CURS

TEOLOGIE PASTORALĂ

Semestrul I
 Introducere

Teologia pastorală cuprinde un set de cunoştinţe puse la îndemâna

prezentului sau viitorului păstor de suflete ca ajutor în lucrarea sa de cunoaştere,
trăire şi propovăduire a Evangheliei.
Cuprinsul acestui set de cunoştinţe este definit prin semnificaţia celor două
cuvinte: Teologie Pastorală.
„Teologia” înseamnă „Cuvânt” şi „Dumnezeu”, înseamnă „Cuvântul lui
Dumnezeu”, „Cuvânt” despre Dumnezeu, „Cuvânt” cu Dumnezeu. Pornind de la
semnificaţia cuvintelor, Teologia înseamnă, aşadar, „cunoaşterea lui Dumnezeu”,
„vorbirea cu Dumnezeu”, „viaţa în Dumnezeu”, „trăirea lui Dumnezeu”, „trăirea în
Dumnezeu”, „dragostea dintre Dumnezeu şi om”, „îndumnezeirea omului”, „ştiinţa
ştiinţelor” şi „arta artelor”.
Se poate sintetiza această multitudine de sensuri şi lumini care izvorăsc din
cuvântul „Teologie” în trei. „Teologia” este „viaţa veşnică” („Şi aceasta este viaţa
veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care
L-ai trimis” - Ioan 17,3), „foc mistuitor” („Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş
vrea să fie aprins acum” – Luca 12,49) şi „rugăciune” („Teolog este cel care se roagă şi
cel care se roagă este teolog” – Evagrie din Pont).
Teologia este „viaţa veşnică”, dobânditor prin cunoaşterea lui Dumnezeu
Tatăl, este „focul” – Hristos coborât din cer, este „rugăciunea” în Duhul Sfânt.
Teologia este starea de a fi în Dumnezeu, este încercarea omului de a
descrie această stare, de a descrie evenimentul întâlnirii sale şi al semenilor cu
Dumnezeu.
Cuvântul „Pastorală” este o prelungire în limba română a latinescului
„pastor” – păstor. Sinonimul termenului „Pastorală” este „Pimenica” – de la
grecescul „poimen” – păstor.
Din cuvântul „păstor” derivă altele precum: îndrumător, conducător,
părinte sau turmă, păşune, staul, etc.
Cine sunt păstorii ?

2
 Hristos Domnul este Păstorul prin excelenţă, izvor şi fundament pentru
orice lucrare pastorală. Arhiereul, preotul, stareţul de mănăstire sunt păstori,
exercitând lucrarea în Biserică în numele „Păstorului celui bun” – Iisus Hristos. În
sensul larg al cuvântului, păstor este tot omul care, fiind botezat în Biserica
Dreptmăritoare şi având binecuvântare de la aceasta, împlineşte lucrarea de
povăţuire a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu. În această accepţie largă,
păstori sunt şi profesorii de teologie, profesorii de religie din şcoli, naşii de botez
şi cununie, părinţii în relaţie cu proprii lor copii crescuţi în frică şi dragoste de
Dumnezeu.
Teologia Pastorală este, aşadar, calea străbătută de păstor (în mod special
arhiereu sau preot) în cunoaşterea, taina şi mărturisirea Evangheliei în relaţie cu
cei care i-au fost încredinţaţi de Biserică spre păstorire.
Calea parcursă de păstorul de suflete în lucrarea de îndrumare a celor
încredinţaţi spre Împărăţia Cerurilor cuprinde mai multe etape:
A. Înţelegerea adevărului că Sfânta Treime este izvorul şi fundamentul
Pastoraţiei.
B. Înţelegerea Preoţiei ca Taină în interiorul căreia se desfăşoară lucrarea
pastorală.
C. Înţelegerea Parohiei ca realitate euharistică în care turma şi păstorul
trăiesc Taina Bisericii ca pregustare a Împărăţiei Cerurilor

3
 A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei

Scopul pastoraţiei este acela de a-l ajuta pe om să se aşeze în faţa lui

Dumnezeu într-un dialog personal, conştient, viu, pe fondul căruia, prin curăţirea
de patimi şi umplerea de harul dumnezeiesc, să-şi împlinească menirea pentru
care a fost creat: să devină fiu al lui Dumnezeu după har, părtaş vieţii celei
veşnice, într-un cuvânt, să se îndumnezeiască.
Întrucât ţelul urmărit depăşeşte cadrele lumii văzute (create), lucrarea
pastorală nu are în vedere transmiterea unei filosofii omeneşti 1 oricât de înaltă ar
fi aceasta, propovăduirea unei teorii sau a unei religii oarecare printre multe alte
religii. Pastoraţia nu se limitează la mijloacele şi puterile omeneşti. Aceasta
deoarece, adevăratul păstor nu e omul (ierarhul, preotul), ci Hristos Însuşi. Toate
calităţile pe care le are un păstor şi care contribuie la buna desfăşurare a lucrării
sale pastorale (puterea, destoinicia, înţelepciunea etc.) sunt daruri ale lui
Dumnezeu. O astfel de înţelegere este importantă, deoarece, pe de o parte, îl
fereşte pe preot/păstor de mândrie sau de o poziţionare greşită în raport cu
păstoriţii (considerând că el este cel care sfinţeşte, care iartă, care păstoreşte etc.),
iar pe de altă parte, îl ajută să caute permanent adâncirea, creşterea în relaţia cu
Dumnezeu, de la care îi vine adevărata putere în tot ceea ce săvârşeşte.
Sfânta Treime este fundamentul pastoraţiei, ceea ce înseamnă că păstorul,
în măsura în care devine locaş al Sfântului Duh, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin
puterea lui Hristos, săvârşeşte o lucrare pastorală autentică, neamăgitoare,
roditoare, el însuşi fiind un bun „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4, 1).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte adesea în scrierile sale despre „Hristos Cel
dintru voi” (Coloseni 1, 27), despre „Hristos care este viaţa voastră” (Coloseni 3, 4),
despre „Cuvântul lui Hristos care locuieşte întru voi cu bogăţie”( Coloseni 3, 16),
despre „Iisus Hristos Care arată mai întâi în mine îndelunga Sa răbdare”( I, Timotei 1,

1
“Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci
în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în
puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui
veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui
Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici
unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul
slavei; Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe
acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 4-8). Tot pe aceeaşi linie, Părintele Sofronie
de la Essex spune: „Poţi fi un mare savant, poţi să ai diplome academice şi să rămâi total ignorant în ceea ce
priveşte calea mântuirii” (Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din duh, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 40)
4
16). În om „se săvârşeşte” „lucrarea” (Coloseni 1, 29) lui Hristos, omul „sporind în
cunoaşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 1, 10) în el.
Sfinţii Părinţi, mari dascăli ai Bisericii, aveau conştiinţa că nu ei
propovăduiesc Evanghelia, prin grai, scris sau faptă, ci Duhul Sfânt este Cel ce-i
inspiră chiar din interiorul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre
„degetul lui Dumnezeu” (cf Luca 11, 20)”care loveşte corzile minţii şi le îmboldeşte la
grăire” 2. Omul, continuă Sf. Simeon, „devine familiar lui Dumnezeu şi casă şi sălaş al
Treimii dumnezeieşti, văzând curat pe Făcătorul şi Dumnezeul său şi, vorbind cu El în
fiecare zi” 3. „Dumnezeu Cel ce sălăşluieşte în el îl învaţă pe un asemenea om despre cele
viitoare şi cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuşi lucrul, prin experienţă şi
realitate” 4.
Părinţii înduhovniciţi din vremea noastră au aceiaşi percepţie a prezenţei
lui Dumnezeu în om, prezenţă care fundamentează lucrarea de propovăduire.
„Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeşte,
oricât de multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimănui” 5. „În vene să-i curgă sângele lui
Hristos, iar nu sângele lui Adam cel căzut” 6
Pentru a avea o lucrare pastorală roditoare, preocuparea de bază a
păstorului trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, căutarea sălăşluirii harului
dumnezeiesc în sufletul său. Trei sunt căile prin care se realizează aceasta:
participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea personală şi starea
de jertfă. Desigur, aceste căi nu sunt specifice păstorului, deoarece fiecare
credincios este chemat să devină locaş al lui Dumnezeu; însă păstorul este dator
să acorde o grijă mult mai mare acestora, în comparaţie cu păstoriţii săi tocmai
pentru că este aşezat în poziţia de îndrumător al acestora. Mitropolitul Antonie
de Suroj atrăgea atenţia că „nu poţi duce pe cineva acolo unde nu ai fost tu mai
înainte”. Dacă păstorul nu a experimentat el însuşi ceea ce transmite celorlalţi,

2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 139
3 Ibidem, p. 150
4 Ibidem, p. 181

Sf. Simeon vorbeşte despre Hristos Cel dinlăuntrul omului pe care acesta este chemat să-l hrănească,
adape, îmbrace, etc. „Dacă nu va face cineva în el însuşi toate acestea şi va hrăni şi va adăpa pe Hristos, nici un
folos nu va avea din toate pe care le face numai săracilor, iar pe sine însuşi se trece cu vederea lăsându-se nehrănit şi
gol de dreptatea lui Dumnezeu ”, Cateheze II, p. 139, „Pentru că M-aţi hrănit pe Mine, care flămânzeam de
mântuirea voastră, prin lucrarea poruncilor mele, M-aşi adăpat, M-aţi îmbrăcat, M-aţi adunat şi aţi venit la Mine
(Matei 25, 35-36), curăţind inimile voastre de toată întinăciunea şi murdăria păcatului”, ibidem, p. 189
5 Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti

2003, p. 134
6 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,

2008, p. 62
5
atunci nu poate fi un păstor adevărat. Sau, altfel spus, nu va fi niciodată credibil
dacă ceea ce propovăduieşte nu izvorăşte din propria lui trăire.

1. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Dumnezeiasca Liturghie este Taina prin excelenţă, este canalul prin care
viaţa lui Dumnezeu coboară în om. Noi dăm pâine şi vin, iar Hristos ne dă viaţa
Lui. În Liturghie are loc un veritabil schimb de vieţi. „Omul îşi dăruieşte viaţa sa
mărginită şi trecătoare lui Dumnezeu şi Dumnezeu, în schimb, îi dăruieşte viaţa Sa
nesfârşită şi veşnică” 7.
Ce este Euharistia? „Este unirea lui Dumnezeu cu noi, îndumnezeirea noastră,
sfinţire, plinirea darului, strălucire, gonire a toată împotrivirea, dăruire de tot binele (...)
a lui Dumnezeu amestecare şi împărtăşire 8. Prin Sfânta Liturghie îl primim pe
Hristos în noi, iar El devine izvorul mărturisirii noastre.
Un părinte al veacului trecut defineşte Dumnezeiasca Liturghie în
următorii termeni: „Trec nu puţini ani până să ajungem la măsura de a ne adânci în
duhul adevăratelor dimensiuni ale Liturghiei. Dacă vom urmări cu luare aminte rostuirea
şi cuprinsul acestei Dumnezeieşti slujbe, vom fi duşi în contemplarea Fiinţei
Dumnezeieşti şi a fiinţei cosmice. Vom pomeni multe din importantele evenimente dintru
«început», adică atunci când Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul; când în Sfatul
Treimii Sfinte a străfulgerat hotărârea de «a face Om după chipul lui Dumnezeu şi după
asemănare» (cf. Fac. 1, 26); apoi cumplita cădere a acestui «chip» al Strămoşului nostru
Adam; mai apoi tragicele destine ale tuturor urmaşilor lui; cea plină de compătimire
venire în trupul nostru al Făcătorului şi Dumnezeului ce S-a îmbrăcat în chipul de El
însuşi zidit; ne hrănim cu învăţătura Sa, cucernic cinstim suferinţele Sale pentru

7 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p.
139. În cartea sa Pr Zaharia vorbeşte mai pe larg despre acest „schimb între om şi Dumnezeu. Noi înfăţişăm şi
dăruim viaţa noastră lui Dumnezeu, atât cât suntem în stare, şi în schimb, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa Sa. Acest
schimb de vieţi are loc în Biserică şi mai cu seamă în Liturghie. Acolo are loc un schimb de viaţă în pinea şi vinul pe
care I le aducem lui Dumnezeu când spunem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”; şi
Dumnezeu ne spune: „Sfintele Sfinţilor”. Ne punem întreaga viaţă în acea pâine şi în acel vin, toate rugăciunile
noastre, toate nădejdile noastre, tot ceea ce îmbrăţişează conştiinţa noastră, şi le dăruim lui Dumnezeu. El le
primeşte şi pune viaţa Sa în pâine şi vin – Duhul Sfânt. Le insuflă cu viaţa Sa şi ni le înapoiază ca să le putem
mânca şi trăi, spunându-ne: „Sfintele sfinţilor”. Aceasta se întâmplă îndeosebi în Dumnezeiasca Liturghie, dar se
întâmplă şi ori de câte ori împlinim o poruncă. Facem un mic efort şi, în schimb, primim un dar nestricăcios de la
Dumnezeu. Schimbul e inegal, pentru că Dumnezeul nostru este mult milostiv şi iubitor. Îi dăruim lui Dumnezeu o
viaţă stricăcioasă şi păcătoasă şi El ne dăruieşte în schimb viaţa Sa nesfârşită, nestricăcioasă şi veşnică”, p. 272
8 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodoxe, după principii puse de

Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, I, Ed. Arh. Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 131
6
răscumpărarea noastră; şovăielnic urmăm Lui în Ghetsimani şi chiar pe Golgota;
împreună cu El ne aflăm la judecata lui Caiafa şi a lui Pilat; cu groază auzim sălbaticele
strigăte: «Răstigneşte-L»; ne cutremurăm şi ne întărim când spune tâlharului împreună-
răstignit: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai», şi îndată după aceea: „Dumnezeule,
Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?"... «Săvârşitu-s-a! Şi plecând capul, Şi-a dat du-
hul.» Şi mai departe: îngroparea, învierea, arătarea Sa apostolilor şi multor altora;
înălţarea, trimiterea Duhului Sfânt... şi fiecare amănunt este plin de un tâlc care pentru
noi este de neajuns. Astfel ne învăţăm a trăi în planurile a două realităţi: cea
Dumnezeiască şi cea a noastră, a făpturii. Suntem în aşteptarea celei de a Doua a Sa
Veniri. În fiece clipă liturgică ne aflăm şi în această vreme, şi în veşnicie; prin noi curge
încă viaţa stricăcioasă şi de moarte purtătoare a căderii, şi totodată cu noi este şi cuvântul
Său, Lumina Sa, viaţa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire dată nouă după Pronia
Sa cea bună pentru noi, oricât ne-am umple de noi şi noi pătrunderi în realitatea
liturgică, niciodată nu atingem «sfârşitul» ei. Şi totuşi, şi în bucurie, şi în teamă - ne
împărtăşim cu Viaţa Dumnezeiască şi nici nu mai putem de acum a ne rupe de la marele
şi necuprinsul gând al Făcătorului şi Tatălui nostru, ce ni se tot descoperă. Cu adevărat,
Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a chemat să fim cu El în vecii vecilor.”9
După cum reiese şi din textul citat, participarea reală la Dumnezeiasca
Liturghie presupune stare de prezenţă, de conştientizare a momentului la care
omul ia parte. Despre primii creştini se spune că primele trei zile ale săptămânii
le trăiau cu bucuria amintirii faptului că s-au împărtăşit cu Hristos în duminica
precedentă la Sfânta Liturghie, iar următoarele zile, cu nădejdea că vor participa
din nou Duminica viitoare la Liturghie şi se vor împărtăşi cu Sfintele Taine.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre focul dumnezeiesc pe care îl
descoperim în Liturghie, „care sfarmă munţi şi stânci şi face din inima omului rai, şi
trezeşte acest foc dorul de libertate,” 10 adică despre faptul de a ajunge la ceea ce
spunea Apostolul Pavel: „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Cum se poate realiza aceasta?
În primul rând, păstorul de suflete este dator să se pregătească aşa cum se cuvine
pentru întâlnirea cu acest foc. Toate să le săvârşească având conştiinţa că slujeşte lui
Dumnezeu, în prezenţa lui Dumnezeu. Este important ca preotul să-şi
concentreze atenţia asupra actului pe care îl săvârşeşte în momentul respectiv
fără a se ocupa, în acelaşi timp, cu mai multe lucruri. De pildă, nu este potrivit ca
în timpul Sfintei Liturghii (cu atât mai mult la momentul Epiclezei), în timp ce
strana dă răspunsurile, el să citească pomelnice – oricât de importantă este

9Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 323-324.
10 Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 65
7
pomenirea numelor credincioşilor – sau să-şi citească rugăciunile pentru Sfânta
Împărtăşanie pe care nu a reuşit să le citească mai înainte. În mod evident, o
astfel de atitudine arată, pe de o parte, lipsă de respect şi desconsiderare pentru
ceea ce se petrece atunci, iar pe de altă parte, este şi o amăgire, întrucât omul nu
poate fi pe deplin atent la două lucruri deodată. Iar slujirea liturgică cere dedicare
totală.
Apoi preotul să se îngrijească să aibă cele mai frumoase şi curate veşminte,
să folosească cea mai bună tămâie, cel mai bun vin, cea mai bună prescură etc.
Altarul să fie ca un rai, Sfânta masă şi toate celelalte aşişderea. Pentru că, dacă
Dumnezeu ne dă viaţa Lui, se cuvine ca şi noi să-i dăruim cele mai bune ale
noastre. 11
Cu prilejul unei conferinţe preoţeşti, Părintele profesor Ilie Moldovan, i-a
întrebat pe cei prezenţi: „când începe Sfânta Liturghie?”. Preoţii au dat diferite
răspunsuri şi, bineînţeles, printre acestea pe cel adevărat: în momentul în care
preotul dă binecuvântarea mare. La aceasta Părintele profesor a răspuns: „aşa este,
dar mai sunt şi alte răspunsuri: Liturghia începe în momentul în care gospodina se apucă
de frământat prescura, frământare care este un act liturgic în sine. Nu poate fi împlinit
acest act de oricine, oricând şi în orice situaţie”. Prelungind logica Părintelui, putem
spune că Liturghia începe în momentul în care bobul de grâu este semănat în
pământ sau viţa de vie este plantată în pământ.Părintele profesor Ion Bria a scris
cartea „Liturghia după Liturghie”. Plecând de la această sintagmă, se poate vorbi şi
de „Liturghia înainte de Liturghie”, adică întreaga pregătire pe care o face preotul
(şi orice creştin) până în momentul în care participă la Sfânta Liturghie. Este,
oare, vreo situaţie neliturgică? se întreabă Pr. Arhim. Sofronie: „Totul în viaţa
noastră este o neîntreruptă Liturghie” 12. „Trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât
ea să devină un singur act neîncetat de înainte-stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghi
în faţa Marelui Dumnezeu” 13.

11 Vezi, Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, cap.: „Evlavia
mişcă pe Dumnezeu”, p. 141-163. Întregul capitol cuprinde cuvinte frumoase legate de grija pe care
trebuie să o aibă omul când se apropie de Dumnezeu, când oferă ceva lui Dumnezeu. „Noi mâncăm roade
dulci şi Îi oferim lui Dumnezeu în cădelniţă răşina copacilor. Mâncăm mierea şi Îi oferim lui Dumnezeu
ceara, dar pe aceasta adesea o amestecăm cu parafină. O lumânare oferim lui Dumnezeu ca recunoştinţă
pentru binecuvântările Sale cele bogate, şi pe aceasta o murdărim? (...) Omul poate face economie în toate,
afară de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-I ofere tot ce este mai bun, tot ce
este mai curat. (...) În Vechiul Testament se spune că untdelemnul care trebuia să se folosească pentru
Templu trebuia să fie făcut din măslinele adunate din copaci, nu din cele căzute pe jos. Oare Dumnezeu
are nevoie de untdelemn sau de tămâie? Nu, dar El se înduioşează pentru că ele reprezintă un prinos prin
care se exprimă recunoştinţa şi dragostea omului faţă de El”. Etc.
12 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 103
13 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 223

8
 În al doilea rând, se cuvine ca preotul să înţeleagă locul central, esenţial pe care
îl ocupă în slujirea lui lucrarea sacramentală: Sfânta Liturghie şi Tainele Bisericii.
Slujirea lui ca preot nu este aceea de a se implica în activităţi culturale, sociale etc.
Acestea pot deveni şi trebuie să devină o consecinţă a Liturghiei. Toate aceste
activităţi pot fi înfăptuite şi de alţii, însă, aceşti „alţii”, nu pot săvârşi
Dumnezeiasca Liturghie. Sunt fundaţii, organizaţii, guverne etc. care au ca
preocupare ajutorarea celui sărac. Desigur că Biserica nu trebuie să lipsească din
această lucrare. Cap. 25 din Evanghelia după Matei este elocvent în acest sens.
Însă izvorul preocupărilor preotului este să slujească Dumnezeiasca Liturghie.
Sfântul Nectarie de Eghina în cuvântul său despre preoţie spune: „Lucrarea
proprie preotului este aceea de a jertfi, adică de a aduce jertfa cea fără de sânge lui
Dumnezeu” 14. Dacă preotul a reuşit aceasta sau a tins spre aceasta activităţile
culturale, finantropice, etc. vin de la sine, fiind desfăşurate în duhul Bisericii.
Un exemplu în acest sens îl oferă Patriarhul Justinian Marina care, în
timpul comunismului, nu a cerut preoţilor decât un singur lucru: „să nu vă lăsaţi
epitrahilul de pe grumaz!” Nu le-a cerut: „mergeţi la săraci”, „propovăduiţi în şcoală”,
„să nu abandonaţi penitenciarele”. El ştia, realist fiind, că acest lucru este imposibil
şi anume ca preotul să mai rămână în şcoală, în penitenciar, ca Biserica să mai
organizeze azile de bătrâni, spitale etc. Şi mai ştia un lucru: comuniştii, necrezând
în Dumnezeu, deşi unii îşi ascundeau credinţa, nu vor da importanţă unei bucăţi
de stofă colorată pe care o ţine preotul de grumaz. Ei se temeau de preoţi care
predică, de preoţi care scriu, care merg în spital, vorbesc soldaţilor, nu de cei care
se roagă în biserică. Un singur lucru le-a cerut Patriarhul Justinian: „nu părăsiţi
epitrahilul!”,„Slujiţi Liturghia!”,„Aşezaţi epitrahilul pe capetele oamenilor, dezlegaţi-i de
păcate!”. Şi a dat Dumnezeu şi a venit momentul din Decembrie 1989 şi în
România nu au fost oameni nebotezaţi în ţară, decât rare excepţii. Şi aceasta
pentru că preotul a stat cu epitrahilul de gât şi a slujit Dumnezeiasca Liturghie.
În al treilea rând trebuie ca preotul să înţeleagă că nu el este cel care
liturghiseşte sau cel care propovăduieşte în adevăr, ci Hristos-Dumnezeu este Cel care
liturghiseşte. Într-una din rugăciunile din Sfânta Liturghie se spune: „Că Tu eşti
Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul
nostru...”15. El este Pâinea, El este Mielul, El este Păşunea, El este Păstorul.
În al patrulea rând, preotul este chemat să conştientizeze faptul că
Liturghia, pentru a fi izvor de putere în pastoraţie, nu trebuie să fie spectacol: „Ceea ce se
întâmplă în biserică nu este spectacol, tocmai pentru că nu se adresează oamenilor din

14 Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 28.
15Rugăciunea din timpul cântării heruvimice
9
biserică, ci lui Dumnezeu. Deseori, strigătele diaconilor (ale cântăreţilor şi ale slujitorilor,
în general, n.n.) ne conving fără tăgadă că destinatarele rugăciunilor sau ecteniilor lor
sunt urechile oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu. (...) Cultura Evangheliei şi a
Bisericii este o cultură a lăuntricului, a duhului. Din nefericire suntem deseori infuenţaţi
de cultura vremii, care este o cultură a exteriorului, o cultură materialistă, fizică. Dăm şi
noi greutate şi atenţie lucrurilor care se văd şi care se aud mai mult, decât celor care nu se
văd şi nu se aud, cele tainice.” 16 Nu te poţi adânci într-un spectacol. Poţi să-l admiri,
poţi să-i înţelegi mesajul, nu te poţi adânci însă în el.

2. Rugăciunea personală
Motto: „Omule, de îndată ce vei grăi tu,
Eu voi zice:«Iată-mă»! De îndată ce tu deschizi gura la rugăciune,
Eu îţi spun ţie: sunt de faţă, «iată-mă»!”.

Păstorul de suflete este şi trebuie să fie în primul rând un om al rugăciunii.

Fără rugăciunea personală păstorul de suflete nu trebuie să se prezinte în faţa
păstoriţilor tăi. Pentru aceasta este nevoie de pregătire şi de stăruinţă.
Înainte de a vorbi de rugăciunea propriu-zisă, este necesar să se vorbească
despre cadrul în care se desfăşoară rugăciunea, aspect, care, deşi nu trebuie
absolutizat, este foarte important pentru aşezarea în starea de rugăciune. Întâi de
toate, este bine să existe un interval, o pauză între activităţile în care a fost angajat
omul de-a lungul zilei şi momentul de rugăciune. O plimbare în mijlocul naturii:
a privi cerul, a atinge o floare, o frunză, coaja unui copac etc. ajută la liniştire.
Apoi, intrând în camera sa şi închizând uşa, se aprinde candela din faţa icoanei,
se tămâiază camera. Se stinge lumina electrică şi rugăciunea este rostită la
lumânare. Lumina prea multă, camera inundată de lumină electrică risipeşte
mintea; lumânarea are capacitatea de a ajuta adunarea privirii, gândurilor, a
atenţiei spre rugăciune. În plus, lumânarea trimite la starea de jertfă, prin faptul
că se consumă încet şi, în acelaşi timp, luminează. 17 Iar lucrarea harului
dumnezeiesc este simbolizată, de asemenea, de lumânare: arde şi, în acelaşi timp,
luminează. Pentru cine nu este obişnuit cu rugăciunea la lumina lumânării,
această experienţă pare, la început, bizară şi nepotrivită: de ce să se complice cu

16 Pr. Constantin Coman, „Cuvânt înainte la cea de-a doua editare”, în Datoriile preoţilor, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2011, p. 10
17 „Foc şi lumină să-mi fie mie primirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule,

arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot...” (Sedealna de la Canonul Sfintei Împărtăşiri)
10
lumânarea când are la îndemnă lumina electrică? Mai târziu va descoperi bucuria
şi adâncimea pe care o oferă rugăciunea într-un astfel de cadru.
Rugăciunea personală trebuie să înceapă, înainte de toate, cu rugăciunea pentru
sine. Cel mai important lucru este ca omul să-l roage pe Dumnezeu să-i dea
conştiinţa propriilor păcate. Spune un sfânt părinte că este mai important să-ţi
vezi păcatele decât să înviezi morţii. Dacă facem comparaţie între cele două –
între a-ţi vedea (descoperi) păcatele proprii şi a învia morţii–, în logica noastră
omenească, considerăm că nu este un lucru mai important decât să readuci viaţa
într-un om. Ce om puternic poate fi acela căruia i-a dat Dumnezeu darul să
invieze morţii! Şi totuşi, acest dar este mai mic decât capacitatea omului de a se
vedea pe sine aşa cum este în realitate, nu cum îşi imaginează că este. Căci dacă
nu s-a văzut pe sine sau, mai exact, dacă nu l-a rugat pe Dumnezeu să fie ajutat
să se vadă pe sine, nu poate să se roage pentru alţii. Aceasta pentru că cel care nu
s-a văzut pe sine aşa cum este cu adevărat (oricât de dureroasă ar fi această
descoperire) trăieşte în mod fals, în amăgire, având o mască aşezată peste chipul
său real. Şi este de la sine înţeles că nu poate călăuzi pe altcineva câtă vreme are o
percepţie eronată despre sine.
Este bine ca omul să aibă o pravilă dată de duhovnic, o pravilă din care,
dacă se poate, să nu lipsească rugăciunea de seară şi cea de dimineaţă. Să nu
lipsească un psalm, doi, o catismă din psaltire. Dacă nu poate citi mai mult, să
caute încă 19 prieteni, colegi, subalterni etc. Să facă un grup de 20 şi fiecare din
cei 20 să citească o catismă pe zi. În felul acesta, timp de 20 de zile a citit o psaltire
întreagă şi, în fiecare zi, cei 20 au citit fiecare o psaltire întreagă.
Un părinte, întrebat fiind: „cum să mă rog?”, a răspuns că este necesar ca
omul în diferite clipe ale zilei să rostească cuvântul din Psaltire o dată sau de mai
multe ori: „Al Tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă!” 18 Şi va veni timpul când
Dumnezeu, prin intermediul psaltirii, îi va grăi în inimă: „Fiul meu eşti tu, eu astăzi
te-am născut” 19.
În rugăciunea personală trebuie cuprinşi apoi ceilalţi semeni ai noştri. Şi cine
sunt aceştia? În primul rând, cei foarte apropiaţi, înrudiţi cu noi, rudeniile
trupeşti şi sufleteşti: soţia, copiii, părinţii, fraţii, surorile, naşii de botez sau
cununie, , duhovnicul, preotul care a săvârşit tainele botezului sau cununiei,
dascălii, etc. Apoi, cei cu care urmează să ne întâlnim în ziua care începe, cei cu
care poate vom vorbi la telefon, cei despre care ni se va vorbi în ziua respectivă.

18 Ps. 118, 94
19 Ps. 2, 7. Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, pp. 335 şi 350
11
 Un exemplu semnificativ de rugăciune pentru alţii din care se poate inspira
păstorul de suflete îl aflăm la Sfântul Siluan Athonitul: „A fost un om cu totul
deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor
mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a
face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor
cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-
şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului. Într-o zi, unii
călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis:
- Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună,
deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu
toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele? Părintele Siluan spuse:
- Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu
vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de
compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru
dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc
eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în
parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este
tânăr, de-abia a împlinit 20 de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el,
împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase,
fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i
împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria
întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile!». Şi
adaugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra
lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să
crească în mine, şi, la un moment dat, Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut
şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot
mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea
dumnezeiască îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să
mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în
adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi
petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la
sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se
duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”. 20
Este foarte important ca preotul/păstorul să se prezinte înaintea oamenilor,
să-i întâlnească numai după ce s-a rugat pentru ei. Cum s-ar putea face aceasta?

20 Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 171-173
12
Înainte de o discuţie cu cineva, înainte de oficierea unei slujbe, înainte de a
organiza o lucrare pastorală, preotul, păstorul de suflete să-şi aloce câteva clipe
pentru rugăciune. Dacă cineva doreşte, de exemplu, să telefoneze vreunei
persoane, în timp ce formează numărul să spună: „Doamne, binecuvintează pe ...!”.
Când închide telefonul să spună: „Doamne, ajută-i!”; când aude telefonul sunând,
înainte de a răspunde zice: „Doamne, binecuvintează pe cel care telefonează”. S-a
întâlnit cu cineva în oraş, care l-a salutat. După ce i-a răspuns la salut să spună în
sinea sa: „Doamne, binecuvintează pe ...”. Este la birou şi cineva bate la uşă. Atunci
să înalţe un gând la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi cuvânt spre a-i vorbi ceea ce este
bine celui care intră!” Când a plecat acea persoană din birou să spună, de
asemenea: „Doamne, binecuvintează pe cel care a plecat de la mine”.
Este bine ca preotul/păstorul să se roage pentru copiii care se nasc în ziua
respectivă, pentru cei care se întorc la credinţă, pentru cei care mor în acea zi.
Apoi, pentru mulţi dintre ei şi, în special, pentru păstoriţii săi, să facă
preotul câteva metanii în fiecare dimineaţă şi seară. Pentru vreun caz special, să
citească un psalm. La sfârşitul Psaltirii este o îndrumare: psalmi pentru vreme de
cumpănă, în bucurie, pentru cei care îţi fac bine, pentru cei care îţi fac rău, etc.
Este bine ca preotul (ca, de altfel, orice creştin) să aibă un pomelnic scris în
care să fie cuprinşi: ierarhul locului, preotul care l-a botezat, naşii, părinţii, fraţii,
surorile, prietenii, binefăcătorii, duşmanii etc.
În acelaşi timp, ar trebui ca păstorul să încerce să împlinească cuvântul
Sfântului Pavel „rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), urmând tradiţia părinţilor care
rostesc mereu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dincolo de
rugăciunile rostite, conform unei rânduieli binecuvântate de duhovnic, păstorul
este chemat să dobândească ceea ce Pr. Arsenie Papacioc numea: „o stare de
prezenţă; o continuă ţâşnire către Dumnezeu” 21. Acest lucru este posibil în măsura în
care „omul este gata să-şi jertfească întreaga fiinţă de dragul rugăciunii” 22, în măsura
în care rugăciunea devine „totală afundare în Dumnezeu” 23, „devine un chip firesc de
a fi al omului” 24.
Om al rugăciunii, păstorul de suflete este chemat să creeze o ambianţă de
rugăciune în obştea pe care o păstoreşte. El se străduieşte să poarte în rugăciunea
sa pe toţi păstoriţii, iar aceştia să-l aibă în permanenţă în rugăciune pe păstorul

21 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.
37
22 Ibidem, p. 167
23 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătit, p. 21
24 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, p. 185

13
lor. Sf. Ap. Pavel vorbeşte adesea despre rugăciunile pe care le înalţă la
Dumnezeu pentru toţi cei cărora le-a propovăduit Evanghelia (Romani 1, 9-10;
Filipeni 1, 3-5, Coloseni 1, 3; 9; I Tesaloniceni 1, 2-3; 3, 10; II Timotei 1, 3), dar şi
despre rugăciunile pe care le aşteaptă a fi înălţate către Dumnezeu pentru el din
partea celor care l-au cunoscut (Romani 15, 30; Efeseni 16, 19; Coloseni 4, 3).

3. STAREA DE JERTFĂ
Motto: „Dai sânge, primeşti Duh” (Pateric)
„Numai jertfele cutremură istoria
Numai mormintele deschid cerul” (Radu Gyr)

a) Introducere
În viaţă sunt situaţii în care atât rugăciunea personală, cât şi participarea la
Sfânta Liturghie aduc un anumit confort lăuntric, benefic şi căutat de om, dar
care poate fi trăit şi ca un act egoist: „Doar pentru mine, doar pentru a-mi rezolva eu
problemele, doar pentru a mă simţi eu bine.” 25 Nu puţini sunt creştinii care merg
zilnic la Sfânta Liturghie, uneori se străduiesc să ajungă în aceeaşi zi la două
biserici pentru a participa la două Liturghii. Mulţi o fac din evlavie curată. Alţii
pentru că acolo au găsit confortul lăuntric, trăit egoist, de care aminteam mai sus.
Însă, proba de foc a trăirii autentice se face prin întâlnirea cu celălalt, prin
raportarea la el, prin atitudinea faţă de el. Omul se poate înşela de multe ori,
amăgindu-se cu o imagine bună despre sine: se consideră credincios, bun,
evlavios, următor al rânduielilor bisericeşti etc., pentru că împlineşte toate
acestea exterior, iar această împlinire îi aduce o oarecare mulţumire. În realitate,
este lipsit de dragoste şi înţelegere pentru celălalt. Or, semnele care dovedesc
sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om sunt: „dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”
(Gal. 5, 22-23). De aceea, este nevoie ca omul să dobândească starea de jertfă, mai
ales, în relaţie cu celălalt.
Dacă dobândirea stării de jertfă, mai ales în acceptarea semenului în felul
lui de a fi, este atât de necesară pentru tot omul, cu atât mai mult pentru păstorul
de suflete. El, de asemenea, este tentat să trăiască bucuria Sfintei Liturghii sau a
rugăciunii personale doar pentru sine, pentru pacea, liniştea, confortul său
lăuntric.
25Desigur, aceasta nu se datorează nici Sfintei Liturghii, nici rugăciunii, ci îşi are cauza în greşita raportare
a credinciosului faţă de acestea, aşa cum se va vedea mai jos
14
 Cum poate fi evitată de către preot, ca păstor de suflete această stare
egoistă?
La Dumnezeiasca Liturghie, preotul este chemat să prelungească în viaţa sa
şi a păstoriţilor săi taina cea mare a rostirii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem
de toate şi pentru toate”. La Tronul Sfintei Treimi nu se aduc doar darurile de pâine
şi vin, care devin Trupul şi Sângele lui Hristos, ci, odată cu ele, viaţa însăşi a
preotului şi întreaga suflare prezentă în Biserică. Împreună cu viaţa preotului şi a
celor din biserică se aduce în faţa Preasfintei Treimi şi sufletul „celor necăjiţi şi
întristaţi” ai acestei lumi, sufletul celor ce „nu cred în Dumnezeu, al celor ce se luptă
împotriva lui Dumnezeu” (după spusele Patriarhului Iustinian al BOR), sufletul
celor ce-l duşmănesc pe preot, care-i doresc răul, care-l calomniază sau îl urăsc.
Prin aceasta, preotul pătrunde în taina stării de jertfă, căci nu este foarte uşor
pentru el să se roage pentru duşmanii săi. Preotul dobândeşte, prin aceasta, harul
lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt, bucuria sa lăuntrică nemaifiind una
egoistă, individuală, sentimentală, ci adânc duhovnicească.
Preotul, în starea sa de păstor sufletesc al turmei încredinţate, este chemat
ca în rugăciunea personală să nu manifeste o atitudine egoistă, căutând o
anumită „stare de bine” sufletească care nu are nimic din focul, dorul, adâncul,
durerea care definesc adevărata legătură cu Dumnezeu. În rugăciunea sa,
săvârşită în faţa icoanei luminate de o candelă sau lumânare, preotul este chemat
să cuprindă bucuria şi durerea păstoriţilor săi, a celor care i-au solicitat
rugăciunea, precum şi lumea întreagă. Sfântul Siluan Athonitul spune că
ortodoxul creştin adevărat, şi cu atât mai mult preotul, trebuie să poarte în inima
lui, aşezat fiind în rugăciune, întreaga suflare de la Adam până la el şi, în
perspectivă, până la sfârşitul veacurilor. Rugăciunea rostită cel mai adesea de
acest dumnezeiesc părinte era: „Doamne, fă ca întreaga lume să Te cunoască pe Tine
în Duhul Sfânt”.
Pentru a dobândi starea de jertfă şi, prin aceasta, a fundamenta şi a face
adevărată rugăciunea sa sub adumbrirea Duhului Sfânt, este necesar ca păstorul
de suflete să poarte în inima sa pe toţi cei care-l iubesc, care-l urăsc şi, mai ales, pe
toţi întristaţii şi deznădăjduiţii acestei lumi. Dacă în cursul zilei, preotul a aflat
despre un accident rutier în care au murit zeci de persoane, seara, la rugăciune, el
este chemat să ducă în faţa lui Dumnezeu durerea atâtor soţii sau soţi intraţi în
văduvie, atâtor copii rămaşi orfani, atâtor mame cu inima sfârtecată de durere.
Are preotul o asemenea dispoziţie lăuntrică de preluare sau de coparticipare la
durerea acelor persoane cuprinse de o aprigă durere? Sau se va rezuma la a
blama neatenţia şoferului şi starea precară a drumurilor, etc.?
15
 Jertfa este un act pozitiv. Este de trebuinţă a spune că atât pentru preot
(arhiereu, stareţ, etc.) ca îndrumător spre Împărăţia Cerurilor cât şi pentru
creştinul obişnuit jertfa nu este o stare uşor de înţeles şi, mai ales, de asumat.
Aceasta pentru că, în mentalitatea veacului nostru, jertfa este percepută ca ceva
negativ, care trebuie evitat pentru că nu ar aduce bucurie în viaţa omului. De
aceea, omul contemporan este înclinat să caute ceea ce este uşor, ceea ce nu-l
solicită prea mult, într-un cuvânt, să obţină tot ceea ce îşi doreşte, cu efort minim.
De aici şi lipsa dispoziţiei pentru jertfă. Această realitate, şi anume fuga de jertfă,
nu este doar starea omului secularizat, ateu sau necreştin. Privind la noi înşine, în
calitatea noastră de creştini, constatăm o continuă strădanie de a fugi de starea de
jertfă manifestată ca suferinţă, ascultare, iertarea semenului, participare la
durerea lui. Întreprindem, în general, totul pentru a evita, abandona, ocoli tot
ceea ce atrage manifestarea stării de jertfă. Aceasta pentru că, din păcate, cei mai
mulţi „în toate judecăţile lor ,în toate opiniile lor asupra lucrurilor, asupra vieţii, asupra
mântuirii, înţelegerea şi cugetul lor sunt trupeşti, sufleteşti, umanistice” 26 .
Dacă fuga de jertfă este o atitudine firească în lumea necreştină, neortodoxă
sau necredincioasă pentru care „Hristos cel răstignit” este „sminteală” şi „nebunie”(I
Corinteni 1, 23), creştinul ortodox este chemat să-L „propovăduiască pe Hristos. Şi
pe Acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2), adică în stare de jertfă.
Jertfa, ca atare, este, aşadar, legată de Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, Care
se jertfeşte pentru lume, este legată de viaţa autentică a creştinului, ca următor al
lui Hristos. Jertfa este starea adevărată a creştinului şi pentru faptul că, în sine, ea
este un act pozitiv, văzut prin consecinţele sale. Jertfa înseamnă a dărui sau a se
dărui, înseamnă a ieşi din carapacea propriului eu şi a veni în întâmpinarea
celuilalt. Fără această capacitate de a dărui şi a se dărui nu poate fi cineva preot
de altar sau membru al preoţiei universale în mod autentic. „Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,
13). Aici este vorba nu numai de jertfa manifestată în sensul suprem, ci şi de
paharul de apă de care vorbeşte Hristos în Evanghelie (Matei 10, 42), oferit unui
însetat sau de „foiţa de ceapă” de care vorbeşte Dostoievski, oferită unui flămând şi
care devine „pretext” pentru Dumnezeu de a ridica din chinurile iadului o mare
păcătoasă. 27.

26Arhim. Sofronie , Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, p. 85
27 Sfântul Isaac Sirul vorbeşte adesea în scrierile sale de ”pretextul” pe care-l caută Dumnezeu în biografia

omului în nădejdea aflării unui gest, unei atitudini care să constituie cale spre mântuirea acelui suflet.
Într-una din scrisorile sale, Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos spune: „Dumnezeu caută mereu un prilej
16
 Jertfa este fundamentul lumii. Prin jertfă Dumnezeu a creat lumea, prin jertfă
a răscumpărat lumea. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Filosoful Constantin Noica amintea adesea despre necesitatea stării de jertfă
„pentru ca ziua să ţină”, „să fie”. Ziua aceea „nu este”, ziua aceea „nu ţine”, adică
„nu există” în sensul adevărat al cuvântului, dacă nu s-a trăit cel puţin o fărâmă
de stare de jertfă în ziua aceea. Starea de jertfă ajută omul, sprijină umanitatea
întragă să rămână întru fiinţă, căci de la aducerea creatoare a lumii de către
Dumnezeu din nimic întru fiinţă, omul se află în tensiune permanentă de a
rămâne întru fiinţă sau a reveni în nimicul din care a fost adus la existenţă.
Rămânerea întru fiinţă se datorează jertfei lui Hristos, prelungite în jertfa Sfintei
Liturghii, iubirii şi iertării ca acte de jertfă, nevinovăţiei pruncilor.
Jertfa este bucurie. Jertfa este, pe de o parte durere, dar pe de altă parte,
bucurie.
Un părinte duhovnicesc din veacul trecut (Pr. Sofronie Saharov) a spus că
durerea sau suferinţa maximă şi bucuria maximă coincid. Desigur, nu în logica
acestei lumi. În bisericile vechi întâlnim icoane autentice cu răstignirea
Mântuitorului, mai ales crucea din faţa sfintei mese în care este înfăţişat Hristos
răstignit, iar deasupra stă scris: „Domnul slavei”. Răstignirea este izvor de slavă.
În Vinerea Mare, când se prăznuieşte Răstignirea, durerea totală, abandonul total
de către toţi şi de către toate a Fiului Omului, atunci nu se rosteşte ceva de felul:
„acum Fiul omului este în durere, trebuie să-l plângem”, ci „Acum Fiul omului s-a
preaslăvit”, arătând prin aceasta coincidenţa între suprema suferinţă şi suprema
bucurie.
Jertfa este continuă. Când vorbim de starea de jertfă nu vorbim de un
moment anume, căci jertfa este un act continuu, o stare lăuntrică permanentă. Nu
se poate spune: „iubesc astăzi, iar mâine nu”; „iert acum, dar mâine n-o să iert”; sau
„nu iert astăzi, dar o să iert mâine”. Jertfa nu este nici deasă, nici rară, ci continuă.
Fără starea de jertfă omul cade întru nefiinţă. Creştinul ortodox - şi cu atât mai
mult păstorul de suflete – în clipa în care nu se află în stare de jertfă este ca
peştele pe uscat, ca omul fără aer, ca iarba câmpului fără apă şi soare.
Pentru a înţelege starea de jertfă şi, totodată, modalitatea de a o dobândi,
de a creşte în ea, de a o recăpăta dacă s-a pierdut, vom încerca să o identificăm în

pentru a-l mântui pe om”, în Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti 2003, p. 297

17
nouă stări sau trăiri din viaţa creştinului, în general, din viaţa păstorului de
suflete, în special:
Silirea firii
Deşertarea de sine sau smerenia
Ascultarea
Răbdarea sau starea de suferinţă
Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii
Asumarea suferinţei celuilalt
Nejudecarea aproapelui
Bucuria de a fi mic
Iubirea vrăjmaşilor

b) Silirea firii, asceza.

Motto:
„Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se
silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
„Silirea firii” este o expresie folosită mai ales în lumea monahală şi exprimă
lupta continuă cu propria fire, o luptă de fiecare clipă cu patimile, cu neputinţele,
comodităţile şi cu tot ceea ce poate constitui piedică în apropierea de Dumnezeu.
Silirea firii este o strădanie spre o mai mare osteneală. Această osteneală nu
trebuie privită ca scop în sine, ci ca mijloc de a ajunge la întâlnirea personală,
nemijlocită, vie cu Dumnezeu.
De silirea firii are nevoie nu numai monahul, ci şi orice credincios şi, în
special, preotul, păstorul de suflete. Aceasta deoarece nu există două
spiritualităţi: una monahală şi alta a celor care locuiesc în lume, ci este una şi
aceeaşi cu intensităţi, cu accente, nuanţe diferite de la om la om, de la context la
context. Păstorul de suflete este cel chemat să dobândească Împărăţia Cerurilor şi
călăuzeşte şi pe alţii să facă acelaşi lucru. El se sileşte pe sine să câştige Împărăţia
şi să n-o piardă şi îndrumă, în această direcţie, şi pe cei pe care îi păstoreşte. 28 Nu
există păstor adevărat care să nu fi pregustat Împărăţia cerurilor încă din această
lume. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă adesea în scrierile sale că cel care nu a
trăit în ambianţa Împărăţiei Cerurilor în această lume n-o va dobândi nici după

28 „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi
oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa
alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu
cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 24-27).
18
moarte 29. Este aceeaşi Împărăţie trăită la intensitate diferită: în parte, cum spune
Sfântul Pavel în această lume, deplin în cealaltă (1 Cor. 13, 12).
Reluând cuvintele Domnului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
„Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi! Până când? Până când veţi primi, până când veţi
afla, până când vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor, desigur” 30. Această
luptă sau silire a firii este un proces permanent şi dinamic: „Nu (zic) că am şi
dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât
şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una
fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la
răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).
Veghea continuă la ceea ce se întâmplă în sine şi în jur, atenţia permanentă de a
nu cădea în păcat, adică în mâna puterilor întunericului, pregătirea constantă în
vederea dobândirii virtuţilor, strădania de fiecare clipă pentru a se lăsa cuprins
de adumbrirea Sfântului Duh sunt stările care definesc orice lucrare de apostolat.
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cere Sf. Ap. Pavel ucenicului său, cucereşte viaţa
cea veşnică”(I, Timotei 6, 12). Aceasta pentru că „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi
împotrivit până la sânge”(Evrei 12, 4).
Lucrarea de păstorire a sufletelor presupune o trezvie fără răgaz, o luptă în
care de multe ori curge sânge, au loc înfrângeri, apar momente de cumpănă. „Te
lupţi, zice Gheron Iosif, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, când
răscoleşti totul, când ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima
suflare” 31.
Păstorul de suflete adevărat, poate avea în lucrarea sa clipe de mari ispite,
cedări şi căderi. El se ridică, şi continuă drumul dacă nu pierde din vedere că a
dorit să se lase prins în mreaja aruncată întru adânc de Domnul Hristos (Ioan 21,
6) şi că, la rândul său, a devenit „pescar de oameni” (Luca 5, 10). El zice, cu Sf.
Pavel: „urmăresc ca doar o voi prinde, că şi eu am fost prins de către Domnul Hristos
Iisus” (Filipeni 3, 12). Odată cuprins în lucrarea de mântuire a sufletelor, păstorul
nu are loc de întoarcere. Fiind prins în aura Împărăţiei Cerurilor, el se luptă să n-
o piardă şi-i sensibilizează şi pe alţii s-o prindă şi s-o păstreze. El veghează să nu
părăsească staulul unde păstoreşte Hristos Domnul şi, în numele Lui, urmăreşte

29 „Alergaţi, căutaţi, loviţi, ca să vă deschidă uşa (Matei 7, 7) Împărăţiei Cerurilor şi să ajungeţi înăuntrul ei şi să o
dobândiţi înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Fiindcă cei care ies din viaţa aceasta înainte de a o fi dobândit, unde şi
când o vor găsi odata ce au plecat acolo?” Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I.
Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 188.
30Ibidem, p. 72
31 Gheron Iosif, op. cit., p.

19
să nu piardă nici o oaie, să readucă pe cele rătăcite şi să mărturisească Evanghelia
în tot ceasul şi în tot locul.
Cum se manifestă silirea firii? Prin această „luptă până la sânge” pentru a
duce o viaţă înntru Hristos şi a-i călăuzi pe alţii la aceeaşi viaţă. Asceza fizică şi
cea duhovnicească îl ajută pe păstorul de suflete să aibă şi să inspire altora
această viaţă întru Hristos Domnul.
Asceza trupească se arată prin post, metanii, înfrânarea limbii, a văzului, a
auzului, etc. Mărturisirea unui preot de parohie şi profesor de teologie despre
regretul de a nu se fi silit îndeajuns şi la vremea potrivită spre forme de asceză
accesibile, dar cu consecinţe duhovniceşti mari poate ajuta tinerii preoţi sau pe cei
ce aspiră la preoţie în demersul lor pastoral: „A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu
o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două. (...) Poate nu este
cel mai fericit exemplu. Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă
plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te muţumi
cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face
acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.
Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te
stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci
poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este
jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale că ai fost captiv celor mai de jos
porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic. Că nu
ai trăit tu, de fapt. Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!
Eu sunt la o vârstă la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa
eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine
însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe.” 32
Asceza sufletească se poate manifesta în multe feluri. Înăbuşirea dorinţei
de a fi primul, capacitatea de a da loc celuilalt să fie primul constituie cea mai
înaltă şi cea mai grea formă de asceză sufletească. Avem aici exemplul Sfântului
Ioan Botezătorul: „este timpul ca El să crească şi eu să scad, să mă micşorez” (Ioan 3,
30). Înăbuşirea mâniei, a dorinţei de răzbunare şi de neiertare, sunt alte forme ale
acestei asceze. Despre aceste manifestări ascetice aducem mărturia unui părinte
atonit din veacul trecut: „Asceza, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nu
le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneală multă. Să

32Pr.Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2011, p. 334
20
strigi zi şi noapte către Domnul. Să înduri cu răbdare toate ispitele şi necazurile. Să-ţi
înăbuşi mânia şi dorinţa” 33.
De ce este necesară silirea firii? Pentru cel puţin trei motive: pentru că
„poruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul” 34, iar absolutul nu este la
îndemna oricui. Te lupţi să-l cucereşti, te străduieşti să pui mâna pe el. Apoi,
pentru că „cei ce trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte” 35. „Acolo unde
este odihnă trupească, spune Sf. Macarie Egipteanul, frica de Dumnezeu nu se poate
sălăşlui” 36. A fi păstor de suflete înseamnă a fi om viu duhovniceşte, a fi om cu
frică de Dumnezeu şi plin de zel pentru a aprinde în el şi în ceolalţi focul despre
care Hristos vorbeşte că-l doreşte a fi aprins pe pământ (Luca 12, 49). În al treilea
rând, pentru că patimile şi, în general, comoditatea, devin a doua fire în om.
Devenind a doua fire trebuie luptat cu multă tărie pentru a o zdruncina, sfărâma,
astfel încât în locul ei să reapară cea dintâi fire, adică omul cel nou întru Hristos.

c) Deşertarea de sine sau smerenia.

Motto: „Toată lumea e a ta când ai renunţat la ea”
(Pr. Arsenie Boca).

La o primă privire, deşertarea de sine ar avea o conotaţie exclusiv negativă.

Cuvântul Pr. Arsenie Boca şi un altul aşezat ca titlu pentru o preafrumoasă carte,
„Dăruind vei dobândi” de către Pr. Nicolae Steinhardt, o luminează întru adevăr.
Păstorul de suflete se îmbracă în haina smereniei, se deşartă pe sine şi se umple
de Hristos şi de oameni şi astfel el devine îndrumător al altora. Nu poate fi cineva
păstor dacă este plin de sine, pentru că fiind plin, nu mai are loc de Hristos în
sufletul său. Alungând din sine mândria, egoismul, sentimentul superiorităţii, el
face loc lui Hristos, şi, odată cu Hristos, vor intra şi păstoriţii lui. Ce înseamnă
deşertare de sine? S-ar putea da patru răspunsuri:
1. Dobândirea gândului lui Hristos. Apostolul Pavel zugrăveşte această
deşertare de sine în Epistola către Filipeni: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în
Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu

33Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, p. 38

34 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2005, p. 85
35 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, p. 22

36
Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007, p. 321
21
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi
la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 8). Este prezentă aici coborârea Fiului
lui Dumnezeu, am putea spune, aspectul negativ al lucrurilor. Dar imediat
adaugă: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este
mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11). Deşertare
de sine înseamnă a avea „gândul” lui Hristos, Care s-a deşertat pe sine, chip de
rob luând, smerindu-se până la moarte şi încă moarte pe cruce, dar această
deşertare de sine devine desăvârşire, înălţare, slavă.
Tot creştinul, şi cu atât mai mult păstorul de suflete creştine, este chemat
să-şi umple fiinţa sa cea mai dinlăuntru de „gândul” lui Hristos, adică Să-L
urmeze pe Hristos în deşertarea Sa. Impropriindu-şi acelaşi drum parcurs de
„fratele lui mai mare 37” – Hristos Domnul, Păstorul păstorilor – preotul dobândeşte
mântuirea proprie şi pe cea a păstoriţilor săi. „Mântuirea, zice Pr. Sofronie
Saharov, este a urma pe Hristos în deşertarea Sa(care poate echivala şi cu) a primi
moartea de la fratele” 38.

2. Lupta împotriva părerii de sine. Preocuparea faţă de persoana proprie,

buna impresie faţă de sine sunt stări obişnuite pentru omul căzut. Cu aceste stări
se luptă însă şi omul credincios care caută să urmeze lui Hristos, să întrupeze
cuvântul Evangheliei şi cu atât mai mult preotul, cârmuitor de suflete. Pentru cel
care nu crede sau care nu manifestă interes pentru înnoirea vieţii sale întru
Hristos părerea de sine trece drept un mod firesc de a fi.
Pentru cel care se osteneşte să urce şi să ajute pe alţii a urca treptele
desăvârşirii este asaltat de multe ori de acest cânt de sirenă ispititoare, şi constată
cu amărăciune, că nu o dată a căzut în mreaja acesteia. Adeseori, la o analiză
sinceră, realizează că grija cea mare a lui este îndreptată spre persoana proprie şi
spre dobândirea unei bune imagini: să fie văzut, să fie apreciat, să nu fie
condamnat, să nu fie vorbit de rău. Preocuparea faţă de cei din jur este de multe
ori numai un pretext pentru a se sluji, de fapt, pe sine însuşi. Părerea de sine
afectează grav viaţa duhovnicească a cuiva şi, dacă nu există stare de trezvie, de
conştientizare, sfârşeşte prin a-l robi pe om.
37 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004, p. 143
38 Ibidem

22
 Părerea de sine poate fi numită şi „închinare la idol”, sau „autoîndumnezeire
luciferică” 39. Păstorul de suflete poate cădea în această „preadulce otravă” 40 când îşi
atribuie sieşi, isteţimii, pregătirii, inteligenţei sale vreun merit pastoral. Părerea
de sine şi, mai ales, persistenţa în ea, echivalează, spune Pr. Sofronie, cu „esenţa
conceptului de cădere”, cu „autoîndumnezeirea” 41, cu „paralizia duhovnicească”, cu
„moartea” 42, cu mândria care este considerată „esenţa păcatului” 43, „esenţa
iadului” 44, imposibilitatea iubirii 45 şi a dobândirii Duhului Sfânt 46.
Fiind atât de periculoasă pentru orice creştin şi cu atât mai mult pentru
păstorul de suflete, părerea de sine trebuie combătută prin contrariul ei şi anume
„osândirea de sine” 47, sau conştiinţa propriei slăbiciuni „Un învăţător, îndeamnă Sf.
Grigorie cel Mare, nu trebuie să uite a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi” 48.
Depăşirea părerii de sine se realizează şi prin a deveni, prin totala deşertare de
sine, un „nimic”, „materia potrivită din care Dumnezeu poate zidi” 49 şi prin „iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele până la ura de sine” ?

3. A deveni „nimic” pentru a fi „dumnezeu”. Părintele Zaharia Zaharou în

cartea sa Lărgiţi şi voi inimile voastre spunea că doar cel care devine „nimic”,
devine în cele din urmă „dumnezeu” după har adică dobândeşte desăvârşirea.
Pornind de la adevărul fundamental că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, fără
vreo materie preexistentă, Părintele aplică acest adevăr la viaţa duhovnicească
dobândită prin pocăinţă, deşertare de sine şi smerenie. „Dăruindu-se cu totul
pocăinţei, pe cât îi este cu putinţă, omul suferă de bunăvoie deşertarea de sine spre a fi
tămăduit… El este zdrobit şi suferă la toate nivelele fiinţei sale. Este smerit şi devine un

39 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 37

40 Ibidem
41 „Făptura care se socoteşte pe sine a fi un dumnezeu, devine diavol, în virtutea autoîndumnezeirii – iată esenţa

conceptului cădere”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 147

42 “Mulţumirea de sine, care este paralizie duhovnicească, ba chiar moartea”, Ibidem, p.99
43 “Esenţa adâncă a păcatului este mândria (care face) ca tragismul istoriei să nu înceteze a creşte”, Arhim.

Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 23

44 „În mândrie se află esenţa păcatului”, ibidem, p. 36
45 „Cine este mândru nu poate iubi”, arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam

Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 261

46 „Poate oare cel ce este prins în ghearele mândriei să aibă petrecând în sine Smeritul Duh Sfânt”, Arhim.

Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 59

47 „Osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad”, arhim. Zaharia

Zaharou, op. cit., p. 111

48 Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), Cartea Regulei pastorale, trad. Pr. Prof. Alexandru Moisiu,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 29

49 Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 65

23
simplu „nimic”, materialul potrivit din care Dumnezeul nostru ne poate zidi” 50. Cu alte
cuvinte dacă omul nu s-a deşertat pe sine, dacă nu a deşertat acel idol lăuntric –
egoismul său, trufia sa – acestea constituind materia din care omul se hrăneşte,
dacă omul nu devine „gol”, Dumnezeu nu-l poate recrea la o viaţă nouă căci
Dumnezeu nu plăsmuieşte ceva dintr-o materie preexistentă. În momentul în
care omul a devenit „nimic” prin smerenie, atunci acest „nimic” devine „materia”
din care Dumnezeu îl plămădeşte, adică devine „dumnezeu după har”. Şi aceasta
trebuie să fie păstorul de suflete: „dumnezeu”după har pentru a păstori pe cei
destinaţi a fi, deasemenea, „dumnezei” după har. Într-o poezie numită Tabor,
Monahia Teodosia Zorica Laţcu exclamă: „O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu / Dintru
nimic, tu fă-te dumnezeu” 51.

4. Smerenia, apus al mândriei şi preludiu al desăvârşirii şi bucuriei. Deşertându-

se de sine, omul dobândeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele. Mai mult decât atât:
deşertându-se de sine el se află pe sine însuşi. Ceea ce pare a fi o pierdere, devine
până la urmă câştig duhovnicesc pentru sine şi pentru semeni. Cuviosul Paisie
Aghioritul vorbeşte despre părerea de sine care duce la izolare faţă de Dumnezeu
şi oameni, în timp ce deşertarea de sine îl apropie pe om de Dumnezeu, de
semeni, Dumnezeu şi semenii devenind viaţa omului deşertat de sine. „Cel care se
gândeşte numai la sine, unul ca acesta se izolează şi de oameni şi se izolează de
Dumnezeu – izolare îndoită – şi, prin urmare, nu primeşte harul dumnezeiesc. …
Dimpotrivă, cel ce nu se gândeşte la sine, ci mereu se gândeşte la alţii, în înţelesul bun, la
unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu şi apoi se vor gândi la el şi ceilalţi oameni.
Pe cât ne uităm pe noi înşine, pe atât Îşi aduce aminte Dumnezeu de noi” 52.
Deşertarea de sine este echivalentă cu smerenia. În duhul lumii, smerenia,
ca şi deşertarea de sine, trece drept slăbiciune. În Duhul Sfânt, smerenia este
putere. Dostoievski spune că smerenia constituie cea mai mare forţă. Este singura
forţă care poate converti lumea. El constată că orice cucerire care nu cuprinde
inima este o cucerire falsă. Iar inima celuilalt nu o poate fi cucerită decât printr-o
stare de smerenie.
În acelaşi sens, vorbeşte şi Pr. Alexandru Schmemann despre „smerenia” lui
Dumnezeu, ca fiind „slava” Lui, „perfecţiunea” Lui, păstorul de suflete aflându-şi

50 Ibidem, p. 72-73. Acelaşi gând îl găsim şi în scrierile Pr. Sofronie, duhovnicul Pr. Zaharia: „Întorcându-ne
întru nimic – noi devenim „materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri”, Arhim. Sofronie,
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 179
51 Zorica Teodosia Laţcu, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 123
52 Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească p. 218

24
slava şi bucuria în smerenie. „În mentalitatea noastră omenească avem tendinţa de a
opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi
ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină sau ar trebui să ne
determine să ne simţim smeriţi. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului
modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că
tot ceea ce este într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit;
datorită perfecţiunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau
„adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi
sursa adevăratei frumuseşi, perfecţiuni şi bunătăţi, şi oricine se apropie de Dumnezeu şi-
L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea.53”
Pentru păstorul de suflete, care prin diferite încercări îngăduite de
Dumnezeu, este îmbrăcat cu haina smereniei, aceasta devine izvorul desăvârşirii
şi bucuriei lui în Domnul. „Deplinătatea deşertării premerge deplinătatea desăvârşirii”,
spune Pr. Sofronie 54.
Bucuria păstorului, rezultat al smereniei ei, se arată şi în atitudinea pe care
o are faţă de păstoriţii, ucenicii săi. El se bucură când aceştia progresează întru
cele ale vieţii în Hristos. Sf. ap. Pavel face o paralelă între smerenia, coborârea lui
şi slava ucenicilor săi: „V-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-
mă pe mine însumi pentru ca voi să mă înălţaţi”(II Corinteni 11, 7), „ Ne bucurăm
când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră:
desăvârşirea voastră”(II Corinteni 13, 9).

d) Ascultarea sau tăierea voii.

Omul modern manifestă respingere faţă de ceea ce înseamnă ascultare sau

ţine de ascultare. Aceasta deoarece doreşte să fie liber, iar concepţia sa privitoare
la libertate exclude dimensiunea ascultării. Libertatea lui – lăuntrică sau
exterioară – este, în viziunea lui, subminată de supunerea faţă de cineva mai
mare decât el sau care a fost aşezat deasupra lui. Omul simte un război lăuntric
pentru a îndepărta „jugul abuziv” al celuilalt aşezat în jurul grumazului sufletului
său. „Jos tirania!” strigă sau simte el. În această stare aflându-se, zilele îi sunt
păgubite şi somnul îi este neliniştit. Ar dori să zboare, dar are sentimentul că
aripile-i sunt frânte, legate de superiorul lui. Şi nu-şi găseşte liniştea până nu
zdrobeşte lanţul care-l sufocă. Însă această linişte este numai aparentă sau

53 Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 19-20
54 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 71
25
închipuită, pentru că atitudinea de răzvrătire, de nesupunere şi de neascultare nu
poate să-i ofere adevărata linişte sufletească.
În vremea noastră duhul neascultării nu a cuprins numai pe omul
îndepărtat mai mult sau mai puţin de Biserică, ci are tendinţa de a pătrunde chiar
în sufletul celor care ar trebui să fie învăţători ai celorlalţi în cele ale credinţei. Şi,
cu mult mai grav este că, de multe ori, se întâmplă ca cineva să-şi împlinească
propria voie, fiind încredinţat că se află în ascultare şi împlinişte voia lui
Dumnezeu.
Neascultarea izvorăşte din dorinţa împlinirii voii proprii, din afirmarea
propriului „eu”. Neascultarea nu este nimic altceva decât perpetuarea păcatului
protopărinţilor, care au încercat să se îndumnezeiască prin ei înşişi, fără
Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate fi
însă măsură a tuturor lucrurilor, pentru că nu-şi are izvorul existenţei în sine, ci
este creat de Dumnezeu. De aceea, împlinirea sa ca om se poate realiza numai
dacă se aşează corect în raport cu Creatorul său.
Întreaga lucrare de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat se află sub
semnul ascultării. În repetate rânduri, Hristos subliniază acest lucru: „M-am
coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (Ioan 6,
38) 55. Păstorul de suflete, ca orice creştin de altfel, este chemat să se aşeze în
aceeaşi atitudine de ascultare precum Fiul faţă de Tatăl.
În viaţa de mănăstire ascultarea este aşezată înaintea voturilor fecioriei şi
neagonisirii tocmai pentru că este esenţială. Fără a fi un imperativ exclusiv al
monahului, ascultarea este cerută şi în viaţa de familie şi, cu atât mai mult, în
viaţa păstorului de suflete. Acesta – la orice nivel s-ar afla – este ispitit de
neascultare: are impresia că cel aşezat deasupra lui nu este demn de poziţia pe
care o ocupă, că nu are cunoştinţele sau pregătirea pe care ar trebui să le aibă
pentru o asemenea poziţie, că nu are smerenia adecvată care să justifice aşezarea
lui în postul în care se află etc. Orice tendinţă de acest fel îl dezbracă pe păstor de
haina lui de păstor. Nu poate fi păstor de suflete cel care nu se află sub lumina
ascultării. De ce aceasta? Pentru că nu există păstor adevărat fără să fie om liber.
Şi paradoxal, libertatea nu poate fi dobândită prin răzvrătire sau neascultare, ci
dimpotrivă. Mai mult, ascultarea nu e semn al slăbiciunii, ci al puterii. Se poate
afirma chiar că cel care ascultă este mai puternic decât cel de care ascultă pentru
că este mult mai uşor să porunceşti decât să asculţi. Şi cel care duce o sarcină mai
grea este mai puternic decât cel care duce o sarcină mai uşoară.

55A se vedea şi: Matei 26, 39, 42; Marcu 14, 36; Luca 22, 42; Ioan 4, 34; 5, 30; 7, 17
26
 Ascultarea în viaţa păstorului de suflete are două direcţii principale:
În primul rând, ascultarea faţă de duhovnic. Nu există păstor adevărat, în
orice rang de slujire s-ar afla, fără să aibă un duhovnic. Dacă nu are, este ca
năimitul din Evanghelie, simbriaş, nu păstor. Oricât de înaltă ar fi slujirea
păstorului, acesta trebuie să aibă puterea şi chiar să simtă nevoia lăuntrică de a se
aşeza sub epitrahilul duhovnicului său. Acela şade pe scaun, el la picioarele
aceluia. A se aşeza în genunchi în faţa duhovnicului este semnul evident al
libertăţii lăuntrice şi al capacităţii de a fi puternic. Stareţul Efrem Katunakiotul
din Muntele Athos (+ 1998) arată cât de importantă este ascultarea faţă de
duhovnic: „Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare,
Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne
mântuie.” Aceasta înseamnă că poate cineva să se roage zi şi noapte; dacă nu are
ascultare, nu este nimic. Gheron Iosif Isihastul afirmă un lucru, care, la prima
vedere, poate părea scandalos: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie, nici
rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face
din voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa,
înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi răstignire faţă de toată lumea”. De
asemenea, este un cuvânt mai ales în mediile monahale, aplicat, însă şi pentru
orice creştin, care spune: „voia mea mi s-a făcut mie demon, un demon căruia îi
împlinesc toate poruncile”. Într-o atare situaţie devine legitimă întrebarea „Cum mă
pot sustrage de la propria-mi voie care curge în sângele meu?” 56 Răspunsul nu-l poate
da decât cel ce este dăruit de Dumnezeu, luptându-se şi el pentru aceasta, cu
deşertarea de sine, smerenia, răbdarea în suferinţă, nejudecata aproapelui şi cele
asemenea.
Cea de-a doua direcţie a ascultării este cea care ţine de ierarhie la orice nivel:
finul faţă de naş, soţia faţă de soţ, soţul faţă de soţie, copilul faţă de părinţi,
enoriaşul faţă de preot, preotul faţă de protopop, protopopul faţă de arhiereu,
arhiereul faţă de sinod. „Oamenii cu adevărat duhovniceşti dau o deosebită cinstire
instituţiilor Bisericii. Acestea sunt cinstite (…) pentru că în fiecare instituţie (biserică)
există un potenţial har al Duhului Sfânt. Şi depinde de noi să îl descoperim” 57 zice
Părintele Sofronie Saharov. Păstorul trebuie să fie conştient de harul special pe
care îl au cei de pe o treaptă superioară lui, pentru ca şi cei care sunt în ascultarea
sa să recunoască în el păstorul. „Cred că ori de câte ori ne apropiem cu o atitudine

56 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008, p. 63
57 Arhim. Sofronie, p. 47.

27
dreaptă de un episcop, există un potenţial dar al Sfântului Duh. De fapt, de fiecare dată
când ne întâlnim unul cu altul există acest potenţial dar” 58.
Este necesar, în acelaşi timp, ca la orice nivel al ascultării, să se aibă în
vedere zidirea vieţii bisericeşti în adevăratul duh al Evangheliei. Nu rareori, „se
pierde adevăratul înţeles al ascultării evanghelice, cuprins în poruncile lui Hristos, şi în
locul ei intră în vigoare „disciplina”. Şi aceasta este de neocolit, ba chiar de neapărată
trebuinţă în coordonarea vieţii obşteşti a oamenilor… însă totuşi ea nu trebuie să
depăşească o anumită graniţă, căci altfel se va risca desăvârşita pierdere a însuşi ţelului
creştin sau a sensului vieţii…. Această pierdere este de necompensat cu nici un succes
exterior al instituţiei” 59.
Ascultarea aduce roadele ei în viaţa Bisericii, în viaţa păstorului de oameni
şi în viaţa fiecărui creştin în cazul asumării ei ca act de libertate. „Ascultarea …
trebuie să fie un act liber şi de bunăvoie pentru a avea valoare veşnică înaintea lui
Dumnezeu… Tot ce facem fără libertate nu are valoare veşnică” 60.
Odată asumată de bunăvoie, ascultarea devine, cu puterea Domnului, o
harismă purtătoare de nenumărate daruri: „cea mai bineplăcută jertfă adusă lui
Dumnezeu” 61, „cultura cunoaşterii lui Dumnezeu” 62, „şedere de-a dreapta lui Hristos” 63,
iubire din partea tuturor 64, „adevărata libertate” 65, „pacea” 66.
În conştiinţa Bisericii, ascultarea este atât de mare, sfântă şi necesară pentru
că ea constituie fundament pentru „a birui urmarea păcatului strămoşesc” 67, pentru

58Ibidem
59 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 241-242
60 Arhim. Zaharia, op. cit., p. 271
61 “Când omul devine “nebun” pentru porunca Domnului şi îşi taie voia proprie de dragul Domnului, aceasta este

cea mai bineplăcută jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru că i.a dăruit lui Dumnezeu ceea ce are mai scump în sine”,
Ibidem, p. 270-271
62 „Ascultarea este cultura cunoaşterii lui Dumnezeu”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 305
63 „Ascultătorul stă de-a dreapta lui Hristos cel răstignit”, Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9, Ed. 1980, p. 105
64 „Toţi mă iubesc, pentru că tuturor fac ascultare” a spus un monah Sfântului Siluan Athonitul, Arhim.

Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 37

65 „Ascultarea înseamnă să devii rob, pentru a deveni liber”, Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, p. 84;

„Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ascultător, „care se vinde pe sine în acestă robie de bună voie, primeşte în
schimb adevărata libertate” (Scara, Cuv. al 4-lea, cap. 5).”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia
cea neclătită, p. 184
66 “Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: “Domnul îmi vede inima şi dacă Îi este bineplăcut, atuncea îmi va

fi bine şi mie, şi altora”, şi aşa sufletul tău pururea va petrece în pace”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,
vol. I, p. 110
67 „Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria

voie înaintea fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui Adam în firea noastră”, Arhim. Sofronie
Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 182
28
„a supune fiarele” 68, pentru a birui „voinţa egoistă” 69, pentru a dobândi „viaţă de
mucenic” 70 şi de „mărturisitor” 71.
Fiind purtătoare de semenea daruri, ascultarea a devenit stare
duhovnicească mult râvnită în viaţa Bisericii de către marii bărbaţi ai ei şi de
sfintele femei. Ei au fugit de neascultare ca de „păgânătate” 72, iar când exercitau o
slujire care nu presupunea o permanentă ascultare faţă de cineva, căutau prilejul
potrivit pentru a reintra într-o viaţă de „tăiere a voii”. „Îmi era dor de tăierea voii” a
exclamat unul dintre ei care s-a aflat în situaţia descrisă mai sus 73.
Întrebarea care se pune de obicei este: până când, până unde merge
ascultarea? Răspunsul îl găsim într-un cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom,
explicând cuvântul paulin: „femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). Şi se
întreabă sfântul: „să se teamă de bărbat, dar până când?” Şi răspunde: „femeia să se
teamă de bărbat atâta timp cât bărbatul se teme de Hristos”. Ascultarea în Biserică este
aşadar dependentă de rămânerea acesteia în ascultare faţă de Hristos. De aceea
există această ierarhie: duhovnic, episcop, sinod. Duhovnicul şi arhiereul merită
ascultarea când ei ascultă de sinod, după cum şi sinodul trebuie să asculte de
Evanghelie, de Sinoadele Ecumenice, de Sfinţii Părinţi, de conştiinţa ortodoxă
universală.

e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor.

Motto: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”
(Ioan 16, 33).

Păstorul de suflete trebuie să fie om al bucuriei, al învierii şi al păcii. El este

chemat să transforme turma pe care o are în grijă într-o oază a bucuriei, într-o
ogradă a învierii, într-un rai al păcii. „Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă! Şi iarăşi zic:

68 „A zis Avva Antonie:” Ascultarea cu înfrânarea supune fiarele”.”, Everghetinos, vol. I, trad. Sf. M-re Vatopedi,
Muntele Athos, 2007
69 „Ascultarea este biruinţa asupra voinţei noastre egoiste”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia

cea neclătită, p. 155

70 „Dăruiţi-mi voia voastră ca , prin tăierea ei, să vieţuiţi viaţa mucenicilor”, Sfântul Simeon Noul Teolog,

Cateheze, Scrieri II, p. 171

71
„Cel ce păzeşte ascultarea până la sfârşit este cel mai mare şi mărturisitor se numeşte”, Alexander Schmemann,
Biografia unui destin misionar, trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 243
72 „Neascultarea e la fel ca păgânătatea”, Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan,

Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 59

73 Ibidem, p. 60

29
Bucuraţi-vă!” sunt cuvintele prin care Hristos şi Apostolii Săi se adresează lumii.
Numai că, paradoxal, pentru a fi el însuşi om al bucuriei, al învierii şi al păcii,
pentru a-i transforma pe cei daţi lui spre păstorire în oameni ai bucuriei, ai
învierii, ai păcii, păstorul şi păstoriţii sunt chemaţi să treacă prin cruce. De la
Hristos până astăzi nu a fost o ispită mai mare pentru Biserică şi pentru creştinii
de orice fel, decât aceea de a ajunge la bucurie, înviere, pace, însă fără cruce.
Apostolul Pavel povesteşte că a ajuns până la al treilea cer. Şi totuşi, el, cel
ridicat până la al treilea cer, se descrie pe sine: „eu (...) în osteneli mai mult, în
închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am
luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am
fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut
în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în
primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii
în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în
trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă
de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate
Bisericile” (2 Cor. 11, 23-28). Viaţă contradictorie după o analiză a logicii umane:
se urcă până la al treilea cer, dar coboară până la astfel de stări de suferinţă.
Concluzia la care ajunge: „Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă
oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, şi îngerilor, şi
oamenilor” (1 Cor. 4, 9).
Se ridică întrebarea: De ce este necesară această trecere a păstorului prin
crucea suferinţei? Există oare vreun om care să nu se fi întrebat vreodată în viaţă
de ce atâta suferinţă? De-a lungul vremii înţelepciunea lumii şi cea a Bisericii au
încercat să răspundă. Unii au ajuns chiar să nege existenţa lui Dumnezeu din
cauza suferinţei: căci nu poate exista Dumnezeu care să accepte suferinţa unei
mame care îşi pierde pruncul, unui tată care îşi pierde feciorul în floarea vârstei
la război etc. În cartea lui Iov, de exemplu, acesta se întreabă, îşi întreabă prietenii
şi chiar pe Dumnezeu: de ce atâta suferinţă?
Este interesant răspunsul pe care Părintele Sofronie îl dă unui credincios
din Cipru, care îi scrisese măcinat de această frământare. Părintele încearcă să
răspundă şi îşi dă seama că e mai bine să-şi mărturisească propria sa neputinţă în
a da răspuns suferinţei: „De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am
vrut să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi
rugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă
lepede de la aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată
puterea mea, să nu nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat
30
să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici
o plată materială sau spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor
mele.
Şi cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac, nu am
cunoscut perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu
ameninţări sau cel puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic
lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise.
Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea
semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am
rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar
Dumnezeu îmi răspunde cu…tăcere.
Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei
încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre, cu iubire şi
durere.
Dificil lucru este pentru noi să-L acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi
înşine, dar de asemenea nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind
să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care
a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi”.
De ce suferă omul? Nu venim aici cu un răspuns acceptat de logica acestei
lumi, ci cu chipuri ale suferinţei care n-au căzut în deznădejde., cu cuvinte din
Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, cu fărâmituri de gând care să ne ajute a avea totuşi
o reacţie la eterna întrebare legată de suferinţă.
Apostolul Pavel spune că „vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Cel care crede în Hristos, nu
poate fi cu El doar duminică dimineaţa la înviere, ci trebuie să treacă prin ziua de
vineri, prin răstignire, sâmbătă, prin mormânt pentru ca duminică să fie cu
Domnul cel răstignit, mort, dar înviat.
De ce suferă omul? Pentru că „noi ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că
suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu
ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul
Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Prin suferinţă se biruiesc puterile
întunericului: „(Hristos), dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de
ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15).

31
 Suferinţa este cea care contribuie la curăţirea de patimi. Iar patima prin
excelenţă este mândria. În acelaşi timp, suferinţa îl face pe om capabil să-i
înţeleagă pe ceilalţi şi să fie îngăduitor faţă de slăbiciunile şi păcatele lor.
Trecând prin focul suferinţei, sufletul omului ajunge să cunoască adevărata
bucurie, lumina şi pacea. Cu cât mai mare este afundarea omului în adâncul
neţărmurit al suferinţei cu atât mai temeinică este înălţarea duhului său la cer.
Referitor la răspunsul în faţa suferinţei, Părintele Sofronie vine cu un cuvânt
neacceptat de logica omenească: „Biruieşte, omule, toată suferinţa pământească
afundându-te într-o mai mare suferinţă” 74. De aceea Apostolul Pavel aminteşte de
nebunia crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alţii (1 Cor. 1, 23), adică
soluţia la problema suferinţei nu vine de la o anumită teorie, filosofie, ci din
Hristos Însuşi, Care a asumat suferinţa până în străfundurile ei şi, în felul acesta,
a bituit-o. Hristos nu a venit cu un răspuns teoretic, ci a adus vindecarea, luând
asupra sa pe cruce suferinţa întregii omeniri, rezolvând problema suferinţei şi
deschizând drum şi altora de a birui, pe aceeaşi cale, propria lor suferinţă. Se
apropia ziua răstignirii. Mântuitorul îşi previne ucenicii despre aceasta. Sfântul
Petru se apropie de El şi îi spune: „Doamne, să nu ţi se întâmple ţie aşa ceva” (Matei
16, 22). Şi nici fariseilor, nici lui Irod, nici celor din neamul lui, nici celor păgâni
Hristos nu le-a vorbit mai ferm decât Sfântului Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!
Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16,
23). În momentul în care Sfântului Petru i se face milă de Domnul care urma să fie
răstignit, Hristos îl mustră: „pleacă de la mine că mă ispiteşti cu nedurerea, cu
nesuferinţa, cu necrucea!”. Dar ispitirea a continuat. Fiind pe cruce, iudeii îşi băteau
joc de El: „dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce” (Matei 27, 40).
Hristos ştia însă că numai rămânând pe cruce cei care vor urma Lui vor ajunge la
înviere în dimineaţa duminicii.
În acelaşi timp suferinţa nu trebuie căutată ca scop în sine. O atitudine
întâlnită mai ales în lumea occidentală, dolorismul, nu este acceptată de către
spiritualitatea ortodoxă. Această înseamnă, pe de o parte, să nu fie căutată
insistent suferinţa. Pe de altă parte, atunci când aceasta vine în viaţa omului, să
fie asumată fără răzvrătire, cu răbdare, cu iertare, cu nădejde.

f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii.

74 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 133

32
 Motto: De pe cruce nu te dai singur jos, ci te dau alţii
(Pr. Arsenie Papacioc)

Viaţa duhovnicească nu înseamnă – cum de multe ori, în mod greşit, se

crede – un urcuş continuu, ci cuprinde adeseori ispite, încercări, căderi. Aşadar,
alternanţa căderi – ridicări este cea care defineşte realist viaţa creştină. De multe
ori însă, ispitele, căderile pot apăsa atât de greu peste sufletul păstorului de
suflete, încât acesta să fie tentat să abandoneze lupta, să cadă în deznădejde.
Această stare pe care o trăieşte păstorul nu este neobişnuită. Nu este el
primul care să fie ispitit cu renunţarea la luptă. Însuşi Hristos a fost ispitit să
renunţe. Sfântul Apostol Petru l-a îndemnat în preajma Patimii: „Doamne, să nu ţi
se întâmple ţie aşa ceva!” (Matei 16, 22). Adică: „Nu ţi se cuvine ţie să treci prin aşa
ceva”. Puţin mai târziu, îl vedem pe Hristos în grădina Ghetsimani. El, păstorul
prin excelenţă, aşezat în genunchi se roagă pentru evitarea paharului morţii: „să
treacă de la Mine paharul acesta!”. Doreşte să fie cu cei trei ucenici cu care fusese pe
Tabor şi la învierea fiicei lui Iair. Dar ei dormeau. Se întoarce şi se roagă:
„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39).
Mai târziu avea să strige pe cruce: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei
27, 46). Însă nu rămâne la această stare, ci adaugă imediat: „Părintele Meu, dacă nu
este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei, 26, 40).
Spunea Părintele Arsenie Papacioc: „de pe cruce nu te dai tu singur jos, ci te
dau alţii”, iar Avva Isaia îşi îndemna ucenicul cu următoarele cuvinte: „Dacă vrei
să-I urmezi Domnului nostru Iisus Hristos şi să răstigneşti pe omul tău cel vechi
împreună cu Dânsul, eşti dator să te rupi de cei ce te coboară de pe Cruce. Şi să te
pregăteşti să înduri dispreţ şi să odihneşti inima celor ce te amărăsc.” 75 A coborî de pe
cruce pentru a nu mai fi lovit, criticat etc. este şi un semn de laşitate. Cel conştient
de calea pe care trebuie să meargă pentru a ajunge la Dumnezeu ştie că a părăsi
lupta echivalează cu a se pierde. Mântuirea nu poate fi aflată schimbând locul sau
căutând condiţii mai liniştite de viaţă, ci stăruind cu răbdare acolo unde fiecare a
fost aşezat. „În vreme de ispită nu-ţi părăsi locul” 76 îndemna Gheron Iosif, iar
Sfântul Efrem Sirul spune legat de aceasta: „Adam şi-a pierdut mântuirea în rai fiind,
iar Lot şi-a găsit mântuirea chiar în Sodoma”.
Ispita abandonării luptei este dată şi de concepţia greşită de care aminteam
mai sus, şi anume că viaţa creştină ar fi un urcuş permanent, fără căderi. Căderile

75 Everghetinos, vol. I, p. 333

76 Gheron Iosif, op. cit., p. 95
33
în viaţa păstorului sunt inevitabile. Iar aceste căderi nu privesc doar săvârşirea
unui păcat, ci vizează şi stările de ariditate, de uscăciune sufletească, de gol
lăuntric. Sentimentul părăsirii de către toţi, chiar şi de Dumnezeu, este ceea ce în
literatura filocalică se numeşte: acedie, moliciune, nepăsare, demonul cel de
amiază. Toate acestea au drept cauză, pe de o parte, mândria omului, care face
posibilă căderea, iar pe de altă parte, ţin de o pedagogie a lui Dumnezeu, căderea
în astfel de stări ajutând la dobândirea smereniei. „De ce sufăr atât de mult,
Doamne? Suferi pentru că te mândreşti. Smereşte-te şi nu vei mai suferi”, primeşte
răspuns Sfântul Siluan Athonitul. Aceste momente de cădere, trezesc în păstor
conştiiţa că fără Dumnezeu, fără ajutorul Lui, nu poate face nimic. Diploma de
licenţiat în teologie, cărţile citite, cursurile urmate nu pot oferi singure veşmântul
de păstor adevărat, ci harul şi mila lui Dumnezeu, care lucrează adesea şi prin
conştientizarea stării de slăbiciune.
Aceste stări îl aduc pe păstor în situaţia de a dori mai mult harul lui
Dumnezeu pe care l-a avut şi pe care l-a pierdut. Şi plânge după aceasta. Stările
de cădere ajută la curăţirea de patimi şi conduc la starea de nejudecată a
aproapelui, deoarece văzându-se pe sine neputincios, nu mai are curajul de a
judeca pe alţii.
În momentele de deznădejde sunt două căi: cea a lui Iuda şi cea a lui Petru.
Unul se sinucide, iar celălalt plânge tămăduitor şi este reaşezat de Hristos în
acelaşi loc unde fusese mai înainte. Cuvântul care este oferit de Biserică şi de
conştiinţa ei patristică pentru cei care sunt tentaţi să abandoneze lupta lăsându-se
doborâţi de deznădejde este cel rostit de Dumnezeu Sfântului Siluan: „ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

g) Asumarea durerii celuilalt.

Motto: „Mi-aş vărsa sângele pentru jertfa
şi slujirea credinţei noastre” (Filipeni, 2, 17)

Hristos a preluat asupra Lui suferinţa umană. Una dintre imaginile cele
mai vechi, adesea întâlnită în catacombele romane, este cea a lui Hristos, purtând
un miel pe umeri. Preotul nu poate fi păstor adevărat dacă nu-i urmează lui
Hristos şi în asumarea durerii semenilor săi. Aşadar, relaţia dintre păstor şi
păstoriţi poate fi definită prin cuvântul: „durerea omului păstorit este durerea
păstorului”.

34
 Cu prilejul hirotoniei, arhiereul aşază în mâna noului hirotonit Sfântul
Trup al lui Hristos, spunându-i: „Primeşte acest Odor şi-l păstrează până la a doua
venire a Domnului, când are să-l ceară de la tine”. Însă Hristos, fiind capul Bisericii –
Trupul Său, nu este separat de cei pe care preotul este chemat să-i păstorească.
Aşadar, putem spune că grija preotului, asupra căreia este chemat să ia aminte
încă din ziua hirotoniei sale, trebuie să fie îndreptată, cu aceeaşi teamă sfântă, şi
spre păstoriţii săi. Răspunsul pe care îl va da la Judecată se referă şi la credincioşii
încredinţaţi lui.
Asumarea durerii celuilalt se poate realiza pe mai multe trepte diferite ca
intensitate. Treapta cea mai de jos este cea a milosteniei: de la paharul de apă
oferit unui însetat, de la bucata de pâine dăruită unui flămând, până la haina de
care se lipseşte cineva pentru a îmbrăca pe cel care nu are deloc. Este un prim
mod de a lua asupra sa durerea celuilalt.
Cea de-a doua treaptă este adâncirea în rugăciune pentru cel care se află
sub oblăduirea lui. Pomenirea la Sfânta Proscomidie, rugăciunea pentru acesta:
un paraclis, o catismă din Psatire, câteva metanii. Desigur, condiţia esenţială este
aceea de a com-pătimi cu cel aflat într-o nevoie, în suferinţă. Este de dorit ca
rugăciunea să depăşească limitele parohiei: preotul să se roage pentru
deznădăjduiţii acestei lumi, pentru cei din spitalele de persoane afectate de boli
psihice sau fizice, din închisori, pentru cei fără adăpost, pentru cei care se nasc în
ziua respectivă, pentru cei ce mor în acea zi, etc. 77
Cea de-a treia treaptă înseamnă preluarea în modul cel mai concret în viaţa
sa a cuvântului rostit de Mântuitorul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu
are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). În acest caz,
asumarea durerii celuilalt poate merge până la dăruirea propriei vieţi pentru ca
acela să trăiască. Nimeni nu poate face aceasta – pentru că omeneşte este
imposibil un astfel de act – dacă nu a devenit părtaş iubirii lui Hristos, Cel care şi-
a dat viaţa pentru fiecare om. Un exemplu de jertfă supremă, nu foarte îndepărtat
de vremea noastră, este zugrăvit de Mitropolitul Antonie de Suroj (+ 2003):
„Exemplul pe care vreau să vi-l dau priveşte al nousprezecelea an al veacului nostru (se

77 Vezi Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 483-491.

Găsim aici o listă cu cei pentru care se ruga Cuv. Paisie: părinţi, cei adormiţi, binefăcători, bolnavi, obşte,
cei care trăiesc departe de Biserică, cei care suferă de cancer, de infirmităţi trupeşti şi sufleteşti,
conducătorii ţărilor, copiii care provin din familii cu probleme, familiile care au probleme şi cei divorţaţi,
orfanii din toată lumea, toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, văduvii şi văduvele, cei
întemniţaţi, anarhiştii, narcomanii, ucigaşii, făcătorii de rele, hoţii, înstrăinaţii, cei care călătoresc pe mare,
pe uscat, prin aer, clericii şi credincioşii Bisericii, toate frăţiile monahale, cei care sunt în război, care sunt
prigoniţi, cei care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc, pe săraci, pe cei făr casă şi pe refugiaţi,
familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate etc.
35
referă la veacul 20, n.n.). Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând
în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu pricina se
afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului,
într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte momentul când va putea să fugă.
Odată, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfiorată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa
unei tinere care i-a zis: «Sunteţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi
fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice». Uitându-se la ea, mama i-a arătat
copiii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!” Şi atunci,
tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-odată în acea
fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute,
căci în locul dvs o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a
zâmbit din nou: „Da! Dar eu nu am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au
venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne
putem închipui însă o mulţime de lucruri, dincolo de aceste fapte, şi ni le putem închipui
nu cu fantezia pură, ci prin imagini din Evanghelie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a
rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întuneric, frig şi
singurătate. Şi nu o aştepta nimic decât o moarte prematură, violentă, cu nimic meritată,
nimănui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din
dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din grădina Ghetsimani? Ea era de o
vârstă nu numai cu mama care tocmai plecase, ci şi cu Mântuitorul Hristos. Şi El, în acea
noapte, în întunericul tot mai adânc, în răceala nopţii, în singurătatea, aştepta moartea –
o moarte aparent lipsită de sens: o moarte ce nu era în El şi care avea să fie adusă asupra
Lui. Aştepta o moarte care nici măcar nu era moartea Lui, ci moartea omenirii, pe care o
luase asupra Sa. Şi de trei ori S-a rugat Tatălui: „Părinte! Treacă paharul acesta! Părinte,
dacă nu este cu putinţă să treacă, da, îl primesc... Părinte! Fie voia Ta!” (v. Mt. 26, 36-
46). Ruga cu privire la pahar este agonia lui Hristos dinainte morţii, cutremurarea
întregii Sale firi omenşti la gândul morţii, lupta lăuntrică, trecerea peste toate, ca să se
facă voia lui Dumnezeu, cea mântuitoare pentru toţi. Hristos S-a apropiat de ucenicii Săi
de trei ori în nădejdea că va întâlni o privire omenească, va auzi glasul omenesc al unui
prieten, se va atinge de mâna, de umărul unuia dintre ei – însă ei dormeau: îi biruise
oboseala, ceasul târziu, frigul, mâhnirea; de două ori S-a întors, şi de trei ori a rămas
singur în faţa morţii Sale – mai bine zi, în faţa morţii neamului omenesc, pe care El a
luat-o asupra Sa.
Natalia era singură, era frig, întuneric, singurătate, nu avea unde să se ducă, nu
avea la cine să iasă. Sau, mai bine zis, ar fi putut să iasă: n-avea decât să treacă pragul şi
ar fi fost deja Natalia, nu femeia a cărei moarte avea să devină moartea ei. Şi a rămas în
acel cerc al morţii prin voinţă şi prin iubire. Şi, fără îndoială, în noaptea aceea s-au ridicat

36
înaintea ei şi întrebări. Dacă mama a putut pleca, dacă mama s-a putut salva cu copiii,
atunci merita să îndure acea noapte ghetsimanică şi moartea de glonte – dar dacă totul e
în zadar? Dacă vor fi prinşi, dacă vor fi împuşcaţi, iar jertfa ei va rămâne deşartă?”78
Istoria umanităţii este plină de astfel de exemple. În lagărele naziste au fost
multe cazuri de oameni care au ales să moară în locul altora: pentru că aceia
aveau copii, erau suferinzi, aveau poate o teamă necruţătoare de moarte, etc. În
cărţile editate şi tipărite după 1990 cu referire la cei întemniţaţi în temniţele
româneşti ale veacului trecut găsim numeroase exemple de persoane care au
dorit să-şi dea viaţa pentru ca alţii să trăiască. Aceste atitudini extreme sunt
prelungirea în toate timpurile ale tainei Mielului lui Dumnezeu Care ia asupra Sa
durerea şi păcatele lumii, taină trăită până la identificare de „prietenii ”Mielului
de-a lungul istoriei creştine. Despre asemenea situaţii ne-a vorbit Domnul Hristos
(„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi.”) (Ioan 15, 13), Sfîntul Apostol Ioan („În aceasta am cunoscut iubirea: că
El şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru
fraţi”) (I Ioan, 3, 16), Sfântul Simeon Noul Teolog („Faptul de a ne da cu râvnă
sufletul spre moarte pentru fraţi” 79) şi mulţi alţii.

h) Nejudecata aproapelui.
Motto: „Un cuvânt rău şi pe cei buni îi face răi
şi un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni”
(Sf. Macarie Egipteanul)

Păstorul de suflete este supus unei mari ispite: s-a străduit să îndeplinească
poruncile Evangheliei, să aibă o viaţă de asceză, să poarte greutatea celuilalt, să
rabde ispitele pe care el are, să asculte de duhovnic sau de ierarhia bisericească, şi
făcând toate acestea, realizează că el se află sus, iar celălalt se află jos. Începe să se
plângă şi să judece tot ceea ce se află în jurul său. Judecă pe colegul de parohie, că
nu se roagă atât de mult precum se roagă el şi pentru că nu săvârşeşte atâtea
slujbe pe cât săvârşeşte el. Judecă pe un altul pentru că nu se află la înălţimea
responsablităţii şi scaunului pe care îl ocupă. Viaţa celorlalţi constituie un cânt de
sirenă cu care el îşi umple sufletul, analizând nu propriile-i păcate, ci viaţa
celuilalt. Starea de jertfă care trebuie să-l definească pe păstorul de suflete
cuprinde şi această luptă grea pentru a ajunge la virtutea nejudecării semenului

78Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 44-53
79 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, p. 35
37
său. Această luptă cuprinde trei etape sau are trei trepte: paza gurii, paza minţii şi
paza inimii.
Primul pas este făcut atunci când omul şi-a stăpânit gura, adică nu a rostit
faţă de alţii cuvânt de judecată la adresa semenului său. Un cuvânt din
Everghetinos, încercând să zugrăvească efortul depus în stăpânirea gurii, spune:
„Făcutu-mi-s-a cuvântul în gura mea izvor de sânge”. Adică atât de mare a fost lupta
spre a opri cuvântul de judecată încât aceasta s-a transformat în sângerare.
A nu judeca pe semen are drept consecinţă ocrotirea proprie din partea lui
Dumnezeu şi nedezvăluirea în faţa oamenilor a păcatelor săvârşite. Gheron Iosif
Athonitul afirmă: „Nu descoperi greşeala altcuiva spre îndreptăţirea ta, pentru că
îndată harul le va descoperi în faţa oamenilor pe ale tale, pe cele pe care până acum le
acoperea. Atât cât tu acoperi pe fratele tău, tot atât harul te va păzi pe tine de defăimarea
oamenilor” 80. Pasul următor al luptei pentru nejudecarea aproapelui este
stăpânirea asupra minţii şi a inimii. Acestea sunt mai grele decât paza gurii şi cer
mai multă luptă, astfel încât omul să ajungă nu numai să nu gândească rău
despre cineva, ci nici să mai simtă această judecată în inima lui.
Sunt mai multe motive sau argumente de a nu judeca pe celălalt:
Înainte de toate, cel care judecă pe semenul său se aşază în locul lui
Hristos, Care este singurul judecător, ca Cel care este Creatorul şi Mântuitorul
lumii. „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Acelaşi
adevăr, cu alte cuvinte, îl arată şi Apostolul Iacov: „Nu vă grăiţi de rău unul pe
altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea
şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este
Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti,
care judeci pe aproapele?” (Iacov 4, 11)
În al doilea rând, cel care judecă este chemat să cunoască două lucruri:
nesăvârşirea de către el a păcatelor pe care le judecă la alţii nu se datorează lui, ci
harului ocrotitor al lui Dumnezeu şi că, mai devreme sau mai târziu, continuând
a judeca va cădea el însuşi în acelaşi păcat sau altul apropiat de cel pentru care l-a
judecat pe aproapele. Cel care îşi cunoaşte propria slăbiciune şi este conştient că
toate darurile pe care le are, că toate „realizările” sunt, de fapt, datorate
milostivirii lui Dumnezeu faţă de el, nu mai judecă pe fratele său, ci are o cu totul
altă atitudine faţă de el: „Nimic mai mult nu-ţi cere Hristos pentru ca să-şi dea
darurile Sale cele sfinte, decât să recunoşti că tot ceea ce este bun este al Lui. Şi să
compătimeşti pe cel care nu are. Să nu-l judeci pentru faptul că nu are: că este păcătos,

80 Gheron Iosif Athonitul, op. cit., p. 35

38
viclean, guraliv, hoţ, desfrânat, pervers sau mincions. Dacă dobândeşti această cunoştinţă
n-ai să mai judeci niciodată pe nimeni, chiar dacă ai să-l vezi că păcătuieşte de moarte,
deoarece ai să spui imediat: «Hristoase, nu are harul Tău, de aceea păcătuieşte. Dacă pleci
şi de la mine şi eu voi săvârşi fapte şi mai rele. Dacă nu cad, nu cad pentru că mă ţii Tu.
Atâta vede fratele, atâta face. Este orb. Cum vrei să vadă fără ochi? Este sărac. Cum să-i
ceri să fie bogat? Dă-i Tu bogăţie ca să aibă, dă-i ochi ca să vadă.» Dacă vei căuta dreptate
pentru orice lucru cu care te-ar nedreptăţi semenul tău sau te-ar necinsti, te-ar înjura, te-
ar lovi, te-ar alunga sau chiar viaţa ta ar urmări să-ţi ia, tot tu eşti nedrept dacă îl vei
considera vinovat şi-l vei acuza cu patimă. Deoarece ceri de la acesta ceea ce nu i-a dat
Dumnezeu” 81.
În al treilea rând, pentru că omul, ca făptură creată, nu poate cunoaşte
adevărata faţă a lucrurilor. Există de exemplu, în spiritualitatea creştină
dimensiunea nebuniei celei întru Hristos, trăită de anumite genii ale sfinţeniei din
viaţa de mănăstire sau de familie, cu o singură intenţie: aceea de a ascunde
virtutea proprie sub veşmântul săvârşirii unor păcate. Aceasta pentru ca omul să-
şi ascundă adevărata smerenie prin a arăta ca un om mândru, să-şi ascundă
postirea de multe zile, prin a mânca în public de dulce în zi de post, etc.
În al patrulea rând, pentru că, în realitate,cel care judecă nu poate avea
certitudinea că este mai presus de cel pe care îl judecă. Dumnezeu analizează atât
fapta, cât şi intenţia sau gândul. Şi nu se ştie dacă gândurile care au trecut prin
mintea celui care judecă nu sunt mai murdare, mai păcătoase decât faptele pe
care le-a făcut cel judecat. Dumnezeu pune în aceeaşi balanţă intenţia, gândul –
cel care a poftit femeia altuia a şi desfrânat cu ea în inima sa, spune Scriptura – cel
care are mintea întinată prin tot felul de murdării, poate fi mai păcătos decât cel a
cărui faptă o judecă. Părintele Sofronie Saharov are cuvinte tulburătoare cu
referire la acest fapt în scrierile sale.
O pagină din Scriptură este elocventă pentru percepţia pe care o are
Domnul Hristos în legătură cu judecata şi osândirea aproapelui: femeia prinsă în
adulter (Ioan 8, 3-11). Femeia este adusă în faţa lui Hristos. Cei care au adus-o
considerau cu toţii că, întrucât a păcătuit, potrivit legii, trebuia să fie omorâtă cu
pietre. Ce face Domnul Hristos? Tace, se apleacă la pământ şi scrie ceva în ţărână.
Şi apoi spune: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan
8, 7). Urmarea a fost că toţi, începând de la cei mai în vârstă până la cei mai tineri,
au aruncat piatra şi au plecat. Întrebare: Ce a scris Iisus pe ţărână? Căci înainte de
a scrie toţi erau înverşunaţi să o ucidă. După ce a scris, toţi au plecat, lăsând-o pe

81Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 23-24.
39
femeie nepedepsită. Printre multe încercări de răspuns date de-a lungul
veacurilor avem în zilele noastre şi gândul unui monah sârb care are propria lui
percepţie romanţată, dar nu îndepărtată de duhul Părinţilor, asupra a ceea ce a
scris Iisus în ţărână. Părintele Calist Monahul zugrăveşte astfel acest episod: „s-a
aşternut o tăcere adâncă în mijlocul poporului adunat şi în sufletul femeii. Tuturor le
stătea pe buze întrebarea: tu ce spui. Domnul a tăcut şi s-a aplecat. A netezit ţărâna cu
mâna şi a început să scrie cu degetul ceva supărător la adresa acuzatorilor. Deoarece în
faţa ochilor Aceluia, care pe toate le vede, nu se poate ascunde nimic. El ştie şi vede totul.
Şi Domnul a scris întâi câteva litere: M, A, N, A, L, I , iniţialele unor nume ale
persoanelor care erau de faţă şi voiau să ucidă femeia desfârnată. Şi ce scrie Domnul:
prima literă a numelui, apoi fapta săvârşită. M, adică Meşulam a risipit averea templului,
A, adică Aşer a preacurvit cu nevasta fratelui său, Şalum a jurat strâmb, A Amariah şi-a
însuşit averea văduvei, M, Merari a săvârşit păcatul sodomiei etc. 82 A descris şapte
păcate săvârşite de persoanele cele mai înverşunate petnru uciderea femeii. Dacă
Hristos a scris ceva asemănător sau nu, nu ştim. Imaginaţia părintelui cu 60 de
ani de viaţă călugărească a zugrăvit o scenă care nu poate, în duh, să fie departe
de adevăr. Referindu-se la acelaşi text evanghelic, un tânăr monah din Moldova,
spunea:”Hristos a venit ca să ne ia piatra din mână şi să pună în loc inima noastră” 83.
Păstorul de suflete are, cu toate acestea, o mare responsabilitate faţă de
turma pe care o păstoreşte, iar viaţa acesteia trebuie să fie analizată şi judecată.
Ce are dreptul păstorul să judece şi ce nu are dreptul să judece? Sau, mai exact: a
cărui viaţă este chemat să o analizeze şi să ajungă la o concluzie şi să ia măsurile
care se cuvin? Răspunsul dat la această întrebare este inspirat din semnul unei
cruci: „să nu judeci niciodată pe orizontal, să nu judeci niciodată pe vertical de la tine în
sus ci să analizezi viaţa pe vertical a celor ce sunt sub oblăduirea ta duhovnicească.” Şi
anume: preotul să nu judece pe vecinii de parohie, pe cei care îi sunt aşezaţi
cârmuitori: protopop, arhiereu, etc. El judecă pe cei pe care îi are sub oblăduirea
sa duhovnicească, le analizează viaţa, intervine în viaţa lor, mustră, ceartă.
Protopopul să nu-şi arunce privirea asupra celor care sunt în aceeaşi slujire cu el
şi asupra superiorilor lui, ci asupra celor pe care îi are în subordine: preoţi,
cântăreţi. Are responsabilitate în ceea ce îi priveşte; are posibilitatea să intervină,
să certe, să mustre, etc. Această regulă se poate aplica la orice nivel de slujire
bisericească sau nebisericească. Trebuie recunoscut că păstorul de suflete nu are
timpul necesar şi puterea lăuntrică adecvată pentru a pune ordine în viaţa celor

82 Milivoie Iovanovici, Calist Monahul, trad. din limba sârbă de Ruxandra Lambru, Ed. Predania, Bucureşti,
2011, p. 223
83
Ierod. Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, pp. 22-23
40
pe care îi are sub oblăduire astfel încât este chemat şi din acest motiv să nu
intervină în viaţa celor care sunt în aceeaşi slujire ca şi el sau îi sunt superiori.
Concluzia la care ajunge Sfântul Macarie Egipteanul în această privinţă şi
pe care o aşezăm la rădăcina vieţii păstorului este: „un cuvânt rău, şi pe cei buni îi
face răi, şi un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni” (Patericul Egiptean, Pentru Avva
Macarie Egipteanul). Sau, după cum spune Apostolul Pavel: „Toate sunt curate
pentru cei curaţi, iar pentru cei necuraţi totul este întinat”(Tit 1, 15).

i) Bucuria de a fi mic
Motto: „cu smerenie unul pe altul socotească-l
mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).

Privind asupra noastră şi asupra lumii constatăm că fiecare doreşte să fie

mare, să fie puternic, să fie cunoscut, apreciat, slujit, ascultat etc. Dacă lumea,
omul în general, tinde spre o asemenea abordare, acelaşi lucru se regăseşte
adesea, din păcate, şi în viaţa unui păstor de suflete. Păstorul de suflete cade
adesea în ispite de felul: „să fiu văzut”, „să se vadă faptele mele cele bune”, „oamenii
să fie uimiţi văzându-mă în această poziţie”. „Vreau să fiu puternic, pentru ca mesajul
meu să pătrundă dincolo de zidurile incapacităţii unora de a-l recepta, căci cine ascultă de
un om slab?”, etc. Şi omul este înclinat să dea dreptate celui puternic. „Doresc să fiu
cunoscut, continuă el, să se ştie cât slujesc, câtă milostenie fac, cât de altruist sunt.
Doresc să fiu apreciat, să se constate care este adevărata mea viaţa, relaţia mea cu
Dumnezeu, cu oamenii, să fiu slujit, pentru că dacă am ajuns la o astfel de statură de om
cunoscut, mi se cuvine slujirea pe care celălalt trebuie să o aibă în relaţia cu mine. Să fiu
ascultat, pentru că celălalt nu cunoaşte, nu trăieşte nu mărturiseşte atât de duhovniceşte,
adânc, documentat, inteligent, etc., ca mine”.
Această atitudine se înscrie exact în logica lumii, logică răsturnată,
desfiinţată de marea taină a creştinătăţii: Dumnezeu s-a făcut om. Este contrariul
„gândului lui Hristos” de care aminteşte Sfântul Pavel care răstoarnă toate
aşteptările. S-au aşteptat ca Mesia să vină aşa cum şi-ar fi dorit omul: să fie mare,
puternic, slujit, ascultat, apreciat. El se naşte într-o iesle, fuge de Irod, este
răstignit pe cruce, ascuns într-un mormânt, etc.
Puţin câte puţin, chiar din perioada sfinţilor apostoli, din păcate, unii
creştini - şi nu puţini la număr – au părăsit logica Domnului şi au reintrat în
logica definitorie imperiului roman, logică bazată pe putere, avere, imagine, litera

41
legii, etc. Şi nu a fost şi nu este luptă mai mare în sânul Bisericii decât aceea de a
sta cu putere împotriva acestei tendinţe şi a trăi în duhul a ceea ce Sfântul Pavel
numeşte puterea crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alţii.
Această tendinţă a păstorului de suflete de a aplica în viaţa proprie
criteriile de judecată şi apreciere ale acestei lumi a fost definită „pretenţie luciferică
la superioritate”. Sau „preadulcea ocară a autoîndumnezeirii luciferice” 84, care insidios,
însă cu acordul lăuntric tacit al omului, se strecoară uneori şi în viaţa păstorului
de suflete.
„A cere să te „înalţi”, spune Pr. Zaharia Zaharou, este nebunie. Aceasta este
calea lui Lucifer, care voia să-şi aşeze tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Adevărata
cale a unui stăpân este să slujească, să se pogoare, să fie cel de pe urmă(cf. Matei 20, 25-
27)” 85, căci „toţi cei ce vor să stăpânească asupra altora greşesc: ei nu înţeleg stăpânirea
cea de la Dumnezeu” 86.
În viaţa păstorului de oameni apar atitudini de felul: „eu ştiu” şi „eu pot”. E
logica lumii. Logica duhului este: „eu ştiu că nu ştiu nimic şi cu cât cunosc că nu ştiu
nimic, cu atât ştiu mai mult”. Iar la atitudinea lui „eu pot”, cuvântul lui Hristos
spune: „fără de Mine nu puteţi face nimic”, adăugând la aceasta cuvântul spus de
sinodul de la Cartagina: „Cel care consideră că cu de la sine putere poate să facă ceva,
anatema să fie” 87.
Aşadar, tendinţa omului modern, în care în cele mai multe situaţii se
include şi păstorul de suflete, este tendinţa de a aborda lucrurile, inclusiv cele
pastorale, după categoriile de gândire ale acestei lumi şi nu prin logica
evanghelică a Fericirilor pe lângă care se trece superficial adesea. Cele nouă
fericiri arată clar nouă stări prin care omul este chemat să fie fericit, adică să aibă
bucuria de a fi mic, prin a fi sărac cu duhul, blând, om al păcii, milostiv, însetat
de dreptate, etc.
Fericirea, bucuria de a fi mic este descrisă de trăitorii acestei stări sau de
către cei care s-au aplecat, cu smerenie şi evlavie, spre o asemenea taină, în
modalităţi de manifestare diverse. Persoana trăitoare a bucuriei de a fi mic este
„bogată în Dumnezeu” 88, „deţinător al harului”89, „pildă a libertăţii de orice

84Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 37

85 Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit. p. 99
86 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 151
87 Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit.
88 “Omul cel mai sărac şi care nu are nimic, dintr-o dată se simte în stăpânirea bogăţiilor neţărmurite ale lui

Dumnezeu” Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 346

89 „Harul trăieşte în cei mici, iar nu în cei mari”, a zis Sfântul Siluan, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,

vol. I, p. 127
42
concurenţă” 90. El cunoaşte „misterul creştinismului, adică frumuseţea înfrângerii, a
eliberării de succes” 91 şi „ordinea dumnezeiască” manifestată în bucuria de „a se simţi
mai mic decât ceilalţi şi a nu tânji după stăpânire” 92. Constatarea că aproapele său
este mai mare, mai cunoscut, mai apreciat este bucuria care-i hrăneşte sufletul. El
trăieşte ca proprie bucuria de a vedea pe ceilalţi în slavă” 93. „Bucuria lui nu constă
în puterea de a zdrobi pe fratele, ci în dragostea către fratele care devine cuprinsul vieţii
sale” 94. El aparţine acelei categorii de oameni care, „nu au putere, nu pretind să o
aibă şi nici nu încearcă să o dobândească” 95. Pentru un astfel de om, „nici o
îndeletnicire, oricât de smerită ar fi ea, nu-l înjoseşte pe om; ceea ce îl înjoseşte este singur
păcatul” 96.
Chemat să nu caute mărire, putere sau apreciere din partea semenilor,
păstorul de suflete trebuie să-şi împlinească în acelaşi timp şi slujirea de
conducător, îndrumător cu îndatorirea de a certa, mustra, pedepsi. Este o situaţie
paradoxală căreia păstorul de suflete trebuie să-i facă faţă. Cum poate el îmbina
două situaţii aparent contradictorii? Pe de o parte el trebuie să fie „lumină” care
nu se ascunde sub obroc pentru ca lumea văzând faptele lui cele bune să
preamărească pe Dumnezeu (Matei 5, 15-16). Pe de altă parte, el este chemat să
nu-şi etaleze lucrarea ca fariseii şi cărturarii altădată (Luca 11, 43). El trebuie să-şi
împlinească misiunea în mijlocul lumii şi, în acelaşi timp, să asculte cuvintele
Avvei Isaia: „Să nu te măsori pe tine însuţi, să înduri ocara şi să nu se audă de numele
tău niciunde în lume” 97.
Păstorul de suflete poate găsi cale de urmat în această situaţie paradoxală –
lumină şi discreţie deopotrivă – urmând cuvântul Domnului Hristos legat de
„sare”(Matei 5, 13) şi „aluat” (Matei 13, 33). Sarea dă gust hranei, iar aluatul
dospeşte toată frământătura. Nici sarea în bucate nici aluatul în pâine nu se văd,
nu se află la suprafaţă, nu ocupă un spaţiu care să supere pe cineva. În acelaşi
timp cum poate fi concepută hrana fără sarea care-i oferă gust, sau cum poate fi
frământătura pâinii fără aluatul care a dospit-o?

90 „Cuviosul Siluan – pildă a libertăţii faţă de orice concurenţă” Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p.
177
91 „Teologia revelează frumuseţea înfrângerii şi lumina biruinţei din ea”, Alexander Schmemann, Biografia unui

destin misionar, trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 177
92 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 216
93 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 225 şi 133
94 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 215
95 Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, p. 69
96 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol.II, p. 111
97 Everghetinos, vol I, p.191

43
 Viaţa păstorului de suflete este, aşadar, tensiune continuă între starea de
smerenie şi cea de conducător. Din interpenetrarea celor două rezultă autoritatea
păstorului de suflete în adevăratul sens al cuvântului. Dacă există vreun cuvânt
care să definească în mod adecvat chipul păstorului de suflete, latinescul
auctoritas se apropie cel mai mult, cred, de scopul urmărit. Auctoritas implică
deopotrivă smerenie şi prestanţă; Auctoritas comportă în acelaşi timp simplitate
şi demnitate; Auctoritas presupune atât căldură cât şi fermitate; Auctoritas
implică bunătate şi exigenţă 98.
Sfinţii Părinţi, au intuit, în viaţa şi prin scrierile lor, adevărul cu privire la
calea paradoxală – îmbinare între smerenie şi măreţie – pe care trebuie s-o
parcurgă păstorul de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre păstorul
de suflete ca despre un om care „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mânie; temut, dar
iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar
înţelegător” 99.
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), vorbind despre „calităţile necesare
pentru acela care vrea să ajungă la conducerea sufletelor”, îl defineşte, pe unul ca
acesta, ca fiind „plin de milostivire şi gata oricând să ierte, dar în aşa fel încât cu
iertarea pripită să nu se lase abătut de la limitele dreptăţii” 100.
Viaţa Sfinţilor Apostoli este pentru păstorul de suflete izvor de înţelegere a
unei slujiri deopotrivă grea şi frumoasă, plină de defăimare şi plină de slavă în
acelaşi timp, întristarea îmbinându-se continuu cu bucuria. „Prin slavă şi necinste,
prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi,
deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu
ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi
îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” 101.
Viaţa păstorului de suflete este, în sensul cel mai adevărat al cuvântului,
tensiune continuă între stări aparent contrare. El este chemat să fie conducător,
dar să-şi exercite această demnitate în smerenie adâncă şi dragoste infinită. El
trebuie să fie judecător, dar judecata lui să fie nu doar dreaptă, ci şi plină de
iubire şi lipsită de mânie. Simţul practic trebuie îmbinat cu rugăciunea continuă,

98
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003
99 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1998, p. 86
100 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 44

101 1 Corinteni 6, 8-10

44
activitatea socială cu dimensiunea ascetică, îndrăzneala cea către Dumnezeu cu
conştiinţa propriilor limite 102.
Pentru exemplificare, am ales câteva referinţe patristice din scrierile
Sfinţilor Arhierei Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz (Despre Preoţie) şi
Grigorie Cel Mare (Cartea Regulei Pastorale).
„Mare maestru al conducerii” 103 trebuie să fie păstorul de suflete, spune
Sfântul Grigorie cel Mare. „Suflet tare şi foarte puternic” 104 afirmă Sfântul Ioan
Gură de Aur. De ce aceasta? „Capul Bisericii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
trebuie să fie înainte de toate foarte puternic ca să poată ocârmui şi pune în bună
rânduială duhurile cele rele, care se ridică de jos, din restul trupului; dacă se întâmplă să-
i fie capul slab, atunci, neputând respinge atacurile acestea aducătoare de boală, ajunge
mult mai slab decât este şi duce la pieire, odată cu el, şi restul trupului” 105. „În afară de
evlavie”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul are nevoie şi de „multă
pricepere”. „Cunosc mulţi oameni care au stat toată viaţa închişi în chilia lor, oameni
istoviţi de post, care, atâta vreme cât li s-a îngăduit să fie singuri şi să se îngrijească
numai de mântuirea lor, bineplăceau lui Dumnezeu şi sporeau, nu puţin, în fiecare zi,
filosofia lor. Dar când au venit între oameni şi au fost siliţi să îndrepte neştiinţele
credincioşilor, unii chiar de la început şi-au părăsit posturile pentru că nu erau destul de
pregătiţi pentru o slujire atât de mare; alţii, siliţi să rămână mai departe în posturile lor,
n-au mai dus viaţa îmbunătăţită de mai înainte şi s-au păgubit şi pe ei foarte mult şi nici
altora nu le-au fost de vreun folos.”106
Arta de a conduce în mod autentic în Biserică este dublată, fundamentată,
întărită, condiţionată chiar, de o mare smerenie. Fără aceasta autoritatea
păstorului de suflete devine tiranică, necruţătoare. În cadrul exercitării slujirii de
păstor de suflete, acesta are parte, cum spune marele Gură de Aur, de „ocară,
asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute fără gând rău, altele pe bună
dreptate, mustrări nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor şi din partea
inferiorilor” 107. În smerenie şi cu răbdare infinită, păstorul de suflete „trebuie să
rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără fără rost nici când îl ţin de rău
degeaba” 108.

102 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 8

103 Sfântul Grigorie cel Mare, op. cit., p. 41
104 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 76
105 ibidem, p. 73
106 ibidem, p. 81 - 82
107 ibidem, p. 76
108 ibidem, p. 88

45
 Echilibru între iconomie şi acrivie, între iertare şi păstrarea rânduielii, între
milă şi dreptate, între iubire şi adevăr, între blândeţe şi fermitate este calea pe
care este chemat păstorul de suflete să meargă. Tentaţia de a înclina balanţa spre
o îngăduinţă prea mare sau spre o severitate prea aspră este mare. „Inima înfrântă
şi smerită” a păstorului de suflete, singura pe care Dumnezeu n-o urgiseşte, cum
spune psalmistul, multa sfătuire cu colaboratori pricepuţi şi oneşti, eliminarea
oricărei judecăţi omeneşti şi a oricăror resentimente şi ambiţii personale şi în
toate frica de Dumnezeu sunt mijloacele prin care se descoperă calea 109. „Să fie
iubire, conchide Sfântul Grigorie cel Mare, dar nu slăbiciune, să fie asprime dar nu
din aceea care duce la disperare; să fie râvnă, dar care să nu pedepsească fără măsură; să
fie milostivire dar care să nu cruţe mai mult decât este necesar” 110.

j) Iubirea vrăjmaşilor.
Motto: „Nouă ne este dat nu doar să credem în Hristos,
ci să şi pătimim pentru El” (Filip. 1, 29).

Sfânta Scriptură cuprinde nenumărate referinţe la situaţia păstorului de

suflete prigonit de duşmani.
„Toţi cei care voiesc să trăiască cucernic vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3, 12). „Vrei să
slujeşti Domnului, pregăteşte-te de ispită” (Isus Sirah 2, 1). Dacă privim la mersul
istoriei Bisericii găsim adesea această situaţie: „faci bine, găseşti rău”. Continuând
într-un anumit fel logica demersului nostru anterior, păstorul se află în situaţia de
a spune, a gândi următoarele: „iată, sunt om al Liturghiei, al rugăciunii, încerc să fiu
în stare de jertfă prin silirea firii, deşertarea de mine însumi, prin ascultare,
neabandornarea luptei, nejudecata aproapelui, mă mulţumesc cu slujirea pe care o am, şi,
drept urmare, am o mulţime de vrăjmăşii”. Ce trebuie să facă păstorul de suflete
constatând această stare de lucruri? Este chemat, în primul rând să aibă în faţă
icoana şi cuvântul Domnului Hristos. El a trecut prin aceeaşi stare:
binecuvintează, vindecă, propovăduieşte şi, drept răsplată, este numit: călcător
al sâmbetei, mâncător cu vameşii şi cu păcătorii, demonizat. Conştiinţa liturgică a
Bisericii în Săptămâna Mare a preluat această stare de lucruri prin cântarea
definitorie a acelei săptămâni: „Poporul meu, ce v-am făcut vouă? Sau cu ce v-am
supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit (...) Şi cu ce Mi-aţi

109 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 11

110 Ibidem, p. 69
46
răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe cruce M-
aţi pironit (...)” 111.
Atitudinile de vrăjmăşie pot avea trei cauze: 1. Cel vrăjmăşit are şi el păcate
proprii, care prin veninul duşmanilor sunt iertate şi curăţite; 2. Moştenirea unor
păcate săvârşite de părinţi, bunici, etc., moştenire care se pierde prin nedreptatea
cauzată de vrăjmaşi112. 3. Ca să se arate prin aceasta slava lui Dumnezeu.
Răspunsul faţă de cei care cauzează preotului/păstorului această durere
este de a-i iubi, de a le face bine, de a-i binecuvânta. Aşa a făcut Hristos. El nu
cere altceva decât împlinirea celor pe care El Însuşi le-a făcut. Aşa au făcut
apostolii, mucenicii, cuvioşii, creştinii autentici din viaţa de familie, cei prigoniţi
în închisori. Unul dintre ei, Mircea Vulcănescu, a spus: „nu ne răzbunaţi”.
Iubirea vrăjmaşilor are cea mai mare influenţă asupra stării duhovniceşti a
omului. În primul rând, doar prin atitudinea pe care o are faţă de vrăjmaşi
păstorul descoperă în mod obiectiv starea duhovnicească în care se află. Sf.
Maxim Mărturisitorul mărturiseşte adesea în scrierile sale că iubirea vrăjmaşilor
este criteriul aflării în adevăr.
Sfântul Siluan Athonitul şi ucenicul său, Părintele Sofronie Saharov,
vorbesc despre iubirea vrăjmaşilor ca semn adeveritor al prezenţei Duhului Sfânt
şi al adevărului 113.
„Unde mă aflu Doamne, în drumul către Tine ?”, la o astfel de eventuală
întrebare, răspunsul nu poate fi decât cel din Pateric: „te afli bine dacă vrăjmaşul îţi
este ca şi prietenul, paguba precum îţi este câştigul, lauda precum îţi este ocara. Dacă ai
aceeaşi stare sufletească faţă de acestea atunci te afli pe calea care duce în Împărăţia
Cerurilor”.
A doua consecinţă asupra vieţii duhovniceşti a iubirii de vrăjmaşi este
aceea că omul primeşte în sufletul său „pecetea lui Hristos”. Sf. Simeon Noul
Teolog spune că omul devine „pecetea lui Hristos”, aşează pecetea lui Hristos pe
dimensiunea lăuntrică a vieţii sale prin patru lucruri:
- iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru ei;

111 Slujba Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi (Denia de Joi seara), Antifonul al 12-lea, în „Triod”, p. 609.
112
Moştenirea acestor păcate nu trebuie înţeleasă la modul determinist, în sensul că ar anula libertatea omului;
există însă o înrâurire a înaintaşilor asupra copiilor lor, care poate fi atât pozitivă (atunci când aceştia au dus o viaţă
sfântă, ceea ce asigură urmaşilor lor o oarecare înlesnire în săvârşirea binelui), cât şi negativă (când înaintaşii au
avut o viaţă pătimaşă, ceea ce va face ca urmaşii să întâmpine mai multe greutăţi în a înainta către Dumnezeu)
113 În aceeaşi linie de filiaţie duhovnicească, Părintele Zaharia Zaharou, afirmă: “Criteriul care adevereşte

prezenţa Duhului Sfânt, criteriul adevărului, este iubirea de vrăjmaşi”, în lucrarea Lărgiţi şi voi inimile voastre, p.
20
47
 - bucuria în ispite şi lauda în necazuri;
- faptul de a socoti ale sale proprii păcatele celorlalţi;
- a-şi da cu râvnă sufletul la moarte pentru fraţi 114.
Aşadar, iubirea vrăjmaşilor are consecinţele sale asupra vieţii duhovniceşti
manifestate prin faptul că omul intuieşte starea în care se află şi are asupra sa
pecetea lui Hristos. La acestea se adaugă faptul că iubirea vrăjmaşilor este calea
cea mai sigură, potrivit Sf. Siluan Athonitul, de dobândire a Duhului Sfânt, este
calea cea mai sigură de dobândire a rugăciunii celei adevărate. În acelaşi timp,
iertarea şi rugăciunea pentru vrăjmaşii care acuză păcate închipuite este şi calea
prin care Dumnezeu iartă păcatele săvârşite, dar pe care lumea nu le cunoaşte.
În faţa vrăjmăşiilor de tot felul cu care păstorul de suflete este întâmpinat,
acesta este chemat să aibă o atitudine duhovnicească adecvată care poate fi
asemănată cu patru trepte ale unei scări. Sfântul Ioan Scărarul prezintă această
scară, în descrierea Părintelui Zaharia Zaharou, astfel: „Ce reacţie avem atunci când
suntem jigniţi ? Dacă suntem jigniţi şi ne silim inima să nu ripostăm, atunci am pus
piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru
cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu
numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul
făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a
treia. Şi dacă ne bucurăm că am suferit ocară pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi
mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire” 115.
Dobândirea stării de iertare şi iubire faţă de vrăjmaşi de către tot creştinul,
inclusiv păstorul de suflete, este lucrul cel mai greu de obţinut dintre toate. De
aceea, puţini sunt cei care au dobândit în mod deplin o astfel de stare. Câteva
cuvinte ale părinţilor îmbunătăţiţi duhovniceşte pot ajuta strădania omului de a
primi, prin harul Sfântului Duh, harisma iertării şi iubirii vrăjmaşilor. „Osândeşte-
te pe tine însuţi şi va pleca de la tine osândirea celorlalţi” 116, zice Sfântul Varsanufie şi
implicit această atitudine pregăteşte iertarea semenului vrăjmaş şi rugăciunea
pentru el. Mai aproape de zilele noastre, Părintele Arsenie Papacioc, vorbind de
atitudinea creştinului faţă de vrăjmăşiile de tot felul la care este supus, îndeamnă
la nerăzbunare, pace şi iubire: „Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la
tine.” 117, căci „pacea este mai mare de patru ori decât dreptatea” 118, „criteriul de judecată
la Dumnezeu fiind iubirea” 119.

114 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, p. 35

115 Părintele Zaharia, op. cit., pp. 190-191
116 Everghetinos, Volumul I, p. 307
117 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, p. 20

48
 Bun cunoscător al istoriei Bisericii, Părintele Zaharia afirmă că „toate
scandalurile din istoria Bisericii se întâmplă pentru că nimeni nu vrea să sufere
nedreptate.” 120
Atitudinea păstorului de suflete faţă de vrăjmaşi poate merge de la un
nivel de acceptare a celuilalt aşa cum este el până la a lua asupra sa „orice ocară
sau umilire”venită din partea lui. „Să fii ca un burete în obşte, luând asupra ta orice
ocară sau umilire” 121, zice Gheron Iosif. Dacă acest lucru nu este accesibil pentru
toţi, atunci cel puţin, după cuvântul Părintelui Sofronie, „să vă păstraţi smerenia şi,
dacă nu aveţi dragoste, măcar buna dispoziţie a inimii faţă de tot cel ce vine către voi” 122.
Calea cea mai potrivită rămâne rugăciunea pentru vrăjmaşi. Sfântul
Nicolae Velimirovici mărturiseşte, din experienţa proprie, despre rugăciunea
pentru duşmani. Spre sfârşitul vieţii, privind nenumăraţii prieteni şi nenumăraţii
duşmani pe care i-a avut se întreabă cine i-a fost într-adevăr duşman şi cine i-a
fost prieten. Constată astfel că prietenii prin laudele, linguşelile lor, nu l-au ajutat
în viaţa duhovnicească. În schimb, duşmanii, prin faptul că l-au criticat, că l-au
acuzat pe nedrept, l-au ajutat să caute mai mult spre Dumnezeu. De aceea,
Sfântului Nicolae îi datorăm o preafrumoasă, adâncă, şi cuprinzătoare rugăciune
pentru duşmani:
„Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvintez şi nu-i blestem!
Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii.
Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-
au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ.
Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost
mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot
pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.
Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.
Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

118Ibidem, p. 21
119 Ibidem p. 43
120 Părintele Zaharia, op. cit., p. 215
121 Gheron Iosif, op. cit., p. 45
122 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 103

49
 Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au
izgonit afară.
Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la
veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea
spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de
păianjen; a smerenia să împărăţească deplin în inima mea; a inima mea să devină
mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri.
Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită
a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu
are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că
vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi.
De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă
pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot
să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu
pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

50
 B. Înţelegerea Preoţiei

Prima parte a demersului privind Teologia Pastorală a încercat să prezinte

păstorului de suflete fundamentul misiunii sale. Dumnezeu, Cel în Treime
lăudat, trăit şi mărturisit, constituie izvorul oricărei lucrări pastorale. Prin
Dumnezeiasca Liturghie, prin rugăciunea personală şi prin dobândirea stării de
jertfă, păstorul de suflete se deschide spre înţelegerea tainei celei mari şi sfinte a
preoţiei.
Înţelegerea pe dinlăuntru, adică în mod real 123, a Tainei Preoţiei, constituie
cea de a doua parte a prezentei incursiuni pastorale. Cea de a treia latură care, cu
mila Domnului, va fi abordată, cuprinde aspecte legate de parohie şi pastoraţia
diferitelor categorii de persoane: bătrâni, bolnavi, intelectuali, etc.
Este necesară înţelegerea preoţiei înainte de a cunoaşte aspectele concrete şi
detaliate ale pastoraţiei individuale, sau a diferitelor grupe de persoane, deoarece
această cunoaştere vine oarecum de la sine, înţeleasă fiind preoţia. Pentru cel care
înţelege preoţia, adică se aşează pe sine aşa cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu,
toate celelalte vin de la sine. Aceasta înseamnă a se raporta autentic, viu, personal
la Dumnezeu, la aproapele, la lume şi la sine însuşi. Aflat în această stare, toate
demersurile sale misionare vin ca o urmare firească. Înţelegând preoţia, nu va fi
greu să înţeleagă ce înseamnă pastoraţia bătrânilor, ce înseamnă şi cum ar trebui
atinsă grija pentru bătrâni, pentru tinerii din parohie, pentru cei care se
căsătoresc, pentru mamele însărcinate, pentru cele care au avortat, pentru cei care
sunt îndepărtaţi de Biserică, pentru toate categoriile de oameni cu care se va
întâlni în parohie.

I. Pregătirea pentru preoţie

Pentru fiecare meserie, profesie, este nevoie de o pregătire adecvată. Cu cât

este mai bine pregătit cineva în domeniul său, cu atât va avea rezultate mai bune.
În cazul slujirii preoţeşti se cere ca această pregătire să fie mult mai riguroasă.

123Mitropolitul Bartolomeu al Clujului vorbea adesea despre înţelegerea pe dinăuntru, adică real, a
lucrurilor, oamenilor, situaţiilor vieţii.
51
Aceasta deoarece, aşa cum am văzut mai sus, slujirea preoţească presupune,
înainte de toate, slujirea lui Dumnezeu şi calea prin care harul dumnezeiesc este
împărtăşit oamenilor. Aşadar, nu este o simplă lucrare omenească, încât atât
preotul, cât şi pregătirea sa – şi aici nu avem în vedere numai pe cea teoretică –
trebuie să fie pe măsura imensei provocări în faţa căreia este aşezat.
Înainte de a primi Taina Preoţiei, candidatul trece prin mai multe etape.
Studiile în cadrul Seminarului şi/sau Facultăţii de Teologie sunt utile şi necesare.
Uneori dorinţa primirii hirotoniei apare mai târziu, la vârsta maturităţii, după ce
persoana respectivă a dobândit experienţă în alte domenii decât lucrarea
misionară. După absolvirea şcolii de teologie, tânărul este chemat să mediteze
împreună cu duhovnicul, soţia, părinţii, sau alţi preoţi la oportunitatea solicitării
de a primi hirotonia întru preot. Întrebările pe care trebuie să şi le pună sunt de
următoarea factură: „Iubesc eu pe Dumnezeu mai presus de orice şi de oricine?”; „Am
eu o viaţă liturgică, o experienţă a rugăciunii şi o capacitate de jertfă absolut necesare
pentru viaţa de păstor de suflete ?”; „Poate soţia să mă urmeze în parohia care îmi va fi
încredinţată de Chiriarh şi să accepte condiţiile de viaţă caracteristice parohiilor rurale?”.
Aceste întrebări şi altele de aceeaşi factură trebuie să primească răspuns onest şi
curajos din partea viitorului preot şi a soţiei sale.
În afară de această analiză atentă a pasului pe care doreşte să-l facă,
candidatul la preoţie trebuie să-şi reamintească tot ce a învăţat în şcoală cu
referire la pregătirea pentru primirea hirotoniei întru preot, în mod special a trei
lucruri şi anume: prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie, textul
Mărturisirii sau Jurământului dinaintea hirotoniei întru preot şi prevederile
referitoare la misunea preotului cuprinse în Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Viitorul preot trebuie să cunoască condiţiile canonice pe care trebuie să le
îndeplinească. Acestea sunt consemnate de colecţiile de canoane. De pildă, Pravila
bisericească a Arhim. Nicodim Sachelarie a sistematizat aceste canoane pe capitole.
Afăm aici capitolul despre Hirotonia diaconului şi a preotului. Aici sunt alese
cele mai importante canoane şi cuvinte ale Sfinţilor Părinţi privitoare la condiţiile
viitorului preot. Ne vom opri asupra câtorva dintre acestea:
a. Prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie:
Canonul 6 din Constituţiile Apostolice spune: „Candidatul la preoţie trebuie
mai întâi examinat canonic. Orice candidat trebuie să fie creştin botezat, de parte
bărbătească, sănătos la trup şi la suflet, iar peste toate acestea să domine acoperământul

52
evlaviei întru trăirea vieţii lui Hristos, fiind floarea evlaviei creştine. Singurul criteriu de
admitere la hirotonie este vrednicia şi numai vrednicia în cadrul sfintelor canoane” 124.
Cum ar trebui să se facă examinarea canonică? „Examinarea canonică deplină o
face episcopul cu ajutorul duhovnicilor pe care i-a avut candidatul din copilărie până la
momentul hirotoniei. Duhovnicul care-i dă adeverinţă, prin care se mărturiseşte că este
vrednic de a fi urmaş al apostolilor, trebui să intre în legătură cu toţi duhovnicii şi
dascălii pe care i-a avut, de la care să culeagă mărturii despre viaţa lui individuală,
familială şi socială. Apoi să supună pe candidat la examinarea duhovnicească amănunţită,
în faţa icoanei lui Hristos, în biserică, luând pe rând toate păcatele opritoare de preoţie, cu
privire la viaţa lui individuală şi apoi familială, a soţiei, a copiilor, a gospodăriei etc., apoi
cele sociale, ca obligaţii faţă de semenii săi, de autorităţile civile, militare etc. Dacă este
necăsătorit sau monah trebuie să-şi cunoască datoriile şi greaua răspundere faţă de sine,
faţă de aproapele, faţă de Dumnezeu. Toate aceste îndatoriri canonice trebuie cunoscute
nu numai după memorie, ci să aibă adâncă convingere şi să se cutremure de cuvintele
Domnului. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că trebuie să mărturisească şapte
preoţi vredincia unui candidat la hirotonie” 125. Episcopul şi-a luat măsuri de
precauţie pentru a nu greşi, nu decide el singur, ci ajutat de alţii care-l sfătuiesc la
alegerea omului potrivit. Cel dintâi lucru care este cercetat este dacă tânărul are
sau nu impedimente pentru preoţie.

b. Pregătirea teologică:
Candidatul trebuie să fie foarte bine pregătit din punct de vedere teologic.
„S-a hotărât ca episcopul sau orice cleric la hirotonie să fi învăţat mai întâi hotărârile şi
canoanele sinoadelor, ca mai apoi să nu păcătuiască” (Can. 2, Sin. 7 Ecumenic).126

c. Condiţii privitoare la familie:

Sfinţii Părinţi, cer candidatului să îndeplinească unele condiţii legate de
membrii familiei sale. Despre soţie (Can. 18 Apostolic): „cel care se va căsători cu
văduvă, lepădată, desfrânată sau din cele de la teatru, nu poate fi episcop, prezbiter,
diacon sau altceva din tagma preoţească” 127.

124Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ed. a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, 1999, p.
200.
125 Ibidem, p. 200-201.
126 Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 330
127
Ibidem, p. 52
53
 Apoi se spune că „nu se cuvine să se hirotonească episcop, preot sau diacon, mai
înainte de a face creştini pe toţi cei din casele lor” (Cartagina, Can. 36). Un viitor preot
nu se poate căsători cu o catolică, baptistă etc. Sau dacă s-a căsătorit, aceasta
trebuie să treacă – în cunoştinţă de cauză – la Ortodoxie. Nu poate fi membru al
familiei preotului cineva de altă credinţă.
Canonul 17 apostolic: „cel care s-a căsătorit de două ori după Botez nu poate fi
episcop, preot, diacon sau orice din tagma preoţească”. Există în Pravila lui Sachelarie
un întreg capitol legat de recăsătoriea preoţilor.
Apoi se cere candidatului la preoţie să fie curat din punct de vedere
trupesc: Can. 36 al Sf. Nichifor: „Cel care a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a fi
preot, măcar dacă s-a lăsat de păcat. Căci Marele Vasile zice că unul ca acesta chiar morţii
de ar învia, preot nu se va face”.

d. Simonia:
„Dacă vreun cleric a ajuns să primească hirotonia prin bani, să se caterisească, atât
el, cât şi cel care l-a hirotonit şi să se taie cu desăvârşire şi de împărtăşire ca Simon
Magul” (Can. Apostolic 39). Simonia are multe aspecte: de la a copia (fura) la
examene, până la oferirea de bani celor care au un cuvânt de spus privitor la
hirotonie. Sunt şi canoane care condamnă primirea de bani pentru hirotonia întru
cleric pe motivul că aceşti bani sunt destinaţi ajutorării săracilor sau pentru
construcţia bisericilor. Aceasta este considerată simonie dublă, pentru că se
încearcă acoperirea furtului hirotoniei prin îmbrăcarea lui într-o haină luminoasă:
de a ajuta un sărac, o mănăstire etc., şi a-şi împăca astfel conştiinţa. Există şi o altă
formă de simonie: cea în care se intervine la arhiereu prin intermediul unei
persoane care ocupă o anumită dregătorie în stat: ministru, preşedinte de
Consiliu Judeţean, primar etc.

e. hirotonia se face numai cu destinaţie:

Can. 7 sin. IV ec.: „preotul, diaconul nu trebuie să se hirotonească fără destinaţie,
ci fiecare trebuie să se hirotonească pentru biserica din oraş sau sat sau mănăstire”.
Fiecare trebuie să aibă altarul său la care să slujească.

54
 f. preotul nu este ales de popor:
Can. 13 sin. Laodiceea: „nu este îngăduit mulţimii care nu cunoaşte
însemnătatea votului să facă alegerea candidaţilor pentru preoţie”. În Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se spune că raportul dintre
preot şi ierarh este unul de misiune şi slujire autentică. Nu se solicită părerea
enoriaşilor. Aceştia au dreptul de a face cunoscute impedimentele la preoţie ale
unei persoane, candidat la hirotonie, dar nu să decidă asupra hirotoniei unuia sau
altuia.

II. Textul Mărturisirii sau Jurământului dinaintea

hirotoniei întru preot

În practica Bisericii Ortodoxe Române se află rânduiala rostirii unei

Mărturisiri/Jurământ de către candidatul la preoţie în timpul Sfintei Liturghii, în
faţa arhiereului, a clericilor prezenţi şi a poporului.
De-a lungul vremii, textul acestei Mărturisiri s-a îmbunătăţit 128 ajungând la
forma actuală aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul
2010. Redăm în cele ce urmează textul acestei Mărturisiri, dată fiind importanţa
cunoaşterii ei de către candidatul la hirotonia întru preot:
„In numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin!
MĂRTURISIRE (DECLARAŢIE)
Subsemnatul, diacon __________ chemat la hirotonia întru preot, pe seama
parohiei cu hramul_____________, Protopopiatul (Protoieria) _________,
mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu, __________, că voi împlini
cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre
păstorire.
În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor
Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol
Pavel care cere ca preotul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor,
înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să

128A se vedea, de exemplu, “Mărturisirea “ alcătuită de Sfântul Calinic de la Cernica (Pravila lui
Sachelarie, p. 137-138)
55
bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind
casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi
rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Timotei
3,2-5).
Voi purta totdeauna cu demnitate ţinuta preoţească şi voi locui împreună cu
familia mea în parohia încredinţată mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile
parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face
părtaş la adunări şi lucrări potrivnice Bisericii.
Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin
armonia vieţii de familie, mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi
de dezbinare, stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu
întreaga Biserică Ortodoxă.
Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus şi fidel Chiriarhului meu,
____________ şi succesorilor săi în scaunul chiriarhal, voi respecta „Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române", celelalte legiuiri bisericeşti,
hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale
deliberative şi executive.
În caz contrar, voi suporta consecinţele canonice, statutare şi regulamentare
bisericeşti ce decurg din nerespectarea în viaţa şi activitatea mea a prevederilor acestei
Mărturisiri.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, în toată viaţa şi lucrarea mea preoţească!”

III. Prevederile Statutului pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române cu privire la
misiunea preotului

Statutul actual pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române are capitole speciale dedicate parohiei, preotului, şi lucrării pastorale ale
acestuia. Atribuţiile preotului de parohie reprezintă raportul de misiune şi slujire,
aşa cum este definită relaţia dintre preot şi chiriarhul său. Aceste atribuţii
cuprind esenţa lucrării pastoral misionare din parohie şi cunoaşterea lor este
absolut necesară unui viitor preot pentru a înţelege dimensiunea slujirii sale:

56
 „Art. 49 - (1) Preotul paroh, ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al
credincioşilor dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul
administraţiei parohiale şi preşedinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial şi al
Comitetului parohial. (2) Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se face de chiriarh
într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activităţii
desfăşurate. (3) Din motive administrative, misionare sau disciplinare, oficiul parohial se
poate încredinţa de către chiriarh şi celorlalţi preoţi slujitori, într-o şedinţă a Permanenţei
Consiliului eparhial.
Art. 50 - În cadrul întreitei slujiri preoţeşti, învăţătorească, sfinţitoare şi pastoral-
misionară, parohul exercită următoarele atribuţii:
a) săvârşeşte Sfânta Liturghie şi Laudele bisericeşti în duminici, sărbători şi în alte
zile ale săptămânii, cu rostirea cuvântului de învăţătură; săvârşeşte Sfinte Taine şi
ierurgii; catehizează copii, tineri şi adulţi conform îndrumărilor Centrului eparhial şi
asigură accesul zilnic în locaşul de cult, conform programului afişat la intrarea în
biserică;
b) duce la îndeplinire toate dispoziţiile prezentului statut, ale regulamentelor
bisericeşti şi ale organismelor bisericeşti centrale în ceea ce priveşte parohia;
c) duce la îndeplinire hotărârile organismelor eparhiale şi dispoziţiile autorităţii
superioare bisericeşti (protopop, episcop sau arhiepiscop) referitoare la viaţa parohială;
d) întocmeşte şi duce la îndeplinire prevederile programului anual al activităţilor
pastoral-misionare, social-filantropice şi administrativ-gospodăreşti ale parohiei,
încunoştiinţând Centrul eparhial şi pe credincioşi de rezultatele acţiunilor întreprinse în
acest sens;
e) cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, reprezintă parohia în justiţie, în
faţa autorităţilor locale şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi. În aceeaşi măsură,
clericii din parohii, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) faţă de chiriarh
depus la hirotonie, şi, respectiv, monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, pot să
compară în faţa instanţelor judecătoreşti numai cu aprobarea prealabilă scrisă a
chiriarhului, inclusiv în
cauze de interes personal;
f) convoacă şi prezidează Adunarea parohială, Consiliul parohial şi Comitetul
parohial;
g) duce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial;
h) ţine registrul cu evidenţa tuturor parohienilor;

57
 i) ţine la zi evidenţa botezaţilor, cununaţilor şi decedaţilor din parohie în registrele
speciale (mitricale) şi emite certificate de botez şi de cununie;
j) administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării
parohiale şi ale Consiliului parohial şi controlează modul de administrare a bunurilor
instituţiilor culturale, social-filantropice şi fundaţionale bisericeşti din parohie;
k) întocmeşte şi ţine la zi inventarul bunurilor parohiei de orice natură, biblioteca,
precum şi arhiva parohiei. Deţine sigiliul parohiei pe durata oficiului de paroh.
Art. 51 - (1) Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unul sau mai mulţi preoţi
şi diaconi slujitori numiţi de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial.
Numărul slujitorilor la parohie se stabileşte în funcţie de cerinţele misionar-pastorale
locale constatate de conducerea eparhiei.
(2) Parohul, preoţii şi diaconii slujitori, precum şi personalul bisericesc neclerical
sunt datori să locuiască în parohie.
Art. 52 - (1) La parohiile cu mai mulţi preoţi slujitori, aceştia sunt egali în
drepturile şi îndatoririle sacramentale, învăţătoreşti şi pastoral-misionare. Dintre aceştia,
celor mai harnici şi conştiincioşi li se poate încredinţa, de către chiriarh, oficiul de paroh,
pentru intensificarea activităţii parohiale.
(2) Fiecare preot slujitor are în cuprinsul parohiei un sector bine delimitat şi
aprobat de chiriarh, pe baza raportului întocmit de către delegaţii Centrului eparhial.
(3) Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care
predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii (cateheţii) care au absolvit şcoala de
cântăreţi bisericeşti au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile
la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite
de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale.
(4) Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi îndatoririle prevăzute
de Sfintele canoane, prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi hotărârile Centrului
eparhial.
Art. 53 - (1) Mai multe parohii (10–15) din cadrul unui protopopiat se constituie
într-un cerc misionar pentru desfăşurarea de activităţi bisericeşti, misionar-pastorale,
culturale şi sociale.
(2) Chiriarhul deleagă pe unul din preoţi drept coordonator al cercului
misionar” 129.

129
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 38-41
58
 Cunoaşterea atribuţiilor canonice şi statutare ale preotului cât şi a
conţinutului Mărturisirii/Jurământului dinaintea hirotoniei îl aşează pe viitorul
preot în faţa unor obligaţii pe care, dacă le împlineşte în litera şi duhul lor, are
bucuria datoriei împlinite.

Bucuria împlinirii îndatoririlor preoţeşti în litera şi duhul lor este dată de

înţelegerea în adevăr a tainei preoţiei. Aceasta se realizează prin „viaţa în Hristos”
şi „dobândirea Sfântului Duh” prin care păstorul de suflete devine locaş al lui
Dumnezeu Tatăl. Despre aceasta s-a vorbit în capitolul intitulat: „Sfânta Treime –
izvor şi fundament al pastoraţiei”.

În cele ce urmează se va încerca un demers de înţelegere şi cunoaştere a

preoţiei prin intermediul unor texte sripturistice şi al celor ce alcătuiesc slujba
hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon şi slujba hirotoniei întru diacon şi preot.

IV. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Scripturii

Preotul păstor de suflete, sau cel care se pregăteşte pentru a primi prin
hirotonie, această slujire, este chemat să înţeleagă, mai bine zis, să se lase pătruns
de această taină în mod special prin mijlocirea textelor din Scriptură care vorbesc
despre aceasta.
Scriptura Vechiului şi Noului Legământ cuprinde, în mod direct sau
implicit, numeroase referinţe la preoţie. Dintre aceste texte care luminează
înţelegerea despre preoţie din diferite unghiuri de vedere, am ales două, prin
intermediul cărora adâncul acestei slujiri poate, nădăjduiesc, fi impropriat de
actualul sau viitorul păstor de suflete.

1. Levitic, capitolul 21-22

Leviticul cuprinde un mesaj pe care-l transmite Dumnezeu omului în mod
direct. Este cuvântul Domnului în sensul cel mai deplin. De 30 de ani se spune:
„Zis-a Domnul către Moise. Grăieşte poporului (preoţilor) lui Aaron …”. Tema majoră
a cărţii este modul în care să se slujească Domnului de către tot poporul şi în mod
special de către preoţi. Capitolele 21 şi 22 cuprind referinţe speciale la preoţi,

59
preoţie, jertfele aduse de preoţi. Parcurgând cuprinsul celor două Capitole, notăm
următoarele teme:

a) Preotul – om al Învierii
Cap. 21, vers. 1-5: „Zis-a Domnul către Moise: "Grăieşte preoţilor, fiilor
lui Aaron şi le spune: Să nu se spurce prin atingere de mort din poporul lor. Să se
atingă numai de rudenia de aproape a lor, de mama lor şi de tatăl lor, de fiul lor şi de
fiica lor, de fratele lor; de sora lor fecioară, care trăieşte la ei şi e nemăritată, poate să
se atingă, fără să se spurce. De nimeni altul din poporul său să nu se atingă, ca să
nu se spurce. Să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă
tăieturi pe trupurile lor pentru morţi”.
Preotul Vechiului Testament este preînchipuirea preoţiei din Noul
Legământ când moartea este desfiinţată prin moartea şi Învierea lui Hristos -
Marele Preot.
Preotul este îndatorat să nu se atingă de morţi, în afară de membrii familiei
sale pentru ca, prin această neatingere, să mărturisească absenţa contactului său
cu moartea, fundamentând întreaga sa slujire pe adevărul Învierii. Deşi tristeţea
şi disperarea cuprind inimile oamenilor în faţa omului mort, preotul este chemat
să nu fie cuprins de asemenea stări (să nu-şi radă capul, să nu-şi facă tăieturi în
barbă sau pe corp – manifestări ale membrilor familiei în faţa unei persoane
decedate), căci el, preotul, ca preînchipuire a Marelui Preot, Iisus Hristos, este
purtător de nădejdea Învierii.

b) Sfinţirea preoţiei
Capitolul 21, vers. 6-8: „Să fie sfinţi ai Dumnezeului lor şi să nu
pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului şi pâine
Dumnezeului lor şi de aceea să fie sfinţi. Să nu-şi ia de soţie femeie desfrânată sau
necinstită; nici femeie lepădată de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului
Dumnezeului lor. Cinsteşte-i ca pe sfinţi, căci ei aduc pâine Dumnezeului tău; sfinţi
să vă fie, căci Eu, Domnul, Cel ce vă sfinţesc, sunt sfânt”.
Dumnezeu este sfânt. Slujirea care i se aduce este sfântă. Preotul care
împlineşte această slujire este chemat să fie sfânt. Numele Domnului nu poate fi
pângărit de ceva sau cineva care poartă amprenta necurăţiei. A aduce „pâine”
jertfă lui Dumnezeu implică un act sacru, sacralitate care-l defineşte nu numai pe
Cel Căruia i se aduce jertfa, ci şi pe cel care o aduce, preotul.

60
 c) Familia preotului
Capitolul 21, vers. 7: Preotul „Să nu-şi ia de soţie femeie desfrânată sau
necinstită; nici femeie lepădată de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului
Dumnezeului lor”.
Capitolul 21, vers. 9: „Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea
necinsteşte pe tatăl său: să fie arsă cu foc”.
Preotul este în legătură permanentă, prin actul de aducere a jertfei, cu
Dumnezeu. Prin aceasta preotul este sfânt şi sfântă trebuie să-i fie familia. Soţia,
în primul rând, şi apoi copiii, trăiesc sub acelaşi acoperiş cu preotul, duc o viaţă
de continuă legătură. De aici rezultă necesitatea ca soţia preotului şi copiii lor să
se ridice la un standard de viaţă superior celorlalţi. Aceasta pentru că soţul,
respectiv tatăl lor face parte din categoria celor ce sunt „sfinţi ai Domnului
Dumnezeu”.
Referindu-se la sfinţenia definitorie pentru viaţa preotului care nu trebuie
atinsă nici de păcate proprii nici de cele ale membrilor familiei sale, Sf. Ioan Gură
de Aur, referindu-se la pedeapsa capitală aplicată fiicei preotului (spurcată prin
desfrânare”, zice: „Chiar fiicele preoţilor, care nu aveau nici o legătură cu preoţia, erau
pedepsite pentru aceleaşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din pricină că părinţii lor erau
preoţi. Păcatul săvârşit era acelaşi ca şi cel săvârşit de fetele oamenilor de rând –
amândouă păcate de desfrânare - , totuşi fiicele preoţilor erau pedepsite cu mult mai
aspru” 130.

d) Marele Preot şi exigenţele vieţii lui

Capitolul 21, vers. 10-15: „Marele preot din fraţii tăi, pe capul căruia s-a
turnat mirul de ungere şi care este sfinţit, ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să
nu-şi descopere capul său, nici să-şi sfâşie hainele; şi nici de un mort să nu se
apropie, nici chiar de tatăl său sau de mama sa să nu se atingă. De locaşul sfânt să
nu se depărteze, ca să nu necinstească locaşul Dumnezeului său, căci mirul sfânt de
ungere al Dumnezeului lui este asupra lui. Eu sunt Domnul. Acesta îşi va lua de
femeie fecioară din poporul său. Văduvă, sau lepădată, sau necinstită, sau desfrânată
să nu ia, ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie. Să nu-şi spurce sămânţa sa în
poporul său, că Eu sunt Domnul Dumnezeu, Cel ce îl sfinţesc!”
Dacă pentru un preot obişnuit şi pentru familia lui se cere un întreg şir de
lucruri datorită sfinţeniei preoţiei, pentru Marele Preot exigenţele cresc. Lui i se
cere să nu se atingă de mort, nici dacă, acesta este membru al familiei sale, semn
că el este prin excelenţă exponent al credinţei în Înviere şi al adevărului că

130 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 190
61
moartea nu există în realitate, fiind doar un accident al istoriei. Fidelitatea
Marelui Preot faţă de locaşul Domnului trebuie să fie totală, ea fiind manifestată
şi fizic prin neîndepărtarea de la locul sfânt în nici o situaţie.
Familia Marelui Preot trebuie să se ridice, de asemenea, la nivelul sfinţeniei
slujirii Marelui Preot. El nu poate să se căsătorească decât cu fecioară din neamul
evreiesc. Aceasta pentru că, Marele Preot închipuie în modul cel mai deplin pe
„Hristos, a cărui mireasă este Biserica. Biserica este pentru totdeauna mireasa Lui
fecioară. Hristos şi Biserica alcătuiesc nunta desăvârşită. De aceea preînchipuirile din
Vechiul Testament subliniază această desăvârşire” 131.
Marele Preot este supus unor mari rigori pe considerentul că „mirul sfânt de
ungere al Dumnezeului lui este asupra lui” (versetul 12) şi pentru că „Domnul
Dumnezeu” este „Cel ce îl sfinţeşte” (versetul 15).

e) Preotul să fie curat de orice meteahnă

Capitolul 21, vers. 16-21: „Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: "Spune lui
Aaron: Nimeni din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se apropie, ca să
aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe trupul său. Tot omul
cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung, Nici cel cu
piciorul rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat, Nici cel
cu albeaţă pe ochi, nici chelul, nici pipernicitul, nici cel cu părţile bărbăteşti
vătămate. Nici un om din sămânţa preotului Aaron, care va avea pe trupul său vreo
meteahnă, să nu se apropie ca să aducă jertfă Domnului; că are meteahnă şi de aceea
să nu se apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său.”
Integritatea corporală a preotului este o exigenţă foarte clar exprimată: „Cel
ce slujeşte în preoţie nu trebuie să aibă defecte fizice. El este închipuirea Preotului ultim,
al lui Iisus Celui fără păcat şi fără de pată, Care este în acelaşi timp şi Jertfă fără păcat şi
fără pată”.
Integritatea fizică este simbol al integrităţii credinţei care trebuie să fie fără
pată şi care trebuie păstrată chiar cu preţ de sânge vărsat în vremuri de
mucenicie. Origen în scrierile sale face legătură între preotul fără meteahnă, care
aduce jertfă fără meteahnă, şi lupta pentru păstrarea credinţei fără meteahnă
până la mucenicie: „Mai mult, preoţi fără prihană slujeau dumnezeirii oferind jertfe
fără prihană, în timp ce cei necuraţi şi care aduceau jertfe necurate erau izgoniţi de la
altar, după cum ne încredinţează Moise în Cartea Leviticului. Şi cine poate fi preot fără

131 The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008, notă la p. 149
62
prihană aducând sacrificii neprihănite care-şi ţine cu putere mărturia şi împlineşte orice
exigenţă a martiriului.” 132.
Lipsa de meteahnă corporală a preotului este, după spusele Sfântului
Grigorie Teologul, simbol al integrităţii sufleteşti: „Ştiu iarăşi că nu rămâneau
necercetate nici cusururile trupeşti ale preoţilor sau ale jertfelor, ci era legiuit ca cei
desăvârşiţi să aducă jertfe desăvârşite, simbol, după părerea mea, al integrităţii
sufleteşti” 133.
De menţionat faptul că termenul de „meteahnă”, la origine, spune
Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, „e mult mai cuprinzător; deşi în context el se
referă la un defect fizic (cusur, meteahnă, infirmitate), înţelesul său cuprinde şi aria
morală (prihană). Dumnezeu a creat lumea perfectă; ca atare, şi imaginea Sa întrupată în
preot trebuie să fie integrală, neştirbită” 134.

f) Sfinţenia jertfei
Capitolul 21, vers. 22 :„Darurile Dumnezeului său sunt sfinţenii mari, din
sfinţenii poate să mănânce”.
Capitolul 22, vers. 19-24: „Ca să afle prin aceasta bunăvoinţă la
Dumnezeu, jertfa trebuie să fie fără meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari,
sau din oi, sau din capre. Toate câte au meteahnă în sine să nu le aduceţi Domnului,
că nu vor fi primite. De va aduce cineva Domnului jertfă de mântuire, plinind o
făgăduinţă, sau aducând jertfă de bună voie, sau la praznicele voastre, din boi, sau
din oi, să fie fără meteahnă; ca să fie primită, să nu aibă nici o meteahnă. Dobitoc
orb, vătămat, sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios, să nu aduceţi Domnului
şi nici să daţi la jertfelnicul Domnului pentru jertfă. Bou sau oaie cu picioarele
lungi sau scurte peste măsură poţi să aduci ca jertfă de evlavie, iar pentru jertfa
făgăduită acestea nu, sunt primite. Dobitocul care are părţile bărbăteşti strivite,
sfărâmate, smulse sau tăiate, să nu-l aduceţi Domnului şi în ţara voastră să nu
faceţi asemenea lucru.”
Domnul Dumnezeu, Căruia se aduce jertfă, sfânt este. Preotul care aduce
jertfă lui Dumnezeu este sfânt prin curăţia vieţii sale şi a familiei. Jertfa care se
aduce de către preot lui Dumnezeu trebuie să poarte, de asemenea, amprenta
sfinţeniei. Integritatea fizică a jertfei, „animal fără meteahnă”, este semnul văzut că

132 Exhortaţie la Martiriu, 30, Ancient Christian Commentary on Scripture, Old Testament, III, Exodus, leviticus,
Numbers, Deuteronomy , General Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005, p. 192
133Sf. Grigorie Teologul, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 291
134Sfânta Scriptură, versiune diortosită, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 146, nota a.

63
lucrul adus Domnului este curat, preţios, cu înfăţişare adecvată. Ceea ce este mai
de preţ în turmă, aceea să fie obiect de jertfă.
Insistenţa asupra calităţii jertfei este bazată şi pe rostul acesteia de
prefigurare a Jertfei celei fără de întinăciune care este Hristos Domnul.
Dumezeiasca Liturghie mărturiseşte că Hristos este „Cel ce aduce şi Cel ce Se
aduce”, fiind Preot şi Ofrandă în acelaşi timp. Sfântul Ioan Botezătorul îl numeşte
„Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

g) Grija preotului şi a poporului faţă de cele sfinte

Capitolul 22, vers. 1-16 : „După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
"Spune lui Aaron şi fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui
Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin prinoasele pe care ei înşişi
Mi le aduc. Eu sunt Domnul. Spune-le: Tot omul din seminţia voastră şi din
neamul vostru, care va avea pe sine vreo necurăţenie şi se va apropia de cele sfinte,
care se afierosesc de fiii lui Israel Domnului, sufletul aceluia se va stârpi de la faţa
Mea. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Omul din seminţia preotului Aaron care
va fi lepros sau va avea curgere să nu mănânce din cele sfinte, până nu se va curăţi;
şi cine se va atinge de ceva necurat de la mort, sau cine va suferi de curgerea
seminţei, Sau cine se va atinge de vreo târâtoare, de care s-ar spurca, sau de vreun
om, care l-ar face necurat prin orice fel de necurăţie a lui, Cel ce s-a atins de acestea
necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul
său cu apă. Iar după ce va apune soarele şi după ce se va curăţi, atunci să mănânce
din cele sfinte, că aceea este hrana lui. Mortăciune şi sfâşiat de fiară să nu mănânce,
ca să nu se spurce cu acestea. Eu sunt Domnul. Să păzească poruncile Mele, ca să
nu aibă asupră-le păcat şi să nu moară, când vor călca acestea. Eu sunt Domnul
Dumnezeu, Cel ce îi sfinţesc pe ei. Nici un străin să nu mănânce din cele sfinte. Nici
cel ce locuieşte la un preot şi nici simbriaşul preotului să nu mănânce din cele sfinte.
Iar dacă preotul îşi va cumpăra un rob cu argint, acela să mănânce din ele; asemenea
şi robul născut în casa sa să mănânce din pâinea lui. Dacă fiica preotului se va
mărita după străin de neamul preoţesc, nici ea să nu mănânce din prinoasele sfinte,
cuvenite lui. Când însă fiica preotului va fi văduvă sau despărţită şi copii nu va
avea şi se va întoarce în casa tatălui său, cum era şi în tinereţea sa, atunci ea să
mănânce pâinea tatălui său, iar dintre străini nimeni să nu mănânce. Dacă cineva
mănâncă din greşeală din cele sfinte, să întoarcă preotului preţul lucrului sfânt şi să
mai adauge încă a cincea parte din preţul lui: Preoţii să nu spurce cele sfinte ale
fiilor lui Israel, pe care ei le aduc dar Domnului, Şi să nu atragă asupră-le vinovăţia

64
 fărădelegii, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce îi
sfinţesc".
În timpul exercitării slujirii de preot, acesta poate cădea în păcat. Dacă nu
sunt păcate de moarte, considerate neopritoare de la preoţie, preotul intră într-o
perioadă de curăţire pentru a redobândi starea de curăţie. „Darurile Dumnezeului
(preotului) sunt sfinţenii mari”, zice Domnul. De aceea preoţii, continuă Domnul,
„să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească
Numele cel Sfânt al Meu”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în aceste atenţionări prefigurarea grijii
faţă de Dumnezeiasca Jertfă Euharistică. Prevederile levitice vorbesc despre
opriri de a mânca jertfa pentru un timp ca urmare a unei stări de necurăţie. Cel
care nu face parte din Israel este oprit a mânca din jertfă, precum şi cel care a
părăsit poporul ales. Aceste prevederi au fost preluate, cu modificările adecvate,
de conştiinţa canonică a Bisericii în legătură cu Dumnezeiasca Euharistie.

2. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Destinată evreilor din diaspora cu scopul de a le arăta şi dovedi că Iisus

este Hristos, Mesia Cel aşteptat, Epistola Sf. Pavel către Evrei are ca punct central
pe Hristos ca Arhiereu, , ca Mare Preot.
Arhiereul Cel veşnic al Noului Legământ este mâna lui Hristos prezentă în
lucrarea preoţiei „Prin preoţi lucrează Hristos Însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la
unificarea văzută şi nevăzută a oamenilor în Sine. (...) Hristos nu a luat mâna omenească
degeaba; dar nemailucrând prin mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna
celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa nevăzută” 135 . Preoţii sunt, aşadar
organe văzute ale Preoţiei lui Hristos Cel nevăzut. Ei nu săvârşesc ceva cu
puterea lor, ci cu a lui Hristos, fiind „slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos” 136.
De aceea, pentru a înţelege lucrarea sfântă a preoţilor ca păstori este
necesară mai întâi înţelegerea Preoţiei celei veşnice a lui Hristos. Textul cel mai
dens din Scriptură cu referire la Hristos ca Arhiereul Cel Veşnic – izvor şi
fundament al lucrării sacramentale a preoţilor Bisericii – este Epistola către Evrei
a Sfântului Apostol Pavel.

135
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 154
136
Ibidem
65
 1) Hristos – Apostol şi Arhiereu
Evrei 3,1: „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la
Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos.”

a) Hristos este Apostolul prin excelenţă, iar “apostol” înseamnă “trimis”. În

acest sens, Hristos este trimisul lui Dumnezeu Tatăl în lume pentru mântuirea
lumii. El este purtătorul şi expresia cea mai fidelă a iubirii lui Dumnezeu pentru
lume. Întreaga învăţătură propovăduită pe Hristos este purtătoare a adevărului
pe considerentul că Hristos este trimis de Tatăl: “cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel
ce M-a trimis pe Mine”, zice Hristos137.
După cum Hristos este trimisul Tatălui, şi păstorul de suflete, preotul, este
trimisul lui Hristos prin hirotonia săvârşită de arhiereu. S-a vorbit anterior despre
statutul preotului în raport cu arhiereul său, prevedere prezentă explicit în
Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Acest raport
este unul de misiune, adică de trimitere, şi slujire, preotul fiind trimis de arhiereu
pentru misiune şi slujire, într-o comunitate de creştini.

b) Hristos este Arhiereu

Arhiereu înseamnă Mare Preot, adică mijlocitorul prin excelenţă între
Dumnezeu şi oameni, mijlocire fundamentată pe Întruparea, Moartea, Învierea,
Înălţarea la cer şi Şederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Teodor de
Mopsuestia vede în calitatea de Mare Preot a lui Hristos posibilitatea umanităţii
asumată de Fiul lui Dumnezeu în Ipostasul Său dumnezeiesc de a fi ridicată de-a
dreapta lui Dumnezeu Tatăl: “Întrucât este lucrarea Marelui Preot să intre el mai întâi
în prezenţa lui Dumnezeu şi apoi să aducă şi pe alţii, el, Pavel, Îl numeşte Mare preot
pentru că aşa şi este. Fericitul Pavel Îl numeşte aşa pentru că prin Învierea din morţi S-a
înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta lui Dumnezeu iar prin acestea ne-a dăruit şi nouă
apropierea de Dumnezeu şi participarea la toate bunele lucrări 138”.
Slujirea, calitatea sau starea de Mare Preot a lui Hristos este una din cele
trei demnităţi deţinute de persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat şi anume:
Împărat, Profet şi Preot. Aceste trei demnităţi au existat în mod separate în
Vechiul Testament şi, prin ungere, se conferea conducerea, îndrumarea, sau

137Ioan 12, 45
138
Omilii catehetice, 15,16, Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, X, Hebrews, ,General
Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005, p. 52
66
purtarea de grijă a poporului. Dogmatistul grec Nikos Matzoukas vorbeşte în a sa
Teologie dogmatică şi simbolică despre aceste trei demnităţi care în Vechiul
Testament nu au fost deţinute toate de o singură persoană. Persoanele care le
deţineau nu erau totdeauna în perfectă simfonie, ceea ce aducea multă derută în
sânul poporului. “Sunt foarte cunoscute incendiarele cuvinte ale proorocilor împotriva
împăraţilor şi preoţilor neevlavioşi. În multe situaţii, linia profetică reprezenta
autenticitatea istoriei poporului făgăduinţei” 139.
Exercitarea celor trei demnităţi în Vechiul Testament a fost în legătură cu
Cel ce avea să vină, şi Care le va reuni, deţine în Sine, şi le va împlini în
perfecţiunea lor. „În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi pe care, după
teologia Părinţilor ortodocşi, le-a condus El însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în
mod indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii” 140
În Hristos Domnul, slujirile sau demnităţile de Împărat, Profet şi Preot nu
pot fi private separate, izolat, pentru că nici o lucrare nu este lipsită de prezenţ
celorlalte două. “De fiecare dată când lucrează o operă ca Împărat, nu lipsesc Proorocul
şi Preotul.” 141
În Biserică – Trupul tainic al lui Hristos – cele trei demnităţi sunt preluate
şi exercitate de arhiereu şi de preot în numele arhiereului. Ele sunt “funcţiuni
harismatice şi zidesc Trupul Bisericii” 142, Biserica neputând fi înţeleasă fără aceste
funcţiuni prezente în ea.
Păstorul de suflete, în cazul nostru preotul, este împuternicit de Duhul
Sfânt prin actul hirotoniei de arhiereu, să exercite cele trei slujiri: de conducător al
sufletelor spre mântuire (Împărat), de propovăduitor al Evangheliei (Profet) şi de
sacerdot (Preot).

2) Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii

Evrei 4, 14-16: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut

cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem
Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate
după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de
tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.”
139
Nikos Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 224
140
Ibidem, p. 225
141
Ibidem
142
Ibidem
67
 Hristos este Cel ce Se aduce pe Sine jertfă Tatălui pentru fiecare fiinţă
umană. Fiul lui Dumnezeu ia trup din trupul omenesc fiind purtător al tuturor
suferinţelor acestui trup, afară de păcat. El, spune Sfântul Pavel, “este ispitit întru
toate după asemănarea noastră, afară de păcat”. “Întru toate” înseamnă că Hristos a
trecut, ca om, prin toată complexitatea şi adâncimea suferinţei umane. De la
naşterea Sa cea după trup în peştera din Betleem, trecând prin fuga în Egipt,
ispitirea venită de la demoni în pustie, acuzaţia de demonizat, de mâncător
împreună cu vameşi şi desfrânate, de călcător al Legii lui Moise, părăsirea de
către cei apropiaţi, sentimentul abandonării chiar de Tatăl până la răstignirea şi
moartea pe cruce, toată viaţa pământească a lui Hristos este o asumare deplină a
durerii şi suferinţei.
Nu există expresie a suferinţei umane care să nu fi fost trăită cu toată
intensitatea de către Hristos. Asumarea suferinţei umane este Jertfa Lui adusă
Tatălui pentru restaurarea din interior a naturii umane.
Natura umană restaurată prin suferinţa, patimile, moartea şi Învierea lui
Hristos este ridicată la cer odată cu Înălţarea lui Hristos “Marele Arhiereu, Care a
străbătut cerurile”. Prezenţa naturii umane asumată şi restaurată de Fiul lui
Dumnezeu pe Tronul Preasfintei Treimi este raţiunea pentru care Sf. Ap. Pavel
îndeamnă: “Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să
aflăm har, spre ajutor la timp potrivit” (Evrei 4, 16) .
În Biserică, arhiereul şi preotul, au primit, prin taina hirotoniei, harul
slujirii Sfintei Liturghii prin care se actualizează, se continuă şi se
permanentizează Jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii. Slujirea Sfintei
Liturghii şi aducerea jertfei de pâine şi vin pentru a primi Trupul şi Sângele lui
Hristos nu înseamnă pentru arhiereu sau preot simpla celebrare a unei slujbe.
Pâinea şi vinul aşezate pe Sfântul Disc şi sfântul Potir cuprind şi viaţa celor care
le-au adus, bucuriile şi, mai ales, suferinţa lor. Părticelele de prescură aşezate
lângă Sfântul Agneţ sunt dorurile, rugăciunile, ispiterile, suferinţele oamenilor
aduse ca jertfă, prin Hristos.

68
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1994

DICŢIONARE, ENCICLOPEDII

 The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008

 Ancient Christian Commentary on Scripture, Old Testament, III,
Exodus, leviticus, Numbers, Deuteronomy , General Editor Thomas
C. Oden, Illinois, 2005
 Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, X,
Hebrews, General Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005

CĂRŢI

 Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007

 Gură de Aur, Sf. Ioan, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007,
p. 190
 Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti, 2009
 Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. Dr.
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003
 Iovanovici, Milivoie, Calist Monahul, trad. din limba sârbă de
Ruxandra Lambru, Ed. Predania, Bucureşti, 2011
 Laţcu, Zorica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti 2008
 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, 2, text îngrijit de Arhim. Ioanichie
Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 (până la p. 61)
 Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Ed. Credinţa
Strămoşească, 2004
 Noul Teolog, Sfântul Simeon, Cateheze, Scrieri, II, trad. Diac. Ioan
I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999
69
 Saharov, Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2009
 Saharov, Arhim. Sofronie, “Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”,
trad. din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003
 Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004
 Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol.II, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008
 Saharov, Arhim. Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu ,
trad. din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2006
 Saharov, Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,
trad. Din limba rusă Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti,
2005
 Schmemann, Alexander, Biografia unui destin misionar, trad.
Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad.
Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996
 Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003
 Suroj, Mitropolitul Antonie de, Taina iubirii, Ed. Sophia, Bucureşti,
2009
 Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Arhiereul – slujitor
demn şi conducător smerit în Biserică, în Teologie şi Viaţă, Serie nouă
– Anul XXI(LXXXVII), nr. 5-8
 Zaharou, Arhim. Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. Din
limba engleză de Monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009

70
 Cuprins:

Introducere
A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei
I. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie
II. Rugăciunea personală
III. Starea de jertfă
a) Introducere
b) Silirea firii, asceza
c) Deşertarea de sine sau smerenia
d) Ascultarea sau tăierea voii
e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor
f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii
g) Asumarea durerii celuilalt
h) Nejudecata aproapelui
i) Bucuria de a fi mic
j) Iubirea vrăjmaşilor
B. Înţelegerea preoţiei
I. Pregătirea pentru preoţie
II. Textul Mărturisirii sau Jurământului dinaintea hirotoniei întru
preot
III. Prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române cu privire la misiunea preotului
IV. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Scripturii
a. Levitic
b. Epistola către Evrei

71