CURS

TEOLOGIE PASTORALĂ

Semestrul al II-lea
Cuprins:
A. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Epistolei către Evrei
I. Hristos – Apostol şi Arhiereu
II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii
III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu
IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie
V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul

B. Înţelegerea preoţiei prin prisma hirotesiei şi hirotoniei

I. Hirotesia întru citeţ şi ipodiacon
1. Hirotesia întru citeţ
a. Tunderea părului în chipul crucii
b. Aşezarea mâinilor arhiereului peste capul candidatului
c. Rugăciunea de hirotesie
d. Punerea în lucrare a darului primit prin hirotesie
2. Hirotesia întru ipodiacon
a. Rugăciunea de hirotesie
b. Lucrarea ipodiaconului în Biserică
II. Hirotonia întru diacon
1. Momentul hirotoniei
2. Săvârşirea metaniilor
3. Prezenţa martorilor
4. Înconjurarea Sfintei Mese
5. Arhiereul aşezat pe scaun lângă Sfânta Masă
6. Săvârşitorul hirotoniei este Însuşi Hristos prin Duhul Sfânt
7. Rugăciunea de hirotonie
8. Rostirea ecteniei
9. A doua rugăciune de hirotonie
III. Hirotonia întru preot
1. Momentul hirotoniei
2. Rugăciunea de hirotonie
3. A doua rugăciune de hirotonie

C. Parohia, spaţiul slujirii şi al mântuirii

I. Incursiune istorică
II. Legătura cu episcopul
III. Ce este parohia?
1. Parohia – sinaxă euharistică
2. Parohia – spital duhovnicesc

2
D. Programul săptămânal al preotului
I. Evitarea alternanţei (dihotomiei) sacru-profan
II. Sâmbătă seara
1. Săvârşirea Vecerniei
2. Masa de seară
3. Înfrânarea de la legătura trupească cu soţia
4. Pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii
III. Duminică dimineaţa
IV. Duminică după amiază
V. Programul preotului din cursul săptămânii (de luni până vineri)
1. Pravila de rugăciune a preotului
2. Familia preotului şi grija preotului pentru propria familie
3. Lecturile preotului
4. Pregătirea predicii
5. Grija pentru biserică
6. Problema kitsch-ului în Biserică
7. Desfăşurarea de activităţi economice
8. Ţinuta preotului
9. Raportarea la mass-media
10. Vizitele pastorale

E. Pastoraţia diferitelor categorii de credincioşi

I. Pastoraţia copiilor
II. Pastoraţia tinerilor
III. Pastoraţia familiei
IV. Pastoraţia bolnavilor
V. Pastoraţia intelectualilor

F. Slujirea laicilor în Biserică

3
 A. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Epistolei către
Evrei

Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia popoarelor păgâne,

„elinilor”, adică neiudeilor, de aceea a şi fost numit „Apostolul neamurilor”. Cu
toate acestea, dorinţa sa fierbinte a fost aceea ca întreg neamul evreilor să ajungă
la cunoaşterea lui Hristos şi, dacă s-ar fi putut, ar fi preferat să fie el însuşi
despărţit de Hristos în schimul mântuirii întregului său neam 1. De aceea, scopul
scrisorii sale adresate evreilor – atât din Ţara Sfântă, cât şi din diaspora – este
acela de a-i convinge pe aceştia că Iisus este Hristos, că în El se împlinesc
proorociile şi Legea Vechiului Testament.
Tema centrală, care ne intresează pentru cursul de faţă, este: Hristos,
Arhiereul cel veşnic şi înţelegerea preoţiei prin intermediul acestui adevăr
fundamental.
În mod esenţial, nu există decât un singur preot, un singur arhiereu, iar
acesta este Hristos. Tot ceea ce se întâmplă în lucrarea arhierească, preoţească nu
este decât prelungire a singurei preoţii: preoţia veşnică a lui Hristos. „Prin preoţi
lucrează Hristos Însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a
oamenilor în Sine. (...) Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar nemailucrând
prin mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în
planul văzut preoţia Sa nevăzută” 2. După Înălţarea Sa la cer şi şederea de-a dreapta
Tatălui, Hristos continuă să fie prezent în Biserică: Arhiereul care Se oferă jertfă,
Învăţătorul care propovăduieşte şi Conducătorul spre mântuire al oamenilor.
Însă, întrucât de la Înălţare Hristos devine nevăzut pentru ochii trupeşti ai
omului, a instituit preoţia sacramentală, astfel încât prin mâna arhierului sau a
preotului se prelungeşte în plan văzut preoţia Sa cea nevăzută.

I. Hristos – Apostol şi Arhiereu

„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi
Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3, 1).
„Apostol” înseamnă „trimis”. Hristos este trimisul Tatălui şi întreaga
Evanghelie justifică propovăduirea Domnului Hristos, nu atât pe minunile

1 „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este
întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii
mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 1-3).
2 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 154.

4
săvârşite, cât pe argumentul că este trimis al Tatălui 3. Fiul este manifestarea
iubirii Tatălui faţă de lume, mărturisitorul acestei iubiri, şi precum Fiul este
trimis de Tatăl, aşa episcopul este trimis al lui Hristos, iar preotul este trimis al
episcopului. Acest statut, de trimis, se păstrează la toate nivelurile vieţii
bisericeşti.
Iisus Hristos este marele Arhiereu, adică marele Preot, mijlocitorul între
Dumnezeu şi oameni. Acesta este şi scopul venirii Arhiereului celui veşnic pe
pământ: să-i ducă pe oameni la ceruri, să le unească pe cele de jos cu cele de sus,
să-l unească pe om cu Dumnezeu.
Mijlocirea săvârşită de Marele Preot, Iisus Hristos, este fundamentată pe
întruparea, moartea, învierea, înălţarea la ceruri şi şederea Lui de-a dreapta lui
Dumnezeu Tatăl. A fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, nu înseamnă numai
a realiza împăcarea omului cu Dumnezeu, ci şi unirea omului cu Dumnezeu.
Prin Înălţarea la Cer, Hristos a aşezat şi firea omenească, asumată de El, în slava
pe care „a avut-o mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 5). Preotul este chemat,
ca prelungire văzută a mâinii celei nevăzute a lui Hristos, să devină mijlocitor
între oameni şi Dumnezeu.
În exercitarea misiunii sale, Hristos este Preot, Profet şi Împărat. Sunt cele
trei demnităţi pe care le regăsim în Vechiul Testament şi care se confereau, prin
ungere, anumitor persoane, pentru conducerea, îndrumarea sau purtarea de grijă
faţă de poporul iudeu. Dogmatistul grec Nikos Matzoukas, subliniind faptul că
în Vechiul Testament aceste trei demnităţi sunt întâlnite separat, niciodată toate
trei deţinute de o singură persoană, vorbeşte despre tensiunile care existau
adeseori între persoanele care deţineau aceste demnităţi: „Sunt foarte cunoscute
incendiarele cuvinte ale proorocilor împotriva împăraţilor şi preoţilor neevlavioşi. În
multe situaţii, linia profetică reprezenta autenticitatea istoriei poporului făgăduinţei” 4.
Însă aceste trei demnităţi, în exercitarea lor, cuprindeau o anticipare, o
pregustare a ceea ce urma să fie: în Noul Testament vor fi deţinute de aceeaşi
persoană: „În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi pe care, după teologia
Părinţilor ortodocşi, le-a condus El însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod
indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii”5. În Biserică – Trupul
tainic al lui Hristos – cele trei demnităţi sunt preluate şi exercitate de arhiereu şi

3 „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând;
căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (Ioan 5, 19); „Judecata Mea este dreaptă, pentru că
nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30); „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le
săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36);
„Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38)
etc.
4 Nikos Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 224.
5 Ibidem, p. 225.

5
de preot, în numele arhiereului. Ele sunt „funcţiuni harismatice şi zidesc Trupul
Bisericii”6, Biserica neputând fi înţeleasă fără aceste funcţiuni prezente în ea.
II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii

„Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi
cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm
har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-16).
Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui pentru fiecare fiinţă umană. Fiul lui
Dumnezeu ia firea omenească din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fiind
purtător al tuturor suferinţelor omului, afară de păcat. Sfântul Apostol Pavel Îl
defineşte pe Hristos ca Arhiereu care ia asupra sa suferinţa lumii, în calitatea Lui
de a putea suferi cu noi în slăbiciunile noastre, „fiind ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat”. De la naşterea Sa cea după trup în peştera din
Betleem, trecând prin fuga în Egipt, ispitirea venită de la demoni în pustie,
acuzaţia de demonizat, de mâncător împreună cu vameşii şi cu desfrânatele, de
călcător al Legii lui Moise, părăsirea de către cei apropiaţi, sentimentul
abandonării chiar de Tatăl până la răstignirea şi moartea pe cruce, toată viaţa
pământească a lui Hristos este o asumare deplină a durerii şi suferinţei omului.
Nu există expresie a suferinţei umane care să nu fi fost trăită cu toată
intensitatea de către Hristos. Asumarea suferinţei umane este Jertfa Lui adusă
Tatălui pentru restaurarea din interior a naturii umane. De aceea, singurul
răspuns care poate fi dat suferinţei este acela că Domnul Hristos este împreună
cu orice om în suferinţa lui, ceea ce înseamnă că acesta nu este singur în
încercarea sa. Iar dacă Hristos este părtaş şi purtător al suferinţei umane, cel care
acceptă să poarte crucea arhieriei sau preoţiei este purtător al crucii suferinţei în
raport cu cei păstoriţi de el.

III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu

„Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele
către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu
cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină
dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate” (Evrei 5,
1-3)

6 Ibidem.

6
 Păstorul de suflete – arhiereu sau preot – face parte simultan din două
lumi: cea de jos şi cea de sus. El este născut din bărbat şi din femeie, este purtător
al moştenirii lăsate de părinţi, bunici etc. Păcatele săvârşite înainte de hirotonie
sau după hirotonie alcătuiesc o greutate greu de purtat. În acelaşi timp,
arhiereul/preotul este, prin hirotonie, destinat lumii celei de sus, Împărăţiei
Cerurilor, lui Dumnezeu. Nu se poate, trupeşte, dezlipi de cele pământeşti, dar
este chemat să aprindă focul dumnezeiesc – Hristos Domnul, în inima proprie şi
în inima păstoriţilor.
Sfântul Apostol Pavel are o viziune realistă asupra lucrurilor. Arhiereii şi
preoţii rămân oameni cu slăbiciuni şi păcate chiar dacă lucrarea lor este plină de
sfinţenie. Jertfa pe care ei o aduc la Tronul Ceresc are şi rostul obţinerii iertării nu
numai pentru poporul păstorit, ci şi pentru ei înşişi. Faptul că arhiereii sau
preoţii sunt „cuprinşi de slăbiciune” în pofida măreţiei slujirii lor, are, în viziunea
Sfântului Pavel, şi o parte pozitivă. Arhiereul „poate să fie îngăduitor cu cei
neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune”. Fiind conştient de
propriile-i lipsuri, slăbiciuni şi păcate, arhiereul/preotul are capacitatea să
înţeleagă lipsurile, slăbiciunile şi păcatele păstoriţilor şi să aducă răspunsul
adecvat pentru problemele lor.
Hristos – Arhiereul suprem a fost fără de păcat, dar purtător în firea Sa
umană a tuturor slăbiciunilor şi lipsurilor caracteristice acestei firi. El a îngăduit
să se lase chiar ispitit de diavol pentru că „fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se
ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). De aceea Hristos este şi Judecătorul lumii. Lumea
nu va fi judecată decât de Cel ce a fost purtător al acestei lumi în firea Sa umană
şi cunoscător a ceea ce înseamnă să fii om cu dureri, suferinţe, ispitiri, prieteni,
duşmani, cu clipe de bucurie sau tristeţe etc.
Părintele Sofronie de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Anglia
spune chiar că la judecata fiecărui creştin vor fi împreună judecători cu Hristos
cei mai buni din fiecare categorie de creştini. Arhiereii vor fi judecaţi de cei mai
sfinţi arhierei, care pot da dovada că şi ei au trăit în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi
arhierei care n-au reuşit să se ridice la înălţimea slujirii la care au fost chemaţi.
Preoţii, monahii, dregătorii, bogaţii, săracii, vor fi judecaţi de cei mai buni dintre
preoţi, monahi, dregători, bogaţi sau săraci, pentru ca cei judecaţi să nu mai aibă
cuvânt de îndreptăţire.

IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie

Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după
cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci
Cel ce a grăit către El: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evrei 5, 4-5)

7
 Sfântul Apostol Pavel reia tema apostoliei, a trimiterii la propovăduire a
păstorului de suflete. După cum Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume şi
după cum Fiul a trimis apostolii la propovăduire, aceştia au trimis, prin
hirotonie, prin punerea mâinilor, pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi la
mărturisirea Evangheliei.
Biserica este un organism viu care dăinuieşte prin izvorul de apă vie care
este Hristos Domnul. Prin succesiune apostolică, prin hirotonie, în duh ierarhic şi
de ascultare se structurează viaţa Bisericii.
Preoţia este chemare, este trimitere, este dar şi har. Preoţia este sfinţire prin
hirotonie. Părintele Dumitru Stăniloae arată că de la Aaron şi Melchisedec până
la arhiereul sau preotul de astăzi toţi primesc preoţia, nu sunt ei înşişi izvorul
preoţiei lor. „Aşa cum Aaron şi Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca
Arhiereu – nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El.
Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Căci nesfinţit, nu poate
intra la Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate da el însuşi. Hristos, ca om, a fost sfinţit de
Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin
lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui” 7. Aşadar, nici Hristos nu şi-a luat preoţia
de la El, arătând prin aceasta calitatea de trimis, de Fiu al Tatălui în lume.
Coborând la nivelul arhiereului sau al preotului, Părintele Dumitru Stăniloae
vorbeşte de sfinţirea care îi este dată prin hirotonie. Iar hirotonia o primeşte în
dar de la Dumnezeu. Apoi, totul se prelungeşte în viaţa Bisericii până la cel din
simplul enoriaş, care şi el este rege, profet şi preot al preoţiei universale.

V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul

„Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt,
care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a
binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al
dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de
neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui
Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3).
Pacea şi dreptatea sunt întruchipate în persoana lui Melchisedec, cel care îl
întâmpină pe Avraam pe când acesta se întorcea victorios de la lupta cu regele
Kedarlaomer şi ceilalţi trei aliaţi ai acestuia (Facere 14, 18-20). El este rege al
Salemului (al păcii) şi „preot al Dumnezeului celui Preaînalt”. Melchisedec îl
binecuvintează pe Avraam de la care primeşte zeciuială. „În faţa lui Avraam, care
este strămoşul întregului popor al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior,
preot care binecuvintează şi primeşte zeciuială din prăzi”8. Apostolul Pavel vede în el

7 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 153.

8 N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 227-228.

8
o prefigurare a lui Hristos: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici
început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, el rămâne preot pururea”. Din acest cuvânt,
conştiinţa liturgică a Bisericii a alcătuit frumoase cântări, sintetizând în câteva
cuvinte întreaga teologie: Hristos este fără mamă, ca Logos născut din veci din
Tatăl, şi fără tată, ca Logos întrupat din Fecioara Maria.
Întrucât Melchisedec este mai mare decât Avraam – cel care l-a născut pe
Levi –, Hristos, care este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” aduce o
preoţie veşnică, superioară celei vechitestamentare. Ca şi Legea veche, şi preoţia
iudaică este integrată în cea nouă, creştină, şi nu este făcută să dispară:
desfiinţarea ei înseamnă, de fapt, trecerea la un alt stadiu, desăvârşit.

9
 B. Înţelegerea preoţiei prin prisma hirotesiei şi hirotoniei

Potrivit Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, „nimeni nu-şi ia

singur cinstea aceasta (slujirea preoţiei,n.n.), ci dacă este chemat de Dumnezeu, după
cum şi Aaron”9. Păstorul de suflete, preot sau arhiereu, este trimis de Hristos la
mărturisirea Evangheliei. Semnul acestei trimiteri este actul hirotoniei.
Hirotonia, ca act fundamental al trimiterii spre păstorirea sufletelor
încredinţate spre mântuire, constituie momentul în care preotul şi arhiereul
primesc harul dumnzeiesc absolut necesar pentru lucrarea ce o au de îndeplinit.
Biserica a rânduit ca hirotonia întru preot să fie precedată de hirotesia
întru citeţ şi ipodiacon, ca etape pregătitoare pentru momentul cel mare al
primirii harului preoţiei. Din păcate, în cele mai multe cazuri, hirotesia întru citeţ
şi ipodiacon este săvârşită în aceeaşi zi cu hirotonia întru diacon. Acest act
deosebit de important şi experimentat ca atare în istoria Bisericii a devenit cu
trecerea timpului un act mai mult formal. El îşi păstrează întreaga încărcătură
harică, dar nu se permite, decât în cazuri rare, exerciarea în mod real a slujirii de
citeţ şi ipodiacon. Va fi necesar un efort considerabil din partea ierarhiei
bisericeşti, în special, dar şi a întregului corpus eclesial, de a găsi calea potrivită
ca actul hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon să-şi regăsească locul în viaţa Bisericii.

I. Hirotesia întru citeţ şi ipodiacon

Hirotesiile întru citeţ şi ipodiacon arată grija Bisericii ca rostirea

Cuvântului lui Dumnezeu şi slujirea la sfântul altar să se împlinească după o
anumită rânduială, cu pregătirea adecvată şi, neapărat, cu binecuvântare, prin
hirotesie, de la arhiereu. 10 Rostirea rugăciunilor, cântarea imnelor, aprinderea
lumânărilor sau a candelelor, prezenţa în altar şi alte lucrări de acest fel nu se
săvârşeau decât de cei rânduiţi, hirotesiţi pentru aceasta. Faptul acesta scoate în

9 Evrei 5, 4.
10 Este rânduiala vieţii bisericeşti trăită încă din zorii creştinismului: orice lucrare mai importantă (sau
nouă) a Bisericii presupunea atât o pregătire specială (rugăciune, post), cât şi invocarea harului lui
Dumnezeu. Vezi, de pildă, cartea Faptele Apostolilor: 6, 6 (alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi), 13, 1-3
(alegerea şi trimiterea la propovăduire a lui Barnaba şi a lui Saul).

10
evidenţă un aspect foarte important şi anume că înainte ca cineva să înceapă a
săvârşi o anumită lucrare în Biserică era invocată puterea lui Dumnezeu pentru
a-l întări, lumina şi călăuzi pe cel în cauză. În mare parte astăzi s-a pierdut
conştiinţa că orice lucrare care are legătură cu altarul, cu Dumnezeiasca
Liturghie, cu slujbele sfinte, în general, chiar în calitate de ajutători ai
săvârşitorului poate fi împlinită numai în urma unor rugăciuni speciale rostite de
arhiereu.
În afara hirotesiilor întru citeţ şi ipodiacon, în Biserică există (sau a existat
pentru unele din aceste slujiri) şi rânduiala hirotesiei în psalţi (cântăreţi), acoluţi,
ostiari (uşieri). Există, de asemenea, hirotesii în arhidiacon, sachelar, iconom,
iconom stavrofor, protopop, protosinghel, arhimandrit, stareţ, duhovnic.
În logica demersului nostru, ne vom opri numai asupra semnificaţiei
hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon şi a hirotoniei întru diacon şi preot pentru că
acestea sunt etapele pe care, în general, le parcurge cel care devine preot.

1. Hirotesia întru citeţ

Hirotesia întru citeţ se săvârşeşte de către arhiereu, în mijlocul bisericii,
înainte de momentul începerii Sfintei Liturghii. Cel hirotesit citeţ trebuie să aibă
vârsta de cel puţin 18 ani. El se poate căsători şi chiar recăsători după hirotesie.
Scopul acestei hirotesii este acela de acordare a binecuvântării pentru ca o
persoană să citească în biserică din cărţile sfinte. Întrucât această citire urmăreşte
transmiterea cuvântului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui, fiind vorba de scrieri
inspirate de Dumnezeu, nu de simple creaţii omeneşti, se înţelege că pentru
această lucrare este nevoie de ajutorul, ocrotirea şi luminarea venite din partea
lui Dumnezeu. Canonul 33 Trulan prevede în acest sens: „Să nu se îngăduie
vreunuia ca, după rânduiala celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare,
de pe amvon, cuvintele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se
învredniceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la
propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai
înainte, să se afurisească”.
Momentele importante din slujba hirotesiei întru citeţ şi semnificaţia
(înţelesul) acestora:

a) Tunderea părului în chipul crucii are, după Sf. Simeon al Tesalonicului

următoarea semnificaţie: „Luarea părului însemnează sfinţirea, pentru că părul este ca
înflorire din tot trupul, şi însemnează că se aduce lui Dumnezeu pârgă de la om. Iar în
chipul crucii se tunde pentru Iisus, că Însuşi întrupându-Se şi răstingnindu-Se se

11
sfinţeşte. Iar în numele Treimii, pentru că Aceasta este făcătoare şi desăvârşitoare
tuturor”11.
b) Aşezarea mâinilor arhiereului peste capul celui care urmează a fi
hirotesit, potrivit Sf. Simeon al Tesalonicului, arată că cel hirotesit primeşte
ocrotirea lui Dumnezeu în lucrarea ce urmează a o săvârşi de acum înainte: „Se
blagosloveşte de trei ori deasupra tunderii şi, punând arhiereul mâna pe creştet, unde s-a
tuns, arată puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare, şi cum că i se dă lui din dar, şi se
roagă ca să se sfinţească cel ce se hiroteseşte” 12.
c) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, alege pe robul
Tău acesta (N), şi-l sfinţeşte pe el, şi-i dă lui să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi
priceperea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-L pe dânsul în viaţă curată, cu mila şi
cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care împreună bine
eşti cuvântat, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.” Rugăciunea face referire în mod expres la lucrarea la care
este chemat citeţul: citirea, lectura cărţilor sfinte. De aceea, arhiereul cere de la
Dumnezeu ca citeţul „să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea”. Însă,
întrucât apropierea de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti presupune sfinţenie,
arhiereul cere, în acelaşi timp, ca citeţul să fie păzit „în viaţă curată”.
d) Punerea în lucrare a darului primit prin hirotesie. După hirotesie,
arhiereul îi dă citeţului Apostolul din care acesta citeşte un fragment, arătând
prin aceasta începutul neîntârziat al lucrării sale în Biserică.

Lucrarea citeţului în Biserică este descrisă de Sfântul Simeon al

Tesalonicului: „Cel ce s-a făcut citeţ, citeşte poporului Sfintele Scripturi, după porunca
diaconului sau preoţilor (...) stând cu capul descoperit, în mijlocul bisericii. Dar şi în
Altar intră ca o slugă a Altarului, aprinde lumânările, aduce foc preotului, merge
înaintea Darurilor purtând sfeşnicul, aduce prescurile şi apa cea încălzită. El îngrijeşte
biserica şi face ascultare la celelalte treburi ale bisericii. El citeşte pe carte, pe scurt, el este
slujitor al lucrurilor dumnezeieşti în biserică, fiind dator a face toate întru cucernicie şi
să cunoască al cui slujitor este şi cum că este slugă a lui Dumnezeu şi al celor ce se
apropie de El, şi slujeşte împreună cu sfinţii îngeri, acolo împreună intrând”13.

2. Hirotesia întru ipodiacon

Citeţul, în vârstă de 20 de ani, poate fi hirotesit ipodiacon de către
arhiereu. Spre deosebire de citeţ, el nu are voie să se căsătorească după hirotesie.
El este îmbrăcat în „stiharul cel alb care simbolizează îmbrăcămintea cea mai curată şi

11 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodoxe, după principii puse de
Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, V, 158, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.
12 Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 159.
13 Ibidem, V, 160.

12
fără de patimă a slavei lui Dumnezeu. De aceea, îl şi încinge cu orarul, însemnând cum
că veşmântul curăţiei nu-l mai are slobod, ci trebuie să-l strângă pe el în jurul corpului
prin curăţie”14.

a) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin Unul şi

Acelaşi Duh Sfânt ai împărţit fiecăruia din cei aleşi darurile; Cel ce ai dăruit Bisericii
Tale cete de multe feluri, şi trepte de slujbe ai aşezat în ea, spre a sluji sfintelor şi
preacuratelor Tale Taine; Cel ce cu a Ta negrăită mai înainte ştiinţă ai rânduit pe robul
Tău acesta (N) a fi vrednic să slujească Sfintei Tale Biserici, Însuţi Stăpâne păzeşte-l pe
dânsul întru toate neosândit. Şi-i dă lui să iubească bunăcuviinţa casei Tale, să şadă
înaintea uşilor locaşului Tău celui sfânt, şi să aprindă lumină în cortul slavei Tale. Şi-l
sădeşte pe dânsul în Biserica Ta cea sfântă ca pe un măslin plin de roadă, aducând rod de
dreptate. Şi-l arată pe el desăvârşit rob al Tău, pentru ca să se împărtăşească el la a doua
venire a Ta de răsplata celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi
slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.” Pe de o parte, rugăciunea subliniază faptul că Dumnezeu este cel care
alege pe slujitorii Săi, dăruindu-le daruri felurite (fiecare având o slujire anume
în Biserică) şi rânduindu-i cu „negrăită mai înainte ştiinţă” spre slujirea ce urmează
a li se încredinţa. Pe de altă parte, se referă la lucrarea specială la care urmează a
o săvârşi ipodiaconul.
Arhiereul îi pune pe umărul stâng ştergarul şi îi dă în mâini ligheanul şi
vasul cu apă. Ipodiaconul toarnă apă pe mâinile arhiereului, zicând de trei ori:
„Câţi sunteţi credincioşi”.15
b). Lucrarea ipodiaconului în Biserică: „Păzeşte sfintele uşi ca să nu intre
cineva în Altar dintre cei nevrednici. Ia sfintele vase şi le aşează după rânduială, ca să
aducă preoţii Darurile în bună rânduială. (...) La litanii, el merge cu crucea înainte.
Aprinde candela şi sfeşnicele de pe Sfânta Masă. Când este de trebuinţă a sluji
arhiereului, el stă după diacon înaintea sfintelor uşi la Liturghie şi se împărtăşeşte cu
Sfintele Taine, la fiecare Liturghie, în afară de Altar” 16.

II. Hirotonia întru diacon

1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia diaconului se săvârşeşte după prefacerea

Sfintelor Daruri (...) pentru a pune în practică la aceeaşi Liturghie slujirea

14 Pravila bisericească, p. 123.

15 Arhieraticon, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 71-72.
16 Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 164.

13
 principală a diaconului, care este aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea
credincioşilor”17.
2. Săvârşirea metaniilor
Candidatul la hirotonia întru diacon face trei metanii mari în faţa sfântului
altar, arătând prin aceasta căinţa permanentă ce trebuie să-l definească pe
slujitorul sfântului altar. Metania semnifică cu act de smerenie şi pogorâre de
bunăvoie după chipul chenozei Fiului lui Dumnezeu.
Metania arată că cel ce urmează a fi hirotonit se căieşte de păcatele făcute
şi cere iertare de la Dumnezeu. Metania implică mişcarea trupului, arătând prin
aceasta că şi trupul îşi aduce contribuţia sa la lucrarea mântuirii, la realizarea
închinării în duh şi adevăr.
Mişcarea coborâtoare şi ridicătoare de la pământ implicată în actul
metaniei semnifică recunoaşterea păcatului, dar şi ridicarea din el: „De fiecare dată
când plecăm genunchii şi ne ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la
pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer” (Sfântul
Vasile cel Mare)

3. Prezenţa martorilor
Actul hirotoniei este un act săvârşit în prezenţa poporului dreptcredincios.
În mod special, doi diaconi asistă pe cel ce este hirotonit întru diacon în timpul
slujbei de consacrare. Ei vor certifica despre adevărul hirotoniei, dacă actul va fi
contestat vreodată.
Cei doi diaconi însoţesc pe cel ce urmează a fi hirotonit în jurul Sfintei Mese
„ceea ce semnifică o iniţiere a viitorului diacon în diaconie şi o anumită primire a noului
diacon în rândul celei lor”18

4. Înconjurarea sfintei Mese

Semnificaţia acestui act liturgic o găsim exprimată în gândirea Părintelui
Dumnitru Stăniloae: „Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori şi sărutarea colţurilor
ei, viitorul diacon şi preot, arată că preocuparea şi iubirea lui se va mişca toată viaţa în
mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă şi văzut în
persoana episcopului de lângă ea”19. Sau o altă interpretare a aceluiaşi Părinte
profesor: „Candidatul la preoţie înconjoară Sfânta Masă, arătând hotărârea lui de a
aduce toată viaţa lui pe Hristos ca jertfă pentru credincioşi şi de a săvârşi Tainele şi de a
învăţa în Biserică”20.

17 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115.
18 Ibidem, p. 178.
19 Ibidem, p. 178.
20 Ibidem, p. 167.

14
 5. Arhiereul aşezat pe scaun lângă sfânta Masă
Cel ce urmează a fi hirotonit săvârşeşte trei metanii mari de câte trei ori în
faţa arhiereului sărutându-i omoforul, bederniţa şi mâna. Semnificaţia acestor
mişcări este redată de Părintele Dumitru Stăniloae: „Prin cele trei metanii făcute de
fiecare dată în faţa arhiereului şi prin sărutarea omoforului, epigonatului şi mâinii lui
drepte, candidatul la diaconie sau preoţie îşi arată voinţa de a asculta pe arhiereul său,
care reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii lui pentru poporul
păstorit, epigonatul – semnul puterii lui duhovniceşti, iar mâna lui dreaptă – organul
prin care Hristos însuşi transmite lucrarea Sa în Tainele pe care le săvârşeşte”21.

6. Săvârşitorul hirotoniei este însuşi Hristos prin Sfântul Duh

Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „Arhiereul îşi scoate mitra, ca să arate
că nu el ca om va investi cu puterea diaconiei / preoţiei pe candidat, ci Hristos însuşi.
Pune mâna dreaptă peste capul aceluia, ca organ («materie») prin care se transmite
harului lui Hristos, şi rosteşte rugăciunea...” 22.
Mâna văzută a arhiereului este, în fapt, mâna nevăzută a lui Hristos care
dăruieşte „Harul întru tot Sfântului Duh”, cum rosteşte prima rugăciune de la
hirotonie: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe
cele cu lipsă le împlineşte, (rânduieşte) pe preacucernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne
rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh”23
Cuvintele rugăciunii arată că noul hirotonit este om neputincios şi cu
lipsuri, că nu meritele sale îl fac vrednic de hirotonie. El este chemat să
conştientizeze faptul că neputinţele lui sunt vindecate prin puterea harului
dumnezeiesc şi că lipsurile lui sunt acoperite prin acelaşi Duh Sfânt. Arhiereul
cheamă pe cei de faţă, clerici şi popor, să intre în stare de rugăciune pentru cel ce
este hirotonit, pentru a coborî peste el „Harul întru tot Sfântului Duh”. Aceasta
înseamnă că hirotonia este un act sobornicesc, preoţii, diaconii şi credincioşii
prezenţi însoţindu-l cu rugăciunea pe arhiereul liturghisitor: „În săvârşirea Tainei,
arhiereul nu se singurlarizează, ci se află în comuniunea Bisericii” 24.

7. Rugăciunea de hirotonie: „Doamne, Dumnezeu nostru, Cela ce cu a Ta mai

înainte ştiinţă ai trimis darul Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta
cea neurmată, a fi liturghisitori şi a sluji preacuratelor Tale taine, Însuţi Stăpâne, şi pe
acesta, care bine ai voit a se rândui prin mine în slujirea diaconiei, păzeşte-l în toată
sfinţenia, având taina credinţei în cuget curat. Dăruieşte-i şi lui harul pe care l-ai dăruit

21 Ibidem, p. 178-179.
22 Ibidem, p. 179.
23 Arhieraticon, p. 74.
24 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 179.

15
lui Ştefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, şi-l
învredniceşte pe dânsul, după a Ta bună-plăcere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a
Ta bunătate, pentru că cei ce bine slujesc, bună cinstire îşi agonisesc, şi-l arată pe dânsul
desăvârşit slujitor al Tău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.” 25
În rugăciune, arhiereul mărturiseşte despre faptul că, deşi cel hirotonit este
chemat de el în slujirea diaconiei, puterea acestei slujiri şi izvorul ei vin de la
Dumnezeu, singurul care rânduieşte, prin darul Sfântului Duh, cine să fie
liturghisitor şi slujitor al „Preacuratelor Taine”.
Arhiereul se roagă ca viaţa noului diacon să fie o viaţă de „sfinţenie”, o
viaţă de „credinţă în cuget curat”. Este adus în faţa conştiinţei noului hirotonit
Sfântul Ştefan, întâiul diacon şi mucenic. Rugăciunea se încheie întru nădejdea că
„lucrarea diaconiei” va fi împlinită în aşa fel încât noul diacon, administrând
(iconomisind) bine treapa de slujirea dăruită lui, să se bucure de cinstirea
cuvenită celor ce sunt slujitori desăvârşiţi ai Bisericii lui Hristos.

8. Rostirea ecteniei
Rugăciunea arhierului pentru noul hirotonit este însoţită de cea a clericilor
şi a poporului prezent. În chiar miezul rânduielii tainei hirotoniei, poporul lui
Dumnezeu răspunde printr-un repetat „Doamne, miluieşte” la rugăciunea
diaconului pentru „pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu
Biserici, pentru unirea tuturor, pentru arhieria, apărarea, îndelunga petrecere, pacea,
sănătatea, mântuirea şi lucrul mâinilor arhiereului hirotonisitor, pentru o diaconie
curată şi neprihănită şi pentru mântuirea noului diacon.

9. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cela ce cu

nestricăciosul Tău grai ai dat Apostolilor Tăi legea diaconiei, şi pe întâiul mucenic Ştefan
l-ai arătat a fi unul dintre ei, şi pe dândul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei,
precum este scris în Sfânta Ta Evanghelie: „cel ce voieşte să fie întâi între voi, să fie vouă
slugă”. Tu, Stăpâne al tuturor, şi pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra
în slujba diaconiei, umple-l de toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia, prin venirea
Sfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh asupra lui; căci nu prin punerea mâinilor mele
peste dânsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi
harul; pentru ca şi acesta în afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie curat în ziua cea
înfricoşătoare a Judecăţii Tale şi să primească nemincinoasa răsplată a făgăduinţei Tale.
Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” 26

25 Arhieraticon, p 74.
26 Arhieraticon, p. 76.

16
 Arhiereul se roagă lui Hristos Dumnezeu pentru „cel învredincit a intra în
slujba diaconiei”, ca prin „venirea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh” el să fie plin
„de toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia”.
În rugăciune, arhiereul îl încredinţează pe noul diacon milei Domnului,
mărturisind că lucrarea hirotoniei acum săvârşită nu este rodul „punerii mâinilor”
sale, ci „îndurările” Domnului care trimite harul sfinţitor.
Arhiereul îşi sfârşeşte rugăciunea în nădejdea că diaconul hirotonit va fi
„în afară de orice păcat” pentru ca el „să se înfăţişeze curat în ziua cea înfricoşătoare a
Judecăţii” şi să primească „răsplata” cuvenită celor ce iubesc podoaba casei lui
Dumnezeu.

III. Hirotonia întru preot

Rânduiala hirotoniei întru preot repetă în mare parte conţinutul slujbei de

hirotonie întru diacon. Săvârşirea metaniilor mari, prezenţa a doi preoţi martori,
înconjurul Sfintei Mese şi sărutarea omoforului, bederniţei şi mâinii arhiereului
aşezat pe scaun lângă Sfânta Masă au aceeaşi semnificaţie precum cea prezentată
la hirotonia întru diacon.

1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sfintele

Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi Liturghie slujirea prefacerii lor – actul
esenţial al Liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul Liturghiei” 27.
2. Rugăciunea de hirotonie: „Dumnezeule, Cel fără de început şi fără de sfârşit,
Cela ce eşti mai presus decât toată făptura, cel ce ai cinstit cu numirea de preot pe cei ce i-
ai învrednicit a sluji cu sfinţenie în treapta aceasta cuvântul adevăruli Tău, Însuţi
Stăpâne al tuturor, şi pe acesta, pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoieşte să
primească acest mare har al Sfântului Tău Duh întru viaţă curată şi credinţă
nestrămutată; arată-l desăvârşit rob al Tău, bine-plăcându-Ţi întru toate şi având
purtare vrednică de această mare cinste preoţească, dăruită lui de puterea Ta cea mai
înainte ştiutoare. Că a ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” 28
După chemarea la rugăciune pentru noul preot, chemare identică celei
pentru hirotonia întru diacon, arhiereul mărturiseşte adevărul că Dumnezeu este
„Cel ce cinsteşte cu numirea de preot pe cei învredniciţi a sluji cu sfinţenie în treapta
aceasta cuvântul adevărului”.

27 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115.
28 Arhieraticon, p. 80.

17
 Chiar dacă noul preot este „rânduit” la slujire de arhiereu, acest lucru se
împlineşte numai prin „bunăvoinţa” lui Dumnezeu care trimite harul Sfântului
Duh.
Arhiereul se roagă pentru ca noul preot să aibă „viaţă curată şi credinţă
nestrămutată”, să fie „desăvârşit rob” al lui Dumnezeu, „având purtare vrednică de
această mare cinste preoţească, dăruită lui de puterea” lui Dumnezeu.
Urmează rostirea unei ectenii de către un preot, ectenie identică celei
rostite la hirotonia întru diacon.

3. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în

pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuţi Doamne, şi
pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta preoţiei, umple-l de darul Sfântului Tău
Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui
Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ţie
daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua, ca şi el,
întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Unul-Născut, Fiul Tău, şi să primească întru mulţimea bunătăţii Tale, plata bunei
chivernisiri a treptei sale. Că s-a binecuvântat şi s-a premărit întru tot cinstitul şi de
mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfâtului Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.”29
Preotul nou hirotonit devine primul între preoţi, înaintea tuturor celorlalţi
preoţi, pentru că el este cel care va coordona, ca protos, Sfânta Liturghie până la
sfârşitul ei.
După aceasta, înainte de Sfânta Împărtăşanie, are loc primirea
Dumnezeiescului Trup în mâna sa dreaptă. Se aşează în faţa Sfintei Mese, unde
aşteaptă momentul Sfintei Împărtăşanii. Cu acest prilej, arhiereul rosteşte acest
cuvânt: „Primeşte Odorul acesta şi îl păstrează pe el până la cea de-a doua venire a
Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos când are să-l ceară de la tine”. Acest
gest este explicat astfel de Părintele Stăniloae: „Răspunderea arhiereului de a preda
preotului Trupul Domnului şi răspunderea acestuia de a-L primi se întâlnesc şi se
întregesc într-o răspundere comună în faţa lui Hristos, dar şi în faţa poporului căruia
trebuie să i se pună şi ţină la dispoziţie Trupul lui Hristos, adică pe Hristos însuşi în
toată viaţa lui, pentru a fi predat altor episcopi şi altor preoţi până la sfârşitul lumii.
Deschiderea eshatologică a Preoţiei şi a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief.
Preotul priveşte, ţinând trupul Domnului pe mâini, spre viaţa veşnică, atunci când se va
cere de la el trupul tainic” 30. Este momentul răspunderii comune, al arhiereului şi
al preotului, în faţa Trupului cel tainic al Domnului. Din acel moment, preotul îşi
exercită slujirea la care a fost chemat.

29 Arhieraticon, p. 81.
30 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 117.

18
 C. Parohia, spaţiul slujirii şi al mântuirii
Mănăstirea şi parohia constituie cele două cadre, spaţii concrete de
manifestare a vieţii bisericeşti în care creştinul este chemat să cunoastă, să
trăiască şi să mărturisească Evanghelia Domnului Hristos, într-un cuvânt, să-şi
câştige mântuirea.
Dacă mănăstirea, cu toate influenţele secularizate din exterior şi
dinăuntru, păstrează chiar şi în veacul XXI caracterul de spaţiu adecvat pentru
viaţă în Hristos, parohia şi-a pierdut mult din această însuşire. Cu toate acestea,
nu există pentru creştinul mirean alt loc în care Duhul lui Hristos, autenticitatea
Evangheliei şi idealul vieţii creştine să se manifeste cu o pregnanţă mai mare şi
mai adâncă.

I. Incursiune istorică
Primele comunităţi creştine, cu mult înainte ca organizarea lor să capete
forma parohiei de azi, aveau ca mod de existenţă cele descrise Sfântul
Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au
crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de
obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi
mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini
sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute. Şi-l puneau la picioarele apostolilor.
Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”31. Din păcate, chiar de
atunci au apărut creştini de felul lui Anania şi Safira şi, puţin câte puţin,
comunităţile creştine s-au îndepărtat de această perfecţiune evanghelică pe care
o întâlnim în Faptele Apostolilor.
În perioada primelor veacuri, obştile creştine erau organizate în jurul
episcopilor. Înmulţindu-se numărul credincioşilor, episcopii au delegat preoţii
din jurul lor să coordoneze, în numele lor, viaţa creştină în comunităţi mai
îndepărtate de catedrala episcopală şi, în acest mod, au apărut parohiile.

31 Faptele Apostolilor 4, 32-35.

19
 Termenul de parohie/enorie este folosit în veacul al patrulea de către
Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Sfântul Epifanie al Salaminei32.

II. Legătura cu episcopul

Parohia, în calitatea ei de comunitate creştină, păstorită de un preot, nu-şi
îndeplineşte menirea de „Biserică”, de „Trup tainic al Domnului” decât dacă este
în legătură cu episcopul regiunii unde se află parohia respectivă.
Adevăratul păstor canonic al parohiei este episcopul. În vechime, cum s-a
mai spus, numai episcopul săvârşea Dumnezeiasca Euharistie, stând, după
spusele Sfântului Ignatie, „în locul lui Dumnezeu” 33. Slujirea euharistică a fost
transferată preoţilor când s-au înmulţit parohiile, dar legătura cu episcopul s-a
menţinut. Legătura cu episcopul locului şi dependenţa de acesta sunt
manifestate până astăzi prin faptul că Dumnezeiasca Euharistie se săvârşaşte pe
sfântul antimis care îi poartă semnătura, prin pomenirea lui la sfintele slujbe şi,
în tradiţia românească, prin prezenţa portretului (fotografiei) lui în biserica
respectivă.
Legătura parohiei, preotului ei cu episcopul locului este absolut necesară
pentru că „în Ortodoxie, episcopia (episcopul) rămâne întotdeauna centrul vieţii
bisericeşti. Parohia nu este o nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare episcopie să fie
mai multe Biserici (particulare). Parohiile n-au fost înţelese niciodată ca unităţi
euharistice independente în interiorul episcopiei, ci numai «ca ramuri organice ale ei»
(mitropolitul Ioannis Ziziulas al Pergamului). Prezenţa episcopului în Dumnezeiasca
Euharistie locală nu va înceta niciodată să fie considerată indispensabilă în sinaxa
euharistică a fiecărei parohii. (...) Parohia devine astfel o extensiune a unei Euharistii
săvârşite sub conducerea episcopului în limitele geografice ale episcopiei, fară să se creeze
noi centre de comunitate euharistică”.34
De menţionat faptul că în vechime singur episcopul era numit „părinte”35,
apelativ atribuit mai târziu şi preotului de parohie. Părintele Gh. Metallinos
spune că termenul de „părinte” este de preferat altor cuvinte apărute mai târziu
prin influenţa lumească: preavenerabil, preacucernic, înalt/preasfinţit etc.

32 Vezi Gheorghios Metallions, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis,
Sibiu, 2004, p. 9.
33 Epistola către Magnezieni, 6, 1, în diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, I, Deisis/Stavropoleos, 2008, p.

435. Nu în sensul de înlocuitor al lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi absent, iar episcopul îl
înlocuieşte, ci tocmai ca semn (văzut) al prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu: „Cu toată poziţia lui
fundamentală şi inamovibilă în sinaxa euharistică şi în întreaga viaţă a Bisericii locale, episcopul nu este,
în general, «locţiitorul» sau «reprezentantul» lui Hristos, ca să-L poată suplini vreodată pe Hristos absent
(ceea ce e în papism), ci în persoana episcopului devine văzut şi manifest Hristos, Care e pururea prezent
«în chip nevăzut împreună cu noi»” (Pr. Gh. Metallions, Parohia..., p. 17)
34 Gh. Metallions, Parohia..., p. 15.
35 Ibidem, p. 19.

20
 III. Ce este parohia?
Privită din afară şi din perspectiva lumii secularizate, parohia este
considerată ca o grupare de oameni adunaţi de anumite interese, sau o simplă
orânduire lumească întru nimic diferită de o asociaţie, organizaţie, breaslă,
corporaţie sau partid politic.
Dincolo de această perceptive, des întâlnită în mass-media şi împropriată
şi de o largă parte a opiniei publice, parohia este, în termeni canonico-juridici,
„comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi
subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi
patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau
episcopul) eparhiei respective” 36. Această definiţie încearcă, prin abordare juridică şi
administrativă, să clarifice, mai ales raporturile între parohie şi alte entităţi
bisericeşti sau laice.
Aducând lucrurile la adevărata lor dimensiune, parohia, în esenţa ei este
mult mai mult decât aceasta. Părintele Profesor Gheorghios Metallinos vorbeşte
despre „teologia parohiei”, despre „viziunea ecclesiologică a existenţei ei în Hristos” 37.
În acest sens, se poate vorbi despre parohie ca „sinaxă euharistică” şi ca „spital
duhovnicesc”.

1. Parohia - sinaxă euharistică

La hirotonie, preotul primeşte în mâna sa din partea episcopului Trupul
lui Hristos: „Primeşte acest odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului
nostru Iisus Hristos când are să-L ceară de la tine”38. Acesta este mandatul cu care
preotul este investit ca păstor al unei parohii.
Mergând în parohia încredinţată, preotul este rânduit să împlinească un
singur lucru esenţial: să menţină şi să adune în jurul Trupului şi Sângelui
Domnului Hristos obştea creştină încredinţată lui, de către episcop, spre slujire.
În zi de duminică şi de sărbătoare, enoriaşii unei parohii aduc la biserică
prinoase de pâine şi vin. Acestea devin, prin pogorârea Sfântului Duh la
Dumnezeiasca Liturghie, Trupul şi Sângele lui Hristos din care se împărtăşesc
preotul şi credincioşii.
Adunarea tuturor creştinilor dintr-o parohie, preot şi popor, în jurul lui
Hristos, mai bine zis, în Hristos, este arătată prin tot ceea ce se petrece teologic şi
liturgic la sfânta proscomidie sau în timpul Sfintei Liturghii.
Pe Sfântul Disc, la Proscomidie este aşezat nu numai Sfântul Agneţ,
înconjurat de părticelele închipuind pe Maica Domnului, cetele sfinţilor,
episcopul locului, cârmuitorii şi ctitorii bisericii, ci şi părticelele reprezentând pe

36 Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 43.

37 Gh. Metallions, Parohia..., p. 8.
38 Arhieraticon, p. 82.

21
credincioşii parohiei. Preotul ar trebui să aibă pomelnicul cu fiecare credincios al
parohiei şi, în duh de adâncă rugăciune, înainte sau în timpul Utreniei, să aducă
o părticică din prescură pentru fiecare credincios al parohiei şi să o aşeze lângă
Sfântul Agneţ. Pomenind cu atenţie fiecare nume, prin faţa ochilor preotului
apar chipurile enoriaşilor, cu încercările şi bucuriile lor. Preotul preia în
rugăciunea sa viaţa acestor oameni şi o duce la tronul Preasfintei Treimi în timp
ce părticica din prescură cu numele lor este aşezată lângă Sfântul Agneţ. În
tradiţia slavă se obişnuieşte ca din fiecare prescură adusă la Sfântul Altar să se ia
o părticică pomenindu-se numele celui care a oferit prescura.
După ce preotul se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, părticelele, miridele de
pe sfantul disc, inclusiv cele închipuind pe credincioşii pomeniţi, sunt adunate în
sfântul Potir unde se află Sfântul Trup şi dumnezeiescul Sânge al Domnului
Hristos. Obştea creştină din parohia respectivă, adunată în sfântul Potir, fiind
împreună cu Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii, episcopul locului,
cârmuitorii ţării şi ctitorii bisericii, mădularele vii şi adormite ale parohiei,
realizează în jurul lui Hristos şi în Hristos viaţa Bisericii - Trupul tainic al
Domnului.
De menţionat faptul că în Dumnezeiasca Liturghie se realizează, pe de o
parte, cea mai înaltă şi adâncă legătură, unire, comuniune cu Hristos, prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, iar pe de altă parte, şi între cei care se
împărtăşesc din acelaşi Hristos. Se poate vorbi, astfel, de o unire pe verticală a
tuturor cu Hristos şi de o unire pe orizontală a creştinilor între ei. Sfântul Teofan,
episcopul Niceeii, spune că prin Euharistie unirea cu Hristos este atât de adâncă
încât creştinii devin membre ale Trupului Lui după ce, prin Botez, au devenit
fraţi ai Lui: „Ce urmează după aceasta? Nu binevoieşte a-i face numai de acelaşi chip cu
Sine şi fraţi ai Săi. Căci nu Se opreşte aici cu binefacerea. Ci îi face şi trup şi mădulare
ale Sale, încât se numeşte mai degrabă cap al nostru, ca al unora ce Îi suntem mădulare
şi trup, nu numai fraţi, prin legătura cu El mai presus de minte şi de cuvânt. De aceea
pe cei ce intenţionează să-i unească cu Sine, ca pe nişte mădulare ale Sale, mai întâi îi
face de acelaşi chip cu capul, prin Botez, apoi, prin comunicarea şi împărtăşirea trupului
şi sângelui propriu, lipeşte de Sine şi între ele mădularele acestea deiforme. Pentru
aceasta, Botezul premerge Sfintei Împărtăşanii.” 39. Părintele Dumitru Stăniloae
vorbeşte despre Euharistie ca „Taina prin excelenţă a unităţii Bisericii” credincioşii
fiind uniţi cu Hristos, dar şi între ei. „Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu
Sine prin prelungirea Sa cu trupul Său în noi, înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi
credincioşi, în care Se prelungeşte Hristos cu acelaşi trup al Său. De aceea, Euharistia
este şi actul de realizare şi sporire continuă a unităţii depline a Bisericii, ca trup extins al
lui Hristos, desăvârşind şi în acest sens lucrul început prin Botez şi prin Mirungere.
39 Epistola a III-a, PG 150, col. 329-340, apud Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.
3, nota 62, pp. 93-94.

22
Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline iubiri între mădularele
Bisericii, căci toţi membrii ei sunt «contrupeşti» nu numai cu Hristos, ci şi între ei.
Fiecare trăieşte şi simte viaţa tuturor celorlalţi ca viaţă luminată de mintea aceluiaşi
Hristos şi sensibilizată şi împuternicită spre bine de Duhul aceluiaşi Hristos. Căci toţi
sunt nu numai înrudiţi, ci «contrupeşti» (Ef. 3, 6) cu Hristos şi întreolaltă, încât, nu-şi
mai despart, dacă aduc şi contribuţia voinţei lor, interesele, gândurile şi simţirile. In
sentimentul lor de topire în Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos, şi în pregustarea
stării de înviere, nici unul nu se mai distinge de ceilalţi, deşi în faptul că fiecare are acest
sentiment, chiar această pregustare e dovada persistenţei fiecăruia. Astfel, Euharistia este
prin excelenţă Taina unităţii Bisericii.” 40
Parohia ca sinaxă euharistică este, aşadar, spaţiul în care se realizează
unirea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă. Din aceasta izvorăşte şi rânduiala
ca într-o biserică să se săvârşească într-o zi o singură Sfântă Liturghie la care să
participe credincioşii parohiei. De aici rezultă necesitatea participării
credincioşilor la Sfânta Liturghie, împărtăşirea lor cu Preacuratele Taine,
realizându-se astfel unitatea între ei şi a tuturor cu Hristos. Tot din această
pricină în Biserica Ortodoxă nu se recomandă săvârşirea de Liturghii speciale,
particulare pentru diferite categorii sau grupuri: copii, studenţi, bolnavi, asociaţii
etc. O astfel de practică împiedică realizarea scopului însuşi al Sfintei Liturghii,
şi anume depăşirea diviziunilor de orice fel între membrii aceleiaşi comunităţi.

2. Parohia – spital duhovnicesc

La o privire de suprafaţă asupra noţiunii de parohie, aceasta este văzută
prin prisma asemănării cu o grupare lumească de felul asociaţiilor, fundaţiilor,
corporaţiilor etc. Ca şi în cazul acestora, întâlnim un conducător al instituţiei
(preotul), există o adunare generală (adunarea parohială), un consiliu director, şi
acesta este, în cazul paorhiei, consiliul parohial, există, de asemenea, grupuri
specifice în interiorul parohiei cu preocupări bine definite, precum: comitetul
parohial de doamne sau comitetul de tineri etc. Din această perspectivă, parohia
nu se deosebeşte de o grupare laică. În acelaşi timp, parohia este entitate juridică
cu drepturi şi obligaţii, se conduce după reglementări specifice în interior şi în
relaţie cu organismele bisericeşti superioare sau cu lumea laică. Parohia are
personal angajat, cont în bancă şi proprietăţi (biserică, cimitir, casă parohială şi
socială, teren agricol etc.). Parohia este, aşadar, o instituţie printre alte instituţii
coordonându-şi activitatea după anumite reguli, care, dacă sunt respectate, se
poate afirma că totul se află în sfera normalităţii.
Într-adevăr, parohia cuprinde toate elementele menţionate mai sus, însă
acestea nu o definesc în esenţa ei. Aceasta deoarece parohia este în fiinţa ei „viaţă

40 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, pp. 93-94.

23
în Hristos”, „dobândirea Duhului Sfânt” şi „iubirea lui Dumnezeu Tatăl” revărsată
peste lume. Fără acestea, trăite de enoriaşi într-o formă mai mare sau mai mică,
parohia, în adevăratul sens al cuvântului, nu există. Forma juridică,
regulamentele de funcţionare sau clădirile parohiale sunt veşmântul exterior,
destinat să ofere cadrul uman în care să se desfăşoare viaţa celor ce sunt
mădulare vii ale lui Hristos. Vorbind despre harul lui Dumnezeu sălăşluit în om,
Apostolul Pavel spune că „avem comoara aceasta în vase de lut”41. Plecând de la
această realitate, şi anume că „puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la
noi”42 – putem afirma că parohia, ca adunare a celor ce cred, este un „vas” de lut,
care păstrează „focul” dumnezeiesc: „pe de o parte, viaţa Dumnezeiescului Duh
depăşeşte tot ce poate fi instituţie pământească, iar pe de altă parte, însuşi acest Duh îşi
zideşte un oarecare lăcaş care, în limitele Pământului, poartă anumite trăsături ce sunt
expresia Duhului, un vas spre păstrarea darurilor Lui. Acest minunat sălaş al Duhului
Sfânt este Biserica, ce a purtat de-a lungul nenumăratelor tulburări a întregi veacuri
preţioasa comoară a Adevărului de Dumnezeu descoperit” 43.
Cel care este chemat să cunoască, să trăiască şi să mărturisească diferenţa
fundamentală între „vas” şi „foc”, în pofida faptului că ambele sunt îngemănate,
este preotul, păstorul parohiei, desemnat pentru aceasta de către episcop. De
menţionat faptul că această relaţie între „vas” şi „foc” este prezentă la orice nivel
al vieţii bisericeşti: parohie, mănăstire, episcopie şi, prin extindere, în toate
aşezămintele misionare ale episcopiei: şcoli teologice, instituţii culturale,
educaţionale şi chiar economice.
De-a lungul istoriei creştine, ispita cea mai mare a fost şi rămâne tendinţa
de a transforma „vasul” din mijloc în scop, iar „focul” să fie diminuat până la
dispariţie, astfel încât unele segmente rămân bisericeşti doar cu numele.
În ceea ce-l priveşte pe preot, acesta trebuie să înţeleagă el întâi şi apoi să-i
inspire pe enoriaşi să accepte şi să trăiască adevărul că parohia pe care o
păstoreşte nu este o realitate pur lumească, ea nelimitându-se la categoriile de
gândire şi făptuire ale acestei lumi.
Pentru a înţelege şi, mai ales, trăi acest adevăr, preotul este chemat să
vadă parohia sa ca o „sinaxă euharistică” şi ca un „spital duhovnicesc”. Hristos
Domnul, în Trupul şi Sângele Său, este „medicamentul” oferit, în „spitalul
duhovnicesc” numit parohie, oamenilor conştienţi de necesitatea tămăduirii de
bolile pe care sufletul şi inima, cugetul, mintea şi trupul le poartă, din cauza
păcatelor.
Perspectiva ortodoxă autentică asupra parohiei este aceea care
mărturiseşte că aici se află locul, cadrul, realitatea în care se lucreză vindecarea
41 2 Corinteni 4, 7.
42 Ibidem.
43 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 135-146.

24
sufletului. Iar rolul esenţial al preotului este acela de a contribui la tămăduirea
sufletească a enoriaşilor.
Preotul, ca păstor de suflete, este chemat să înţeleagă că păcatul săvârşit de
el sau de enoriaşi nu este doar o încălcare a legii, care trebuie sancţionată prin
canoane şi oprelişti de tot felul. Acestea îşi au rolul lor numai dacă păcatul este
perceput, înainte de toate, ca o îmbolnăvire a omului, ca o rană pe sufletul lui.
În conştiinţa liturgică ortodoxă, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi de
altădată sau din prezent, mântuirea este descrisă în mod special prin folosirea de
termeni taumaturgici: medic, bolnav, boală, rană, medicament, tămăduire,
vindecare etc.
Tot mai des se vorbeşte despre „psihoterapia ortodoxă” care presupune
întreaga lucrare de vindecare a omului, plecând de la adâncurile acestuia.
Curăţia minţii, a inimii, a lăuntrului omului, în general, constituie premisa
vindecării. Iar spaţiul cel mai potrivit este mănăstirea pentru unii şi parohia
pentru cei mai mulţi. „Ca orice vindecare însă, aşa şi cea oferită de Biserică, cere o
introducere într-un cadru de viaţă corespunzător, într-un climat special care face
vindecarea cu putinţă şi sigură. Locul spitalului de vindecare trupească îl ia aici Biserica
– Parohia, ca «spital duhovnicesc», loc de vindecare şi restabilire a omului întreg.
Credinciosul trebuie să fie introdus într-o viaţă şi comunitate nouă, străină de viaţa
lumii care ignoră nu numai vindecarea, dar şi metoda de realizare a ei. În paralel,
credinciosul trebuie să înveţe să trăiască în noua viaţă, părăsind viaţa lumii”44.
În acest spital duhovnicesc, care este parohia, trebuie să predomine
conştiinţa ascezei şi, în general, a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, ca act
vindecător: „Întrucât în fiinţa ei mântuirea este o vindecare, ea cere o conduită
terapeutică corespunzătoare. Şi aceasta este asceza, lupta pentru ţinerea poruncilor lui
Dumnezeu aşa cum au fost ele formulate în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii.
Poruncile dumnezeieşti nu sunt altceva decât «reţete» în lupta vindecării noastre. Dar
nu ele sunt vindecarea. Vindecarea e restaurarea sănătăţii noastre duhovniceşti:
inserarea existenţei noastre în harul dumnezeiesc, în Lumina necreată a lui
Dumnezeu”45.
Asceza, postul, spovedania, primirea Sfintelor Taine, împlinirea
poruncilor, ca stări terapeutice sufleteşti, pregătesc terenul pentru ceea ce este
denumit ca scop ultim al parohiei, şi anume, îndumnezeirea enoriaşilor:
„Constituirea parohiei şi a întregii vieţi bisericeşti se face cu un singur scop, unic şi
invariabil: «îndumnezeirea» membrilor ei. Acest scop trebuie să rămână neschimbabil de-
a lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat alienarea

44 Gh. Metallinos, Parohia..., p. 25.

45 Ibidem, p. 24-25.

25
parohiei şi decăderea ei într-o grupare lumească (asociaţie, corporaţie etc.), astfel încât ea
îşi pierde caracterul de Biserică”46.
Îndumnezeirea, ca finalitate absolută a parohiei, este un adevăr foarte greu
de înţeles şi de acceptat în contextul zilelor noastre. Viaţa enoriaşilor de parohie
se desfăşoară, în general, pe două planuri: pe de o parte, în interiorul parohiei se
încearcă dobândirea şi creşterea în viaţa cea nouă în Hristos, pe de altă parte,
enoriaşul unei parohii trăieşte încorsetat de ateismul, indiferenţa,
compromisurile dominante în societatea contemporană. „Viaţa în care învăţăm să
trăim e una artificială şi falsificată şi de aceea nu poate fi numită creştină. E o stare
ambiguă, din care izvorăşte toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieţii noastre
individuale şi sociale. Chiar şi nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui
umană, întrucât parohiile noastre se amestecă cu lumea, copiază metodele ei şi aplică
soluţiile ei” 47. De aceea este necesară „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”,
„înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia. 48 Mai
mult, este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să rămână, să
redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire.
Parohia este chemată să „reîncreştineze” lumea în care se află, nu să fie deschisă
spre primirea duhului lumii, care o va îndepărta de Duhul lui Hristos, făcând-o
să-şi rateze menirea ei.
Deşi aparent, în logica lumii, acest lucru este imposibil, în ordinea
Duhului, parohia împlineşte pe alocuri misiunea sa de a fi şi dăinui ca sinaxă
euharistică şi ca spital duhovnicesc. Cu o singură condiţie însă, şi aceasta este
legată de viaţa preotului, păstorul parohiei: este absolut necesar ca cel care
săvârşeşte această lucrare, preotul, să fie el însuşi vindecat, să cunoască din
propria experienţă atât boala, cât şi leacurile acesteia, sau cel puţin să fie cu un
pas mai înaintea celor pe care îi păstoreşte. Aceasta o spune Sfântul Grigorie
Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să cureţ pe alţii; să fiu eu înţelept, ca
să înţelepţesc pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de
Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu
mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”49.

46 Ibidem, p. 23.
47 Ibidem, p. 26.
48 Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare

plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci
din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă
întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Dacă cineva îşi schimbă viaţa
potrivit voii lui Dumnezeu, şi lumea din jurul său se va schimba, după cum spunea Sfântul Serafim de
Sarov: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni în jurul tău se vor mântui”.
49 „Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo”, 71,

în Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed. Institutului Biblic şi
de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 276.

26
 Vigilenţa episcopului în faţa hirotoniei întru preot a unei persoane
destinate păstoririi unei comunităţi parohiale trebuie să fie pe măsura slujirii,
diaconiei pe care o are de împlinit parohia în viaţa Bisericii şi a lumii. „Hirotonia
nu luminează în chip magic, ci presupune curăţirea inimii şi luminarea Duhului Sfânt.
Clericul necurăţit şi neluminat este un hamal, nu un purtător al harului. (...) Cei
necurăţiţi nu pot să vindece şi se mulţumesc să-şi justifice prezenţa în parohie prin
preocuparea cu acţiunile sociale. De aceea ar fi bine să nu se acopere «parohiile vacante»
(o expresie peiorativă, preluată din mentalitatea seculară), atunci când nu se găsesc
oameni «duhovniceşti» în sensul Bisericii vechi (lucru foarte rar astăzi), măcar oameni de
pocăinţă, de smerenie şi de rugăciune, bogaţi în experienţe mănăstireşti.”50
Părintele profesor Gh. Metallinos, preot căsătorit şi păstor de parohie,
insistă asupra influenţei pe care mănăstirea, duhul ei, o poate exercita asupra
vieţii de parohie. „Mănăstirea, spune el, rămâne continuarea parohiei autentice,
fiindcă ea reprezintă o comunitate independentă şi neinluenţată de lume, în care îşi
găseşte aplicare cuvântul «pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm». Toată viaţa are drept centru pe Hristos şi se transformă harismatic
în rugăciune, mulţumire, doxologie.” 51
Legătura preotului de parohie, a enoriaşilor conduşi duhovniceşte de
preot, cu mănăstirile din zonă este platforma prin care duhul unei comunităţi
creştine autentice, formată din monahi, poate influenţa decisiv pe cei care trăiesc
în lume, au o viaţă de familie şi responsabilităţi în societate, dar doresc să
vieţuiască creştineşte în mod autentic.

50 Gh. Metallinos, Parohia..., p. 31-32.

51 Ibidem, p. 25.

27
 D. Programul săptămânal al preotului

În cursul unei săptămâni, preotul este chemat să îndeplinească o lucrare

misionară orientată spre mai multe direcţii: liturgică, pastorală şi administrativă.
Văzută în dimeniunea sa minimală şi, în general, sesizabilă la nivelul
protoieriei şi al centrului eparhial, activitatea săptămânală a preotului se rezumă
la slujba de duminică dimineaţa, răspunsul dat solicitărilor din parohie şi
protopopiat şi grija pentru biserică şi documentele oficiale. Dacă acestea sunt
împlinite, preotul este considerat ca unul care îşi face datoria.
Dincolo de această activitate care îi ocupă preotului până la zece ore
săptămânal, se află viaţa lui reală, a familiei şi a enoriaşilor parohiei. De aici
rezultă nevoia unui program săptămânal pentru ca preotul să fie într-o stare de
trezvie continuă. Este nevoie de un program săptămânal pentru preot întrucât
există riscul ca el să aibă o viaţă fără nici un reper, fără program, şi să lenevească
cinci zile pe săptămână sau să aibă fel de fel de ocupaţii care să-i umple timpul.
Un om obişnuit ştie că are în fiecare zi programul său de lucru în care se
încadrează. Din punctul acesta de vedere, e mai uşor pentru că el: trebuie doar să
se conformeze. Preotul trebuie să depună efort în a-şi stabili un program, tocmai
pentru că are de luptat cu inerţia, cu ispita pierderii timpului şi, în ultimă
instanţă, a plafonării. Imaginea preotului care duce o viaţă de huzur (mâncare
bună, maşină bună, odihnă, petrecere) este dezagreabilă. E nevoie de oarecare
exigenţă sau de o asceză continuă.
Programul zilnic sau săptămânal al preotului nu trebuie totuşi absolutizat.
O agendă zilnică cu activităţi programate din oră în oră îl transformă pe preot
într-un robot care împlineşte lucrurile la suprafaţă, dar îl lipseşte de orice duh
autentic. Este necesară o activitate programată pentru a avea coerenţă şi
„eficienţă” în lucrare, dar totul să fie gândit pentru a exista spaţii suficiente de
libertate, atitudini spontane şi activităţi neprogramate.
Preotul este, aşadar, chemat să nu se lase cuprins de lâncezeală, plafonare,
rutină, evitând, în acelaşi timp, ceea ce poate fi definit ca „activism” pastoral.
Părintele Alexandru Schmemann aminteşte adesea în Jurnalul său despre ispita
excesului de activitate care îl secătuieşte pe dinlăuntru pe preot de orice putere:

28
„Veşti zguduitoare despre căderea nervoasă suferită de părintele N., aşadar simptomele
pe care le observasem cu trei săptămâni în urmă erau adevărate. Mi-e teamă că motivul
este cât se poate de evident: «s-a îngropat în activitate». Şi acesta este tocmai lucrul care
trebuie evitat. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa,
de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora
inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde
de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci «eu»–l umple întreaga realitate şi începe
prăbuşirea. Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu
gândirea etc. şi de aici incapacitatea de «a trăi» pur şi simplu, adică de a simţi, de a
preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.” 52
Părintele Schmemann vorbeşte chiar de „blestemul muncii” care îl aruncă pe
om în braţele plictiselii, considerată de Dostoievski preambul al anticristului:
„«Blestemul muncii». Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o
activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi,
cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi
sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este
activitatea intensă marcată de frică şi de plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil,
dar acest «tot» este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima
îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei
lumi. Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul
contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze «înţelegerii»,
«implicării», «supravieţuirii lumii», indiferent cu ce preţ.” 53
Refuzul, pe de o parte, al lâncezelii şi, pe de altă parte, al activismului,
creează un echilibru în programul preotului, echilibru care îl păzeşte de extreme
şi îi creează platforma pentru o viaţă duhovnicească, pastorală şi de familie în
duhul creştin autentic.

I. Evitarea alternanţei (dihotomiei) sacru-profan

Preotul este chemat să trăiască taina preoţiei sale, taina slujirii ca păstor de
suflete, clipă de clipă de-a lungul unei zile, unei săptămâni, de-a lungul întregii
sale vieţi. Tentaţia de a fi un „profesionist” în prestări de „servicii religioase” este
uriaşă, adică a aloca un număr de ore slujirii preoţeşti, iar în restul timpului,
petrecut în familie sau în alte activităţi, să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu,
Biserica sau cu duhul creştin.
Se cuvine ca întreaga lucrare pe care o săvârşeşte un preot, de la altar la
alocarea de timp liber pentru odihnă să aibă ambianţa duhului creştin. Acelaşi
preot, A. Schmemann, afirmă că viaţa creştină autentică se desfăşoară între

52 Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu
introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 45-46.
53 Ibidem, p. 62.

29
amintirea momentului primirii Sfintei Împărtăşanii şi aşteptarea sosirii altui
moment de împărtăşire: „Un preot venerabil, când a fost întrebat cum se poate duce o
viaţă creştină în lume a răspuns: «pur şi simplu prin amintirea neîncetată că mâine (sau
poimâine, sau în câteva zile) voi primi Sfânta Împărtăşanie...»” 54
Părintele Schmemann propune ca rugăciunile de dinainte şi de după
Sfânta Împărtăşanie să fie rostite de-a lungul întregii săptămâni, chiar dacă
împărtăşirea propriu-zisă are loc numai duminica: „Unul dintre cele mai simple
moduri de a genera începutul acestei conştientizări (a apropierii de Sfintele Taine,
n.n.) este de a include în rânduiala noastră zilnică rugăciuni care se citesc înainte şi
după Împărtăşanie. De obicei citim rugăciunile de pregătire chiar înaintea Împărtăşaniei
şi rugăciunile de mulţumire exact după primirea Împărtăşaniei, iar după ce le citim, pur
şi simplu ne întoarcem la viaţa noastră «profană». Dar ce ne împiedică să citim una sau
mai multe rugăciuni de mulţumire în primele zile ale săptămânii după Euharistia de
Duminică, iar rugăciunile de pregătire în cea de-a doua parte a săptămânii,
introducând, astfel, conştientizarea Tainei în viaţa cotidiană, raportând întreaga noastră
viaţă la Sfintele Daruri primite sau pe punctul de a fi primite?” 55
Pentru a fi pătruns de duhul lui Hristos în orice lucrare pe care o
săvârşeşte, de la slujirea Sfintei Liturghii până la activitatea gospodărească în
parohie sau în familia proprie, preotul trebuie să aibă o lucrare lăuntrică
duhovnicească din care să se hrănească el însuşi şi să-i hrănească şi pe alţii.
„Preoţilor care mă întreabă cum să-şi ajute enoriaşii, precum şi tuturor care au o
răspundere păstorească, un lucru le accentuez: să cuate să facă lucrare duhovnicească şi
cu ei înşişi; să-şi facă datoriilor lor duhovniceşti cele absolut necesare şi ceva mai mult, ca
să aibă întotdeauna rezervă duhovnicească. Lucrarea duhovnicească în noi înşine este
lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că pilda vorbeşte, şi atunci oamenii imită
binele pe care îl văd şi se îndreaptă. (...) De aceea să nu considerîm timp pierdut lucrarea
în noi înşine, fie pentru un mic interval de timp, fie pentru mai mult, fie pentru
totdeauna, în toată viaţa noastră, pentru că lucrarea tainică are însuşirea de a predica
tainic cuvântul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Omul harismatic al lui Dumnezeu
transmite harul dumnezeiesc şi preschimbă pe oamenii trupeşti. Îi eliberează din robia
patimilor şi-i apropie, în felul acesta, de Dumnezeu şi se mântuiesc.”56
Viaţa lăuntrică duhovnicească a preotului este hrănită în mod special de
rugăciune.
„Ce fel de om trebuie să fie cel ce se roagă pentru tot oraşul – dar pentru ce spun
tot oraşul, pentru toată lumea – care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de

54 A. Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Ed. Univers
enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 133.
55 Ibidem.
56 Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,

2003, p. 325.

30
păcatele tuturor, nu numai ale celor vii, dar şi ale celor morţi? (...) Spune-mi, te rog,
unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte
preaînfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturor? Cât de
mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere?” 57

II. Sâmbătă seara

1. Săvârşirea Vecerniei
Apropierea zilei când urmează a se săvârşi Dumnezeiasca Liturghie
trebuie să aducă o intensificare a lucrării lăuntrice în viaţa preotului. Starea de
rugăciune, meditaţie, asceză trebuie să-l definească pe preot în toată vremea, dar
apropierea momentului slujirii euharistice comportă o mai profundă
conştientizare a actului, evenimentului la care urmează să participe: „Mâine voi
sluji, cum mă aflu?”
Există multe cazuri în care preoţii nu săvârşesc vecernia de sâmbătă seara
sau din ajunul sărbătorilor. Un motiv invocat ar fi acela că nu participă
credincioşii. În special la sat se întâmplă aceasta. Poate fi un motiv real, însă, în
ultimă instanţă, motivaţia ascunsă ţine de comoditatea preotului. Este de folos ca
preotul să săvârşească vecernia chiar dacă nu vine nimeni în afara cântăreţului.
(Dacă slujba este făcută pentru Dumnezeu, Acesta îi va aduce pe oameni la
biserică mai devreme sau mai târziu). Vecernia este o introducere în atmosfera
duminicii/sărbătorii (pentru orice credincios, însă, cu atât mai mult, pentru
preot).
În tradiţia rusă, cei care doresc să se împărtăşească „trebuie să participe la
Privegherea de sâmbătă, astfel încât să se pregătească de întâlnirea cu Domnul în ziua
Învierii Sale” 58.
Surprinzătoare şi îmbucurătoare, în acelaşi timp, a fost reacţia unui preot
basarabean, venit prin 1995 într-o duminică dimineaţa la Mănăstirea Antim din
Bucureşti şi invitat să slujească Sfânta Liturghie: „Nu pot sluji pentru că n-am
săvârşit vecernia aseară”.

2. Masa de seară
În tradiţia românească există practica postului de cel puţin trei zile înaintea
primirii Sfintei Împărtăşanii de către credincioşii mireni. În acelaşi timp,
preotului nu i se cere decât să nu mănânce şi să nu bea după miezul nopţii, dacă
a doua zi liturghiseşte. Această practică, respectiv hrană obişnuită pentru preot
57 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 176-177.
58 Mitropolitul Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 171.

31
în ajund de liturghisire este greşită, dăunătoare şi aspru criticată de învăţătura
adevărată a Bisericii. În ediţia românească a Liturghierului există capitolul numit
„Pregătirea pentru slujba Dumnezeieştii Liturghii şi împărtăşirea cu Sfintele
Taine”, în care se afirmă: „Spre a fi vrednic de o slujire atât de înaltă şi de împărtăşirea
cu Sfintele Taine, împiedică şi multa mâncare şi băutură de cu seara. Pentru aceea,
preotul se cuvine a se înfrâna de la mâncare şi băutură şi, chiar dacă va gusta ceva, să
guste puţin şi numai înainte de miezul nopţii”59.
Mesele bogate, televizorul, discuţiile deşarte pot duce preotul la ceea ce se
numeşte „ispitirea în vis”. Liturghierul oferă o îndrumare pe scurt asupra ceea ce
trebuie să împlinească preotul într-o asemenea situaţie: „tulburarea sau zburdarea
trupească, care se face în vis şi care, dacă se va întâmpla, să nu îndrăznească a sluji
Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei
piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare şi cu
băutură, sau cu lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce
nu se va mărturisi la părintele său duhovnicesc şi va lua de la dânsul canon şi dezlegare.
Mai presus de toate şi cu inimă înfrântă, atât mai înainte de slujire, cât şi în timpul
slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate”60. În Molitfelnic se descrie
mai pe larg ceea ce trebuie să facă preotul într-o atare situaţie.

3. Înfrânarea de la legătura trupească cu soţia

Îndrumările din Liturghier, bazate pe prevederile sfintelor canoane, sunt
foarte clare în acest sens: „Cel ce nu se va înfrâna şi va sluji, greşeşte foarte”,
povăţuieşte Liturghierul. 61

4. Pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii

Sâmbătă seara sau/şi duminică dimineaţa, înainte de a sluji Dumnezeiasca
Liturghie, preotul trebuie să ia aminte, după povăţuirea Liturghierului, la
următoarele:
- Să nu se afle sub interdicţie de a sluji de la arhiereu: „De va fi sub blestem
sau oprit de Biserică sau afurisit de arhiereu, nicidecum să nu îndrăznească a
săvârşi Sfânta Liturghie, până când nu va avea voie de la cel ce l-a legat, ca să fie
pe deplin dezlegat; căci, dacă va îndrăzni cineva să lucreze cele preoţeşti, nefiind
dezlegat, va cădea în păcatul furtului de cele sfinte şi, cu îndoit şi foarte greu
păcat, se va întoarce de la slujba dumnezeiască şi vinovat va fi faţă de Trupul şi
Sângele Domnului şi se va socoti împreună cu ucigaşii de Dumnezeu şi cu

59 Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 444.
60 Ibidem, p. 445.
61 Ibidem, p. 444.

32
 necredincioşii farisei, care au ucis pe Hristos; iar împărtăşirea cu Preacuratele
Taine îi va fi spre judecată şi osântă”.62
- Să nu fi săvârşit păcat de moarte: trufia, iubirea de arginţi, desfrânarea,
mânia, lăcomia, zavistia, lenevia spre fapele cele bune 63. Într-o atare
situaţie aflându-se, preotul să urmeze calea arătată de povăţuirile din
Liturghier: „Iar preotul, dacă-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de moarte, să
nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăţi pe sine de
păcatul în care se află, cu căinţă şi prin părturisire cu gura înaintea părintelui său
duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat. Că, dacă va îndrăzni a
sluji, în păcat de moarte fiind, şi nu se va mărturisi şi, prin pocăinţă mai înainte
nu se va curăţi de el, alt păcat de moarte mai greu îşi agoniseşte şi împărtăşirea de
Dumnezeieştile Taine, din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre judecată şi spre
osândă. Chiar în timpul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, dacă-şi va aduce
aminte preotul şi va înţelege că se găseşte în păcat de moarte, pe cât va putea, cu
mare durere şi căinţă să se smerească pe sine şi să arate părere de rău, având
gândul necurmat de a se mărturisi în grabă, să facă mai departe binele şi să se
lepede de păcat”.64
- Să lupte pentru alungarea din cuget a următoarelor piedici:
o Supărarea pe care o aduc felurite gânduri (să mediteze la Patimile
Domnului)
o Întristarea sau tulburarea cea din lăuntru (să aibă nădejde în harul
lui Dumnezeu)
o Trândăvia (să înţeleagă rostul privegherii şi al împuţinării somnului)
o Ocara şi nedreptatea cuzate semenului (să se împace)
o Ţinerea de minte a ocării şi nedreptăţilor suferite (să ierte)
- Să fie pătruns de duhul slujirii prin:
o Căinţă pentru păcate
o Dragoste de a sluji lui Dumnezeu
o Dobândirea stării de foame şi sete după Dumnezeu
o Meditaţie la lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos
- Rostirea rugăciunilor dinainte de primirea Sfintei Împărtăşanii şi alte
rugăciuni

III. Duminică dimineaţa

Este necesar ca, în ziua slujirii, preotul să evite situaţiile care i-ar aduce
tulburare. Soţia şi copiii sunt chemaţi să-i asigure preotului ambianţa adecvată
apropierii de Sfânta Sfintelor – altarul bisericii.
62 Ibidem, p. 443-444.
63 Ibidem, p. 443.
64 Ibidem, p. 444.

33
 Preotul este îndatorat să se trezească mai devreme, să-şi rostească
rugăciunile dimineţii şi cele dinaintea primirii Sfintei Euharistii, să-şi actualizeze
principalele idei din cuvântul de învăţătură pregătit în timpul săptămânii.
Intrând în biserică, preotul săvârşeşte „rugăciunile închinării”, intră cu
evlavie în sfântul altar, face trei închinăciuni, sărută sfânta masă, se îmbracă cu
sfintele veşminte, săvârşeşte rânduiala Proscomidiei, începe slujba Utreniei.
O atenţie aparte trebuie acordată nevorbirii în sfântul altar. Vorbăria în
altar este un lucru foarte nociv pentru viaţa sufletească a preotului, dar, în aceleşi
timp, şi foarte smintitor pentru credincioşi.
Este, de asemenea, potrivit să se evite spovedania credincioşilor duminică
dimineaţa. Paguba este dublă: spovedania se va săvârşi în grabă, iar preotul se va
împovăra cu informaţia primită şi nu va mai avea liniştea lăuntrică adecvată
săvârşirii Sfintei Liturghii.

IV. Duminică după amiază

Despre slujirea Dumnezeieştii Liturghii s-a vorbit anterior, de aceea
insistăm acum asupra momentelor care urmează acestei sfinte slujbe: la ce anume
ar trebui să ia aminte preotul după ce săvârşeşte Sfânta Liturghie, în duminici
sau sărbători.
Înainte de toate, se cuvine ca preotul să păstreze vie amintirea (bucuria)
slujirii şi a împărtăşirii cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Să nu se arate
indiferent faţă de Hristos pe care L-a primit în sine 65. De aceea, se impune şi
acum o grijă referitoare la modul de a trăi restul zilei. Se va feri de o masă prea
copioasă66, precum şi de legătura trupească cu soţia 67. De asemenea, va fi atent ca
nu cumva, din vina sa, să vomite în ziua aceea.
După Sfânta Liturghie este bine ca preotul să participe la o scurtă întâlnire
cu enoriaşii în casa de prăznuire, gustând ceva, după posibilităţile financiare ale
parohiei şi ale enoriaşilor (cafea, ceai etc.).

65 „După ce va ieşi din biserică (preotul), să nu se întoarcă îndată la alt lucru, ci, câtăva vreme, să rămână
în rugăciune, cu gândirea pentru darul cel preamare de care s-a învrednicit la Sfânta Liturghie şi,
mulţumind lui Dumnezeu, să se roage ca în toate zilele vieţii sale să-l învrednicească a lua un astfel de
dar” („Ce este dator să facă preotul după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”, în Liturghier, p. 468).
66 „După împărtăşirea cu Sfintele Taine, ca şi în orice altă vreme, să eviţi prin toate mijloacele lăcomia la

mâncare şi îmbuibarea, să nu-ţi învâroşezi inima (Isaia 6, 10; Fapte 28, 27) cea înduhovnicită, să nu
îngreuiezi ceea ce este uşor.” (Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, traducere de Cristea
Florentina, Ed. Egumeniţa/Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2012, p. 240).
67 „se cuvine ca în acea zi (preotul) să se ferească de multă mâncare, băutură şi somn; iar cel care are soţie,

mai vârtos să se înfrâneze şi să se ferească de toată dragostea trupească, pentru dragostea şi cinstea
Împăratului ceresc, pe care L-a primit în casa şi în locaşul sufletului său” ” („Ce este dator să facă preotul
după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”, în Liturghier, p. 468).

34
 În general, recomandarea multora este ca masa de prânz, după săvârşirea
Sfintei Liturghii să o aibă preotul cu familia sa: soţia şi copiii. Uneori, pentru
masa de prânz, la casa parohială preotul poate să cheme unul sau doi enoriaşi.
După amiază pot fi două situaţii: vecernia ori paraclisul de duminică seara
sau petrecerea (a fi) împreună cu familia.

V. Programul preotului din cursul săptămânii (de luni până vineri)

Dacă programul preotului în zi de sâmbătă şi duminică, precum şi în zi de
sărbătoare, cuprinde anumite linii bine definite, slujirea din zilele de luni până
vineri comportă o anumită libertate de decizie. Fiecare preot are posibilitatea să-
şi organizeze timpul după cum crede de cuviinţă, desigur, în interiorul unor
coordonate esenţiale pe care, dacă le abandonează, slujirea de păstor este atinsă
în chiar inima ei.
Coordonatele amintite cuprind firul roşu care trebuie să străbată întreaga
săptămână din viaţa unui preot şi anume preocuparea continuă de a se adânci în
stare de pocăinţă, în curăţirea de patimi, în dobândirea harului lui Dumnezeu.
„Cei care trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte şi rămân închişi iubirii
dumnezeiesc-universale asemănătoare lui Hristos. Astfel de oameni trăiesc şi mor fără ca
duhul lor să se înalţe sătre Cer” 68.
Obiectivul urmărit de preot de-a lungul întregii săptămâni este, aşadar,
starea de pocăinţă care nu trebuie să-l părăsească nici o clipă. Aceasta îl va ajuta
pe preot să se adâncească şi să crească în relaţia sa cu Dumnezeu, cu familia
proprie şi cu enoriaşii. Evenimentele importante sau situaţii obişnuite pot fi tot
atâtea prilejuri şi provocări de creştere în legătura sa cu Cerul şi cu pământul. De
aceea, raportarea la Dumnezeu şi la aproapele depinde de felul cum trăieşte
fiecare clipă a zilei. Este important ca preotul să nu uite că viaţa sa are un sens, o
direcţie spre care trebuie să se îndrepte. Este o diferenţă fundamentală între o zi
sau o săptămână trăite la întâmplare şi o zi sau o săptămână în care se urmăreşte
atingerea unui ţel. Filosoful Constantin Noica vorbeşte despre „ziua” care „este”
şi cea care „nu este”, corespunzător cu plinătatea sau golul care definesc acea zi.
Sensul motivează fiecare zi trăită, iar lipsa sensului face ca acea zi „să nu fie”.
„Nulla dies sine linea” („Nici o zi fără o linie”), spunea Plinius cel Bătrân (+ 79 î.Hr.).
Grija preotului trebuie să fie aceea de a se hrăni din „pâinea cea spre fiinţă” –
Hristos -, de a se adăpa din „apa cea vie” – viaţa veşnică – pentru a hrăni şi adăpa
cu ce se cuvine şi cum se cuvine pe cei aflaţi sub păstorirea lui.
În organizarea programului pentru zilele de luni până vineri există, cum
deja s-a afirmat, o mare libertate. Acest program ar trebui, totuşi, să cuprindă

68 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 22.

35
câteva elemente gândire, organizate şi concretizate după cum consideră mai bine
fiecare, şi anume, pravila de rugăciune, timp trăit în familia proprie, lectură
teologică şi de cultură generală, pregătirea predicii de duminică şi pentru ocazii
speciale, grija pentru biserică, vizitele pastorale, desfăşurarea de activităţi
economice compatibile cu preoţia. La acestea se adaugă unele activităţi care nu
au neapărat o ritmicitate săptămânală: organizarea de pelerinaje, participarea la
întrunirile lunare sau semestriale de la protopopiat, participarea la cercurile
pastorale, relaţia cu autorităţile locale şi regionale etc.

1. Pravila de rugăciune a preotului

Despre rugăciunea preotului s-a vorbit în cadrul capitolului intitulat Starea
de jertfă în viaţa preotului, rugăciunea fiind unul din mijloacele deobândirii stării
de jertfă. La cele spuse, adăugăm câteva referinţe din experienţa şi scrierile unor
părinţi de odinioară sau din perioada mai apropiată care s-au preocupat de acest
subiect.
În Liturghier la capitolul „Povăţuiri”, întâlnim „Regulă pentru rugăciunile ce
se cuvine a se face de cei care se pregătesc a sluji” 69. Nu este vorba despre canonul
legat de Sfânta Împărtăşanie. „Regula” are în vedere fiecare zi a săptămânii,
începând cu sâmbătă seara, şi cuprinde îndrumări pentru rugăciunile care se
cuvin a fi citite în fiecare zi a săptămânii. Este vorba de pravila pentru Liturghia
de duminică, pravilă care începe încă de luni.
Legat de pravila zilnică a preotului, redăm cuvintele Părintelui Miron
Mihăilescu, în care se subliniază starea de rugăciune permanentă: „Între o
împărtăşanie şi următoarea, hrana noastră este chemarea «Doamne», venită din adânc,
rostită neîncetat nu prin cuvinte, ci ca o stare permanentă a inimii ce-L recunoaşte
uimită pe Dumnezeu şi numai pe El, în toate. Acest «Doamne» este un fel de cântare
continuă a inimii, de admiraţie şi mulţumire, încredinţarea că El e veşnic cu noi şi
putem, ca atare, să nu mai greşim” 70. Acelaşi Părinte spune: „Canonul acesta,
cuprinzând rugăciunile dinainte şi după Sfânta Împărtăşanie, e o stare de fapt a inimii
omului în faţa lui Dumnezeu, clipă de clipă, nu numai când ne împărtăşim. Aici cel mai
important rol îl are rugăciunea inimii, suspinul continuu al inimii care se doreşte a fi
umplută cu Hristos, nesuferind să bată singură, în gol. Starea de canon e starea de fiecare
clipă. În fiecare clipă, de dimineaţa până seara, am în vedere că sunt împărtăşit şi, de cu
seară, îmi vine râvna să repet împărtăşirea şi mâine, ca să pot trăi şi mâine. Deja, seara,
mă preocupă grija ca mâine să nu rămân neîmpărtăşit. De dimineaţă până seara am tot
mulţumit lui Dumnezeu, iar seara mă pregătesc pentru o nouă împărtăşire. Asta e o
69 Liturghier, p. 476-478.
70 Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 232.

36
stare de spirit care trebuie să fie continuă. Dacă cititul acela (al canonului, n.n.) este cu
adevărat în duhul şi în sensul celor spuse, este de folos” 71.
Un alt părinte, preot de mir, canonizat de Biserica Rusă, Sfântul Ioan de
Kronştadt spune: „Rugăciunile de seară străduieşte-te să le citeşti din toată inima,
chiar de te ademeneşte somnul – nu cruţa nici trupul tău pentru Domnul. De unde ştii
că nu va fi aceea ultima ta rugăciune de seară? Poate te vei culca şi nu te vei mai trezi
sau te vei trezi bolnav. De aceea, fiule, cruăţeşte-ţi totdeauna păcatele tale de cu seara
prin rugăciune sârguincioasă” 72.
Arhiepiscopul Pavel al Finlandei are, de asemenea, un cuvânt foarte
potrivit pentru subiectul de faţă: „Până te pregăteşti dimineaţa pentru a merge la
treaba ta, cine te împiedică să spui Rugăciunea (lui Iisus, n.n.), fiul meu? De acasă până
la serviciu ai nevoie de timp. Spune înlăuntrul tău continuu «Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă!». Mâinile tale lasă-le să lucreze. Ochii tăi să fie atenţi la treaba pe care o
faci. Picioarele tale să se mişte la treaba ta. Dar gândul tău, cu «Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă!» să facă companie cu Iisus Hristos. Fie că treaba ta cere
concentrare, fie că nu, tu poţi să spui Rugăciunea. O jumătate de minut, de fiecare dată!
Poţi chiar să întrerupi şi cea mai importantă lucrare a ta, şi pomenirea Numelui lui Iisus,
prin Rugăciune, va rămâne ca un curent subteran în sufletul tău.” 73

2. Familia preotului şi grija preotului pentru propria familie

Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui
casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5), arătând prin
aceasta necesitatea absolută ca preotul să se îngrijească şi de propria sa familie.
Ispita activismului social îl îndepărtează pe preot de legătura cu propria familie.
Există însă şi ispita contrară de a aloca tot timpul familiei în detrimentul slujirii
sale preoţeşti. Pentru a păstra echilibrul, este nevoie ca aceste două ispite să fie
înlăturate.
Preotul Virgil Gheorghiu aminteşte în cărţile sale despre momentele pe
care le-a trăit ca fiu de preot în casa tatălui său. Îşi amintea, printre altele, de
sentimentul geloziei pentru că tatăl său nu aparţinea doar lui, ci trebuia ca el să-
şi împartă tatăl cu ceilalţi copii ai satului. Prin aceasta, se poate vedea, pe de o
parte, taina unui om care îi consideră pe toţi enoriaşii ca propriii săi fii, dar şi
drama unui om care nu alocă suficient timp propriului copil.
Imagini revelatoare despre viaţa de familie a preotului le putem afla, de
pildă, la Părintele Alexandru Schmemann: „Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au

71 Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, ed. Christiana, Bucureşti, 2004,
p. 259-260.
72 Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, ed. Egumeniţa, 2012, p. 240
73 Enciclica Arhiep. Pavel al Finlandei din 1984, apud Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume,

ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p....

37
trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa
mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile «serioase», frământările, în
comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe
care o savurez împreună cu L., două trei ore de linişte seara. Nici o discuţie «specială».
Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei
fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar
părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne
apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.”74
În alt loc din Jurnalul său, Părintele Schmemann vorbeşte despre ce
înseamnă să ai o viaţă tumultoasă: „Îmi place acasă, iar când sunt plecat peste noapte,
e ca şi cum aş muri – întoarcerea pare atât de departe! Gândul acasă mă bucură atât de
mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment
de bucurie. Mi-ar place să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi căldura. De
fiecare dată când văd un bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă,
mă gândesc: merg spre casă, către viaţa adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par
apropiaţi şi dragi.”75
Altădată scrie despre nepoţica sa: „Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a
stat la noi. «Un copil, o pasăre, o floare … cuvinte ce-mi plac.» Unde nu este întristare
după Dumnezeu, pace, amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este
Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea
aceasta îngrozitoare care-i macină pe oameni?” 76 sau despre atmosfera din familie:
„Seara trecută, am cinat la familia N. Realitatea fericită a unei familii, frumuseţea şi
bunătatea ei. Nu am discutat nimic important. Copiii au cântat la pian. Toţi ne-am
simţit bine. Familia nu are un ţel, nu este pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă,
iar ţelurile apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă învăluit de acea bucurie şi
«bunătate»”.77
Din fidelitate faţă de adevărul că „nimeni nu poate duce pe cineva mai departe
decât este el însuşi”, subiectul legat de grija preotului faţă de propria familie este
prezentat în exclusivitate prin intermediul unor mărturisiri făcute de preoţi de
parohie care au cunoscut bucuriile şi greutăţile vieţii de familie.
„Bine ar fi ca preotul să acorde atenţie familiei sale”, spunea recent un preot
din Moldova: „să iasă la o plimbare în mijlocul naturii sau pur şi simplu să petreacă, să
stea cu familia sa. Trebuie ca preotul să nu uite de ai săi, cu atât mai mult cu cât
momentele petrecute în familie sunt puţine sau mai puţine faţă de familiile oamenilor
obişnuiţi. Soţia, copiii au nevoie de prezenţa soţului şi a tatălui. Aici este o mare piatră de
încercare pentru preot şi dacă el nu va şti şi reuşi să o gestioneze bine pot apărea mari

74 Biografia unui destin misionar…, p. 53.

75 Ibidem, p. 72.
76 Ibidem, p. 48.
77 Ibidem, p. 199.

38
probleme (uneori, captivat de ceea ce are el de făcut, uită de familia sa. Aici, în special la
soţie, se acumulează multe nemulţumiri, frustări care la un moment dat vor răbufni).
Familia preotului este deosebit de importantă pentru lucrarea sa pastorală. Dacă are aici
pace şi linişte, lucrează şi în parohie cum se cuvine. De multe ori se uită acest lucru şi
este sacrificată familia – deşi, cred că o astfel de abordare nu este autentică: cel care nu
este atent şi la familia sa nu poate fi un bun păstor nici pentru ceilalţi. Undeva, ceva nu
este în regulă”.
În jurnalul său, Părintele Alexandru Schmemann descrie stările sufleteşti
prin care trece în legătură cu propria familie. Cuprins uneori de ceea ce el
numeşte „blestemul muncii”, mărturiseşte: „Tânjesc să fiu liber, liber să «trăiesc»:
soţia şi familia mea (nu am timp), prietenii (nu am timp), natura (nu am timp), lectura
de cultură (nu am timp liber). Mi-ar plăcea să trăiesc în aşa fel, încât fiecare moment să
fie plenitudine şi nu agitaţie, şi fiind deplin, timpul ar fi rugăciune, o legătură cu
Dumnezeu, transparenţă pentru Dumnezeu, care ne-a dat viaţă, nu agitaţie”.78
Obligat prin natura slujirii de decan şi profesor de teologie, de conferenţiar
în America şi adesea în Europa, Părintele Alexandru tânjeşte după „acasă”, după
bucuria căminului: „Îmi place acasă, iar când sunt plecat peste noapte, e ca şi cum aş
muri – întoarcerea pare atât de departe! Gândul acasă mă bucură atât de mult! Toate
casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment de bucurie.
Mi-ar plăcea să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi căldura. De fiecare dată
când văd un bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă, mâ gândesc:
merg spre casă, către viaţa adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiaţi şi
dragi”.79
Familiile prietene ale familiei preotului devin izvoare de inspiraţie pentru
ceea ce înseamnă „frumuseţea”, „bunătatea” şi „bucuria” vieţii de familie: „Seara
trecută am cinat la familia N. Realitatea fericită a unei familii, frumuseţea şi bunătatea
ei. Nu am discutat nimic important. Copiii au cântat la pian. Toţi ne-am simţit bine.
Familia nu are un ţel, nu este pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă, iar ţelurile
apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă învăluit de acea bucurie şi «bunătate»”.80
Gândul „acasă” sau experienţele altor familii, deşi importante, nu pot
echivala cu fericirea de a „savura” cafeaua de dimineaţă alături de soţie: „Ieri a
fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul
Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate
discuţiile «serioase», frământările, în comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea?
Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două trei ore de
linişte seara. Nici o discuţie «specială». Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă
am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar

78 Biografia unui destin misionar..., p. 65-66.

79 Ibidem, p. 72.
80 Ibidem, p. 199.

39
să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi
fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem
mai puţină nevoie de cuvinte” 81.
Viaţa oferă preotului multe bucurii: bucuria altarului, bucuria
propovăduirii, bucuria carităţii etc. Toate acestea sunt umbrite dacă preotul nu
are şi „prezenţa unei prezenţe tainice” şi anume: „fericirea deplină a familiei mele: casa,
copiii, nepoţii”82.
Familia devine, astfel, izvorul care alungă „neliniştea îngrozitoare care-i
macină pe oameni”. „Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. «Un copil, o
pasăre, o floare... cuvinte ce-mi plac». Unde nu ese întristare după Dumnezeu, pace,
amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie,
dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare care-i
macină pe oameni?” 83

3. Lecturile preotului
Sufletul, mintea, inima omului nu pot trăi cu adevărat fără hrană
duhovnicească, după cum trupul nu poate supravieţui fără mâncare. Hrana
duhovnicească a preotului este bogată şi diversă: rugăciunea particulară şi
rugăciunea euharistică, răbdarea necazurilor, ascultarea cu smerenie, fericirea de
a fi mic etc. La acestea şi la multe altele se adaugă, în mod necesar, lectura zilnică
sau cel puţin de două, trei ori pe săptămână.
Preotul are nevoie de lectură nu numai sau nu în primul rând pentru a
dobândi informaţii pe care să le folosească la momentul potrivit. Motivaţia ar
trebui să fie alta şi anume creşterea în cele duhovniceşti, curăţirea, primenirea şi
îmbogăţirea sufletului şi a minţii prin intermediul experienţelor trăite de alţii şi
descrise de cărţi.
Preotul, ca doctor de suflete, este chemat în permanenţă să-şi actualizeze
cunoştinţele teologice pentru a oferi bolnavilor doctoria adecvată pentru răni din
ce în ce mai greu de tămăduit. „Precum zicea un dascăl”, mărturiseşte Sfântul
Nicodim Aghioritul, „mare lucru este acesta, adică doctorii să se îndeletnicească de-a
pururea cu citirea cărţilor celor doctoriceşti, pentru ca să afle vreo doctorie nouă cu care
să poată să lungească viaţa cea vremelnică a vreunui bolnav. Dimpotrivă, duhovnicii
rareori sau cu greu deschid vreo carte dumnezeiască ca să înveţe vreo doctorie prin care
să dea viaţă veşnică şi mântuire păcătoşilor” 84.
Lectura, studiul sunt importante, necesare, folositoare numai dacă sunt
făcute „în duh de rugăciune”. „Studiul”, spune Părintele Dumitru Stăniloae,

81 Ibidem, p. 53.
82 Ibidem, p. 118.
83 Ibidem, p. 48.
84 Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

40
„trebuie să se facă cu continuitate, cu disciplină, cu perseverenţă, nu la întâmplare,
trecând capricios de la o latură la alta. Acesta nu mai e studiu, ci reverie. Trebuie studiat
cu creionul în mână, ca sănu se lenevească mintea. Trebuie să se revină mereu asupra
unor lucruri esenţiale, numai aşa ne devin proprii. Şi studiind, preotul să cugete mereu
cum ar putea folosi ceea ce află, pentru lămurirea şi întărirea credinţei sale şi a
păstoriţilor, întrucât prin acestea se evidenţiază adevărurile creştinismului, mărirea lui
Dumnezeu. Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune” 85.
Lectura preotului ar trebui să cuprindă, înainte de toate, Sfânta şi
Dumnezeiasca Scriptură, scrierile sfinţilor părinţi, explicarea Sfintei Liturghii şi a
altor acte liturgice, cărţi folositoare de suflet (despre rugăciune, despre ispite şi
încercări, despre contemplarea lui Dumnezeu etc.), dar şi cărţi sau lucrări
importante din domeniul literaturii române şi universale.
Din lectura preotului n-ar trebui să lipsească ceea ce s-ar putea numi
„biblioteca esenţială” a preotului, şi anume:
1. Sfânta Scriptură
2. Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis, Sibiu
3. Proloagele
4. Patericul
5. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed.
Institutului Biblic, Bucureşti
6. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti
7. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la psalmi, Ed. Doxologia, Iaşi
8. Sf. Grigorie Dialogul, Cartea Regulei pastorale, ed. Institutului Biblic, Bucureşti
9. Filocalia românească
10. Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române
11. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Iov, Ed. Doxologia, Iaşi
12. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, (vol. 1-3), Ed.
Institutului Biblic, Bucureşti
13. Diac. Ioan I. Ică jr., Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie
Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Studii şi texte, Ed. Deisis, Sibiu
14. Ne vorbeşte Părintele Cleopa
15. Părintele Ilie Cleopa, Predici
16. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină, Bucureşti
17. Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-
1983), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia
18. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis,
Sibiu
19. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice (vol. 1-5), Ed. Bizantină, Bucureşti
85Pr. prof. D. Stăniloae, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6 / 1957,
p. 311.

41
 20. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sophia, Bucureşti
21. Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, ed.
Evanghelismos, Bucureşti
22. Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca
23. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, ed. Deisis, Sibiu
24. Întreaga colecţie Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
25. Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească

Oricâtă importanţă am da studiului, lecturii, nu trebuie uitat că numai

harul lui Dumnezeu curăţă mintea, îmbăgăţeşte sufletul şi dăruieşte adevărata şi
deplina cunoaştere. Lecturile sunt numai mijloace (importante, însă nu esenţiale).

4. Pregătirea predicii
Una din slujirile preoţeşti este cea învăţătorească. Ocazia cea mai potrivită,
deşi nu unica, prin care preotul să-şi împlinească slujirea de învăţător este
predica din duminici, sărbători sau cea prilejuită de diferite situaţii speciale.
Pregătirea din timpul şcolii de teologie, studiul individual prin lectură şi,
mai ales, viaţa sa duhovnicească, constituie fundamentul cuvântului rostit de
preot la predică sau cateheză. Pornind de la tot ceea ce a acumulat de-a lungul
vieţii ca pregătire teologică şi ca experienţă duhovnicească, preotul este chemat
să aprofundeze tema predicii, să o fundamenteze scripturistic şi patristic, să se
inspire din cuvintele rostite de alţi predicatori şi, mai ales, să se folosească de
mărturisirile unor persoane cu viaţă sfântă.
Cu alte cuvinte, preotul trebuie să-şi găsească timp adecvat în timpul
săptămânii pentru a pregăti cu multă atenţie predica următoare. Mărturia
mitropolitului Antonie Plămădeală este elocventă în acest sens: „Pregătirea
predicii trebuie să înceapă de luni dimineaţa şi să dureze până Duminică dimineaţa.
Toată săptămâna trebuie să te gândeşti la predică. Eu mi-am făcut în această privinţă un
canon personal, ca să fie un exemplu pentru toţi preoţii din eparhie. Eu nu intru în
catedrală fără să vobesc. Dar să nu vă imaginaţi că improvizez predica vreodată. O
pregătesc întotdeauna. Pentru predică trebuie citit mult, gândit mult, pornind de la
Sfânta Scriptură, de la textul ce urmează a fi comentat şi explicat. Trebuie să i se caute
toate implicaţiile”86.
Necesitatea absolută a pregătirii predicii este accentuată cu mult înainte de
marii părinţi ai Bisericii. În cuvântul său Despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur
insistă cu putere asupra pregătirii cuvântului de învăţătură: „Preotul nu-i scutit de

86 Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 86.

42
muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un deosebit talent oratoric – şi sunt puţini
de aceştia! – pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu.” 87
În pregătirea predicii, preotul trebuie să se gândească la cei cărora le
predică, la nivelul lor duhovnicesc şi cultural, la nevoile pe care le au pentru ca
învăţătura propovăduită să răspundă frământărilor şi problemelor lor. În acelaşi
timp, nu laudele primite de la oameni, ci slava lui Dumnezeu trebuie să caute
preotul în predica pe care o rosteşte: „Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
„să-i fie lui singurul îndreptar şi singura călăuză pentru alcătuirea desăvârşită a
predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele” 88.
În centrul predicii, trebuie să se afle Hristos Domnul, „Calea, Adevărul şi
Viaţa”. Cuvântul preotului este cuvântul Domnului şi singur cuvântul
Domnului, nu al omului, poate aduce răspunsul căutat cu ardoare de oameni.
„Sunt aproape sigur”, spune Părintele Alexandru Schmemann, „că o predică
autentică este răspunsul la îndoieli şi ispite precum şi vindecarea lor. Dar propovăduirea
despre Hristos şi numai despre El – cunoaşterea, întâlnirea, ascultarea şi iubirea Lui –
poate îndepărta îndoielile şi porblemele. Ceea ce-l face puternic pe un predicator autentic
este faptul că îşi direcţionează predica şi către sine, către neputinţa sa, către lipsa de
credinţă şi inima-i căldicică”89,

5. Grija pentru biserică

Locul central al slujirii preoţeşti este biserica. De la construcţie, până la
pictură, de la icoane până la veşminte, de la cărţile de slujbă până la cântarea de
la strană, biserica trebuie să aibă înfăţişarea „Sfintei Sfintelor”. Preotul este chemat
să organizeze în aşa fel lucrurile legate de biserică pentru ca tot omul care intră
în biserică să poată simţi lăuntric adevărul că „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni
se pare a sta”.
Primul gând pe care trebuie să-l aibă preotul este legat de lucrurile sfinte
din altar şi anume: locul şi starea în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie şi
Sfântul şi Marele Mir, Sfântul Antimis, Sfintele vase, starea sistemului de
scurgere a apei de la Proscomidiar (în nici un caz la canalizare). Sfânta Masă şi
curăţenia din Sfântul Altar, starea veştmintelor liturgice şi a candelelor care ard
cu untdelemn, prescurile şi vinul de la Proscomidiar, cărţile de slujbă şi cântarea
de la strană, pangarul bisericii şi biblioteca parohială, icoanele praznicelor şi ale
sfinţilor sunt lucruri care intră în preocuparea permanentă a preotului.
O atenţie deosebită trebui acordată curăţeniei şi nu numai datorită faptului
că spaţiul bisericii nu este compatibil cu murdăria şi dezordinea, ci, mai ales, din

87 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 164

88 Ibidem, p. 167-168
89 Biografia unui destin misionar..., p. 60.

43
pricina părticelelor din Sfintele Taine care cad (să nu fie!) pe covor sau a
lucrurilor sfinte.

6. Problema kitsch-ului în Biserică

O atenţie deosebită trebuie acordată autenticului, frumosului din biserică.
În ultima jumătate a veacului trecut s-a observat o îndepărtare treptată a
românului de autentic, de frumos. Modernizarea oraşelor şi satelor, influenţele
străine au făcut ca românii, în majoritatea lor, să piardă simţul autentic al
frumosului. Vestimentaţia se schimbă spre lucruri artificiale, locuinţele iau
aspectul de bloc sau de vilă occidentală, hrana se chimizează, simţul pentru
muzica adevărată se diminuează etc.
Din păcate, această stare de lucruri se observă şi în biserici. Chiar de la
sfârşitul veacului XVIII şi, apoi în veacurile XIX şi XX, se observă în Moldova şi
în Ţara Românească o îndepărare treptată de la arhitectura şi pictura autentică
din biserici. Obiectele de cult, cântarea la strană, învăţământul teologic se
schimbă terptat spre zone străine duhului ortodox autentic. „Captivitatea
babilonică”90 se întinde asupra întregii vieţi bisericeşti ortodoxe, începutul
eliberării făcându-se observat în perioada interbelică, continuat firav după război
şi până astăzi. S-au creat „zone libere” de „captivitate babilonică” însă suntem încă
departe de descătuşarea totală din ceea ce poate fi numit astăzi „robia kitsch-ului”
din biserici. Acesta este prezent în arhitectura, pictura, obiectele de cult din
multe dintre bisericile noastre.
Conceptul de „kitsch” – termen de origine germană – desemnează „arta” de
prost gust, pseudo-arta, frumosul contrafăcut, lipsa de bun gust, în general.
În mod obişnuit, kitsch-ul este o pervertire a frumosului, iar în biserică
acesta constituie şi o problemă de ordin teologic şi misionar. „Dacă adevărul este
întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată”91, spunea Paul
Evdokimov. Aceasta înseamnă că nu întotdeauna ceea ce place unei persoane, o
atrage, o mulţumeşte este în mod necesar frumos, adică autentic, în sens real.
Există „frumuseţea care salvează omenirea”, după cum spunea Dostoievski 92, şi
frumuseţea amăgitoare, prefăcută, vicleană, care luptă pentru distrugerea lumii.
Dumnezeu este Frumuseţea mântuitoare a lumii, iar Lucifer este falsa frumuseţe,
frumuseţea disimulată, mincinoasă. În viaţa Sfântului Ciprian este descrisă
„slava” căpeteniei întunericului, ca o „floare”, „coroană”, „aur”, „pietre luminoase”:
„Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu

90 Expresie folosită de cunoscutul patrolog rus Părintele George Florovsky la Primul congres internaţional
al Facultăţilor de teologie de la Atena din 1936, pentru a caracteriza pătrunderea tipului de gândire
scolastic în învăţământul teologic ortodox.
91 Paul Evdokimov, Arta icoanei, ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 38.
92 Idiotul, partea a III-a, cap. 5.

44
adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui
erau minunate” 93.
În biserică, totul trebuie să fie frumos în sensul adevărat al cuvântului, ca o
prelungire, ca o reflectare a frumuseţii dumnezeieşti. Preotul este cel dintâi
chemat a veghea ca frumuseţea bisericii, în formele sale de arhitectură, pictură,
obiecte liturgice, să închipuie frumuseţea cea de sus, nu o falsă frumuseţe de care
se foloseşte cel rău pentru a-l îndepărta pe el şi pe credincioşii păstoriţi de el de
la adevăratul duh al Bisericii Ortodoxe.
Atenţia preotului trebuie să fie maximă în această privinţă pentru că nu
este numai o problemă de „artă”, de „estetic”, de „armonie”, ci implică aspecte de
ordin teologic, dogmatic, cu urmări asupra vieţii duhovniceşti.
Există o relaţie directă între credinţa dreptmăritoare şi tradiţia Bisericii în
domeniul arhitecturii, picturii, obiectelor liturgice bisericeşti. A nu păstra
legătura între credinţă şi spaţiul ecclesial unde se manifestă liturgic această
credinţă înseamnă introducerea unei „schizofrenii”, dedublări, falsităţi în viaţa
duhovnicească a creştinului. „Să te rogi corect, chipurile, în duh ortodox, unei
reprezentări sufleteşti incorecte, neortodoxe, este astăzi o practică eclezială banală,
întâlnită mai ales în mănăstiri şi în bisericile parohiale. Sintagma reprezentare
incorectă nu se referă la imagini greşit pictate, mai puţin reuşite sau netalentate, ci la
modelele duhovniceşti lăuntrice ale acestora, ale minţii şi inimii deviate dogmatic. (...)
Mulţi preoţi şi destui ierarhi ar fi caterisiţi imediat dacă ar predica sau ar propovădui aşa
cum predică şi propovăduiesc vizual picturile care le acoperă zidurile bisericilor şi
tablourile religioase spre care îşi aţintesc fervoarea. Vina cea mare o poartă, desigur,
păstorii.”94
Această deviere se constată mai ales în spaţiul iconografic al Bisericii, ca o
influenţă străină duhului autentic al acesteia. În multe din bisericile noastre
găsim şi astăzi aşa-numita pictură realistă, influenţă occidentală pătrunsă în
Moldova, Ţara Românească, precum şi în alte zone ale Bisericii Ortodoxe.
În esenţa ei, problema este de ordin teologic. Omul, în tradiţia occidentală
a celui de-al doilea mileniu, este aşezat în centrul preocupărilor. Arta bisericească
este total „umanizată”, închisă în imanent, eliminându-se orice referinţă la
dumnezeire în sensul autentic al cuvântului. Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi
îngerii apar în reprezentările occidentale, dar sunt înfăţişaţi ca nişte oameni bine
hrăniţi, opulenţi şi plini de viaţă. Totul este destinat să impresioneze, să placă
ochiului, să încânte privirea, să încălzească sentimentul. Accentul este concentrat
pe „acum”, „aici”, fără adâncime duhovnicească de durată. S-a căzut în ceea ce
Christos Yannaras numeşte „marea erezie a epocii noastre”, adică pietismul sau

93 Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, ediţia a doua, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 22.
94 Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana, ed. Anastasia, Bucureşti, 2010, p. 80.

45
sentimentalismul pietist, care este, de fapt, falsa evlavie, mai periculoasă decât
lipsa de evlavie. Este vorba de o nouă ispită prin care cel viclean amăgeşte pe cei
credincioşi.
Sorin Dumitrescu, o voce puternică întru apărarea autenticului în arta
ecclesială, vorbeşte despre o necanonicitate, de un mod „privat de a crede şi a şi-L
închipui pe Dumnezeu”: „Cinquecentoul şi Renaşterea vor propaga peste tot, cu aplomb
cultural nou şi atrăgător, forma secularizată a tabolului religios medieval. (...)
Sentimentalismul creştinismului domestic occidental, religios şi emancipat, va dori cu
ardoare aă-şi regăsească psihismele propriei religiozităţi în tablouri nesofisticate
dogmatic cât mai proxime felui său necanonic şi privat de a crede şi de a şi-L închipui pe
Dumnezeu”95.
Kitsch-ul în biserică se manifestă şi în arhitectură, şi în podoabele
bisericeşti. Preotul care coordonează zidirea şi pictarea unei biserici este chemat
să manifeste atenţie maximă la alegerea proiectantului, constructorululi şi
pictorului. Odată ce biserica a fost construită şi pictată, preotului nu-i mai
rămâne decât atenţia la împodobirea bisericii cu cele ce se cuvin în conformitate
cu rânduiala bisericească ortodoxă autentică. În mod special, preotul trebuie să
nu introducă în biserică: flori de plastic, ceasuri de perete, candele electrice,
ornamente tradiţionale tip prosoape sau batiste etc.
Florile artificiale sunt un simulacru de jertfă adusă Casei Domnului. Dacă
se aduce în biserică o floare, aceasta trebuie să fie produsul pământului, să
reprezinte ceva viu, proaspăt. Floarea naturală se aduce des, constituie o jertfă
continuă şi nu are nimic în comun cu pietrificarea, osificarea, artificialitatea
florilor din plastic.
Prezenţa ceasurilor ataşate pereţilor bisericii, în altar sau în naos şi
pronaos, precum şi privirea spre ceasul de mână sau de pe ecranul telefonului
mobil constituie opusul îndemnuli liturgic: „toată grija cea lumească de la noi să o
lepădăm”. Prezenţa unei persoane în biserică la slujbă, pentru a fi adevărată, reală,
constituie intrare în ambianţa Împărăţiei cerurilor, unde elementele timp şi
spaţiu sunt depăşite. De aceea, prezenţa ceasurilor pe zidurile interioare ale
bisericilor creează o stare ambiguuă, contradictorie cu ceea ce glăsuieşte duhul
Bisericii: „În biserică (...) totul este deosebit de chipul acestui veac şi are menirea de a ne
închide ferestrele dinspre lumea aceasta şi a le deschide pe cele dinspre lumea cerească,
dinspre cele dumnezeieşti, dinspre veacul eshatologic. (...) Din această perspectivă, cred
că prezenţa ceasului în biserică nu este tocmai potrivită, dacă ţinem seama că ceasul ne
articulează în chip obligatoriu timpului veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă
în biserică ne articulează veşniciei”96.

95 Ibidem, p. 166-167.
96 Pr. prof. Constantin Coman, Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologică a realităţii, p. 30.

46
 Omniprezenţa instalaţiilor electrice în biserici aduce, de asemenea, o
atmosferă de artificialitate care dăunează adâncirii stării lăuntrice definitorie
pentru omul care se află în faţa lui Dumnezeu. Dincolo de o anumită utilitate pe
care, eventual, o reprezintă electrificarea bisericilor, s-a ajuns la un abuz care
dăunează evlaviei autentice. În Sfântul Munte Athos, toate clădirile mănăstirilor
sunt electrificate, cu excepţia bisericilor. În contradicţie cu această atitudine, sunt
anumite biserici în multe părţi ale lumii, unde beculeţele au înlocuit flacăra
untdelemnului din candele, s-au răspândit pe părţi semnificative ale
iconostasului, înconjurând sfânta cruce şi icoanele, făcând reclame luminoase ca
în supermarket-uri.
Lumina fizică din biserici este dată de aureola sfinţilor, candele şi
lumânări. Lumina răspândită de acestea ajută la adâncire, interiorizare, stări
absolut necesare în relaţia cu Dumnezeu. La întrebarea de ce în biserică se
folosesc lumânări şi, în mod special, lumânări galbene, un profesor de teologie
mărturiseşte: „Am întrebat un mare duhovnic, la un moment dat, de ce ortodocşii
folosesc lumânări galbene şi mi-a răspuns fără ezitare: pentru faptul că sunt făcute din
ceară de albine care este galbenă! Şi sunt făcute din ceară de albine pentru că este cel mai
curat şi nestricăcios produs, fiind datorat albinelor lucrătoare – pururea fecioare. (...)
Lumina aurie este modul de a reprezenta împărtăşirea reală a lumii create şi a omului de
Dumnezeu Însuşi, de harul dumnezeiesc, de energiile dumnezeieşti necreate. Spaţiul
eclesial ortodox – dominat de culoarea aurie – reprezintă chipul sfinţit, chipul ceresc,
adică pătruns de harul dumnezeiesc al lumii necreate” 97
Împodobirea bisericii cu lucruri dăruite de credincioşi creează o presiune
asupra preotului de a le aşeza în altar, în naos, ataşate de pereţii bisericii, de
candelabre sau icoane. „Un şergar brodat este oferit de către fiica sau soţia epitropului
care doreşte morţiş ca el să fie pus deasupra capului nu ştiu cărui sfânt, aşa, cam pe la
mijlocul bisericii; o faţă de masă cu «alesături» strălucitoare este donată de mătuşa unuia
dintre enoriaşii cu dare de mână şi larg la inimă, care şi-a plecat mereu urechea la nevoile
finanicare ale bisericii, astfel că respectiva cusătură trebuie să ajungă musai pe masa
sfântului altar” 98.
În astfel de situaţii, preotul este chemat să manifeste înţelepciune,
cumpătare şi fermitate. Scăpată de sub control, situaţia devine din ce în ce mai
împovorătoare, preotul nemaiavând puterea să reziste propunerilor „cuvioase şi
generoase” din partea credincioşilor. Astfel, biserica se transformă într-un bazar
multicolor în care Duhul Domnului cu greu îşi mai găseşte loc.
La o primă şi superficială vedere, aceste lucruri pot apărea mărunte,
nesemnificative, neatingând esenţialul. Însă consecinţa unei stări de lucruri care

97 Ibidem, p. 20-21.
98 Conf. Mihaela Palade, „Fenomentul kitsch, între estetic şi religios”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 2003.

47
nu respectă rânduiala de veacuri a Bisericii este uriaşă asupra esenţialului, adică
asupra pregătirii oamenilor pentru mântuire.

7. Desfăşurarea de activităţi economice

Preotul de parohie în Biserica Ortodoxă este căsătorit şi are obligaţia
întreţinerii familiei proprii. Aceasta se realizează din resursele materiale ale
parohiei, din sprijinul statului – acolo unde acesta există – şi din lucrul mâinilor
sale.
Sfântul Apostol Pavel spune că „cei ce slujesc altarului au parte de la altar. Tot
aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din
Evanghelie” (1 Cor. 9, 13-14). Pe de altă parte, în paralel cu activitatea de
propovăduire a Evengheliei, Sfântul Apostol Pavel făcea corturi pentru a se
întreţine din vânzarea lor.
În legătură cu activităţile cu caracter economic în care preotul de parohie
este implicat este necesară cunoaşterea motivaţiei acestei implicări. Este nevoie
de o asemenea implicare pentru a asigura sieşi şi membrilor familiei un trai în
limitele normalităţii sau există ispita câştigului material de dragul câştigului
pentru a avea tot mai mult şi a răspunde la nevoile mereu crescânde şi care nu au
legătură cu normalitatea unui trai decent?
Pentru a se orienta în direcţia corectă, preotul este chemat să cunoască, mai
întâi, prevederile canonice în domeniu. În textul canoanelor de mai jos se
interzice preotului desfăşurarea unor activităţi de tip militar, politic şi de
anumite nuanţe comerciale:
- Can. 6 ap. interzice clericului „purtările de grijă lumeşti”: „Episcopul sau
preotul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se
caterisească”
- Can. 81 ap interzice clericului asumarea de responsabilităţi politice: „Am
zis că nu se cuvine ca episcopul sau prezbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri
obşteşti (publice), si să se hărăzească (dedice) nevoilor (treburilor) bisericeşti. Deci
ori să se supună a nu face aceasta, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea
Domnului, nimeni nu poate sluji la doi domni”
- Can. 83 ap şi can 7 sin. IV ec exclud din viaţa clericului slujirea militară:
„Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o
funcţie militară), şi voind să le ţină pe amândouă, dregătoria romană de stat şi
cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale cezarului sunt ale cezarului
şi ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu”; „Am hotărât ca cei ce au fost
rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în
dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se
reîntoarcă la aceea ce ami întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei”

48
 - Can. 3 sin. IV ec şi can. 17 Cartagina nu permit clericului să fie
administrator al averilor altora, în afara celor aparţinând Bisericii: „A venit
la Sfântul Sinod (la cunoştinţa Sfântului Sinod) că oarecari dintre cei cuprinşi
(incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig ruşions şi se
îndeletnicesc cu treburi lumeşti, apoi, lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi
alergând prin casele lumenilor, din iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea
(administrarea) de averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a rânduit ca de acum
înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi,
nici să se vâre pe sine în chivernisirea lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi
chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstinicilor
(minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor
bisericeşti sau a orfanilor sau văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai
vârtos au trebuină de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva
de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite, unul ca acela să se supună
pedepselor bisericeşti”; „se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se
facă arendaşi, sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru
ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: Nimeni ostaş
fiind lui Dumnezeu nu se încurcă pe sine în lucruri lumeşti”
- Can. 9 Trulan interzice cu totul clericului să se ocupe de activităţile
cârciumăreşti: „Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru
îndeletnicire cârciumărească. Pentru că dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a
intra în cârciumă, cu cât mai vârtos să slujească altora în aceasta, şi să se apuce de
ceea nu-i este lui îngăduit? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să
se caterisească”
Pornind de la prevederile canonice care interzic clericului – episcop sau
preot – să se ocupe cu „treburi lumeşti”, menţionând şi care sunt acestea, se
ajunge la concluzia, prin iconomie bisericească, a admiterii unor activităţi
economice pentru a se asigura resursele necesare familiei preotului. Implicarea în
propria gospodărie (grădină de zarzavaturi, livadă cu pomi, creşterea păsărilor şi
animalelor etc.), apicultura, sculptura, tâmplăria, croitoria pot aduce preotului
din mediul rural din parohii sărace economic resursele necesare unei vieţi
normale.
În diasporă şi din ce în ce mai des în ţară se întâlnesc situaţii în care
preotul lucrează ca angajat în diferite instituţii publice sau private pentru a-şi
întreţine familia.
În cele din urmă, în acest domeniu, ca şi în multe altele, frica de
Dumnezeu, discernământul, moderaţia şi bunul simţ sunt necesare pentru a avea
o atitudine creştină autentică. Nimeni nu doreşte ca familia preotului să fie
lipsită de cele necesare. În acelaşi timp, opulenţa, ostentaţia şi zgârcenia în viaţa

49
unui preot sunt situaţiile cele mai smintitoare pentru credincioşi şi mai
dăunătore pentru viaţa lăuntrică a preotului şi a familiei sale.
În raportarea sa la bani şi venituri, preotul este chemată să fie „bun
chivernisitor al casei sale”. „Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă,
cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 4-5). Buna chivernisire a
casei sale şi a Casei Domnului trebuie să urmeze cuvântul aceluiaşi Apostol
Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să
fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă
întăreşte” (Filipeni 4, 12-13)
În mijlocul obştii credincioşilor fiind, preotul constituie principalul izvor
de influenţă. Are el o viaţă de libertate care presupune, pe de o parte, a avea cele
necesare, iar pe de altă parte, a nu fi stăpânit de obsesia banilor, a nu robit de
bogăţie sau zgârcenie? Atitudinea preotului faţă de cele materiale inspiră obştea
pe care o păstoreşte în a nu se lăsa dominată de obsesia consumismului care
domină societatea umană actuală. „Omul epocii noastre devine robul propriilor
cuceriri şi este târât de mania consumului. Munceşte mai puţin, dar suferă mai mult.
Trăieşte în mai multă bogăţie, dar se simte mai sărac. Îşi multiplică facilităţile, dar îi
sporeşte angoasa. Îşi înmulţeşte satisfacţiile trupeşti, dar îi creşte nefericirea. Îşi
identifică existenţa cu mijloacele şi confortul pe care le are la dispoziţie. Şi când le pierde
pe acestea, simte că îşi pierde însăşi existenţa” 99.

8. Ţinuta preotului
Un preot ortodox fără reverendă şi fără barbă inspiră artificialitate,
secularizare, inconsecvenţă. Cuvântul rostit în popor: „uite popa, nu e popa” indică
o dureroasă percepţie asupra a ceea ce nu trebuie să fie preotul.
Autoritatea duhovnicească a preotului nu rezidă în mod principal în
reverenda, fesul şi barba sa. Acestea au însă rolul de a sublinia şi întări această
autoritate. Într-o lume a ispitelor omniprezente, ţinuta exterioară a preotului îl
ajută pe acesta să evite situaţii şi locuri unde căderea în păcat este iminentă.
Reverenda, barba, ţinuta preoţească, în general, ajută la misiune. Însă, dacă
nu este potrivit ca un preot să umble fără reverendă sau să fie bărbierit,
păgubitoare este şi grija excesivă acordată acestora: materialul, culoarea, croiala
reverendei, fesului sau rasei, iar în ceea ce priveşte barba, forma acesteia
(decupată, stilizată etc.).
A purata sau nu reverenda, a avea sau nu barbă ţine de o anumită aşezare,
de o înţelegere a duhului ortodox de către preot. În acelaşi timp, fără a absolutiza
ţinuta preoţească, există o corelaţie între această aşezare a preotului şi modul în
care se îmbracă sau se comportă. Interesantă este afirmaţia lui Nae Ionescu: „între

99 G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 429-430.

50
faptul că Răsăritul ortodox refuză să mărturisească Filoque şi faptul că răsăritenii poartă
barbă este o corelaţie atât de strânsă, încât una implică cu necesitate pe cealaltă”.
Aceasta arată că omul se manifestă în funcţie de profilul său sufletesc, în funcţie
de crezul său.

9. Raportarea la mass-media
Pentru a oferi răspunsul duhovnicesc adecvat nevoii credincioşilor, preotul
este chemat să aşeze acest răspuns în contextul unei lumi pe care trebuie să o
cunoască şi în conotaţiile sale politice, economice sau sociale. De aici rezultă
nevoia de informare, inclusiv prin mass-media.
În acest domeniu este nevoie de o exigentă selecţie a materialului
informativ propagat prin radio, televiziune, presa scrisă sau prin internet.
Trebuie pornit de la adevărul că mass-media, în general, nu are un caracter
obiectiv. În cele mai multe cazuri, instituţiile media au în spate interese pe care
utilizatorul nu le cunoaşte. Audienţa, vânzarea informaţiilor partizane sunt
importante în mentalitatea multor proprietari de mijloace de informare şi nu
informarea obiectivă şi cu atât mai puţin zidirea sufletească.
O atenţie deosebită in sensul de evitare trebuie acordată de către preot
emisiunilor cu caracter obscen, care otrăvesc sufletul şi alungă Duhul lui
Dumnezeu din om.

10. Vizitele pastorale

În timpul unei săptămâni, preotul este chemat să-şi cerceteze credincioşii
în chiar locuinţa lor. Chemat de multe ori sau căutând el prilej potrivit pentru a
merge la casa credincioşilor, preotul are posibiiltatea cunoaşterii contextului în
care trăieşte cineva, care sunt membrii familiei şi dacă aceştia vieţuiesc în duh
creştin.
Concepţia că a merge la poarta sau în casa oamenilor pentru a mărturisi
Evanghelia nu ar fi o atitudine potrivită în Biserica Ortodoxă constituie o gravă
eroare de atitudine. Preotul este aşezat ca păstor în raport cu credincioşii unei
parohii indiferent dacă aceştia au o relaţie permanentă cu Biserica sau nu. Oaia
cea rătăcită trebuie căutată, drahma cea pierdută trebuie găsită. Răspunsul
preotului în faţa lui Dumnezeu cuprinde pe toţi cei ce locuiesc într-un teritoriu,
nu doar pe cei care vin la slujbe, se spovedesc, respectă rânduielile bisericeşti.

51
 E. Pastoraţia diferitelor categorii de credincioşi
Pastoraţia este una în esenţa ei, şi anume: aşezarea omului în faţa lui
Dumnezeu, raportarea lui la Dumnezeu, orientarea lui către Dumnezeu pentru a
creşte duhovniceşte în Hristos. Având această concepţie asupra slujirii pastorale,
preotul atinge esenţialul, iar toate celelalte (experienţa pastorală, modalităţi
specifice de abordare etc.) se vor adăuga lui în mod firesc.
Preotul este chemat să înţeleagă, pe de o parte, că pastoraţia este una în
esenţa ei – raportarea oamenilor la Dumnezeu -, dar, pe de altă parte, că oamenii
sunt diferiţi unii de alţii. Această diferenţiere obligă preotul la abordări diferite,
în funcţie de specificitatea şi unicitatea fiecărei fiinţe umane.
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte despre nevoia ca păstorul de suflete să
se facă „tuturor toate” ca să dobândească pentru Hristos „pe cei mai mulţi”: „Căci,
deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu
iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub
Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea,
m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci având legea lui
Hristos, ca să dobândesc pe cei ce nu au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi
să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (1 Cor.
9, 19-22).
Faţă de orice om, dincolo de particularităţile care-l definesc (vârstă, sex,
stare socială, pregătire intelectuală etc.), preotul este chemat să înţeleagă că-şi
poate împlini lucrarea cu ajutorul Domnului, numai în cazul în care, el, ca preot,

52
este un om al rugăciunii, iubeşte sfintele slujbe, are o familie care încearcă să
vieţuiască în duh creştin ortodox şi iubeşte lectura Scripturii şi a scrierilor
Sfinţilor Părinţi.
Împodobit cu aceste patru daruri (rugăciunea particulară, Liturghia, o
familie creştină şi dragostea de carte duhovnicească), preotul îndrăzneşte să se
apropie de enoriaşii încredinţaţi lui de Biserică spre păstorire. În faţa acestora,
pentru timpul acordat fiecăruia, preotul este chemat să aibă o totală
disponibilitate lăuntrică. „Trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul
să simtă că aţi venit pentru un timp nedeterminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent
acolo. (...) Nimic nu-ţi poate submina moralul ca atunci când vezi un preot că vine, se
aşează şi îţi consultă ceasul. E foarte posibil să fii grăbit, obligat să treci şi prin altă parte,
dar cel căruia îi ţii companie trebuie să simtă pe parcursul vizitei că te gândeşti numai la
el, excluzând orice altceva. Ne e de trebuinţă să învăţăm a privi şi a asculta o fiinţă
umană, să ne deprindem a interpreta de-a lungul conversaţiei expresia ochilor, a feţei şi a
vocii ei.”100
La o întâlnire programată cu o persoană sau cu un grup de persoane,
preotul trebuie să se roage mai întâi lui Dumnezeu pentru a primi cuvânt şi
întărire. Pe cât este posibil, este de folos ca preotul să încerce detaşarea de
problemele legate de familia lui sau de alte aspecte ale vieţii parohiale pentru a
se oferi în totalitate celui sau celor cu care se întâlneşte în slujirea pastorală.
În acelaşi timp, preotul trebuie ca în timpul fiecărei zile, să aibă timp şi
pentru situaţii neprevăzute sau solicitări neanunţate.
Disponibilitatea lăuntrică şi timpul adecvat fiecărei situaţii în parte,
anunţată sau neprevăzută, crează spaţiul necesar unei păstoriri corespunzătoare
în viaţa preotului. Puţin câte puţin, experienţa lui creşte şi Dumnezeu lucrează
prin mâna lui.

I. Pastoraţia copiilor

Prezenţa lucrării sfinte a preotului în mijlocul copiilor din parohie este

necesară, în primul rând, datorită faptului că inima de copil ar trebui să fie
chipul inimii preotului şi al tuturor enoriaşilor parohiei. Această conştiinţă este
necesară pentru că numai cel cu chip lăuntric de copil (curăţie sufletească, minte
necomplicată, capacitate de iubire şi iertare, bunătate, sinceritate etc.) dobândeşte
Împărăţia Cerurilor. „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul

100 Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, 2010, p. 26-27.

53
acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta
în numele Meu. Pe Mine Mă primeşte”(Matei 18, 3-5).
În lucrarea sa pastorală îndreptată spre copiii parohiei, preotul poate să se
ghideze după câteva considerente, precum următoarele:
1. Conştientizarea enoriaşilor asupra binecuvântării dobândite prin
naşterea de copii. Numărul de copii din familia preotului, participarea lor şi a
preotesei la sfintele slujbe constituie fundamentul acestei conştientizări.
Spovedania taţilor şi a mamelor tinere cu insistenţă specială asupra naşterii de
prunci, continuă lucrarea preotului în această privinţă. Oferirea gratuită sau prin
împrumut de la biblioteca parohială a materialelor video, audio sau scrise în
legătură cu frumuseţea familiei binecuvântate cu mulţi copii aduce un plus de
consistenţă în pastoraţia preotului. Sunt necesare, de asemenea, cărţi, broşuri,
materiale video privitoare la drama avortului, a divorţului sau a desfrânării.
2. Educaţia copiilor de către părinţii lor în duh creştin este o altă latură a
pastoraţiei preotului. În predici tematice, la întâlnirile cu familiile tinere, la
scaunul spovedaniei, în discuţiile cu cadrele didactice din şcoală, preotul este
chemat să sublinieze educaţia copiilor în duhul credinţei în Dumnezeu, al
dragostei de neam şi al ruşinii de oameni.
3. Împărtăşirea copiilor la fiecare Sfântă Liturghie este, pe de o parte, cea
mai importanţă lucrare a preotului îndreptată către copiii parohiei şi cea mai
uşor accesibilă pentru copii şi părinţii lor, pe de altă parte. În legătură cu
împărtăşirea copiilor, preotul este chemat să insiste ca această lucrare sfântă să se
petreacă la momentul rânduit în cadrul Sfintei Liturghii, nu înainte, la începutul
sau în afara acesteia. Este necesar ca tânărul copil să vieţuiască, încă de mic, în
atmosfera Dumnezeieştii Liturghii, cu tot eventualul deranj pe care-l poate
produce celor din jur. Impregnarea auzului, văzului, inimii copilului cu
ambianţa liturgică îl pregăteşte pe acesta pentru a descoperi mai uşor la vremea
maturităţii adâncimea de har şi binecuvântare a Sfintei Liturghii.
4. Prezenţa preotului la deschiderea anului şcolar şi cât mai des de-a
lungul anului în şcoală, organizarea de evenimente parohiale cu participarea
copiilor (serbări, coruri, pelerinaje, drumeţii, cercuri de pictură, olărit, albinărit
etc.) sunt alte aspecte ale lucrării pastorale a preotului îndreptată spre copii.
În pastoraţia copiilor, cel mai important lucru este conştiinţa preotului şi
cea a enoriaşilor că naşterea de copii este o binecuvântare de la Dumnezeu,
pentru familie în primul rând, că pruncul este cea mai importantă „achiziţie”
pentru părinţi atât în această lume, cât şi în cea viitoare. Copiii într-o familie sunt
„înnoitorii vieţii”101, cei care „despietrifică” sufletul, „redescoperă viul” şi
frumuseţea vieţii de familie în inima părinţilor.

101 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 107-109.

54
 Bibliografie:
 Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, ed. Evanghelismos, Bucureşti,
2003.
 Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu
traducerea românească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre
educaţia copiilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.
 Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă, Ed.
Deisis, Sibiu, 2008.
 Ioannis Kogoulis, Îmbisericirea elevilor. Pentru o educaţie religioasă
liturgică, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
 Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinţi şi copii. Despre educaţia copiilor,
vol. 1 şi 2, Ed. Bizantină
 Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, Feciorie, Căsătorie, ed.
Bizantină, Bucureşti, 2009.

II. Pastoraţia tinerilor

Contextul social de astăzi este unul (destul de) ostil vieţuirii creştine. Dacă
regimul comunist era unul declarat ateu, potrivnic credinţei, cel în care trăim,
aparent, nu pare a fi ostil, însă, în realitate, în mod nedeclarat, este potrivnic. Mai
mult, ispitele şi luptele care îi stau înainte unui tânăr din zilele noastre sunt mult
mai mari şi mai puternice decât în urmă cu 30 de ani, de pildă (referindu-ne la
contextul românesc). Pornografia, drogurile, jocurile de noroc, mass-media sunt
mult mai prezente acum. Sunt adolescenţi, elevi de liceu, care fac deja experienţa
homosexualităţii; alţii se droghează sau sunt robiţi de jocurile de calculator, de
internet sau de televizor.
Adolescenţa este, prin definiţie, mai rebelă, cu o dorinţă (firească) de
emancipare de sub tutela părinţilor (pentru a-şi croi propriul drum în viaţă).
Problema intervine atunci când adolescenţii nu găsesc înţelegere şi sprijin în
familie sau în altă parte (poate fi Biserica, preotul). Lipsa de sens în viaţă, pe care
nu-l află nici din familie, nici din societate, îi împinge spre cădere.
Învăţământul de stat reprezintă o provocare chiar şi pentru tinerii care
sunt credincioşi şi frecventează biserica, întrucât oferă teorii agnostice şi
materialiste: „Ei (tinerii) pleacă de la orele de curs cu o singură convingere: că adevărul
este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare. Toate aceste îi influenţează să
proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un punct de vedere nu este mai bun
decât altul”102.

102 Mitrop. Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 99

55
 Partea pozitivă şi deosebit de importantă este că tinerii, în ciuda căderilor
şi păcatelor, sunt mult mai vii şi mai deschişi spre credinţă decât cei în vârstă.
În faţa acestei situaţii contradictorii (contextul ostil vieţii creştine şi o
uimitoare receptivitate a tinerilor faţă de spiritualitatea creştină), preotul este
chemat să lucreze smerit şi curajos, lucrare care se poate manifesta în
următoarele modalităţi:
1. Viaţa parohială să fie gândită şi trăită în aşa fel încât tinerii să
descopere aici un organism viu, adânc şi mărturisitor. Teologul grec Metallinos
vorbeşte despre armonizarea, pe cât posibil, a vieţii parohiale cu duhul vieţii
mănăstireşti. Smerenia, rugăciunea curată, altruismul, curajul mărturisitor sunt
stări duhovniceşti care pot capta sufletul tânărului căutător sincer al
autenticităţii, libertăţii şi entuziasmului pe care nu le poate găsi în formă cât mai
adevărată decât în parohia care tinde să dobândescă adâncimea vieţii monahale.
2. Rugăciunea preotului pentru tinerii parohiei este esenţială în vederea
dobândirii ajutorului de la Dumnezeu pentru descoperirea căii de comunicare cu
aceştia. Sesizarea de către tineri a duhului de rugăciune prezent pentru ei în
inima preotului crează spaţiul adecvat ca şi ei să se deschidă spre rugăciune.
Consecinţa este participarea tinerilor la viaţa liturgică a Bisericii, împărtăşirea lor
cu Sfintele Taine, şi astfel, integrarea lor în duhul Bisericii. Cei mai adânci şi
implicaţi în viaţa creştină, pot forma grupuri de citire zilnică a Psaltirii sau a
rostirii împreună a rugăciunii de seară etc.
3. Organizarea de întâlniri periodice cu tinerii parohiei ajută la
conştientizarea lor ca mădulare ale Bisericii lui Hristos şi la descoperirea că un
tânăr poate fi, pe de o parte, integrat în viaţa Bisericii şi, pe de altă parte, în
Biserică are posibilitatea de a trăi entuziasmul, bucuria, libertatea specifice
vârstei. Preotul împlineşte acest lucru în măsura în care viaţa tinde să fie
conformă cu ceea ce mărturiseşte şi reuşeşte să depăşească o abordare statică,
limbajul de lemn care nu convinge nici pe cei vârstnici, iar pe cei tineri îi
îndepărtează cu totul. „Acţionarea în termeni simpli – fără discursuri dificile -, ci doar
arătând ce suntem, cum depăşim stresul şi disperarea, cum răspândim bucurie şi putem
fi recunoscători pentru binefacerile date zi de zi de către Dumnezeu constituie fapte
edificatoare pentru cei cu care venim în contact.”103
4. Implicarea tinerilor în viaţa parohiei aduce un plus de consistenţă atât
în preocupările lor, cât şi în parohia propriu-zisă. Participarea la organizarea
hramului, la venirea arhiereului în parohie, la curăţenia din curtea şi cimitirul
parohial etc. sunt activităţi la care tinerii participă cu deschidere alături de
preotul lor. Vizitarea unor bolnavi sau bătrâni din parohie ajută tinerii să

103 Ibidem, p. 101.

56
înţeleagă complexitatea vieţii, să devină mai realişti în concepţiile lor, adesea
utopice.
Organizarea unui cor de tineri, participarea lor la cântarea de la strană, în
concerte de colinde, în manifestări corale, la nivelul localităţii, al protopopiatului
şi eparhiei, sunt tot atâtea spaţii propice pentru prezenţa tinerilor.
5. Organizarea de activităţi culturale, muzicale, livreşti, sportive, de
pictură sau legate de activităţi tradiţionale (olărit, albinărit etc.) oferă tinerilor
alternetivă la ceea ce contextul general, în general ostil duhului creştin, pune la
dispoziţia celor interesaţi. Tânărul este în continuă căutare de umplere a
timpului liber, în căutare de nou, inedit, surprinzător. Şi ce poate fi mai nou,
inedit, surprinzător decât o viaţă deschisă spre noutatea, ineditul şi duhul
surprinzător al Evangheliei („Bucuraţi-vă!” „Îndrăzniţi!”) sau al Sfinţilor Părinţi
(„Iubeşte şi fă ce vrei”).
6. Implicarea soţiei preotului în activităţile parohiei îndreptate spre tineri,
în mod special către tinerele fete aduce, de asemenea, un suflu nou în misiunea
parohiei.
7. Prezenţa în Consiliul şi Comitetul parohial responsabilizează tinerii în
calitatea lor de mădulare ale Bisericii.
8. Participarea tinerilor în organizaţii de tineret: ASCOR, ATOR etc.
9. Sensibilizarea unor tineri de a urma cursurile seminarului sau
facultăţii de teologie.
10. Organizarea de întâlniri cu tinerii plecaţi în străinătate la studiu sau
la muncă pe timpul revenirii lor în vacanţe sau concedii.
11. Implicarea tinerilor în organizarea bibliotecii parohiale, a revistei şi a
site-ului parohiei.
Aceste activităţi şi cele similare iniţiate şi desfăşurate în duh de onestitate,
neostentaţie şi curaj mărturisitor ajută tinerii parohiei să reziste mai uşor
presiunii exercitate asupra lor de a se lăsa asimilaţi de către un model de
civilizaţie care nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei. Definitorii pentru
contextul în care tinerii trăiesc astăzi sunt relativismul valoric, manifestat în
materie de etică şi religie, umanismul secularizat, internaţionalismul fără
frontiere, disoluţia familiei, egalitarismul între bărbat şi femeie. În faţa atâtor
manifestări a ceea ce poate fi inclus în sintagma „corectitudine politică” care-i
atrage în mod special pe cei tineri, Biserica, în general, parohia, în special, este
chemată să fie martoră şi mărturisitoare a adevărului că: valoarea supremă în
materie de credinţă şi morală este Hristos, că omul nu se împlineşte pe sine decât
în deschiderea sa către viaţa veşnică, că identitatea etnică îşi are importanţa sa în
mersul normal al vieţii, că familia, în forma ei concepută de Dumnezeu, ca
bărbat, femeie şi pruncii lor, constituie fundamentul unei vieţi normale.

57
 O asemenea abordare împlinită în autentic duh creştin ajută la
îndepărtarea sau diminuarea valului de tristeţe, lipsă de sens, rutină, tentaţii
suicidare care-şi face loc tot mai mult în viaţa tinerilor de azi.

III. Pastoraţia familiei

Cele spuse în legătură cu pastoraţia copiilor şi cea a tinerilor au o legătură

directă cu familia. De fapt, adevărata lucrare pastorală a preotului îndreptată
spre copii şi tineri nu poate fi concepută decât prin intermediul şi în legătură
directă cu familia din care aceştia fac parte.
Înainte de toate, este necesar ca preotul să aibă percepţia presiunii
exercitate asupra familiei în vederea disoluţiei ei. Influenţa manifestată în special,
dar nu exclusiv, de mijloacele video a condus la o situaţie în care divorţul,
avortul, desfrâul, homosexualitatea, pornografia au primit drept de cetate şi
statut de normalitate.
Conştient de criza prin care trece familia în general, preotul este chemat să
se confrunte cu această problemă în parohia pe care o păstoreşte prin atitudini şi
activităţi care pot fi definite prin:
1. Grija preotului faţă de propria familie
2. Rugăciuni pentru familiile aflate în dificultate din partea preotului şi a
unor membrii ai parohiei
3. Pregătirea tinerilor pentru taina cununiei şi viaţa de familie
4. Sensibilizarea membrilor familiei, tată, mamă şi prunci pentru
participarea împreună la Sfânta Liturghie, împărtăşirea cu sfintele Taine şi
rostirea în comun a rugăciunii de seară
5. Alegerea, la cununie, de către miri a unui sfânt protector al familiei
6. Oferirea de materiale scris, video şi audio referitoare la familie,
pericolele care-o ameninţă, educaţia copiilor etc.
7. Vizite ale preotului în casa enoriaşilor
8. Săvârşirea de slujbe de mulţumire la aşa-numita „cununie de argint sau
de aur”.

IV. Pastoraţia bolnavilor

Preotul de parohie se întâlneşte cu boala şi suferinţa la orice pas. În faţa

acestei sutuaţii, preotul este chemat să se raporteze el mai întâi în mod corect,

58
adică în modalitate ortodoxă, în faţa bolii şi a suferinţei, în faţa vindecării şi a
răbdării. Cuvântul anterior dedicat suferinţei îl poate ajuta pe preot la o corectă,
duhovnicească şi realistă raportare în astfel de situaţii.
Cuvântul profetului Isaia cu referire la asumarea de către Fiul lui
Dumnezeu a suferinţei umanităţii este izvorul esenţial din care preotul este
chemat să se adape în pastoraţia bolnavilor: „Dar El a luat asupră-Şi durerile
noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi
chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru
fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi
ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Având parohia ca spital duhovnicesc, preotul este chemat să împlinească
porunca Domnului Hristos: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia
cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe
demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 7-8).
În parohia pe care o păstoreşte, preotul să slujească în primul rând pe cel
în suferinţă, înţelegând că parohia nu este altceva decât frăţietatea întru Hristos a
enoriaşilor care formează un singur trup alcătuit din diferite mădulare. Când un
membru al paorhiei se află în suferinţă, întreg corpul parohiei şi, în primul rând,
preotul, este chemat să trăiască suferinţa celui bolnav, precum Hristos a suferit
până la moarte pentru durerea lumii.
Pornind de la necesitatea absolută, ca exercitare a slujirii sacerdotale, de a
fi, în sensul cel mai adânc şi real, de cel aflat în suferinţă, preotul este chemat să:
1. Se roage pentru cei bolnavi la Sfânta Liturghie, inclusiv prin ectenii
speciale, pomenindu-i cu părticica la Proscomidie;
2. Să săvârşească Taina Sfântului Maslu pentru cel bolnav sau de obşte
pentru toţi cei suferinzi din parohie;
3. Să aibă în rugăciunea sa continuă pe toţi cei bolnavi din parohie,
pomenindu-i pe toţi, după numele lor seara şi dimineaţa;
4. Să solicite enoriaşilor să poarte în rugăciunile lor pe cei bolnavi din
parohie;
5. Să viziteze pe cei bolnavi la casele lor cât mai des, din propire iniţiativă
şi/sau invitat de membrii familiei, spovedindu-i şi împărtăşindu-i cât mai
des cu Sfintele Taine;
6. Să manifeste înţelepciune pastorală maximă în faţa suferinzilor pentru că
aceştia sunt extrem de sensibili, uneori nerăbdători, dar totdeauna doritori
de vindecare. Două situaţii descrise de medicul, ulterior, preotul de
parohie şi ierarhul Antonie Bloom, arată ceea ce trebuie să urmeze şi de
ceea ce trebuie să ţină evite preotul în slujirea sa îndreptată către cei în
suferinţă:

59
 a. Mitropolitul povesteşte despre fiica unui prieten al său decedat care l-a
vizitat la cabinetul medical şi care fost foarte intrigată de faptul că el
avea pe birou şi o Scriptură (i se părea un lucru nepotrivit pentru un
intelectual). Mitropolitul a îndemnat-o să o citească mai întâi, şi apoi să
facă observaţii. „După aceasta a citit Evanghelia şi a devenit atât de
interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar
Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a
trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe
când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: «De când
trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu
decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie». Dar eu i-
am răspuns: «Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din
tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te
arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El
nicidecum». După un timp mi-a scris din nou: «Da, mă simt atât de slabă
acum, încât nu mai pot face efortul de a mă întrepta spre Dumnezeu sau de a-
L dori neobosit şi El m-a părăsit». Însă eu i-am răspuns: «Acum este timpul să
faci altceva. Încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui
cuvânt. (...) Învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată,
neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu». Şi într-
adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se
sătură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de
respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a
revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris,
zicându-mi: «sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care
coboară la mine»”104.
b. „Una din enoriaşele noastre îşi pierduse de curând copilul... Un tânăr preot se
apripie de es şi îi spuse: «Dacă aţi ştii cât vă înţeleg tristeţea!» Această femeie,
de o rară verticalitate şi spontaneitate, se întoarse către el şi îi spuse: «Nu
minţiţi! N-aţi fost niciodată mamă şi n-aţi pierdut niciodată un copil! Nu
înţelegeţi nimic din durerea mea!» Dezarmat, el răspunse: «Vă mulţumesc că
mi-aţi spus asta...» Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să comită o
asemenea eroare. Durerea altuia nimeni n-o poate înţelege.”105
7. Să viziteze la spital pe bolanvii parohiei sau să le telefoneze dacă sunt
spitalizaţi departe de parohie;
104 Mitrop. Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, p. 46-47.
105 Mitrop. Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, Bucureşti, 2010, p. 64.

60
 8. Să formeze în parohie grupuri de enoriaşi care să viziteze la domiciliu sau
la spital pe cei bolnavi etc.
În orice manifestare de ajutor duhovnicesc sau material acordat celor
bolnavi, preotul este chemat să-şi împlinească slujirea cu conştiinţa că el
este prelungirea în paorhie a lui Hristos care a luat asupra Sa suferinţa
întregii lumi.

V. Pastoraţia intelectualilor

În parohia din mediul rural şi, mai ales, în cea de la oraş, sunt enoriaşi cu
pregătire intelectuală diferită. Sunt persoane cu pregătire medie – cei mai mulţi,
câţiva fără nici o pregătire, şi alţii, nu mulţi la număr, care excelează ca oameni
de cultură.
Nu se poate vorbi despre o clasă bine delimitată a intelectualilor într-o
parohie. Există persoane cu o anumită pregătire într-un anumit domeniu: cadre
didactice în şcoli de diferite categorii, persoane în administraţie, cadre medicale
medii şi superioare, oameni de afaceri bine ancoraţi în domeniul lor de interes,
artişti, studenţi etc. Există, apoi, oameni iubitori de carte care, deşi nu ocupă
poziţii în diferite instituţii, sunt bine pregătiţi în ceea ce priveşte cultura generală,
sunt cunoscători ai istoriei ţării, iubesc literatura naţională sau universală.
În slujirea la care este chemat preotul este aşezat adesea în faţa acestor
persoane şi trebuie să aibă starea lăuntrică şi atitudinea exterioară
corespunzătoare. Unii dintre intelectualii parohiei participă la slujba
Dumnezeieştii Liturghii, la diferite Sfinte Taine sau ierurgii, care se săvârşesc în
biserică (botezuri, cununii, înmormântări) sau la domiciliul lor (sfinţirea casei,
parastase etc.). Unii intelectuali se spovedesc, alţii sunt iubitori de literatură
religioasă. Nu puţini sunt cei interesaţi de arta bisericească sau de rolul Bisericii
în societate. Sunt, de asemenea, intelectuali, mai ales în marile oraşe, care nu au
sau nu doresc să aibă nicio legătură cu parohia pe teritoriul căreia îşi au
domiciliul, locul lor de muncă sau casa lor de vacanţă. Uneori, preotul
interacţionează şi cu aceştia, din voinţa proprie sau din întâmplare.
În slujirea cu care a fost investit, anume aceea de păstor de suflete pentru
toţi cei aflaţi în mod special cu domiciliul pe teritoriul parohiei, preotul este
chemat să se facă tuturor toate ca măcar pe unii să-i dobândească106.
În orice situaţie s-ar afla, fie în relaţie cu oamenii de carte apropiaţi de
biserică, fie cu cei foarte rezervaţi faţă de aceasta, preotul trebuie să cunoască
următoarele:

106 Cf. 1 Cor. 9, 22.

61
 1. Ignoranţa sau necunoaşterea este rădăcina tuturor relelor. Sfinţii Părinţi,
cei mai mulţi intelectuali de vază în vremea lor, vorbesc adesea despre
răul, păcatul, confuzia, îndoiala cauzate de necunoaştere.
2. Persoanele cu rol decisiv în istoria mântuirii, prezente în Scriptură sau în
mersul Bisericii prin lume spre Împărăţia cerurilor sunt, cu puţine excepţii,
oameni cu multă pregătire teologică şi laică.
3. În istoria Bisericii, marii ereziarhi, adică acele persoane care au cauzat
situaţii conflictuale deosebite, au fost eminenţi oameni de cultură teologică
şi laică. Întreagă ştiinţa acestora nu le-a fost de folos însă atâta vreme cât s-
au bizuit numai pe ea, fără să caute înainte de toate apropierea de
Dumnezeu. Este ceea ce spune, în cuvinte frumoase şi dureroase, în acelaşi
timp, Gheron Iosif: „Citeşte, dacă vrei, Istoria bisericească a lui Meletie,
Arhiepiscopul Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi ca alţii, au fost la
început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte; dar s-au slobozit în
oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor, pacea şi
liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este
suficientă ştiinţa de carte, şi nenumăraţi s-au pierdut şi au fost anatematizaţi de
sinode, sinoade din care mai înainte făceau parte. Citeşte şi vei vedea” 107
4. Marile curente anticreştine din secolele XIX şi XX au fost iniţiate de
intelectuali de anvergură cu influenţă foarte mare asupra maselor de
oameni
5. Unii din marii gânditori ai omenirii în diferite domenii (ştiinţă, artă,
literatură etc.) au fost foarte apropiaţi sau chiar integraţi în viaţa Bisericii
6. În context românesc, locul şi rolul intelectualilor de altădată şi de astăzi,
pot fi definte sumar prin următoarele considerente:
a. În istoria naţiunii române, cu diferitele ei forme de manifestare
religioasă, culturală, politică, militară etc., intelectualii români au
jucat un rol decisiv. „Erau doar o mână de oameni, însă luptau ca mânaţi
de o credinţă neţărmurită în destinele ţării lor. Au zvârlit, ca pe nişte
vechituri, obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse de o putere
străină. Au sorbit cu nesaţ din izvoarele culturii apusene; au adoptat
instituţii noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de
valoare universală, au nceput, în linişte, un proces democratic, într-un
ritm nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa; au fixat, pentru
generaţii, cu îndrăzneală şi realism, marile obiective policite ale neamului şi

107 Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, ed. Bizantină, scrisoarea 48.

62
 au determinat Europa să ţină seamă de ele. Eu au făcut toate acestea. Au
făcut chiar mai mult: au făurit România”108 ;
b. Primii oameni de cultură, în istoria românilor, au fost slujitorii
Bisericii;
c. Despre intelectualitate, în sensul strict al cuvântului, se poate vorbi
în arealul românesc doar în secolul XIX, când fii de boieri români
merg al studii în Occident. Întorcându-se acasă, unii dintre ei
încearcă să pună în practică ştiinţa dobândită; Între aceştia amintim
pe: Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu,
Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Rădulescu Motru, Nae
Ionescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, George
Enescu, Henri Coandă, Constantin Brâncuşi, Mihail Sadoveanu,
Vasile Pârvan, Constantin C. Giurăscu etc.
d. Contactul cu „strălucitoarea” cultură occidentală, inspirată în veacul
XIX de revoluţia franceză, a făcut ca o bună parte a intelectualilor
români să devină neprietenoşi, dacă nu uneori chiar ostili, faţă de
Biserica Ortodoxă de acasă, pe care o considerau neactuală,
anacronică, nemodrenizată şi, prin urmare, neactuală;
e. Perioada interbelică este caracterizată ca un răstimp de apropiere a
marilor intelectuali români de viaţa Bisericii Ortodoxe. Tot în acest
timp, mulţi fii de boieri şi ţărani înstăriţi merg la studii şi se întorc în
satul lor pentru a sluji semenilor (învăţători, medici, preoţi);
f. În prima perioadă a dominaţiei comuniste şi atee, mulţi intelectuali
au cunoscut calea către şi în Biserică prin fenomene de felul „Rugului
aprins” sau prin intermediul închisorilor;
g. În timpul regimului comunist, instituţiile culturale ale Bisericii, în
special cele de tip editorial şi tipografic, au constituit platforme de
manifestare pentru unii din marii intelectuali ai ţării aflaţi în
dizgraţia regimului;
h. Anul 1990 şi următorii sunt determinaţi în fenomentul apariţiei unor
grupuri de intelectuali ancoraţi în viaţa Bisericii, dar şi a altora, nu
de mai mică anvergură intelectuală, deveniţi extrem de critici sau
foarte departe de Biserica Ortodoxă;
i. Integrarea României în spaţiul economic şi politic european aduce în
faţa intelectualului român noi provocări. Influenţa culturii
occidentale, în genere, secularizată, deci necreştină, inspiră
intelectualului român o anumită adversitate faţă de ethos-ul, felul de

108Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne. 1800-1848, ed. a III-a,
ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 364

63
 a fi trăit şi mărturisit de Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, există şi
o tendinţă de refuz a unui corp, simţit în profunzime ca neavând
vreo legătură cu ceea ce tradiţional românul a considerat şi trăit ca
frumos, autentic şi creştin;
7. În veacul XX şi din ce în ce mai mult se observă o influenţă crescândă a
culturii şi „spiritualităţii” orientale şi extrem orientale asupra
intelectualului european. Îmbrăţişarea islamului sau budismului de către
unii intelectuali nu mai este un lucru rar, ciudat şi anacronic în conştiinţa
multora.
8. Cel mai greu de dobândit la un intelectual este smerenia. Cel cu multă
carte este tentat de convingerea că el este cinva, că se ridică cu mult
deasupra semenilor, că el posedă adevărata cunoaştere a lucrurilor,
oamenilor, situaţiilor etc. Cu intelectualul necunoscător al „ştiinţei”
smereniei se petrece acelaşi fenomen precum cel în cazul teologul
raţionalist şi orgolios: „Teologul intelectualist procedează asemenea unui
arhitect care proiectează construcţia unui palat sau a unui templu: ca materiale de
construcţie utilizează noţiuni empirice şi metafizice şi se îngrijeşte mai puţin de
conformitatea edificiului său ideal cu ordinea ideală a lucrurilor, cât de măreţia şi
de armonia ei logică. Poate părea ciudat că mulţi oameni mari n-au putut să
rezista unei ispite în fond atât de naive, a cărei sursă ascunsă nu e alta decât
«mândria». Oamenii se leagă adeseori de roadele minţii lor ca o mamă de copilul
ei. Intelectualul îşi iubeşte creaţia ca pe sine însuşi, se identifică cu ea,
mărginindu-se la cercul ei. Intervenţia umană nu mai are atunci nici un efect:
dacă omul nu renunţă el însuşi la pretinsa sa bogăţie, nu va ajunge nici la
rugăciunea curată, nici la adevărata contemplaţie”109.

Cunoscând cele de mai sus şi cele asemenea lor cu referire la natura,

parcursul istoric şi tendinţele actuale ale intelectualului sau ale celui cu
mai multă carte decât media din parohie, preotul este chemat:
- Să menţină o relaţie normaă cu intelectualii din parohie, nemanifestând
faţă de ei dispreţ, desconsiderare, atitudine superioară;
- Să încerce apropierea acelora dintre intelectuali care sunt interesaţi de
spiritualitatea ortodoxă sau a acelora care, deşi nu manifestă interes faţă de
viaţa Bisericii, au un caracter integru, sunt oneşti şi de bună cuviinţă;
- Să aibă grijă de propria pregătire teologică şi de cultură generală. În
pregătirea sa continuă, preotul este chemat în permanenţă să nu uite că

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi Învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp.
109

147-148

64
 toate aceste achiziţii intelectuale, inclusiv în câmpul teologiei, nu constituie
scop în sine, ci numai mijloace. Sfântul Apostol Pavel le scrie Filipenlor,
arătându-le cum, pentru sine, nimic din ceea ce, în plan uman, ar fi
apreciat nu are valoare, faţă de cunoaşterea lui Hristos: „Dacă vreun altul
socoteşte că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult. (...) Dar cele ce îmi erau
mie câştig acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le
socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul
meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să
dobândesc, şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea
care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul
credinţei”110. Tot Sfântul Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, arată
distanţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea omenească,
captivă în cadrele veacului acestuia: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez,
ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică
crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar
pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este:
«Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde
este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a
dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru
înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu,
a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.
Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, Însă noi propovăduim pe
Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar
pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către
oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca
slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”111
- Să se ferească cu tot dinadinsul de atitudini care ating manifestări de
autosuficienţă, cunoaştere în toate domeniile, trufie intelectualistă. Aflat
chiar în faţa celor aroganţi, dispreţuitori sau pretinşi atotcunoscători,
preotul va trebui să nu cadă în ispita mândriei, să nu aibă aceeaşi atitudine
distantă, ci să fie smerit, discret, având rugăciunea permanent în duhul lui.
Printr-o astfel de atitudine, care evită cu orice preţ ostentaţia, preotul îl
mărturiseşte pe Dumnezeu în autentic duh ortodox, iar Dumnezeu va găsi
loc pentru această mărturisire chiar şi în mintea şi sufletul intelectualilor;
110 Filipeni 3, 4; 7-9
111 1 Corinteni 1, 17-25.

65
 - Să evite cu orice preţ pretenţii materiale în cadrul slujbelor pe care le
săvârşeşte în familiile intelectualilor;
- Să organizeze pangarul parohial de unde să nu lipsească literatură
teologică corespunzătoare cerinţelor atât enoriaşului obişnuit, cât şi
intelectualilor din parohie;
- Să editeze o revistă parohială în care să includă şi contribuţii ale
intelectualilor din parohie în cazul în care acestea corespund învăţăturii de
credinţă ortodoxă;
- Să organizeze site-ul parohiei;
- Să redacteze monografia parohiei sau/şi o localităţii;
- Să organizeze manifestări cu caracter cultural, pelerinaje etc.

F. Slujirea laicilor în Biserică

Cuvântul despre slujirea laicilor în Biserică este important din două

motive. Pe de o parte, nu există întotdeauna, peste tot şi la toţi conştiinţa
apartenenţei reale a laicilor la viaţa Bisericii. Pe de altă parte, o bună parte din
absolvenţii facultăţilor de teologie nu sunt hirotoniţi, fie pentru că sunt fete, fie
pentru că unii tineri aleg un alt drum, fie pentru că nu sunt parohii pentru care
să fie hirotoniţi. Acest ultim aspect necesită clarificări imprtante:
Realitatea arată că doar o mică parte din absolvenţii de Teologie ajung să
fie hirotoniţi: o situaţie diferită de cea dinainte de 1989, când majoritatea erau
hirotoniţi. Este însă o situaţie firească, întrucât absolvirea facultăţii de teologie nu
trebuie să presupună automat şi hirotonirea. Întâi, această situaţie este conformă
sfintelor canoane care cer o selecţie a celui ce urmează a fi hirotonit (diploma de
licenţă nu este suficientă sau, altfel spus, performanţele intelectuale nu sunt
suficiente); apoi, după 1990, nu numai facultatea de teologia, ci şi celelalte
facultăţi nu mai asigură locuri de muncă. Desigur, situaţia aceasta nu este una
comodă pentru un tânăr care se înscrie la o facultate, neavând siguranţa că va şi
obţine un loc de muncă în domeniul respectiv, după absolvire. În ceea ce-l
priveşte pe studentul teolog însă, o astfel de perspectivă îi poate fi chiar
folositoare, întrucât îl poate determina să-şi pună mai mult nădejdea în
Dumnezeu, încredinţându-se mai mult voii Lui.
Nefinalizarea studiilor teologice prin hirotonia întru preot trebuie văzută
prin perspectiva locului şi rolului laicului în Biserică. Este necesar ca absolventul

66
unei facultăţi de teologie să cunoască, pentru el însuşi şi pentru lucrarea sa
misionară îndreptată spre ceilalţi, că laicul are rolul său bine definit în Biserică şi
acest rol este tot atât de imprtant precum cel al episcopilor, preoţilor şi
diaconilor.
Termenul „laic” vine din cuvântul grecesc „laos”, care înseamnă popor.
Laicii sunt cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, corpul Bisericii care are
drept cap pe Hristos Domnul. O astfel de înţelegere este foarte importantă,
deoarece, în zilel noastre mai ales, atunci când se vorbeşte de Biserică se are în
vedere numai ierarhia – episcopi, preoţi, diaconi – fără credincioşi.
În Noul Testament şi în teologia Bisericii s-a afirmat întotdeauna că toţi cei
botezaţi şi împărtăşiţi de Taina Mirungerii şi cu Trupul şi Sângele Domnului, fac
parte din Biserică, formează Biserica: „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (2 Petru 2, 9); „Lui [Hristos],
Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său, şi ne-a
făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în
vecii vecilor. Amin!” (Apoc. 1, 6).
O parte dintre bărbaţii laici din Biserică sunt chemaţi la o slujire specială,
numită preoţie sacramentală, fiind hirotoniţi întru episcop, preot sau diacon.
Sunt, aşadar în Biserică, două categorii de preoţi: membrii preoţiei universale
(toţi cei botezaţi) şi membrii preoţiei sacramentale (cei hirotoniţi întru episcop,
preoţi şi diacon).
În Sfânta Scriptură, potrivit teologului laic Panayotis Nellas, sunt folosiţi
doi termeni pentru a desemna preoţia, şi anume: „hiereus” (care defineşte preoţia
universală creştină, dar şi preoţia Vechiului Testament sau preoţia păgână) şi
„presbyteros”, pentru a desemna preoţia sacramentală din care fac parte
persoanele alese şi hirotonite, având misiunea de a păstori Bisericile locale şi a
prezida Cina Domnului (episcopi şi preoţi, precum şi diaconii care ajută la
slujire). 112
Între cele două categorii de preoţi în Biserică, membrii preoţiei universale
şi membrii preoţiei sacramentale, nu există o diferenţă de ordin „antropologic”,
spune teologul P. Nellas, ci o diferenţă de slujire, diferenţă care incumbă mai
degrabă o „responsabilitate” decât „un privilegiu”. „Îi dă porunca slujirii celorlalţi
credincioşi şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a le transmite, prin Taine şi cuvânt, Harul.
Dar, deşi îi dăruieşte aceste noi posibilităţi, nu îi dă nicidecum – din punct de vedere
antropologic – noi dimeniuni. Aşadar, harul pe care îl primeşte nu este atât un
privilegiu, ci mai degrabă o responsabilitate” 113.

112 Panayotis Nellas, „Sacerdoce royal. Essai sur le problème du laïcat”, în Kleronomia, 8 / 1976, p. 150-151.
113 Ibidem, p. 152.

67
 Atât membrii preoţiei sacramentele, cât şi cei ai preoţiei universale fac
parte din aceeaşi Biserică, sunt răspunzători chiar dacă cu responsabilităţi
diferite, petnru viaţa acesteia. „În felul acesta, toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi
sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai
altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea bisericească”114.
Asumarea unor responsabilităţi diferite nu înseamnă superioritate pretinsă
de unii (membrii preoţiei sacramentale) şi inferioritate acceptată de alţii (membrii
preoţiei universale). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre existenţa darurilor
diferite în Biserică precum diferite sunt şi mădularele aceluiaşi trup: „Darurile
sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt
felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea
Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia,
după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar
altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia
proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea
limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi,
după cum voieşte. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate
mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (1 Cor. 12, 4-12).
Sfântul Apostol Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a descrie Biserica (un
singur trup, mai multe mădulare între care este, însă, perfectă armonie). Potrivit
lui Nikolaos Matzoukas, „imaginea trupului introduce trei elemente distinctive
fundamentale şi interioare ale acestei comunităţi şi edificiu” (care este Biserica):
1. Comunitatea funcţională a mădularelor; 2. Varietatea harismelor şi 3. Relaţia
iubitoare” 115. Pentru că explicaţia lui Matzoukas este importantă şi, în acelaşi
timp, densă, este redată în întregime: „Mădularele Bisericii au legătură funcţională
precum mădularele unui trup: ochi, urechi, mâini, picioare şi altele. Unul nu este
independent de altul, ci împreună slujesc întregul. Această relaţie este cea mai puternică,
dacă doreşte cineva să prezinte unitatea funcţională a trupului bisericesc. Prin urmare,
este exclus orice alt fel de unitate. Este de la sine înţeles, în acord cu cele de mai sus, că
această imagine nu este ideală şi statică, ci o devenire în tensiunea «surpării» şi edificării.
Mădularele se află în pericol în fiece clipă şi în fiecare moment se creează o articulare
funcţională. Faptul că cei credincioşi sunt mădulare are ca rezultat automat
particularitatea fiecărui mădular şi neputinţa de a fi înlocuit. Astfel, în trupul Bisericii
există «o împărţire a harismelor», în timp ce forţa duhovnicească de susţinere este una, a
Sfântului Duh. O varietate a harismelor învredniceşte viaţa şi bucuria trupului. Această
particularitate transferată în trupul comunităţii înseamnă particularitatea fiecărei
persoane. În acest fel şi harsmele sunt variate. Însă harismă înseamnă lucrare funcţională
pentru întreg. Nu poate fi înţeleasă o harsmă privată. (...) Deci fiecare persoană există

114 Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 243

115 N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 308-309.

68
pentru celelalte, exercitându-şi harismele şi, în acelaşi timp, ea însăşi sporeşte şi se
îmbogăţeşte din unitatea integrală şi din vigoarea trupului. Întrucât însă este vorba
despre persoane, relaţia este prin excelenţă iubitoare. Această iubire care «nu caută ale
sale», nu este sentimentalism, ci relaţie de viaţă, contact viu. De altfel, în acest mod sunt
înţelese «împreună pătimirea» şi «împreună lucrarea»” 116
Dacă fiecare membru al Bisericii îşi are darul său, izvorât din lucrarea
aceluiaşi Duh Sfânt, aceasta nu înseamnă însă că există o nivelare, o egalizare a
darurilor (în sens protestant). Această realitate o subliniază Apostolul Pavel chiar
atunci când descrie Biserica după imaginea trupului omenesc: „Iar voi sunteţi
trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în
Biserică: întâi (subl.n.) apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce
au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile
limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi
au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în
limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” (1 Corinteni 12, 27-30).
Soluţia „împăcării”, armonizării între diferitele daruri (şi posesorii acestora)
se realizează la nivelul slujirii întreolaltă şi al dragostei: „Ci cu mult mai mult
mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale
trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le
îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.Iar cele cuviincioase
ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând
mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se
îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Cor. 12, 24-25).
Aceasta este învăţătura Bisericii cu referire la slujirea distinctă şi
complementară a membrilor preoţiei universale şi preoţiei sacramentale. De-a
lungul istoriei Bisericii, au fost momente în care între membrii celor două preoţii
au existat antagonisme regretabile care, pe alocuri, se manifestă şi astăzi.
Trebuie menţionat faptul că la începuturile istoriei Bisericii, slujirea
asumată de laici – în calitatea lor de membri ai preoţiei universale – era mult mai
mare, cuprinzând mult mai multe manifestări decât astăzi. Harismele, darurile
speciale, dăruite de Dumnezeu unor persoane laice pentru zidirea celorlalţi, erau
mult mai prezente. Mai târziu, spune Sfântul Nicolae Cabasila, aceste harisme, cu
toate că n-au dispărut, s-au împuţinat. Un motiv ar fi acela că „astfel de semne
minunate erau şi trebuitoare în vremurile de întemeiere a Bisericii şi de întărire a
credinţei creştine”. Ceea ce însă nu a dispărut şi nu va dispărea din Biserică sunt
darurile pe care le primeşte fiecare credincios odată cu Taina Mirungerii: „Ceea ce
însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice vreme sunt
darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evelviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al
înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar
116 Ibidem, p. 309-310.

69
alţii nu cunosc lucrarea tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după cuvântul
Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricina că atunci cînd au
primit această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta
priceperii, ei s-au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul Sfânt
împarte din darurile sale «fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit
nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul
veacurilor”117.
În acelaşi timp, o privire atentă şi onestă a evoluţiei lucrurilor în Biserică
arată că, de-a lungul timpului, puţin câte puţin, membrii preoţiei sacramentale
au devenit tot mai dominanţi în defavoarea laicilor, membri ai preoţiei
universale. Cauzele care au generat şi generează încă o asemenea situaţie sunt
multiple. Aici sunt enumerate câteva:
1. Îndepărtarea, în anumite perioade ale istoriei Bisericii, de duhul
Evangheliei lui Hristos în sensul înlocuirii conceptului de slujire cu cel de putere.
S-a făcut, de multe ori, loc în structura organismului bisericesc duhului lumii,
conform căruia cel mai mare este cel puternic, bogat, influent, nu cel smerit, sărac
cu duhul (în sens scripturistic), cel necunoscut;
2. Încreştinarea în masă a păgânilor, după Edictul de la Milan. Cei care s-au
botezat din oportunism, se înţelege, nu au fost interesaţi cu adevărat de viaţa
Bisericii. De aceea s-au mulţumit cu pozţia de spectatori;
3. Renunţarea la o serie de slujiri care se dăruiau prin hirotesie, şi care astăzi,
dacă se săvârşesc de către laici, sunt „seculare”, săvârşite fără conştiinţa că
reprezintă o slujire adusă lui Dumnezu, ci un fapt mai mult sau mai puţin
indiferent, uneori chiar o povară;
4. Concentrarea de către preot a multor slujiri care, în mod normal,
aparţineau unor alte persoane, nu neapărat hirotonite (acţiuni filantropice, de
pildă). Această concentrare se observă mai ales în zilele noastre când preotul este
tentat să se ocupe cât mai mult cu diferite programe, activităţi sociale,
filantropice, culturale etc., în detrimentul slujirii sacerdotale;
5. Duhul lumii contemporane care este unul secular, izolând credinţa, religia
în sfera privată, eliminând-o din spaţiul public. Aceasta adânceşte şi mai mult şi
încurajează ruptura între laici şi preoţia sacramentală.
Aceste cauze şi multe altele asemănătoare au condus, pe de o parte, la o
supralicitare a responsabilităţilor deţinute de episcopi şi preoţi în Biserică şi, pe
de altă parte, ca reacţie, la o negare a slujirii distincte şi indispensabile a ierarhiei
sacramentale.

Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de
117

Misiune al BOR, Bucureşti, 1989, p. 188

70
 Episcopul şi preotul sunt chemaţi să lupte împotriva tendinţei de
superioritate în raport cu păstoriţii lor, iar aceştia să înţeleagă că poziţia lor în
Biserică nu este una de spectator. Altfel, se creează o prăpastie adâncă în Biserică
între episcopi şi preoţi, pe de o parte, şi creştinii laici, de de altă parte. Vorbind
despre slujirea episcopului în Biserică, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: Nimic
„nu-l scoate pe episcop din categoria slujitorului. Puterea ce se exercită prin el nu este a
lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult decât orice om de faptul că fiind
prin sine om pieritor ca oricare altul, sau poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se
săvârşeşte cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit de
răspunderea ce apasă pe umeii lui pentru Biserică; dar, în acelaşi timp, conştient că-şi
împlineşte această răspundere cu atât mai mult, cu cât frânează mai mult mândria de-a
socoti că Biserica depinde de el şi se pune mai mult pe sine la dispoziţia lui Hristos.
Năzuinţa lui trebuie să tindă a-şi identifica cu smerenie cât mai mult voia sa cu voia lui
Hristos, în loc de a lua pe Hristos în slujba pretenţiilor sale de domnie. El va avea cu atât
mai multă eficienţă în lucrarea sa, cu cât va contribui să-l facă mai văzut şi mai lăudat pe
Hristos”118.
În acelaşi timp, creştinii mireni sunt chemaţi să conştientizeze faptul că
preoţia sacramentală este esenţială pentru funcţionarea celorlalte daruri sau
harisme în Biserică, deoarece fără preoţia sacramentală nu poate exista Biserica
şi, neexistând Biserica, nici celelalte daruri sau harisme nu pot exista. Aceasta
deoarece Hristos îşi prelungeşte, îşi actualizează lucrarea Sa mântuitoare prin
intermediul preoţiei sacramentale: episcopul, preotul sunt „organe văzute ale
preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se
comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos” 119. Asupra acestui
aspect au insistat Părinţii Bisericii încă din zorii Bisericii: „Urmaţi episcopului ca
Hristos Iisus Tatălui, şi prezbiterului ca apostolilor, iar pe diaconi respectaţi-i ca pe unii
care slujesc porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce ţin de
Biserică. Acea Euharistie să fie socotită validă care este sub episcop sau sub cel căruia îi
va îngădui acela. Oriunde s-ar arăta episcopul, acolo să fie şi mulţimea, aşa cum oriunde
Se arată Hristos, stă de faţă şi oştirea cerească ca înaintea unui General al puterii
Domnului şi un Guvernator al întregii firi inteligibile. Făr episcop nu e îngăduit nici a
boteza, nici a aduce ofrande, nici a aduce jertfă, nici a săvârşi o primire, ci să se facă ceea
ce i se pare aceluia că e bineplăcut lui Dumnezeu, ca să fie sigur şi valid tot ce se face.
Bine este să ne trezim să ne întoarcem în pocăinţă la Dumnezeu cât mai avem vreme; (...)
cine cinsteşte pe episcop va fi cinstit de Dumnezeu, aşa cum cine-l necinsteşte va fi
pedepsit de Dumnezeu”120.

118 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 151

119 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 149.
120 Sf. Ignatie Teoforul, „Către Smyrneni”, 8-9, în Canonul Ortodoxiei.I.Canonul Apostolic al primelor secole,

Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 454-455.

71
 Evitând rătăcirile, adică nici supralicitarea, nici negarea importanţei slujirii
episcopului şi preotului, se poate arăta, în câteva coordonate, care sunt căile prin
care creştinii laici pot exercita mandatul pe care-l au în Biserică de membri ai
preoţiei universale:
1. Exercitarea calităţii de creştin primită prin Tainele Botezului şi Mirungerii,
calitate arătată prin „darul evlaviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii”.
„Ceea ce însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice
vreme sunt darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evelviei şi al rugăciunii, al
dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama
de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după
cuvântul Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricina că atunci cînd
au primit această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca, iar odată ajunşi la
vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul
Sfânt împarte din darurile sale «fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit
nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul
veacurilor”121.
2. Mărturisirea lui Hristos prin fapte bune: „Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
3. Conştientizarea Tainei Sfintei Liturghii prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului. Aici este important de sesizat dacă trecerea târzie la citirea în
taină a rugăciunilor de la Sfânta Liturghie (în special, Anaforaua) nu a avut un
impct în îndepărtarea laicilor din viaţa liturgică reală a Bisericii.
4. Trăirea şi exercitarea de către laici a ocupaţiei lor în mod creştin autentic.
Aici, rezidă, pe de o parte, slujirea semenilor întreoloaltă în Biserică, iar pe de
altă parte, cea mai importantă mărturisire a lui Dumnezeu în faţa lumii, şi anume
ca fiecare să-şi îndeplinească munca sa (în ultimă instanţă, slujirea sa: de medic,
profesor, învăţător, frizer, jurist, măturător de stradă etc.) ca pentru Dumnezeu.
Un exemplu de cum se cade a-şi trăi fiecare darul său îl oferă Apostolul
Pavel în cuvintele de mai jos: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu
frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când
sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând
din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor,
ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va
lua de plată de la Domnul” (Efes. 6, 5-8). „Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia
din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre
a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei. Ci precum într-un singur
trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi,
un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite
121 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 188.

72
daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura
credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în
învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu
firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să
miluiască cu voie bună” (Romani 12, 3-8).
Tot despre modul în care se cade a se raporta cineva la slujirea sa, un
monah ortodox din Occident, mărturiseşte: „suntem trimişi pentru a fi aproape de
oameni, aş zice alături de universul întreg, de pământul întreg, chiar pentru nevoile cele
mai umile. Dumnezeu are nevoie să trimită pentru El pe cineva pentru a mătura străzile,
de exemplu, şi ca aceasta să se facă pentru El şi ca să fie revelarea uneia din însuşirile lui
Dumnezeu. Desigur, descoperirea lui Dumnezeu ca măturător de stradă, descoperirea lui
Dumnezeu ca şofer de taxi. Tot atâtea revelaţii divine prin care Dumnezeu are nevoie de
oameni şi pentru care El zice: «Pe cine voi trimite?» Să ne dea Dumnezeu har să-i putem
răspunde: «Sunt nevrednic, nu îndrăznesc să vin înaintea Ta, dar dacă este voinţa Ta,
trimite-mă, trimite-mă...»” 122
5. Slujirea de naş de Botez şi Cununie, cu exercitarea acestei misiuni în duh
de implicare vie, jertfelnică;
6. Profesor de teologie sau religie pentru cei cu pregătire în şcoli de teologie;
7. Monah, monahie, pentru cei cu vocaţie pentru viaţa mănăstirească;
8. Dascăl de strană, pictor, arhitect şi constructor de biserici;
9. Membru în consiliile şi comitetele parohiale;
10. Implicarea în diferite activităţi parohiale: bibliotecă, revistă, coruri etc.
11. Ostenitor în administraţia bisericească.
Teologii Bisericii vorbesc despre slujirile de preot, rege şi profet (învăţător)
pentru creştinul laic. Panayotis Nellas descrie identifică următoarele aspecte
pentru fiecare din cele trei slujiri:

1. Ca preot:
- Oferă darurile sale de pâine şi vin, semn al oferirii întregii sale vieţi. Este
ceea ce spune şi Sfântul Pavel: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui
Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui
Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1);
- La Liturghie, credincioşii sunt chemaţi să fie participanţi, nu simpli
asistenţi. Astfel, ei sunt co-liturgi cu preotul. În Liturghie sunt, în egală
măsură, necesari: şi preotul, şi credincioşii. În Liturghie preotul nu rosteşte
niciodată „eu”, ci „noi”, cu excepţia acelor rugăciuni în care cere iertare
pentru păcatele sale;

122 Archim. Lev Gillet, in Contacts XXII (1970), p. 6.

73
 - Credincioşii sunt chemaţi să prelungească Euharistia pentru a pătrunde
întreaga lor viaţă; Euharistia nu se termină în biserică. „Ea (Euharistia) se
pregăteşte în viaţă, culminează realizându-se plenar pe altar, pentru a se răspândi
apoi din nou în viaţă, pentru a transforma fiecare fapt social, fiecare act uman. Şi
aceasta nu se poate realiza decât de către credincioşi care, adevăraţi preoţi, trebuie
să-l scoată pe diavol din fiecare faptă umană, la care ei participă, şi să o cureţe de
rău” (P. Nellas, p. 157-158);

2. Ca rege:
Ia în mâinile sale deplina responsabilitate pentru sine însuşi
Domneşte peste patimi, pune în rânduială viaţa sa, fiind stăpân peste faptele sale
Ia parte la conducerea Bisericii (administrativ). Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte despre participarea activă a laicilor la viaţa Bisericii: „Spun toate acestea
pentru ca fiecare laic să vegheze şi să înţeleagă că noi toţi suntem un singur trup, căci nu
există între noi decât diferenţa care există între un membru al trupului în raport cu
celelalte membre ale aceluiaşi trup. De aceea noi nu putem să lăsăm totul preoţilor, însă
trebuie noi înşine să purtăm grijă de Biserica întreagă, care este trupul nostru comun.
(...) Pentru acest motiv, înainte de hirotonirea celor şapte diaconi, apostolii au luat
consimţământul poporului... Când, altă dată, Apostolul Petru l-a ales pe Matia, toţi cei
prezenţi, bărbaţi şi femei, au fost de acord... Întrucât nu există decât un singur Botez, o
singură Masă, un singur Izvor, o singură creaţie şi un singur Preot, trebuie să ne simţim
toţi un singur trup” 123

3. Ca profet:
- Discerne în evenimentele exterioare adâncimea faptelor lui Dumnezeu,
„de a descifra şi ilumina din interior evenimentele istorice care adesea sunt
sumbre şi fără soluţie” (P. Nellas)
- Apără credinţa: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată
a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică
poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a
Părinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848, XVII).
- Mărturiseşte credinţa – şi aici se poate vorbi de teologii laici (la greci, de
exemplu: Ioannis Fundoulis – cel mai mare liturgist, Nikos Matzoukas –
cel mai mare dogmatist, Georgios Mantzaridis – mare moralist; la noi, de
pildă: Teodor M. Popescu, Emilian Vasilescu, Emilian Popescu etc.)
- Unii laici (monahi sau nu) primesc un dar special, cel al discernământului.
Aceştia sunt „părinţi duhovniceşti” în sensul larg al cuvântului, la care fac

123
P.G. 61, 527, apud P. Nellas, „Sacerdoce royal...”, p. 158.

74
 apel ceilalţi membri ai Bisericii – ca la o autoritate în viaţa duhovnicească –
pentru a fi călăuziţi.
În concluzie, slujirea laicului în Biserică, incluzând aici şi slujirea laicului
cu studii teologice, se confruntă uneori cu problema neimplicării sale în viaţa
Bisericii sau inexistenţa unui cadru propice pentru o asemenea implicare.
Esenţial este ca laicul să tindă să devină viu, prezent, participant conştient
la viaţa Bisericii. Aceasta nu se poate relaliza din afară, prin principii, programe,
norme impuse şi nici la nivel de masă. Problema se reduce la cum se raportează
laicul la Biserica din care face parte, cum se raportează la darurile sale. Dacă
această raportare este corectă, locul laicului în Biserică este descoperit de acesta şi
darurile devin slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor.
Un rol aparte, foarte important, în această privinţă îl au episcopii şi preoţii
şi anume capacitatea de a se raporta ei înşişi în mod concret la Dumnezeu, la
Biserică şi la lume, în general; crearea unui spaţiu propice pentru prezenţa,
uneori provocatoare şi incomodă, a laicilor în viaţa Bisericii.
Totul, atât în viaţa laicului, cât şi a episcopului sau preotului, porneşte de
la experienţa personală a raportării conştiente, smerite şi curajoase la Dumnezeu.
„numai pornind de la o experienţă personală se poate încerca un răspuns, se poate încerca
umplerea acestui abis, desfiinţarea graniţei dintre timpul liturgic şi timpul aşa-zis «a-
liturgic» al vieţii de zi cu zi” 124. Continuând în acelaşi duh, se poate mărturisi că
numai printr-o tendinţă continuă de aşezare reală, adică cu frică, credinţă şi
dragoste a creştinului – preot sau episcop sau a creştinului laici – în faţa lui
Dumnezeu, fiecare îşi găseşte locul în Biserica lui Hristos şi dispare graniţa
despăţitoare dintre membrii aceleiaşi Biserici.

Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
124

Bucureşti, 1999, p. 356

75