Cap.

I - Notiuni introductive:

3.Sinteza neopatristica a sec XX (66-71)

- nu trebuie separat bizantinismul de patristica
- sinteza neopatristica trebuie asimilata atat in mediul eclezial, cat si in mediul academic (Dumitru Staniloae,
Justin Popovici, George Florovsky, Vladimir Lossky, Alexander Schmemann, Panayotis Nellas)
- teologia patristica trebuie sa relationeze cu civilizatia si cultura occidentala (Hans Urs von Balthasar,
Irenee Hausherr, Karl Christian Felmy, Jaroslav Pelikan)
- metoda contextuala pp. cunoasterea contextului, comparatia, relatia cu ereticii, distinctia intre valoarea
nepieritoare si aspectul limitat al unui context
- Evanghelia si cultura nu sunt separate; Evanghelia a fost scrisa intr-un context istoric, iar cultura unui
context istoric relationeaza cu Evanghelia - disponibila peste veacuri prin cultura universala

4.Teologia dogmatica in context interdisciplinar (71-80)

4.1.Raportul cu celelalte discipline teologice (71)
- unitatea necesara dogma-spiritualitate-cult indica legatura Dogmaticii cu Spiritualitatea si Liturgica
- exprimarea si transmiterea Dogmaticii in raport cu filosofia se realizeaza prin Apologetica (invatatura de
credinta este transmisa prin dialogul intre teologie si cultura fiecarei epoci)
- Misiologia si Pastorala creeaza o asimilare corecta a Dogmaticii
- exegeza NT si VT ancorata in Traditia patristica constituie fundamentul dogmelor
- disciplinele istorice ajuta la conturarea unei conceptii corecte despre proclamarea dogmelor

4.2.Raportul cu filosofia si stiinta (73)

- viziunea despre om si lume are un impact urias adupra vietii omului si raportului acestuia cu Dumnezeu:
religia devenita anacronica e asimilata filosofiei, amandoua fiind reduse la tacere de stiinta
- relationarea trebuie sa fie pozitiva, dupa modelul Parintilor
- teologia nu este marginala, nu trebuie asumat „conflictul” cu stiinta si fascinatia imaginii de sorginte
scolastica (filosofia aristotelica); exista deschideri actuale in cuantica
- natura cunoasterii e divino-umana, dupa cum omul nu e numai rationalitate sau numai taina; taina arata
sensul rationalitatii, iar ratiunea ne trimite la taina
- gandirea patristica a utilizat metodele, categoriile si termenii filosofiei grecesti, insa a refuzat sinteza
- Sf. Ap. Pavel - intelepciunea acestui veac, intelepciunea stapanilor, intelepciunea de taina a lui Dumnezeu
- Sf. Parinti au utilizat tehnica argumentarii pentru a prezenta invatatura revelata, insa au creat alti termeni
- echilibru dogma-ratiune-spiritualitate ne fereste de autonomizarea ratiunii; materia este chemata spre
spiritualizare/induhovnicire de catre spiritul care o ghideaza si o organizeaza
- religia nu e dependenta de stiinta, ci creeaza un dialog prin care faciliteaza omului accesul la taina creatiei;
folosirea cu discernamant a stiintei si filosofiei ajuta la identificarea problemelor contemporane si
actualizarea mesajului crestin

5.Caracterul paradoxal al dogmelor (80-94)

- dogma este un adevar revelat, o definitie si expresie a unei comunitati fundamentate pe Revelatie
- dogmele sunt realitati concrete, nu idei seci sau cuvinte simple
a) dogmele sunt adevaruri revelate necesare pt mantuire - dogmele exprima pe Hristos si lucrarea Lui;
dogmele nu sunt continuturi noi, nici idei sau legiferari exterioare Revelatiei
b) dogmele sunt pastrate, formulate, propovaduite si explicate de Biserica - dogmele sunt marturia
experientei si experierii activitatii revelatoare in Biserica (Revelatia=presiunea prezentei lucratoare a lui Hs.)
c) dogmele au un caracter paradoxal - gandirea antinomica e deschisa tainei, e cunoastere supra-rationala;
Hs. e modelul modului unirii dintre ratiune si taina (vezi Intruparea mai presus de fire)
d) dogmele sunt inter-relationale, centrate in Persoana Mantuitorului Hristos - dogmele sunt un sistem
spiritual unitar, ca viata omului in comuniune cu Dumnezeu si a Dumnezeului-Om
 5.1.Caracterul formulelor dogmatice (84)
- dogmele sunt formulari finite cu continut infinit
- teologia trebuie sa fie apostolica, contemporana si profetic-eshatologica (Pr. D. Staniloae) pt a nu fi
formalista, idealista sau obiectiva (Diadoh al Foticeii)
- teologia academica trebuie sa fie legata de Biserica, pastoratie, misiune si apologie (evitand secularizarea,
pietismul, „invechirea”); e necesara o permanenta actualizare si raportare corecta la marile probleme
existentiale ale lumii - Pr. Stefan Buchiu

5.2.Dogmatica si exegeza (87)

- Biserica preceda, genereaza si interpreteaza Scriptura (canonul biblic urmeaza credintei)
- Evanghelia e in relatie stransa cu Scripturile VT; activitatea lui Hs. explica Scripturile
- nu conteaza istoricitatea, ci legatura dintre Scriptura-Evanghelie-Traditie
- canonul adevarului e cristalizarea coerentei Scripturii ce vorbeste despre Hs. revelat in Evanghlie
- teologia si dogmele sunt exegeze scripturistice (vezi Sinoadele, scrierile Parintilor [cf. Staniloae],
simbolurile de credinta, Marturisirile de credinta)
- limita sintezei neopatristice e conflictul intre biblisti si neo-patristici - adica raportarea corecta la Scriptura
din perspectiva Traditiei patristice si receptarea contextuala a scrierilor Parintilor
 Cap. II - Revelatia - Fundamentul dogmelor:

2.1.Cele doua moduri ale Revelatiei - natural si supranatural (94-110)

2.1.1.Notiuni introductive (94)
- Revelatia = lucrarea prin care Dumnezeu (Creator si Proniator) se descopera oamenilor, in vederea
cunoasterii, dialogului si desavarsirii
- Revelatia nu inseamna doar transmitere de cunostinte, ci extinderea lucrarii dumnezeiesti in creatie
- cunoasterea presupune si o traire adecvata continutului revelat
- dialogul inseamna impartasirea reciproca a persoanelor care comunica
- Dumnezeu (nevazut, necuprins, transcendent) poate fi cunoscut numai daca se reveleaza (se impartaseste)
- omul nu se poate impartasi de Revelatie daca e indepartat de Dumnezeu prin pacat
- Revelatia care depaseste puterea de cunoastere si intelegere se experimenteaza prin credinta in Dumnezeu
- Revelatia articuleaza organic omul si lumea, sensul existentei lor fiind teocentric
- contestarea Revelatiei duce la panteism (lumea=divinitate) sau deism (Dumnezeu retras din lume, omul il
inlocuieste); sfintenia=efectul comuniunii cu Dumnezeu, comuniune posibila prin Revelatie

2.1.2.Revelatia naturala (96)

- R. naturala nu e despartita de cea supranaturala decat ca urmare a pacatului (Sf. Maxim Marturisitorul)
- R. supranaturala e prezenta si activa in R. naturala
- cosmosul si omul sunt realitati (pline de rationalitate naturala) interconectate de R. supranaturala
- omul si cosmosul sunt rationalitati inseparabile; omul realizeaza un dialog cu Dumnezeu prin intermediul
cosmosului; omul este scopul lumii
- omul e un microcosmos, chemat sa umanizeze lumea (nu sa se piarda in ea); lumea nu castiga nimic prin
contopirea omului cu ea, dar omul e capabil sa asimileze si sa transfigureze lumea (macro-antropos -pr.D.S.)
- omul trebuie sa cunoasca ratiunile cosmosului si ale propriei existente; omul se implineste prin
comuniunea si progresul infinit in cunoastere si iubire cu Persoana absoluta
- implinirea creatiei devine realitate in om, iar implinirea omului se realizeaza in si prin Dumnezeu
- prin R. naturala Dumnezeu se manifesta ca un Creator persoanal si liber ce confera rationalitate si finalitate
operei Lui, inca din modul de creatie (dogme naturale manifestate in credinta - Pr.D.S, Sf. Maxim Mart.)
- creatia indica existenta unui creator; R. naturala e incompleta si neclara fara R. supranaturala
- Sf. Ioan Hrisostom: prin frumusetea creaturii ne arata Creatorul, prin slabiciunea ei sa nu i ne inchinam
- Sf. Atanasie: Dumnezeu e transcendent, dar prezent in noi prin ratiunea noastra (scop dar si capacitate)
- Sf. Vasile: lumea e o scoala a sufletelor unde se poate invata cunoasterea lui Dumnezeu (lumea=calauza)

2.1.3.Revelatia supranaturala (101)

- RS completeaza RN precizand-o si implinind-o prin Iis. Hs.
- RS s-a manifestat in VT in special prin profeti si profetii; in NT prin Iisus Hristos „Evanghelia Mantuirii”
- Dumnezeu Insusi se descopera oamenilor prin fapte pentru ca acestia sa Il poata cunoaste ca persoana
absoluta si iubitoare; Intruparea este implinirea Revelatiei.

2.1.4.Convergenta si complementaritatea (105)

- RN e inteleasa deplin in lumina RS; cele doua Revelatii erau concomitente in Paradisul primordial
- RS precizeaza tinta RN; primul act de revelare a lui Dumnezeu a fost creatia (Pr.D.S.)
- cuvantul arata sensul, imaginea indica forma; in VT apar forme vazute, in NT Intruparea devine imaginea
salasluirii spiritului in forma vazuta
- RS, desi s-a desfasurat in etape, este unitara:
I. de la caderea in pacat pana la Sf. Ioan Botezatorul - perioada pregustarii cu simboluri, ghicituri si umbre
II. de la Intrupare pana la Inaltare - perioada a deplinei comuniuni si a unirii omului cu Dumnezeu in
Persoana lui Hristos
III. de la Pogorarea Sf. Duh pana la sfarşitul veacurilor - extensia spiritualizarii complete a umanitătii in Hs.
- Hs. convietuia cu noi ca Dumnezeu inomenit - in egala masura si simultan a realizat Rascumpararea (Sf.
Dionisie Areopagitul)

2.1.5.Revelatia ca dar si fagaduinta (108)

- Rev este structurata atat ca dar (acum si aici) cat si ca fagaduinta (iconomie); fagaduinta si darul sunt intr-o
stransa relationare (darul pp fagaduinta si fagaduinta pp darul)
- In VT revelatia a fost Profetica si tipică, actele istorice fiind prefigurari si pregatiri concrete ale implinirilor
NT: Întruparea, Rastignirea, Invierea, Înaltarea la cer, Pogorarea Sf. Duh si lucrarea Lui in si prin Biserica
- Tipurile si imaginile profetice ale poporului ales:
~ mielul pascal - tipul lui Hristos
~ trecerea prin Marea Rosie - Botezul
~ apa din stanca - harul
~ norul - Sf. Duh
~ jertfele - tipul jertfei lui Hristos
~ cortul - tipul Bisericii
~ chivotul - tipul lui Hristos pe Sf. Masa
- implinirea Rev din VT incepe in si prin Is.Hs iar indumnezeirea reprezinta finalitatea Revelatiei
- in Fericiri Mantuitorul vorbeste la prezent despre virtutile celor ce cred si la viitor despre bunurile pe care
le vor dobandi prin ele; El e inainte-mergator dar si lucrator

2.1.6.Revelatia in dogmele si viata Bisericii (110)

- RN si RS formeaza un intreg ascendent implinit in Biserica centrata in Persoana lui Hs
- Scriptura Il arata Cuvant iar creatia il arata ca Ziditor; ambele sunt egale
- Tatal cauza primordiala, Fiul cauza creatoare, Duhul cauza desavarsitoare
- Revelatia trebuie actalizata in Biserica prin credinta
- Tatal se arata in VT, Fiul se arata in NT, Duhul se manifesta plenar in Biserica (chip si icoana cosmica)
- Menirea Bisericii este implinirea planului etern a lui Dumnezeu: Atotunitatea (Pr.D.S.)

2.2.Desfasurarea istorica progresiva a Revelatiei si pastrarea ei in eficienta (115-133)

2.2.1.Notiuni introductive (115)

- impreuna lucrare a Persoanelor divine presupune si simultaneitatea iconomiei treimice a mantuirii
- prin lucrarile lor Persoanele Sf. Treimi pot fi considerate aproape de noi sau locuind in noi
- in Teologie Parintii au vazut misterul Sf. Treimi descoperit prin Revelatie; manifestarile in afara ale lui
Dumnezeu sau raporturile dintre El si om si creatie priveau iconomia.
- lucrarile energiilor necreate cat si omul apartin atat telogiei cat si iconomiei
- impreuna-lucrarea Cuvantului si Duhului e prezenta in Revelatie pana la Intrupare si perpetua in Biserica
prin Scriptura si Traditie
- revelatia nu este doar comunicarea unor invataturi despre Dumnezeu ci si manifestarea prezentei si lucrarii
lui Dumnezeu, care produce o sensibilizare a sufletului – produsa de Duhul Sfant – fata de acestea

2.2.2.Intersubiectivitatea Treimica si unitatea Revelatiei (118)

- fiecare din persoanele sf. Treimi este legata de cealalta atat prin firea comuna cat si prin proprietatile
personale, justificand definirea Treimii ca o structura a iubirii supreme; acesta iubire coboara in creatie prin
Revelatie, ca model si putere de viata
- in ortodoxie, Puterea si lucrarea Mantuitorului NU pot fi separate de Puterea si Lucrarea Tatalui si de
Puterea si lucrarea Duhului Sfant; nu din insuficienta ci datorita comuniunii de fiinta: lucrarea porneste din
Tatal, inainteaza in Fiul si se sfarseste in Duhul Sfant; Tatal este Izvorul Puterii, Fiul este Puterea si Duhul
Sfant este Duhul puterii!
- lucrarea se infaptuieste prin Duhul Sfant precum mana savarseste o lucrare; Hristos este prezent in noi prin
Duhul Sfant (Sf. Chiril al Alexandriei)
- progresul revelatiei pp si progresul in devenirea noastra spirituala
- in invierea lui Hristos sau in trupul lui (devenit transparent prin Duhul si pentru Duhul) vedem scopul
pentru care a fost zidita lumea; iar in invierea noastra finala, cand trupurile vor deveni transparente vom fi
intr-o uniune desavarsita cu Hristos (Pr.D.S.)
- noi ne simtim copii ai Tatalui, frati ai Fiului, primind pe Duhul Sfant de la Fiul si astfel traim Treimea
intreaga; Ii experimentam iubirea fata de noi, prin iubirea dintre noi, dupa modelul Treimii (Pr.D.S.)
- prin Duhul se savarseste lucrarea teandrica a energiilor necreate si se cultiva iubirea responsabila

2.2.3.Revelarea Sf. Treimi in creatie (124)

- lumea impregnata de rationalitate se indumnezeieste prin participarea omului la iubirea Sf. Treimi
- creatia inteleasa ca Revelatie este chemata la pnevmatizare prin indumnezeirea omului; Duhul extinde
filiatia divina la fapturi
- in urma caderii in pacat, s-a intunecat chipul lui Dumnezeu din om si chipul lui Dumnezeu din creatie; de
aceea diminuarea harului produsa de pacat este restabilita prin infuzarea Duhului - lucrare neseparata a Sf.
Treimi

2.2.4.Revelarea Sf. Treimi in Biserica (126)

- in VT prezenta si lucrarea divina - manifestari de putere; Cuvantul iradia Duhul care pregatea Intruparea
Cuvantului, pentru ca in NT Cuvantul sa pregateasca venirea Duhului pana la A Doua Venire
- odata cu Intruparea, natura umana e ridicata la capacitatea de a-L primi pe Duhul si de a-l impartasi altora
in mod plenar
- perihoreza este o miscare a fiecarei Persoane in jurul Celorlalte dar si o interioritate reciproca
- odihna Duhului in Fiul arata ca cei ce cred primesc Duhul prin Hristos, conducandu-i la Tatal
- stralucirea Duhului din Fiul este raspunsul Fiului la initiativa de purcedere a Duhului de catre Tatal
- Hristos si Duhul lucreaza impreuna pentru a ne face fii ai Tatalui (Iosif Vriennios)
- prin Inaltarea cu trupul la cer, Mantuitorul face natura umana indumnezeita transparenta fata de Tatal si
fata de oameni, realizand integral comuniunea omului cu Dumnezeu in Duhul pogorat la Cincizecime
- Duhul arata ca Tatal si Fiul sunt Persoane distincte unite in comuniune, extinzand comuniunea noastra
deplina intre noi in Biserica
- Biserica e Revelatia intrupata si activa in umanitatea celor ce cred, desavarsirea avand loc in sfintire
- in cult se traieste in mod anticipat eshatologia ca finalitate a Revelatiei, tintind mai sus de nevoi concrete
- Cincizecimea e actul care initiaza trecerea de la lucrarea mantuitoare in umanitatea asumata de Hs. la
extinderea acestei lucrari la tot trupul, adica in Biserica

2.3.Sf. Traditie si Sf. Scriptura (133-153)

2.3.1.Traditia apostolica si Traditia bisericeasca (133)
- Sf. Traditie si Sf. Scriptura sunt caile de pastrare si transmitere a Revelatiei, avand fond comun si egalitate
- Traditia apostolica contine activitatea de propovaduire a Apostolilor; consemnata, s-a constituit in NT
- Traditia reprezinta modalitatile concrete prin care Biserica se mentine si se extinde in timp si spatiu
(crezuri, dispozitii cultice, organizare ierarhica)
- Evangheliile descriu mantuirea obiectiva in si prin Hs.; Traditia contine modalitatile mantuirii subiective
- Traditia NU este NUMAI o parte a adevarurilor revelate, constiinta de sine a Bisericii sau produsul epocii
postapostolice; Mantuitorul comunica lucrarea Sa mantuitoare prin Cuvintele Sale si prin viata Bisericii
- Traditia e un tot organic, nu o simpla memorie teoretica a unor invataturi si practici, ci trairea continua cu
Mantuitorul in Duhul Sfant prin cunoasterea si aplicarea practica a modelului Sau
- Traditia e baza cultului crestin: imnele liturgice sunt proclamari ale dogmelor, urmate de rugaciuni
conclusive (teologie si spiritualitate); cultul este atat istoric-anamnetic, cat si actualizator-mantuitor
- Traditia apostolica cuprinde asadar: Taine, rugaciuni, organizare ierarhica, cult - nefixate in scris, dar
transmise ca permanentizare a trairii in Adevarul si realitatea Revelatiei - legatura vie a lui Dumnezeu cu
oamenii prin Hristos

2.3.2.Aspectele Sf. Traditii (139)

- in sf. Traditie sunt incluse doua aspecte: aspectul dinamic si cel statornic
- Traditia Apostolica (dimensiunea statornica) = explicarea apostolica a Scripturii si aplicarea continutului ei
la viata oamenilor prin Biserica
- Traditia Bisericeasca (caracterul dinamic) = continua aprofundare a continutului Scripturii, in conformitate
cu provocarile culturale si spirituale specifice diferitelor perioade istorice
- Traditia Bisericeasca creste din Traditia Apostolica si ramane in cadrul ei ca Traditie dinamica;
- Traditia Bisericeasca este o manifestare exterioara sau fenomenala a Bisericii ce trebuie inteleasa ca un
organism viu, fiind neintrerupta si inepuzabila (Serghei Bulgakov)
- Traditia este o carte care se scrie mereu, viata contemporana a Bisericii fiind o prelungire a Traditiei de la
Mantuitorul prin Apostoli pana azi
- dogma traditiei nu presupune schimbarea ei, ci o amplificare in ea insasi. Fer. Augustin „ieri intelegeai mai
putin, azi mai mult, maine si mai mult... creste in tine Lumina lui Dumnezeu”

2.3.3.Sf. Scriptura si relatia ei cu Sf. Traditie (143)

- Sf. Scriptura = colectie de carti sfinte, scrise sub inspiratia Duhului Sfant; corespunde celor 2: 39 carti in
VT si 27 in NT; Canonul palestinian contine numai cartile canonice si cel alexandrin si cele apocrife.
- Sf. Scriptura e o introducere istorica la opera de mantuire ce se realizeaza neintrerupt in Biserica (Pr.D.S.)
- Sf. Scriptura si Sf. Traditie ni-l fac contemporan pe Mantuitorul Hristos: nu numai in plan orizontal cu
trecutul ci si in plan vertical, in prezent (viitorul e deja prezent prin anticipare/pregustare)
- Traditia Apostolica (aplicarea invataturii Mantuitorului in Biserica primara), Sfanta Scriptura (marturia
scrisa a chemarii la propovaduire) si Sf. Traditie (raspunsul generatiilor la chemare; o Revelatie continua -
pastrare, amintire si continuare) au o legatura interna ferma care face imposibila separatia lor
- Scriptura e expresia scrisa a Revelatiei implinite in Hs. ce descrie pregatirea, infaptuirea si continua lucrare
mantuitoare, avand autoritate perpetua

2.3.4.Traditie - Biserica - Scriptura (148)

- Revelatia e un tot organic (Traditia, Biserica si Scriptura) in care partile se intrepatrund, fara a se confunda
- Biserica e scheletul si carnea, Scriptura sunt plamanii si Traditia e inima ce bate continuu – fiecare
mentinand intregul si activitatile celorlalte (Pr.D.S.)
- numai Biserica poate intelege si interpreta Scriptura prin Duhul Sfant in lumina Sf. Traditii
- Traditia si Scriptura sunt realitati interioare, complementare si reciproce ale Bisericii, inca de la inceput
- Traditia incepe la Cincizecime si reprezinta lucrarea neintrerupta a Revelatiei in Biserica
- Mantuitorul Hristos este prezent in Biserica si ni Se comunica conform cu Sf. Scriptura, lucrand in noi prin
Sf. Duh in Traditie
 Cap. III - Cunoasterea lui Dumnezeu:

3.1.Consideratii generale (195-201)

- Biserica a stabilit invatatura de credinta pe temeiul Revelatiei supranaturale, transmisa fiecarei generatii
prin Sf. Scriptura si Sf. Traditie
- Dogmatica utilizeaza termeni antinomici pentru a exprima realitati dumnezeiesti prin concepte omenesti
- adevarurile revelate pe care le analizam sunt suprarationale si supralogice; avem nevoie de ratiune
luminata de credinta si incalzita de iubire
- dogma uneste materia cu spiritul, harul cu vointa, creatul cu necreatul, omul cu Dumnezeu - avand o
componenta divina revelata (adevarul) si una divino-umana (formulele ce redau adevarul)
- Dumnezeu este un subiect activ care se descoperă prin lucrările Sale și prin Cuvântul Său
- cunoasterea lui Dumnezeu nu e o problema rational-speculativa, ci una de curatire a mintii si a inimii prin
har, pentru contemplarea prezentei lui Dumnezeu, care ni se reveleaza pentru a ne indumnezei
- Il cunoastem pe Dumnezeu prin credinta, ratiune si iubire; ratiunea discerne adevarul credintei in lumina
iubirii, avand drept consecinta o potentare a ratiunii pentru deschiderea spre realitatile divine
- dinamismul cunoasterii se intemeiaza pe chipul lui Dumnezeu din om si pe harul lucrator primit la Botez
- cunoasterea dogmatica este duhovniceasca si morala, transfiguratoare
~ caracter experimental - Dumnezeu se reveleaza spre desavarsire prin cunoastere si faptuire, pt sfintenie
~ caracter hristologic si pnevmatic - Biserica e locul prezentei tainice si lucratoare a iubirii Sf. Treimi prin
cunoasterea Fiului si impartasirea harului Sf. Duh spre comuniunea cu Tatal
~ caracter eclesial - Biserica e subiectul cunoasterii lui Dumnezeu si doar ea a primit, pastreaza si comunica
Adevarul experiat sacramental si existential, nu intelectualist, formalist sau pietist
~ caracter existential - experienta divino-umanitatii lui Iis. Hs. se poate realiza numai in Biserica prin cult,
spiritualitate si invatatura de credinta; aceasta experiere au realizat-o sfintii in despatimire, iluminare si
desavarsire (curatire, contemplare, unire)
- cunoasterea lui Dumnezeu este o cunoastere apofatica prin participare, purificare si desavarsire

3.2.Moduri ale cunoasterii lui Dumnezeu (201-220)

- din perspectiva Revelației divine, cunoașterea poate fi naturală (prin Revelația naturală) sau
supranaturală (prin Revelatia supranaturala)
- din perspectiva persoanei umane și a colaborării ei cu harul divin cunoașterea poate fi:
~ cunoaștere rațională - afirmativă sau negativă;
~ cunoaștere apofatică - experimentală, prin puterea Sf. Duh;
~ cunoaștere existențială - din împrejurările concrete ale vieții.
- în opinia unor teologi ar mai exista cunoașterea mistică și calea inimii ( Pr. G. Remete).

3.2.1.Cunoasterea prin Revelatia naturala (201)

~ caracter general - comuna tuturor religiilor
~ caracter ascendent - pornește de la om și cosmos și se ridică la Dumnezeu, punând în evidență invitația
omului.
- din observația conținutului Revelației naturale (om și cosmos) ne putem ridica la existența lui Dumnezeu,
descoperindu-L în calitatea Sa de Creator și Proniator al lumii (Pr.D.S)
- Sf. Scriptură confirmă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Revelatiei naturale
- pentru a-L descoperi pe Dumnezeu prin creația Sa, omul trebuie să-și folosească intuiția, conștiința morală,
rațiunea (dreapta judecată, mintea luminată de credință)
- Sf Ioan Damaschin: „Cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi”
- omul se bazează și pe înclinația firească spre Dumnezeu (înscrisă în chipul lui Dumnezeu din el), care
poate fi alterată de păcat, omul putând confunda pe Creator cu făptura Sa.
- cunoașterea nu este simplu „naturală” fiindcă include credința ca dar al lui Dumnezeu și puterea omului de
a tinde spre El
- din cauza pacatului, cunoasterea naturala este nedeplină, indirectă, neclară și nesigură
- omul nu accede natural la o cunoaștere interpersonală, Dumnezeu rămânând ascuns în creația Sa.

3.2.2.Cunoastera prin Revelatia supranaturala (205)

~ caracter personal - Dumnezeu se descopera omului
~ caracter descendent - Dumnezeu binevoieste sa se descopere omului
- completează cunoasterea naturală, fără a o anula sau a-i diminua importanța
- omul cunoaște în mod supranatural pe Dumnezeu prin credința întărită de harul primit prin Botez
- C. supranaturala este teocentrică - Dumnezeu dăruiește celor credincioși cunoașterea Sa prin har, omul
deschizandu-se mai mult prezenței și lucrării lui Dumnezeu (decât în cazul cunoașterii naturale)
- Dumnezeu este permanent activ, spre a-l atrage pe om în dialogul cu Sine: „Acum însă, după ce ați
cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți iară la
înțelesurile cele slabe și sărace, cărora iarăși voiți să le slujiți ca înainte?”(Galateni 4, 9)
- implică credință, har si iubirea omului pentru o comuniune interpersonală, la unire cu Cel cunoscut:
„Dacă i se pare cuiva că, cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie, dar dacă iubește pe
Dumnezeu este cunoscut de Dumnezeu” (1 Cor 8, 22-23).
„Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este cunoscut de Dumnezeu căci Dumnezeu este
iubire și aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit și a trimis pe
Fiul Său...” (1 Ioan, 4, 17-19)

- lucrarea lui Dumnezeu (harul) si lucrarea omului (ratiune, credinta, iubire) transforma cunoasterea in
trairea vietii de comuniune a lui Dumnezeu
~ caracter paradoxal - cunoașterea supranaturală se datorează, pe de o parte harului divin lucrător în om de
la Botez, iar pe de altă parte deschiderii persoanei umane prin credință spre Dumnezeu și a consolidării în
bine prin împlinirea poruncilor, în care este ascuns însuși Hristos (Sf. Maxim)
- cunoașterea naturală = cunoaștere raționala; cunoașterea supranaturală = cunoastere apofatica/tainica

3.2.3.Cunoasterea rationala (209)

- cunoașterea rațională = afirmativă/catafatică - indică ceea ce este Dumnezeu în raport cu realitățile create,
văzute, atribuindu-se lui Dumnezeu însușirile creației Sale
- astfel identificăm în creație efectele lucrării creatoare, proniatoare și judecătoare a lui Dumnezeu.
- cunoașterea pozitivă a lui Dumnezeu este insuficientă; ea trebuie completată prin calea negativă
(apofatică), pentru a-I nega orice imperfecțiune sau limitare, specifică lumii create
- prin cunoașterea catafatică îl sesizăm pe Dumnezeu în calitatea Sa de cauză creatoare și susținătoare a
lumii, pe când prin cunoașterea apofatică facem un fel de experiență directă a prezenței lui tainice, care
depășește simpla cunoaștere în calitate de cauză (Pr.D.S)
- în cunoașterea rațională (afirmativă și negativă) omul are deja cunoștință că realitatea infinită a lui
Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în concepte intelectuale; se anticipeaza componenta spirituală.

3.2.4.Cunoasterea apofatica sau prin experienta duhovniceasca (211)

- între cunoașterea rațională și cea duhovnicească (experimentală) nu se face o deosebire tranșantă; sunt
complementare
- cunoasterea antinomica apofatica arata efortul exprimarii inexprimabilului tainei
- apofatismul reprezintă calea cea mai potrivită în abordarea transcendenței lui Dumnezeu
- apofaza presupune un continuu progres în cunoaștere (epectaza)
- Pr. D. Stăniloae admite mai multe grade ale cunoașterii apofatice: apofatismul c. pozitive și negative;
apofatismul de la capătul rugăciunii curate; apofatismul vederii luminii dumnezeiești
La Sf. Grigore Palama, cun. lui Dumnezeu are 3 etape:
a) cunoașterea catafatică, rațională a lui Dumnezeu, prin care încercăm să numim lucrurile în relația lor cu
Dumnezeu în cuvintele și rugăciunile liturgice;
b) cunoașterea apofatică, prin depășirea a tot ceea ce poate fi exprimat despre El, prin negrăire sau tăcere;
c) vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină pe care o pregustăm în lumea aceasta și o
desăvârșim în veșnicie, când vom vedea pe Dumnezeu față către față;

- asceza e o necesitate absoluta pt cunoasterea apofatica, nemijlocita (Pr.D.S.)

- cunoasterea apofatica se aplica tuturor dogmelor, nu numai invataturii despre Sf. Treime
- cunoașterea lui Dumnezeu este simultan și alternativ rațională și apofatică, trecându-se pe rând de la
exprimarea catafatică la negrăirea/uimirea apofatică și de la tăcerea apofatică la rugăciunile liturgice
apofatice

3.2.5.Cunoasterea din imprejurarile concrete ale vietii (217)

- contribuția pr. D. Stăniloae, care a elaborat-o pe baza credinței și practicii Bisericii Ortodoxe
- nu trebuie despărțită sau opusă celorlalte căi de cunoaștere, fiind convergenta și complementara
- premisa acestei cunoașteri - acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre toți oamenii

- in imprejurari deosebite, cunoasterea lui Dumnezeu devine existentiala: necazurile ne împing la rugăciune:
„Întru necazul meu am strigat către Domnul și El m-a auzit”(Ps 119, 1)

„Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire atunci când omul începe să se încreadă
în sine prea mult; atunci îl întoarce la smerenie și la cunoașterea de sine... Cunoașterea noastră despre
Dumnezeu este în același timp o cunoaștere a noastră, a limitelor și greșelilor noastre, și de aceea
necunoașterea noastră este o lipsă de smerenie, necunoștință și nemulțumire față de Dumnezeu și față de
semeni” - Sf. Nicodim Aghioritul

Când suntem cuprinși de vreo strâmtorare, înainte chiar de a cugeta la ceva, strigăm la Dumnezeu, de
parcă însăși Pronia ne atrage la ea. - Sf. Maxim Marturisitorul

- pe Dumnezeu îl cunoaștem și din solicitările semenilor cu care intrăm în contact; în fiecare semen trebuie
să-L recunoaștem pe Hristos, suferința lui e suferința lui Hristos, mâna lui întinsă e mâna lui Hristos
- această cunoaștere este practică, existențială, prin raporturile directe ale Lui cu noi, prin care experiem
caracterul Său personal și marea Lui iubire pentru noi

3.3.Caracteristicile specifice ale cunoasterii lui Dumnezeu (220-245)

- caracteristicile pun in evidenta modul concret, experimental, al cunoasterii lui Dumnezeu in Biserica,
precum si relatia dintre teologia cunoasterii, cult si spiritualitate

3.3.1.Caracterul personal-sinergic (220)

- credinta in sens ortodox este un act sinergic
- cunoasterea lui Dumnezeu este o comuniune interpersonala pe care Dumnzeu o cere si o afirma
- caracterul personal fundamentat pe manifestarea Lui libera si personala; coborarea lui Dumnezeu la nivelul
persoanelor umane este rezultat al intalnirii intre vointa lui Dumnezeu de a se manifesta personal si structura
cognitiva a oamenilor, care poseda innascut o aptitudine pentru cunoasterea lui Dumnezeu
- acesta pogorare s-a facut in mod REAL; astfel prin atributele divine (manifestarea energiilor dumnezeiesti)
la care avem acces prin Revelatie, ne impartasim de energiile divine si harul indumnezeitor, asemenea
ingerilor, inca din acesta viata
- caracterul personal: in Dumnezeu, Persoana Tatalui este singur principiu a tot ceea ce exista in Treime:
Persoana, fiinta si energii
- cunoasterea trinitara trebuie sa inceapa cu realitatea apofatic-catafatica a Ipostasurilor divine, nu cu o
abordare intelectualista de natura sa sugereze o separatie intre Fiinta si Persoana
- specificul teologiei cunoasterii = dialogul omului cu Dumnzeuu ca de la o persoana la Persoana
- caracterul sinergic - omul credincios are acces la cunoasterea Sfintei Treimi in mod eclesial si sacramental,
prin impartasirea de Duhul Sfant si prin unirea cu Hristos

3.3.2.Caracterul ascetic-mistic (225)

- scopul cunoasterii lui Dumnezeu fiind indumnezeirea omului, e evident ca inaintarea e posibila doar prin
intarirea in asceza si confirmarea mistica
- smerenia reprezinta un urias spor de cunoastere intrucat este constiinta si trairea suprema a infinitatii divine
si a micimii proprii
- nepatimirea (eliberarea de patimi si dobandirea virtutilor) e o conditie pt a ajunge la contemplare; scopul
dobandirii nepatimirii este castigarea iubirii altruiste si a despartirii de egoismul interesat si separator;
- Premisa 1 a cunoasterii lui Dumnezeu: starea de nepatimire
- Premisa 2 a cunoasterii lui Dumnezeu: primirea darurilor Duhului sfant
- Cunoasterea prin Duhul sfant este o cunoastere a mintii intoarese in duhul sau din imprastierea de
suprafata. Prin mijlocul luminii dumnezeiesti toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste in
duh, incat pentru vederea lui, suprafata lucrurilor nu mai reprezinta un zid ci un transparent prin care se vad
intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu (Pr. D.S.)
- pentru a patrunde in adancimile spirituale dincolo de lumea naturala este nevoie nu de ratiune, ci de traire
spirituala sub inraurirea directa a Darului Duhului Sfant
- misticii intunericului teologiei apusene (in teologia scolastica s-a pierdut din vedere necesitatea desprinderi
de patimi – procesul fiind pur intelectual), Pr. Staniloae ii opune o mistica a luminii – a vederii luminii
taborice, stare la care se poate ajunge prin rugaciune in momentul in care mintea iese din sine (rapirea mintii
la vederea luminii dumnezeiesti – apofatism de gradul al III-lea)
- diferentiem intre:
I. apofatismul a ceea ce poate fi experimentat, dar nu conceptualizat (energii divine descoperite) reprezinta
continutul pozitiv – lumina taborica, care satura setea de cunoastere
II. apofatismul care nu poate fi experimentat (Fiinta divina si intr-o masura, Persoanele divine)
- finalitatea cunoasterii apofatice a lui Dumnezeu este reprezentata de vederea lui Dumnezeu in Lumina, fapt
care atesta umplerea persoanei care are aceasta experienta de harul divin necreat. In aceasta stare, persoana
realizeaza ca dragostea inseamna cel mai inalt grad de cunoastere si ca realizeaza unirea desavarsita intre om
si Dumnezeu.

3.3.3.Caracterul eclesial-sacramental (234)

- caracterul eclesial: atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie constituie “bunuri” ale Bisericii, cea care le
primeste, le fereste de interpretari eronate si le fructifica prin Duhul Sfant, in folosul membrilor sai
- cunoasterea lui Dumnezeu nu poate fi formulata, inteleasa si experimentata duhovniceste in afara spatiului
si modului de vietuire crestin, care este Biserica
- taina lui Dumnezeu se descopera fiecarei generatii de credinciosi prin taina Bisericii pe care acestia o
descifreaza in mod sacramental, adica prin Sf. Taine, prin care credinciosii se pregatesc si se unesc cu
Hristos; nu poti cunoaste pe Hristos daca nu cunosti opera Lui, pentru care El S-a intrupat si S-a jertfit, care
constituie insasi extinderea Lui, adica Biserica
- cunoasterea lui Dumnezeu are caracter participativ si unificator – credinciosul incepe sa participe la viata
dumnezeiasca si sa adanceasca unirea libera initiata prin Botez
- in afara Bisericii nu este posibila nicio forma de cunoastere a lui Dumnezeu intreit in Persoane, si nici a
lucrarii Lui proniatoare, mantuitoare, sfintitoare sau judecatoare
- dupa cum, pentru a sesiza realitatea Bisericii este nevoie de cunoastere duhovniceasca (implica ridicare,
inaintare, cunoastere, ratiune la credinta si traire duhovniceasca), tot asa abordarea domeniului cunoasterii
dogmatice prin intermediul dogmelor nu poate fi facuta decat prin Biserica
- scopul final al cunoasterii lui Dumnezeu este acela de castiga starea de fiu dupa har; cine nu are Biserica
drept mama, nu poate avea pe Dumnezeu drept Tata (Sf. Ciprian al Cartaginei); doar in Biserica, prin Sf.
Taine, putem dobandi certitudinea cunoasterii lui Dumnezeu si face efectiv experienta personala a acestei
cunoasteri
- apofatismul pnevmatic al cunoasterii lui Dumnezeu detine valente eclesiale: prezent in mod plenar in
fiecare, dar si in toti laolalta, zideste Biserica cea una, dar face si pe fiecare biserica a prezentei si lucrarii
Sale
- in Biserica este prezenta lucrarea tainica a harului divin, subiectivata de omul credincios
- prezenta harului divin in Biserica, prezentata prin termenii lumina si taina: o lumina tainica, o fereastra
deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoana – lumina cunostintei de Dumnezeu
- cunoasterea – unire (cu Dumnezeu) este inseparabila de cunoasterea – comuniune (cu membrii Bisericii)
- cunoasterea are 2 efecte simultane: 1. Cunoasterea autentica a lui Hristos si 2. Castigarea asemanarii cu El
- caracterul sacramental este inseparabil de cel eclesial si il completeaza pe acesta
- cunoasterea prin Liturghie, prin Taine si prin cultul Bisericii – ca experienta directa, nemijlocita si insotita
de lucrarea harului este calitativ superioara cunoasterii prin dogmele si invatatura de credinta a Bisericii,
chiar daca dogmele reprezinta limitele sigure si neschimbabile ale oricarei experiente religioase
- progresul in cunoasterea si unirea cu Dumnezeu este un urcus spiritual infaptuit de fiecare separat,
impreuna cu obstea Bisericii (ex. Unirea cu Hristos in Euharistie uneste pe credinciosii adunati in Hristos)
- urcusul spiritual are ca scop atat unirea cu Hristos, cat si prin El si cu ajutorul Duhului Sfant, unirea cu
intreaga Sf. Treime – dimensiunea trinitara
- in Sf. Liturghie si in Sf. Taine credinciosii traiesc experienta unui dialog cu Sf. Treime (asigurata de
transparenta lui Hristos prin preot in rugaciune)
- cunoasterea-unire cu Hristos prin Sf. Taine = trecerea noastra spirituala prin tot ceea ce a trecut El
- cunoasterea prin har si rugaciune (in special la Liturghie) reprezinta incoronarea cunoasterii inceputa prin
auzire, continuata prin lectura biblica, prin cunoasterea invataturii de credinta si a dogmelor, consolidata
prin efortul ascetic personal, implinita prin unirea mistica cu Hristos, prin Duhul Sfant, prin urcarea
treptelor, cu un orizont nesfarsit in Imparatia Preasfintei Treimi – “da-ne noua sa ne impartasim cu Tine mai
adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale”
- familiaritatea cu Dumnezeu isi avea explicatia in mistica intalnirii tainice cu Dumnezeu in rugaciunea
curata a marilor nevoitori din primele veacuri, sfintenia fiind cea care asigura indrazneala catre Dumnezeu,
celor ajunsi la nepatimire
- cultul reprezinta mijlocul principal de cunoastere si de progres in unirea omului cu Dumnezeu, avand drept
scop sfintirea si mantuirea omului
- cel care nu se deschide experientei pnevmatice, nu poate inainta in cunoasterea, iubirea si unirea cu Hristos
- adica nu poate implini scopul pe care il urmareste viata Bisericii in propria-i persoana

3.4.Dinamismul cunoasterii lui Dumnezeu (245-249)

- caracteristicile cunoasterii lui Dumnezeu au un dinamism neintalnit in alte tipuri de cunoastere omenesti
- cauzele dinamismului apartin teologiei dogmatice, spiritualitatii ortodoxe, vietii sacramentale sau cultului
~ cauzele teologiei dogmatice: constituie distinctia dintre energii, persoane si fiinta in Dumnezeu
- omul credincios primeste in dar harul Sau, care-l sprijina pe tot parcursul cresterii sale si il uneste personal
cu Hristos, prin Duhul Sfant, el simtind ca trebuie sa inainteze permanent in acest urcus
- Dogmatica ortodoxa foloseste conceptul de cunoastere participativa – a cunoaste pe Dumnezeu = sa
participi personal la viata Lui
- dinamismul revelarii de sine a lui Dumnezeu prin lucrarile sale corespunde unui dinamism al intelegerii
noastre, care sporeste prin participarea si impartasirea cu harul divin
- accesul prin har nu epuizeaza taina Persoanei divine
- prin cunoasterea-participare si cunoasterea-unire cu Hristos, credinciosul se simte mai mult atras de
Persoana divina, de iubirea si viata Ei, care ii innoiesc viata, cunoasterea si fiinta
- in viata viitoare, dinamismul cunoasterii lui Dumnezeu continua, dar aceasta cunoastere-indumnezeire nu
va implica niciun efort
~ Spiritualitatea ortodoxa - este de natura antropologica
- persoana umana se umple spiritual de o tot mai plenara cunoastere-traire a lui Dumnezeu
~ Viaţa sacramentală - este de natura gnoseologică, are la baza transparenţa oricărui concept despre
Dumnezeu
- vederea in lumina a lui Dumnezeu (de care se invredniceau marii isihasti) nu constituia un punct terminus
al cunoasterii, ci provoca o noua sete de cunoastere – de unire cu Mantuitorul Hristos prin cunoasterea-
lumina
- primirea Sf. Euharistii reprezinta un spor substantia de cunoastere-certitudine si de cunoastere-prefacere a
chipului divin, cea mai inalta treapta fiind cunoasterea-traire a Persoanei lui Hristos, treapta ce nu poate fi
niciodata ocolita/ inlocuita.