este proclamată ca voinţă a lui Dumnezeu. Este o nouă
perspectivă, care conţine întreaga creaţie.
Însă, există şi o altă latură a universalităţii, a „universalului” voinţei lui
Dumnezeu. Primul toate („toate neamurile”), e urmat de un al doilea „…
învăţându-i pe ei să păzească toate câte v-am dat vouă”. Este de neconceput,
aşadar, să ne concentrăm, selectiv, doar asupra unor porunci. Conştientizarea
acestei deplinătăţi a poruncilor trebuie să devină din ce în ce mai puter-
nică, de fiecare dată când proclamăm că aparţinem „Bisericii universale şi
apostolice”. Întreaga voinţă a lui Dumnezeu trebuie să ne determine viaţa.
Una dintre tragediile istoriei creştine şi a realităţii contemporane a Bisericii,
este alegerea de către creştini a anumitor principii şi porunci creştine şi res-
pingerea – teoretică sau practică – a altora. Vorbim fluent despre libertate,
iubire, societate umană, însă ne minţim vorbind despre control de sine,
smerenie, răstignirea omului cel vechi, despre „calea cea strâmtă” şi jertfă de
sine. Uităm că voinţa lui Dumnezeu constituie o unitate, o realitate care le
îmbrăţişează pe toate. Împreună cu înţelegerea unitară a misiunii, e vremea
să accentuăm şi nevoia înţelegerii voinţei lui Dumnezeu ca un întreg.
E. PROCES CU DIMENSIUNI COSMICE
Însăşi cuvântul crucial „toate” apare din nou în viziunea şi perspectiva

Apostolului Pavel, când priveşte la viitorul Bisericii, prevăzând finalul decisiv
al lumii. Prin suflarea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii, prin prezenţa
continuă a Duhului, începe un proces de transfigurare al vieţii umane, care
înalţă umanitatea şi transfigurează lumea. În toată această evoluţie există
o taină: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă,
astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca
toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate
întru El” (Efes. 1:9-10). În faţa acestei minunate viziuni, gândirea umană
192
se simte ameţită. Toate lucrurile îşi vor afla propria lor raţiune, scopul lor,
care este Hristos. „Toate cele din cer şi de pe pământ”.
La această „taină a lui Dumnezeu” participăm prin exersarea misiunii.
Această perspectivă ne eliberează de orice pietate individualistă şi tendinţă
de a marginaliza efortul apostolic. Luăm parte la un proces dumnezeiesc,
care are dimensiuni cosmice. Misiunea este – să ne-o repetăm – misiunea lui
Dumnezeu, nu a noastră. La marea Lui iniţiativă, Dumnezeu ne cheamă
să devenim co-lucrători şi ambasadori ai Lui. Planul Lui se va împlini cu
siguranţă. Puterea şi răbdarea noastră se bazează pe acest adevăr. Acesta este
izvorul bucuriei şi al optimismului nostru.
Hristos Se revelează ca centru al creaţiei, ca scop al lumii. Noul element
decisiv, pe care Hristos îl oferă, nu este un întreg de anumite adevăruri şi
principii, precum învăţătura câtorva înţelepţi (de ex. Gautama Buddha
sau Confucius), sau a vreunui „profet” (precum Zoroaster sau Moha-
mmed). Iisus Hristos, unind firea divină şi firea umană într-un mod unic
şi irepetabil, remodelează firea umană şi îi comunică, îndrăznesc să spun,
noi cromozomi. Cromozomi duhovniceşti, care determină un cod tainic
(mistic) de evoluţie, mişcând persoana umană spre Hristos ca persoană,
de la raţional spre unirea persoanei umane cu Logosul, de la comunitatea
umană spre comuniunea (koinonia) de iubire. Şi, în consecinţă, realizează
o transfigurare a întregii creaţii.
Hristos, ca şi iubire, constituie Omega evoluţiei lumii. În cadrul întâm-
plărilor, pe care în fiecare epocă le trăieşte umanitatea, creştinii înaintează
cu certitudinea intuiţiei, cu credinţa că toate, întregul univers, întreaga
creaţie, se află într-un proces de transfigurare, îndreptându-se spre unirea
cu Hristos, Care este Cuvântul universului. Asumarea în El, constituie pro-
punerea creştină, în ceea ce priveşte evoluţia creatoare a haosului robotizat,
care prevesteşte o tehnologie rece, indiferentă faţă de existenţa umană.
Folosind fraza „Facă-Se voia Ta – misiune pe urmele lui Hristos”, ne
concentrăm, de regulă, atenţia asupra vieţii pământeşti a lui Hristos, de
la Întrupare până la Răstignire. Dar Hristos, în care noi credem, este Cel
Înviat, Cel Înălţat; Cel care iarăşi va veni, Domnul, Cuvântul lumii. Pe
această credinţă se bazează soluţia problemei puterii şi neputinţei. Aceasta
este cea care păstrează vie speranţa noastră pentru viitor.
193
Contemplarea lucrării Cuvântului, înainte de Răstignire şi după aceasta,
în mod deosebit, după Înviere, este centrul experienţei liturgice şi rămâne
stabil în conştiinţa Bisericii universale şi apostolice.
Credinţa şi confidenţialitatea în Domnul, determină conştiinţa de sine a
Bisericii, oferindu-i o vitalitate şi o putere extraordinară pentru a da mărturie,
chiar şi sub cele mai dificile persecuţii. Certitudinea că, acceptând voinţa
Domnului universului, ne asumăm un rol clar şi crucial în lume, acum şi
până la sfârşitul veacurilor, umple inimile noastre cu entuziasm.
Aceasta este încrederea în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, care
ne umple de dorinţa de a ne ruga „facă-Se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe
pământ”, pentru că cunoaştem că, în această voinţă se află viaţa, libertatea,
speranţa, frumuseţea şi, în mod deosebit, iubirea.
194
11
Misiune ortodoxă:
trecut – prezent – viitor
(1989)
• „Ορθόδοξη Ιεραποστολή. Παρελθόν – Παρόν – Μέλλον”. Γενηθήτω το
θελημά Σου. Η αποστολή της Ορθοδοξίας σήμερα, ed. G. Lemopoulos, Neapo-
lis-Thessaloniki 1989, p. 69-95. • „Orthodox Mission – Past, Present, Future”, Your
Will be done, Orthodoxy in Mission (ed. G. Lempoulos), Tertios, Katerini – Geneva,
WCC, 198 Die Orthodoxe Kirche Leitfaden Oekumenische Missions-theologie,
Ιεραποστολή στα ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες .
196
M ărturisirea ortodoxă se întrepătrunde cu dorinţa trăirii voii lui
Dumnezeu, într-o dispoziţie iubitoare şi eroică. „A trăi în Hris-
tos” şi „a-I urma paşii” (I Petr. 2:21) a fost întotdeauna idealul şi inima
spiritualităţii ortodoxe. Năzuinţa centrală a cultului ortodox este expri-
mată în cererile Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, când „biserica
credincioşilor” se adresează Tatălul şi Îl imploră: „Astfel făcându-ne părtaşi
acestor daruri dumnezeieşti şi primind viaţa cea nouă prin ele, putem fi
uniţi în Hristosul Tău, prin Cuvântul Tău, Domnul, Care petrecând în noi
şi umblând printre noi, ne face biserică a Preasfântului şi Preacinstitului
Tău Duh”. Slava transfiguratoare şi puterea Dumnezeului Treimic trebuie
să strălucească în timp, prin misiunea Bisericii, în orice manifestare a vieţii
umane şi în întreaga creaţie.
Deoarece, cuvântul-cheie „misiune”, în jurul căruia se vor dezvolta
discuţiile noastre, se foloseşte adesea cu o mulţime de nuanţe, e nevoie să
clarificăm că, prin acest cuvânt înţelegem mărturisirea pentru Dumnezeul
Treimic Cel Viu, care ne cheamă la mântuire şi îi leagă pe oameni cu Biserica,
oameni care nu îi aparţin acesteia sau şi-au pierdut legătura cu ea. Această
caracteristică diferenţiază Biserica de o simplă grijă pastorală, care se adre-
sează celor care sunt deja incorporaţi în Biserică. Terenul misiunii creştine
astăzi este nu doar zona regiunilor întinse, îndepărtate, ale aşa zisei lumi
a treia (mai precis, două treimi din totalul populaţiei lumii), ci şi întreaga
lume. E vorba aşadar, de misiune pe toate continentele.
Pentru fiecare Biserică locală, misiunea este „internă”, când se desfă-
şoară în graniţele ei geografice, lingvistice şi culturale, şi „externă”, când se
desfăşoară dincolo de aceste graniţe, la celelalte popoare, în alte ţări.
Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolică” este obligată să
dea mărturie şi celor de aproape, cât şi celor de departe şi să manifeste in-
197
teres faţă de tot omul, la nivel personal şi social, de progresul întregii lumi.
Nimic din ceea ce se referă la existenţa umană nu este în afara interesului
scopului misiunii creştine.
A. O SUCCINTĂ PRIVIRE ÎN TRECUT.

PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE MISIUNII ORTODOXE
În anul 1958, când a existat o reînsufleţire a idealului misiunii externe

în Ortodoxia contemporană, a trebuit să ne confruntăm cu două dificultăţi:
surpriza apusenilor, care credeau că Biserica Ortodoxă este introspectivă şi
neinteresată în misiune; şi o reacţie pasivă, internă, între ortodocşi, care priveau
acest interes ca pe ceva străin. Din acest motiv, în timpul primului deceniu, nu
doar că s-a accentuat misiunea externă ca şi necesitate teologică şi bisericească
ortodoxă, dar s-a făcut un demers important de studiere a istoriei ei.
Dintre documentele relevante, care au fost publicate în ultimele decenii,
a devenit clar că, responsabilitatea apostolică e un element fundamental al
conştiinţei de sine ortodoxe1, chiar dacă, în anumite circumstanţe istorice,
activitatea misionară a anumitor Biserici locale şi-a redus din intensitate şi
interes, diferite misiuni devenind letargice.
1
Vezi A. Schmemann, „The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition”, The
Theology of the Christian Mission, G.H. Anderson, ed., New York 1961, p. 250-257. G.
Khodre, „Εκκλησία και Αποστολή”, Πορευθέντες, 3 (1961), p. 40-42, 56-58. N.
Nissiotis, „The Ecclesiological Foundation of Mission”, The Greek Orthodox Theological
Review, 8 (1962), p. 22-52. A. Yannoulatos, „Orthodoxy and Mission”, St. Vladimir’s
Seminary Quarterly, 8 (1964), p. 139-148. Idem, Σκοπός και κίνητρον Ιεραποστολής
εξ επόψεως θεολογικής, Αθήνα, 1966. Retipărire din rev. Θεολογία 37 (1966) – vezi
republicarea în capitolele anterioare ale acestui volum. Idem, Αφετηριακαί σκέψεις δια
την Εξωτερικήν Ιεραποστολήν, Αθήνα, 1968. Republicare din rev. Πορευθέντες,
10 (1968) şi Εκκλησία, 55 (1968). Idem, Αδιαφορία για την Ιεραποστολή σημαίνει
άρνηση της Ορθοδοξίας, Αθήνα, 1971. J. Meyendorff, „The Orthodox Church and
Mission: Past and Present Perspectives”, St. Vladimir’s Seminary Quarterly, 16 (1972), p.
59-71. E. Voulgaraki, „Orthodoxe Mission”, Lexikon Missions-theologischer Grundbegriffe,
Hrgb. K. Mueller şi Th. Sundermeier, Berlin 1987. Jon Bria (ed.), Martyria/Mission. The
witness of the Orthodox Churches today, Geneva 1980. Pentru o mai amplă prezentare
a subiectului şi o bibliografie mai detaliată vezi J. Stamoolis, Eastern Orthosox Mission
Theology Today, Maryknoll, N. Y. 1986. Vezi şi nota 91.
198
În acest an (1989) al aniversării unui mileniu de la încreştinarea ruşilor,
luminează şi mai mult, atât iniţiativele misionare ale bizantinilor, cât şi
acţiunile apostolice ale ucenicilor lor ruşi, în secolele ce au urmat.
1. Pe întreaga durată a unui mileniu de viaţă a lui, Bizanţul ortodox s-a

preocupat cu răspândirea credinţei creştine, atât păgânilor din cuprinsul
graniţelor lui, sau triburilor păgâne care invadau Imperiul, cât şi ţărilor ve-
cine. În mod deosebit, distingem două perioade cu un intens zel misionar:
a) din secolul al IV-lea până în secolul al VI-lea, culminând cu perioada lui
Justinian; şi b) între secolele al IX-lea şi al XI-lea, sub dinastia macedoneană.
În prima perioadă, ca şi în a doua, activitatea apostolică a fost însoţită de o
căutare teologică profundă şi de o înflorire duhovnicească.
În prima perioadă, s-au nevoit în lucrarea misionară episcopi luminaţi,
precum Sfântul Ioan Hrisostom († 407), sfinţi monahi, precum Sfântul
Ilarion († 371), Sfântul Eftimie († 473) şi Sfântul Savva († 532). Bizantinii
s-au interesat de încreştinarea anumitor popoare care se învecinau cu impe-
riul, precum goţii, hunii, ivirii, a anumitor triburi din Colchis sau Caucaz.
Mai mult decât atât, în Sud, după încreştinarea etiopienilor, s-au interesat
de încreştinarea anumitor triburi din Numibia şi din regiunile nordice care
aparţin astăzi Tunisiei. Această primă perioadă, datorită acţiunii misionare
în zone unde, ulterior, au avut loc multe amestecări de populaţie, este foarte
puţin cunoscută.
Cea de a doua perioadă, legată de încreştinarea lumii slave, a fost cerce-
tată mai mult; în special în ultimii ani, când interesul mondial s-a focalizat
pe celebrarea aniversării a 1100 de ani, de la misiunile Sfinţilor Chiril şi
Metodie şi a mileniului amintit anterior.
Misiunea bizantină se baza pe câteva principii clare şi fundamentale.
Amintim: la început exista o dorinţă de a întemeia o comunitate euharis-
tică locală. Astfel, se dădea întâietate traducerii Sfintei Scripturi, textelor
liturgice şi a literaturii patristice, dar şi ridicării de biserici frumoase, care
proclamau prin tăcerea lor elocventă, frumosul, că Dumnezeu S-a coborât
între oameni. Importanţa pe care teologia bizantină o dădea vieţii liturgice şi
„îndumnezeirii” omului, nu a împiedicat Ortodoxia să se intereseze direct de
dimensiunea socială şi culturală a vieţii. Împreună cu Evanghelia, bizantinii
199
implementau în popoarele încreştinate, întreaga lor experienţă – politică,
artistică, economică, culturală – pătrunsă de principiile evanghelice şi de
viziunea creştină asupra vieţii; contribuind la procesul modelării conştiinţei
de sine a noilor popoare, şi la dezvoltarea propriei lor culturi.
Prin puterea Evangheliei, care era infuzată valurilor de popoare necivi-
lizate care invadau Europa, Bizanţul creştin le-a adus o viaţă complet nouă;
din punct de vedere spiritual, social, şi politic. Flexibilitatea şi înţelegerea cu
care misionarii greci au adaptat liturghia şi tradiţia bizantină circumstanţelor
locale, le-au dat acestora un caracter universal, făcându-le element de legă-
tură între popoarele ortodoxe. În acelaşi timp, dezvoltarea limbii specifice
şi a unei sinteze sufleteşti a fiecărui popor, pentru care cu atâta respect şi
dăruire au lucrat mulţi misionari bizantini, a salvat personalitatea popoarelor
încreştinate. În opoziţie cu orice concepţie administrativă centralizată şi
monolitică despre Biserică, misionarii bizantini vedeau unitatea Bisericii în
extinderea ei şi în doxologia ei comună – cu multe voci, aşadar, „în unitatea
duhului” - şi în participarea lor sacramentală la paharul vieţii, „că o pâine, un
trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10:17).
În cele din urmă, misiunea în Bizanţ nu a constituit lucrarea vreunui
grup de „specialişti”. La ea au luat parte episcopi, preoţi, monahi, împăraţi
– mari sau medii – principese, diplomaţi, ofiţeri, soldaţi, comercianţi, ma-
rinari, emigranţi, călători, sclavi2. Eroismul modest şi răbdător, cu care s-au
trudit, spre o astfel de direcţie, mii de bizantini cunoscuţi şi necunoscuţi,
pe parcursul întinsei vieţi a imperiului, îl determină pe cel care îi studiază
istoria, să evidenţieze ceea ce Charles Diehl a scris, cu privire la încreştinarea
slavilor: „Lucrarea misionară a fost una dintre măririle Bizanţului”3.
2
Mai multe vezi A. Yannoulatos, „Βυζάντιον, έργον Ευαγγελισμού”, Θρησκευτική
και Ηθική Εγκυκλοπαιδεία, vol. 4 (1964), p. 19-59. Idem, Κύριλλος και Μεθόδιος,
δείκται πορείας, Αθήνα, 1966, retipărit din rev. Εκκλησία, 53 (1966). Idem, Μοναχοί
και ιεραποστολή κατά τον Δ’αι΄, Αθήνα, 1968. Pentru alte aspecte specifice ale misiunii
bizantine vezi F. Dvornik, Les Slaves,Byzance ei Rome au IX siècle, Paris, 1929. M. Lacko,
Saints Cyril and Methodius, Rome 1963. M. Spinka, A History of Christianity in the Balkans,
Hamden, Conn 1968. Δ. Γόνη, „Βίος και δράση του Αγίου Μεθοδίου” Πάντα τα
έθνη, nr. 15 (1985), p. 6-9. Vezi şi alte articole în acelaşi volum comemorativ.
3
Ch. Diehl, Les grands problems de l’histoire byzantine, Paris 1943, p. 17.
200
2. Activitatea misionară rusă prezintă, de asemenea, un larg interes şi o
extraordinară varietate. În prima perioadă, care se întinde de la botezarea lo-
cuitorilor Kievului până la cucerirea mongolilor (988-1240), se creează centre
monahale, care devin baze misionare. Episcopi luminaţi, preoţi şi călugări au
trudit, în mod eroic, pentru evanghelizarea triburilor slave din Nord.
În a doua perioadă, de la invazia mongolă până în jur de sfârşitul seco-
lului al XV-lea, un mare număr de monahi s-au retras în păduri, şi au făcut
din sihăstriile lor, centre de activitate misionară şi culturală. Prizonieri de
război au devenit primii apostoli ai tătarilor. Pe lângă diferiţi evanghelişti
anonimi ai acestei perioade, s-au ridicat mari personalităţi misionare, precum
Ştefan de Perm († 1396).
În timpul celei de a treia perioade, din secolul al XVI-lea până în secolul
al XVIII-lea, sute de mii de musulmani din rândul populaţiei locale din jurul
regiunii Kazan s-au convertit la Ortodoxie. Pe măsură ce Imperiul se extin-
dea spre Siberia, unde creştinismul era până atunci necunoscut, mulţime de
biserici şi mănăstiri se construiau, într-un număr care nu reuşea să acopere
nevoile. În această perioadă, politica de stat era adesea ostilă misiunii. Cu
toate acestea, mari figuri misionare, precum Sfântul Trifon de Novgorod
(†1583), misionar la laponieni, episcopul Filotei de Tobolsk († 1727) şi
alţii, prin zelul lor misionar, au reuşit să aducă mii de oameni la Hristos.
A patra perioadă, din secolul al XIX-lea până la Revoluţia rusă (1917),
prezintă un puternic caracter bisericesc şi se distinge prin realizările ei. Misi-
onarii au fost numeroşi: episcopi remarcabili, preoţi, monahi şi laici, printre
care: monahul Macarie Gloukharev († 1847), apostol al triburilor războinice
din respingătorul lanţ muntos Altai; episcopul Inochentie Veniaminov (†
1879), ulterior Mitropolit al Moscovei, care a propovăduit printre aleuţi,
eschimoşi şi alte triburi din Alaska; Sfântul Herman, de asemenea, în Alas-
ka; comerciantul Sidenikoff, între samoiţi; lingvistul şi teologul Nicholas
Ilminsky, care a introdus noi metode de traducere şi misiune între tătari.
Multe au fost triburile spre care s-a îndreptat misiunea rusă. Multe au fost
şi limbile în care s-a tradus Evanghelia.
În tot acest efort misionar, o mare contribuţie a avut-o Societatea Mi-
sionară Ortodoxă, care a fost înfiinţată la Moscova, în anul 1870, şi care
a oferit suport financiar misiunilor ruse. O altă mare contribuţie a fost
201
făcută de către Academia din Kazan, care a devenit un centru pentru studii
misionare. Departamentul de traduceri al acesteia, a publicat cărţi în zeci
de limbi, pentru regiunile Volga, Siberia, Caucaz etc.
Misionarii ruşi au fost activi şi în afara graniţelor Imperiului, în China,
Korea şi Japonia, cu personalităţi de anvergură, luminate, precum episcopul
Innochentie Figurovsky, în China, şi arhiepiscopul Nikolai Kasatkin (1836-
1912), în Japonia4.
Misionarii ruşi au fost inspiraţi de principiile bizantine ale Ortodoxiei,
dezvoltându-le într-un mod original şi cu curaj. Au creat un alfabet pentru
limbile nescrise. Biblia şi textele liturgice au fost traduse în noi limbi. Litur-
ghia era săvârşită în diferite dialecte locale, cu o atenţie filologică deosebită.
Pregăteau şi promovau clerici nativi, cât de repede puteau, încurajând par-
ticiparea atât a clerului, cât şi a laicatului la viaţa bisericească, încurajându-i
pe toţi credincioşii. Se ocupau de educaţia în agricultură, progres tehnologic
şi, în general, de evoluţia socio-culturală a triburilor şi a popoarelor atrase
la Ortodoxie. Continuând Tradiţia ortodoxă, au acordat o poziţie centrală
vieţii liturgice, arhitecturii armonioase a bisericilor, frumuseţii cultului şi
consecinţelor sociale ale vieţii în Hristos. Anumite principii şi fundamente,
care doar de curând au fost adoptate de către misionarii apuseni, au fost
dintru început fundamente de necontestat.
4
Despre misiunile ruse, în general, vezi: Eu. Smirnoff, A Short Account of the His-
torical Development and Present Position of Russian Orthodox Missions, London 1903.
Otis Cary, Roman Catholic and Greek Orthodox Missions, vol. 1: A History of Christianity
in Japan, New York 1909. S. Bolshakoff, The Foreign Mission of the Russian Orthodox
Church, London 1943. J. Glazik, Die russisc-orthodox Heidenmission seit Peter dem Grosse,
Muenchen 1954. Idem, Die Islammission der russisch-orthodoxen Kirche, Muenster 1959.
Anastasios Yannoulatos, „Ορθοδοξία στην Κίνα”, Πορευθέντες, 4 (1962), p. 26-30,
36-39, 52-55. Idem, „Ορθοδοξία στην Αλάσκα”, Πορευθέντες, 5 (1963), p. 14-22,
44-47. Idem, „Orthodoxy in the Land of the Rising Sun”, Orthodoxy 1964, A Panorthodox
Symposium, Atena 1964, p. 300-319, 338-340. Ηλ. Βουλγαράκι, Η ιεραποστολή
κατά τα ελληνικά κείμενα από του 1821 μέχρι του 1917, Αθήνα 1971. E. Widmer,
The Russian Ecclesiastical Mission in Peking during the Eighteenth Century, Cambridge,
Mass. 1976. P.D. Garett, St. Innocent, apostle to America, Crestwood 1979. J.J. Oleksa,
„Orthodoxy in Alaska. The Spiritual History of the Kodiak Aleut People”, St. Vladimir’s
Theological Quarterly, 25 (1981), p. 3/19.
202
3. Multe Biserici Ortodoxe, nevoite să trăiască sub regimuri islami-
ce – patru veacuri de ocupaţie turcă în Balcani şi treisprezece veacuri de
dominaţie arabă în Egipt – desigur că, nu au fost în poziţia de a organiza
misiuni în exterior. Din contră, pentru a face faţă pericolului extraordinar
al convertirii populaţiei creştine la islam, au fost obligate să ducă o luptă
susţinută pentru menţinerea păstoriţilor şi să-i recâştige, din timp în timp,
pe cei pierduţi. Acest efort misionar îndelungat, care a constituit o rezistenţă
eroică la variate şi puternice presiuni din partea unei alte religii, a dus la
adăugarea a mii de noi martiri Bisericii5.
Chiar şi în secolul al XX-lea, în ţări dominate de regimuri antireligioase
fanatice, Biserica şi-a trăit misiunea ca rezistenţă, într-un mod constant,
paşnic, potrivit ethosului primilor creştini. E vorba despre capitole de is-
torie bisericească, dintre cele mai eroice şi mai autentice, care aşteaptă un
studiu sistematic.
4. De aceea, ar trebui să privim spre tema trecutului şi sub un alt aspect.

Când ne aflăm în contexte apusene, în mod automat, ortodocşii dezvoltă
o descriere excelentă despre tot ceea ce este în Biserica noastră. Adesea
avem tendinţa de a compara propriile noastre piscuri cu văgăunele altora.
Este acum timpul ca, analizând trecutul, să devenim mai obiectivi. Aceasta
o impune ethosul ortodox, care se conduce după lumina Duhului Sfânt,
„pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5:9).
Studiind cu un astfel de duh „ortodox” contextele istorice, ne e de
folos să fim atenţi nu doar la excepţiile misiunii ortodoxe, ci şi la perioadele
de slăbiciune şi de letargie. Primele au condus la noi creaţii, ca şi în cazul
5
Pentru neo-martiri, vezi: Nicodim Aghioritul, Νέον Μαρτυρολόγιον, a III-a ediţie,
Atena, 1961. Hrisostom Papadopoulos, Οι Νεομάρτυρες, a II-a ediţie, Atena, 1934. I.
Perantonis, Λεξικόν των Νεομαρτύρων, Οι Νεομάρτυρες από της αλώσεως της
Κωνσταντινουπόλεως μέχρι της απελευθερώσεως του δούλου Έθνους, 3 volume,
Atena, 1927. A. Vakalopoulos, Ιστορία του νέου Ελληνισμού, vol. II, Thessaloniki,
1976 (în mod deosebit p. 236-242). I. Menounos, Κοσμά του Αιτωλού. Διδαχές και
Βιογραφία, Atena, 1976. D. Constantelos, „The „Neomartyrs” as Evidence for Methods
and Motives Leading to Conversion and Martyrdom in the Ottoman Empire”, The Greek
Orthodox Theological Review, 23 (1978), p. 216-234.
203
încreştinării multor popoare şi, în mod deosebit, a slavilor. În timp ce, orele
de letargie şi omisiune au provocat evoluţii istorice şi socio-religioase, care
au costat inimaginabil Ortodoxia, slăbirea în Bizanţ a interesului faţă de o
misiune externă adecvată, consistentă şi permanentă, a contribuit la evoluţia
unui vacuum spiritual, care a propulsat islamul în lumea arabă şi, în cele din
urmă, la căderea Imperiului Bizantin. Dacă în secolele IV, V şi VI, Biserica
bizantină ar fi depus acelaşi efort sistematic şi profund, de traducere a Sfintei
Scripturi în limba arabă, pentru a dezvolta o identitate culturală în triburile
arabe, precum a făcut ulterior, pentru triburile slave şi popoarele ruse din
Nord, evoluţia din Sud, dar şi traseul ei, ar fi fost diferite.
De asemenea, mai târziu, „misiunea internă” lipsită de entuziasm în
vastele regiuni ale Rusiei, lipsa de sensibilitate la evoluţiile sociale şi la tră-
irea idealurilor creştine, în spaţiul politic şi social, a condus la dezvoltarea
marxism-leninismului, care a dominat în secolul al XX-lea, în aproape toate
ţările ortodoxe. Aceste două realităţi socio-politice atât de diferite, a islamului
şi a comunismului, s-au extins geografic, şi adesea cultural, în zone în care Or-
todoxia s-a dezvoltat şi a înflorit; fiecare dintre ele absorbind, în mod eclectic,
ceva din elementele ei particulare. Îndrăznesc să privesc cele două sisteme, în
formarea lor iniţială, ca două sisteme radicale „eretice” ale Răsăritului ortodox.
Islamul şi-a asumat, în mod fragmentar, elemente ale creştinătăţii ortodoxe,
alterându-le şi distorsionându-le; în timp ce, ideologia socialistă a lui Lenin,
a remodelat alte caracteristici ale mentalităţii ortodoxe ruse, precum idealul
eroic, de luptă şi viziunea eshatologică a frăţietăţii umanităţii.
B. PERIOADA CONTEMPORANĂ
Condiţiile socio-politice, care s-au dezvoltat în multe Biserici Ortodoxe

locale şi pericolul devierii poporului, au adus asupra secolului XX o deosebită
relevanţă, în privinţa „misiunii interne” (cea care se realizează în regiunea
geografică, lingvistică şi culturală a Bisericii locale). Am putea distinge trei
medii diferite, în care Bisericile Ortodoxe locale au fost nevoite să trăiască şi să
dea mărturie, în vremea noastră: a) Mediul musulman, în care îşi desfăşoară
activitatea episcopiile care aparţin, de regulă, vechilor Patriarhii Ortodoxe; b)
Mediul socialisto-marxist, în cadrul căruia se dezvoltă (1989) multe Biserici
204
din Europa de Răsărit; c) Noul mediu secularizat, pluralist, tehnocratic, cu
curentul lui afectat de agnosticism, în cadrul căruia se află Bisericile Ortodoxe
din diaspora Europei de Apus, America şi, recent, din Grecia.
Toate aceste medii prezintă o dinamică polimorfă, care adesea are influenţe
distrugătoare în anumite Biserici locale. Alţi vorbitori, din cadrul conferinţei
noastre, au încercat să prezinte condiţiile speciale şi problemele cu care se
confruntă Bisericile Ortodoxe tradiţionale locale. În prezenta expunere, mă
voi limita să mă refer la anumite elemente concrete, în legătură cu noile Bise-
rici formate în secolul al XX-lea în Africa şi în Asia şi la centrele de sprijinire
a misiunii externe6. Micile Biserici Ortodoxe misionare din Africa şi Asia,
chiar dacă din punct de vedere numeric, rămân mici, au deschis un capitol
serios în istoria ortodoxă. Ele contribuie la transplantarea Ortodoxiei în noi
regiuni, deşi numărul lor nu este impresionant. În comparaţie cu alte Biserici,
rezultatele sunt modeste, însă în comparaţie cu trecutul, ele arată o serioasă
creştere, şi sunt o pepinieră dătătoare de speranţă pentru viitor.
1. Începem cu misiunea care se realizează prin directa jurisdicţie eclesială

a Patriarhiei de Constantinopol. Biserica Ortodoxă din Korea are astăzi (1989)
4 biserici şi parohii, în oraşe relativ mari, doi preoţi coreeni şi în jur de 2000
de credincioşi. Pentru dezvoltarea ei, muncesc acolo doi preoţi misionari,
doi laici şi trei maici, toţi din Grecia. Pentru pregătirea de membrii nativi,
funcţionează un Seminar, cu program în trei după-amieze pe săptămână. În
ultimii ani, au fost traduse în limba coreană multe cărţi ortodoxe; liturgice,
dar şi cu un caracter istoric, general, şi edificator. Nuclee ortodoxe s-au dez-
voltat, de asemenea, în Hong Kong şi Singapore. Recent, în India au fost
create două parohii, la 100 km de Calcutta, în Arabachi. Preoţii indieni au
fost hirotoniţi şi acolo îşi desfăşoară activitatea şi un misionar.
2. Mult mai susţinut este efortul misionar asumat sub jurisdicţia Patriar-
hiei Alexandriei şi a întregii Africi. Primele nuclee ortodoxe au fost create în
6
În legătură cu evoluţia recentă a Bisericilor misionare din ultimii ani, vezi ştirile şi
cronicile din periodicele: Πορευθέντες (Aθήνα) 1 (1959) – 10 (1968); Φώς Εθνών
(Πάτρα), Εξοτερική Ιεραποστολή (Θεσσαλονίκη); Πάντα τα έθνη (Αθήνα) şi
Mission – Ιεραποστολή (St. Augustine, Fl.).
205
Africa de Răsărit, la iniţiativa africanilor înşişi. Astăzi (1989) se dezvoltă în
această regiune, în jur de 210 parohii ortodoxe şi mici comunităţi, slujite de
către 75 de clerici africani şi de 50 de citeţi – cateheţi. Principalul nucleu al
ortodocşilor se află în Kenia, unde există 85 de parohii şi 67 de mici comu-
nităţi. Au 10 grădiniţe, 5 şcoli primare, un gimnaziu şi 3 spitale. Numărul
credincioşilor depăşeşte 60.000. Grupul misionar este constituit dintr-un
episcop, un preot, două maici, opt laici, trimişi şi plătiţi de către Biserica
Greciei, Finlandei, Americii şi Ciprului. Această conlucrare interortodoxă
e o nouă caracteristică în istoria misiunii ortodoxe.
Biserica Ortodoxă din Uganda are 29 de parohii, care sunt deservite de
către un episcop vicar african şi 14 preoţi africani. Numărul credincioşilor
e evaluat la aproximativ 10.000. Un anumit număr de ugandezi au studiat
la diferite Facultăţi de Teologie din străinătate, sau în cadrul altor facultăţi.
Misiunea întreţine două gimnazii, zece şcoli primare şi o policlinică. Există,
de asemenea, patru dispensare medicale. Ţara a suferit mult, din pricina
războiului civil şi multe planuri de clădire sau reclădire de biserici, ca şi alte
centre, au întârziat.
Biserica Ortodoxă din Tanzania, care s-a format în ultimii opt ani, are
9 parohii, 21 de mici comunităţi şi 9 biserici. Numărul credincioşilor e
estimat la 8.000. De curând, au fost înfiinţate 3 dispensare medicale. Există
4 preoţi şi 2 diaconi africani.
Pentru educaţia clericilor africani, din anul 1982 există la Nairobi
„Şcoala Patriarhală Arhiepiscopul Macarie al III-lea al Ciprului” (în 1988
avea 12 profesori şi 47 de studenţi). Ortodocşii Africii de Răsărit aparţin
diferitelor triburi. Pentru a face faţă necesităţilor liturgice, Sfânta Liturghie
a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost publicată în mai multe limbi: swahili,
kikuyu, luya şi luganda; s-au mai făcut şi alte traduceri de texte liturgice în
aceste limbi, ca şi în limbile haya şi lwo, urmând şi traduceri sistematice în
limbile nandi şi lango.
În Africa Centrală s-au înfiinţat două mari centre misionare, unul în
Kanaga şi altul în Kolwezi (Zair). Există acolo 49 de parohii şi în jur de
9.000 de creştini ortodocşi, deserviţi de 22 de clerici zairezi. Biserica locală
este sprijinită de către doi arhimandriţi greci şi de 12 laici. De asemenea,
funcţionează şcoală primară, gimnaziu şi un mic Seminar pentru candidaţii
206
la preoţie, un cămin pentru tineri şi un dispensar medical. Pentru cult şi
catehizare se foloseşte limba franceză, swahili şi alte dialecte locale.
În Africa de Apus avem următoarele informaţii: în Camerun, există o
comunitate ortodoxă, cu doi preoţi nativi; în Gana (din 1977), există 12
parohii ortodoxe, cu 9 biserici, deservite de 5 preoţi nativi şi 2 diaconi.
Sfânta Liturghie, un rezumat de istorie bisericească, Botezul, Căsătoria şi
slujba de înmormântare au fost toate traduse în limba Fanti. În Nigeria există
16 parohii, deservite de un preot misionar şi 9 preoţi locali – 12 biserici, 4
şcoli primare şi suficiente grădiniţe.
Spectrul lucrării misionare este mai larg. Şi se extinde încă şi mai mult,
când ne gândim la responsabilitatea pe care o are fiecare Biserică locală
în a fi aproape de popor, în domeniul asigurării unei îngrijiri medicale, a
educaţiei, a culturii. Toate manifestările vieţii umane trebuie transfigurate
prin harul Dumnezeului Treimic.
Rugăciunea şi dorinţa (viziunea) noastră priveşte consolidarea, cu
adevărat, a Bisericilor africane locale, capabile să-şi asume prin ele însele
proclamarea Evangheliei, organizându-se şi sprijinindu-se pe plan local. Însă,
pentru stabilitatea şi dezvoltarea acestor Biserici, va fi nevoie, în deceniile ce
urmează, de ajutorul susţinut şi continuu, din partea Bisericilor Ortodoxe
mai vechi, împreună cu îndrumarea lor teologică şi pastorală.
3. Cazuri speciale constituie, în vremea noastră, Bisericile din Alaska,

Japonia şi China. Prima se află în interiorul SUA şi are de a face cu misiunea
ca fenomen „intern”, stabilizând populaţia de acolo (aleuţii, eschimoşii şi
alţii) în credinţa ortodoxă, ca şi modalitate de rezistenţă la curentul tehno-
logist al societăţii americane, subminând tradiţiile lor naţionale , şi cu el,
Ortodoxia lor. Biserica este deservită de 26 de preoţi nativi sub un episcop
rus. Pregătirea clerului nativ (local) este asumată de către Seminarul Teologic
„Sfântul Herman”, care funcţionează pe insula Kodiak din 1972, şi are legă-
turi apropiate cu Facultatea de Teologie „Sfântul Vladimir” din New York.
Biserica Japoniei are deja un secol de existenţă. Administraţia şi întreaga
activitate se află în mâini japoneze. Mica insulă a dinamicului arhipelag
al societăţii japoneze, care aleargă ameţitor în noua epocă tehnologică, se
confruntă, de asemenea, cu marea provocare tehnologică, care frământă
207
lumea apuseană. În acest moment, Biserica Ortodoxă din Japonia are în jur
de 30.000 de credincioşi, care întreţin 150 de biserici ortodoxe, care sunt
deservite de către un arhiepiscop-mitropolit şi 35 de preoţi. Cu siguranţă,
conlucrarea cu Bisericile Ortodoxe mai vechi, şi mai mari, va contribui la
dezvoltarea ei. Tipul de sprijin duhovnicesc, de care are nevoie, şi-l va stabili
şi determina singură.
Mult mai complicată este situaţia Chinei. Din vechile încercări ortodo-
xe ale misionarilor ruşi, doar o mică candelă mai pâlpâie. Cele mai multe
biserici ortodoxe au fost distruse (Beijing, Tianjin şi Harbin). În 1983 o
nouă biserică construită a fost inaugurată în Harbin, deservită de către un
preot ortodox chinez. În ultimul timp, există o comunitate ortodoxă şi în
Urumchi. Cea mai stringentă problemă o reprezintă pregătirea şi hiroto-
nirea noilor clerici chinezi, care să întreţină „ruina” Ortodoxiei în această
imensă ţară, unde misionarilor străini le e interzisă stabilirea. Poate că noua
candelă a Ortodoxiei, care a fost aprinsă în Hong-Kong, va fi vitală pentru
întreţinerea flăcării Ortodoxiei în China.
4. În multe Biserici Ortodoxe locale, în paralel cu o renaştere aghiogra-

fică, patristică şi liturgică, trăim o dublă înflorire: în primul rând, o dorinţă
după monahism, cu încununarea reînnoirii care se prezintă în Muntele
Athos; şi în al doilea rând, o reînsufleţire a zelului misionar. Ultima a în-
ceput ca şi expresie a „misiunii interne”, şi în ultimii ani a fost completată
printr-o reînsufleţire a „misiunii externe”.
Reînsufleţirea monahală, cu accentul pe taina pocăinţei, pe fundamentul
existenţial personal, exprimă nevoia unei experieri şi mai profunde a Evan-
gheliei; contribuind, cu siguranţă, la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi la
împlinirea voii Sale, atât la nivelul vieţii personale, cât şi în întreaga lume.
Reînsufleţirea misionară, cu accentul ei pe apostolicitatea şi universalitatea
Bisericii, ne aminteşte că această harismă a pocăinţei şi a mântuirii, nu
avem dreptul să o transformăm într-o problemă individuală, privată. Ci,
suntem datori să o trăim „bisericeşte”, în cadrul Bisericii şi în perspectiva
„universalităţii” orizontului bisericesc, care este ecumenic. E vorba de un dar
destinat întregii lumi, dat pentru a transfigura toate. Hristos S-a răstignit
pentru întreaga lume. Şi oricine se răstigneşte cu El, se răstigneşte pentru
208
întreaga lume. Se desparte de lume, însă rugăciunea lui, în acord cu rugă-
ciunea lui Hristos, îmbrăţişează durerea şi aşteptarea tuturor oamenilor şi
a întregii creaţii. „Fericit este monahul care este separat de toţi şi unit cu
toţi”, accentuează Filocalia7.
Cred că dintre aceste două curente, şi în special, combinarea renaşterii
monahale şi revigorarea conştiinţei misionare ortodoxe, pot aduce roade
deosebite în aspectul maturităţii şi importanţei Ortodoxiei contemporane.
Întreaga lume caută în mod tainic trăirea autentică a Evangheliei libertăţii,
iubirii şi a noii vieţi în Hristos, tânjind după sfinţenie.
În mod deosebit, pentru dezvoltarea şi sprijinul misiunii externe, în ul-
timii 30 de ani, s-a înregistrat o deosebită evoluţie. Au fost create centre şi
grupuri de lucru, cu scopul exclusiv de a susţine acest demers. Vechea revistă
Porefthendes, pentru a reuşi să strângă fonduri, şi-a asumat un statut legal
în Grecia, în anul 1961, păstrând întotdeauna o perspectivă interortodoxă.
Ulterior, acest prim exemplu a fost imitat, la scară locală de Prietenii din
Uganda, care apare în Tesalonic (1983), şi care ulterior s-a numit Frăţietatea
greacă a misiunii ortodoxe externe, şi de către Protoklitos din Patra (1974). În
anii ’80 s-au format şi alte mici grupuri de sprijin, în alte mici oraşe.
Încă dintru început, Porefthentes a declarat că, nu urmăreşte organizarea
unei „mişcări” speciale, ci depune toate eforturile, proiectele, programele,
studiile, publicaţii şi personal, la dispoziţia Bisericii, pentru crearea unei
activităţi misionare bisericeşti mai extinse. Astfel, cu iniţiatorii şi membrii
de bază de la Porefthendes, s-a înfiinţat în anul 1968 „Biroul de Misiune
Externă”, în cadrul Apostoliki Ddiakonia, o organizaţie misionară a Sinodului
Bisericii Greciei, şi a fost hotărâtă Săptămâna de Misiune Externă în toate
Mitropoliile. În 1969, directorul acestui departament a fost invitat să asiste
la crearea „Departamentului de Studii şi Relaţii cu Bisericile Ortodoxe” de la
Consiliul Mondial al Bisericilor. În anul 1971 a fost organizat „Centrul de
Studii Misionare”, în colaborare cu Sfântul Sinod şi Facultatea de Teologie
a Universităţii din Atena, funcţionând până în anul 1976. În anul 1972,
s-a creat primul nucleu monahal de femei, care ulterior s-a dezvoltat în
7
Nil Ascetul, „Λόγος περί προσευχής”, 124, Φιλοκαλία των ιερών νηπτικών,
Ed. Astir, vol. I, 1957, p. 187.
209
Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Karea, având drept scop slujirea
misionară. În anul 1976 s-a creat, în cadrul Universităţii din Atena, catedra
de Misiologie. Din anul 1981, Porefthendes şi-a asumat redactarea revistei
ştiinţifice de misiune a Bisericii Greciei, Panta ta ethni.
La începutul deceniului anilor ’60 s-au făcut eforturi de a extinde orga-
nizaţia Porefthendes în celelalte Biserici Ortodoxe, şi au fost create grupuri
ale organizaţiei Syndesmos în Finlanda, America şi în alte ţări cu mişcări de
tineret ortodox. Cunoscuta autonomie bisericească a jurisdicţiilor însă, nu
a ajutat acest efort de coordonare şi, în final, în fiecare Biserică locală s-au
creat alte structuri, în concordanţă cu condiţiile locale. În Finlanda există
„Biroul de Misiune Externă al Bisericii Ortodoxe Finlandeze” (1981), iar
în America „Centrul Misionar Arhiepiscopal” al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Greceşti a Americii de Nord şi de Sud. Ultimul a fost organizat în anul 1985
pe un fundament stabil, extinzând în mod sistematic lucrarea celui mai
vechi „Comitetul pentru Misiune”, care a existat începând cu anul 1963.
Pe tărâmul cercetării teoretice în misiune, în cadrul tradiţiei ortodoxe,
o contribuţie semnificativă a fost aceea a „Departamentului de Studii şi
Relaţii cu Bisericile Ortodoxe” al Consiliului Mondial al Bisericilor, care a
organizat o serie de consultări, pe teme specifice8. Astfel, s-a oferit o opor-
tunitate deopotrivă cercurilor ortodoxe să demareze un studiu sistematic al
misiunii, iar mediilor misionare ecumenice să se îmbogăţească din punctul
de vedere al perspectivelor ortodoxe.
8
Anastasios Yannoulatos, „Confessing Christ Today” Cernica, România, 4-8 iunie
1974, International Review of Mission 64 (1975), p. 64-94. Idem, „Confessing Christ
Through the Liturgical Life of the Church Today”, Etchmiadzin, Armenia, Sept. 12-
21, 1975, International Review of Mission 64 (1975), p. 417-423. Idem, „The Role and
Place of the Bible in the Liturgical and Spiritual Life of the Orthodox Church”, Prague,
Czechoslovakia, September 12-18, 1977, International Review of Mission 66 (1977), p.
385-388. Idem, Contribution to the theme: „Your Kingdom Come”, Paris, France, Sep-
tember 25-28, 1978, International Review of Mission 68 (1979), p. 139-147. Idem, „The
place of the Monastic Life within the Witness of the Church Today”, Al Anba Bishoy
Monastery, Egypt, April 30-May 5, 1979, International Review of Mission 68 (1979), p.
448-451. Idem, „Preaching and Teaching the Christian Faith Today”, Zica Monastery,
Yugoslavia, September 20-25, 1980, International Review of Mission 70 (1981), p. 48-59.
Pentru un rezumat al poziţiilor teologice evidenţiate în aceste consultări, vezi Go Forth in
Peace: Orthodox Perspectives on Mission, ed. Ion Bria, Geneva, 1986.
210
5. Pe lângă aspectele pe care le-am menţionat până acum, trebuie să
mărturisim că lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe în noile graniţe, în
regiunile necreştine, rămâne foarte limitată. Desigur, nu am încetat să măr-
turisim credinţa în „Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”.
Nu este însă exagerat să spunem că, conştiinţa ortodoxă şi fidelitatea în
dimensiunea universală şi apostolică a Bisericii, se înfăţişează ca fiind slăbită.
La această situaţie a contribuit considerabil conştiinţa naţionalistă excesivă
a Bisericilor locale.
Cu siguranţă, fiecare neam care a devenit orthodox, datorează mult
Ortodoxiei, care a consolidat nu doar demnitatea naţională proprie, ci de
asemenea, valoarea şi fiinţialitatea lui ca popor. Dar, această recunoştinţă
naţională şi conştiinţă de sine, a dus adesea la o întorsătură lăuntrică, la o
periculoasă deviaţie din punct de vedere teologic, la o impermeabilitate naţi-
onalistă, psihologică. Există, aşadar, un sindrom care adesea inhibă misiunea
ortodoxă: idea că propria noastră responsabilitate se limitează doar la zona
noastră, şi că problemele pe care le întâmpină alţii nu sunt „ale noastre”.
Însă, pe această planetă, nici un popor sau unitate socială nu trăieşte izolat.
Există o influenţă reciprocă, şi în vremea noastră, interdependenţa creşte
cu un progres geometric.
Lipsa de continuitate în efortul misionar ortodox, a fost şi rămâne una
dintre slăbiciunile noastre fundamentale. De multe ori, misiunea se prezin-
tă ca un freamăt spiritual brusc al unei vremi, ca o excepţie, fără să creeze
structuri şi organizaţii panortodoxe, care să asigure prezenţa ortodoxă în zone
dificile. Este timpul să ne întrebăm pe noi înşine, de ce misiunea ortodoxă
în China, după secole de efort susţinut, are rezultate atât de modeste? De
vreme ce fulgii persecuţiei, în China vremurilor noastre, se topesc, şi sute
de comunităţi protestante şi romano-catolice răsar ca grâul, comunităţile
ortodoxe sunt limitate doar la două. Oare misiunea ortodoxă s-a colorat
prea mult cu o culoare etnică? De ce nu au fost chemaţi şi alţi ortodocşi la
nevoinţa care a cuprins secolul al XX-lea, să intre în cursă şi să ajute? De
exemplu, o astfel de continuitate s-a întâmplat, când luteranii germani din
Africa de Răsărit şi-au direcţionat responsabilitatea spre continuarea misiunii
lor la scandinavi. De asemenea, de ce, în timp ce misiunea ortodoxă a înce-
put, în Korea, aproape în acelaşi timp cu cea protestantă, astăzi protestanţii
211
au ajuns în această ţară la 5, 5 milioane şi ortodocşii de abia se apropie de
2.000? Încă şi alte întrebări dureroase aşteaptă să fie puse când evaluăm
60 de ani de prezenţă a Bisericii Ortodoxe în Uganda. Poate fi considerată
satisfăcătoare evoluţia ei, în comparaţie cu progresul altor Biserici? Ar trebui
să ne oprim să generalizăm, să simplificăm şi să idealizăm evenimentele. E
nevoie de seriozitate şi studiu nepărtinitor al trecutului. Desigur, nu pentru
a-i judeca sau a-i condamna pe alţii, ci pentru a ne mişca drept în planul
de viitor, cu responsabilitate, seriozitate şi potrivit posibilităţilor noastre.
În final, există pericolul de a considera că, obligaţia misionară e împlinită
prin simpla întrajutorare a credincioşilor. Misiunea însă, nu se desăvârşeşte
prin grija pentru „cei ai noştri”, nu se identifică cu pastoraţia9, chiar dacă
este apropiat legată de ea. Nu este drept să fie numită „misiune” orice ne-
voinţă spirituală şi să fim mulţumiţi că prin activităţile noastre pastorale se
împlineşte obligaţia noastră misionară.
Misiunea este, în primul rând, legătura „necredincioşilor” cu Biserica,
a celor care erau indiferenţi sau duşmănoşi faţă de credinţă, a celor care
refuzau, teoretic sau practic, învăţătura şi principiile ei. O astfel de consta-
tare, îi conduce pe episcopi, pe preoţi, pe cei ce merg adesea la Biserică, la
o altă atitudine faţă de cei necredincioşi. La o atitudine nu de antipatie sau
conflict, ci la o încercare de înţelegere a limbajului, problemelor, rezervelor,
ispitelor, incertitudinilor, păcatelor, şi chiar a ostilităţii lor. Conduce, în
cele din urmă, la o încercare de depăşire a barierelor existente, prin puterea
adevărului, rugăciunii şi iubirii.
C. DESPRE DEZVOLTAREA
MISIUNII ORTODOXE ÎN VIITOR
Pentru o înflorire stabilă şi rodnică a misiunii ortodoxe în viitor, de o

importanţă fundamentală consider două aspecte: în primul rând, dezvoltarea
gândirii teologice misionare, conştientizarea, cât este cu putinţă, de către toţi
membrii Bisericii, că misiunea este o manifestare fundamental a conştiinţei
noastre de sine bisericeşti, şi în continuare, transmiterea acestei certitudini
9
Vezi cap. 4 al prezentului volum.
212
structurilor noastre bisericeşti. În al doilea rând, în acelaşi timp, o studiere
serioasă a lumii moderne, a noii culturi electronice, globale, care apare odată
cu apusul celui de al doilea mileniu, înţelegerea caracterului ei pluralistic.
1 Sprijinirea teologică a misiunii nu este o necesitate doar pentru teo-

logi. Are o importanţă fundamentală pentru întreaga Biserică. De aceea, în
această introducere, consider necesar să subliniez, pe scurt, câteva adevăruri
teologice fundamentale10.
a. Fundamentul stabil al oricărui efort misionar este perceperea misiunii
în lumina Revelaţiei, şi în special, a tainei Sfintei Treimi. Punctul de plecare
pentru orice lucrare apostolic a noastră, îl constituie promisiunea şi porunca
Domnului Celui Înviat: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă
trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Duh Sfânt” (In. 20:21-22).
Iubirea Tatălui se exprimă prin trimiterea Fiului. „Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3:16). Fiul îi trimite în continuare
pe ucenicii Săi, cu puterea Duhului Sfânt, pentru a-I chema pe toţi fiii lui
Dumnezeu, împrăştiaţi, în Împărăţia Sa.Toţi oamenii creaţi după chipul
lui Dumnezeu, trebuie să reintre în libertatea iubirii, să participe la viaţa
de iubire a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi; slava lui Dumnezeu, care
radiază şi însufleţeşte creaţia, trebuie să transfigureze toate, să se înalţe „în
tot pământul şi dincolo de cereruri”.
Trimiterea Fiului constituie începutul şi defineşte, în mod deosebit,
misiunea creştină. Lucrarea lui Hristos nu e, în mod simplu, un anunţ, este
10
Alte aspecte teologice asupra aceluiaşi subiect au fost dezvoltate în studiile mele
anterioare, precum: „A la redécouverte de l’ethos Missionaire de l’Eglise Orthodoxe”, Aspects
de l’Orthodoxie, Strasbourg 1978, p. 78-96. „Ευχαριστία – Διακονία –Μαρτυρία σε
αλληλοπεριχώρηση”, Πάντα τα έθνη 13 (1985), p. 6-8. „Η δοξολογική κατανόηση
της ζωής και της ιεραποστολής”, Πάντα τα έθνη 17 (1986), p. 20-32, 18 (1986),
p. 4-7 (Aceste studii au fost reeditate şi publicate în capitolele anterioare ale prezentului
volum). „Culture and Gospel. Some Observations from the Orthodox Tradition and Ex-
perience”, International Review of Mission, 74 (1985), p. 185-198. „Remembering some
Basic Facts in Today’s Missions”, International Review of Mission, 77 (1988), p. 4-11. Vezi,
de asemenea, prima notă a acestui studiu.
213
un eveniment, evenimentul prin excelenţă al istoriei universale, care deschi-
de drumul spre sfârşitul cel din urmă, spre împlinirea evoluţiei lumii. Este
vorba de asumarea firii umane, de regenerarea ei în viaţa de iubire a Sfintei
Treimi. Şi această asumare în iubire, continuul transfer al vieţii de iubire,
recreerea tuturor în lumina slavei lui Dumnezeu, se continuă în spaţiu şi
în timp, prin misiunea Bisericii.
Decisivă pentru misiunea creştină rămâne conjuncţia „precum”, pe
care o găsim la In. 20:21. Eu rămân prototipul vostru, accentuează Hristos.
Pe urmele Mele vă e de folos să păşiţi, exemplul Meu să îl imitaţi. Dogma
hristologică defineşte calea prin care credincioşii vor continua misiunea
Dumnezeului Trinitar. Cel mai important în misiune, nu este ceea ce anunţă
cineva, ci ceea ce el însuşi trăieşte, ceea ce el este. Omul „devine” ceea ce
este, rămânând în Hristos. „A fi în Hristos” rămâne inima misiunii. „Eu sunt
viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela adduce
roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic” (In. 15:5).
Dintru început, Duhul Sfânt participă la trimiterea Fiului. Întruparea
se realizează „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Duhul Sfânt coope-
rează cu tot ceea ce este mai bun în neamul omenesc: Fecioara Maria, care
fără reţinere şi cu bucurie se supune voii lui Dumnezeu, pentru împlinirea
trimiterii Fiului; Duhul, în chip de porumbel, care la râul Iordan, pecetluieşte
începutul misiunii publice a Fiului; în chip de limbi de foc şi ca o „adiere
de vânt”, Duhul întemeiază Biserica, transformându-i pe ucenicii cuprinşi
de frică în apostoli eroici, plini de luminare dumnezeiască, cunoaştere şi
putere. Duhul, în mod neîntrerupt, însufleţeşte Biserica şi fiecare membru
al ei, transformându-l într-un element viu al Trupului tainic al lui Hristos,
făcându-l capabil să participle la continuarea misiunii lui Hristos vizând
mântuirea întregii lumi. Energiile Dumnezeului Treimic sunt întotdeauna
personale: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Credinţa şi gândirea trini-
tară trebuie să se afle în profunzimea consideraţiilor şi activităţilor noastre.
b. Consolidarea conştiinţei misionare ortodoxe contribuie, de aseme-
nea, la o mai profundă înţelegere a eclesiologiei ortodoxe. Într-o vreme în care
au existat atât de mulţi termeni de definire a comunităţilor, grupurilor şi
societăţilor religioase, primii creştini, pentru a-şi defini conştiinţa de sine,
au ales cuvântul „biserică”, care definea adunarea întregului popor, a întregii
214
comunităţi. În noua realitate, în noul „oraş” eshatologic, care s-a fondat
sus, pe Cruce, şi pe mormântul gol al Domnului Celui Înviat, Dumnezeu
este Cel Care cheamă, iar comunitatea care este chemată, e întreaga lume.
E vorba despre o „Biserică a lui Dumnezeu” universală. Într-o vreme a im-
periilor şi împărăţiilor, noua comunitate pe care Dumnezeu Cel în Treime
a chemat-o, alegându-şi termenul de „biserică” pentru a se define pe sine,
sublinia responsabilitatea participării tuturor membrilor ei.
Nu putem uita faptul că, aparţinem Bisericii „universale”, care cuprin-
de toate, întreaga „umanitate”, întreaga viaţă. Noi, ortodocşii, accentuăm
tradiţia Bisericii Primare, potrivit căreia, când se face referire la Biserica
„universală” a unui oraş anume, se înţelege „Biserica” care este constituită
şi se constituie prin sinaxa euharistică. Precum Hristos întreg este present
în taina Dumnezeieştii Euharistii, la fel şi Biserica, Trupul Lui tainic, este
deplină în „universalitatea” locală a Bisericii.
Această poziţie fundamentală însă, nu anulează un alt mare adevăr.
Acela că, perspectiva Apostolilor, dintru început, a fost răspândirea Evan-
gheliei „până la capătul pământului”, aceea de a invita toate popoarele să
intre în Biserică. „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Mt.
28:19). Nimeni nu este exclus. Nici o Biserică locală nu are dreptul să se
bucure, în mod individual, de tradiţia creştină, ţinându-o, în mod exclusiv,
ca pe un tezaur al ei, propriu. Responsabilitatea fundamentală a fiecărei
Biserici locale „universale” rămâne trăirea şi oferirea deplină a tradiţiei,
în mod irenic, însă decisive, în perspectiva „universalităţii”. Cuvântul
ortodox a fost la început un adjectiv: „Biserica Ortodoxă Sobornicească”;
adică, o Biserică, cu adevărat, „universală”, cu dreaptă slăvire, cu dogmă
autentică, în cele două sensuri la care ne-am referit anterior. Înţelegerea
acestor două aspect ale „universalităţii” Bisericii noastre, trebuie studiată
şi evidenţiată mai mult.
Este vremea să trăim apostolicitatea Bisericii într-un mod mult mai
consistent, nu doar punând accentual pe succesiunea apostolic, ci trăind di-
namismul apostolic şi conştiinţa de sine a Bisericii, consolidând mentalitatea
apostolică şi responsabilitatea apostolică a tuturor credincioşilor. Mărturisind
credinţa noastră în Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”,
ne declarăm, în acelaşi timp, responsabilitatea de a participa la misiunea ei.
215
De vreme ce, Biserica este „Hristos extins peste veacuri”, avem obligaţia
de a continua lucrarea Sa mântuitoare, de reformare a întregii umanităţi.
Misiunea ortodoxă nu poate să fie individualistă. Este personal şi „biseri-
cească”. Se află în comuniune organică cu Trupul lui Hristos, Biserica, cu
toţi cei care se împărtăşesc, cu toţi cei care sunt însetaţi după iubirea acestui
Trup, în cele din urmă, cu toţi cei creaţi după chipul lui Dumnezeu.
Centrul spiritualităţii şi misiunii ortodoxe îl constituie Dumnezeiasca
Euharistie, prin care devenim un trup cu Hristos. Şi participând la viaţa
Lui, participăm la misiunea Lui. „A fi” în Hristos, nu se exprimă printr-o
evadare mistică sau emoţională, este, mai degrabă, o păşire pe aceaşi cale
pe care El a mers. „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a
umblat, şi el aşa să umble” (I In. 2:6).
c. Luând parte la misiune, participăm la un plan dumnezeiesc, care se află
în desfăşurare şi are dimensiuni cosmice. Deja ne mişcăm în vremea eshatolo-
gică. Prin trimiterea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii, şi prin prezenţa
Lui continuă, a început o mişcare de transfigurare a vieţii umane, care
înalţă umanitatea şi transfigurează universul. Misiunea constituie premisă
a venirii Împărăţiei. „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei
în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”
(Mt. 24:14).
Judecata finală însă, este un eveniment universal. „Şi se vor aduna înain-
tea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păs-
torul oile de capre” (Mt. 25:32). În timpul eshatologic, toate au dimensiuni
eshatologice. Elementul fundamental rămâne surprinzător, îngenuncherea
realităţilor acceptate în mod convenţional. Atât cei care au făcut cele bune,
cât şi cei care au făcut cele rele, nu s-ar fi gândit că, criteriul şi fundamentul
judecăţii ar fi identificarea lui Hristos – Judecătorul cu cel smerit şi sărac
de pe pământ, cu care El Se identifică pe Sine. „Adevărat zic vouă, întrucât
aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt.
25:40). Sprijinirea celor săraci şi în suferinţă este, cu adevărat, întâlnire cu
Domnul, Care a suferit pentru noi. Această perspectivă face eshatologia
creştină să fie neîncetat revoluţionară, misionară şi actuală în orice vreme.
Potrivit gândirii şi tradiţiei ortodoxe, întreaga lume e condusă spre
transfigurare. Întregul univers a fost chemat să intre în Biserică, să devină
216
Biserică a lui Hristos, pentru a fi transfigurat la sfârşitul veacurilor, în Îm-
părăţia cerească a lui Dumnezeu. „Biserica este centrul universului, spaţiul
în care destinul lui e determinat în mod decisiv”11.
Ideea, dezvoltată în principal de către Părinţii greci, cum că persoana
umană trebuie să asume întreaga lume în ascensiunea ei spre Dumnezeul
personal, defineşte şi extinde respectul ortodox specific, nu doar pentru fie-
care persoană umană, dar şi pentru întreaga creaţie. Toate vor fi recapitulate
în Hristos (Efes. 1:10). Toate îşi vor afla propria raţiune, care este Hristos:
„Cele din cer şi cele de pe pământ”. La această taină a lui Dumnezeu par-
ticipăm când lucrăm în chip misionar. Această perspectivă ne eliberează
de orice pietate individualistă, de orice tendinţă de a marginaliza nevoinţa
apostolică şi oferă misiunii o perspectivă eshatologică universală.
2 În Evanghelia după Marcu, misiunea se leagă mult mai intens de

„întreaga lume” şi de „întreaga creaţie”. „Mergeţi în toată lumea şi propo-
văduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16:15). „Această lume” e datoare
Biserica să o ia serios în considerare şi să-i studieze în continuu evoluţia, ca şi
dinamica ei multiformă.
a. Prin puternica conştiinţă istorică, care caracterizează Biserica noas-
tră, mulţi ortodocşi suntem adesea îndreptaţi spre trecut. Dimensiunea
eshatologică însă, pe care am amintit-o anterior, rămâne o dimensiune
fundamentală a moştenirii teologice ortodoxe. Ne raportăm în continuu,
la Cel care este „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc.
1:8). În continuu, viitorul trebuie să constituie, de asemenea, pentru noi,
un cadru fundamental de viziune.
În cadrul unei astfel de perspective, se impune o serioasă cercetare
teologică asupra noii civilizaţii care ne apare, ca şi a noilor mijloace de
comunicare, care conectează umanitatea şi contribuie la întrepătrunderea
gândurilor, constatărilor şi tradiţiilor. E imperios necesar să studiem şi să
facem faţă cu seriozitate, revoluţiei teribile care împinge umanitatea din
11
Vladimir Lossky, Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, Paris 1944, p. 175. Potrivit
lui O. Clément, „Biserica, ca taină a Euharistiei, ne oferă cunoaşterea unui univers creat
cu scopul de a deveni, ca întreg, euharistie”, Η θεολογία μετά τον θάνατο του Θεού,
Αθήνα 1973, p. 118.
217
vechea eră industrializată spre o cultură universală electronică, spre o soci-
etate mondială a interdependenţei.
Vechea trecere de la „cuvântul rostit” la „cuvântul scris”, a creat posi-
bilităţi teribile umanităţii, pentru păstrarea de cunoştinţă şi experienţă şi a
accelerat, în mod decisiv, progresul şi dezvoltarea umanităţii. Noua trecere
de la „cuvântul scris” la „cuvântul electronic”, a deschis infinite posibilităţi
acumulării de cunoaştere universală nouă şi de creere a unei noi inteligenţe
umane. Evanghelia trebuie să joace, de asemenea, un rol fundamental în
noua cultură care vine.
Strâns legat de această perspectivă este noul mod de viaţă experiat în
marile centre urbane sau metropole. Locuitorii oraşelor ajung la aproape
jumătate din populaţia pământului (1987). Există 3.050 de oraşe, care au
peste 100.000 de locuitori şi în jur de 296 de „metropole” a căror populaţie
e estimată la miliarde12.
În acelaşi timp însă, cu studiul modalităţilor prin care se va realiza
răspândirea Evangheliei speranţei, în aceste noi situaţii şi în această nouă
limbă, se impune necesitatea înţelegerii reale a noilor probleme existenţiale,
pe care le impun: ateismul contemporan, agnosticismul şi absorbirea de ac-
tivităţile pământeşti zilnice, care împinge la umbra indiferenţei orice interes
spiritual. Obligaţia noastră fundamentală o constituie dialogul responsabil
şi serios cu curentele contemporane de gândire, care dau formă rezultatelor
ştiinţelor pozitive.
În multe situaţii, conducerea Bisericii s-a limitat la un rol liturgic,
regional şi a fost indiferentă la apropierea de intelectuali şi de artişti, care
sunt mult mai receptivi la vibraţiile curentelor şi ideilor moderne, şi astfel,
prind rădăcini, transmit şi creează noi idei prin arta lor. E o zonă dificilă şi
e nevoie de o deosebită sensibilitate, judecată, speranţă şi răbdare. În orice
caz, Biserica nu poate fi indiferentă la această zonă de preocupare. Cuvântul
vieţii, libertăţii, dreptăţii, speranţei, pe care îl duce peste veacuri, trebuie
să ajungă, în mod dinamic, în gândirea şi în inima celor mai neliniştiţi şi
problematizaţi fii ai ei.
12
D. Barrett, „Annual Statistical Table on Global Mission:1987”, International
Bulletin of Missionary Research 11 (1987), p. 24.
218
b. De vreme ce planeta noastră devine o metropolă, în care creştinii
constituie o minoritate din populaţia lumii, mai puţin de o treime, nevoia
unităţii creştine şi a dialogului cu oameni de alte convingeri religioase,
dobândeşte noi dimensiuni şi o nouă intensitate.
Mult mai directă şi imperativă, cu adevărat, este obligaţia fundamen-
tală de apropiere a creştinilor13. Noi, creştinii, suntem acum conştienţi, că
nu ne putem oferi mărturisirea, într-o manieră convingătoare, atâta vreme
cât suntem divizaţi. Reconcilierea şi unitatea creştinilor are dimensiuni
misionare şi repercursiuni directe. O prioritate imediată pentru ortodocşi
o are colaborarea şi mai apropiată cu vechile Biserici ale Africii şi Asiei, a
celor care au trăit de-a lungul istoriei, fiind fidele doar primelor trei Sinoa-
de Ecumenice. Acestea sunt Biserici ale eroismului şi martiriului, care au
supravieţuit în chip minunat, în ciuda condiţiilor teribile cărora a trebuit să
le facă faţă secole de-a rândul. Şi astăzi constituie plămâni esenţiali pentru
transmiterea Evangheliei în Asia şi Africa.
Ultimele decenii au arătat că noi, ortodocşii, avem posibilitatea şi obli-
gaţia de a contribui decisiv la dialogul intercreştin, cu bogăţia experienţei
noastre teologice de douăzeci de veacuri, în diferite contexte istorice şi
sociale. De asemenea, participarea noastră la conferinţele şi consultările co-
respunzătoare ale Consiliului Mondial al Bisericilor s-a dovedit a fi roditoare
nu doar pentru ceilalţi, dar şi pentru noi, datorită noilor noastre introspecţii
în propriile noastre probleme teologice, ca şi a noilor teme provocate de
experienţa, succesele sau greşelile altora.
În cele din urmă, în cadrul noului dialog inter-religios, care deja a în-
ceput, avem ocazia unei altfel de „mărturii ortodoxe”, printr-o dezvoltare
pozitivă, profundă a teologiei şi experienţei Bisericii noastre, care adesea
ajută la depăşirea poziţilor unilaterale, care s-au dezvoltat în gândirea şi
ethosul altor Biserici. Studiul serios al religiozităţii este pentru lucrarea
misionară generală, ceea ce este matematica pentru dezvoltarea ştiinţelor
Ηλ. Βουλγαράκη, „Ιεραποστολή και ενότης εξ επόψεως θεολογικής”,

13
Πορευθέντες 7 (1965), p. 4-7, 31-32, 45-47. A. Yannoulatos, „Réflexions d’un Ortho-

doxe sur la cooperation interconfessionnelle en la Mission”, 40e Semaine de Missiologie de
Louvain, Louvain 1970, p. 101-110. J. Meyendorf, „Unity and Mission”, Worldmission,
26 (1975), nr. 3, p. 39-42.
219
fizice. În completare, ortodocşii, prin experienţa neputinţelor şi a încercări-
lor trecutului, contrabalansăm acuzaţia făcută adesea, de către adepţii altor
religii, împotriva creştinismului, cum că a fost agresiv şi colonial. Creştinii
Bisericilor răsăritene trebuie să ofere, ca şi contrapondere la presiunile şi
greşelile care provin din creştinismul apusean, greutatea propriei noastre
experienţe, şi a propriului nostru martiriu, în lunga istorie de încercări şi
presiuni din partea statelor musulmane şi a populaţiilor majoritare (Asia
Mică, Balcani, Egipt, Siria).
În legătură cu înţelegerea teologică a religiozităţii necreştine, din perspec-
tivă ortodoxă, mă voi limita14 să subliniez faptul că, potrivit istoriei biblice,
s-au făcut câteva „legăminte” între Dumnezeu şi om, în perioade de timp
îndepărtate. Şi acestea, nu încetează să-şi păstreze importanţa şi vitalitatea lor.
Primul s-a făcut cu Adam şi Eva, reprezentanţii întregului neam omenesc.
Al doilea, cu Noe şi cu noua umanitate care s-a salvat de la potop (Fac. cap.
8). Al treilea, s-a făcut cu Avraam (Fac. cap 12), părintele unei naţiuni, care
avea să joace un rol fundamental în planul lui Dumnezeu de mântuire a
întregii lumi. Legământul ultim şi decisiv, „Noul Testament”, s-a realizat în
persoana lui Iisus Hristos, Noul Adam. Toţi oamenii creaţi după chipul lui
Dumnezeu, se află într-o relaţie cu Dumnezeu, printr-un legământ.
Recunoscând prezenţa unor valori reale existente în convingerile religi-
oase ale altora, încă şi a „seminţelor logosului (raţiunii)” (spermatikos logos),
acceptăm, de asemenea, faptul că aceştia au anumite posibilităţi, în ceea ce
priveşte o nouă înflorire, în interiorul lor. Iustin Martirul şi-a concluzionat
14
Vezi mai multe asupra acestei teme la L. Filippidis, Religionsgeschichte als Hei-
lesgeschichte in der Weltgeschichte, Atena 1953. N. Arseniev, Revelation of Life Eternal. An
Introduction to the Christian Message, Crestwood, N.Y. 1965. G. Khodre, „Christianity
in a Pluralistic World – The Economy of the Holy Spirit”, The Ecumnical Review, 23
(1971), p. 118-128. A. Yannoulatos, Various Christian Approaches to the Other Religions
(A Historical Outline), Atena, 1971. Idem, „Emerging Perspectives on the Relationship
of Christians to People of Other Faith. An Eastern Orthodox Contribution”, Internatio-
nal Review of Mission, 77 (1988), p. 332-346. Idem, Παγκοσμιότητα και Ορθοδοξία,
Ed. Akritas, 2004 (a V-a ediţie). Ioannis Karmiris, „Η παγκοσμιότης της εν Χριστώ
σωτηρίας”, Πρακτικά της Ακαδημίας Αθηνών, 1980, vol. 55, Atena 1981, p. 261-289.
Idem, „Η σωτηρία των εκτός της Εκκλησίας ανθρώπων του Θεού”, Πρακτικά
της Ακαδημίας Αθηνών, 1981, vol. 56, Atena 1982, p. 391-434.
220
scurta sa referire la „sămânţa raţiunii”, cu un principiu fundamental, care,
în mod paradoxal, nu e subliniat în mod suficient de către cei care se referă
la poziţia lui. Accentuează diferenţa dintre „sămânţă” şi realizarea plinătăţii
vieţii, care se află în aceasta. De asemenea, distinge între „putere” intrinse-
că şi „har”. „Pentru că, o sămânţă de ceva, un prototip dat potrivit puterii
intrinseci, nu e acelaşi lucru cu aceasta, cu harul prin care se realizează
transformarea şi imitarea (lui)”15.
***
Să concluzionăm, repetând anumite poziţii fundamentale ale noastre:
în căutarea umană existenţială de astăzi, trăirea creştin ortodoxă şi ethosul
ortodox, concentrează o bogăţie unică pentru neamul omenesc. Misiunea
noastră este să o asimilăm, să o trăim, să o dezvoltăm într-un mod creativ,
în cadrul noilor condiţii care apar. Păstrând întotdeauna antenele noastre
sensibile la mesajele pe care ni le dă lumea – sau, mai bine, Dumnezeu prin
lume şi creaţie, care sunt ale Lui – studiindu-le cu seriozitate şi realism, sun-
tem chemaţi să ne reevaluăm neîncetat poziţia şi viaţa, în cadrul perspectivei
triadologice, eclesiologice şi eshatologice.
Misiunea, ca şi orice altceva în viaţa ortodoxă, nu se realizează doar „în
numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ci, în primul rând, este o
participare la viaţa de iubire a Sfintei Treimi, cu toată puterea existenţei,
„din tot sufletul, din toată raţiunea, din tot cugetul”. Constituie un strigăt
pentru acţiune, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu „precum în cer, aşa
şi pe pământ”. Misiunea este exprimare (expresie) fundamentală a conşti-
inţei ortodoxe de sine. Permiteţi-mi să subliniez o poziţie fundamentală,
pe care o subliniem de 25 de ani: indiferenţa faţă de misiune înseamnă
negare a Ortodoxiei.
Misiunea ortodoxă – internă sau externă – este prin firea ei „eclesială/
bisericească”. Nu poate fi înţeleasă ca activitate individuală sau de grup, ruptă
de Trupul lui Hristos. Câţi o slujesc pe aceasta (misiunea), slujesc Biserica,
reprezintă Biserica, răspândesc viaţa bisericească. Nimeni nu se mântuieşte
singur, nimeni nu oferă mântuirea în Hristos, de unul singur. Se mântuieşte
în Biserică, se nevoieşte în Biserică, şi tot ceea ce oferă, o face în numele ei.
15
Iustin Martirul şi Filozoful, Β’Απολογία, 13, PG 6:1-3. (Vezi mai multe despre
acest subiect în cap. 12 al prezentului volum).
221
Tot ceea ce Biserica are, are spre folosul întregii lumi. O radiază şi o
oferă, transfigurând „toate”. „Întreaga lume”, „întreaga creaţie”, nu doar
cea umană, ci întreg universul, participă la restaurarea care s-a înfăptuit în
lucrarea mântuitoare a lui Hristos, şi îşi găseşte destinaţia ei, slăvindu-L pe
Dumnezeu.
Misiunea este prelungirea (extinderea) iubirii Dumnezeului Treimic,
pentru transfigurarea în iubire a întregii lumi.
222
12
Dialoguri şi misiune
(1991)
• Ultima secţiune a studiului: „Dialogue and Mission – An Eastern Orthodox View
with Special Reference to Islam”, Bulletin, Pontificium Concilium pro Dialogo inter
Religiones 26 (1991), p. 61-76. • S-a publicat ca a treia parte a studiului, „Σχέσεις
της Ορθοδοξίας με τις άλλες θρησκείες”, în vol. Ζωντανή Ορθοδοξία στο
σύγχρονο κόσμο, editor A. Walker, K. Karras, Atena 2001. (Primele două părţi
au fost publicate în greacă, în recenta mea carte, Ίχνη από την αναζήτηση
του Υπερβατικού, Editura Akritas, Atena 2006 (a treia ediţie). • Ιεραποστολή
στα ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Atena 2007.
224
A. DIALOGUL INTER-RELIGIOS
P oate să fie poziţia ortodoxă critică faţă de alte religii ca sisteme şi

unităţi organice, însă faţă de oamenii care trăiesc în climatul altor
religii şi confesiuni, atitudinea este întotdeauna una de respect şi dragoste,
potrivit exemplului lui Hristos. Pentru că omul continuă să poarte în el „chi-
pul” lui Dumnezeu şi posibilitatea „asemănării” în virtutea componentelor
interioare ale existenţei sale – voinţă liberă, o minte capabilă de a raţiona,
dispoziţia şi posibilitatea de a iubi.
1. Dintru început, creştinii au fost obligaţi să se afle în dialog cu oameni

de alte convingeri religioase, dând mărturie despre conştiinţa de sine şi despre
speranţele lor. Unele dintre principiile teologice importante au fost formulate
în cadrul acestui dialog. Dialogul aparţine tradiţiei Bisericii şi a servit ca un
factor motivant pentru dezvoltarea teologiei creştine. Cea mai mare parte a
teologiei patristice este rod al dialogului direct sau indirect cu vechea lume
elenistică, cu curentele ei religioase, ca şi, în mod clar, cu sistemele filozofice,
care, uneori, se aflau în opoziţie, alteori în sinteză unele faţă de altele.
Odată cu răspândirea islamului, bizantinii au căutat un dialog cu mu-
sulmanii, dar nu au primit întotdeauna un răspuns similar1.
1
Împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzinos (1383) notează caracteristic: „Musulmanii
s-au opus întru-câtva în a avea un dialog cu creştinii, precum era de aşteptat, dar, probabil,
în cursul unor astfel de discuţii între ei înşişi, au ajuns să cunoască, în mod clar, adevărul.
Pe de altă parte, creştinii, încurajaţi prin credinţa lor pură şi doctrinele lor corecte şi ade-
vărate la care au aderat, în nici un fel nu au împiedicat pe vreunul dintre ei, şi cu toată
dispoziţia şi puterea, fiecare dintre ei discută cu cei care sunt interesaţi şi doritori”, Κατά
Μωαμεθαωών, PG 154, 380 BC.
225
Astăzi, în vasta metropolă pe care o numim pământ, într-o nouă cultură
emergentă, în fermentări religioase şi ideologice, dialogul ni se prezintă drept
o nouă posibilitate şi provocare2. Trăind împreună şi împărtăşind împreună
aventura umană, privind spre comuniunea globală de pace, dreptate şi fră-
ţietate, fiecare persoană şi fiecare tradiţie are obligaţia de a oferi tot ceea ce
au moştenit mai bun din trecut, şi la lumina experienţei şi a criticii altora,
să cultive cele mai sănătoase seminţe ale adevărului pe care le posedă.
Dialogul poate contribui la transplantarea de noi seminţe dintr-o civi-
lizaţie în alta, la încolţirea seminţelor care s-au aflat în letargie pe terenul
vechilor religii, şi în evoluţia lor. După cum am menţionat3, religiile rămân
întreguri organice şi, de vreme ce sunt experiate prin trăire de către persoane,
ele devin „organisme vii”, în sensul dezvoltării şi evoluţiei. Au propriul lor
dinamism intern, propriul lor scop. Primesc/suportă influenţe, asimilează
noi idei venind din mediul lor, se adaptează noilor provocări.
Diferiţi demnitari religioşi sau intelectuali introduc sau descoperă,
în tradiţiile lor, elemente care corespund noilor nevoi ale societăţii. Prin
această dinamică, idealurile creştine pătrund şi se dezvoltă în diferite căutări
religioase, în întreaga lume, prin alte canale. În acest punct, contribuţia
dialogului poate fi decisivă.
Într-o astfel de perspectivă, noile întrebări născute din recenta revoluţie
a tehnologiei, electronicii şi noile provocări care vizează societatea globală,
ar putea fi mai edificatoare; de exemplu: apelul la pacea mondială, dreptate,
demnitate umană; importanţa vieţii şi istoriei umane; protejarea mediului
fizic; bioetica; drepturile omului4. Deşi la o primă privire, acestea ne pot apă-
2
Vezi mai multe la Anastasios Yannoulatos, „Problems and Prospects of Interreligious
Dialogue”, în Ζω δε ουκέτι, ζη δεν εν εμοί Χριστός. Αφιέρωμα στον Αρχιεπίσκοπο
Δημήτριο, editori S. Damaskenos, F. Doris, B. Kyrkos, E. Moutsoulas, G. Babiniotis, K.
Beis, Th. Pelegkrines, A.N. Sakkoulas, Atena 2002, p. 1-8.
3
Anastasios Yannoulatos, Παγκοσμιότητα και Ορθοδοξία, Editura Akritas 2004
(a patra ediţie), p. 167-206.
4
În mod characteristic, gânditorul francez René Girard, professor la Stanford
University, din California, într-un interviu cu Christos Makarian ( publicat în L’Express,
republicat în limba greacă, în ziarul Kathimerini, 20 ianuarie 2002, p. 50) observa:
„Sistemul valorilor create (de creştinism) în ultimele două mii de ani, nu va înceta să fie
valabil, independent de cât de mulţi oameni vor îmbrăţişa această religie…În cele din
226
rea ca fiind „externe”, o privire mai atentă dintr-un punct de vedere religios,
poate să ofere noi idei şi orizonturi acestor preocupări înrudite. Învăţătura
despre Întrupare, constituind o punte între transcendenţă şi imanenţa în
persoana lui Hristos, oferă o valoare unică umanităţii, de neînţeles pentru
orice altă antropologie necreştină.
2. Ortodoxia, intrând în al treilea mileniu, cu încredere în conştiinţa de

sine şi identitatea ei, nici nu se nelinişteşte, nici nu se teme, nici nu atacă,
nici nu-i dispreţuieşte pe oamenii de alte convingeri religioase, este deschisă
spre dialog. Cuvântul ei este un cuvânt pozitiv. Întâistătătorii Bisericilor
Ortodoxe, în Mesajul lor, adresat cu prilejul primei lor coliturghisiri festive
de la Bethleem, din 7 ianuarie 2000, au accentuat fără rezervă: „Privim spre
celelalte mari religii, în mod deosebit faţă de cele monoteiste ale iudaismului
şi islamului, pregătiţi să ducem mai departe premisele dialogului cu acestea,
pentru realizarea unei coexistenţe în pace a tuturor oamenilor…Biserica
Ortodoxă respinge intoleranţa religioasă şi condamnă fanatismul religios, în
orice fel aceste fenomene ar putea să apară”5. În general, Biserica Ortodoxă
sprijină coexistenţa paşnică a comunităţilor şi minorităţilor religioase şi
libertatea de conştiinţă a fiecărei persoane şi a fiecărei naţiuni.
Avem obligaţia de a înainta în dialogul inter-religios, cu respect, dis-
creţie, iubire şi speranţă, căutând să înţelegem elementele fundamentale ale
celorlalţi, şi de a evita tendinţele de a ne limita noi înşine la o expoziţie sterilă
a unor puncte de vedere opuse. Adepţii altor religii au dreptul să explice ei
înşişi cum, în lumina noilor provocări ale vremii noastre, îşi reinterpretează
convingerile lor religioase, sub aceste noi condiţii. Din dialogul sincer apar
şi noi explicaţii/înţelegeri, de ambele părţi.
În acelaşi timp, noi nu avem dreptul să subestimăm semnificaţia pro-
blemelor dificile, doar pentru a părea politicoşi. Nimeni nu îşi doreşte un
urmă, toţi participă la sistemul de valori creştine. Ce altceva înseamnă drepturile omului,
decât protejarea victimelor inocente? Creştinismul, în forma lui seculară, a devenit atât de
predominant, încât a încetat să fie recunoscut doar ca o religie între alte religii. Adevărata
globalizare este creştinismul!”
5
„Un mesaj de iubire fără discriminare este trimis, din Ierusalim, de către Întâistătă-
torii Bisericilor Ortodoxe”, ziarul Kathimerini, 8 ianuarie 2000; cf. ziarului Eleftherotypia,
8 ianuarie 2000, p. 8, 18, 47 şi a altor ziare ale zilei.
227
tip superficial de dialog religios. Într-o ultimă analiză, esenţa problematicii
religioase rămâne căutarea Adevărului suprem. Şi nimeni nu are dreptul
sau interesul să îngenuncheze această putere a existenţei umane, pentru
a dobândi un consimţământ naiv, împăciuitor, în numele unei înţelegeri
convenţionale, care poate contribui la un anumit compromis ideologic.
În această perspectivă, contribuţia esenţială a Ortodoxiei nu este să păstreze
tăcerea, ci să îşi facă cunoscute particularităţile şi propriile ei experienţe spirituale
şi convingeri profunde. Şi aici, ajungem la subiectul sensibil al misiunii orto-
doxe, sau – cum am propus cu treizeci de ani înainte – la „mărturia ortodoxă”.
B. DREPTUL ŞI OBLIGAŢIA MĂRTURISIRII ORTODOXE
1. În orice comunicare autentică spirituală există întotdeauna un mo-

ment critic, când atingem problema reală, care face diferenţa. În timpul
întâlnirii sale cu atenienii, în Areopag, Apostolul Pavel, după dialog (Fapte
17:17), înaintează cu o mărturie/mărturisire directă (17:22-31). În predica
sa, după ce s-a referit la un fundament religios comun, a înaintat spre funda-
mentul critic al Evangheliei: semnificaţia persoanei şi a lucrării lui Hristos.
Acest mesaj era complet în afara punctului de vedere al vechii lumi greceşti,
şi în opoziţie nu doar cu politeismul popular şi complex, ci, de asemenea, şi
cu ateismul rafinat al filozofilor epicurieni şi cu panteismul stoicilor.
Tulburând înţelegerea unui sistem lumesc închis, suficient sieşi, care
era autonom şi impersonal, Apostolul Pavel aducea mesajul lucrării unui
Dumnezeu personal, Care a creat universul din nimic, Care proniază lumea
şi intervine decisiv în istorie. În opoziţie cu concepţia unui individ, care
lucrează automat, accentul e pus acum pe libertate şi iubire, care se activează
într-o comuniune cu Dumnezeu şi cu omul. Prin acest paradox, care pentru
atenieni atingea limitele iraţionalului, Apostolul Pavel a introdus un nou
mod de gândire. E vorba de o revizuire profundă a înţelepciunii elenistice,
prin acceptarea lui Hristos ca centru al creaţiei şi ca scop al lumii6.
6
Anastasios Yannoulatos, „ Αθήνα, πόλη συνεχούς θεολογικής και
πολιτιστικής συμβολής”. Prelegere susţinută la simpozionul cu acelaşi nume, organizat
de către Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, Επίσημοι Λόγοι, vol. 28, Atena
1988, p. 361-369.
228
Până atunci, gândirea greacă se sprijinea şi era înrobită concepţiei despre
om ca fiinţă gânditoare, care are conştiinţă de sine şi despre mediul său,
prin dezvoltarea gândirii sale. Pentru Apostolul Pavel, turnura fundamen-
tală, „pocăinţa” umanităţii, trebuie să se facă înspre direcţia a ceea ce este
inaccesibil pentru mintea omului, adică, spre iubirea lui Dumnezeu, pe care
a făcut-o cunoscută Hristos Cel Răstignit şi Înviat.
Aici, avem un exemplu clar de înţelegere şi respectare a vechilor
concepte religioase şi, în acelaşi timp, transcendenţa lor, prin adevărul şi
puterea revelaţiei creştine: „mărturia” ortodoxă (sau misiunea) înseamnă
exact mărturia experienţei şi a certitudinii. Mărturisim credinţa noastră, nu
ca descoperire raţională, ci ca dar al harului lui Dumnezeu. Subestimând
sau punând deoparte această obligaţie a mărturiei/mărturisirii personale,
ar putea însemna negarea Evangheliei.
Cunoaşterea personală a „iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunoş-
tinţă” (Efes. 3:19) rămâne cea mai profundă experienţă creştină şi se leagă,
în mod absolut, de misiunea creştină autentică şi de evanghelizare. Iubirea
eliberează puteri interioare şi deschide vieţii, noi orizonturi, care minţii
îi e greu să şi le imagineze. Senzaţia credinciosului, că e unit cu întreaga
umanitate şi iubirea lui pentru fiecare om, îl motivează să se intereseze de
fiecare om, pentru măreţia bunătăţii, pe care a descoperit-o. Nu este posibil
ca darurile lui Dumnezeu să fie păstrată în mod egoist. Trebuie puse la dis-
poziţia tuturor. Acţiunile concrete ale lui Dumnezeu, chiar dacă se referă la
un popor sau la un om, privesc întreaga umanitate. Dacă suntem convinşi
că, supremul drept al omului este dreptul de a transcende simpla existenţă
umană biologică şi raţională, participând la relaţia de iubire a Dumnezeu-
lui Treimic, atunci nu putem păstra această certitudine numai pentru noi,
pentru că aceasta ar fi cea mai gravă nedreptate.
Aceasta însă, nu înseamnă o oferire altuia, prin constrângere, mult mai
mult ca pretext pentru alte scopuri, politice sau economice. Nu e vorba de
impunere, ci de o oferire a unei convingeri, a unei experienţe personale. E
evident că, în primele secole creştine, creştinii vorbeau de „mărturie/mărturi-
sire” şi „martiriu”, care însemna depunerea mărturiei a celor văzute şi auzite,
care se făcea adesea, cu preţul vieţii, prin martirizare. Cea mai profundă
nelinişte spirituală, care îl aprinde pe om, nu poate fi ignorată. Tot ceea ce
229
neamul omenesc posedă, trebuie să fie folosit şi fiecare persoană să rămână
liberă, în mod absolut, până la alegerea finală. Respectul faţă de libertatea
fiecărei persoane umane va rămâne întotdeauna principiu fundamental al
Ortodoxiei.
2. Biserica, fiind „semnul”, taina Împărăţiei lui Dumnezeu, primele

roade ale noii umanităţi transfigurate de Duhul Sfânt, trebuie oferită întregii
lumi. Nu poate fi o comunitate închisă. Tot ceea ce posedă sau trăieşte, e
destinat întregii umanităţi.
„Mărturia” ortodoxă, începând prin tăcere, cu participarea la durerea şi
suferinţa altora, înaintează în bucurie, spre proclamarea Evangheliei, atin-
gându-şi punctul culminant în cult. Scopul ei rămâne crearea de comunităţi
euharistice, în alte locuri, unde oamenii vor săvârşi tainele Împărăţiei lui
Dumnezeu, în mediul lor cultural, răspândind prezenţa şi slava Lui, într-o
zonă concretă. Mărturia ortodoxă constituie o participare personală la procesul
de transfigurare a lumii, care a şi început deja „în Hristos”, şi va fi împlinită,
pe deplin, în „eshaton”7.
Pentru re-evanghelizarea lumii, Biserica Ortodoxă nu are nevoie să recur-
gă la metode autoritare şi nesincere, care de-a lungul vremii au traumatizat
integritatea diferitelor „misiuni creştine”. Respectă particularitatea persoanei
şi a culturii ei, se trudeşte cu propriile ei mijloace, prin viaţa ei liturgică,
prin ofranda sfintelor ei Taine şi prin iubirea lipsită de ipocrizie. Misiunea
ortodoxă nu se poate limita la a oferi educaţie, grijă medicală şi alte mijloace
de dezvoltare externă. E datoare să ofere fiecăruia, în mod deosebit, celui
sărac şi celui asuprit, credinţa că fiecare om are o valoare unică; că, datorită
creaţiei lui, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, este destinat celei
mai mari posibilităţi: aceea, de a deveni „asemenea lui Hristos”, să participe
la slava dumnezeiască, să ajungă la îndumnezeire. Acesta este fundamentul
7
Pentru perspectiva misiunii, din punct de vedere ortodox, vezi capitolul 3 şi 14 din
prezentul volum, ca şi Anastasios Yannoulatos, „All of us are in a Missionary Situation”,
International Review of Mission, 71 (1982), p. 452-454. Idem, „Understanding and wit-
nessing to Christ in a pluralistic world, from an Orthodox Perspective”, From Baar I to
Baar II, Current Dialogue, Geneva, Nr. 26, Iunie 1994, p. 43-49. Idem, „Understanding
Mission”, Orthodox Christian Mission Center 18, nr. 1 (2002), p. 5-7.
230
pentru orice altă manifestare a demnităţii umane. Credinţa creştină oferă
cea mai demnă antropologie, una care transcende orice formă de viziune
umanistă. Dacă oamenii, în cele din urmă, o acceptă sau nu, e un aspect al
propriei lor libertăţi de alegere şi responsabilităţi.
Adepţii altor religii practică o critică dură, împotriva anumitor misiuni
creştine, când le privesc asociate cu aroganţa, cu egoismul, cu puterea de
stat, cu alte interese nereligioase. Cu toate acestea, nu e drept ca misiunea
creştină să se identifice cu greşelile unei părţi a creştinismului apusean, într-o
anumită perioadă de timp (de exemplu – colonizarea).
Critica dură se adrsează „creştinilor”, dar nu lui Hristos. Marea schim-
bare va veni în lume, atunci când creştinii vor trăi, se vor manifesta, vor
răspunde misiunii noastre, păşind pe urmele lui Hristos. Puterea lui Dum-
nezeu se manifestă adesea, în paradoxul absenţei puterii lumeşti şi poate fi
trăită numai în taina iubirii, cu simplitate exterioară.
Avem nevoie de o autocritică sinceră, continuă şi de pocăinţă. Aceasta
nu înseamnă o limitare a mărturiei ortodoxe, pentru a ajunge la un dialog
lipsit de culoare, ci o acceptare liberă a logicii iubirii, a logicii întotdeau-
na revoluţionare a lui Hristos, Care „S-a golit pe Sine” pentru a intra şi a
locui în realitatea concretă a umanităţii. Acceptare a modului Său de viaţă
şi a morţii Lui, într-o transfigurare personală continuă „din slavă în slavă”
(II Cor. 3:18). Ţinta pentru ortodocşi nu este să se limiteze sau să reducă
„mărturia” noastră, ci să trăim trimiterea noastră pe urmele lui Hristos.
231
13
Viziunea globală
a proclamării Evangheliei
(1995)
• Referatul principal la International Conference on Mission and Evangelism,
Brookline, MA, 6-11 august 1995. • „The Global Vision of Proclaiming the Gospel”,
The Greek Orthodox Theological Review 42 (1997), p. 401-417. • Ιεραποστολή
234
„D umnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează,
luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte!” (Ps. 66:1). Acest
verset din Psalmi se repetă zilnic de către ortodocşi, la slujbele de noapte,
concentrând dorinţa şi rugăciunea noastră. Acest pasaj biblic însă, are o
continuare critică, care multora le rămâne necunoscută. Desigur, avem
absolută nevoie ca Dumnezeu să aibă milă faţă de noi, să ne binecuvinteze
şi să ne miluiască; privim spre descoperirea feţei Lui spre noi. Însă acestea
nu se termină la „noi”. Nu pot să se limiteze doar la cercul nostru, oricât de
mare ar fi. Există un scop clar, mai extins, care trebuie împlinit şi urmat, ca
şi o consecinţă firească a faptului de a fi fost binecuvântaţi de Dumnezeu.
Şi acesta este, să se facă cunoscută întregului pământ calea mântuirii şi să
participe la preaslăvirea lui Dumnezeu toate popoarele. „Ca să cunoaştem
pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta. Lăuda-Te-vor pe Tine
popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-vor pe Tine popoarele toate!” (Ps. 66:2-3).
Această dimensiune ascunsă a globalizării, în cadrul căreia trebuie să se
mişte orice cerere de binecuvântare şi mântuire individuală sau de grup, se
descoperă, în chip luminos, la privegherea de noapte a Duminicii de Paşti,
şi se repetă cu insistenţă pe parcursul Săptămânii Luminate. În al doilea
antifon al Liturghiei pascale, se interpune întreg Psalmul 67, cu rugăciunea,
„Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi”. În
mod deosebit, lumina Învierii, îmbracă în lumină perspectiva universală şi
importanţa Evangheliei mântuirii.
Dimensiunea universalităţii (globală) nu este ceva complementar, o
adăugire la gândirea şi conştiinţa ortodoxă – ceva pe care, dacă vrei o iei
în considerare, dacă vrei o desconsideri –, ci constituie un element funda-
mental: a) al învăţăturii ortodoxe; b) al cultului ortodox; c) care trebuie să
determine activitatea şi viaţa bisericească.
235
A. CADRUL STABIL ŞI PERSPECTIVA CLARĂ A EVANGHELIEI
1. După cum am subliniat şi în alt context, viziunea universală apare

în gândirea biblică, din primul verset al Vechiului Testament („La început a
făcut Dumnezeu cerul şi pământul…”, Facere 1:1); o pătrunde, o îmbibă
şi pecetluieşte ultimele capitole ale Noului Testament cu viziunea cerului
nou şi a pământului nou (Apoc. 21:1). Sfânta Scriptură se referă la situaţia
întregii umanităţi, la mântuirea universală. E preocupată de deruta liber-
tăţii umane şi a existenţei umane în procesul morţii şi degradării întregii
lumi; fiind în mod deosebit preocupată de transcendenţa acestui proces,
prin intervenţia mântuitoare a Dumnezeului – Om şi A Doua Sa Venire.
Scriptura menţine o perspectivă şi o dimensiune universală stabilă, chiar şi
în interiorul paginilor care se referă, în mod extins, la aspecte, popoare sau
persoane specifice. De exemplu, pribegia lui Israel, la care se face referire în
cărţile Vechiului Testament, se extinde peste veacuri, prevestind venirea lui
Mesia şi conducând la mântuirea tuturor neamurilor. Istoria lui Israel este
calea realizării planului lui Dumnezeu cu întreaga lume.
În mod deosebit, în cărţile profetice ale Vechiului Testament, ca şi în
Psalmi, e întâlnită foarte des viziunea universală. Pe lângă versetele psalmilor,
cu care am început, amintim încă şi altele, adesea repetate: „Al Domnului
este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Ps. 23:1).
„Nici n-a întors faţa Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul, m-a
auzit. De la Tine este lauda mea în adunare mare, rugăciunile mele le voi
face înaintea celor ce se tem de El” (Ps. 21:28-29). „Lăudaţi pe Domnul
toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele” (Ps. 116:1)1.
2. De la începutul Noului Testament ne întâmpină un sens şi un mesaj

global. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se realizează într-un timp, po-
por şi loc concret, îmbrăţişând însă întreg neamul omenesc. Iisus îi cheamă
în Împărăţia Sa pe toţi, fără vreo excepţie, arătând o deosebită afecţiune
1
Vezi, de asemenea: „Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, Împărat mare peste tot
pământul. Supusu-ne-a nouă popoare şi neamuri sub picioarele noastre” (Ps. 46:2-3). În
Noul Testament, anumite versete din Psalmi, primesc o nuanţă apostolică: „Dea ţie Domnul
după inima ta şi tot sfatul tău să-l plinească” (Ps. 18:5; cf. Rom. 10:18).
236
spre cei neînsemnaţi, către cei aflaţi în suferinţă sau persecutaţi. Şi această
mare bucurie trebuie să fie transmisă şi să însufleţească fiecare popor, fără
discriminare de sex, limbă, origine. Dreptul Simeon, primindu-L în braţele
sale pe Iisus, la vârsta de 40 de zile, L-a binecuvântat pe Dumnezeu, pentru
că ochii săi L-au văzut pe Mântuitorul pregătit de Dumnezeu „înaintea feţei
tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2:31-32).
Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întruparea Sa, asumă întreaga umanitate,
profunzimea naturii umane, şi nu doar ceva din aparenţa ei exterioară. Ast-
fel, asumând natura umană, Dumnezeu Cel inaccesibil acordă o deosebită
valoare persoanei umane, incluzând trupul uman – măreţia creaţiei Sale – ca
şi întreaga creaţie, la care omul participă în mod organic. Materia, lumea, nu
constituie ceva ce există în afară, paralel sau independent de Dumnezeu. În
cele din urmă, universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos depăşeşte sensul
„întregii umanităţi”, extinzându-se asupra întregii creaţii.
Învăţătura lui Hristos s-a răspândit într-un loc şi timp concret, însă a
avut întotdeauna un caracter universal şi eshatologic. Cu o deosebită clari-
tate, Domnul spune că, „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei
în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”
(Mt. 24:14). Iar când se referă la Judecata de Apoi, o plasează într-un cadru
universal: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu
El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre” (Mt. 25:31-32).
Hristos, Soarele luminos, luminează şi dă viaţă întregii lumi: „era
Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In.
1:9). În mod repetat, Evanghelistul Ioan proclamă că Iisus a venit „ca lumea
să se mântuiască prin El” (In. 3:17), „căci noi înşine am auzit şi ştim că
Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In. 4:42). Jertfa Sa
pe Cruce, deşi s-a petrecut într-un loc şi timp concret, a fost adusă pentru
mântuirea întregului neam omenesc, pentru mântuirea întregii lumi. În-
vierea Sa aduce o eliberare definitivă a întregii naturi umane din legăturile
păcatului şi a morţii. Mesajul fundamental al Bisericii nu este doar că Hristos
a înviat din morţi, ci că biruinţa Sa are o importanţă/impact globală pentru
întreaga umanitate, pentru natura umană, pe care El şi-a asumat-o ca Al
237
Doilea Adam. Precum lipsa de ascultare, păcatul primului Adam, a condus
întreaga umanitate spre moarte, în acelaşi fel, ascultarea prin iubire, până
la Jertfa de pe Cruce a celui de Al Doilea Adam, a lui Hristos, conduce
întreaga umanitate spre Înviere. „Dar acum Hristos a înviat din morţi,
fiind începătură (a Învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a
venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam
toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor învia” (I Cor. 15:20-22). În consecinţă,
această lumină, care se răsfrânge din Învierea Mântuitorului, nu e destinată,
în mod exclusiv, anumitor oameni aleşi sau popoare, nici nu e îndreptată
doar spre acestea. Ci, această lumină trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi, fără
discriminare de neam, sex, culoare, origine.
Cel Înviat din morţi transfigurează totul, orice formă de viaţă, de relaţii
şi evoluţie. Prin Învierea Sa, „Hristos a ridicat din adâncurile iadului întreaga
umanitate şi a înălţat-o spre înălţimile Cerului”. Toate fiinţele umane, toate
neamurile au dreptul de a participa la victoria, iubirea şi bucuria Învierii.
Prin Învierea lui Hristos „întreaga lume văzută şi nevăzută” e reînnoită.
Hristos primeşte „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28:18). După
Înviere, orizontul a devenit întreaga lume.
Cadrul misiunii ucenicilor e stabilit cu mare claritate, înainte de Înălţa-
rea Domnului ( Fapte 1:8). Mărturia/mărturisirea trebuie dată „deopotrivă
în” locul concret unde Apostolii s-au născut şi au trăit până atunci, „dar şi”
până la marginile pământului. Pentru acest salt imens de la local spre univer-
sal, Apostolii au avut nevoie să primească „putere de Sus”. Venirea Duhului
Sfânt, care adună Biserica, îi întăreşte pe ucenici, distruge barierele care îi
despart pe oameni, graniţele lingvistice şi etnice, şi le deschide orizontul
universal (global) al transmiterii Evangheliei mântuirii „până la marginile
pământului”. Apostolii, fiecare dintre ei, se îndreaptă spre direcţii diferite
şi concrete, însă viziunea apostolică rămâne una clar universală.
Prin providenţa lui Dumnezeu, pentru transcrierea şi prima fază a
transmiterii Evangheliei în lume, a fost folosită limba şi cultura greacă, una
dintre caracteristicile ei fiind universalitatea2.
2
Universalitatea culturii greceşti a fost cultivată în multe feluri, prin filozofia greacă,
prin ştiinţă, artă şi limbă, şi prin folosirea raţiunii, a argumentului şi a dialogului, s-a dat
naştere gândirii dialectice; de asemenea, printr-o constantă căutare, o deosebită înflorire
238
În Epistolele Apostolului Pavel, dimensiunea globală şi universalitatea este
adesea repetată, în relaţie cu taina Bisericii. Dumnezeu „toate le-a pus sub
picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este
trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1:22-23, cf. Col.
2:10): „cap a toată stăpânirea şi puterea” şi Col. 1:18: „El este capul trupului,
al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi
întru toate”. Hristos stăpâneşte peste tot universul, de vreme ce „întru El au
fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevă-
zute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin
El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”
(Col. 1:16-17). Cuvintele „toate”, „toţi”, „tot”, sunt folosite în mod repetat
în Epistolele Apostolului Pavel, în special, în cele scrise în timpul întemniţării.
În cadrul acestei percepţii, Evanghelia îmbrăţişează „toate”, şi a fost destinată
să fie propovăduită „la toată creatura de sub cer” (Col. 1:23), mişcă viaţa şi
lucrarea apostolului. Apostolul Pavel Îl predică pe Hristos „capul trupului, al
Bisericii; Care este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi
întru toate” (Col. 1:18). Şi Îl „vesteşte” explicând şi învăţând „tot omul”,
pentru a se înfăţişa „desăvârşit, în Hristos Iisus” (Col. 1:28). „Harul” care
i s-a dat lui Pavel este „ca să binevestească neamurilor bogăţia lui Hristos,
de nepătruns, şi să descopere tuturor care este iconomia tainei celei din veci
ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos” (Efes. 3:8-9).
Astfel, lucrarea apostolilor este răspândirea „tainei”, a acestei salvări a întregii
umanităţi, în cadrul Bisericii, a cărei cap este Hristos.
3. Eclesiologia ortodoxă se îndreaptă cu stăruinţă spre această perspectivă a

universalităţii. Biserica noastră, fiind „Biserică a lui Dumnezeu”, înrădăcinată
în viaţa Sfintei Treimi, îmbrăţişează prin rugăciunea şi interesul ei, tot ceea
ce El a creat şi tot ceea ce El proniază, responsabilitatea ei îmbrăţişează uni-
versul, „toate”. Fiecare Biserică locală, fiind sinaxa celor care cred în Hristos,
într-un anumit loc, mărturiseşte şi manifestă universalitatea Bisericii, în acel
loc, constituind un „semn” eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu, care
domină universul şi va fi împlinit în eshaton.
a creativităţii şi inovaţiei, în toate domeniile, ca şi printr-o comunicare dinamică între

oameni şi popoare.
239
Potrivit Sfântului Chiril al Ierusalimului, „Bisericii îi este dat numele
de ecclesia, pentru că ea cheamă oamenii să se adune, în acelaşi loc, pentru
o cauză comună”3. În sensul universalităţii Bisericii, Sfântul Chiril al Ieru-
salimului include atât dimensiunea universalităţii, cât şi pe cea calitativă:
„Biserica e numită universală: a) pentru că există în interiorul lumii, de la
un capăt la altul a pământului; b) pentru că, în mod integral şi complet,
învaţă toate dogmele, care trebuie ştiute de toţi oamenii; c) pentru că supune
orice fel de om la pietate, independent de poziţia lui socială şi de educaţie
(conducători sau conduşi, învăţaţi sau neînvăţaţi); d) pentru că ea vindecă
şi alină orice fel de păcat…; şi e) pentru că posedă în ea însăşi, tot ceea ce
este numit virtute, în cuvinte şi fapte, şi daruri spirituale”4.
Viziunea apostolică globală (universală) îşi atinge punctul culminant
în referirea Apostolului Pavel la voinţa tainică a lui Dumnezeu, la „taina
voii Sale”, care se va realiza „spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie
iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El”
(Efes. 1:10). „Toate” trebuie să fie recreate, transfigurate în Hristos. Nimic
nu poate rămâne în afara radierii influenţei Sale.
Toate acestea luminează aspecte deosebite (caracteristici particulare)
a viziunii globale (unuiversale) în ceea ce priveşte proclamarea Evanghe-
liei în lumea contemporană. Apropiindu-ne de taina Bisericii ca fiind
„comuniune”, cu îndrumarea teologiei trinitare, a hristologiei şi a pne-
vmatologiei, dar şi a relaţionării stabile cu eshatologia, avem întotdeauna
înaintea noastră, viziunea de netăgăduit a globalizării. Biserica a fost, este
şi va rămâne „trupul Lui (al lui Hristos), plinirea Celui ce plineşte toate
întru toţi” (Efes. 1:23).
3
Chiril al Ierusalimului, 18η Κατήχησις, 24, PG 33:1048B.
4
„E numită universală, pentru că se întinde în întreaga lume, de la un capăt până la
celălalt al pământului; şi pentru că învaţă, în chip universal şi complet, toate câte trebuie
să ajungă la cunoaşterea oamenilor, cu referire, deopotrivă, la lucrurile văzute şi nevăzute,
cereşti şi pământeşti; şi pentru că aduce la supunere spre evlavie (sfinţenie) întregul neam
omenesc, conducători şi conduşi, învăţaţi şi neînvăţaţi; şi pentru că ea, în chip universal,
uşurează şi vindecă tot felul de păcate, care sunt săvârşite de suflet sau trup, şi posedă, în
ea însăşi, orice formă de virtute cunoscută, deopotrivă în fapte şi cuvinte, şi în orice fel de
daruri spirituale”, Chiril al Ierusalimului, 18η Κατήχησις, 23, PG 33:1048B.
240
B. VIZIUNEA GLOBALĂ (UNIVERSALĂ)
ÎN TRĂIREA LITURGICĂ A EVANGHELIEI
Întreaga viaţă liturgică ortodoxă se mişcă cu fermitate, în această perspec-

tivă universală, care tronează în învăţătura creştină, printr-o viziune globală
clară. Răsare din lumina Soarelui Dreptăţii, care însufleţeşte întreaga lume.
1. Ritmul zilnic şi săptămânal al vieţii liturgice ortodoxe, împreună cu as-

ceza personală, vibrează şi prin prisma elementului universalităţii mântuirii.
În primul rând, acest element se află viu în inima rugăciunii ortodoxe şi a
vieţii spirituale: în rugăciunea pe care Domnul ne-a dat-o, „vină Împărăţia
Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, implorăm zilnic şi în
mod repetat. Nu, în mod simplu, facă-Se voia Ta, „în mine” sau „în noi”, ci
„pe pământ”. Inima creştinului, înainte de a se ruga pentru nevoile zilnice,
pentru pâinea cea de toate zilele, e dator să se mişte spre acest orizont univer-
sal stabil. Preocupările imediate şi personale, nu îi împiedică pe credincioşi
de la perceperea viziunii globale, şi nici perspectiva globală nu îi conduce
spre o fugă în afara realităţii.
În fiecare Sfântă Liturghie, care constituie sumarul tainei mântuirii, ne
începem cererile: „Să ne rugăm pentru pacea întregii lumi”, iar anaforaua
culminează cu oferirea Sfintelor Daruri, care se face „în numele tuturor
şi pentru toate”. Această slujbă cuvântătoare se oferă „pentru întreaga
lume, pentru sfânta Biserică sobornicească şi apostolică” (Sfânta Liturghie
a Sfântului Ioan Gură de Aur), care se întinde „de la o margine locuită a
pământului, până la cealaltă” (Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare).
Şi după Dumnezeiasca Împărtăşanie, tămâind, preotul exprimă dorinţa
universală a Bisericii, prin versetul: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi
peste tot pământul slava Ta”. Dumnezeiasca Liturghie, în timp ce ne elibe-
rează de cufundarea în grijile micului nostru ego, ne deschide orizonturile,
ajutându-ne să trăim existenţial mântuirea universală în Hristos. Revigora-
rea liturgică, care a apărut în multe Biserici Ortodoxe locale, pe parcursul
secolului al XX-lea, a contribuit, în mare măsură, la refacerea conştiinţei
asupra acestei viziuni globale. Va fi nevoie însă, de şi mai multă vitalitate,
pentru a se lumina (acest aspect), în sinaxele noastre euharistice şi de a fi
241
trăită cu o şi mai mare consistenţă, în activitatea noastră zilnică de după
Liturghie, astfel încât, mărturia şi misiunea ortodoxă să se extindă şi să se
dezvolte în liturghie după Liturghie.
În paralel, rugăciunea zilnică (Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Ve-
cernia, Pavecerniţa), potrivit tradiţiei străvechi, se fundamentează, în mod
deosebit, pe Psaltire, în care, după cum am arătat, viziunea globală este clară.
Dar şi în textele imnologice ale Bisericii noastre, se revine la tema viziunii
globale a mântuirii în Hristos, în diferite tropare, pentru a se fundamenta
în conştiinţa credincioşilor. Atât în troparele răstignirii din Joia şi Vine-
rea Săptămânii Mari, ca şi în cele din Joia Mare, dar în mod deosebit în
cele pascale ale Vecerniei de Sâmbăta şi ale Utreniei de Duminica, această
evidenţă este de netăgăduit: „Lumina Învierii Tale a adus bucurie la toată
lumea”, „…şi lumina Învierii a pecetluit universul”, „Bucuraţi-vă ceruri, şi
te veseleşte pământule…” (Glasul al II-lea, Vecernia Sâmbetei)5.
Toate marile sărbători din timpul anului, ne oferă posibilitatea unei
evidente aduceri aminte a universalităţii şi globalităţii Evangheliei. În primul
rând, textele biblice care sunt citite cu acele ocazii, accentuează adevărurile
la care ne-am referit în prima parte a acestui studiu. Şi imonologia adecva-
tă, interpretează şi dezvoltă sensul lor, revenind cu fermitate la importanţa
universală a fiecărei sărbători. În mod sugestiv, amintim doar câteva fraze
5
Această temă revine adesea în tropare din Octoih, repetându-se cu fermitate, fraze
care privesc întreaga lume, precum „dăruieşte lumii mare milă”, „dăruieşte lumii viaţă”,
„pentru a mântui lumea”, „pentru a izbăvi din moarte neamul nostru, Hristoase”, „Duhul
Sfânt, toată lumea o înnoieşte” (Glasul I, Utrenia de Duminica). „Toate le-ai făcut prin
Cuvântul Tău, Doamne, şi prin Duhul Tău” (Glasul I, Vecernia Sâmbetei). Mai concret,
imnul Răstignirii, ne aduce aminte: „O, Cel Unul Milostiv, întinzându-Ţi Tu braţele
pe Cruce, ai adunat toate neamurile, care erau departe de tine, pentru a slăvi marea Ta
bunătate” (Glasul I, Utrenia de Miercuri). „Prin Învierea Ta, toate le-ai umplut cu bucu-
rie” (Glasul IV, Utrenia de Duminica). „Veniţi, toate neamurile, cunoaşteţi puterea cea
profundă a tainei; că Hristos, Mântuitorul nostru, Logosul dintru început, a fost răstignit
pentru noi, şi de bună voie S-a înmormântat; şi a înviat din morţi, pentru a ne mântui
pe toţi, veniţi să I ne închinăm Lui”. „Toate se umple cu bucurie, când primesc trăirea
Învierii Tale”. „Pentru că Tu ai înviat din morţi, dăruind viaţă întregii lumi, ca întreaga
creaţie să Te laude pe Tine” (Glasul III, Utrenia de Duminica). „Îngerii şi oamenii, o,
Mântuitorule, slăvesc Învierea Ta cea de a treia zi, prin care întreg pământul s-a îmbrăcat
în lumină” (Glasul IV, Vecernia de Sâmbăta).
242
caracteristice. De exemplu, la praznicul Schimbării la Faţă, cântăm: „Astăzi
pe Tabor, în arătarea slavei Tale, o, Cuvinte, lumina Tatălui cea necreată ai
arătat-o în strălucirea Ta, astăzi pe Tabor, am văzut lumină pe Tatăl, lumină
şi pe Duhul, luminând întreaga creaţie” (Exapostilariu)6.
2. Perspectiva universalităţii e puternică în troparele Triodului, strălucind,

în mod deosebit, în Penticostar (unde sunt incluse multe tropare din Octoih).
Importanţa universală a Crucii şi a Învierii, se întrepătrunde în imnologia
ortodoxă. „Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Învierii lui Hristos; că
iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”. Imnurile pascale, se referă cu
fermitate la viziunea globală a Evangheliei. Biserica, în stare extatică înaintea
dimensiunii universale a evenimentului Învierii, cântă: „Astăzi, întreaga creaţie,
cerul şi pământul şi cele de dedesubt sunt pline de lumină. Să prăznuiască
întreaga creaţie Învierea, prin care toate s-au întărit” (Canonul Învierii, Peasna
a III-a). Întreaga creaţie se îmbracă într-o nouă lumină.
„Prin Învierea Ta, o, Doamne, lumea s-a luminat şi raiul iarăşi s-a des-
chis; astfel, întreaga creaţie să Te laude pe Tine, oferindu-Ţi cântări zilnice”
(Glasul al III-lea, Lunea Luminată seara). Tradiţia de a se cânta „Hristos a
înviat” în diferite limbi, proclamă marele adevăr că, Evanghelia lui Hristos
se adresează tuturor neamurilor şi limbilor, că şi Biserica are responsabilitatea
să o propovăduiască pretutindeni. Aceasta lasă în urmă dispute şi contro-
verse, şi aduce popoarele împreună, în frăţietate, pace, respect reciproc şi
solidaritate, într-o comuniune universală.
De asemenea, în chip sărbătoresc, praznicul Cincizecimii oferă Bise-
ricii un caracter universal. Ucenicii primesc Duhul Sfânt pentru a împlini
porunca lui Hristos, adică, să devină martori (mărturisitori) ai Lui „până
la capătul pământului”, „pentru a câştiga lumea”7. Duhul Sfânt va rămâne
6
Vezi „Pe întreg Adam purtându-l, Hristoase, transfigurând firea crescută în întuneric
în trecut, ai umplut-o cu slavă şi ai asemănat-o după chip, prin transfigurarea feţei Tale”
(Utrenia Schimbării la Faţă). „În Dumnezeiasca Schimbare la Faţă, întreaga fire umană
primeşte prima lumină a îndumnezeirii” (Condacul Înainte – prăznuirii Schimbării la Faţă).
7
De atunci, vechea profeţie a lui Ioil este împlinită fără întrerupere. „Dar după
aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii
voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea” (Ioil 3:1). Şi sfântul imnograf
243
întotdeauna, Cel Care „pretutindenea este prezent şi pe toate le împlineşte”.
Nimic nu rămâne în afara luminării, purificării şi sfinţirii harului. „Şi astfel,
prin El, întreaga creaţie e luminată şi îndrumată să-Ţi cânte Ţie, Sfântă
Treime” (Exapostilariu)8. Duhul Sfânt, „Care adună întreaga instituţie a
Bisericii”, asigură, fără încetare, toate cele necesare, astfel încât, mântuirea
e propovăduită la întreaga lume. Din acest motiv, credincioşii cântă: „O,
Tu, Înoitorul universului, binecuvântat eşti Tu” (Canonul iambic, Peasna a
VII-a). „Pe Duhul Cel Sfânt, Care a sfinţit întreg universul, cu evlavie să îl
preaslăvim” (Joia Cincizecimii, la Vecernie)9.
În final, praznicul Tuturor Sfinţilor dă mărturie despre faptul că, toţi cei
câţi primesc Duhul Sfânt şi se sfinţesc, aparţin întregii lumi, mărturisirea şi
martiriul vieţii lor împodobesc Biserica. „Prin sângele de porfiră şi vison al
martirilor Tăi din întreaga lume, Biserica e împodobită” (Vecernia din Du-
minica Tuturor Sfinţilor). „Ca şi Ziditor al firii, Proniator al creaţiei, lumea
interpretează: „Prin Duhul Tău, tot trupul, precum ai spus, a fost atins şi l-ai umplut cu
cunoaşterea Ta, Doamne” (Canonul Duminicii Cincizecimii, glasul al VI-lea). „Lumina
Mângâietorului a venit, şi lumea a luminat” (Catisma Utreniei Cincizecimii).
8
Cu venirea Duhului, tragedia confuziei, care a început cu turnul Babel, îşi găseşte
salvarea şi tendinţa centrifugală a umanităţii înspre separare, este îndreptată: „Când Dum-
nezeu a trimis limbile de foc, El a chemat toate la unitate” (Condacul Cincizecimii). În
Antifoanele şi în Prochimenul Cincizecimii de la Apostol, domină cu noul ei înţeles, versetul
din Psalmi: „Mesajul lor s-a răspândit în tot pământul, şi cuvintele lor până la marginile
pământului”. Duhul Sfânt „i-a umplut pe Apostoli cu înţelepciune să propovăduiască în
întreaga lume” (Utrenia de Marţi, după Cincizecime). „Toate marginile pământului s-au
umplut de putere cerească, prin apostoli şi voinţa cea bună a lui Dumnezeu” (Vecernia
de Marţi, după Cincizecime). Prin Duhul Sfânt „toate sunt aduse la fiinţă şi păzite, în
timp ce viaţa stăpâneşte, sălăşluieşte şi e salvată” (Vecernia de Marţi, după Cincizecime).
9
Această viziune universală a lucrării Treimii Celei mai presus de fire este evidenţiată
şi în rugăciunile de la Cincizecime, care sunt recitate în genunchi: „Creatorul cerului şi
al pământului şi al mării şi a tot ceea ce este în ele” (Prima Rugăciune). Şi se continuă,
amintindu-se de limbile de foc ale Duhului, prin care au fost întrarmate gurile Apostolilor,
„…pentru noi, pentru tot neamul omenesc, s-a dat învăţătura dumnezeiască, prin auzirea
urechii, fiecare în propria lui limbă” (Rugăciunea a doua). Tatăl, Sfântul Dumnezeu, „a
creat toate lucrurile prin Fiul, cu lucrarea Sfântului Duh”. „Binecuvintează, aşadar, Tu,
Mântuitorule şi Creatorule, ca binefăcător, întreaga creaţie zidită” (Canonul iambic al
Cincizecimii, Peasna a IX-a).
244
Îţi aduce Ţie, Doamne, Martirii purtători de Dumnezeu…” (Condacul).
Din prima generaţie apostolică, Evanghelia a fost propovăduită în toate
direcţiile. „Vorbind cu cuvintele Duhului, Mântuitorul i-a binecuvântat pe
ucenici, care au devenit prin credinţă organe ale Duhului, au propovăduit
până la marginile lumii smerita mărturisire, într-un mod cu totul ortodox”
(Vecernia Duminicii Tuturor Sfinţilor).
Concluzia imediată din această scurtă prezentare este că, pulsul apos-
tolic întreţine (face să vibreze) cultul liturgic ortodox şi viziunea globală îşi
menţine perspectiva dinamică.
C. VIZIUNEA GLOBALĂ
ÎN ACŢIUNEA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Deşi viziunea globală tronează atât de puternic în învăţătura şi cultul

Bisericii Ortodoxe, această viziune nu are o influenţă pe măsură asupra
spiritualităţii de zi cu zi. Dacă vrem să fim sinceri faţă de autocritica de
sine, trebuie să acceptăm că, între interesele ortodoxe bisericeşti imediate,
prevalează aspectele naţionale ale diferitelor Biserici Autocefale, în timp ce
viziunea globală a proclamării Evangheliei, rămâne încă vagă şi anemică.
Raţiunile istorice care ne-au condus la această realitate, au fost cu siguranţă
importante, însă nu ne vom referi acum la acestea. Totuşi, realitatea con-
temporană, ne impune nevoia de a ne reevalua, din nou, ceea ce teologia şi
cultul ortodox ne-au descoperit deja.
1. Globalizarea – Noua problematică mondială. Generaţia mai în vâr-

stă, a trăit atât „războiul cald” (1940-1945), cât şi „războiul rece”, datorită
competiţiei dintre cele două super-puteri (1945-1990). Odată cu căderea
regimurilor socialiste, cel de al doilea război a ajuns la final, creându-se mari
aşteptări pentru umanitate, pentru o nouă perioadă de pace în lume. Din
nefericire, în locul „Noii Ordini”, pe care o aşteptam, ne aflăm confruntaţi
pe noi înşine, cu o „Nouă Dezordine”, cu un rând de noi probleme, care
domină umanitatea, şi care, în multe situaţii, crează haos. Cu noi focare
de război în diferite regiuni ale planetei noastre, cu transmutări mari de
populaţii, cu noi proliferări ale armelor nucleare, cu noile regimuri, care au
245
nevoie de îndrumare şi sprijin în procesul de consolidare al unei democraţii
stabile. În paralel, ruptura dintre „Nord şi Sud”, între ţări bogate şi ţări sărace,
continuă să se adâncească; terorismul, extinderea consumului de droguri,
distrugerea mediului, constituie noi ameninţări pentru umanitate. Însă,
caracteristica fundamentală a vremurilor noastre este că, aceste probleme
au devenit comune pentru întreaga umanitate.
În continuu şi în multe moduri, se subliniază astăzi că, înaintăm spre o
societate globală. Ştiinţa, tehnica, mijloacele de informare, arta, comerţul,
economia, se mişcă în zilele noastre spre zone globale, şi formează o cultu-
ră nouă, economică. Un rol fundamental îl joacă, de asemenea, pe scena
internaţională, cele 2.000 de organizaţii multi-etnice şi locale de informare
media. Influenţa reciprocă între tradiţiile naţionale şi culturile locale, care,
desigur, nu erau absente în trecut, este mult mai intensă astăzi. De asemenea,
au apărut noi probleme, care au prezentat dimensiuni economice globale,
încă din primul moment al apariţiei lor; precum: problematica ecologică,
cu multele aspecte critice imediate asupra planetei noastre; aspectele izvo-
râte din dezvoltarea bioeticii şi a geneticii; situaţiile create de invazia unei
multitudini de produse electronice computerizate şi conexiunea lor cu in-
ternetul mondial, ca şi impactul lor asupra vieţii noastre sociale şi private.
Aceste noi probleme/aspecte tind să altereze nu doar relaţiile umane, ci
însăşi esenţa vieţii umane.
În acelaşi timp, şi problemele mai vechi, precum exploatarea socială,
nedreptatea şi crima, au dobândit noi forme şi dimensiuni, la nivele multi-
naţionale şi interculturale. Globalizarea acestor aspecte, impune asumarea
unei noi, globale atitudini, prin conducătorii naţionali, ca şi prin „opinia
publică”, care nu au conştientizat profund multidimensionalitatea mărimii
lor şi rămân „absorbiţi” de propriile lor aspecte interne. Marile probleme
contemporane necesită, în rezolvarea lor, o implicare totală/holistică. Con-
stituie noi provocări pentru conştiinţa şi activitatea teologică şi bisericească,
formează cultura cea nouă, globală, multidimensională, în cadrul căreia
suntem chemaţi să propovăduim mesajul creştin, cultură pe care Evanghelia
trebuie să o îndrepte şi să o transfigureze.
Credincioşii nu sunt surprinşi de aceste noi situaţii. Învăţătura şi cultul
Bisericii a deschis întotdeauna orizontul nostru vizual şi percepţia inimilor
246
noastre faţă de dimensiunea universalităţii. Desigur, noile posibilităţi, de
a face faţă acestor probleme mondiale, împreună cu oamenii altor culturi,
fundamentaţi pe alte convingeri religioase, ne dă posibilitatea unei noi
mărturisiri a Evangheliei, în condiţii noi, în moduri noi, pătrunzând în
diferite medii şi influenţând mentalităţi, care au fost, anterior, apropiate de
creştinism. Pentru că, Evanghelia lui Iisus Hristos nu se propovăduieşte doar
prin „mijloace didactice” clasice, prin diverse modalităţi de predicare, ci şi
ca o propunere a principiilor ei, a logicii Cuvântului dumnezeiesc, în a face
faţă noilor probleme, prin transpunerea conţinutului ei, ca trăire personală
de către cei care L-au primit cu tot sufletul şi Îl trăiesc pe Hristos. Dar, aici,
devine evidentă, nevoia acută de creare a noi coduri de comunicare, în cadrul
mediului global, şi obligaţia clerului şi a laicilor, de a gândi şi de a acţiona
într-o perspectivă, deopotrivă, „universală” şi eshatologică.
2. Înspre noi coduri de comunicare. În procesul de transmitere al Evangheliei

în lumea modernă, ar trebui să se studieze cu atenţie, şi să se sincronizeze, relaţia
dintre cel ce trimite şi cel ce primeşte, ca şi relaţia dintre mesaj şi codul de co-
municare. Fiecare cultură are propriile ei modalităţi şi „coduri de comunicare”,
care se fundamentează şi se definesc, în principal, de către cel care primeşte, de
contextele de viaţă, de structurile de gândire, de noile problematici ale fiecărei
societăţi; care, în cazul nostru, este formarea unei noi comunităţi globale. Aceste
coduri de comunicare nu ar trebui primite ca enigme sau ameninţări, ci ca un
nou limbaj de transmitere a adevărurilor eterne ale Evangheliei.
Pentru o justă abordare a acestei tematici, va fi necesar să conştientizăm,
şi mai profund, că centrul mesajului nostru este „Cel Ce este, Cel Care era şi
Cel Care vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1:8). În multe situaţii, orientarea noas-
tră ortodoxă, cu privire la proclamarea mesajului evanghelic, se îndreaptă
spre trecut, spre descrierea vindecărilor pe care Dumnezeu le-a făcut, de
dragul umanităţii. Însă, în paralel cu această direcţie, Evanghelia se referă
întotdeauna la momentul prezent şi, în cele din urmă, la cele ce vor veni,
la eshaton. Fără această perspectivă eshatologică clară, propovăduirea Evan-
gheliei îşi pierde căldura, rezonanţa şi adevărul. Împărăţia lui Dumnezeu,
care deja a venit, vine şi rămâne, cu fermitate, în venire, rămâne pilonul
central al mesajului creştin.
247
Pentru o înţelegere corectă şi acceptabilă a apropierii de realităţile
contemporane, care vor modela noile coduri de comunicare, fundamental
şi de căpătâi, este rolul conştiinţei membrilor laici ai Bisericii, care se pre-
ocupă direct cu problematica ştiinţifică, economică şi socială. Constituie
o deosebită binecuvântare a lui Dumnezeu că, în cele mai înaintate sfere
ale ştiinţei contemporane, pot fi găsiţi laici cu o viaţă creştină profundă,
de substanţă. Experienţa, gândurile, metoda şi intuiţile lor, constituie un
material valoros în constituirea noilor coduri de comunicare cu lumea con-
temporană. Acelaşi aspect e valabil şi cu referire la persoanele cu sensibilităţi
artistice, politicieni, jurnalişti şi mass media. Toţi aceşti oameni, bărbaţi şi
femei, care se găsesc pe ei înşişi exact în inima acestei căutări şi articulări a
noilor problematici, sunt colaboratori preţioşi în transmiterea Evangheliei.
Ei trebuie invitaţi cu seriozitate să participe la această lucrare. Cu siguranţă,
contribuţia lor la constituirea noilor coduri de comunicare, în noua cultură
globală, şi folosirea lor adecvată, va fi decisivă şi preţioasă.
Evanghelia mântuirii, care se adresează tuturor şi care transfigurează toate,
nu poate fi proclamată doar din rândul clericilor. Toţi credincioşii, care prin
Botez şi prin Dumnezeiască Împărtăşanie, participă la Crucea şi Învierea lui
Hristos, sunt chemaţi şi sunt datori să participe la transmiterea acestui mesaj
evanghelic în lumea contemporană. Ceea ce se întâmplă la privegherea de Paşti,
constituie simbolismul fundamental al transmiterii mesajului creştin. „Veniţi de
luaţi lumină, din lumina cea neapusă”, cântă arhiereul sau preotul. Toţi însă, în
continuare, iau şi dau lumina Învierii: bărbaţi şi femei de toate vârstele, de orice
nivel cultural sau progres spiritual. În cele din urmă, această lume contempora-
nă, care e adesea cuprinsă de nebunie şi de umbra morţii, aşteaptă să asculte şi
să înveţe, cu claritate, cum Învierea poate pătrunde acest întuneric şi angoasă,
şi poate oferi sens existenţei umane, speranţei, plinătăţii iubirii, putere vieţii.
Activitatea misionară este direct legată de această nouă problematică. În
trecut, când Evanghelia pătrundea într-o cultură şi se creea Biserica locală,
ea însăşi, în procesul dezvoltării ei, adopta anumite elemente culturale, le
respingea pe altele, în timp ce pe unele le transforma10. Într-un mod ase-
10
Anastasios Yannoulatos, Παγκοσμιότητα και Ορθοδοξία, Editura Akritas, Atena
2004 ( a V-a ediţie), p. 109-136.
248
mănător, şi în noua cultură contemporană, procesul formării Bisericii, va
avea o direcţie înspre lume, în acelaşi mod: uneori în „comuniune”, alteori
în confruntare, şi în alte dăţi, urmărind să dea lumii o nouă direcţie.
3. Armonizarea responsabilităţii locale şi globale. Ceea ce deja s-a spus,

este cu uşurinţă acceptat în lumea ortodoxă, astăzi. După regulă, însă,
interesele noastre se limitează la spaţiul local, naţional. Astfel, o serioasă
criză poate apărea atunci când suntem chemaţi să trăim cu această viziune
globală, în noi medii, depăşind graniţele clasice ale ţărilor şi popoarelor
tradiţional ortodoxe.
În deceniile trecute, s-au făcut serioase încercări şi s-a înregistrat un
progres semnificativ în conştientizarea dimensiunii ecumenice şi a res-
ponsabilităţii apostolice a Bisericii Ortodoxe. Titlul primului manifest
misionar: „Indiferenţa faţă de misiune înseamnă negare a Ortodoxiei”, a
încetat să mai sune ciudat sau eretic. Responsabilitatea pentru o misiune
ortodoxă mondială a fost, de acum, justificată din punct de vedere teologic.
Însă, acel „dar” de granit – absorbirea de nevoile noastre imediate, locale,
„proprii” – suspendă adesea activitatea ortodoxă mondială. Una dintre cele
mai periculoase piedici spre deschiderea faţă de responsabilitatea misiunii
ecumenice a ortodocşilor, pare să vină, de fiecare dată, de la proverbul po-
pular: „Când propria ta grădină e însetată, nu arunca apa în afara ei”. Astfel,
toate energiile sunt absorbite de „grădina noastră”, care, ca şi o regulă, e
determinată de criterii naţionale sau locale. Doar câteva picături - şi acestea,
parcă, datorită evaporării – irigă alte „grădini”. Această logică lumească,
constituie una dintre neputinţele ascunse şi păcatele Ortodoxiei mai tinere.
Tronează, aşadar, la anumite niveluri: ale parohiei, mănăstirii, episcopiei,
Bisericii locale autocefale. Cu alte ocazii, am încercat, în mod repetat, să ne
confruntăm cu acest argument, care, ca un „virus” invicibil, îmbolnăveşte
Trupul Bisericii cu infecţii cronice locale, care duc o mare parte a Bisericii
să sufere de insuficienţă respiratorie şi apatie11.
Înţelegerea corectă şi trăirea responsabilităţii noastre apostolice, atât la
nivel local, cât şi ecumenic, constituie un demers capital al vieţii ortodoxe
11
Vezi capitului 2 al prezentului volum.
249
contemporane. Orice formă de polarizare între local şi universal, cred că
duce spre o falsă spiritualitate, care, în cele din urmă, neagă mentalitatea
şi ethosul ortodox. Aceasta nu ar însemna că toţi trebuie să ne îndreptăm
spre noi graniţe misionare. Dar, se impune ca tot mai mulţi, tineri şi adulţi,
să ia astfel de hotărâri. În primul rând, ceea ce trebuie să căutăm este, în
ce măsură, viziunea globală a proclamării Evangheliei ne va inspira spre
împlinirea responsabilităţii noastre misionare, în locul unde voinţa lui
Dumnezeu ne-a dus; ca şi cum vom participa în mod activ, prin gândirea,
rugăciunea, contribuţia noastră reală, la trăirea şi conştientizarea acestei
viziuni ecumenice, în cadrul Bisericilor noastre.
Chiar şi în isihia absolută a vieţii ascetice din deşert, unul dintre sfinţii
vremii noastre, Sfântul Siluan, obişnuia să se roage: „O, Doamne, fă-i pe
toţi oamenii de pe pământ să cunoască iubirea Ta şi dulceaţa Sfântului Duh,
astfel încât, să uite durerile pământului, să abandoneze orice lucru rău, să
vină la Tine cu dragoste şi să trăiască în pace, făcând voia Ta, pentru slava
Ta”. Şi cu alte ocazii, el se ruga: „Doamne, fă-mă vrednic să plâng pentru
mine însumi şi pentru întreaga lume. Fie ca toţi oamenii să vină şi să Te
cunoască şi să trăiască veşnic cu Tine!” (…)
În fiecare Biserică Ortodoxă locală, e nevoie să existe un departament
organizat, care să se ocupe cu conlucrarea, sprijinirea şi ajutorarea celorlalte
Biserici Ortodoxe aflate în nevoi. În funcţie de darurile fiecărei Biserici, una
o poate ajuta pe cealaltă. Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Alexandriei au
inclus în activităţile lor misiunea externă. În Bisericile Greciei şi Finlandei, se
desfăşoară în ultimele decenii serioase iniţiative de misiune externă. Centrul
Ortodox Misionar din America, care a fost organizat în spirit interortodox,
constituie o deosebită binecuvântare pentru împlinirea viziunii şi a planului,
care pentru prima dată a fost comunicat şi dezvoltat, în cadrul iniţiativelor
tinerilor de la „Syndesmos” – „Porefthendes”, la începutul deceniului anilor
’60. Ceva similar ar trebui să constituie un departament solid, în fiecare
Biserică Ortodoxă, pentru ajutorarea Bisericilor Ortodoxe care se află în
mare nevoi. (…)
La o primă vedere, această propunere pare să fie „mai modernistă”,
dar ea aparţine unei foarte vechi porunci patristice. Potrivit Sfântului Ioan
Hrisostom: „Conducătorul Bisericii trebuie să poarte de grijă nu doar
250
de Biserica care i-a fost lui încredinţată de la Duhul, ci, de asemenea, de
întreaga Biserică existentă în întreaga lume… Dacă el trebuie să se roage
pentru Biserica universală, care există până la marginile lumii, el trebuie să
arate tot mai multă grijă pentru întreaga Biserică, preocupându-se de toate
Bisericile”12.
Permiteţi-mi, în acest punct, şi o notă personală. Experienţa ultimilor
ani din Albania, mi-a descoperit ce fel de surprize rezervă Dumnezeu, în
încercarea noastră de a trăi viziunea universală de propovăduire a Evanghe-
liei. În timpul primei faze a căutării şi a slujirii mele misionare, cuvintele
„până la marginile pământului”, erau mai degrabă colorate într-un sens
geografic – adâncurile Africii sau Asiei. În Albania, unde de veacuri domina
adierea iadului, acolo unde L-au răstignit şi L-au înmormântat din nou pe
Hristos, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, unde guvernul Albaniei
a proclamat, în mod definitiv, prin conferinţe şi articole exprese ale Con-
stituţiei ţării, că Dumnezeu a murit; acolo, unde ei au omorât, împreună
cu Dumnezeu, însăşi persoana umană, distorsionând şi deviind conştiinţa
umană, dizolvând, în cele din urmă, libertatea umană şi societatea.
Albania, cred, constituie astăzi, un microcosmos în marele macrocosmos
al lumii contemporane, în care ortodocşii sunt chemaţi să îşi dea propria lor
mărturie. Majoritatea populaţiei a aparţinut, în mod tradiţional – înainte
de regimul comunist – familiilor musulmane. Acest fapt cauzează situaţia
prezentelor similarităţi cu cele întâmpinate de vechile Patriarhate Ortodo-
xe. Majoritatea oamenilor, incluzând tânăra generaţie, sunt încă hrăniţi cu
teoriile ateismului, care pentru mai bine de 50 de ani au dominat ţara; o
realitate care îi face să se asemene cu celelalte regiuni, care au fost influen-
ţate de socialismul a-religios. Datorită recentelor schimbări democratice şi
economice, se desfăşoară un proces rapid de secularizare, creând probleme
şi condiţii similare celor cu care sunt confruntate Bisericile Ortodoxe care
îşi desfăşoară activitatea în regiuni culturale apusene. Doar că, condiţiile
economice sunt atât de limitate, încât apar fenomene cunoscute, în mod
deosebit, în lumea a treia.
Sfântul Ioan Hrisostom, Εγκώμιον εις τον εν αγίοις πατέρα ημών Ευστάθιου,
12
Αρχιεπίσκοπου Αντιοχείας της μεγάλης, PG 50, 602, 26-35.
251
Acţiunile diferitelor comunităţi religioase, cu referire la Albania, eviden-
ţiază slăbiciunea Ortodoxiei din întreaga lume, în a veni să sprijine, cum
ar fi trebuit, o Biserică aflată în nevoie, care a fost complet distrusă, şi care
doar acum se reconstruieşte, din cenuşa a 50 de ani de persecuţie. Permiteţi-
mi să spun, doar pentru a indica o realitate, că Biserica Romano-Catolică
(reprezentând în jur de 10% din populaţie, şi mai puţin de jumate decât
numărul ortodocşilor), este ajutată în reorganizarea ei, de 300 de preoţi
străini, calugări, maici şi sute de laici. Protestanţii (care comprimă mai
puţin de un procent din populaţie) sunt ajutaţi de 450 misionari străini.
Musulmanii sunt sprijiniţi de mii de străini, în timp ce Biserica Ortodoxă
este asistată din exterior doar de 6 preoţi, trei maici, trei laici (bărbaţi) şi trei
femei. Am reţinut aceste numere, pentru că ele sunt simbolice, şi reflectă
cum alte comunităţi religioase intervin într-o regiune care are nevoie urgen-
tă de ajutor, ca şi cât de mare este apatia multor Biserici Ortodoxe locale.
Desigur, harul lui Dumnezeu, „care pe toate le vindecă, şi pe cele cu lipsă
le plineşte”, a oferit alte soluţii, o binecuvântare măreaţă, pentru refacerea
din ruini şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe din Albania.
Să rezumăm: viziunea universală e cadrul corect pentru orice facem sau
transmitem la nivel local, parohial. Nu există o înţelegere corectă a Tradiţiei
ortodoxe trăite, fără să aibă această perspectivă universală. Nu e vorba de
o viziune pe care o observăm ca şi spectatori, ci de un nivel existenţial, de
gândire, de acţiune, în cadrul căruia trăim. Oricine priveşte în chip doxo-
logic taina Sfintei Treimi, pe Dumnezeul Cel Atotputernic, „Creatorul şi
Proniatorul întregii lumi”, acesta e interesat de „toate”. Oricine a devenit
un trup cu Hristos, gândeşte şi simte precum El. Oricine primeşte Duhul
Sfânt, se inspiră din universalitatea harului Lui. La începutul fiecărei slujbe
ortodoxe, ne adresăm Duhului Sfânt şi Îi cerem, să vină şi să Se sălăşluiască
„întru noi”. Aceasta înseamnă, în cele din urmă, că suntem pregătiţi să fim
coordonaţi prin harul prezenţei şi lucrării Sale. Omul pnevmatofor, pur-
tător al Duhului, gândeşte, simte, acţionează într-o perspectivă universală.
Reflecţia sa, rugăciunea sa, eforturile lui, au un orizont uman global. Duhul
Sfânt, ca „adiere de vânt”, împrăştie elementele egoismului de sine şi ne
deschide sufletul spre lume. Toţi pnevmatoforii, bărbaţi şi femei, începând
cu Apostolii, au trăit în acest mod prezenţa Duhului în viaţa lor. Duhul
252
Sfânt nu Se oferă pentru posesie sau desfătare individuală. Misiunea este o
urmare directă şi imediată a vieţii duhovniceşti.
Concluzionarea temei noastre şi continua amintire a ei, poate să o
constituie Psalmul cu care am început. „Dumnezeule, milostiv fi nouă,
păcătoşilor, şi ne miluieşte; luminează faţa Ta peste noi şi ne miluieşte”
(Ps. 66:1), ne rugăm cu insistenţă, în rugăciunile noastre zilnice. Însă, o
viaţă spirituală ortodoxă autentică, se realizează şi se împlineşte, în contex-
tul global mai larg, pe care îl determină continuarea Psalmului. Scopul şi
perspectiva noastră să rămână „să cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate
neamurile mântuirea Ta. Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule,
lăuda-Te-vor pe Tine popoarele toate!” (Ps. 66:2-3). Să adăugăm aceste
versete la finalul rugăciunilor noastre zilnice şi să le înţelegem în lumina
dată lor de evenimentul Învierii lui Hristos şi de Pogorârea Duhului Sfânt,
la Cincizecime, ca şi de mărturia sfinţilor celor douăzeci de secole, care au
trăit Evanghelia. „Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-
vor pe Tine popoarele toate!”
253
14
Redescoperind
conştiinţa noastră de sine apostolică
în secolul al XXI-lea
(2003)
• Cuvânt de introducere susţinut la Symposium on Missions, St. Vladimir’s
Seminary, Februarie, 2003. • „Rediscovering our Apostolic Identity in the 21st
Century”, St. Vladimir’s Seminary Quarterly, 48:1 (2004), p. 3-20. • Ιεραποστολή
στα ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Atena, 2007.
256
T eoretic, nimeni nu pune la îndoială conştiinţa noastră de sine
apostolică. Din contră, o mărturisim cu solemnitate şi o repetăm
aproape la fiecare sinaxă cultică. Mărturisim că noi credem „într-una, sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică” şi declarăm că suntem membrii ei.
Percepţia obişnuită însă, a sensului apostolicităţii, pentru mulţi ortodocşi,
încă şi pentru multe Biserici locale, ni se prezintă limitat. De regulă, cele
mai multe manuale de dogmatică, după care sunt educate generaţiile de
clerici ai Bisericii Ortodoxe, accentuează, de regulă, trei elemente esenţiale:
a) că Biserica a fost întemeiată de Hristos şi fundamentată de Apostoli; b)
că păstrează intactă şi neschimbată învăţătura Apostolilor, credinţa şi tra-
diţia apostolică; c) că e fundamentată trainic, pe succesiunea neîntreruptă
a episcopilor, de la Apostoli.
E vorba de adevăruri de netăgăduit, care deja au fost descrise în nu-
anţe puternice. Există însă, şi o altă dimensiune fundamentală, o haşurare
esenţială, la acest portret coloristic al apostolicităţii, asupra căruia aş vrea
să ne oprim.
Ghidul nostru spre o mai profundă înţelegere a temei, rămâne Noul
Testament.
A. CUVINTELE „ΑΠΟΣΤΕΛΩ”, „ΑΠΟΣΤΟΛΗ”,

„ΑΠΟΣΤΟΛΟΣ” ÎN NOUL TESTAMENT
1. Ideea unei trimiteri dumnezeieşti apare şi în alte religii (de exemplu:

Zoroastru, Mohammed, Nanak, iar în lumea greacă – Epictet şi Hermitis).
În revelaţia biblică însă, această idee se leagă, în mod direct, cu mântuirea
întregii lumi şi se exprimă printr-un lexic, a cărui axă principală îl are verbul
„αποστέλλω” (a trimite) şi cuvintele înrudite.
257
În textele evanghelice se prezintă, cum nu se poate mai viu, conştiin-
ţa de sine a lui Iisus Hristos că a fost trimis de către Tatăl, că este Cel „pe
Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In. 10:36. Cf. In. 5:36: „Eu
mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis”, 5:38; 6:29; 6:57; 7:28-29:
„Şi pe Mine Mă ştiţi şi ştiţi de unde sunt; şi Eu n-am venit de la Mine, dar
adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine şi pe Care voi nu-L ştiţi”, 8:42).
În Evanghelia după Ioan, în mod deosebit, întâlnim afirmat acest ade-
văr de 40 de ori, ca şi un refren scos în evidenţă de către Hristos. Unitatea
absolută a Tatălui cu Fiul este de aşa natură, încât, cine se poziţionează
împotriva lui Iisus, se referă, în mod direct şi la Tatăl (In. 5:23; 12:44 ş.a.).
Această mărturisire a constituit axul principal al predicii Apostolilor: „Şi
noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii” (I
In. 4:14). „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe
Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă
să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pen-
tru păcatele noastre” (I In. 4:9-10. Cf. Gal. 4:4). „Pentru aceea, fraţi sfinţi,
părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii
noastre, la Iisus Hristos” (Evr. 3:1).
La lucrarea de anunţare a mântuirii, care s-a înfăptuit în Hristos, sunt
chemaţi, dintru început, să participe şi alţii. În vremea lui Iisus existau
diferite concepţii despre desăvârşirea omului, ca şi diverse grupuri de pioşi.
Menţionez foarte interesanta comunitate a esenienilor, precum şi cercul
ucenicilor lui Ioan Botezătorul. Acestea, de regulă, se limitează la un loc.
Caracteristica noului grup, care s-a adunat în jurul lui Iisus, este că încă
din primul an îi trimite: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit
Apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere
să vindece şi să alunge demonii” (Mc. 3:14-15). Însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos le-a dat ucenicilor Săi numele de apostoli (απόστολος). „Şi când
s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece,
pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6:13). Iisus nu a întemeiat o comunitate
statică, ce se separă de lume. Nu S-a poziţionat pe o anumită proprietate. Se
deplasa din oraş în oraş, din sat în sat, aflându-Se într-o continuă mişcare.
Pe ucenicii Săi, deşi erau încă imperfecţi, cu neputinţele şi lipsurile lor, îi
258
trimite. Cei ai Lui sunt, în acelaşi timp, „ucenici” şi „apostoli”. Comunitatea
pe care El o strânge în jurul Lui, are misiunea (αποστολή), ca şi dinamică
internă a ei. Lucrarea lor avea o energie centrifugală, pornind de la Dom-
nul, Învăţătorul, spre ceilalţi; şi în acelaşi timp, o atracţie centripetală spre
o persoană, Persoana lui Hristos.
Pe măsura apropierii sfârşitului lucrării Sale pământeşti, Hristos leagă,
în mod direct, propria Sa trimitere, de cea a Apostolilor Săi. În rugăciunea
Sa arhierească, insistă asupra acestui aspect: „Precum M-ai trimis pe Mine
în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (In. 17:18).
După împlinirea lucrării Sale mântuitoare, prin Jertfa de pe Cruce şi prin
Înviere, trimiterea ucenicilor s-a înfăptuit în mod clar, explicit. Domnul Cel
Înviat, înfăţişându-Se ucenicilor Săi, încă cuprinşi de frică şi traumatizaţi
de cele întâmplate, le încredinţează continuarea lucrării Sale: „Pace vouă!
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea,
a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (In. 20:21-22). Le-a spus
cu certitudine că, misiunea lor se va înfăptui prin puterea Duhului Sfânt.
În vremea Înălţării Sale, iarăşi i-a încredinţat că „ci veţi lua putere, venind
Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată
Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8).
2. S-a formulat părerea că, însuşirea apostolică (starea de apostolicitate)

s-a limitat exclusiv la cei Doisprezece, care au fost martori vizuali şi auditivi
ai vieţii, morţii şi Învierii lui Iisus Hristos. Desigur, cei Doisprezece ocupă
un loc unic în viaţa Bisericii. Constituie fundamentul Noului Israel şi vor
fi judecătorii lui la Judecata de Apoi (Mt. 19:28). Alegerea unuia dintre cel
Doisprezece, în locul lui Iuda, se face pentru a rămâne clar simbolismul
Noului Israel, care se forma (Fapte 1:15-26). În acelaşi timp însă, în timpul
alegerii lui Matia se demonstrează faptul că şi ceilalţi posedă calitatăţile de
martori auditivi şi vizuali ai Jertfei şi Învierii lui Hristos. Cei Doiprezece vor
fi întotdeauna fundamentul Bisericii. „Iar zidul cetăţii avea douăsprezece
pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli
ai Mielului” (Apoc. 21:14). Astfel, responsabilitatea apostolică nu e limitată
la activităţile celor Doisprezece. Aceştia au încredinţat altora înfăptuirea
lucrării lor apostolice.
259
Deja, în Evanghelia după Luca, găsim tradiţia, potrivit căreia, Iisus „a
ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare
cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” (Lc. 10:1). Acelaşi scop al trimiterii
(misiunii), ca şi pentru cei Doisprezece, acelaşi caracter oficial. „Cel ce vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine
se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis
pe Mine” (Lc. 10:16, vezi şi Mt. 10:40). În concluzie, lucrarea celor care
sunt trimişi, lucrarea apostolică, nu este limitată la apostolicitatea celor
Doisprezece.
Pe lângă cei Doisprezece şi cei Şaptezeci, Domnul Cel Înviat îl trimite,
printr-o chemare specială din cer, şi pe Pavel. Situaţia lui lărgeşte cercul
apostolic şi natura lucrării apostolice. Pavel insistă că este „rob al lui Iisus
Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dum-
nezeu” (Rom. 1:1. Vezi Efes. 1:1; I Tim. 1:1; Tit 1:1; Rom. 11:13: „apostol
dintre neamuri”, ş.a.). Modul prin care înţelege el însuşi trimiterea lui, ne
arată că e posibil să fie asumată o trimitere specială de la Domnul şi de
către alte persoane. În Noul Testament, numele de apostol e conferit şi altor
persoane, nu atât de proeminente (Varnava, Sostene, Epafrodit, Timotei,
Tit). Bisericile Antiohiei şi Romei existau acolo, când au ajuns conducătorii
Bisericii. Într-un sens larg, activitatea apostolică e lucrare a fiecărui ucenic,
care este „lumină a lumii şi sare a pământului” (Mt. 5:13 ş.a.).
Desigur, tradiţia apostolică se bazează, prin excelenţă, pe mărturia ori-
ginală a Apostolilor. Dar lucrarea apostolică nu a fost împlinită cu generaţia
celor Doisprezece, este continuă în timp. Ultima poruncă a Domnului către
cei Unsprezece (Iuda fusese deja definitiv în afara cercului lor) nu i-a vizat,
în mod exclusiv, pe aceşti ucenici. Precum învăţătura lui Hristos şi celelalte
porunci pe care le-a dat, în cercul mai larg sau mai restrâns al ucenicilor
Lui, nu viza în mod exclusiv audienţa concretă, limitată, a vremii Sale, ci
întreaga Biserică.
Să ne gândim, cât de absurd ar fi fost să interpretăm într-o astfel de
modalitate exclusivă, ultimele cuvinte ale Domnului de la Cina cea de Taină,
când El le-a spus ucenicilor Săi „faceţi aceasta întru amintirea Mea” (Lc.
22:19). Ar fi fost vreodată posibil, să se susţină că această poruncă viza doar
cercul celor Doisprezece? Atunci nu ar fi existat Biserica. Această poruncă
260
determină întreaga viaţă a Bisericii. De altfel, ultima poruncă, care a fost
dată celor Unsprezece, este determinantă nu doar pentru cei Unsprezece, ci
pentru toţi cei care trăiesc în lumina mesajului Evangheliei, pentru întregul
Trup al Bisericii, care se va forma din cuvintele şi lucrarea primilor Apostoli.
Apostolicitatea este un element fundamental – permiteţi-mi termenul – în
codul genetic al Bisericii.
3. Ultima poruncă a Domnului, cum e redată de Evanghelia după Matei,

defineşte scopul şi caracterul Bisericii. Din cuvintele concentrate, pe care
Domnul Cel Înviat le adresează ucenicilor Săi (Mt. 28:18-20), rezultă toate
premisele necesare unităţii organice de nezdruncinat.
Mulţi preferă să îşi concentreze atenţia pe ultima frază, „Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28:20), care în mod raţional
şi emoţional, întăreşte credinţa şi certitudinea prezenţei lui Hristos în viaţa
noastră de zi cu zi.
Nu există vreo îndoială însă, dacă primele sau ultimele versete, se referă
la întreaga pleromă a Bisericii, la toţi credincioşii, fără excepţie. Este însă
paradoxal şi contradictoriu, să se considere versetul din mijloc, versetul
„drept aceea, mergând, aşadar, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ca o referire exclusivă la
cei Doisprezece. Luând în considerare conjuncţiile οὖν şi ἰδού, se pierde
coerenţa logică. Descoperirea că I-a fost dată lui Hristos „toată puterea în
cer şi pe pământ”, implică o responsabilitate aparte din partea Apostolilor
şi a succesorilor lor. Responsabilitatea este rezultatul marelui adevăr descris
în primul verset. În împlinirea responsabilităţii lor apostolice, ei vor avea
certitudinea prezenţei lui Hristos. Fără „şi” (καί), conexiunea ultimei fraze
cu cea precedentă, respectiv, încredinţarea prezenţei constante a lui Hristos,
rămâne suspendată.
Responsabilitatea priveşte întregul Trup al Bisericii. Biserica, ca şi co-
muniune euharistică a Învierii, poartă responsabilitatea proclamării tainei
Dumnezeului Treimic, a iconomiei divine în Hristos, prin Duhul Sfânt.
Caracteristica fundamentală a apostolicităţii este că ucenicii trebuie „să
meargă”. Viaţa lor se desfăşoară spre un orizont deschis, cu provocări, peri-
cole, succese şi insuccese, într-o mişcare continuă. Nu trebuie să se limiteze
261
la orice fel de graniţă. Sunt datori să meargă şi să înveţe „toate neamurile”,
fără vreo excepţie. Din primul moment aşadar, e determinat caracterul
universal al misiunii Bisericii.
Venirea Duhului Sfânt, la Cincizecime, consolidează în mod dinamic
noua comunitate a ucenicilor, conferindu-i putere spre a da mărturie la „toate
neamurile”. Porunca e strâns legată de promisiunea venirii Duhului Sfânt,
pe care a făcut-o Hristos. Şi Duhul Sfânt vine pentru inaugurarea misiunii
universale (globale). Harisma grăirii în limbi nu a fost dată, desigur, pentru
demonstraţie lingvistică, ci ca un instrument al misiunii şi al lucrării lor la
popoare străine, cu diferite coduri de comunicare.
Hristos a împlinit lucrarea de mântuire, însă transmiterea mesajului
Său la întreaga lume. Nu s-a făcut de către El Însuşi. Le-a încredinţat
această responsabilitate Apostolilor. Apostolii, la rândul lor, au încredinţat
această lucrare succesorilor lor. Această alergare duhovnicească îşi urmează
cursul în Biserică ca întreg, „până când Domnul va veni”. Acest caracter
al apostolicităţii rămâne neşters în Biserică şi trebuie trăit în orice vreme.
Apostolicitatea este un element ereditar al Bisericii. Se află doar – să se reţină
imaginea – în DNA-ul Bisericii. E vorba de o harismă care aparţine în mod
organic Bisericii, hrănită de comunitatea euharistică, pe care o înnoieşte în
continuu. Şi va continua să fie consolidată, prin prezenţa neîntreruptă a
harului Duhului Sfânt, într-o perspectivă eshatologică. Apostolicitatea este
o învăţătură cu o dimensiune atât istorică, cât şi eshatologică.
Cred că perpetuarea dinamicii apostolice în timp istoric, cu alte cu-
vinte, întreţinerea flăcării şi a spiritului Apostolilor, constituie o trăsătură
distinctivă a Bisericii în integralitatea ei. Conştientizarea acestei dimensiuni a
apostolicităţii este absolut necesară pentru înţelegerea firii (naturii) Bisericii.
B. TRĂIND APOSTOLICITATEA BISERICII

ÎN VREMEA NOASTRĂ
Circumstanţele lumii la începutul celui de al treilea mileniu d.Hr. nu

sunt, cu siguranţă, aceleaşi cu cele din primul sau din al doilea mileniu.
S-au întâmplat multe evenimente; s-au conturat şi au apărut atâtea situaţii
diferite. Cum va fi trăită aşadar apostolicitatea Bisericii în vremea noastră?
262
1. În primul rând, este nevoie de stimularea conştiinţei noastre ador-
mite, că aparţinem unei Biserici, care este „apostolică”, în sensul pe care
l-am prezentat anterior; şi că această vocaţie „apostolică” aparţine întregii
Biserici, încă şi fiecare, personal, ca un inel viu al acestui întreg, are partea
lui de responsabilitate. Interesul în apostolicitate nu este responsabilitatea
anumitor grupuri sau indivizi, ci o caracteristică distinctă a Bisericii însăşi.
Este dintre acelea fără de care nu este viaţă în ea (în Biserică).
Prin harul lui Dumnezeu, în ultimele decenii, s-a înregistrat un progres
important în această direcţie. (…)
Mulţi ortodocşi consideră că Biserica locală căreia îi aparţin, îşi îm-
plineşte responsabilitatea faţă de ultima poruncă a lui Hristos, prin grija
pastorală pe care o are faţă de turma ei sau, cel puţin, prin readucerea înapoi
a celor ce s-au depărtat de la credinţa celor de un neam. Cu foarte mare
uşurinţă, această activitate s-a numit „misiune internă” (fără ca cei mai
mulţi să realizeze că această sintagmă este de inspiraţie clar protestantă).
Astfel, preocuparea cu elementul imediat, local, a avut drept consecinţă
indiferenţa faţă de acea parte a obligaţiei Bisericii, care se extinde dincolo
de mediul local, spre cel universal. Să facem aici o mică paranteză, pentru a
lua în calcul o ipoteză de muncă. Dacă umanitatea ar fi aşteptat din partea
creştinilor ortodocşi o mişcare înspre misiunea „la toate neamurile”, multe
regiuni, precum, de exemplu, Africa, ar fi fost pierdute pentru creştinism.
Cel mai mare câştig ar fi fost pentru islam.
Multe Biserici Ortodoxe locale, cu mii de clerici şi monahi, se limitează
la spaţiul lor naţional. Nu îndrăznesc, şi nici nu se gândesc să trimită, fie
şi puţini misionari pregătiţi adecvat – cu o conştiinţă bisericească dreaptă
– să lucreze în alte locuri, să întărească micile nuclee ortodoxe deja exis-
tente. Această exclusivitate a limitării la spaţiul interior al unei ţări sau a
unui neam, nu corespunde sensului apostolicităţii, al misiunii, precum îl
defineşte Noul Testament.
În mod deosebit, în America de Nord, mărturisirea ortodoxă este oferită
în cadrul unei societăţi dinamice, cu interese universale. Într-o astfel de
societate, Ortodoxia se află în misiune – şi nu poate, desigur, să se refugieze
într-o stare de întreţinere muzeală a unui trecut glorios ortodox din ţări
îndepărtate. Din această realitate trebuie să izvorască ceva absolut nou şi
263
important. Trăim într-o vreme a unei creativităţi extraordinare a neamului
omenesc, care e exprimată impresionant, în mod deosebit, în succesele
ştiinţifice. Cred că o caracteristică fundamentală a creării firii umane după
chipul lui Dumnezeu, în paralel cu libertatea, raţiunea şi iubirea, este şi crea-
tivitatea. În fiecare generaţie, avem misiunea de a oferi tezaurul veşniciei pe
care Biserica îl are, în noile condiţii ale fiecărei vremi, prin gândire şi acţiune
creatoare, pe linia unei continuităţi organice cu tradiţia apostolică originară.
Desigur, că ceea ce nu ne dorim sunt câteva activităţi misionare izolate,
în ţări îndepărtate. Permiteţi-mi să mă repet: ar fi o mare greşală să restrân-
gem reînnsufleţirea spiritului apostolic din vremea noastră, la escapade
exotice a unei grupări de zeloţi, sau a alteia, considerând misiunea drept o
activitate marginală a anumitor tipologii romantice, dornice de aventură.
Precum, de asemenea, să continue rumoarea propagandei de a considera
interesul faţă de misiune, ca reprezentând influenţe ale Protestantismului
asupra Ortodoxiei, în timp ce ethosul ortodox e reprezentat de ascetismul
monahal. Se impune menţinerea anumitor fundamente stabile: a) printr-un
studiu teologic serios; b) prin aprofundarea sensului dinamic al apostolicităţii
Bisericii; c) printr-o mai extinsă informare şi educare a pleromei bisericeşti,
clarificând şi, deopotrivă, revigorând conştiinţa apostolică a credincioşilor;
d) printr-o autocritică cinstită asupra direcţiei pe care Ortodoxia o are sau ar
trebui să o aibă, cu o dispoziţie reală spre pocăinţă; e) şi în plus, întreţinerea
sensibilităţii faţă de lumea contemporană, faţă de provocările şi tendinţele ei.
Spaţiul din afara Bisericii – zona prin excelenţă a misiunii – este ini-
maginabil de complex. Necesită, în mod constant, noi hărţi de evaluare şi
o rămânere în alertă faţă de noile evoluţii. O astfel de misiune implică, de
asemenea, o gândire creatoare despre cum poate Biserica mai bine împlini
sau face viabil idealul apostolic, în cadrul fiecărui context.
2. Amintesc doar câteva caracteristici ale vremii noastre: Circulaţia

extrem de rapidă a informaţiilor, în întreaga lume; revoluţia electronică şi
progresele continue, care accelerează şi mai mult răspândirea informaţiei,
asemănându-o cu viteza luminii; căutarea identităţii creştine, însă, în acelaşi
timp, şi subminarea ei; coabitarea de nevoie, la nivel politic, social, educa-
ţional, cu oameni de alte reigii sau fără convingeri. Ar putea fi amintită şi
264
pătrunderea în lumea apuseană a ideilor venite dinspre tradiţiile religioase
ale Indiei. Revenirea şi închiderea în izolare a diferite comunităţi religioase,
într-un demers bazat pe raţiuni de siguranţă, apărare a conştiinţei naţionale
de sine şi a identităţii culturale etc. Ar putea fi inclusă şi revigorarea multi-
dimensională a islamului, a cărui prezenţă dinamică asumă un rol central
pe scena mondială, având drept caracteristică fundamentală, o încercare de
extindere, prin tactici prozelitiste şi recursul la mijloace violente, pentru a
rezista aşa zisei lumi creştine. Conştientizarea, la nivel mondial, a tragediei
pe care o creează unui mare număr de locuitori ai planetei, sărăcia şi bolile,
care se transformă în epidemii, precum AIDS.
În cadrul acestor schimbări continue care au loc în lume, cum înţelegem
acţiunea, demersul îndreptat spre „toate neamurile”? Desigur, nu pe baza vechi-
lor reprezentări geografice ale secolelor al XXI-lea şi al XX-lea, cu concepţia că
există astăzi o „lume creştină”, din care se trimit predicatori către toate neamu-
rile, pentru răspândirea Evangheliei. Graniţele însă, nu se determină geografic
– lumea creştină şi lumea necreştină. Precum graniţele dintre bine şi rău nu
sunt exterioare, ci se află în inima fiecăruia dintre noi - şi desigur, mişcătoare -,
astfel şi graniţele dintre creştinătate şi necreştinătate, se află în interiorul multor
popoare creştine după nume. La multe popoare cu tradiţie creştină, mari mase
din populaţie au fost atinse de agonie religioasă sau indiferenţă religioasă. Se
află „în afara zonei”. La popoarele care în mare parte au îmbrăţişat alte religii,
există insule de creştinătate, care necesită sprijin şi susţinere.
Misiunea Bisericii trebuie să aibă un orizont clar „toate neamurile”, fără
nici o excepţie. Cei „din afara” Bisericii pot să fie, din punct de vedere geo-
grafic, foarte aproape sau foarte departe. Nu e permis să facă excepţie, din
raţiuni de uşurătate (comoditate), nici unii, nici alţii. Misiunea este obligaţie
a „întregii” Biserici şi nu există justificare pentru a ne concentra doar pe cei
de un neam cu noi. Câmpul responsabilităţii şi al acţiunii rămâne întreaga
lume. Porunca este „mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
toată făptura” (Mc. 16:15).
Ne este de folos să conştientizăm că şi „în afară” ne priveşte pe toţi. Nu
poate să constituie pentru credincioşi o realitate străină sau tratată cu dezin-
teres. Interesează în mod direct misiunea Bisericii căreia îi aparţinem. În acest
„în afară”, Biserica e datoare să fie în continuu „prezentă” prin trimişii ei.
265
3. Apostolicitatea responsabilizează Biserica – accentuez, în întregul
ei – să nu se odihnească în păstorirea celor din interior; cultivând ceea ce îi
este cu uşurinţă, comod, ceea ce este frumos şi inspiră spiritual pe cei care
sunt „în interior”. Biserica este chemată, în mod continuu, să îndrăznească
să găsească o ieşire, o acţiune. (…)
Suntem chemaţi să ieşim din interiorul graniţelor închise, a comunităţilor
fortificate, să ne depăşim prejudecăţile, bănuielile şi temerile, şi să dăm mărturie
împreună, cât ne este cu putinţă, despre Domnul Cel Înviat. Să ne întâlnim
contemporanii în zona problemelor lor stringente. Nu pentru a ne asemăna
lumii, ci pentru a o ajuta în traiectoria ei dreaptă, prin harul tainic al Bisericii
şi puterea adevărului ei. Cu respect sincer faţă de identitatea fiecărui popor şi
culturi, faţă de libertatea şi demnitatea fiecărei persoane umane, cu iubire lipsită
de ipocrizie faţă de tot omul. E vorba de un interes duhovnicesc, nu politic.
Ceea ce se caută, nu este ca Biserica să cucerească „toate neamurile”,
ci ca Biserica să ucenicească „toate neamurile”. Să împărtăşească acestora
cunoaşterea, izbăvirea şi experienţa pe care o are. Fiecare om, fiecare popor
este liber să accepte sau să respingă mesajul evanghelic. Au dreptul însă, să
fie informaţi în mod responsabil. Nu segmentat, din izvoare îndoielnice, ci
din Biserica Apostolică.
4. Voi evidenţia doar două aspecte ale responsabilităţii noastre apostolice

contemporane.
a. Trebuie să fim prezenţi ca persoane, ca şi membrii conştienţi ai Bise-
ricii, şi când este posibil, ca şi comunitate euharistică, care binevesteşte, în
mod irenic, Împărăţia lui Dumnezeu. Prezenţi în ţări, în oraşe, în întru-
nirile celor „din afară”. Prezenţi ca membrii vii ai Bisericii la conferinţe, la
întruniri intercreştine, inter-religioase, dar şi la cele de interes economic,
intercultural, exprimând cald şi smerit, punctul de vedere şi mărturia or-
todoxă, contribuind la soluţionarea problemelor spinoase şi la găsirea unor
soluţii viabile. Pronia lui Dumnezeu a deschis astăzi Ortodoxiei, porţi şi
zone altădată închise. Mărturisirea ortodoxă trebuie proclamată, prin toate
mijloacele, şi în aceste zone.
b. Să împărţim/împărtăşim cu toţi tot ceea ce avem, tot ceea ce Dum-
nezeu ne-a dăruit, deopotrivă bogăţii spirituale sau materiale: cunoaştere,
266
sacră şi profană, mijloace, capacităţi, bucurii şi speranţe, experienţa şi pu-
terea iubirii, pacea lui Dumnezeu „care covârşeşte orice minte” (Fipil. 4:7).
În această „părtăşie” sunt şi idei innovatoare şi programe de dezvoltare a
regiunilor, unde domină sărăcia cruntă.
Prezenţa oricărui membru viu al Bisericii răspândeşte nu doar gânduri şi
idei, ci, de asemenea, ceva din harul lui Dumnezeu. Slujirea apostolică rămâne
responsabilitatea comunităţii euharistice. Ea trebuie asumată de către comu-
nitate şi trăită prin ea. Biserica, ca şi comunitate, accentuez asta, ca şi întreg,
pentru a rămâne credincioasă conştiinţei sale de sine apostolice, nu are dreptul
să se lase absorbită de problemele ei interne. Trebuie ca, în fiecare generaţie să
fie căutate persoanele potrivite pentru a fi trimise înspre „afară”,deopotrivă,
în sens geografic şi social, la cei de departe şi la cei de aproape.
Pe lângă cei dedicaţi acestei misiuni în contextele contemporane, toţi
trebuie să se pregătească pentru o astfel de mărturie înspre cei „din afară”, pe
care îi întâlnim în mobilitatea vremii noastre şi în multe feluri de activităţi
ştiinţifice, profesionale, politice, artistice, toţi membrii vii ai Bisericii, clerici
şi laici, bărbaţi şi femei de diferite specialităţi, profesii şi vârste.
Cei câţi se dedică unei astfel de misiuni speciale spre cei „din afară”, în
sens geografic, social, ideologic, e bine să evite simplificările sau romantisme-
le naive. Cât de repede posibil, ei trebuie să se obişnuiască ca fiind „străini,
într-un pământ străin”. Trebuie să ştie că, adesea, se vor ruga ca şi străini,
ca şi minoritate, uneori incluşi într-un nor de suspiciune şi circumspecţie.
Cu toţii, trebuie să ne eliberăm de neliniştea unor rezultate mari şi imediate.
De-a lungul istoriei, în încercarea de împlinire a idealului creştin, am
vazut două soluţii antitetice: „fugirea în deşert şi crearea Imperiului creştin”.
După cum pr. Georges Florovsky a observat: „Cunoaştem foarte bine că,
aceste două soluţii s-au dovedit a fi fără succes, deoarece nu a fost posibil
pentru oricine să se refugieze în deşert, iar creştinismul împăraţilor, nu a
fost altceva decât o acţiune nominală”1. Cu toate acestea, Biserica va conti-
nua să transmită la toate neamurile mesajul evanghelic al mântuirii şi harul
tainic; continuând să dea sens vieţii şi morţii, însăşi istoriei lumii. Misiunea
1
Georges Florovsky, Το Σώμα του ζώντος Χριστού. Μια Ορθόδοξος ερμηνεία
της Εκκλησίας, μετάφραση Ι. Κ. Παπαδοπούλου, 3 Θεολογικά δοκίμια,
Θεσσαλονίκη 1972, p. 92-93.
267
ei menţine, atât dimensiunea istorică, cât şi misiunea eshatologică. „Şi se va
propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la
toate neamurile; şi atunci va veni sfărşitul” (Mt. 24:14). „Insuccesul tuturor
speranţelor utopice, nu este posibil să acopere mesajul creştin şi speranţa
creştină. Împăratul a venit, Domnul Iisus, şi Împărăţia Lui va veni”2.
Biserica Ortodoxă e chemată să fie un popor apostolic, lumina şi sarea
pământului, care va oferi o mărturie neîncetată, vie, a Dumnezeului Celui Viu.
C. REÎNNOIREA CONŞTIINŢEI APOSTOLICE
Reînnoirea conştiinţei apostolice, în plinătatea ei, înseamnă, de aseme-

nea, o redescoperire şi o trăire de către clerul şi poporul ortodox: a) a viziunii
apostolice; b) a zelului apostolic; c) a ethosului apostolic.
1. Viziunea apostolică îmbrăţişează întreaga lume, în sensul şi cu dorinţa,

pe care a stabilit-o Domnul Cel Înviat, în ultima lui poruncă. E o viziune
a universalităţii. Această globalizare însă, cu globalizarea de astăzi a eco-
nomiei de piaţă. Trimiterea ucenicilor lui Hristos către „toate neamurile”,
vizează universalitatea iubirii, care îl ridică pe om spre Dumnezeu-Omul,
făcându-l o făptură nouă. Acesta, continuă să rămână scopul comunităţii
euharistice, pe care o constituie cei credincioşi în Hristos, în Duhul Sfânt,
în orice loc. Misiunea lor este crearea comunităţii de întrajutorare reciprocă,
o comunitate a persoanelor ce se iubesc liber. Apostolul Pavel se referă la
cinstea, slava şi puterea care s-a dat Domnului Celui Înviat, şi accentuează
că „toate” se află sub stăpânirea Lui (Col. 1:16-21; Efes. 1:21-22). Această
viziune se răsfrânge asupra întregului univers şi se împlineşte în eshaton, în
iconomia plinirii vremurilor „recapitulării tuturor în Hristos” (Efes. 1:10).
Învăţătura şi cultul Bisericii ortodoxe universale şi apostolice ne dezvoltă
viziunea optică şi bătaia inimii noastre la dimensiunile întregii lumi, şi în
profunzime, la finalul timpului.
2. Zelul apostolic, care caracterizează prin dinamismul lucrării Apos-

tolilor, nu este ceva exterior, o simplă activitate, împlinirea tipică a unei
2
Ibidem, p. 94.
268
responsabilităţi, ci izvorăşte neîncetat din profunzimile existenţei, este
o necesitate interioară. „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă”
declară Apostolul Pavel, „pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie
dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9:16). Această necesitate priveşte Biserica,
ca şi întreg. Dragostea arzătoare din inimile creştinilor pentru Hristos şi
pentru umanitate, cere să fie exprimată. Doreşte să împărtăşească cu alţii
darurile lui Dumnezeu, pe care le-a primit. Nu să le impună. Darul harului
lui Dumnezeu, care s-a dat „după măsura puterii Sale” lui Pavel, este „că
neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi
trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie, al
cărei slujitor m-am făcut după harul lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin
lucrarea puterii Sale” (Efes. 3:7-9). Această iubire este flacăra, care se hră-
neşte din focul Cincizecimii şi se răspândeşte, aprinzând şi celelalte suflete.
3. Ethosul apostolic e descris în termeni extraordinari în Epistolele Sfân-

tului Apostol Pavel. Este un ethos al renunţării la sine, plin de iubire lipsită
de ipocrizie, bucurie spontană şi speranţă viguroasă.
Slujirea apostolică se sprijină pe conştientizarea tezaurului unic, pe care
Apostolii îl au, prin har, şi nu după vreo însemnătate sau putere personală
specială. „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că
puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (II Cor. 4:7). Pa-
vel atinge cu fermitate şi tema sensibilă a subestimării Apostolilor de către
puternicii vremii sale. „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi
întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă,
iar noi suntem întru necinste!…Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre.
Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm” (II Cor. 4:10-13).
Vrednicia şi puterea apostolului nu provine din propria lui virtute şi
cunoaştere. „Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui
care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi.
Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Cor. 15:10). Acest
har se trăieşte în conştientizarea stării de păcătoşenie personală, încă şi de
a neputinţei celei de pe urmă.
Spre o astfel de spiritualitate apostolică îndrumă Sfântul Apostol Pavel
comunitatea euharistică din Corint – spiritualitate care păstrează cristalină
269
curăţia interioară, încă şi în cele mai dificile condiţii exterioare. El sintetizează
ethosul apostolic într-o extraordinară manieră, în a II-a Epistolă către Corin-
teni: „Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiţi în
zadar harul lui Dumnezeu” (II Cor. 6:1). „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi
înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi,
în strâmtorări. În bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri,
în posturi; în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în
Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui
Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de a dreapta şi cele de a stânga, prin
slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori
de adevăr. Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul
morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi,
dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii
care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Cor. 6:4-10).
În cele din urmă, pe întreg parcursul lucrării apostolice, domină conşti-
inţa clară a prezenţei continue a lui Hristos. „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate
zilele” (Mt. 28:20), luminând viaţa apostolului, oricare i-ar fi dificultăţile
şi contextele speciale pe care i le-ar aduce fiecare zi. Toate se înfăptuiesc cu
propria Lui putere, în Duhul Sfânt. Această conştiinţă întăreşte şi cele mai
dificile momente ale apostolilor tuturor vremurilor. Îi mângâie şi îi linişteşte
şi pe cele mai tumultoase cărări, pe care trebuie să păşească, în momente
de tristeţe şi martiraj. Îi umple de bucurie deplină şi lumină paşnică. Nu e
vorba de ceva închipuire, care se realizează în sfera gândirii, ci de radierea
harului Duhului Sfânt, care pătrunde şi luminează întreaga existenţă. E
vorba de trăirea şi lucrarea în Hristos. De ceea ce a trăit Apostolul Pavel,
„nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20).
***
Repet, sintetizând punctele de vedere asupra apostolicităţii Bisericii
Ortodoxe. Biserica noastră este apostolică, pentru că: 1) A fost întemeiată
de către trimisul prin excelenţă al lui Dumnezeu, de Fiul Său, Iisus Hristos şi
fundamentată de către Apostoli. 2) Se înţelege pe ea însăşi ca identificându-se
direct cu comunitatea apostolică, cum a fost descrisă în Noul Testament şi
în Sfânta Tradiţie; care constituie mitra din care s-a născut Canonul Nou-
lui Testament. 3) Păstrează intactă şi neschimbată învăţătura Apostolilor,
270
printr-o conştiinţă fermă a continuării ei neîntrerupte de-a lungul istoriei
şi a credincioşiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu, după cum a fost înţeles
în vremea apostolică şi s-a păstrat pe parucursul veacurilor, prin purtarea
de grijă a Duhului Sfânt. 4) Îşi sprijină viaţa pe săvârşirea Tainelor, după
cum au fost întemeiate de Hristos şi s-au transmis de la Apostoli. 5) Este
apostolică, pentru că e legată în mod indisolubil de succesiunea apostolică
neîntreruptă a episcopilor şi a întregului cler, prin Taina hirotoniei.
Însă, există şi o altă sursă a apostolicităţii, pe care am încercat să o sub-
liniem, prin cele ce le-am expus anterior. 6) Biserica noastră este apostolică,
pentru că: a) se află într-o continuă trimitere (misiune); b) este necesar,
în această situaţie, prin flacăra apostolică, urmând exemplul Apostolilor,
să continue să proclame Evanghelia la întreaga umanitate, până la finalul
existenţei lumii; şi, c) ca şi Biserici locale, dar şi fiecare, ca şi membru al
Bisericii celei „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, avem responsa-
bilitatea de a corespunde acestei responsabilităţi apostolice, cu consistenţă,
prin gândire şi lucrare creatoare. Şi, în cele din urmă, d) continuând slujirea
cuvântului, a tainelor şi a reconcilierii, cu viziunea, zelul şi ethosul Aposto-
lilor – în întreg spaţiul universului, în întreg restul timpului istoriei, „până
când Domnul vine”.
271
15
În loc de epilog
„Şi iată, Eu cu voi sunt...”
(2002)
• Prelegere susţinută în limba franceză, cu ocazia sărbătoririi împlinirii a 75
de ani de existenţă a comisiei „Credinţă şi Ordine”, Lausanne 25.08.2002 •
„Και ιδού εγώ μεθ’ υμών είμι πάσας τας ημέρας εως της συντελείας
του αιώνος” (Mt. 28:20), Întrunire de recunoştinţă, în cinstea Părinte-
lui Emilianos, Ed. Indiktos, Atena 2003, p. 111-118. • Ιεραποστολή στα
ίχνη του Χριστού. Θεολογικές μελέτες και ομιλίες, Atena 2007.
274
E xistă trei teme majore în cuvintele minunate ale lui Hristos Cel Învi-
at către Apostoli, care constituie o unitate organică de nezdruncinat:
În primul rând, convingerea unei importanţe universale: „Datu-Mi-S-a toată
puterea, în cer şi pe pământ”; în al doilea rând, o poruncă extraordinară:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile” şi, în al treilea rând, ca şi consecinţă şi
garanţie, urmare şi promisiune: „Şi iată, Eu cu voi sunt, în toate zilele…”.
Conjuncţiile „drept aceea” şi „şi” subliniază această coeziune. Cele trei teme
sunt interdependente, precum cele trei sisteme ale trupurilor noastre – mus-
cular, circulator şi nervos.
A. PUTEREA ÎN UNIVERS
Evenimentul de importanţă universală, cu care Matei îşi pecetluieşte

Evanghelia, este că, după Răstignirea şi Învierea lui Hristos, Acestuia I S-a
dat puterea în întregul univers (28:18). Învăţătorul, profetul, Mesia, devine
„Domnul”. Această evoluţie schimbă ritmul şi sensul istoriei umane. Sub-
stanţa a ceea ce se întâmplă, e deosebită de ceea ce pare. Adevărata putere
nu se află în mâinile împăratului şi a mecanismului administrativ roman.
Progresul istoriei nu depinde de cunoaşterea care izvorăşte de la cei erudiţi
şi înţelepţi ai pământului.Puterea a fost dată Fiului Său, de către Dumnezeul
Cel Atotputernic şi Atotprezent, Dumnezeul iubirii, Care a întrupat iubirea
în cea mai nevăzută formă, prin acceptarea Crucii. Acest adevăr constituie
axul credinţei creştine. Puterea reală şi influenţa creştinilor, depinde de cât
de mult trăiesc şi propovăduiesc această realitate.
Biserica continuă să propovăduiască taina Dumnezeului Treimic, icono-
mia cea dumnezeiască în Hristos, prin Duhul Sfânt. Ca şi „Trup tainic al lui
Hristos”, răspândeşte slava Domnului Celui Viu în întreaga lume. Trăieşte,
275
în mod diacronic, cu putere, nădejdea eshatologică, că „taina voinţei” lui
Dumnezeu este „recapitularea tuturor în Hristos, a celor cereşti şi a celor
pământeşti, şi a celor de dedesubt” (Efes. 1:10).
Pe măsură ce înaintăm în secolul al XXI-lea, în mulţimea de studii şi
proclamaţii referitoare la tema critică a unităţii creştinilor şi a mărturiei
lor autentice în lumea de astăzi, este necesar să evidenţiem, încă odată, ce
este în primul rând esenţial: Credinţa noastră în El, Căruia „I S-a dat toată
puterea, în cer şi pe pământ”, şi credinţa noastră continuă, că Biserica este
Trupul Lui „plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1:23).
B. CĂLĂTORIE ÎN TOATE NEAMURILE
Porunca „Mergeţi, aşadar, şi faceţi ucenici în toate neamurile” (Mt.

28:19) – evidenţiată prin conjuncţia „aşadar” – izvorăşte din încredinţarea
Domnului că „toată puterea Mi s-a dat Mie”. Prima viziune a universalităţii
este fixată de Domnul Cel Înviat. Aşadar, dimensiunea universală nu este, în
nici un fel, legată de curentul globalizării pieţelor economice. Termenul de
globalizare, de care vorbim atât de mult în zilele noastre, poartă cu el pericolul
ascuns, că fiinţele umane se vor întoarce la o lege a junglei, la o stare de com-
petitivitate, care îşi pierde sensibilitatea morală şi etică. Într-o vreme, în care
fiinţele umane caută să devină „superoameni”, ele pot, de fapt, degenera în
„suboameni”. Trimiterea ucenicilor spre „toate neamurile” vizează globalizarea
iubirii, care înalţă omul spre Dumnezeu-Omul, făcându-l „creaţie nouă”. Scop
al comunităţii euharistice , unde credincioşii în Hristos se adună, în Duhul
Sfânt, în orice loc, este crearea unei comunităţi de întrajutorare reciprocă, a
unei comunităţi de oameni care se iubesc în mod liber.
În trecut, mulţi europeni şi nord americani au înţeles această ultimă
poruncă a Domnului, în termeni geografici: Mergeţi până la marginile Afri-
cii şi Asiei, unde Evanghelia nu a fost propovăduită. Astăzi este însă sigur
că, cea mai periculoasă formă de alienare (denaturare), şi decât ignoranţa
religioasă, este indiferenţa religioasă, care stăpâneşte în multe ţări creştine
ca tradiţie. Astfel, porunca Domnului Celui Înviat, dobândeşte în secolul
al XXI-lea, o dinamică mai largă: „Mergeţi, învăţând toate neamurile” (Mt.
28:19), şi la popoarele care l-au cunoscut mai puţin pe Hristos, dar şi la
276
popoarele Americii şi Europei, dintre care multe L-au persecutat pe Hristos
în secolul al XX-lea, în decenii de-a rândul. Mergeţi spre acele popoare care,
prin aroganţă sau indiferenţă, L-au dat pe Hristos la margini şi L-au înlocuit
cu propriile lor „zeităţi”, precum: banii, sexul sau confortul.
Lucrarea Apostolilor lui Hristos are o dinamică, care este definită de
două componente: didactică – „învăţându-i” şi sacramentală – „botezân-
du‑i”. Cel sacramental, după cum a fost definit în conştiinţa primară a
Bisericii, şi-a dobândit formularea perfectă, în formula trinitară: „În numele
Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”. Aceasta sintetizează taina inaccesi-
bilă a divinităţii şi sublinează că „învăţându-i pe aceştia” se completează prin
puterea harului lui Dumnezeu, în timp ce în cea didactică, accentul este pus
nu doar pe cunoaştere, ci pe împlinirea tuturor poruncilor: „Învăţându-i pe
aceştia să păzească toate câte v-am lăsat vouă” (Mt. 28:20).
Ispita, pe care adesea o întâmpină multe Biserici locale, este ca printr-o
mulţime de subterfugii, să punem deoparte porunci esenţiale, precum: iubi-
rea vrăjmaşilor, puritatea, smerenia, iertarea, controlul de sine, cumpătarea.
Însă, viaţa creştină este un întreg organic şi însistenţa pe păstrarea tuturor
poruncilor, nu constituie un demers de „moralizare”, cu care doar conser-
vatorii pot fi de acord. Este, de fapt, cea mai esenţială libertate dintre orice
formă de convenţionalitate. În orice caz, împlinirea poruncilor se leagă, în
mod direct, de iubire şi de „viaţa în Hristos”. „Cel ce are poruncile Mele
şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi
iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In. 14:21).
Se impune să fim atenţi, din nou, la legătura gândirii teologice şi a
vieţii zilnice, potrivit poruncilor lui Hristos. Nu trebuie să ne pierdem în
teologie abstractă, lipsită de relevanţă pentru viaţa Bisericii, sau într-o stare
de moralitate lipsită de conexiune cu adevărul teologic.
În acest secol al surprizelor, care tocmai a început, e nevoie faţă de toate
acestea, de o nouă acţiune, de mişcarea spre noi zone; dar şi de ieşire din
sistemele de organizare, gândurile şi mentalităţile consacrate. Porunca de
„a merge”, conţine mesajul implicit că, trebuie să mergem dincolo de locul
în care suntem, şi de care suntem ataşaţi. Orice călătorie spre o regiune
necunoscută, implică pericope necunoscute. Nu e decât firesc ca, călătoria
„spre toate neamurile” să fie caracterizată de greutăţi şi aventuri neaşteptate.
277
În zilele noastre, s-a ajuns la o nouă formă de consumism, raportată
la cunoaşterea tehnologică, a puterii politice, a bogăţiei, deşi există şi noi
forme de sărăcie, privaţiune, nedreptate, presiune, care nu e limitată, de
fapt, doar la terorism – în cele din urmă, amestecat cu idei religioase –, ci,
include orice formă de violenţă. În aceste condiţii, ca şi creştini, suntem
chemaţi să analizăm împreună un întreg set de probleme, să privim din
nou la responsabilitatea noastră şi la posibilităţile creştine de abordare, la
mobilitatea noastră creatoare, în existenţa globală.
Uneori s-a propus ca, contribuţia teologiei şi a activităţilor Bisericii, să

fie limitată, în mod exclusiv, la aşa numită sferă religioasă. Însă orizontul
Bisericii îmbrăţişează toate fiinţele umane şi întreaga creaţie. Termenul ca-
racteristic în cuvintele Domnului, care ne privesc, sunt: „πάς”, „πάσα”,
„πάντα” (toţi, toate). „Datu-Mi-S-a toată puterea…la toate neamurile…
toate câte v-am dat…în toate zilele”.
C. „ÎN TOATE ZILELE”
„Şi iată, Eu cu voi sunt”. Eu, Logosul, înţelepciunea Tatălui, începutul

şi sfârşitul, A şi Ω. Sunt cu voi „în toate zilele”. Atât în zilele senine, când
totul este bine, dar şi în zilele înnorate, când negura nesiguranţei vă încon-
joară, cât şi în zilele de îndoială şi slăbiciune când se porneşte furtuna. Sunt
cu voi în momentele de ezitare, când vă pierdeţi curajul; şi vă voi repeta ca
şi lui Petru: „O, puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (Mt. 14:31). Sunt
cu voi în momentul de trădare neintenţionată pentru a vă aduce înapoi la
pocăinţă, şi la vreme de mărturisire sau martiraj, pe care îl suferiţi din dra-
goste faţă de Mine, când puterile demonice ale urii şi nedreptăţii vă atacă.
Conştiinţa prezenţei „Celui Iubit” – El, Care este plinătatea iubirii,
constituie cel mai esenţial element al experienţei creştine. Această conştiinţă
ne dă putere, chiar şi în cele mai dureroase momente. Ne consolează şi ne
linişteşte existenţa, când ne lovesc vânturi distructive şi „mrejele iadului”
se întind asupra noastră. Ne sprijină şi ne consolează, în mod deosebit, în
vremea efortului creator. Această prezenţă ne umple de bucurie durabilă şi
lumină liniştitoare.
278
Nu e vorba despre vreun proces mental, care se înfăptuieşte pe tărâm
noetic. Ci de radierea harului lui Dumnezeu, care pătrunde şi luminează
întreaga noastră existenţă. E vorba de viaţa „în Hristos”. Sentimentul
prezenţei Lui, se trăieşte în timpul rugăciunii, a meditaţiei la cuvântul lui
Dumnezeu, însă, în mod deosebit, în timpul cultului. În Taina Dumneze-
ieştii Euharistii, trăim prin excelenţă taina unităţii cu Domnul Cel Înviat.
Progresul vieţii duhovniceşti se realizează prin continua creştere a trăirii
acestei relaţii personale, prin răsfrângerea trăirii noastre liturgice după
Dumnezeiasca Liturghie (liturghia după Liturghie), în orice moment al
responsabilităţii noastre zilnice. Cu cât de puternică este trăirea prezenţei
lui Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, cu atât mai liniştită, dinamică şi
creatoare este fiecare zi a noastră.
Ceea ce i-a caracterizat pe pionierii mişcării teologice „Credinţă şi
Ordine”, a fost entuiasmul de a se lupta să depăşească duşmăniile şi inter-
pretările greşite care s-au manifestat în trecut şi care separă încă Bisericile şi
comunităţile creştine. Fără nici o îndoială, s-au făcut paşi semnificativi în
cei 75 de ani care au trecut, şi suntem recunoscători teologilor respectivi,
care au participat la clarificarea anumitor teme serioase, care îi unesc pe
creştini, dar şi a altora, care continuă să îi ţină separaţi. Astfel, au contri-
buit la coexistenţa reală şi acceptarea a ceea ce este „celălalt”, a celui diferit.
Evenimentele au arătat că opoziţia la visul unităţii este puternică şi greu
de depăşit. Cei dintre noi, care astăzi continuăm această muncă, suntem,
de asemenea, marcaţi, printre alte lucruri, printr-o largă varietate de critici
din partea celor aşa numiţi „ei înşişi”. Ceea ce este important, este că indi-
ferent de ce se întâmplă, dialogul nostru continuă, medităm împreună, ne
întâlnim unii cu alţii, în credinţă, speranţă şi iubire. Desigur, nimeni nu e
dispus să facă compromisuri în materie de credinţă. Aşadar, în nici un sens,
nu avem dreptul de a ne întoarce la cetăţile închise ale secolelor trecute.
Nu ne putem ignora responsabilitatea faţă de întreaga lume, ca şi ferventa
rugăciune a lui Hristos către Tatăl: „Ca ei să fie una…pentru ca lumea să
creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17:21).
Păstrând tot ceea ce avem mai preţios, fără simplificări sau înfrumuseţări,
ne continuăm încercările de apropiere şi mărturie comună, „privind spre Iisus,
Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre” (Evr. 12:2). Să ne continuăm
279
nevoinţa „până la capătul timpului”, în orice situaţie s-ar afla umanitatea, prin
evoluţia ştiinţei, tehnologiei, a căutărilor şi realizărilor umane.
***
Permiteţi-mi să închei cu o experienţă personală. S-a întâmplat în urmă
cu doisprezece ani, în Uganda. Era deja seară când noi am ajuns în Kampala,
capitala pe drumul nostru de întoarcere dintr-o misiune în centrul ţării. În
întunericul profund, maşina noastră a întâlnit, în mod violent, un obstacol.
Apărătoarea de vânt a căzut pe mine. Multe bucăţele de sticlă mi-au căzut
pe ochi şi nu i-am mai putut deschide. În spitalul african abandonat, unde
am mers, dezamăgirea se accentua. Nu exista nici medic, nici asistentă, nici
apă distilată, nici chiar apă normală. Îmi părea inevitabil că îmi voi pierde
vederea. Nu vedeam nimic. În acel moment tragic, o întrebare fundamen-
tală, una cu care mi-am început slujirea misionară, mi-a venit în minte: Îţi e
suficient Dumnezeu? O pace inexplicabilă mi-a invadat sufletul. Am simţit
prezenţa Lui, a Celui care le-a promis ucenicilor Săi: „Voi fi întotdeauna
cu voi”. Era miezul nopţii când, în cele din urmă, a sosit un tânăr medic
oftalmolog ugandez, Christopher Magibi, pe care noi l-am ajutat să stu-
dieze la Atena. Cu ajutorul luminii unei lămpi oftalmologice, a depus tot
efortul să îndepărteze bucăţelele de sticlă care îmi intraseră în ochi. A scos
24 de bucăţele de sticlă. În următoarea zi, ne-am întors la Nairobi şi apoi,
în Europa, pentru a urma alte examinări medicale şi să încep procesul de
vindecare. Însănătoşirea mea era însoţită de realitatea că „Eu cu voi sunt,
în toate zilele”. Deşi părea că acest episod îmi va sfârşi tot angajamentul
misionar, din contră, el a dat naştere unei noi slujiri, unei noi misiuni, cu
o credinţă reînnoită, pe un tărâm misionar mult mai provocator: Albania.
Sunt sigur că, mulţi dintre cei prezenţi aici au experienţe similare, cu
perioade dificile ale vieţii lor. Referirea succintă la întâmplarea mea, poate
vă ajută la amintirea acelor momente. Promisiunile lui Hristos Cel Învi-
at, sunt trăite în viaţa fiecărei generaţii, într-o mulţime de circumstanţe.
Prezenţa lui Hristos ne inundă sufletele nu doar în zile de ceaţă şi furtună,
ci şi în cele mai minunate zile ale vieţii noastre, în cele mai creative, când
prezenţa „Celui Iubit” e simţită şi mai mult. El este Cel Care rămâne prezent
în călătoria vieţii noastre, precum soarele susţine viaţa pe pământ, ziua şi
noaptea, vara şi iarna. Ne păstrăm aşadar speranţa în eforturile noastre co-
280
mune pentru unitate şi mărturie creştină comună. Nu ne bazăm în aceasta
pe propriile noastre capacităţi, cunoaştere sau inteligenţă, ci pe certitudinea
că nu suntem singuri în această nevoinţă, că suntem în ascultarea voinţei
lui Hristos. Cu absolută încredere în Cel Căruia I S-a dat „toată puterea, în
cer şi pe pământ”, cu certitudinea bucuriei promisiunii Lui către noi: „Eu
cu voi sunt, până la sfârşitul veacurilor”.
281
Biografie
ANASTASIOS YANNOULATOS, Arhiepiscop de Tirana, Durrës şi

a toată Albania (din 1992) a fost profesor universitar de Istoria Religiilor
la Universitatea Naţională şi Kapodistriană din Atena (1972-1992), astăzi
fiind profesor asociat al aceleiaşi Universităţi, ca şi Membru de Onoare al
Academiei Atenei.
S-a născut la Pireu – Grecia (04.11.1929). A studiat teologia în cadrul
Universităţii din Atena, istoria religiilor, misiune şi etnologie la Universită-
ţile din Hamburg şi Marburg (Germania), cu o bursă din partea Fundaţiei
Alexander von Humboldt. Este vorbitor de limbă greacă, engleză, franceză şi
germană. Citeşte în greaca veche, latină, italiană, spaniolă şi albaneză, fiind
familiarizat şi cu două limbi africane.
• A fost hirotonit diacon (07.08.18960), preot (24.05.1964) şi episcop

de Androussa (19.11.1972), pentru poziţia de director general al departa-
mentului „Apostoliki Diakonia” al Bisericii Ortodoxe a Greciei (1972-1991)
• A cunoscut şi a studiat diferite religii – Hinduism, Budism, Taoism,
Confucianism, Islam, religiile africane – în ţările unde acestea s-au dezvol-
tat (India, Thailanda, Sri Lanka, Korea, Japonia, China, Kenya, Uganda,
Tanzania, Nigeria, Caraibe etc).
• Doctor în Teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena
(summa cum laude) (1970), a fost decan al aceleiaşi Facultăţi (1983-1986) şi
ca membru corespondent al Academiei Atenei (1993-2005). A fost distins
cu titlul de Doctor Honoris Causa în domeniul Teologiei sau Filozofiei, de
către 18 Universităţi, Facultăţi sau Departamente universitare. Este membru
în multe societăţi ştiinţifice internaţionale.
283
SLUJIRE MISIONARĂ:
• Ca şi teolog laic (1954-1960), a activat ca predicator şi catehet (Înalta

Şcoală Catehetică „Sfântul Constantin” din Omonia); ca şi responsabil pentru
cercurile studenţeşti, grupurile de studii biblice şi seminariile cu conducă-
torii organizaţiilor de tineret. A fost conducătorul tinerilor din mişcarea
creştină „Zoi” (din care a ieşit în 1963). Ca şi preot, în timpul studiilor
sale postuniversitare din Germania (1965-1969), a slujit imigranţilor şi
studenţilor greci de acolo.
• A îndeplinit un rol de primă linie în reviforarea interesului pentru
misiunea ortodoxă externă, din anul 1958. A îndeplinit funcţia de secretar
general al Comitetului Executiv pentru Misiune Externă al „Syndesmos-
ului” (1958-1961), fiind fondator şi preşedinte al Centrului Interortodox
Misionar „Porefthendes” (din 1961). A fost membru al Comitetului Inter-
naţional pentru Studii Misionare al WCC (1963-1969), secretar pentru
studiu misionar şi relaţiile cu Bisericile Ortodoxe, în cadrul WCC (Geneva
1969-1971), moderator al Comitetului Misionar Mondial şi de Evanghe-
lizare (1984-1991) şi a Conferinţei de Misiune şi Evanghelizare Mondială
din San Antonio, Texas (1989). Este membru al Societăţii Germane pentru
Misiune şi al Societăţii Internaţionale pentru Studii Misionare. A organizat
şi condus Centrul de Studii Misionare al Universităţii din Atena (1971-
1976) şi Centrul Interortodox al Bisericii Greciei, din Atena (1971-1973).
Ca şi director general al Apostoliki Diakonia, a promovat diferite programe
teologice, educaţionale, editoriale şi de edificare ale Bisericii, a dezvoltat
departamentul de Misiuni Externe, sprijinind regiunile misionare din Africa,
Korea, India, prin organizarea Săptămânii pentru Misiune Externă.
• La o zi după hirotonia sa întru preot, în mai 1964, pleacă spre Africa
de Răsărit. O serioasă îmbolnăvire de malarie, îl determină să revină în
Europa. A vizitat Africa în repetate rânduri: în 1967, 1968, 1974 şi 1978,
ca şi pe perioada decadei (1981-1990), ca Locum Tenens al Mitropoliei de
Eirenoupoleos (Estul Africii: Kenya, Uganda, Tanzania), asumându-şi orga-
nizarea şi dezvoltarea misiunii ortodoxe în zonă. Acolo a fondat şi organizat
Şcoala Patriarhală „Arhiepiscopul Macarie al III-lea al Ciprului”, pe care
284
a supravegheat-o timp de zece ani. A hirotonit 62 de preoţi africani (între
aceştia şi primul preot pentru Tanzania) şi a hirotesit 42 de citeţi-cateheţi din
opt triburi africane. În acelaşi timp, a promovat traducerea Dumnezeieştii
Liturghii în patru limbi africane; a contribuit la truda înfiinţării a 150 de
parohii şi nuclee ortodoxe şi la reconstrucţia a zeci de biserici; a înfiinţat
şapte centre misionare, susţinând crearea de şcoli şi clinici medicale.
• Ca şi Arhiepiscop al Albaniei (din 1992 până în prezent), în circum-
stanţe extrem de dificile, a reuşit să reînvie şi să repună pe picioare Biserica
Ortodoxă Autocefală a Albaniei, care era desfiinţată de 23 de ani (organi-
zându-se peste 400 de parohii). A înfiinţat Academia Teologică Ortodoxă
„Învierea lui Hristos” şi Liceul Bisericesc „Sfânta Cruce”, s-a îngrijit de
educaţia a 150 de clerici, pe care i-a şi hirotonit, a înfiinţat un orfelinat, şi
50 de centre pentru tineret, sprijinind lucrarea de traducere a cărţilor cu
conţinut biblic şi liturgic. A contribuit la reconstrucţia a 140 de biserici,
la ridicarea a 150 de biserici, ca şi la înfiinţarea a 50 de centre bisericeşti.
A sprijinit construcţia de drumuri, utilităţilor de apă potabilă, a podurilor,
clinicilor medicale, a numeroase cămine şi şcoli. A dezvoltat latura filantro-
pică a activităţii Bisericii, oferind tone de alimente, haine şi medicamente.
A organizat o tipografie, o fabrică de lumânări, ateliere de pictură bizantină
sau de recondiţionare a icoanelor. În paralel cu dezvoltarea Bisericii Ortodo-
xe a Albaniei, a dezvoltat şi programe pilot în domeniul sănătăţii (precum
Centrul Medical de Diagnoză etc), al asistenţei sociale, educaţiei, dezvoltării
agricole, culturii şi ecologiei. În acelaşi timp, s-a luptat pentru potolirea
multor tensiuni din regiunea Balcanilor. În anul 2000, la propunerea a 33
de membrii ai Academiei Atenei şi a numeroase personalităţi din Albania,
a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace.
***
• Studiile şi articolele sale au fost traduse în doisprezece limbi (pentru
publicaţiile Preafericirii Sale, a se vedea secţiunea Publicaţiile autorului).
• Contribuţiile sale la teologie, la mărturisirea creştină contemporană,
la apropierea intercreştină, la dialogul intercreştin şi la coexistenţa în pace a
oamenilor, au fost recunoscute la nivel internaţional. A fost în mod repetat
ales în diferite poziţii de conducere în diferite organizaţii internaţionale.
A fost vicepreşedinte al Conferinţei Bisericilor Europene (2003-2009). A
285
fost onorat cu medalii, distincţii a multor Biserici Ortodoxe, ca şi de multe
ţări (24), incluzând Medalia de argint a Academiei Atenei „pentru inspiraţia
şi pionieratul în materie de teologie şi lucrare misionară” (1989), Marea
Cruce a Ordinului de Onoare a Republicii Greceşti (1997), Athenagoras Hu-
man Rights Award pentru anul 2001; premiul pentru „activităţi meritorii
în slujba unităţii naţiunilor creştine” pentru anul 2005 (Moscova); Marea
Cruce a Apostolului Marcu, din partea Patriarhiei Alexandriei şi a întregii
Africi (2009); şi medalia Gjergi Kastrioti Skënderbeu din partea Preşedenţiei
Albaniei (2010) pentru contribuţia la armonia religioasă şi la coexistenţa
paşnică din Albania. Este preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor
(din 2006) şi preşedinte onorific al Conferinţei Mondiale a Religiilor Păcii
(din 2006).
286
Publicaţii ale autorului
STUDII ÎN ISTORIA RELIGIILOR
Τά πνεύματα μ’μπάντουα καίτά πλαίσια της λατρείας των.

Θρησκειολογική διερεύνησις πλευρών της αφρικανικής
θρησκείας. Διατριβή έπί διδακτορίς», έκδ. Πορευθέντες,
Άθήναι 1970, 294p.
«Κύριος της Λαμπρότητος». Ό Θεός τών παρά τό όρος Κένυα
φυλών. Θρησκειολογική ερευνά, έκδ. Πορευθέντες, Άθήναι,
1971, 246 p. (Ediţia a II-a 1973, 272 p.; ediţia a III-a 1983).
Ό όρθρος της Όρθοδοξίας εις την Ίαπωνίαν, έκδ. Πορευθέντες,
Αθήναι, 1971, 70 p.
Various Christian Approaches to the Other Religions. A Historical Out- line,
έκδ. Πορευθέντες, Athens 1971, 134 p.
Μορφαί αφρικανικού τελετουργικού. Μύησις καί πνευματοληψία
άνατολικώς του «Ρουενζόρι». „Ερευνα θρησκειολογική, έκδ.
Πορευθέντες, Άθήναι 1972, 176 p. (A II-a ediţie 1973, 192 p.; a
III-a ediţie 1981).
Ρουχάν’γκα – Ό Δημιουργός. Συμβολή εις τήν έρευναν τών
περί Θεοΰ καί ανθρώπου αφρικανικών δοξασιών, έκδ.
Πορευθέντες, Άθήναι, 1975, 138 p. (A II-a ediţie 1983).
Θέσεις τών χριστιανών έναντι τών άλλων θρησκειών
(Πανεπιστημιακές παραδόσεις), Άθήναι, 1975, 144 p.
„Οψεις Ίνδουισμού - Βουδδισμού (Πανεπιστημιακές παραδόσεις),
Άθήνα 1985, 176 p.
Ίσλάμ. Θρησκειολογική έπισκόπησις, έκδ. Πορευθέντες. Άθήναι
1975, 340 p ( A XIV-a ediţie Ακρίτας, Άθήναι 2004). Tradusă în
dimothiki, cu un bogat aparat fotografic, Αθήνα 2006, 506 p.
287
Traduceri:
– Sârbă: Islam, Kristianski Kulturni Tsentar, Belgrad 2005.
– Română: Islam, Ed. Bizantina, Bucureşti (în curs de apariţie).
– Παγκοσμιότητα καί Όρθοδοξία. Μελετήματα Όρθοδόξου
προβληματισμού, Άκρίτας, Άθήνα 2000, 286p., 5η έκδ. 2004.
Traduceri:
– Sârbă: Globalizam i Pravolavie, Bogoslovskok Facultet, Belgrade, 2002.
– Engleză: Facing the World. Orthodox christian essays on global Concerns, St.
Vladimir’s Seminary, Crest wood, NY, şi WCC, Geneva 2003.
– Română: Ortodoxia si problemele lumili contemporane, Ed. Bizantina,
Bucureşti 2003.
– Albaneză: Globalizmi dhe Orthodhoksia, Ngjallja, Tirana 2004.
– Bulgară: Pravoslaviete I Globalizatsiyata, Fontatsiya, Demos, Sofia, 2005.
– Ίχνη από την αναζήτηση τοϋ Υπερβατικού. Συλλογή
θρησκειολογικών μελετημάτων,Άκρίτας, Άθήνα, 2004, 496
p. (A III-a ediţie 2006).
Θεός έφανερώθη έν σαρκί, Μαΐστρος, Άθήνα, 2006.
– Traducere în albaneză: Perendia u shfaq ne mish, Ngjallja, Tirana 2006.
Μιά άλλη άποψη. Κείμενα καί ηχογραφήσεις (CD) αφηγήσεων,
όμιλιών, στοχασμών, Bond-us music, Άθήνα 2007
Νυν πάντα πεπλήρωται φωτός…, Μαΐστρος, Άθήνα 2007.
MANUALE DIDACTICE
Θεια μηνύματα (în colaborare cu Ε. Βίττη), Άποστολική Διακονία

της Έκκλησίας της Ελλάδος, Άθήναι 1960, 346p. + κ. Ζ’ έκδ.
1978.
Πίστις καί ζωή, Άποστολική Διακονία, Άθήναι 1961, 300 p. + κβ\
Ζ’ έκδ. 1982.
Πνευματική πορεία, Άποστολική Διακονία, Άθήναι 1962, 348
p. Ζ’ έκδ. 1981.
Εις τήν γραμμήν τών Πατέρων. Ή δυναμική κατανόησις τής
παραδόσεως τών Τριών Ίεραρχών, Β’ εκδ. Ετοιμασία,
Άθήναι 1971, σελ. 32. Α δημοσ.: Άκτίνες 24 (1961).
288
OFFPRINTURI
Τό θρησκευτικό ν πρόβλημα εις την Άφρικήν. Β’ εκδ. Πορευθέντες,

Άθήναι 1971, 24 p. Α’ δημοσ.: Πορευθέντες 3 (1961).
Κύριλλος καί Μεθόδιος – Δεΐκται Πορείας, Άθήναι 1966, σελ.
21. Retipărire din Έκκλησία 53 (1966).
Τύποι ιερέων αφρικανικών ιερόβασιλείων, Άθήναι, 1968. 28p.
Retipărire din volumul omagial pentru prof. Β. Βέλλαν: Πόνημα
Εϋγνωμον, Άθήναι 1968.
Μοναχοί καί Ίεραποστολή κατά τόν Α αιώνα εις την Άνατολήν.
Πορευθέντες, Monks and Mission in the Eastern Church during the Fourth
Century, Athens 1966, 46 p. Retipărire din Go Ye 8 (1966). Retipărire: In-
ternational Review of Missions, Geneva 58 (1969), p. 208-226. The Purpose
and Motive of Mission – From an Orthodox Point of View, Athens 1968,
40 p. Α’ δημοσ.: International Review of Missions, Geneva 54 (1965). 2α
δημοσ. έπηυξ.: Go Ye 9 (1967). Initial Thoughts toward an Orthodox
Foreign Mission, Athens 1969, 24 p. Retipărire din Go Ye 10 (1968).
Eine Kirche erwàcht zur Mission, Jahrbuch Evangelischer Mission, Άδιαφορία
γιά την Ίεραποστολή σημαίνει άρνησι της Όρθοδοξίας,
Προοπτικαί καί θεολογικαί προϋποθέσεις τού «Διορθοδόξου
Κέντρου Αθηνών», Εκκλησία
The Inter-Orthodox Centre of Athens – Perspectives and Presuppositions,
«Ίνα ό κόσμος πιστεύση», Άθήναι, 1975, 10 p. Άνάτυπον άπό
Έκκλησία 52 (1975).
Λεωνίδας Ίω. Φιλιππίδης. Ό επιστήμων, ό άνθρωπος, Έπιστημονικήν
Έπετηρίδα της Θεολογικής Σχολής τού Πανεπιστημίου
Άθηνών, Théologie, mission et pastorale, Proche-Orient Chrétien.
STUDII ŞI ARTICOLE
ÎN REVISTE ŞI LUCRĂRI COLECTIVE
«The Forgotten Commandment, Mt 28:19», The World, Chicago 3 (1959),

p. 3-5.
«Τό πρόβλημα της προσωπικής ζωής», Άκτίνες 23 (1960), p. 361-366.
289
«Ή ιεραποστολική δράσις τών Έκκλησιών της Άνατολής εις
Κεντρικήν καί Άνατολικήν Άσία», Πορευθέντες 3 (1961),
τεϋχ. 10, p. 26-31.
«The missionary activities of the Churches of East in Central and Eastern
Asia», Go Ye 3 (1961), τεϋχ. 10, p. 3-6. «Ή έπιστήμη δεν φθάνει»,
Σκαπάνη, Άπρ. 1961, p. 22-23. «Ό οικουμενικός άνθρωπος»,
Σκαπάνη, Φεβρ. 1962, p. 35-37. «Ή Όρθοδοξία εις τήν
Κίναν», Πορευθέντες 4 (1962), τεϋχ. 14, p. 26-30, τεϋχ. 15, p.
36-39, τεϋχ. 16, p. 52-55. «Ή Όρθοδοξία εις τήν Άλάσκαν»,
Πορευθέντες 5 (1963), τεϋχ. 17-18, p. 14-22, τεϋχ. 19-20, p. 44-
47. Νέα έπεξεργασία, «Αλάσκα», Θρησκευτική καί’Ηθική
Έγκυκλοπαίδεια, τόμ. 2 (1963), p. 11-19.
«Orthodoxy in Alaska», Go Ye 5 (1963), τεϋχ. 17-18, p. 14-22, τεϋχ.
19-20, p. 44-47. Σύνοψις, Orthodoxy 1964. A Pan-Orthodox Sym-
posium, Athens 1964, p. 333-349, p. 433-435. «Βυζάντιον, έργον
Εύαγγελισμοϋ», Θρησκευτική καί’Ηθική Έγκυκλοπαίδεια,
τόμ. 4 (1964), p. 19-59.
«Διορθόδοξος Προσέγγισις», Όρθόδοξος Παρουσία 1 (1964), p.
29-35.
«Orthodoxy in the Land of the Rising Sun», Orthodoxy 1964 – A Pan-Ort-
hodox Symposium, Athens 1964, p. 300-319, 438-460. «Orthodoxy
and Mission», St. Vladimir’s Seminary Quarterly, New York 8 (1964),
p. 139-148.
«Missions Orthodoxes», Parole et Mission, Paris 8 (1965), p. 5-18. «Mission
aus der Sicht eines Orthodoxen», Neue Zeitschrift fur Missionswissenschafl
– Nouvelle Revue de science missionnaire 26 (1970), p. 241-252.
«Réflexions d’un Orthodoxe sur la coopération inter-confessionnelle dans la
Mission», Oecuménisme en Mission, 40e semaine de Missiologie de Lou-
vain, Louvain, 1970, p. 101-110. «Les Missions des Églises d’Orient»,
Encyclopaedia Universalis, Paris, torn. 11 (1972), p. 99-102.
«Pour que le monde croie», Contacts 27 (1975), p. 319-322. «Growing
into awareness», J.B. Taylor, éd., Primal World Views: Christian Dialo-
gue with Traditional Thought Forms, Ibadan, Nigeria 1976, p. 72-78.
Άναδημοσ. «Christian Awareness of Primal World – Views», Mission
290
trends No 5, ed. by G. Anderson, T. Stransky, New York – Toronto,
Paulist Press, 1981, p. 249-257. «Theology – Mission and Pastoral care»,
Procès-Verbaux du Deuxième Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes,
19-29 Août 1976. Athènes 1978, p. 292-311. Βλ. καί The Greek Ort-
hodox Theological Review 22 (1977), p. 157-180.
«Mexico City 1963: Old wine into fresh wineskins», International Review
of Mission 67 (1978), p. 354-364.
«A la redécouverte de l’éthos missionnaire de l’Église Orthodoxe», Aspects
de l’Orthodoxie, Strasbourg 1978, p. 78-96. «Discovering the Ortho-
dox Missionary Ethos», Martyria-Mission. The Witness of the Orthodox
Churches, Geneva 1980, p. 20-29. «Relations between Man and Nature
in the World Religions», Bulletin – Secretariatus pro non Christianis,
Città del Vaticano 47 (1981), p. 134-142· καί Proceedings. – World’s
Religionists Ethics Congress, Tokyo 1983, p. 149-159.
«The Ascent of Human Nature», International Review of Mission 69 (1980),
p. 202-206. Βλ. καί Your Kingdom Come. Mission Perspectives, Geneva
1981, p. 237-242.
«Έξι χριστιανικές θέσεις στό θέμα τών έκτρώσεων», Έκτρώσεις
καί δημογραφικό πρόβλημα (Κέντρο Οικογενειακού
Προγραμματισμού Μαιευτικής καί Γυναικολογικής
Κλινικής Πανεπιστημίου Ιωαννίνων), Ίωάννινα 1982, p. 59-
65, 71, p. 75-79. «L’élévation de la nature humaine», Que ton Règne
Vienne! Perspectives missionnaires, Genève 1982, p. 101-105. «Die
Mystik in Byzanz», Erbe und Auftrag, Benediktinische Monatsschrift,
Beuron, Γερμανία, 59 (1983), p. 437-449. «Worship – Service –
Martyria». A paper for the Sixth Assembly of the WCC, International
Review of Mission 72 (1983), p. 635-639. «Ίνδουϊστικές αιρέσεις
στόν έλλαδικό χώρο», Έκκλησία 61 (1984), p. 196-201.
«Les moines et la mission dans l’Église d’Orient au IVe siècle», περιοδ. Paix
(Monastère orthodoxe Sain-Nicolas de la Dalmerie, F 34260)1986,
No 47-48.
«Άθήνα, πόλη συνεχούς θεολογικής καί πολιτιστικής
συμβολής». Εισήγηση στό ομώνυμο Συμπόσιο της
Θεολογικής Σχολής του Πανεπιστημίου Άθηνών. Εθνικό
291
καί Καποδιστριακό Πανεπιστήμιο Άθηνών – Έπίσημοι λόγοι,
τόμ. 28, Άθήνα 1988, p. 363-369. «Remembering Some Basic Facts
in Today’s Mission», International Review of Mission 77 (1988), p. 4-11.
«Your will be done – Mission in Christ’s way. A meditative introduction»,
International Review of Mission 77 (1988), p. 173-178. «Emerging
Perspectives on the Relationships of Christians to People of Other
Faith – An Eastern Orthodox Contribution», International Review
of Mission 77 (1988), p. 332-346. «Βουδδισμός καί αγωγή»,
Παιδαγωγική Ψυχολογική Έγκυκλοπαίδεια – Αεξικό,
Ελληνικά Γράμματα, τόμ. 2, Άθήνα 1989, p. 1025-1028.
«Orthodox Mission – Past, Present, Future», Your Will be done. Orthodoxy
in Mission (ed. G. Lemopoulos), Katerini, Tertios – Geneva, WCC,
1989, p. 63-92.
«Dein Wille geschehe – Mission in der Nachfolge Christi». Dein Wille gesche-
he – Mission in der Nachfolge Jesu Christi. Welt-missionskonferenz in San
Antonio 1989 (Hrsg. J. Wietzke), Otto Lembeck, Frankfurt a.M. 1989,
p. 217-235. Επίσης, Jahrbuch 6. des Evangelischen Missionswerkes in Sii-
dwestdeutschland. Mission bei uns gemeinsam mit den Partnern, Stuttgart
1989, p. 82-88. «Address by the Conference Moderator». International
Review of Mission (The San Antonio Conference) 78 (1989), p. 316-328.
Έπίσης, The San Antonio Report, Your Will be Done. Mission in Christ’s
Way, ed. Fr. R. Wilson, Geneva, WCC, 1990, p. 100-114. «Ίνδουισμός
καί αγωγή», Παιδαγωγική Ψυχολογική Έγκυκλοπαίδεια
– Λεξικό, τόμ. 4 (1990), p. 2425-2429. «Παράδοση καί όραμα
ειρηνικής συνυπάρξεως τών θρησκευτικών κοινοτήτων στήν
Αλβανία». Όμιλία κατά τήν υποδοχή ως άντεπιστέλλοντος
μέλους τής Άκαδημίας Άθηνών, 14.12.1993, Άθήναι 1993.
Πρακτικά της Άκαδημίας‚ Άθηνών, τόμ. 68 (1993), p. 492-511.
Βλ. καί Έκκλησία 71 (1994), p. 231-234, 279-282, 329-330, 360-363.
«Μιά Έκκλησία σέ μακροχρόνιο πολύτροπο διωγμό».
Όμιλία κατά τήν άναγόρευση εις επίτιμο Διδάκτορα τού
Τμήματος Θεολογίας τού Άριστοτελείου Πανεπιστημίου
Θεσσαλονίκης, 13.12. 1995, Έπιστημονική Έπετηρίδα
Θεολογικής Σχολής, Νέα Σειρά,.
292
Τμήμα Θεολογίας, Άριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης,
τόμ. 6, Θεσσαλονίκη 1996· ανάτυπο p. 28-48.
«Άνθρωπος καί φύση στίς μεγάλες θρησκείες», 75 Χρόνια
Γεωπονικό Πανεπιστήμιο Άθηνών, 1920-1995, Ίούνιος 1996,
p. 93-105.
«The Global Vision of Proclaiming the Gospel», The Greek Orthodox Theo-
logical Review, Vol. 42 (Geneva) 1997, Nos. 3-4, p. 401-417. «Address
of the Moderator Conference on World Mission and Evangelism»,
San Antonio 1989, The Ecumenical Movement. An Anthology of key-
texts and voices, eds M. Kinnamont and B.E. Cope, WCC Geneva
1997, p. 388-392.
«Turn to God. Rejoice in Hope-Anamnesis», Diane Kessler, ed.. Together
on the Way. Official Report of the 8th Assembly of the WCC, WCC,
Geneva 1999, p. 28-33.
«Anamnesis», Faisons route ensemble. Rapport officiel de la Huitième
Assemblée du Conseil oecuménique des Églises, publié sous la di-
rection de N. Lossky, WCC, Genève 1999, p. 22-27. Έπίσης,
«Anamnesis», Επιστημονική Επετηρίδα Θεολογικής Σχολής,
Θεσσαλονίκη, Άριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης,
Τμήμα Θεολογίας, Τιμητικό Άφιέρωμα στόν Όμότιμο
Καθηγητή Άλέξανδρο Γουσίδη, τόμ. 9, 1999, p. 13-18.
«Οί θρησκείες δέν πρέπει νά ρίχνουν λάδι στή φωτιά τού
πολέμου». Συνέντευξη στόν Γρ. Καλοκαιρινό, Καθημερινή,
11.4.1999. «Religion mustn’t add fuel to the fire of conflict». Interview
Gr. Kalokairinos, Herald Tribune, 13.4.1999.
«May Peace and Justice once more reign in the Balkans», For the Peace from
Above. An Orthodox resource book on world peace and nationalism, ed.
«Syndesmos», The World Fellowship of Orthodox Youth, Byalistok, Poland
1999, p. 160-163. Δημοσιεύθηκε καί στά γαλλικά στό SOP (Service
Orthodoxe de Presse), No 240, Ίούλιος 1999, καί στήν έφημερίδα Zeri
i Popullit (Ή Φωνή τού Λαού), Τίρανα, Μάιος 1999.
«Orthodoxe Mission. Vergangenheit, Gegenwart, Zukunft», Die Orthodoxe
Kirche. Eine Standortbestimmung an der Jahrtausendwende. Festschrift
fur Anastasios Kalis, herausgegeben von Eumenius von Lefka, Athana-
293
sios Basdekis und Nikolaos Thon, Frankfurt am Main, Lembek 1999,
p. 93-121.
«Ή Όρθοδοξία ένώπιον τής τρίτης χιλιετίας», Ό Θησαυρός
της Όρθοδοξίας 2000. Ίστορία, μνημεία, τέχνη, Β’ τόμος,
Έκδοτική Άθηνών, Άθήνα 2000, p. 12-21.
«Εκκλησία της Άλβανίας, Ίστορική-πνευματική παράδοση», Ό
Θησαυρός της Όρθοδοξίας 2000. Ιστορία, μνημεία, τέχνη. Β’
τόμος, Εκδοτική Άθηνών, Άθήνα 2000, p. 486-506. «Orthodoxy
faces the third millenium», The splendour of Orthodoxy 2000 years. His-
tory, monuments, arts. Vol. II Patriarchates and Autocephalous Churches,
Ekdotike Athinon, Athens 2000, p. 12-21. «The Church of Albania.
History and Spiritual Tradition», The splendour of Orthodoxy 2000
years. History, monuments, arts. Vol. II Patriarchates and Autocephalous
Churches, Ekdotike Athinon, Athens 2000, p. 486-506.
«Άνάμνηση », Σύναξη, τεύχ. 73, Ίανουάριος-Μάρτιος 2000, p. 5-10.
«Ή Όρθοδοξία πρό τής ραγδαίας έξελίξεως τών θετικών
έπι στημών – Διαπιστώσεις καί προτάσεις», Διεθνές
Έπιστημονικό Συνέδριο: Έπιστήμες, τεχνολογίες αιχμής
καί Όρθοδοξία, 4-8.10.2000, Ίερά Σύνοδος τής Έκκλησίας
τής Ελλάδος, Άθήνα 2002, p. 33-43; şi Έφημέριος, ετος 49,
τεύχ. 11, Νοέμβριος 2000.
«Τρία κρίσιμα διαχρονικά θέματα», Έλευθεροτυπία, 19.11.2001.
«Νά μήν μπλέκουμε θρησκεία μέ τρομοκρατία». Interviu
acordat lui Στ. Τζίμα, Καθημερινή, 14.10.2001.
«Ή συμβολή στήν ύπερνίκηση τής βίας: „Αμεσο ενδιαφέρον
καί χρέος τών Εκκλησιών». Πειραϊκή Έκκλησία, τεύχ. 122,
Δεκέμβριος 2001, p. 45-50.
«Responsabilité apostolique et dimension universelle de l’Église», SOP, 263,
Décembre 2001, p. 23-27.
«Problems and Prospects of Inter-religious Dialogue», Ζώ δέ ού– κέτι
εγώ, ζή δέ έν έμοί Χριστός, Άφιέρωμα στόν Άρχιεπίσκοπο
Δημήτριο, Έπιμέλ. Σ. Δαμασκηνός,Φ. Δωρής, Β. Κύρκος,Ί.
Μου– τσούλας, Γ. Μπαμπινιώτης, Κ. Μπέης, Θ. Πελεγκρίνης,
Α.Ν. Σάκ– κουλας, Άθήνα 2002, p. 1-8.
294
«Ή ήθική στίς έπιχειρήσεις. Ή έταιρική εύθύνη καί ή κοινωνική
άλληλεγγύη», Οικονομικός Ταχυδρόμος, 9 Νοεμβρίου 2002,
p. 18-20.
«Ή διαχρονική μετοχή τής χριστιανικής πίστεως στήν
οικοδόμηση τής Εύρώπης», Έκκλησία, τόμ. 70 (2003), p. 351-
356. «Orthodoxe Mission», Leitfaden Ekumenische Missionstheologie,
herg. Chr. Tahlin-Sander, An. Schultze, D. Werner, H. Wrogemann,
Ghr. Kaizer, Guttersloch 2003, p. 113-129.
The Adriatic Sea. A Sea at Risk, a Unity of Purpose, Religion, Science and the
Environment,
«Confessing Christ today», The Bond of Unity, ed. H. Boss, «Syn– desmos’s»
fifty years of work for Orthodox Youth and unity, «Syndesmos», Athens
2003, p. 177-190.
«The Apostolic Responsibility and Worldwide Dimension of Orthodoxy. Key-
note address at the Syndesmos’s Festival», St Morin, France, 30.8.2001.
Bonds of Unity, ed. by H. Bos, Syndesmos, Athens 2003, p. 199-208.
«Developing Shared Values and Common Citizenship in a Secular and Plura-
listic Society: How Religious Communities can contribute», Facilitating
Freedom of Religion or Belief: A Desk Book, eds T. Lindholm, W. Col-
terham, Junior, and Bahia G., Tachsib Leek, Netherlands, Kluwer Law
International, G. Reuben Clark Law School, Brigham Young University,
Provo Utach, USA 2004. «Ή αναζήτηση τών πανανθρωπίνων
άξιών. Ή άποψη τών θρησκειών», Universal Values, Interna-
tional Symposium Proceedings, ed. by L.G. Christophorou and G.
Contopoulos, Academy of Athens, May 26-28, 2004, Athens 2004, p.
279-293. «Οί θρησκείες καί ή φτώχεια του κόσμου», περιοδ.
Σύναξη,τευχ. 94 (2005), p. 41-52.
«Εύρωπαϊκή συνύπαρξη Χριστιανών – Μουσουλμάνων», έφημ.
‚Ημερησία, 30.12.04-2.1.05.
«La manifestation de la gloire de Dieu à tous les hommes», A. Argyriou
(éd.), Chemins de la Christologie orthodoxe, Desclée, Paris 2005, p. 23-36.
«God, in your grace transform the world», The Ecumenical Review, «A festa
da vida», Documents and Reports from the WCC 9th Assembly in
Porto Alegre, vol. 58, No 1-2, January/April 2006, p. 6-15.
295
«Transform le monde, Dieu, dans ta grâce», Service Orthodoxe de Presse
(SOP) 307, avril 2006, p. 19-26.
«Ή μεταμόρφωση τού κόσμου», Άνάπλασις, άρ. φ. 423, Μάιος–
Ίούνιος 2006, p. 67-70.
«Rediscovering our apostolic identity in the 21st century», XVII General
Assembly Report of the World Fellowship of Orthodox Youth – Syndesmos
14-22 July 2003, Durres, Albania, Athens 2006, p. 37-51.
«Χριστιανικές αρχές της χριστιανικής συνυπάρξεως»,
Άντίδωρον τω Μητροπολίτη Μεσσηνίας Χρυσοστόμω
Θέμελη, Καλαμάτα 2006, τόμ. 1ος, p. 179-187.
Prologuri la diferite volume: Άπόστολος (1979), Θ. Λειτουργία του
Άγίου Ίωάννου του Χρυσοστόμου (1980), Παλαιά Διαθήκη
(1981), Καινή Διαθήκη (1981)· στίς σειρές: «Έπί τάς πηγάς»
(1973), «Λογική Λατρεία» (1980 έξ.). WCC: Your Will be Done –
Orthodoxy and Mission (1989). Orthodox Editions (Nairobi-Athens): Θ.
Λειτουργία στίς αφρικανικές γλώσσες: Κισουαχίλι (1985),
Κικούγιου (1986), Λουγκάντα (1987). Καινή Διαθήκη (1993).
Έπίσης πρόλογοι σέ 7 λειτουργικά καί θεολογικά βιβλία
στά αλβανικά (1992-2003). Şi la cartea lui K. Clemens, The Churches
in Europe as Witnesses to Healing, Geneva 2003.
PERIODICE – JURNALE
Fondator şi editor al periodicului trimestrial bilingv, în engleză şi greacă

(1960-1970).
Fondator şi editor al periodicului trimestrial Panta ta Ethni (1981-1992).
Dintre cele 230 de studii şi articole ale autorului, multe au fost traduse în
rusă, suedeză, finlandeză, sârbă, română, bulgară, spaniolă şi albaneză.
296

Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos - Misiune Pe Urmele Lui Hristos

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos - Misiune Pe Urmele Lui Hristos

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MISIUNE PE URMELE LUI HR ISTOS

Cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale,

Traducere din limba greacă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Editura Andreiana – 2013

Preafericite Părinte Anastasie, Arhiepiscop al Tiranei şi al întregii Alba-

Al Preafericirii Voastre, drag frate în Hristos,

Faptul că lumea ortodoxă minimalizează adesea o poruncă fundamentală

Tirana, 11 noiembrie 2006

Prezenta lucrarea a Preafericitului Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Ti-

Sibiu, 1 ianuarie 2013

Cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale, Patriarhul Bartolomeu I............ 7

1. „Facă-se voia Ta”: Misiune pe urmele lui Hristos (1989)..................... 27

2. Ortodoxie şi misiune (1964)............................................................... 47

3. Scopul şi motivul misiunii (Dintr-o perspectivă teologică) (1967)....... 61

4. Teologie, misiune şi pastoraţie (1976)................................................. 85

5. „Vină Împărăţia Ta”: Mărturisire ortodoxă în lumea

6. Descoperind ethosul misionar ortodox (1978)................................... 133

7. Înălţarea firii umane (1980)............................................................... 149

8. Euharistie – slujire – mărturisire în întrepătrundere reciprocă (1983)......157

10. „Facă-se voia Ta” (Reflecţie teologică misionară) (1987).................. 185

11. Misiune ortodoxă: trecut – prezent – viitor (1989).......................... 195

13. Viziunea globală a proclamării Evangheliei (1995)........................... 233

14. Redescoperind conştiinţa noastră de sine apostolică în secolul

„Facă-se voia Ta”:

În rugăciunea: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” dom-

1. „Facă-se voia Ta”. În rugăciunea pe care ne-a predat-o Domnul,

2. După Pogorârea Duhului Sfânt, proclamarea acestei cereri de către

B. MISIUNE PE URMELE LUI HRISTOS

Prin această frază, adesea avem tendinţa să ne concentrăm atenţia

1. Relaţie şi raport triadologic. Iisus Hristos se află într-o continuă

3. Noutatea radicală şi veşnică: Iubirea. Hristos răstoarnă formele con-

4. Paradoxul smereniei şi al jertfei pe Cruce. Din primul moment al pre-

5. Toate în lumina Învierii şi a speranţei eshatologice. Porunca fundamen-

Consecinţele acestor perspective teologice sunt multiple. Unităţile

1. „Facă-se voia Ta”, precum se repetă de către Însuşi Hristos în Gră-

b) Conformarea cu voinţa lui Dumnezeu nu înseamnă supunere servilă

c) Biserica caută, în mod continuu, să reînnoiască această îmbătare de

2. Faptul că voia lui Dumnezeu se referă la întreaga lume, la întregul

b) Evanghelia nu poate rămâne posesiunea doar a unui anumit grup de

Iisus Hristos a făcut bine, mişcându-Se şi între oameni de altă credinţă

d) Nu doar aşa-numitul univers spiritual, ci întreg universul material se

A. MISIUNEA: DATORIA DE NETĂGĂDUIT

1. Universalitatea şi apostolicitatea constituie elemente esenţiale ale eclesiolo-

2. Ortodoxie – Înviere – Misiune. E greu să înţelegem Ortodoxia auten-

3. Spiritualitate ortodoxă: „Fiinţa în Hristos” şi misiunea. a) Apostolul

B. ELEMENTE DISTINCTIVE FUNDAMENTALE

Există multe aspecte care ar trebui să devină obiectul studiului atent

1. Expresie a pocăinţei şi interes al întregii Biserici. a) Adesea se exprimă

2. Asumare, şi nu în mod simplu adaptare. a) Critică susţinută, în anumite

4. Caracteristici fundamentale ale misiunii ortodoxe. Pe lângă preocuparea

Scopul şi motivul misiunii

A. PUNCTUL DE PLECARE TEOLOGIC

Este nevoie, pentru o mai bună înţelegere a punctelor de vedere care

În cadrul perspectivei pe care am creionat-o, putem distinge, deopotrivă,

C. SCOPURILE IMEDIATE ALE MISIUNII

Scopurile imediate ale misiunii trebuie, cu siguranţă, să urmeze aceeaşi

1. Predicarea Evangheliei este o condiţie fundamentală pentru această

pe amândouă cu frumuseţe inefabilă, spre lauda preaslăvitului Său nume” (Rugăciune la

Aspectul motivului misiunii poate fi studiat din mai multe puncte de

1. Creştinul, care este „incorporat” în Hristos şi care, cu adevărat, trăieşte

2. Dacă această necesitate interioară, în dimensiunile pe care le-am

Teologie, misiune şi pastoraţie