CURS VIII

Pastoraţia

Păstorul în Vechiul Testament

Când patriarhul Iosif şi-a invitat tatăl şi fraţii să vină în Egipt, le-a spus: „mă duc să vestesc
pe Faraon şi să-i zic: Fraţii mei şi casa tatălui meu, care erau în pământul Canaan, au venit la
mine” (Fac. 46, 31).
Iosif i-a mai sfătuit apoi să-i spună lui Faraon că sunt păstori de oi, astfel ca regele să le
permită să deţină o suprafaţă de pământ în Goşen. Se pare că egiptenii aveau în general o anumită
repulsie faţă de păstori, iar aceasta datorită simplului fapt că, în timp ce evreii ucideau, sacrificau şi
mâncau oi, egiptenii venerau şi se închinau atât în faţa oilor, a caprelor, cât şi a multor animale,
considerând că este o mare crimă să le ucizi.
Diodor din Sicilia spune că oile erau foarte venerate în întregul Egipt, iar Strabon
menţionează că ele erau jertfite doar în Nitria. Istoricul Tacit afirmă că iudeii sacrificau asemenea
animale pentru a arăta animozitatea lor faţă de Jupiter Ammon, divinitate egipteană, şi faţă de
Apis, vaca sfântă.
De la pastoraţia ca îndeletnicire cotidiană, evreii au ajuns la conştiinţa că Dumnezeu este
Păstorul care i-a condus prin pustiu, timp de patruzeci de ani, şi că doar Lui i se cuvine dreptul de a
conduce turma cuvântătoare a poporului ales: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de
păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe
căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că
Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea,
împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă
ca un puternic” (Ps. 22, 1-6). 
Tradiţii vechi ebraice
După exemplul lui Abel (Fac. 4, 2, 4), şi al multor altor patriarhi care au dus o viaţă de
păstori, putem observa că păstoritul a avut o largă dezvoltare în tradiţia ebraică (I Reg. 16, 7).
Odată cu creşterea numerică a triburilor şi a populaţiei descoperim o anumită diversificare în
cadrul acestei profesiuni. Astfel, Iabel, fiul lui Lameh şi Ada, a fost recunoscut drept instructorul şi
şeful păstorilor din aceste neamuri nomade (Fac. 4, 20). În Vechiul Testament, Dumnezeu poartă
uneori numele de „Păstor al lui Israel” (Is. 40, 11).
Mulţi regi poartă titlul de păstori ai poporului (Iez. 34, 23). Personajele vechitestamentare
abandonate, sau părăsite de Dumnezeu sunt considerate drept turmă fără păstor şi neprotejată
(Num. 27, 17; III Reg. 22, 17; Jud. 11, 21).
În profeţia sa cu privire la venirea Mântuitorului, Isaia proorocul spune că: „El va paşte
turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce
alăptează va avea grijă (Is. 40, 11; 58, 11), iar proorocul Zaharia vorbeşte de trei păstori cărora
Dumnezeu le-a permis să părăsească această viaţă pământească în cursul unei singure luni, la puţin
timp unul faţă de altul: „Şi într-o lună am stârpit pe cei trei păstori, căci sufletul Meu prinsese
scârbă de ei şi sufletul lor nu Mă mai putea suferi pe Mine” (Zah. 11, 8). Domnul I-a poruncit
aceluiaşi profet să ia chipul unui păstor nebun: „Şi a zis Domnul către mine: Ia lucrurile unui
păstor nebun, căci, iată, Eu voi ridica un păstor nebun în această ţară care nu va umbla după oaia
cea pierdută şi care nu va căuta pe cea rătăcită şi pe cea rănită nu o va vindeca şi nu va hrăni pe cea
sănătoasă, ci va mânca pe cea grasă şi îi va smulge unghiile” (Zah. 11, 16).
Turma cuvântătoare care l-a părăsit pe Dumnezeu este întotdeauna abandonată, fiind
practic lăsată pe seama unor păstori nevrednici care se poartă rău cu ea şi o strică.
Această imagine pastorală dă naştere anumitor probleme. Pentru unii, ea este o imagine atât
de familiară, încât a devenit banală. Imaginea aceasta este legată în mintea lor de o societate
agrară. Şi fiindcă mulţi dintre noi locuiesc într-un mediu urban, departe de orice turme de oi,
rezultatul firesc este acela că această imagine, şi temă, devine nu doar plictisitoare, ci şi irelevantă.
Să însemne acest fapt că ar trebui să privim în jurul nostru şi să căutăm alte imagini, mai
contemporane cu cele ale preotului creştin? Cum poate fi tradusă şi transmisă în epoca modernă
imaginea preotului ca păstor? Cu toate acestea, fără a ne sustrage de la această problemă dificilă,
trebuie făcut ceva pentru reconsiderarea acestei imagini şi înţelegerea ei în adevărata ei
însemnătate.
Cuvântul pastoraţie derivă de la verbul latin pasco, ere care înseamnă a hrăni, dar şi
acţiunea de a paşte. Hristos îi spune lui Petru să pască oile Sale (In. 21, 16-18). Îi dă sarcina de
păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care este hrana şi băutura Bisericii (In. 6, 51-58).
Însuşi Mântuitorul Se autointitulează Păstorul cel Bun (In. 10, 11). În Biserică, după modelul lui
Hristos, şi preotul este considerat păstor, în calitatea lui de slujitor al Tainei Euharistiei. Acum se
reconstituie actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, prin preotul care face
pastoraţia propriu-zisă, în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care sunt merindele
Bisericii1.
Biserica are de la începutul său două direcţii: una prin care îi hrăneşte pe cei ai săi (viaţă
liturgică, cultică, interioară), dar şi propovăduieşte Evanghelia celor dinafară. Biserica este deci
comunitate euharistică, adunare care comemorează evenimentele, faptele Domnului Hristos,
propovăduind o viaţă nouă în Duhul Sfânt, dar este în acelaşi timp şi comunitate apostolică
misionară.
Biserica are două braţe care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral-euharistic şi pe
cel misionar. Pentru zidirea şi întărirea Bisericii ambele sunt importante. Euharistia pentru hrana
poporului din staulul Bisericii, vestirea Evangheliei pentru convertirea popoarelor necreştine.
Aceste două aspecte sunt inseparabile în viziunea Bisericii Ortodoxe. Pe altarele Bisericii
Ortodoxe sunt două realităţi: Euharistia din chivot şi Evanghelia, ca două braţe ale harului.
Liturghia le confirmă pe ambele. Liturghia catehumenilor, pentru kerigmă, Liturghia credincioşilor
ca pastoraţie.
Eclesiologia pastorală
„În multe parohii, cele două surse din care se hrăneşte orice comunitate creştină, cuvântul
predicat şi Taina Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze
direct organismul bisericesc. Aşa se explică apariţia, din când în când, în spaţiul parohial, a unui
cerc periferic de credincioşi care se identifică numai parţial cu comunitatea lor. Se ştie că victimele
prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor marginalizaţi, care sunt împinşi pe o pistă
falsă din cauza unei vieţi liturgice nesubstanţiale” 2. Parohia trebuie să fie după modelul Treimii, în
care se duce viaţa de comuniune şi unitate în Duhul Sfânt.
Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea Bisericii” (Efes. 4, 12).
Pastoraţia înseamnă acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori, sau de a întreţine prin mâncare
dumnezeiască, nu de a conduce, sau de a guverna în mod despotic. Când Iisus Hristos îi spune
apostolului Petru: „Paşti oile Mele” (In. 21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor în
sensul de săvârşitor al Euharistiei, care este hrana şi băutura Bisericii (In. 6, 51-58). Dealtfel, Iisus
Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru oile Sale (In. 10, 11).
Tot aşa, preotul este „păstor” în calitatea lui de săvârşitor al Tainei Euharistiei, restituind actul în
care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţie propriu-zisă în
lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie „merindea” Bisericii.
De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea ad intra, sau
internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi socială a
comunităţii creştine; şi misiunea ad extra, externă, adică Biserica, prin misiunea Sfinţilor Apostoli,
a propovăduit Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiaţi-împrejur şi a mâncat cu ei (Fapt.
11, 3). Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică - poporul lui Dumnezeu deja
1
I. Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, G. B. 1-3/82.
2
I. Bria, Eclesiologia pastorală, S.T.1-4/79.
răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o
viaţă nouă în Duhul Sfânt - cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa unei
trimiteri speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor aceleaşi dar ca şi nouă,
acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opric pe Dumnezeu?”
(Fapt. 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită a pastoraţiei sub aspect
misionar.

Preotul şi pastoraţia în mediul urban

Cuvintele preot, preoţie, pastoraţie, au avut din totdeauna o mare încărcătură
duhovnicească în înţelesul lor. De aceea, a vorbi în cuvinte omeneşti, ceea ce înseamnă preotul şi
preoţia, responsabilitatea lui în faţa lui Dumnezeu şi a lumii, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un adevărat slujitor a lui Dumnezeu şi o adevărată misiune preoţească, este de-a
dreptul un lucru greu de împlinit.
Noul Testament vorbeşte de trei feluri de preoţi şi de preoţie - deosebite de cele trei preoţii
ale Vechiului Testament. Acolo se aminteşte de: preoţia lui Melchisedec, preoţia leviţilor «după
rânduiala lui Aaron» şi preoţia împărătească, sau generală, a întregului popor ales, Israel. Preoţia
lui Hristos - cea dintâi, cea prefigurată de preoţia lui Melchisedec - este veşnică şi netrecătoare
(Evr. 7, 24) şi constituie izvorul celorlalte preoţii care decurg din ea3.
Preoţia Mântuitorului Iisus Hristos este de origine dumnezeiască şi I-a fost conferită de
Dumnezeu -Tatăl, care L-a sfinţit trimiţându-I firii Sale umane Duhul cel Sfânt. Din preoţia Sa,
după dumnezeiasca Înviere, ia naştere preoţia apostolilor prin înrâurirea lor cu Duhul Sfânt trimis
de Mântuitorul (In. 20, 21-23). Acum este instituită Preoţia ca Taină Sfântă, mister care se
transmite Bisericii de la apostoli prin urmaşii lor ca succesori în har şi celor care s-au învrednicit
acestei chemări (chemare care necesită o pregătire morală şi intelectuală), şi care dau dovadă de o
aleasă vocaţie. În urma primirii tainei, preotul devine săvârşitorul, la altar, al jertfei nesângeroase
sub forma pâinii şi a vinului, pe care Duhul Sfânt le preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului
Hristos.
Alături de această preoţie harică, Noul Testament vorbeşte şi de o altă preoţie, numită
preoţie împărătească (II Pt. 2, 5-9), sau obştească, de care se învrednicesc toţi creştinii botezaţi,
miruiţi şi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fiind integraţi în Trupul tainic al
Mântuitorului, Biserica.
Cele două preoţii, cea harică sau sacramentală şi de succesiune apostolică, şi cea
împărătească sau de obşte, se succed una pe alta. Creştinii sunt preoţii prin participare la Preoţia
lui Hristos de la Botez şi cei care confirmă preoţia sacramnetală de succesiune apostolică4.
Deci, preotul este slujitorul Tatălui, prin Hristos Iisus Fiul Său, şi purtătorul harului
Sfântului Duh, este alesul Domnului şi mijlocitorul poporului dreptcredincios către Dumnezeu Cel
în Treime.
Sarcina păstoririi sufletelor este sfântă şi implică multe responsabilităţi, indiferent de
mediul în care preotul slujeşte, la sat sau la oraş. Este posibil, ca nevrednic fiind şi necinstind cu
nepriceperea sa slujba de păstor, să devină din dorinţa de a se înălţa, el însuşi pierzător de suflete şi
cauza rătăcirii turmei care îl urmează. „Preotul - spunea Sfântul Ioan Gură de Aur - trebuie să aibă
un suflet mare şi curajos, ca să nu se descurajeze, să nu se dezamăgească de mântuirea celor
rătăciţi” 5.
Ca purtător al harului lui Dumnezeu, preotul nu trebuie să nesocotească acest dar. Nu
trebuie să uite că preoţia este o misiune şi nu o profesie. „Preotul, purtător de har, trebuie să arate
şi să fie ca un purtător de har. Nu i se cere aceasta nici profesorului, nici contabilului, nici

3
Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1984, p. 394.
4
Ibidem, p. 395.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B. O. R.,
Bucureşti 1987, p. 47.
directorului de uzină, dar preotului i se cere să iradieze în afară harul care este întru el, şi care i s-a
dat la hirotonie. Şi credincioşii, şi necredincioşii de bună credinţă, cer ca acest har să se reflecteze
prin tot ceea ce este, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce gândeşte preotul, prin toată comportarea
lui” 6.
Există în slujitorii de înaltă trăire duhovnicească amprenta, chipul lui Dumnezeu, care-i
face deosebiţi, transparenţi harului pe care îl poartă şi în faţa cărora feţele de oameni doritori de
mântuire se pleacă la pământ. Aş dori aici să reamintesc din Patericul egiptean o apoftegmă, o
întâmplare petrecută la schitul Cuviosului Antonie cel Mare din pustiul Nitriei: „Trei părinţi aveau
obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile sale şi
pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-L nimic. Iar după multă
vreme I-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi
răspunzând fratele, I-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!” 7.
Ţinuta morală şi smerenia sunt virtuţile care trebuie să-l însoţească pe preot mai ales în
afara bisericii. Lumea la oraşe este cosmopolită, creştinii fac parte din diferite medii sociale şi se
află în diferite nivele de cultură. Nu este deloc uşor, ca preot doritor de misiune, să te avânţi pe
planul spiritual al individului, care de multe ori este teren insondabil, sau indiferent, mesajului
mântuitor. Şi totuşi, misiunea trebuie să dea roade, să rodească întru răbdare.
Faţă de pastoraţia rurală, unde preotul îşi cunoaşte destul de bine sau chiar foarte bine
enoriaşii, la oraş, şi mai ales în oraşele mari unde cartierele sunt imense şi păstorii nu numai că nu
fac faţă solicitărilor cultice de multe ori dar nu-şi cunosc nici chiar turma, cred că se impune o
nouă viziune asupra misiunii pastorale şi a rânduielii administrative.
Spre sfârşitul vieţii sale, Părintele Dumitru Stăniloae a acordat un interviu în decursul
câtorva dimineţi domnului Sorin Dumitrescu, interviu care s-a publicat ulterior. Aici vorbindu-se
despre aspectul comunitar al Bisericii Ortodoxe, atât doctrinar cât şi cultic, de faptul că există o
comuniune cu întreaga Sfântă Treime la slujirea Sfintei Liturghii, comuniune răsfrântă pe plan
pastoral dar şi social, Părintele Stăniloae era adeptul constituirii unor parohii de cartier în care
relaţia dintre preot şi creştini să fie mai caldă şi nu distantă, aproape permanentă şi nu întreruptă8.
Este foarte adevărat că după 1989 s-au construit multe locaşuri sfinte. Acolo unde biserica
este construită chiar în cartierul tău, parcă te simţi mai aproape de toţi locuitorii lui, totul este mai
intim, mai comunitar şi pastoraţia în astfel de condiţii dă roade mai bune.
Ataşaţi de biserica şi de preotul lor de cartier, orăşenii nu riscă astfel să cadă atât de des
pradă prozelitismului sectar. O turmă mică întotdeauna este mai ascultătoare, mai împlinitoare a
îndemnurilor făcute de Hristos prin slujitorul Său.
Un alt aspect asupra căruia merită să ne oprim, vorbind despre pastoraţia la oraş, ar fi
relaţia sau legătura preotului cu intelectualul citadin.
După Revoluţia din Decembrie 1989, pragul bisericilor este călcat din ce în ce mai mult de
intelectualul zilelor noastre, care vine să-şi umple golurile spirituale lăsate de regimul de tristă
amintire. Nu mă voi opri asupra modului în care trebuie să-l abordăm, şi nici asupra mijloacelor şi
metodelor pastorale care trebuie folosite, căci fiecare preot le cunoaşte şi le aplică în funcţie de
suflet şi de om. Dar nu trebuie să uităm că de multe ori un creştin simplu din biserică trăieşte mult
mai intens relaţia sa cu Dumnezeu decât un intelectual robit raţiunii.
Din dorinţa de a cunoaşte mai mult, de a se „documenta” în cele ale credinţei, intelectualul
uşor poate cădea pe panta rătăcirii, sau într-o „religiozitate cultă” care sună mai mult a gnosticism
păgân. Aceasta nu înseamnă că nu sunt în biserici intelectuali dornici de mântuire, cititori ai
Filocaliei, sau ai cărţilor de spiritualitate şi buni participanţi la slujbele bisericeşti şi la Sfintele
Taine, însă pentru o bună pastoraţie în mediu urban acest aspect nu trebuie neglijat chiar dacă

6
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu 1996, p. 23.
7
Patericul egiptean, Episcopia Ortodoxă Română de Alba –Iulia 1990, p. 12.
8
Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, Edit. Anastasia, Bucureşti 1992, p. 17-18.
necesită din partea preotului un efort suplimentar în raport cu misiunea la creştinii deja aflaţi în
Biserică.
Oraşul, mediu propice pentru propaganda sectară şi chiar ocultă.
Până în anul 1989, în România erau 14 culte recunoscute de stat. Azi parcă nu le mai ştim
numărul. Invazia broşurilor împărţite la colţul străzii este mare. Creştinii noştri, cu mult bun simţ,
le primesc şi de cele mai multe ori le şi citesc, aşteptând din partea preotului un răspuns creştin
ortodox adecvat faţă de problema ridicată. Acest lucru scoate pe preotul paroh din amorţeala
intelectuală, să nu-i spunem plafonare, şi îl îmbie la o reamintire şi revizuire a cunoştinţelor
teologice acumulate de-a lungul anilor. Nu este suficient să citim la ore matinale presa locală
dorind să aflăm ce se întâmplă nou în oraş, sau în ţară (deşi nici nu putem rămâne indiferenţi faţă
de aceste lucruri). S-au publicat în ultimii ani un număr impresionant de studii, cărţi şi traduceri cu
conţinut exclusiv teologic. Parcă, mai mult ca oricând putem citi în limba noastră operele traduse
recent ale Sfinţilor Părinţi, toată gândirea teologică a diasporei ruse, articole şi studii a unor emeriţi
profesori de teologie ortodoxă română contemporană care ne ţin la curent cu noile preocupări şi
probleme ivite recent.
Fără ajutorul lor informaţional greu putem da răspunsurile la care Biserica Ortodoxă este
invitată a le da, vis-à-vis de problematica sectară sau necreştină.
Este suficient a aminti aici de noile orientări sataniste pe care le adoptă tineretul de la oraşe
mai mult ca la sat, de ideologiile de tip „New-Age”, sau teoriile gnostice promovate cu atâta vâlvă
în „universităţi recunoscute de Minister”, cum este cazul Universităţii ELTA din Bucureşti a cărei
atitudine anticreştină şi antieclezială este clar vădită.
La oraşe, preotul poate sluji în spitale, şcoli, azile de bătrâni şi chiar unităţi militare. Toate
îşi cer tributul de osteneală şi tactul pastoral de care trebuie să ţinem seama în situaţii concrete. În
cazul preotului militar situaţia este destul de delicată. „Preotul în oştire trebuie să fie unitatea de
măsură a îndatoririi sfinte de apărare a patriotismului strămoşesc. El trebuie să lucreze asupra
sufletelor ca să întreţină focul credinţei în dreptate şi apărarea acesteia până la sacrificiu. Eroul şi
sfântul sunt nu numai vecini, ci în cazuri de mari confruntări cu nedreptate, se suprapun. De aceea,
s-a instituit un cult al sfinţilor, dar şi un cult al eroilor. Cuvântul n-a fost ales la întâmplare” 9.
S-a intrat cu slujirea pastorală şi în şcoli. În şcoli, Biserica va asigura tinerei generaţii
educaţia religioasă, începând cu clasa I şi terminând cu anii de liceu. Pe lângă cadrele special
pregătite, preotul şi actiitatea lui în şcoală sunt imperios necesare. Pentru elevi el nu este „domnule
profesor”, ci este Părinte, părintele lor spiritual care nu le dă doar informaţii teologice abstracte, ci
îi face părtaşi şi de Sfintele Taine în biserică, dovedindu-le că un adevărat creştin nu este acela
care ştie ceva despre Dumnezeu, ci acela care îşi trăieşte viaţa în şi cu Dumnezeu prin Iisus
Hristos. Câte calităţi nu trebuie să aibă un preot în şcoală. În faţa elevilor, dar şi a dascălilor, el
trebuie să fie Evanghelia cea vie, trăită şi exemplificată prin propria-i viaţă şi exemplu.
În spitalele orăşeneşti „preotul va aduce alături de doctorul care îngrijeşte trupurile, şi pe
Cel care vindecă şi trupurile şi sufletele. Aici preotul va ajuta bolnavii să se cureţe şi de păcate,
prin spovedanie şi împărtăşanie, şi va da asistenţa cea din urmă celor pe care îi cheamă Domnul
din starea de boală, la starea de dincolo. El va avea grijă ca întotdeauna rugăciunea lui, împreună
cu a bolnavilor, să fie pentru însănătoşire şi pentru reintrarea în viaţa de toate zilele cu trupurile şi
cu sufletele vindecate”10.
Cei bolnavi trebuie să ştie că de multe ori prin viciile trupului se risipeşte, de cele mai
multe ori, marele dar al sănătăţii dat de Dumnezeu omului. Dacă acest dar lipseşte trupul este
chinuit de boală până la moarte, până la despărţirea sufletului de el. Târziu se caută sănătatea
pierdută, de care s-a abuzat atâta vreme în anii tinereţii. A sădi în sufletul bolnavului nădejdea în
Dumnezeu, şi mai ales că trebuie să se socotească cu atât mai mult fiu al lui Dumnezeu, cu cât îi
izbăveşte mai tare biciul durerii, nu este un lucru uşor. Bolnavul trebuie să simtă în preot omul care
9
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 203.
10
Ibidem, p. 204-205.
împarte cu el suferinţa, care se roagă pentru sănătate împreună cu el, care posteşte în locul lui
pentru a se face bine. „Trebuie să li se spună celor bolnavi, dacă cred că patria lor este cerul, că
este firesc ca ei să îndure suferinţe în lumea aceasta, deoarece aceasta este o ţară străină pentru ei.
Cei bolnavi trebuie sfătuiţi să cugete câtă valoare are suferinţa trupească deoarece dispune inima la
harul care şterge greşelile săvârşite şi împiedică săvârşirea altora. Chinurile fizice sunt mijlocul
care izbăveşte inima zguduită de căinţă prin rănile suferinţelor”11.
Prin preot, Biserica se implică şi în social, adică în istorie. Sub ochii Bisericii se schimbă
lumea politic, economic, cultural, fără să uităm că adevărata schimbare a lumii, sau restaurare a ei,
nu se poate face decât în şi cu Dumnezeu. Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri este pentru noi faţa
cea nouă a lumii şi adevărata ei schimbare. Aşa, preotul trebuie să arate finalitatea histologică şi
pnevmatică a tuturor organelor şi organismelor lumeşti, nu implicându-se el însuşi ca membru
activ al lor, cum este cazul „slujitorilor politici” sau al „preotului senator, sau primar”.
Se întreba retoric domnul Sorin Dumitrescu dacă „n-ar fi necesară totuşi, o implicare mai
profundă a Bisericii în istorie? Aduceţi-vă aminte că în timpul Eteriei, călugării au coborât din
Sfântul Munte, cu isihasm cu tot, şi s-au dus să lupte. Athosul s-a golit pentru o vreme…”,
întrebare la care Părintele Stăniloae îi răspunde: „nu e timpul să luptăm cu armele aşa cum au
luptat grecii atunci; acum se impune să luptăm spiritual, cu armele teologiei, să aducem lumea la
credinţă. Numai credinţa în Hristos ne poate reunifica şi ne-ar putea reda puterea….altfel să ştiţi că
ne prăpădim ca neam” 12.
Biserica este factorul unificator al societăţii, iar preotul prin pastoraţia sa trebuie să insufle
această trăsătură comunitară, să prelungească lucrarea Duhului Sfânt din Biserică în afară. „O
sarcină a preoţiei astăzi e slujirea atât de esenţială în viaţa Bisericii şi a lumii: slujirea unităţii. A
unităţii lucrate cu răbdare şi cu încredere reciprocă; prin cunoaşterea tot mai aprofundată a
adevărului unic şi unificator, devenit tezaur în variate forme, însă mai mult sau mai puţin autentice,
în Bisericile încă despărţite; prin rugăciune în conştiinţa că împreună cu noi se roagă Hristos,«ca
toţi să fie una» şi cu credinţa că nu se poate ca, în final, rugăciunea Lui şi a noastră să nu fie
primită de Tatăl” 13.
Peste conştiinţa că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, preotul în
misiunea sa pastorală nu poate trece, şi de aici decurge cu necesitate deschiderea Ortodoxiei faţă
de celelalte confesiuni creştine, prin atenta lucrare a păstorului de suflete, „instrumentul
ecumenismului la nivel local”.
Trăim vremuri în care mişcarea ecumenistă ia amploare. Capii Bisericilor creştine se
întâlnesc cu diferite ocazii. Creştinii de rând nădăjduiesc că Dumnezeu le va aduce vremea când cu
toţii vor serba Paştile o singură dată, şi că va fi o singură credinţă pe pământ pentru că „un singur
Dumnezeu este”. La toate acestea se mai adaugă „vremurile apocaliptice” de la început de mileniu.
Toate cer soluţionarea din partea păstorului sufletesc, şi prin el un răspuns duhovnicesc al Bisericii
Ortodoxe.
„În istoria Bisericii termenul ortodoxia apare pentru a distinge adevărul de erezie . Dar atât erezia
cât şi ortodoxia se referă la evenimente, nu la principii teoretice” 14. Chiar dacă afirmaţia acestui
teolog grec este consistentă, nu putem trece peste realitatea adevărului mântuitor prezent în
Biserica noastră. Preotul prin misiunea sa pastoral-ecumenică descoperă celorlalte confesiuni
creştine tezaurul de mare preţ al spiritualităţii noastre păstrat nealterat de la Hristos şi până la noi.
„Atitudinea Ortodoxiei, de-a lungul întregii istorii a mişcării ecumenice, a fost aceea de a aminti
necontenit poziţia Ortodoxiei, adevărul său, misiunea sa de păstrătoare a tezaurului tradiţiei
universale a cărei depozitară se ştie a fi” 15.
11
Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea Regulei pastorale, trad. pr. prof. dr. Alex. Moisiu, Sibiu 1987, p. 117.
12
Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 71-72.
13
Pr. prof. Constantin Galeriu, Preoţia, Taină şi slujire în viaţa Bisericii, Ox. nr. 4/1982, p. 549.
14
Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Edit. Bizantină, Bucureşti 1996, p. 186.
15
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1999, p.
417.
 Pastoraţia la oraş are această şansă de a deschide porţile unui ecumenism pe plan local, care
redescoperă adevărata valoare doctrinară şi tradiţională a creştinismului ortodox. Prin tot ceea ce
săvârşeşte în cadrul cultului divin, prin predicile sale, preotul scoate în evidenţă trăsătura esenţială
a Bisericii lui Hristos, „viaţa ei profundă în care este întipărită însăşi viaţa Sfintei Treimi ce se
revarsă în ea, lumina dumnezeiască ce străluceşte în creştini, prin Euharistie” 16.
Pastoraţia se întreţine, ca şi ecumenismul, din Sfânta Liturghie în care ne rugăm „pentru
unitatea credinţei”. Preotul trebuie să iubească slujirea la altar, să nu o considere „obligaţie
profesională”, chiar dacă slujeşte Sfânta Liturghie şi în zilele de peste săptămână. Prin Liturghie,
Unitatea dumnezeiască, care este însăşi viaţa şi rodul iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi,
coboară pe pământ prin împărtăşirea Duhului Sfânt în inimile credincioşilor, de aceea dimensiunea
liturgico-cultică a pastoraţiei nu trebuie neglijată.
Pastoraţie şi duhovnicie
Sunt două aspecte ale preoţiei care se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Viaţa nouă,
pe care numai Dumnezeu o poate zidi în sufletul creştinului, ia fiinţă în urma spovedaniei.
„Preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu
Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti,
păcatele noastre, să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să se nască din
nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după
mărturisire, prin Taina spovedaniei” 17.
Vorbirea, actul verbal al mărturisirii, pe lângă faptul că prin el se face dovada deschiderii
inimii penitentului spre Dumnezeu, constituie mijlocul prin care oferă preotului duhovnic putinţa
să pătrundă în intimitatea sufletului însetat de lumină, pe care îl umple de bucuria dobândirii
harului divin18. La Sfânta Spovedanie, preotul descoperă un miracol extraordinar al naşterii din nou
al tuturor celor care o fac cu credinţă. Spovedania este mijlocul cel sincer şi mai sigur de a face o
pastoraţie eficientă. Te poţi apropia mai mult de credincios, în calitate de părinte spiritual, şi în
acelaşi timp îl apropii şi de Dumnezeu. Duhovnicia a ţinut totdeauna seamă de această dimensiune
bidirecţională a mărturisirii sincere şi curate a păcatelor, la care se adaugă vocaţia de duhovnic al
preotului slujitor. „Noi preoţii (duhovnici), câtă muncă credeţi că nu trebuie să depunem, câtă
ştiinţă nu trebuie să avem, ca să vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viaţa
credincioşilor noştri şi să supunem lutul duhului ? Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici
aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogaţii
altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele; conducătorii unele,
conduşii altele; învăţaţii unele, neînvăţaţii altele; cei fricoşi unele, cei îndrăzneţi altele; cei mânioşi
unele, cei blânzi altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoşi altele” 19.
Prin Hristos, preotul duhovnic are această putere dumnezeiască de a lega şi dezlega. Preotul
în scaunul de spovedanie nu mai este ca ceilalţi oameni, este ca Dumnezeu care ascultă
mărturisirea omului şi ca atare este obligat să păstreze secretul ei. Duhovnicul trebuie să ştie să
asculte, să ştie să întrebe. Legătura dintre el şi creştin este ca aceea dintre părinte şi fiu, iar
calităţile sale sădesc virtuţi în inima penitentului.
„Calităţile cerute unui duhovnic sunt în general acelea care se cer unui bun preot. Ele se referă la
instrucţia sau ştiinţa preotului, la moralitatea, evlavia şi sfinţenia sa, precum şi la înţelepciunea şi
prudenţa, adică la tactul lui. Acestea sunt însuşiri, pe care, într-un anumit grad, preotul trebuie să le
posede neapărat chiar la intrarea sa în preoţie, rămânându-i să le aprofundeze şi să le temeinicească
paralele cu experienţa” 20.

16
Ibidem, p. 416.
17
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 276.
18
Pr. conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic şi darul iertării, Ortodoxia 4/1982, p. 576.
19
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Bucureşti
1987, p. 174.
20
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia 1995, p. 44.
Bibliografie

1. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B.
O. R., Bucureşti 1999;
2. I. Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, G. B. 1-3/82;
3. Idem, Eclesiologia pastorală, S.T.1-4/79;
4. Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, Edit. Anastasia, Bucureşti 1992;
5. Pr. prof. Constantin Galeriu, Preoţia, Taină şi slujire în viaţa Bisericii, Ox. nr. 4/1982;
6. Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea Regulei pastorale, trad. pr. prof. dr. Alex. Moisiu, Sibiu
1987;
7. Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Instit. Bibl. şi de
Mis. al B. O. R., Bucureşti 1987;
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Instit. Bibl. şi
de Mis. al B. O. R., Bucureşti 1987;
9. Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Edit. Instit. Bibl. şi de Mis. al B. O. R.,
Bucureşti 1984;
10. Patericul egiptean, Episcopia Ortodoxă Română de Alba -Iulia 1990;
11. Pr. conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic şi darul iertării, Ortodoxia 4/1982;
12. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu
1996;
13. Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia 1995;
14. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Edit. Bizantină, Bucureşti 1996.