CURS II

Istoricul şi literatura disciplinei Misiologie şi ecumenism

1. Scurt istoric
Misiologia ortodoxă şi ecumenismul, ca disciplină teologică, este relativ nouă, deşi
a fost studiată de-a lungul vremii în cadrul secţiei Sistematice a Teologiei Ortodoxe sub
diferite denumiri: Îndrumări misionare, Sectologie, Misionarism creştin, Ecumenism etc. De
menţionat este şi faptul că în epoca comunistă Biserica Ortodoxă Română se afla în
defensivă, implicarea ei misionară în societatea atee, mai mult de o jumătate de secol, fiind
practic imposibilă.
Încă din epoca Bisericii Primare, lucrarea misionară, dar şi de apărare împotriva
învăţăturilor greşite, a fost permanent în preocuparea Sfinţilor Apostoli, a ucenicilor acestora
şi a apologeţilor creştini care, în operele lor, au pus bazele, voluntar sau nu, unei discipline
teologice, numită Apologetică. Aceştia s-au folosit de intenţii şi arme defensive, se adresau
convingător auditorului şi căutau să-i îndrume pe necreştini spre Adevărul unic şi mântuitor.
Enumerăm aici doar câţiva apologeţi din primele veacuri: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
(Dialog cu iudeul Trifon), Teofil al Antiohiei (Către Autolic), Atenagora Atenianul,
Tertulian, Minucius Felix, Sfântul Ciprian al Cartaginei etc.1
După încetarea persecuţiilor, Biserica s-a confruntat cu diferite erezii, sau învăţături
greşite, dar şi-a apărat doctrina prin toate hotărârile sinoadelor locale sau ecumenice.
În mileniul II de creştinism, controversele dintre Răsărit şi Apus au generat noi
provocări pentru misiunea Bisericii: teologia harului ca energie necreată (sec. XIV),
răspunsurile patriarhilor ortodocşi la mărturisirile de credinţă protestante (sec. XVI-
XVIII), raţionalismul iluminist al Revoluţiei franceze, Revoluţia bolşevică şi comunismul
ateu, iar după 1989 postmodernitatea cu trăsăturile ei consumiste, globalizante şi
antropocentriste. Personalităţile misionare (sfinţi, teologi) şi operele lor sunt prezentaţi în
indexul prezentului curs.

2. Dimensiunea istorico-pascală a misiunii Bisericii

Fundamentele teologice ale misiunii sunt:
 trinitare;
 hristologice;
 pnevmatologice.
Misiunea, ca deschidere a Treimii spre creaţie, a început prin trimiterea lui Fiului spre
Întrupare şi a Duhului în lume de către Tatăl, ca noi prin Biserica Fiului Său să putem
participa prin har la viaţa de comuniune dumnezeiască. Participarea la viaţa de comuniune a
Sfintei Treimi nu este posibilă decât prin asumare stării ontologice a trupului uman
îndumnezeit şi înviat a Fiului lui Dumnezeu făcut Om, numai în Biserică şi prin harul
Sfintelor Taine săvârşite de preoţia sacramentală.
Caracteristicile misiunii Bisericii:
 este partea constitutivă a fiinţei ecleziale;
 este elementul esenţial al unei vieţii duhovniceşti;
 se regăseşte în a patra însuşire a Bisericii, apostolicitatea;
 are în vedere un dinamism eclezial2 centrat pe Înviere.

1
Pe larg, în colecţia P. S. B., vol. 2 şi 3, Bucureşti 1980 şi 1981.
2
„Cuvântul cei chemaţi ieşiţi mai poate lua azi şi un sens profetic. Prin el Biserica poate exprima datoria ei de a
se ridica la un viitor, când va face iar misiune mai intensivă şi va avea catehumeni”, D. Stăniloae, Spiritualitate
şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova 1986, p. 217. Afirmaţia poate fi discutată în paralel cu părerea

1
 În Noul Testament, răscumpărarea lumii se realizează prin şi în Hristos, Fiul lui
Dumnezeu trimis spre Întrupare de Tatăl (Is. 42, 7; 61, 1; Lc. 4, 18; In. 3,17; 5, 36; 6, 29; 6,
38; 8, 42; 10, 36; 11, 42; 17, 8).
După împlinirea misiunii care I-a fost dată de Tatăl, centrată pe restaurarea
ontologică a firii umane, a întregului neam omenesc de la Adam şi până la sfârşitul
veacurilor, prin moarte şi Înviere, şi după întoarcerea în sânul Sfintei Treimi ca Om adevărat
şi Dumnezeu adevărat, Mântuitorul Îl roagă pe Tatăl ca să trimită pe Mângâietorul (In. 14,
16) care întemeiază la Rusalii o Biserică dinamică şi misionară, Duh care îi va întării şi
însoţii pe apostoli pe toată durata activităţii lor.
Trimiterea Fiului şi a Duhului în lume sunt expresia iubirii infinite a lui Dumnezeu
faţă de lumea căzută în păcat. Această iubire ne eliberează de robia păcatului şi a morţii, ne
dă putere să dobândim îndumnezeirea prin har şi să participăm la viaţa de comuniune a
Sfintei Treimi (In. 3, 16; I In. 4, 9; I In. 5,11-12).
Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Hristos Cel înviat, ne
împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor, şi ne face fraţi cu Mântuitorul şi fii ai
aceluiaşi Părinte (Rom. 5, 5; II Cor. 13, 13; Gal. 4, 6).
Comuniunea noastră în Hristos, Cel mort şi înviat, prin Duhul Său Cel Sfânt,
revelează taina comuniunii de iubire a Sfintei Treimi, fundament şi scop ultim al Bisericii
aflate în misiune.
Tatăl, în Vechiul Testament, trimite Duhul în lume să pregătească venirea/întruparea
Fiului. Hristos pregăteşte lumea pentru venirea Duhului la Rusalii, iar Duhul Sfânt prin
Biserică pregăteşte iarăşi venirea Mântuitorului de la sfârşitul veacurilor. Misiunea noastră în
Biserică se încadrează în ultima etapă din cele descrise anterior. Ea este continuarea misiunii
Sfinţilor Apostoli trimişi ca să fie propovăduitori ai Evangheliei Împărăţiei cerurilor şi
martorii ai Învierii şi a vieţii veşnice (I In. 1, 1).
Ieşirea la misiune este poruncă dată de Hristos ucenicilor imediat după Învierea Sa: Şi
zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe
Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi (In. 20, 21-22), dar începutul este marcat de ziua Rusaliilor, imediat după Pogorârea
Sfântului Duh în chip de limbi de foc (Fapt. 2, 2-3), când Apostolii dau mărturie publică
despre moartea, Învierea şi preamărirea lui Hristos, ca Fiu al Tatălui Ceresc care trimite
făgăduinţa Duhului Său (Fapt. 2, 33). De acum, misiunea creştină este considerată mărturie a
vieţii de comuniune intratrinitară prin Hristos în Duhul Sfânt (I In.1,1-5) având ca finalitate
încorporarea sacramentală a neamului omenesc în Trupul lui Hristos, Biserica.
Aşadar, scopul misiunii ortodoxe este imprimarea vieţii de comuniune a Sfintei
Treimi în viaţa noastră prin har şi în Biserică, având în acelaşi timp o dimensiune
eshatologică ce presupune experienţă reală şi personală cu Dumnezeu. Prin misiunea ei,
Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ şi urcă pământul către cer. Misiunea nu se
impune prin prozelitism, nu convinge, ci copleşeşte sufletele tuturor oamenilor, nu este
propagandă de idei, nici nu reprezintă interese colective sau individuale.
Scopul misiunii ortodoxe este liturghisirea şi filocalizarea firii umane în diversitatea
ipostasurilor ei într-un ritm baptismal şi pascal-euharistic, care duce la înnoirea întregii firi
create.

Literatura disciplinei
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1981, 1991.

liturgistului P. Vintilescu, care în Liturghierul explicat, (Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1972,
p. 195) este de altă părere.

2
PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI PREOCUPAŢI DE FENOMENUL ERETIC:
1. Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia (col.) „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (P. S. B.),
vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
1979;
2. Apologeţi de limbă greacă, P. S. B., vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980;
3. Apologeţi de limbă latină, P. S. B., vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1981;
4. Clement Alexandrinul, Pedagogul, P. S. B., vol. IV, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982;
5. Idem, Stromatele, P. S. B., vol. V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1982;
6. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica şi Apologetica, col. „Izvoarele Ortodoxiei”,
Editura Librăriei teologice, Bucureşti 1938;
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, col. “Izvoarele Ortodoxiei”, Editura Librăriei
teologice, Bucureşti 1943;
8. Eusebiu al Cezareii, Istoria Bisericească, P. S. B., vol. XVIII, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987;
9. Origen, Împotriva lui Cels, P. S. B., vol. IX, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984;
10. Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, vol.1 – 1984; vol. 2 – 1985, vol. 3 – 1987.

CĂRŢI ŞI MANUALE DE SPECIALITATE:

1. Aziz Philippe, Magii secolului XX, Edit. Coloseum, Bucureşti 1995;

2. Antim R., Societatea “Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului sectar, Edit.
Arhiepiscopiei, Cluj-Napoca 1996;
3. Berea C., Sectele: o provocare pastorală pentru Biserică, Vatican, 3 mai 1986;
4. Brânzeu Nicolae, Pocăiţii (adventiştii, baptiştii, nazarinenii), Lugoj 1927;
5. Butterworth John, Les Livres des sectes et fois nouvelles, Edition Sator Paris, Brunnen
Verlag, Bale 1983;
6. Comşa Gheorghe, Călăuza cunoaşterii şi combaterea sectelor, Cernica 1925;
7. Constantinescu Al. Nicolae, Sectologie, Ediţia a III-a, Bucureşti 1943;
8. Cuciuc Constantin, Religii noi în România, Edit. Gnosis, Bucureşti 1996;
9. David P. I., Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinţei creştine,
Îndrumătorul Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti 1985;
10. David P. I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Edit. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanţa 1993;
11. David P. I., Ecumenismul – factor de stabilitate în lumea de astăzi, Edit. Gnosis,
Bucureşti 1998;
12. David P. I., Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa
prozelitismului sectant, Edit. Episcopiei Aradului, Arad, 1987 (reed. Curtea de Argeş,
1994);
13. David P. I., De la schismă la grupări anarhice, Edit. Arhiepiscopiei Bucureştilor, vol. II,
Bucureşti 1997;
14. David P. I., Invazia sectelor în România, vol. I, Edit. Crist-1, Bucureşti 1997;
15. David P. I., Invazia sectelor în România, vol. II, Edit. Europolis, Constanţa 1999;
16. David P. I., Invazia sectelor în România, vol. III, Edit. Europolis, Constanţa 2000;

3
17. Deheleanu Petru, Sectologie, Arad, 1948;
18. Dupu Constantin, Sumar al marilor religii ale lumii şi creştinismul, Edit. Gnosis,
Bucureşti 1995;
19. Hladchi Bucovireanu Petre, Faţete reale ale sectelor religioase, Edit. Politică, Bucureşti
1983;
20. Iordache D., Călăuza bunului creştin în Sfânta Scriptură, tip. “Cozia”, Râmnicu Vâlcea,
1933, Edit. a doua Bucureşti 1983;
21. Ispir Vasile, Curs de Îndrumări Misionare, Bucureşti 1929;
22. Ispir Vasile, Sectele religioase în România, Arad 1928;
23. Ispir Vasile, Viaţa creştină practică, imbold spre ecumenicitate, Bucureşti 1940;
24. Kilduff Marshall şi Javers Ron, Secta sinucigaşă, Edit. Politică, Bucureşti 1981;
25. Mayer Angela, Minienciclopedia înţelepţilor sec. XIX-XX, Edit. Ram, Bucureşti 1995;
26. Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Deasa împărtăşire cu preacuratele lui
Hristos Taine, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia 2001;
27. Pavel C. Constantin, Tragedia omului în cultura modernă, Edit. Anastasia, Bucureşti
1997;
28. Plămădeală Antonie, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu 1984;
29. Prodan Mina, Călăuza cunoaşterii şi combaterea sectelor, Mănăstirea Neamţ, 1928;
30. Radu D., Îndrumări Misionare, ediţie coordonată de pr. prof. dr. D. Radu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986;
31. Rus Remus, Concepţia despre om în marile religii, Bucureşti 1978;
32. Serafim Alexiev, Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul, Mânăstirea Slătioara,
1997;
33. Vernette Jean, Sectele, trad. Cleopatra Sava, Edit. Meridiane, Bucureşti 1996;
34. Vlăduţescu Gheorghe, Ereziile Evului mediu creştin, Edit. Enciclopedică, Bucureşti
1974;
35. Wayer Jean – Francois, Sectele, Edit. Enciclopedică, Bucureşti 1998;
36. Wurz Bruno, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Tipografia
Universităţii Timişoara, Timişoara 1988.
(La cererea profesorului se vor consulta articole şi studii suplimentare).

Terminologie misionară
Misiunea Bisericii Ortodoxe, în general, şi a Bisericii Ortodoxe Române, în special,
presupune că misionarii creştini cunosc şi înţeleg corect terminologia misionară.
„Teologia ortodoxă foloseşte cu precauţie şi chiar suspiciune terminologia misionară
care s-a impus în creştinismul occidental în secolele trecute. Ca termen tehnic, cuvântul
misiune a fost folosit din secolul XVII, fiind rezervat acţiunii încredinţate specialiştilor,
predicatorilor şi societăţilor misionare, trimişi de către Biserica de la centru (sau Biserica
Mamă), pentru a propaga Evanghelia în teritorii necreştine, numite spaţii de misiune.
Favorizată de către marile descoperiri geografice, misiunea a devenit uşor o expediţie
misionară, în slujba căreia s-au organizat ordine religioase, congregaţii şi societăţi misionare,
seminarii şi instituţii de misiologie, comisii pentru necreştini şi disidenţi, enciclici şi predici
de evanghelizare. Misiunea presupunea nu numai un teritoriu de încreştinat, ci şi transmiterea
unei culturi străine, care era impusă indigenilor odată cu propovăduirea Evangheliei. De
asemenea, spaţiul încreştinat era încorporat într-o organizare canonică bisericească. Astfel,
Biserica locală care primea Evanghelia era supusă unei duble presiuni: monopolul
jurisdicţional al Bisericii care trimitea misionari, şi colonizarea culturală. Din acest punct de

4
vedere, Biserica Occidentală stă sub acuzaţia că a promovat o întreagă ideologie culturală şi
sociologică în jurul ideii de misiune, care a fost însoţită adesea de colonizare, de latinizare,
de imperialism cultural, spiritual şi economic” 3.

1. Mântuirea
Definiţia mântuirii apare în tratatele teologice sub formulări mai scurte sau mai
extinse. La nivel de catehism, mântuirea se poate defini astfel: ieşirea omului de sub robia
păcatului şi a morţii, şi dobândirea vieţii veşnice.
În limba greacă, termenul este σωτηρία, (ας), (de aici avem în limbajul dogmatic
cuvântul soteriologie care denumeşte învăţătura completă despre mântuirea noastră prin
Hristos) şi defineşte „starea de desăvârşire a omului, recâştigarea stării de sfinţenie, ea fiind
darul lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, şi
urmează a fi însuşită de noi prin îndeplinirea poruncilor şi sfaturilor învăţăturii creştine” 4.
Înţelesul termenului în Noul Testament:
 credinţa este cea care mântuieşte (Mat. 9, 22; Mc. 5, 34; Lc. 8, 48);
 Hristos este Mântuitorul lumii (In. 4, 42; 11, 27) şi nu există altă posibilitate de a ne
mântui decât prin El (Fapt. 4, 12; 5, 31);
 se mântuiesc doar cei care cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Mat. 16, 16-
18);
 Mântuirea este oferită tuturor (Mat. 28, 19; Mc. 16, 15-16, Fapt. 13, 26-47, Rom. 11,
11; Tit 2, 11);
 Mântuirea este un dar de sus (Lc. 3, 6; I Tes. 5, 9; Apoc. 7, 10; 12, 10; 19,1; Efes. 2,
5-8; Rom. 3, 24; II Cor. 5, 21).
Alţi termeni pentru mântuire: răscumpărare, îndumnezeire, viaţă mistică etc.

Mântuirea presupune:
1. iconomie în Iisus Hristos (Efes. 1, 5) ca expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om (Rom.
5, 8);
2. un act teandric, o trăire mistică (Col. 3, 3);
3. jertfă de răscumpărare care ne ridică din robie şi ne înfiază (Rom. 8, 15)
4. roadele biruinţei asupra morţii: împăcarea şi îndreptarea (Rom. 5, 10-18), chiar şi pe
Cruce Hristos era în slava Tatălui (II Cor. 13, 4);
5. firea umană îndumnezeită; umanitatea răscumpărată în Hristos este o fire nouă, plină
de har prin care creaţia întreagă se pnevmatizează, se sofianizează; mântuirea primeşte în
Ortodoxie dimensiunea cosmică5.

(studiu individual obligatoriu: Pr. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi

concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, Ox. 2/72).

2. Biserica

3
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva 1982, p. 1-2.
4
Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionarul Noului Testament, Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1984, p.
307.
5
Pr. prof. dr. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1981, p.
266.

5
 Ca misionari, este foarte important să arătăm oamenilor că nu există mântuire afară de
Biserică şi în acelaşi timp să argumentăm deosebirile dintre Biserică şi alte biserici, sau culte
creştine.
Biserica este: „Poporul lui Dumnezeu” (I Pt. 2, 10), „trupul lui Hristos” (Rom. 12, 5; I
Cor. 12, 13, 27), „casa/templul lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 15; Efes. 2, 19; I Cor. 3, 16),
„Preoţia împărătească” (I Pt. 2, 9) şi „Mireasa lui Hristos (Apoc. 21, 2).
Eclesiologia ortodoxă are fundament trinitar, hristologic şi pnevmatologic.
Apartenenţa la Biserică presupune un act teandric, iar fiinţa ei constă în extensiunea vieţii de
comuniune a Sfintei Treimi prin Hristos şi împărtăşirea harului Sfântului Duh în Sfintele
Taine.

3. Sfânta Treime
Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. Sfânta Treime este baza
spiritualităţii noastre ortodoxe, ţinta finală a existenţei noastre şi centrul propovăduirii
misionare. Dumnezeu comunică cu creaţia prin împărtăşirea harului, nu prin Fiinţa Sa.
Învăţătura trinitară presupune explicarea termenilor: fiinţă, persoană şi lucrare. Argument
biblic: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Cor. 13, 13);
 
4. Ierarhia bisericească
Cuprinde slujirile confirmate prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în
Biserică. Principiul ierarhiei din Biserică este pomenit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Evrei (7, 7), unde se arată că ceea ce este mic se binecuvântează de ceea ce este mare6,
şi se bazează pe schimbul permanent de daruri. Dumnezeu este izvorul ierarhiei prin care
urcă toate spre unirea cu El şi spre îndumnezeire.
Despre ierarhia bisericească şi necesitatea acesteia pomeneşte Sfântul Dionisie
Areopagitul7. Ierarhia sacramentală cunoaşte trei trepte: episcop, preot şi diacon,
corespunzătoare celor trei etape ale desăvârşirii umane: purificare, iluminare şi desăvârşire.

5. Sfintele Taine
Taina în sine este ceva ascuns, nedesluşit, de neînţeles întru totul de mintea umană.
Sfintele Taine sunt lucrări divino-umane al ierarhiei sacramentale prin care în modul văzut al
materiilor folosite, se împărtăşeşte harul cel nevăzut al lui Dumnezeu 8. În sens general, orice
acţiune a lui Dumnezeu în lume o considerăm taină (creaţia, pronia, mântuirea, sfinţirea etc.).
Biserica propovăduieşte că Tainele sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Euharistia,
Preoţia, Spovedania, Căsătoria şi Maslu, după numărul darurilor Sfântului Duh (Is. 11, 2-3).
În sine, numărul tainelor dumnezeieşti rămâne necunoscut. Împărţirea în şapte taine este o
împărţire scolastică. Petru Lombardul a aplicat-o pentru prima dată în Apus, iar Isidor
Pelusiotul în Răsărit, apoi a fost preluată de toate mărturisirile de credinţă scrise contra
invaziei protestante din secolele XVI şi XVII (vezi Mărturisirea lui Petru Movilă, a lui

6
Ibidem, p. 206.
7
Pe larg, Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în vol. Sfântul Dionisie Areopagitul.
Opere complete, trad. pr. D. Stăniloae, Edit. Paideia, Bucureşti 1996, pp.71-101.
8
„Dacă oamenii, ca fiinţe în trup, primesc de la membrii ierarhiei puterile dumnezeieşti prin mijloace materiale
ca simboluri, aceste mijloace nu trebuie socotite ca dând, în mod necesar, tuturor, puteri dumnezeieşti, deci ca
fiind pentru toţi simboluri. Pentru cei ce nu vor să vadă puterile spirituale, cele materiale nu au caracter de
simboluri, ci sunt simple forme ale materiei care nu au nimic de la Dumnezeu în ele. De aceea, membrii
ierarhiei nici nu le dau acelora învăţătura tainică despre caracterul lor ca mijloace ale puterilor şi luminilor
dumnezeieşti, pr. D. Stăniloae, nota 49, la Sfântul Dionisie Areopagitul. Opere complete, Edit. Paideia,
Bucureşti 1996, p. 122.

6
Dositei al ierusalimului etc.). Totuşi, pentru toată lumea creştină, şi nu numai, rămân ca
Taine prin excelenţă: Treimea, Întruparea şi Biserica; de exemplu, Întruparea este numită
de Sfântul Apostol Pavel „taina cea din veac ascunsă” (Col. 1, 26). Cine le acceptă în
deplinătatea doctrinei, din punct de vedere misionar poate fi declarat ortodox.

6. Ecumenismul
Cuvântul desemnează mişcarea susţinută prin Duhul Sfânt, care redă creştinilor
ascultarea voinţei şi dorinţei lui Hristos, manifestată în rugăciunea Sa pentru Unitate (In. 17,
20-23). În ciuda separaţiilor şi opoziţiilor între creştini, Mântuitorul are mereu în vedere
aspiraţiile către reîntoarcerea la unitate. O mişcare mai vizibilă s-a manifestat la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX în Bisericile reformate, în Comuniunea anglicană şi
în Bisericile ortodoxe; aceste iniţiative au atins punctul important în 1948 prin Consiliul
Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.).
Mişcarea ecumenică a fost oficial agreată şi de Biserica Romano-Catolică prin
Conciliul II Vatican, a cărui decret Unitatis redintegratio a fost promulgat de papa Paul VI
în 21 noiembrie 1964.
Acţiunea ecumenică poate lua diferite forme, solidare şi complementare:
 Ecumenismul spiritual are ca punct de plecare diviziunile istorice dintre
creştini şi căută să le atenueze prin rugăciunea pentru unitate, care a avut
un loc bine definit în viaţa liturgică a marilor grupări creştine, datorită
conştiinţei vii şi a datoriei de a ne ruga unii pentru alţii. Duhul Sfânt,
susţin adepţii ecumenismului spiritual, cheamă prin rugăciune pe creştini
la unitate sfântă, la convertirea inimii şi la sfinţenia vieţii, pentru că Duhul
rugăciunii suflă unde vrea (In. 3, 8), lucrează şi face ca fraţii să se
întâlnească, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu (In. 11, 52);
 Ecumenismul doctrinal propune dialogul în materie de credinţă, un
dialog al teologilor menit să răspundă preocupărilor interconfesionale şi
interreligioase actuale, dar şi ideologiilor societăţilor laice;
 Ecumenismul istoric este susţinut de pr. George Florovsky (1893-1979)
care, la sfârşitul secolului XX, a propus să se lărgească conceptul de
unitate a Bisericii, aici incluzând toată gândirea creştină numită Tradiţie.
Unitatea Bisericii nu se afirmă doar în categoria unui spaţiu geografic, ci
are şi valenţă temporală (Ecumenism in time9).
 Ecumenismul internaţional susţine întrunirile la nivel mondial a tuturor
teologilor cu vizibilitate internaţională, capabili de a expune şi analiza
noile direcţii în domeniul teologiei contemporane;
 Ecumenismul secular este exprimat de angajamentul comun al creştinilor
în plan social, în slujirea oamenilor, în lupta pentru pace, dreptate, şi
dezvoltare economică; prin acest tip de ecumenism practic se exprimă
vizibil unitatea neamului omenesc în acţiunea filantropică 10.

Mişcarea ecumenică este iniţiativa şi truda bisericilor de a reface unitatea externă a

creştinilor. Iniţiativa mişcării aparţine protestanţilor (Conferinţa din Edinburgh, 1910) din
dorinţa de a redobândi ceea ce s-a pierdut prin Reformă.

7. Prozelitismul
9
Blane Andrew, Ecumenism in Time: Georges Florovsky’s Program for the Ecumenical Movement
unpubliched paper offered at the Father Georges Florovsky Centenary Conference, University of Michigan,
Ann Arbor, October 1993.
10
Jaques-Élisée Desseaux, Nouveau vocabulaire oécuménique, Éditions du CERF, Paris 1980, p. 87.

7
 În terminologia biblică, se numeau prozeliţi păgânii convertiţi la iudaism (Fapt. 2,
10). Pe plan misionar, prin prozelitism se înţelege: atitudinile, sau procedeele, contrare
duhului evanghelic care folosite în misiune conduc la manipularea fizică şi spirituală a unor
membri ce aparţin anumitor comunităţi, prin mijloace şi scopuri exclusiv lumeşti.
Graniţa dintre misiune şi prozelitism este greu de trasat, uneori termenii se confundă.
De pildă, „în experienţa istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul de misiune este asociat
cu ideea de prozelitism şi uniatism, evocând efortul întreprins de misionari catolici şi
protestanţi, în diferite epoci şi în variate moduri, de a converti credincioşii ortodocşi, socotiţi
fie disidenţi, din partea catolică, fie adepţi ai unei religii ritualiste, din partea confesiunilor
ieşite din Reformă. O misiune catolică sau protestantă plantată pe un teritoriu ortodox a fost
considerată nu numai o contradicţie eclesiologică, deoarece o comunitate ortodoxă nu poate
fi un spaţiu misionar în sensul strict al cuvântului, dar şi o sursă de tensiune socială şi
politică, mai ales datorită faptului că vocaţia unei Biserici ortodoxe locale a fost strâns legată
de existenţa unui grup etnic sau a unei naţiuni particulare. Există în calendarul ortodox un
mare număr de martiri şi mărturisitori – victime ale agresivităţii şi ostilităţilor confesionale,
care au luat fie forma uniatismului, fie cea a prozelitismului” 11.

8. Misiune
Prin misiune înţelegem extensiunea Bisericii lui Hristos în lume. Primii misionari au
fost Sfinţii Apostoli, martori şi propovăduitori ai Învierii lui Hristos: Veţi lua putere, venind
Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria
şi până la marginile pământului” (Fapt. 1, 8).
Evanghelizarea lumii, începută de apostoli, a traversat secole şi a cunoscut forme
variate, dar şi eşecuri (Fapt. 17, 32), însă secolul al XIX-lea a fost considerat de toate
confesiunile creştine ca a fi cel mai rodnic în activitatea misionară12.
Astăzi, noţiunea de misiune este degajată definitiv de conotaţia ei teritorială şi de
legătura istorică cu procesul de colonizare şi de dominaţie culturală. Pe plan internaţional, o
clarificare a noţiunilor misionare tradiţionale a fost posibilă datorită unei mutaţii radicale în
domeniul istoriei misiunilor, prin înfiinţarea şi includerea Consiliului Internaţional al
Misiunilor în structura C. E. B. la reuniunea din New Delhi, în 196113.
Începând cu secolul XX terminologia misionară a fost redefinită, a fost pătrunsă de un
caracter ecumenic, astfel că C. E. B. în sesiunea din iulie 1982, a aprobat şi recomandat
documentul intitulat Misiune şi Evanghelizare. Acest document este o declaraţie comună,
ecumenică, care susţine convergenţa teologiei misionare actuale şi nicidecum controversele
şi interesele unor biserici şi grupări disidente.
Bisericile Ortodoxe au participat activ la elaborarea acestui document, redefinind din
punct de vedere misionar termenii şi priorităţile societăţii actuale, atât pe plan cultural, cât şi
social. „În teologia de azi, misiunea tinde din ce în ce mai mult să devină un termen inclusiv,
cuprinzând: propovăduirea cuvântului sau evanghelizarea, lucrarea sacramentală sau cultul,
spiritualitatea sau pietatea creştinilor, activitatea pastorală şi slujirea diaconală”14.

Texte biblice obligatorii pentru cursul I:

 Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând
pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine tatăl, vă
trimit şi Eu pe voi (In. 20, 21-22);

11
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva 1982, p. 2.
12
Jaques-Élisée Desseaux, op. cit., p. 77.
13
Pr. prof. dr. I. Bria, op. cit., p. 2.
14
Ibidem, p. 3.

8
  Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Cor. 13, 13);
 Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi
în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapt. 1, 8).

Studiu individual obligatoriu: Pr. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi

concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, revista Ortodoxia, nr. 2, anul
1972, p. 196-212).

Bibliografia cursului II

1. Blane Andrew, Ecumenism in Time: Georges Florovsky’s Program for the

Ecumenical Movement unpubliched paper offered at the Father Georges
Florovsky Centenary Conference, University of Michigan, Ann Arbor, October
1993;
2. Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva,
1982;
3. Idem, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R.,
Bucureşti 1981;
4. Jaques-Élisée Desseaux, Nouveau vocabulaire oécuménique, Éditions du CERF,
Paris 1980;
5. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în vol. Sfântul
Dionisie Areopagitul. Opere complete, trad. pr. D. Stăniloae, Edit. Paideia,
Bucureşti 1996;
6. Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionarul Noului Testament, Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al
B. O. R., Bucureşti 1984, p. 307;
7. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova 1986;
8. Idem, nota 49, la Sfântul Dionisie Areopagitul. Opere complete, Edit. Paideia,
Bucureşti 1996
9. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Edit. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R.,
Bucureşti 1972;