Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole (Edit. Diacon Ioan I. Ica JR.)

d i a c o n IOAN I.
ICĂ j r
CANONUL APOSTOLIC AL PRIMELOR SECOLE
(I>EISIs/SVlt*RC№ OCrEOS
2008
Prezentare grafică: Constantin Flondor, Ovidiu Bădescu
Lector: Maria-Comelia Icăjr
Tehnoredactori: Paul şi Violeta Morar
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ICĂ, IO AN I., JR.
Canonul Ortodoxiei / diac. loan I. Icăjr. - Sibiu: Deisis, 2008
6 voi.
ISBN 978-973-7859-33-4
Voi. 1: Canonul apostolic al primelor secole. - 2008. - ISBN 978-973-7859-34-1
281.9
© Deisis, 2008
C uvânt-înainte
Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă
fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului
său îi rămâne aici doar plăcuta îndatorire de a-şi exprima recunoştinţa faţă
de cei care în diverse moduri au contribuit la închegarea şi definitivarea lui.
Dat fiind însă ineditul demersului asumat, câteva scurte precizări îşi au poate
locul acum.
Gândul iniţial de la care a plecat prima lui formă în anii 1984-1988 a fost
necesitatea completării unui gol din literatura şi cultura teologică ortodoxă
română: la capătul dramatic al celui de-al doilea mileniu creştin, Ortodoxia
românească nu dispunea încă de corpusul textelor normative pentru identi
tatea ei dogmatică şi eclezială. în româneşte disponibile erau doar texte cu
caracter practic: cărţile liturgice, diverse colecţii de canoane şi variate tradu
ceri ale Scripturii. în 1978 demarase un program de traducere a operelor Sfin
ţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB). Dar izvoarele dogmatice ale Orto
doxiei — simboluri de credinţă, hotărâri sinodale, mărturisiri de credinţă —
continuau să lipsească deşi semnificaţia lor fondatoare pentru teologie era şi
este unanim recunoscută de teologi. Pregătind tocmai în acei ani ultima sa
carte despre Modelul cultural european, Constantin Noica repeta mereu ca
acesta s-a alcătuit în 325 la primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi regreta
că nu există în cultura contemporană o înţelegere exactă asupra performanţei
speculative de excepţie înfăptuite în Răsărit de toate marile Sinoade ale
Bisericii vechi. în acei ani şi în acel climat s-a conturat aşadar, şi parţial s-a
şi realizat, gândul unei integrale a hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor
Ecumenice şi ale sinoadelor bizantine până în secolul XIV. Intitulată
Sinodiconul Ortodoxiei, această antologie comentată îşi propunea să inte
greze şi să depăşească prin amploare cele două colecţii ortodoxe anterioare
publicate în secolul XX: atât succintul dar vizionarul Tezaur al Ortodoxiei
6 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic
din 1904 al profesorului, apoi mitropolitului, Ioan Irineu Mihălcescu, cât şi

cuprinzătorul corpus editat în anii ’5 0 -’60 ai secolului trecut de profesorul
atenian Ioannis Karmiris sub titlul Monumentele dogmatice şi simbolice ale
Bisericii Catholice Ortodoxe.
Excurs terminologic: „calholic", „ortodox", „ecumenic"
Atestat prima dată ca adjectiv al Bisericii în Epistola către Smyrneni (VIII.2, recenziu-
nea medie) a Sfântului Ignatie Teoforul ( t cea 107) — unde e episcopul, acolo să fie şi co
munitatea, aşa cum unde e Hristos, acolo este şi „Biserica catholică” (katholike ekklesia) —
adjectivul „catholic” pune o problemă atât de traducere, cât şi de interpretare. Alături de
„episcop”, „prezbiter”sau „diacon”, el face parte din familia termenilor greceşti antici înce
tăţeniţi în creştinism cu semnificaţii speciale şi care nu au fost traduşi, ci asimilaţi ca atare
şi explicaţi. Orice fel de echivalare ar fi în cazul lor o sărăcire inacceptabilă. Exemplul cla
sic în acest sens îl oferă limba latină, care i-a preluat fără să-i latinizeze. Adjectivul grec
„catholic” nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinul „universal/ă”, nici, cu atât mai
puţin, prin slavonescul „sobornicesc" derivai dintr-un radical care înseamnă „a aduna” .
„Catholic” înseamnă „potrivit întregului” (kalh'holon în limba greacă, secundam totum.
spune Isidor din Sevilla în Etimologiile sale VIII.l.l). Acest „întreg” are însă două sensuri
simultane şi complementare: intensiv, calitativ şi extensiv, cantitativ, geografic. Potrivit
primului sens, Biserica e „catholică” pentru că deţine în ea totalitatea revelaţiei şi mântuirii,
deplinătatea harului şi adevărului, şi în acest sens Biserica „catholică" e Biserica adevărată.
ortodoxă, opusă comunităţilor heterodoxe, eretice, care se constituie pe selecţii (haireseis)
parţiale ale adevărului şi totalităţii lui. Potrivit celui de-al doilea sens. Biserica „catholică" e
fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în comuniune cu această Biserică. Coexis
tenţa ambelor sensuri e atestată încă din 155 în Martiriul Sfântului Policarp (XIX.2 şi
XIII. 1, sensul de universală; XVI.2, sensul de adevărată) şi este afirmată foarte clar de slântul
episcop Chirii al Ierusalimului (t 387) în Cateheza XVIII, 23: Biserica „se numeşte catho
lică pentru că este a toată lumea locuită [kata pases Ies oikoumenes], de la o margine la alta
a pământului, şi pentru că învaţă integral [katholikos] şi neştirbit [anelleipos] toate dogmele
care trebuie să vină la cunoştinţa oamenilor, atât despre lucrurile văzute, cât şi despre cele
nevăzute, atât despre cele cereşti, cât şi despre cele pământeşti; pentru că supune dreptei-
slăviri/bunei-cinstiri [eis eusebeian] tot neamul oamenilor, şi al celor stăpânitori şi al celor
stăpâniţi, şi al celor învăţaţi şi al celor fără carte; şi pentru că vindecă şi tratează orice fel de
păcate săvârşite prin suflet şi prin trup, şi are în ea orice formă de virtute numită în fapte şi
cuvinte şi în orice fel de harisme duhovniceşti”. Pentru Biserica creştină a primului mileniu
„catholicitatea” şi „orthodoxia” sunt identice şi egal definitorii; ca atare ele nu trebuie nici
ipostaziate şi substantivizate (în ortodoxism sau catolicism), nici opuse confesionalist, cum
s-a întâmplat în mileniul al doilea când s-a vrut ca ortodoxie să existe doar în Răsărit, iar
catolicitate numai în Apus. Adevăraţii creştini „ortodocşi” sunt şi „catholici”, iar adevăraţii
„catholici” sunt obligatoriu şi „ortodocşi”, fiindcă Biserica este una, sfântă, catholică/orto-
doxă şi apostolică. Grafia cu „th” adoptată aici are rolul de a atrage atenţia că e vorba
de sensul originar al termenului, nu de cel confesional pentru care e menţinută aici forma
„catolic/ă”. In Biserica primară „catholicitatea” este un atribut definitoriu al Bisericii apos
tolice. „Ecumenicitatea” era în schimb un atribut al Imperiului Roman, care, ca imperiu
universal, ambiţiona să cuprindă „întreaga lume locuită”. „Sinoadele ecumenice” au fost
astfel în sens strict sinoade generale ale imperiului ecumenic, sinoade generale imperiale.
Cuvânt-înainte 7
Motive ţinând de condiţiile precare de documentare şi de scrupul ştiinţific,

dar şi de necesităţile resincronizării şi racordării discursului teologic la con
diţiile şi provocările imense puse în faţă de rapidele transformări sociale şi
de mentalitate prin care a trecut România după decembrie 1989, au amânat
timp de un deceniu realizarea şi publicarea proiectatului Sinodicon. întâr
zierea s-a dovedit benefică, întrucât a permis realizatorului conştientizarea
limitelor şi insuficienţelor abordării iniţiale. Riscurile doctrinarismului ab
stract fiind evitate prin recursul la istorie, exista însă, pe de o parte, capcana
arhivismului şi documentarismului, iar, pe de altă parte, insatisfacţia interi
oară permanentă generată atât de izolarea artificială a dogmaticului de liturgic,
etic şi canonic, cât — mai ales — de imposibilitatea de principiu a unui de
maraj al proiectului plecând de la Niceea 325, cu escamotarea tocmai a epocii
de plămădire a identităţii creştine ortodoxe cuprinse în primele trei secole.
Extinderea investigaţiilor asupra acestui interval formator decisiv pentru
Biserica creştină a fost făcută cu putinţă în primul rând de asumarea entu
ziastă şi generoasă a întregului proiect de părintele şi vechiul meu prieten
Iustin Marchiş şi de minunata parohie Stavropoleos din Bucureşti, de comu
nitatea duhovnicesc-culturală ce gravitează în jurul acestui nucleu viu şi plin
de cuviinţă al Ortodoxiei româneşti. Susţinerea efectivă şi acompanierea
plină de încredere şi răbdare de care a beneficiat în anii 2005-2007 i-au
permis realizatorului nu doar întregirea documentaţiei, ci şi regândirea pro
iectului din temelii.
Un set întreg de documente martirice, liturgice şi disciplinare relevă exis
tenţa înainte de anul 325 a unui creştinism apostolic, integral — catholic şi
ortodox — nesegmentat în compartimente artificiale, viu, dar în acelaşi timp
riguros, care îşi exprima şi motiva rigoarea în termenii noţiunii fundamentale
de kanon. înainte de a promulga decrete, dogme, definiţii sau tomosuri (ca
în epoca imperială bizantină), Biserica una, sfântă, catholică/ortodoxă şi
apostolică a primelor trei secole îşi formulase Normativul identităţii sale în
canonul scripturii, în canonul adevărului credinţei, în canonul etic al vieţii şi
în canonul liturgic. Actualitatea permanentă a acestor documente şi mărturii
de o forţă şi simplitate unice se dovedeşte acută în zilele noastre. Locul
acerbelor polemici interconfesionale al celui de-al doilea mileniu creştin a
fost luat în pragul acestui nou mileniu de insidioase războaie culturale. Pur
tate cu mijloacele sofisticate ale unei civilizaţii multimediatice şi vehiculând
deconstrucţii radicale şi deconcertante schimbări ale paradigmelor clasice
ale antichităţii sau modernităţii, ele se întâlnesc în efortul concertat de sub
minare a identităţii creştine în însuşi nucleul ei canonic: relatarea despre
Iisus Hristos a Bisericii apostolice. în condiţiile îngrijorătoarei amnezii şi
ratări a esenţialului de care suferă lumea postmodemă globală actuală, reme
8 Canonul O rtodoxiei I. Canonul apostolic
morarea şi interpretarea reperelor esenţiale ale constituirii identităţii creştine

se impune de la sine drept imperativul momentului. în noua lui variantă,
regândit şi intitulat Canonul Ortodoxiei (s-ar fi putut numi la fel de bine
Canonul Catholicităţii) este conceput în următoarele volume: I. Canonul
apostolic al primelor trei secole (volumul de faţă); II. Canonul dogmatico-
disciplinar al Sinoadelor Ecumenice; III. Canonul dogmatico-polemic al
Bisericii bizantine; IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) al Bisericii bizantine;
V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii răsăritene postbizantine.
Ansamblul încearcă să ofere elementele principale care să permită oricui
interesat să dea un răspuns avizat la întrebarea: Ce este Ortodoxia creştină şi
creştinismul ortodox în forma lor canonică? Din capul locului trebuie reţinut
că nu e vorba nici de un manual sau de un ghid practic, nici de un tratat isto
ric sau ştiinţific abstract, ci în esenţă de un exerciţiu de memorie şi de recep-
tare/asimilare reflexivă a tradiţiei ortodoxe ca proces viu — cu lumini şi
umbre, cu câştiguri, dar şi cu pierderi — de identificare şi realizare a unei
forme vii. Fiind forma interioară de revelare a misterului inepuizabil al unei
Persoane unice— Iisus Hristos răstignit şi preaslăvit, Fiul veşnic al Tatălui
şi Capul Bisericii, Trupul Său — Canonul se refractă în tradiţia Bisericii
într-o suită de forme canonice: scripturi, instituţii, rituri, persoane sfinte ctc.
Riscul cel mai mare la care sunt expuse aceste forme este acela al formalizării
lor (epistemizarea, juridizarea, ritualizarea, clericalizarca, etc.) şi reducerii
lor la simple formule. Este diferenţa evidenţiată mereu între Tradiţie, tradiţii
şi tradiţionalism. Formalismul şi tradiţionalismul sunt vehiculări exterioare
ale unor segmente de tradiţie cu ratarea miezului lor spiritual, ba chiar cu
reducerea acestuia prin rutină la simple autoconfirmări ale limitelor şi obse
siilor noastre. Asemenea lui Iisus care, cum inspirat spunea monahul Nicolae
Delarohia, a venit să ne scandalizeze şi să ne mântuiască, adevărata tradiţie
şi formă canonică nu doar ne confirmă, ci ne contrariază şi ne provoacă
transformarea. Victima inevitabilă a abordării tentate aici sunt aşadar vulgata
pseudocanonică şi pseudotradiţionalistă a schemelor şi şabloanelor osificate,
în care tradiţia şi formele ei sunt nivelate prin abstractizare şi decontextuali-
zare. Prea mult timp s-a crezut că Ortodoxie = Tipicon + Pidalion — formulă
saducheic-fariseică, de reducere a prezenţei unei Persoane la o colecţie de
rituri, ceremonii şi prescripţii juridice. La care se adaugă iluzia autoflatantă şi
autosecurizantă că toate acestea n-ar fi simple „ghiduri”, ci chiar „teritoriul”
spiritual, dacă nu însăşi „busola” Ortodoxiei. Formula canonică sugerată aici
este însă: Ortodoxie = Evanghelie + discernământ. Fiindcă Ortodoxia nu este
doar un conţinut ideal, o substanţă spirituală; ortodoxia este şi un mod de
a fi, de a gândi şi a aborda realitatea, iar aici, aşa cum ne-o spun Părinţii,
virtutea cea mai importantă a creştinului este discernământul. Artă de a nu
Cuvânt-înainte 9
confunda accesoriul cu esenţialul, detaliul cu forma, şi de a înţelege întot

deauna pe lângă ceea ce câştigăm atunci când pierdem, şi ceea ce se pierde
atunci când ceva se câştigă, discernământul este exerciţiul şi darul sesizării
perspectivei distincte şi al complementarităţilor, perceperea naturii muzicale
profunde a formelor canonice. în definitiv, canonul e şi un gen muzical.
Canonul ne vine însă întotdeauna dintr-o tradiţie, iar tradiţie înseamnă is
torie cu sens a formelor canonice, deci adevărate, care nasc libertate faţă de
idoli şi iluzii prin supunerea filială faţă de esenţialul, adevărul şi simfonia
lui (cf. In 8, 33-36; In 17). Caracterul personalist al Revelaţiei creştine şi
natura dialogică a Tradiţiei Bisericii fac ca acestea să fie în permanenţă su
puse unui proces de propunere (nu impunere) şi transmitere autorizată al
cărei scop este o receptare continuă. Biserica lui Hristos e spaţiul în care
răsună mereu „Da”-ul lui Dumnezeu faţă de noi şi „Amin”-ul nostru faţă de
Dumnezeu şi economiile Lui. Aşa cum acel „Fie mie!” (Lc 1, 38) spus unui
înger de o Copilă de doisprezece ani şi reprezentând „Amin”-ul ei a fost
condiţia sine qua non a „Amin”-ului lui Dumnezeu faţă de noi prin întrupa
rea Fiului Său veşnic, tot aşa nici unul din actele sacramentale şi de autoritate
ale ierarhiei bisericeşti nu sunt valabile fără „Amin"-ul umil, dar indispen
sabil al fiecărui credincios. „Amin”-ul credinciosului ortodox este inserat în
permanenţă în „Amin”-ul unei Biserici locale, iar „Amin”-ul Bisericii locale
orthodoxe este inserat mereu în „Amin”-ul comuniunii întregii Biserici
calholicc şi apostolice. „Amin”-ul repetat mereu este semnul receptării şi
re-reccptării sau asimilării permanente a „Da”-ului suprem spus oamenilor
de Dumnezeu Treime în Evanghelia lui Hristos şi Tainele Bisericii.
Există însă şi o receptare permanentă a întregului mister inepuizabil al
Revelaţiei de către Biserică de-a lungul timpului prin oamenii Duhului şi
teologii ci. Ca răspuns la diverse solicitări şi provocări, sfinţii Bisericii, mar
tiri şi filozofi, monahi, ierarhi şi teologi, fie în sinoade, fie în predici, în
convorbiri duhovniceşti, în tratate, artă, poezie sau muzică formulează, dez
voltă sau accentuează câte un aspect sau aspecte decisive în contextul sau
situaţiile care le suscită. Accentuarea polemică a acestor aspecte hotărâtoare
se face însă cu împingerea în plan secund, în latenţă sau chiar uitare, a altor
aspecte importante, care rămân nedezvoltate sau chiar reprimate în memoria
generală a Bisericii care e Tradiţia ei. Uitarea şi pierderea definitivă a aces
tor latenţe ar însemna o pierdere de substanţă, pe care Biserica adevărată,
deci integrală, „potrivit Totului” divin, nu şi-o poate îngăduie. E mereu de
meditat la principul ideal pe care l-au stabilit rabinii de la Iabne, când după
căderea Ierusalimului au purces la fixarea în scris a tradiţiei în Talmud, pentru
a evita pierderea ei. S-a hotărât să se consemneze toate discuţiile şi opiniile
formulate, urmând ca hotărârile să se facă plecând de la opinia autorizată
10 Canonul O rtodoxiei 1. Canonul apostolic
care e cea a majorităţii. în discuţii s-a ivit însă întrebarea: de ce să se reţină

şi opiniile contrare minoritare, ba chiar şi cele izolate ale câte unui singur
rabin? Unii au răspuns că ele trebuie reţinute tocmai pentru ca respingerea
lor să confirme adevărul opiniei majoritare. Rabi Iehudi însă a replicat: „Nu!
Ele trebuie păstrate pentru a ne putea sprijini pe ele, atunci când va veni
poate vremea lor!”
Chiar şi noi românii trebuie să reînvăţăm statornic nu numai lecţia aceasta,
dar şi faptul că nici Ortodoxia, nici Iisus Hristos nu s-au născut în Carpaţi.
De aceea într-un sens larg, procedural, aprigul patriarh Dositei al Ierusali
mului avea dreptate să-i scrie sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu
— iritat de intervenţiile sale şi ale sfântului mitropolit Antim în polemicile
teologilor greci ai timpului — că „dogmele şi legile nu s-au stabilit pe munţii
Valahiei, nici de domnii Valahiei, ci în Constantinopol şi de împăraţi şi de
sinoade”. Nu avea însă dreptate până la capăt, pentru că orgoliosului grec i
s-ar fi putut replica uşor că — aşa cum arată volumul de faţă — nici Iisus,
nici creştinismul nu s-au născut la Constantinopol. Canonul creştinismului
apostolic din primele trei secole s-a fixat la Ierusalim, Roma şi Antiohia, şi
fără recursul la acest canon nu înţelegem nici dogmele sinoadelor, nici legile
împăraţilor Bizanţului.
La capătul acestei prime străji canonice de vrabie solitară veghind noaptea
pe acoperişul (Ps 101, 8) tradiţiei Bisericii vechi, bucuria canonistului este
aceea de a-şi exprima întreaga gratitudine tuturor celor care au stăruit, în
demnat, aşteptat şi sprijinit efectiv realizarea lui de-a lungul ultimilor ani.
Apariţia lui datorează totul Mariei-Comelia şi Părintelui Iustin. Recunoştinţă
pentru preţiosul ajutor bibliografic se cuvine prietenilor: Florin Cătălin Ghiţ
(Tesalonic, Cluj), Octavian Mihoc (Sibiu, Gottingen), Radu Preda (Cluj,
Hanovra), părintelui Nicolae Florea (Paris), părintelui Ioan Moga (Munchen),
părintelui Ioan Marin Mălinaş (Austria), părintelui Cătălin Pălimaru (Cluj),
lui Mihai Neamţu (Anglia, Bucureşti), Alin Tat şi bibliotecii Facultăţii de
Teologie Greco-Catolică din Cluj, lui Daniel Lemeni şi bibliotecii Centrului
„Areopagus” din Timişoara, lui Adrian Lemeni, Ionuţ Alexandru Tudorie şi
Bogdan Dedu din Bucureşti, lui Nicu Brote (Sibiu), părintelui Vasile Neacşu
(Sibiu, Tesalonic), părintelui Doru Costache (Sidney), lui Roman Adrian
(Fribourg) şi Dragoş Mârşanu (Louvain), Ancăi Herciu (Bochum), lui Andrei
şi Virginei Gâlea (New York), Măriei Campatelli şi Michellinei Tenace de
la Centrul „Aletti” din Roma, părintelui Elia Citterio (Capriata d ’Orba), pă
rintelui Antoine Lambrechts (Chevetogne), părintelui Calinic Berger (Penn-
sylvania), colegilor mei de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din
Sibiu: Sebastian Moldovan, Daniel Buda, Irimie Marga, Ciprian Streza şi
Nicolae Moşoiu, lui Alexandru Ioniţă, Marius Tofan şi altor masteranzi din
Cuvânt-înainte 11
Sibiu pentru stimulantele discuţii, şi nu în ultimul rând părintelui asistent

ieromonah Vasile Bârzu pentru suplinirea din lunile de finalizare. îndoită
recunoştinţă se cuvine delicatului părinte Adrian Deteşan (Braşov).
Un gând devotat de recunoştinţă perpetuă datorez înaintaşilor mei în ale
teologiei, tatălui meu, părintelui profesor Ioan Ică sn, de la care a plecat în
demnul şi primul gând al acestui volum, incomparabilului exeget al Tradiţiei
ortodoxe care a fost preotul profesor Dumitru Stăniloae, monahului Nicolae
Delarohia care m-a învăţat curajul şi neuitatului Constantin Noica de la care
am deprins pe viu câte ceva din cele ale filo-sofiei.
Dedic acest volum Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, patronii numelui meu,
a căror ocrotire şi călăuzire le-am simţit însoţindu-mă în permanenţă.
Apariţia acestui volum se datorează şi generoasei sponsorizări a „Băncii

Comerciale Române”, personal domnului Daniel Dăianu, care şi-a adus pro
babil aminte de faptul că la originile economiei pământeşti stau economia
şi admirabilul comerţ între cer şi pământ al marelui Econom al creaţiei şi
mântuirii noastre.
diacon Io a n I. Ic ă j r
3 1 decembrie 2007
Sfânta Mănăstire Hurezi
C an o n u l
şi canoanele creştin ism u lu i ap o sto lic
P ărintelui Iustin
I. Itinerare teologice
Punctul de plecare
Gândul din care s-a născut proiectul iniţial care a stat la baza lucrării de
faţă datează din ultimii ani ai studenţiei mele sibiene, la mijlocul anilor ’80
ai secolului trecut. Pe parcursul celor două decenii care s-au scurs de la
această primă intenţie şi până la forma lui actuală, acest program, realizat cu
intermitenţe în anii 1983-1987 şi 2000-2002 şi reluat la sfârşitul lui 2005, a
trecut prin trei faze de elaborare şi tot atâtea concepţii de ansamblu. Varian
tele şi metamorfozele lui oglindesc însă nu doar parcursul intelectual şi deve
nirea teologică a realizatorului său, ci s-au intersectat în mod inevitabil cu eta
pele prin care a trecut teologia ortodoxă, atât românească, cât şi a celorlalte
spaţii culturale ortodoxe, în secolul XX pe fondul provocărilor şi convulsiilor
care au marcat tragic şi dur istoria Europei şi a umanităţii contemporane în
ultimul veac al celui de-al doilea mileniu creştin.
Totul a plecat de la constatarea unei lacune resimţite în anii 1983-1984 în
cadrul cursurilor de doctorat în teologie sistematică de la Facultatea de Teo
logie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu sub conducerea profesorului de
dogmatică, preot Ioan Ică sn (n. 1932); studentul român interesat în teologia
sistematică nu avea la dispoziţie o colecţie care să adune şi să facă accesibile
în paginile unui volum principalele izvoare ale teologiei sistematice — sim
bolurile de credinţă, hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi prin
cipalele mărturisiri de credinţă ortodoxe elaborate de-a lungul ultimelor
secole — pentru a-şi face o imagine succintă şi clară asupra esenţei doctri
nare a Ortodoxiei în formulările autoritative şi definitorii.
In ciuda dificultăţilor copleşitoare legate de ultimii ani, tot mai sumbri, ai
regimului dictatorial naţional-comunist al lui Ceauşescu — ani de privaţiuni
14 Canonul Ortodoxiei 1. Canonul apostolic
materiale, de demolări, îndoctrinare şi masifîcare — Biserica Ortodoxă Ro

mână reuşise performanţa de a obţine publicarea la Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a unor lucrări de referinţă pen
tru teologia ortodoxă. Toate erau legate de numele fostului profesor şi rector
al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, transferat forţat din 1947 la
Bucureşti, preotul profesor academician Dumitru Stăniloae (1903-1993):
între 1975-1981 acestuia i se publicaseră volumele V-X ale Filocaliei ro
mâneşti (primele patru apăruseră la Sibiu în 1946-1948), iar în 1978, 1981,
1986 îi apăreau lucrările de sinteză teologică care alcătuiau o masivă trilogie
compusă din Teologia dogmatică ortodoxă (3 volume în 1978), Spiritualita
tea ortodoxă („Ascetica şi mistica” din 1947 editată cu modificări în 1981)
şi Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă (1986). Prin eforturile
susţinute ale unei echipe de teologi elenişti, animată de râvna părintelui
Dumitru Fecioru (1905-1988) — care între anii 1938-1946 îngrijise cele
opt volume din seria „Izvoarele Ortodoxiei” — în 1979 apărea şi primul vo
lum al colecţiei „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB): în câţiva ani sub egida
sa au apărut în româneşte operele Părinţilor Apostolici, ale apologeţilor, ale
lui Clement Alexandrinul, Origen şi Eusebiu al Cezareii, dar şi ale Sfinţilor
Grigorie al Nyssei, Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul şi Chirii al
Alexandriei. Prin toate aceste monumentale realizări — ca şi prin prezenţa
ei remarcată în cadrul dialogurilor ecumenice — teologia ortodoxă româ
nească se afirma astfel ca o teologie viguroasă, în perfectă consonanţă cu
inspiraţia fundamentală a mişcării „neopatristice” ca depăşire a scolasticis-
mului, idealismului sau pietismului. Afirmate programatic în congresele in
ternaţionale ale teologilor ortodocşi de la Atena din 1936 şi 1976, aceste
exigenţe au fost în secolul XX motorul revitalizării întregii teologii ortodoxe
(şi nu numai ortodoxe) intrate într-un vast program de înnoire, prin revenire la
izvoarele vii ale credinţei cuprinse în tradiţia Sfinţilor Părinţi şi experienţa vie
a credinţei Bisericii în sfinţenie şi în Liturghie. Izolată de societate de către
partidul comunist, reprimată, umilită şi marginalizată, Biserica Ortodoxă
Română îşi lua cu smerenie o splendidă revanşă în spirit, printr-o înflorire
teologică fără precedent, care prin fastul ei dădea în sfârşit măsura teologică
a Ortodoxiei româneşti.
A. Ortodoxia românească — reperele teologice
Teologie artistică, practică şi polemică

Manifestată timp de secole drept creştinismul popular şi monahal al unor
comunităţi repliate din faţa valurilor succesive ale invaziilor în forme de
Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 15
existenţă rurale, atemporale, Ortodoxia românească a început să se manifeste

istoric în veşmânt slavon şi bizantin în statele medievale, organizate înce
pând cu secolul XIV la sud şi la est de Carpaţi, la răscrucea unor imperii în
conflict. Specificitatea, forţa de sinteză şi rolul ei panortodox s-au manifestat
iniţial în forme artistice prin înălţarea, după primele întruchipări de la Argeş
(Sfântul Nicolae Domnesc) ori Cozia, a monumentelor unice din prima jumă
tate a secolului XVI — biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş
sau bisericile lui Ştefan cel Mare pictate în exterior sub Petru Rareş1 — , la
care s-au adăugat remarcabile manuscrise împodobite cu miniaturi şi primele
tipărituri slavoneşti.
In secolul XVII, sub „monarhiile culturale” ale lui Matei Basarab (1632-
1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească sau
Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, sintezele arhitecturale şi picturale
sunt dublate de rolul ecumenic jucat de reprezentanţii Ortodoxiei româneşti
— domni, cărturari şi ierarhie din Ţările Române — în controversele intercon-
fesionale ale epocii: sfinţii mitropoliţi Petru Movilă (1633-1646), Varlaam
(1632-1653) şi Sinodul de la Iaşi (1642) iau poziţie ortodoxă faţă de Re
formă, iar sub domnitorul martir Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul
sfânt Antim Ivireanu (1708-1716), Ţara Românească devine centrul rezis
tenţei teologice ortodoxe însufleţite de patriarhul Dositei II al Ierusalimului
(1669-1707) împotriva propagandei romano-catolice şi uniate2. în polemici
intervin şi umaniştii ortodocşi români de talia spătarului Nicolae Milescu
( f 1708, cu mărturisirea sa euharistică Stella Orientalis din 1667), sau a prin
1 Descifrarea teologiei implicite în vizualul artistic al ctitoriilor moldovene a făcut paşi

decisivi prin cercetările recente ale A ncăi V asiliu (n. 1957), La traversée de l'image. Art
et théologie dans les églises moldaves au XVIe siècle, Paris, 1994 şi Sorin Dumitrescu
(η. 1946), Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc. O investigaţie artistică a biseri-
cilor-chivot din nordul Moldovei, Anastasia, Bucureşti, 2001.
2 în intervalul 1680-1715, sub patronajul domnitorilor români care răspund iniţiativelor
patriarhilor greci ai Ierusalimului Nectarie (1661-1669), Dositei II (1669-1707) şi Hrisant
(1707-1731), în Moldova şi Ţara Românească sunt publicate următoarele volume de teolo
gie polemică greacă patristică şi bizantină: Combaterea primatului papal a lui Nectarie (Iaşi,
1682), Dialogul pastoral pe teme dogmatico-liturgice al Sfântului Simeon al Tesalonicului
(Iaşi, 1683), Manualul antilatin al lui Maxim Peloponezianul (Bucureşti, 1690), Manualul
anticalvin al lui Dositei şi Combaterea mărturisirii calivinizante a lui Chirii Lukaris (Bucu
reşti, 1690), Combaterea hotărârii Conciliului de la Florenţa de Ioan Eugenicul (Iaşi, 1694),
Tomul împăcării (antologie polemică antilatină împotriva lui „Filioque”; Iaşi, 1692), Tomul
iubirii (antologie polemică antilatină în apărarea palamismului; Iaşi, 1698), Mărturisirea
ortodoxă a sfântului mitropolit Petru Movilă (Snagov, 1699), Dogmatica ortodoxă a lui
Sevastos Kymenites (Bucureşti, 1703), Tomul bucuriei (antologie polemică antilatină împo
triva primatului papal; Râmnic, 1705), Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zygabenos (Târgo-
vişte, 1710) şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul (Iaşi, 1715).
cipelui moldav Dimitrie Cantemir ( t 1723, cu o critică rămasă inedită a unui

popular catehism rus). Contracarând şi neutralizând slavonismul cu ajutorul
elenismului şi construind pe temeliile eforturilor transilvănene din secolul XVI
(diaconul Coresi între 1560-1584), ierarhii şi cărturarii români din secolul
XVII pun bazele culturii teologice ortodoxe româneşti majore anunţate în
cele două Cărţi româneşti de învăţătură3 de la Iaşi: Cazania cu predici a
mitropolitului Varlaam din 1641-164334 şi codicele de legi imperiale bizan
tine cu acelaşi titlu din 1646. Pregătită de Pravila Mică (Dreptătoriu de lege
bisericească) de la Govora din 1640-1641, Pravila împărătească de la Iaşi
din 1646 a lui Vasile Lupu va fi urmată de Pravila Mare (îndreptarea legii cu
Dumnezeu) de la Târgovişte din 1652 a mitropolitului Ştefan (1648-1668)
alcătuită pe baza Nomocanonului postbizantinului Mihail Malaxos (1561-1563)
şi a altor surse. Explicabilă prin necesităţile de structurare a societăţii româ
neşti, dominanta juridică, omiletică şi polemică a acestor prime realizări teo
logice româneşti ilustrează faptul că, prin forţa împrejurărilor, preocupările
epocii s-au menţinut pentru aproape două secole în zona teologiei practice.
Traducerile cărţilor liturgice

Pe primul loc pe agenda Ortodoxiei româneşti au stat imperativele legate
de viaţa cultică şi liturgică; aceasta trebuia inculturată în limba vorbită de
popor, depăşind prejudecăţile conservatoare legate de prestigiul mistic al
trilingvismului sacru (potrivit căruia limbile liturgice ar fi doar greaca, latina
şi slavona), precum şi temerile că folosirea limbii române în cult ar duce
automat la abandonarea Ortodoxiei şi convertirea românilor la protestantism
sau romano-catolicism. Rolul de pionier îl deţine aici sfântul mitropolit al
Moldovei, Dosoftei (1671-1686, | 1693), care publică la Iaşi Dumnezăiasca
Liturghie în 1679 şi 1683, Psaltirea dă-nţeles în 1680, un Molitvălnic dă-nţeles
în 1683 şi o antologie în patru volume Viaţa şi petrecerea svinfilor între
1682-1686. Tot Dosoftei corectează în manuscris traducerea Vechiului Testa
ment după Septuaginta, realizată de spătarul Nicolae Milescu între 1661-1664
la Constantinopol, înainte de plecarea la Berlin şi Stockholm; traducere care
va sta la baza monumentalei Biblii de la Bucureşti din 1688, apărută sub
patronajul domnitorului Şerban Cantacuzino — iniţiativă şi realizare laice,
nu ale clericilor (pentru că Biblia nu e carte de cult în Ortodoxie).
3 Pentru referinţele exacte, a se vedea ION Bianu / N erva H odoş , Bibliografia româ
nească veche 1508-1830, 3 voi., Bucureşti: 1. 1508-1716, 1903; II. 1716-1808, 1910;
III. 1809-1830, 1912.
4 Dublate de lucrările polemice anti-protestante: Şapte Taine ale Bisearicii, Iaşi, 1644 şi
Răspuns împotriva Catehismului calvinesc, Iaşi, 1645.
Ştafeta editării definitive în limba română a cărţilor de cult ortodoxe este

preluată apoi în Ţara Românească de meşterul georgian Antim, adus aici în
1690 de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi devenit în 1696
egumen la Snagov, în 1705 episcop al Râmnicului, iar între 1708-1716 mi
tropolit al Ţării Româneşti. în toate aceste centre Antim a îngrijit sub patro
najul domnitorului Brâncoveanu publicarea a 63 de cărţi, dintre care 31 gre
ceşti, dar şi un Liîurghier greco-arab în 1701, un Ceaslov greco-arab în 1702
(primele cărţi cu litere arabe din lume, ucenicul său Mihail Iştvanovici înfi
inţând la Tbilisi prima tipografie gruzină în care a imprimat un Evangheliar
şi un Liîurghier). Restul au fost cărţi slavono-române şi româneşti: în 1699,
traducerea românească a faimoasei Mărturisiri ortodoxe din 1638-1642 a
sfântului mitropolit Kievului Petru Movilă; în 1702, prima ediţie din Ţara
Românească a Noului Testament; în 1706, Evhologhionul (Liturghierul şi
Molitvelnicul într-un singur volum); în 1712, Octoihul; în 1713, Liturghierul
şi Molitvelnicul, iar în 1714, Catavasierul; predicile originale ale mitropoli
tului Antim, faimoasele Didahii rămânând însă în manuscris până în 1886.
Opera sfântului ierarh Antim a fost continuată de vrednicii episcopi ai Râm
nicului Damaschin (1708-1725) şi Chesarie (1773-1780), cărora li se dato
rează realizarea şi tipărirea în oraşul reşedinţă al episcopiei lor a versiunii
româneşti a cărţilor liturgice bizantine din ciclurile imnografice ale cultului
ortodox: Triodul în 1731, Antologhionul (Minei selectat) în 1737, Octoihul
în 1742 şi Penticostarul în 1743, Mineiele publicate prima dată la Râmnic în
1775-1779 (octombrie-martie) şi 1780 (aprilie-septembrie) reprezentând ediţii
postume ale traducerilor realizate de învăţaţii episcopi râmniceni Damaschin,
Chesarie şi Filaret (1780-1792) (ele vor fi reeditate în 1894-1805 la Buda,
iar în 1830-1832 la Neamţ).
Şcoli de traduceri patristice

în paralel cu aceste eforturi de a edita în limba română tot corpusul cărţilor
liturgice din cultul ortodox bizantin, au fost publicate şi primele traduceri
româneşti din bogatul tezaur al literaturii patristice şi bizantine: în 1691 apă
reau la Bucureşti în traducerea fraţilor Ştefan şi Radu Greceanu Mărgărita
rele, o antologie din omiliile Sfântului Ioan Hrisostom; după o pauză de câteva
decenii, în 1765 viitorul episcop Chesarie al Râmnicului publica la Bucu
reşti, sub titlul Voroavă de întrebări şi de răspunsuri, traducerea importan
tului Dialog dogmatico-liturgic al lui Simeon al Tesalonicului ( | 1429);
în 1775 era publicată tot la Bucureşti traducerea Omiliilor duhovniceşti ale
Sfântului Macarie Egipteanul realizată de învăţatul ieromonah Macarie
Dascălul (f 1810), autorul primei Gramatici româneşti şi a unui considerabil
corpus de traduceri hagiografice şi patristice rămase însă în manuscris; iar
în 1784 episcopul Filaret al Râmnicului publica traducerea din neogreacă a

Cuvintelor A w ei Dorotei şi ale Sfântului Teodor Studitul.
Realizările cele mai consistente pe linia traducerilor româneşti din operele
Sfinţilor Părinţi au venit însă din partea faimoasei „şcoli ascetico-filologice”5
care a funcţionat în cadrul marii comunităţi monahale româno-slave sub con
ducerea sfântului stareţ Paisie Velicikovski (1722-1794) la mănăstirile de la
Dragomima (1673-1775), Secu (1775-1779) şi Neamţ (din 1779 încolo).
Dascălii români Macarie, Ilarion, Isaac, Gherontie, Ştefan şi alţii au înfăptuit
aici imensa operă de transpunere în limba română a, practic, întregii litera
turi duhovniceşti patristice şi bizantine începând cu Filocalia editată în 1782
la Veneţia de mitropolitul Macarie al Corintului ( | 1807) şi tânărul monah
Nicodim Aghioritul ( t 1809). „Luminilor” raţionaliste ale civilizaţiei occi
dentale, al cărei antropocentrism culmina politic în violenţa revoluţiei fran
ceze, Răsăritul filocalic ortodox le opunea Lumina necreată a Taborului şi
antropologia transfigurării ascetice şi spirituale a omului prin asceză, smere
nie şi rugăciunea inimii. Această experienţă, aflată în inima tradiţiei şi vieţii
Bisericii, ar fi putut deveni fermentul unui umanism duhovnicesc şi al unui
alt tip de societate şi cultură, care ar fi evitat ciocnirea dramatică şi polariză
rile între tradiţie şi modernitate soldate cu mutilarea spirituală a fiinţei umane.
Din păcate pentru teologia şi cultura din Principatele Române, intrate înce
pând cu 1821-1829 în proces accelerat, necesar, dar unilateral, de europeni
zare şi modernizare, traducerile scrierilor duhovniceşti ale Filocaliei realizate
de dascălii paisieni n-au văzut lumina tiparului, circulaţia lor rămânând limi
tată la mediile monahale care şi le-au transmis pe cale manuscrisă6.
5 Şcoala ortodoxă „paisiană” de la Neamţ care dubla teologic şcolile superioare greceşti
reprezentate de Academiile Duhovniceşti de la Iaşi şi Bucureşti — precursoarele viitoarelor
Universităţi româneşti din secolul XIX — avea un echivalent de tip iluminist şi patriotic în
activitatea contemporană a şcolii „ardelene” greco-catolice de la Blaj, unde ieromonahul
Samuil Micu (1745-1806) din Sadul Sibiului a realizat alături de remarcabila traducere a
Bibliei după Septuaginta (Blaj, 1795) şi traducerea românească, rămasă însă şi ea în manu
scris, a unui important corpus de scrieri patristice (între ele, „Opera ascetică” a Sfântului
Vasile cel Mare, „Catehezele” Sfântului Chirii al Ierusalimului, „Cuvinte” ale Sfântului
Grigorie Teologul, „Omilii” ale Sfântului loan Hrisostom, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul
etc.), precum şi o versiune a corpusului canoanelor Bisericii răsăritene, un fel de „Pidalion”
greco-catolic („Canoanele săboarelor a toată lumea şi a acelor nemeasnice şi ale Sfinţilor
Părinţi cele primite în Biserica Răsăritului”, 1804), rămas şi el însă nepublicat.
6 Publicarea în 1793 la Moscova a Filocaliei slavone realizată la Neamţ sub îndrumarea
sfântului stareţ Paisie şi difuzarea „paisianismului” sub forma tradiţiei duhovniceşti a
„stăreţismului” rus au avut în schimb în Rusia secolului XIX un profund impact asupra
unor filozofi şi scriitori de primă mărime ai culturii ruse: Leontiev, Dostoievski şi alţii, de
terminând în a doua jumătate a intervalului o adevărată renaştere religioasă în sânul „inteli-
ghenţiei” din ultimul veac al imperiului ţarilor.
„Paisianismul” a avut totuşi un impact benefic în viaţa Bisericii Ortodoxe

din Principatele Române în prima jumătate a secolului XIX, înainte de revo
luţia de la 1848, datorită faptului că în această perioadă au fost mitropoliţi ai
Moldovei şi Ţării Româneşti doi monahi „paisieni” tipici: elenişti, oameni
duhovniceşti şi de rugăciune, dar şi mari iubitori de şcoală şi cultură teolo
gică: sfinţii mitropoliţi Veniamin Costache şi Grigorie Dascălul.
Secolul XIX: dominanta practică şi exigenţele modernizării

Ajuns episcop al Huşilor la doar 25 de ani, Veniamin Costache (1768-1846)
a păstorit Biserica Moldovei ca mitropolit între anii 1803-1806 şi 1812-1842,
ani agitaţi de războaie ruso-turce, de revolta eteristă din 1821 şi de ocupaţia
rusă a Principatelor. In activitatea sa pe tărâmul culturii teologice, el s-a orien
tat după modelul enciclopedic popular pe care-1 contura prin traducerile şi
ediţiile sale învăţatul şi sfântul monah isihast Nicodim Aghioritul (1749-1809)
sau, mai înainte, erudiţii savanţi iluminişti, dar şi monahi şi ierarhi ortodocşi
Evghenie Vulgaris (1720-1806) sau Nichifor Theotokis (1730-1800). în
tipografia de la Iaşi, pe care a refacut-o, şi în cea de la Neamţ, pe care a înfi-
inţat-o în 1806, mitropolitul Veniamin a publicat 130 de cărţi de cult şi de
teologie, multe din ele traduse de el însuşi. La Neamţ apare acum o parte din
traducerile şcolii paisiene: între 1807-1815 sunt publicate aici cele 12 ma
sive volume ale Vieţilor Sfinţilor (după versiunea rusă a sfântului episcop
Dimitrie al Rostovului); în 1814, Scara Sfântului Ioan Sinaitul; în 1819,
Cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Isaac Şirul; iar între 1818-1823, cele
trei volume ale Cuvintelor ce alcătuiesc corpusul grec al scrierilor atribuite
Sfântului Efrem Şirul. în 1806, la Iaşi, apare traducerea românească a Dog
maticii Sfântului Ioan Damaschinul, iar în 1816, la Neamţ, cea a Epitomei
dogmelor realizată de învăţatul monah grec Atanasie din Păros ( | 1813). Tot
în 1816, la Iaşi, mitropolitul Veniamin publica Tipicul mare al Sfântului Sava
în traducere proprie, în realitate o prelucrare şi adaptare românească a celor
două variante ale textului, grec şi slavon. Abia cu doi ani înainte de moartea
sa, mitropolitul Veniamin, retras, a reuşit să publice la Neamţ, în 1844, revi
zuită de Neofit Scriban (1808-1884), mai vechea sa traducere a Pidalionului,
monumentala ediţie comentată a canoanelor apostolice, sinodale (ecumenice
şi locale) şi patristice, publicată în 1800 la Leipzig de învăţaţii monahi
Agapie Leonardos şi Nicodim Aghioritul, şi devenită de atunci încoace co
lecţia canonică neoficială a Bisericii Ortodoxe. în prefaţă, cartea Pidalionului
era recomandată stăruitor a fi primită de clerici şi credincioşi ca una „care
este îndată şi cea dintâi după Sfintele Scripturi” (Veniamin Costache n-a
editat şi Biblia, folosindu-se ediţia românească a Societăţii Biblice Ruse
publicată la Sankt-Peterburg în 1819, care reedita Biblia de la Blaj, 1795).
20 C anonul O rtodoxiei I. Canonul apostolic
Dominanta practică a activităţii teologice a mitropolitului Veniamin iese

astfel limpede în evidenţă, deşi ea nu epuizează deloc spectrul larg al intere
selor intelectuale ale învăţatului ierarh moldav. Acesta a mai tradus şi editat
lucrări de istorie biblică (1824) şi bisericească (1841-1843: Istoria biseri
cească a arhiepiscopului Meletie al Atenei în cinci volume), de teologie po
lemică (Piatra scandelei a arhiepiscopului Ilie Miniat în 1844), precum şi
catehetice (Catehismul mitropolitului Platon al Moscovei, în 1839); postum
i s-au editat şi versiunile româneşti la Tâlcuirea Psaltirii a bizantinului
Eftimie Zigaben (2 voi., 1852, 1856), la Istoria bisericească a Fericitului
Teodorei al Cyrului (1894) şi la Tâlcuirea Epistolelor pauline a bizantinului
Teofilact al Ohridei după versiunea neogreacă a lui Nicodim Aghioritul
(3 voi., 1904-1906), în manuscris rămânând încă inedite transpunerile ope
relor complete ale lui Teodoret al Cyrului şi ale omiliilor hrisostomiene la
Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline.
Aceeaşi amploare a erudiţiei cu dominantă patristică poate fi regăsită în
activitatea teologică a sfântului mitropolit al Ţării Româneşti, Grigorie Das
călul (născut la Bucureşti în 1765, mitropolit între 1823-1834). Format ca
erudit monah paisian la Neamţ de către dascălul Gherontie, Grigorie a tradus
împreună cu acesta Cartea folositoare de suflet (manualul de spovedanie al
lui Nicodim Aghioritul) publicată la Bucureşti în 1799 (şi reeditată în multe
rânduri), Chiriacodromionul la Evanghelii al Iui Nichifor Teotokis (Bucu
reşti, 1801, şi reeditări), Tâlcuirea la Evanghelii a lui Teofilact al Ohridei
(Iaşi, 1805), Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul (Iaşi, 1806) şi cea a lui
Atanasie din Păros (Neamţ, 1816); stabilit ulterior în Ţara Românească, a
tradus şi publicat Cuvintele despre preoţie ale Sfinţilor Părinţi (1820), o sc
rie de Cuvinte ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul (1826), ale
Sfântului Ioan Hrisostom (1827), Cuvintele despre Providenţă ale Fericitului
Teodoret al Cyrului (1828), Patericul egiptean (1828), Cuvintele, tratatele,
despre Sfânta Treime ale bizantinului târziu Iosif Vryenios (1832), Enciclica
antilatină a patriarhului Fotie şi cele două tratate antilatine Despre purcede-
rea Duhului Sfânt ale Sfântului Grigorie Palama (1832), precum şi alte două
antologii cu cuvântări hrisostomiene sub titlul împărţire de grâu şi Puţul
(ambele în 1833).
Dominanta practică caracterizează în a doua jumătate a secolului XIX şi la
Sibiu activitatea teologică a episcopului (din 1847) şi mitropolitului (din 1864)
Ardealului, Andrei Şaguna (1808-1873). Alături de reeditarea Mărturisirii
ortodoxe movilene în 1855, a celor douăsprezece Mineie în 1853-1873, a
Chiriacodromionului în 1855 şi a Bibliei în 1858 (în traducerea ieromona
hului Samuil Micu de la Blaj din 1795), preocupările personale ale provi
denţialului ierarh ortodox transilvan au fost în primul rând de ordin pastoral
şi canonic (un manual: Elemente de drept canonic, 1854; un tratat: Compen

diu de drept canonic, 1868; şi o colecţie de canoane comentate: Enchiridion,
1871). Preocupările canonice erau impuse, pe de o parte, de luptele naţionale
şi bisericeşti prin care Şaguna a obţinut reînfiinţarea mitropoliei autonome a
românilor transilvăneni, iar, pe de altă parte, de propriile sale eforturi de a
moderniza în spiritul Tradiţiei, dar şi al exigenţelor societăţii modeme,
această Biserică dându-i o organizare autonomă de tip constituţional, partici
pativ, bazată pe implicarea largă a laicilor în foruri de tip sinodal la toate
nivelurile: parohial, protopopial, eparhial (cf. faimosul Statut organic al Bise
ricii Ortodoxe Române din Transilvania, în vigoare între anii 1869-1925) şi
pe angajarea Bisericii într-un amplu proiect pedagogic şi social7.
Secolul XIX: secularizare şi scolasticizare

In absenţa efectului de amortizare al unui astfel de tip de gândire şi de
acţiune în acelaşi timp tradiţional, dar şi modem, stimulat de iluminismul
moderat al imperiului austriac în Transilvania, şocul modernizării accelerate
după model iluminist şi laicist francez în Principatele Unite asupra Bisericii
Ortodoxe dezorientate a fost unul dramatic. Secularizarea din 1863 şi legile de
reformă au fost însoţite de criza disputei pentru canonicitate şi a monahis
mului, precum şi de profunda instabilitate care a dominat viaţa bisericească
până la sfârşitul primului război mondial. Aceasta a umbrit recunoaşterea în
1885 de către Patriarhia Ecumenică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,
care — reorganizată şi unificată după 1918 cu Bisericile Ortodoxe din Tran
silvania, Basarabia şi Bucovina — va fi recunoscută în 1925 ca patriarhie.
Eforturile de modernizare întreprinse în plan teologic au avut drept vector
facultăţile de teologie ortodoxă integrate în sistemul de învăţământ statal:
în 1860-1864 la Iaşi, iar în 1875 la Cernăuţi şi din 1881 la Bucureşti. Ele se
adăugau seminarelor şi institutelor teologico-pedagogice din Ardeal, de tipul
academiilor teologice, organizate şi susţinute nemijlocit de episcopii, şi care
au continuat să funcţioneze şi după 1918 până în 1948. Abandonând modelul
patristic tradiţional în Ortodoxie al teologiei ca disciplină formativă integrală,
de tip liturgic şi duhovnicesc, teologia românească academizată a adoptat
astfel şi ea la sfârşitul secolului XIX modelul de tip occidental al unei ştiinţe
pozitive şi sistematice de origine scolastică. Divizată pe secţii — biblică,
7 Ambele aceste proiecte au fost recent admirabil analizate de colegul meu sibian, tânărul
istoric bisericesc P aul BRUSANOWSKI în două remarcabile monografii: învăţământul confe
sional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918 între exigenţele statului centralizat şi
principiile autonomiei bisericeşti, Presa Universitară Clujeană, 2005 şi Reforma constituţio
nală din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, Presa Universitară Clujeană,
2006.
istorică, sistematică şi practică — , teologia academică devenea un demers

raţional de analiză intelectuală şi sistematizare teoretică şi practică a Revela
ţiei divine: pe baza datelor pozitive oferite de ştiinţele biblice şi istorice —
care prezentau Scriptura şi Tradiţia Bisericii în pozitivitatea lor — , teologia
sistematică realiza expunerea raţională a sistemului doctrinei şi moralei
creştine, iar teologia practică analiza aplicarea concretă a principiilor biblice,
dogmatice şi morale în viaţa liturgică, pastorală şi canonică a Bisericii. Teo
logia ştiinţifică îmbrăca forma unui sistem tipic scolastic: o construcţie şi o
justificare raţională a revelatului, o dublare raţională a credinţei, o imitaţie
intelectuală a ştiinţei lui Dumnezeu despre El însuşi şi despre creaţia Sa8.
Dogmatici şi simbolici
Prin traduceri, prin cursuri sau contribuţii originale, teologia academică
românească a asimilat şi ea acest model ştiinţific sistematic consacrat în teo
logia rusă sau neogreacă a secolului XIX şi perpetuat fără alternativă până
în urmă cu câteva decenii în majoritatea Facultăţilor ortodoxe din lume. Pe
lângă exemplare monografii liturgice şi vaste sinteze istorice, teologia rusă a
secolului XIX a fost astfel dominată de masivele Dogmatici ortodoxe de tip
scolastic publicate în 1852, 1856, 1857 de mitropolitul Moscovei, Macarie
Bulgakov (1812-1882) — tradusă în limba română în 1885-1887 de profe
sorul şi episcopul Gherasim Timuş — sau de episcopul Kanevului, Silvestru
Malevanski (1827-1888) în cinci volume (1884-1891) — tradusă în limba
română între 1889-1906. Modelul german a fost ilustrat şi în teologia siste
matică neogreacă de dogmatiştii atenieni Ziko Rossis (1838-1933), autor al
unui Sistem de dogmatică ortodoxă publicat în 1903; de Christu Andrutsos
(1867-1935), autor al unei Simbolici (1901; tradusă în româneşte în 1955),
al unei Dogmatici (tradusă în româneşte în 1930) şi al unui Sistem de etică
ortodoxă (1925; tradus în româneşte în 1947); şi de Panayotis Trembelas
(1886-1977), autor, printre multe altele, al ultimei Dogmatici ortodoxe de
tip scolastic publicată în 1959 şi 1961 (trei volume impozante, totalizând
1750 de pagini!).
Cărţi simbolice ortodoxe...

Pe lângă dogmatica (şi etica) de sistem, teologia ortodoxă prelua din
structura teologiei germane şi disciplina „simbolicii”. Aceasta era o teologie
de controversă care analiza comparativ diferenţele doctrinare între diversele
confesiuni creştine pe baza „simbolurilor” lor de credinţă şi a „cărţilor sim
8 Cf. M.-J. CONGAR, „Théologie”, Dictionnaire de Théologie Catholique XV, 1946,

col. 341-502; M.-D. CHENU, La théologie comme science au XlIIe siècle, Paris, 1943.
bolice”, adică a mărturisirilor de credinţă cu valoare de „simbol de credinţă”

elaborate de Bisericile creştine în lupta pro sau contra Reformei protestante
din secolele XVI-XVII9. Primul care a folosit expresia „carte simbolică” a
fost luteranul J. Frisch, care în 1727 a editat la Frankfurt/Leipzig „Mărturi
sirea ortodoxă” a mitropolitului Petru Movilă sub titlul Liber symbolicus
Russorum. în 1843, Emst Julius Kimmel (1812-1846), profesor luteran din
Jena, publica volumul Libri Symbolici Ecclesiae Orientalis reeditat în 1850
cu un apendice de H. Weissenbaum sub titlul Monumenta fid ei Ecclesiae
Orientalis. Volumul publica în greacă şi latină: „Mărturisirea de credinţă”
redactată în 1455-1456 la cererea sultanului Mehmet II Cuceritorul de către
patriarhul Constantinopolului Ghenadie II Scholarios; „Mărturisirea de cre
dinţă” calvinizantă din 1629 a patriarhului Chirii Lukaris şi reacţiile la aceasta:
„Mărturisirea ortodoxă” din 1638-1642 a mitropolitului Petru Movilă, hotă
9 Pe lângă tratatele clasice ale Simbolicii din 1812a protestantului Phillip Marheinecke
(1780-1846) sau a celei din 1832 a catolicului J ohann A dam M ohler (1796-1838) din
Tubingen (modelul Simbolicii ortodoxe din 1901 a lui Andrutsos), secolul XIX a adus cu
sine şi editarea unor „biblioteci de simboluri” devenite „clasice”, cum au fost cele ale pro
testanţilor AUGUST H ai-IN (1792-1863), Bibliothek der Symbole und Glaubensregeln der
alien Kirche, 1842, 18772, 18973, ori P hillip S chaff (1819-1893), Bibliotheca Smybolica
Ecclesiae Universalis. The Creeds o f Christendom, 3 voi., New York, 1877 (ed. VI, 1990).
Tot acum apar colecţii de cărţi simbolice {libri symbolici) ale confesiunilor: cărţile simbolice
ale Bisericilor reformate au fost editate în corpusurile îngrijite de J. Ch. August! (1827),
H. A. Niemeyer (1840), E. Bockel (1847), E. Muller (1903) sau W. Niesel (1938); cele ale
Bisericilor luterane îngrijite de M. Weber (1809), C. Hasse (1827), H. Meyer (1830) până la
ediţia clasică din 1930; sau cele ale Bisericii Romano-Catolice: J. W. Streitwolf, 2 voi.
(1835, 1838), la care trebuie adăugat „clasicul” H einrich D en zinger (1819-1883), Enchi
ridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Freiburg, 1854
(ed. a 37-a realizată de Denzinger / Schonmetzer / Hunnermann, 1991), precum şi ediţia
integrală în origina] a hotărârilor celor 21 de „concilii ecumenice” recunoscute de Biserica
Romano-Catolică începând cu Sinodul 1 Ecumenic (Niceea, 325) şi terminând cu Conciliul
Vatican II (1962-1965) realizată de G iuseppe A lberigo (1926-2007), Conciliorum Oecu-
meniconim Decreta, Bologna, 1962, 1973".
Ultima realizare de acest gen aparţine teologului luteran, profesor la Yale (convertit în
1998 la Ortodoxie), J aroslav P elikan (1923-2006) împreună cu VALERIE HOTCHKISS şi e
reprezentată de cele trei volume engleze ale seriei enciclopedice Creeds and Confessions o f
Faith in the Christian Tradition, Yale University Press, 2003, 3344 p., care grupează în
traducere engleză un număr de 225 de texte „simbolice” creştine din toate timpurile şi din
toate confesiunile după cum urmează: voi. I (XLVIII + 1031 p.): I. Rules o f Faith in the
Early Church; II. Eastern Orthodox Affirmations of Faith; III. Medieval Western Statements
of Faith; vol. 2 (XLIV +1071 p.): IV. Creeds and Confessions o f Faith o f the Reformation
Era; şi vol. 3 (XLVIII + 1085 p.): V. Statements of Faith in Modem Christianity; în volu
mul 4 (LIV + 609 p.): Credo. Historical and Theological Guide, Jaroslav Pelikan oferă o
introducere generală în problematica crezurilor şi mărturisirilor de credinţă (definiţie, geneză,
autoritate şi istorie).
rârile Sinoadelor anti-lukariene de la Constantinopol 1638, Iaşi 1642 şi Ieru

salim 1672, şi „Mărturisirea” ortodoxă din 1672 a patriarhului Dositei al
Ierusalimului; ediţia a doua adăuga în apendice „Mărturisirea” lui Mitrofan
Kritopulos din 1625 şi hotărârea Sinodului de la Constantinopol din 1672.
Prima „Simbolică” ortodoxă, datorată profesorului atenian Ioannis Mesoloras
(1851-1942), a apărut în 1901 ca volumul al doilea al unei serii al cărei prim
volum în două tomuri (1883 şi 1893) reprezenta o ediţie a „Cărţilor simbo
lice” ortodoxe. Imitând modelul faimoasei „Cărţi a Concordiei” luterană din
1580—158410, acestea erau împărţite în două secţiuni:
I. Cele trei „Simboluri de credinţă” ecumenice: Apostolic, Niceo-Con-
stantinopolitan şi „Atanasian”;
II. M ărturisirile ortodoxe de după căderea Constantinopolului (1453):
1. „Mărturisirea” patriarhului Ghenadie Scholarios; 2. cele două „Răspun
suri” din 1573 şi 1581 date teologilor luterani din Tiibingen de patriarhul
ecumenic Ieremia II (1572-1595); 3. „Mărturisirea” lui Mitrofan Kritopulos
(1625); 4. „Mărturisirea” lui Petru Movilă (1638-1642); 5. „Mărturisirea” lui
Chirii Lukaris (1629) şi hotărârile Sinoadelor împotriva ei din anii 1638-1672;
6. „Mărturisirea” lui Dositei al Ierusalimului (1672); şi 7. Hotărârea Sinodului
de la Constantinopol din 1672.
Făcând abstracţie de menţinerea apelativului discutabil de „cărţi simbolice”
sau de cărţi cu valoare de simbol de credinţă atribuit mărturisirilor de cre
dinţă ortodoxe, colecţia profesorului Mesoloras se distinge atât printr-un pro
gres documentar — recuperarea „Răspunsurilor” patriarhului Ieremia II — ,
dar şi printr-o lacună masivă şi inexplicabilă — nu reţine cu titlu de mărturi
siri ortodoxe nici un text din intervalul 300-1450, mileniul Sinoadelor Ecu
menice şi constantinopolitane din epoca de glorie a Ortodoxiei imperiale a
Bizanţului.
... sau Tezaur al Ortodoxiei

Această deficienţă a fost observată de teologul român Ioan Mihălcescu
(1874-1948); aflat în intervalul 1901-1904 la studii în Germania, pe 13 iu
nie 1903 îşi susţinea un doctorat în filozofie la Universitatea din Leipzig.
10 Publicată în germană în 1580, iar în latină în 1584, Liber Concordiae grupa principalele
mărturisiri de credinţă ale luteranismului pe baza căreia s-a realizat în 1577 acordul între
diversele şcoli teologice care polemizaseră asupra sensului credinţei reformatorice. Intr-o
primă secţiune aceasta publica cele trei „simboluri de credinţă ecumenice” ale Bisericii
vechi: apostolic, niceo-constantinopolitan şi „atanasian”, iar în cea de-a doua, mărturisirile
particulare ale luteranismului: „Confessio Augustana” (1530), „Apologia Confessionis”
(1531), aşa-numita Articole Smalkaldice (1537), Catehismele Mic şi Mare ale lui Martin
Luther (ambele din 1529) şi aşa-numita „Formula Concordiae” (1577).
Revenit în ţară, a funcţionat până în 1939 ca profesor de dogmatică şi istoria

religiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, devenind apoi arhiereu şi,
ulterior, mitropolit al Moldovei. întors la Bucureşti, tânărul doctor în filo
zofie, numit iniţial profesor la Seminarul Central din Bucureşti, publica în
1904 la Leipzig volumul intitulat Tezaurul Ortodoxiei'1, în care edita ple
când de la ediţia Kimmel textul original grec prefaţat de notiţe introductive
în limba germană al „mărturisirilor de credinţă” şi al „celor mai importante
mărturii ale credinţei ortodoxe”, indispensabile în opinia sa pentru cunoaşterea
Ortodoxiei. Cele cinci secţiuni ale Tezaurului cuprind astfel: I. Hotărârile
Sinoadelor Ecumenice (p. 1-10); II. „Mărturisirea” patriarhului Ghenadie Scho-
larios (p. 11-21); III. „Mărturisirea” mitropolitului Petru Movilă (p. 22-122);
IV. Hotărârea Sinodului de la Ierusalim din 1672 şi „Mărturisirea” patriar
hului Dositei (p. 123-181); şi V. „Mărturisirea” lui Mitrofan Kritopulos
(p. 183-252). Textul „mărturisirilor” e urmat de alte şase importante anexe,
elocvente pentru înţelegerea Ortodoxiei de către teologul român în vârstă pe
atunci de doar 30 de ani:
A. Dialogul apocrif al patriarhului Ghenadie Scholarios (p. 253-261);
B. „Mărturisirea” calvinizantă atribuită lui Chirii Lukaris (p. 262-276);
C. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, text complet (p. 277-297);
D. Fragmente din „Regulile” monahale ale Sfântului Vasile cel Mare
(p. 298-306);
E. Textul rânduielii catehumenatului, Botezului şi celorlalte Sfinte Taine
din Evhologhion (p. 307-312); şi
F. Câteva din cântările slujbei înmormântării (p. 313-314).
Surprinde remarcabilul simţ al românului Ioan Mihălcescu atât faţă de dimen
siunea liturgică a Tradiţiei dogmatice ortodoxe, cât şi faţă de expresia ei
autoritativă maximă, reprezentată de Sinoadele Ecumenice, aspecte puse în
paranteză de autorii colecţiilor de „cărţi simbolice” ortodoxe din secolul XIX.
B. Ortodoxia în secolul XX: de la neoscolastică la neopatristică
Denunţarea „pseudomorfozelor"
întreaga chestiune a existenţei unor „cărţi simbolice” în Biserica Ortodoxă
şi a autorităţii a fost viu disputată în toată prima jumătate a secolului XX 112,
11 Thesauros tes Orthodoxias. Die Bekenntnisse und wichtigsten Glaubenszeugnisse der

griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext nebst einleitenden Bemerkungen von Ion
Michalcescu, eingefiihrt von P rof D. Albert Hanck, Leipzig, 1904, 314 p.
12 O discuţie amplă şi pertinentă la IOAN Ică SN, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan
Kritopulos. însemnătatea ei istorică, dogmatică şi ecumenistă, Sibiu, 1973, cap. VIII,
p. 166-195; şi, anterior, N ic o la e C h iţ esc u , „însemnătatea mărturisirilor de credinţă în
cele trei mari confesiuni creştine”, Ortodoxia 1 (1955), nr. 4, p. 483-512.
cu un moment de vârf la primul Congres Internaţional al Teologilor Orto

docşi de la Atena, 1936. Teologi de prestigiu, de talia preotului profesor
Georges Florovsky (1893-1979), au acuzat prezenţa în „mărturisirile de cre
dinţă” din veacul XVII a unor excesive influenţe heterodoxe, fie protestante,
fie romano-catolice — care ar fi responsabile de o dublă „pseudomorfoză”
culturală (în sens spenglerian) a Ortodoxiei modeme — , contestând valoarea
lor dogmatică ortodoxă şi refuzând însăşi existenţa unor „cărţi simbolice” în
Ortodoxie. Acestea ar fi simple documente confesionaliste, de imitaţie, ex
plicări conjuncturale ale credinţei ortodoxe provocate şi modelate de factori
exteriori Ortodoxiei, dominate de spiritul şi limbajul scolastic al epocii, nelip
site de erori şi, mai ales, lipsite de o relaţie organică vie cu filonul central al
Tradiţiei ortodoxe. Teologia ortodoxă contemporană a fost aşadar somată în
1936 să iasă din „captivitatea babilonică” a tipului de gândire scolastic în
corporat în mărturisirile secolului XVII — cărora li se recunoştea o valoare
doar relativă, limitată şi auxiliară — şi să revină creator la izvoarele autentice
ale adevăratei Tradiţii ortodoxe, cea Sfinţilor Părinţi, imitând nu litera, ci
modelul lor de teologhisire şi elaborând o „sinteză neopatristică” 13 pentru
epoca noastră.
Sinteze neopatristice
Abandonaţi scolastica şi juridismul! Abandonaţi însă şi idealismul (sofio-

logic) filozofiei religioase modeme! înapoi Ia Revelaţie, înapoi la Sfinţii
Părinţi, înapoi la Sinoadele Ecumenice, înapoi la Liturghie! Acestea au fost
sloganele programatice ale teologiei ortodoxe „neopatristice” care a realizat
înnoirea discursului teologic ortodox în secolul XX. Această renovare s-a
produs însă pe un fond istoric sumbru. Dacă secolul XIX fusese dominat de
iluminism, romantism, naţionalism şi pozitivism, secolul XX a venit cu ex
perienţa traumatică a revoluţiilor totalitare şi a recrudescenţei ideologiilor
antagoniste în războaie devastatoare şi în experimente de inginerie socială
de tip utopic. Reacţia faţă de scolastică şi idealism, ca influenţe externe, şi
faţă de formalism, juridism şi ritualism, ca ispite interne pentru viaţa Bisericii,
a fost aceea de întoarcere existenţială la sursele vii ale Revelaţiei mediate de
Tradiţia eclezială. Revenirea la Tradiţie a teologiei ortodoxe, nu însă ca la
un corpus de documente şi instituţii exterioare, ci ca la experienţă eclezială
vie, s-a făcut simultan pe mai multe paliere:
13 Cf. IOAN I. IcĂ JR, „Patristica şi teologia modernă. Semnificaţia şi actualitatea unui
program teologic”, Mitropolia Ardealului 27 (1982), nr. 10-12, p. 707-714.
— istoric-patristic-ecleziologic prin sintezele de teologie modernă, patris

tică şi bizantină ale preotului profesor Georges Florovsky (1893-1979),
continuate de preotul profesor John Meyendorff (1926-1992);
— mistic-palamit-filocalic prin studiile şi revalorificarea tradiţiei duhovni
ceşti ortodoxe întreprinse de Vladimir Lossky (1903-1958) şi de preoţii pro
fesori Dumitru Stăniloae (1903-1993) şi Ioannis Romanidis (1927-2001);
— euharistic-liturgic-ecleziologic prin investigaţiile preoţilor profesori
Nikolai Afanasiev (1893-1966) şi Alexander Schmemann (1921-1983) şi
ale mitropolitului Ioannis Zizioulas (n. 1930).
în centrul teologiei ortodoxe „neopatristice” stă aşadar interpretarea experi
enţei ecleziale în multiplele ei dimensiuni: mistică, liturgică şi istorică.
Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Catholice Ortodoxe
Restituirea, evaluarea şi receptarea critică a trecutului şi a moştenirii lui

complexe fiind şi pentru teologie un recurs indispensabil în elucidarea pre
zentului, o parte importantă a cercetărilor teologice a continuat şi după 1936
linia lecturii şi valorificării Tradiţiei şi a izvoarelor teologiei, atât ale celor
clasice uitate, cât şi ale celor modeme, disputate şi contestate. Această linie a
fost ilustrată strălucit de dogmatistul atenian Ioannis Karmiris (1904-1993),
academician, teolog multilateral cu o operă enciclopedică impozantă. Spe
cializat în tinereţe în „mărturisirile” de credinţă ale veacului XVII, Karmiris
a reluat la mijlocul secolului XX la dimensiuni majore proiectul realizat in
nuce în 1904 de Ioan Mihălcescu în Tezaurul Ortodoxiei. în 1951-1953 —
cu ocazia aniversării a 1900 de ani de la sosirea în Grecia a Apostolului
Pavel — , profesorul Karmiris publica la Atena cele două volume ale unei
ample colecţii care ambiţiona să cuprindă în ediţie integrală Monumentele
dogmatice şi simbolice ale Bisericii Catholice Ortodoxe. Premiată de Aca
demia Greciei în 1953, lucrarea avea să cunoască şi o a doua ediţie revizuită
şi adăugită, publicată în 1960 la Atena (volumul I) şi în 1968 la Graz (volu
mul II)14. Monumentala colecţie însumând 1136 de pagini se deschide cu o
prolegomenă (p. 17-33) care tratează despre noţiunea, autoritatea şi numărul
simbolurilor şi ale celorlalte texte dogmatice şi simbolice ale Bisericii Orto
doxe, şi este urmată de textul original al „monumentelor” dogmatico-sim-
bolice prefaţate fiecare de o scurtă introducere şi repartizate în următoarele
patru secţiuni:
14IOANNOU K a r m ir e , Ta dogmatika kai symbolika mnemeia tes Orthodoxou Katholikes

Ekklesias (Dogmatica et symbolica monumenta Orthodoxae Catholicae Ecclesiae), editio
secunda, Graz, 1968.
I. Cele trei Simboluri de credinţă ecumenice ale Bisericii vechi: 1. Apos

tolic; 2. Niceo-Constantinopolitan şi 3. „Atanasian”;
II. Simbolurile de credinţă şi definiţiile dogmatice, precum şi canoanele

cu conţinut dogmatico-simbolic ale Sinoadelor Ecumenice şi locale:
1. Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325): Simbolul; canoanele 8,19,6,7,13,20;
2. Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381): Simbolul; Epistola sinodală
din 382; canoanele 1, 2, 3, 5, 6, 7.
3. Sinodul III Ecumenic (Efes, 431): Epistolele 2-3 ale Sfântului Chirii al
Alexandriei către Nestorie (aprobate de Sinod); cele 12 anateme ale Sfântu
lui Chirii împotriva lui Nestorie; canoanele 7 şi 8 ale Sinodului; Epistola
Sfântului Chirii către Ioan al Antiohiei din 433 şi formula de împăcare cu
antiohienii;
4. Sinodul IV Ecumenic (Chalcedon, 451): Tomul papei Leon către Sinod;
Cuvântul de adresare al Sinodului către împărat; Definiţia dogmatică; canoa
nele 1, 28, 9, 17, 14, 19;
5. Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553): Definiţia dogmatică inclu
zând cele 14 anateme împotriva celor „Trei Capitole”; cele două serii de 15 şi
10 anateme împotriva lui Ori gen;
6. Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 680-681): Epistola synodică a
patriarhului Sofronie al Ierusalimului; Epistola papei Agaton către Sinod;
Definiţia dogmatică;
7. Sinodul Trullan (Constantinopol, 690-691): canoanele 1, 2, 6, 11, 12,
13, 21, 32, 36, 38, 52, 55, 56, 57, 67, 70, 72, 79, 81, 83, 84, 90 şi 95;
8. Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787): Definiţia dogmatică; aclamaţiile
de la sesiunile 7 şi 8; Synodikon-ul Ortodoxiei din 843 (doar Synodikon-ul
icoanelor);
9. Hotărâri şi canoane dogmatico-simbolice ale Sinoadelor locale:
a. Canoanele apostolice 1, 2, 3, 6, 7, 28, 34, 35, 37, 45, 46, 47, 49, 50, 52,
60, 62, 64, 66, 68,81,85;
b. Canoanele 1, 4 ale Sinodului de la Gangra; canoanele 6, 7, 8, 9, 31, 32,
33, 35, 48, 59, 60 ale Sinodului de la Laodiceea; şi canoanele 1, 2, 24, 48,
57, 68, 72, 109, 110, 111, 112, 113 ale Sinodului de la Cartagina;
c. Constantinopol, 879-880: Definiţia dogmatică; recunoaşterea Sinodului
VII Ecumenic; restaurarea lui Fotie; respectarea obiceiurilor vechi; canonul 1.
10. Canoane dogmatico-simbolice ale Sfinţilor Părinţi: Sfântul Atanasie,
Epistola 39 despre canonul biblic şi Epistola către Rufinian; Sfântul Vasile,
canoanele 1, 5, 47, 91, 92; Amfilohie şi Grigorie Teologul, despre canonul
biblic; Sfântul Timotei, canonul 9; Sfântul Teofil, canoanele 2 şi 12.
III. Liturghia Sfântului loan Gură de Aur (după Liturghierul actual, în notă
şi anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare)
IV. Texte dogmatico-simbolice mai noi:

1. Enciclica antilatină a patriarhului Fotie (866);
2. Epistola patriarhului Mihail Kerularios către patriarhul Petru al Antio-
hiei; procesul verbal al Sinodului constantinopolitan din 20 iulie 1054 ca
răspuns la excomunicarea pronunţată de cardinalul Humbert;
3. Tomosurile Sinoadelor constantinopolitane în apărarea isihasmului din
1341, 1347 şi 1354; „Mărturisirea” Sfântului Grigorie Palama; fragmente din
„Sinodiconul Ortodoxiei”;
4. „Enciclica” lui Marcu Eugenicul împotriva Conciliului pseudo-unionist
de la Florenţa (1440-1441); „Mărturisirea” de credinţă a lui Marcu Eugenicul
la Conciliul de la Florenţa;
5. „Mărturisirea” patriarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios la cererea
sultanului Mehmet II (1455-1456);
6. „Răspunsurile” din 1573 şi 1581 ale patriarhului ecumenic Ieremia II
către teologii luterani din Tiibingen;
7. „Mărturisirea” lui Mitrofan Kritopulos (1625);
8. „Hotărârea” Sinodului de la Constantinopol împotriva lui Chirii Lukaris
(1638), în notă textul „Mărturisirii” lui Chirii Lukaris (1629, 1633);
9. „Hotărârea” Sinoadelor antilukariene de la Constantinopol şi Iaşi (1642);
10. „Mărturisirea” ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă (1638-1642);
11. „Hotărârea” Sinodului de la Constantinopol din ianuarie 1672 ca răs
puns la întrebările lui John Cavei;
12. „Hotărârea” Sinodului de la Ierusalim, martie 1672, împotriva acuzelor
de calvinism („Scutul Ortodoxiei”);
13. „Mărturisirea” patriarhului Dositei II al Ierusalimului (1672); răspuns
punct cu punct la „Mărturisirea” lukariană;
14. „Hotărârea” Sinodului de la Constantinopol din 1691 împotriva erorilor
calvinizante ale lui loan Cariofil;
15. „Răspunsurile” Patriarhiei Ecumenice la propunerile de unire ale angli
canilor „nonjurors” (1716, 1725);
16-17. „Enciclica” din 1722 şi „Mărturisirea” de credinţă din 1727 ale
Patriarhiei Ecumenice împotriva propagandei şi acţiunilor uniate în Patriarhia
Antiohiei;
18. „Enciclica” Patriarhiei Ecumenice din 1836 împotriva misionarilor
protestanţi;
19. „Enciclica” Patriarhiei Ecumenice din 1838 împotriva inovaţiilor latine;
20. „Răspunsul” patriarhilor răsăriteni din 1848 către papa Pius IX;
21. „Refuzul” din 1868 al Patriarhiei Ecumenice la invitaţia de a participa

la Conciliul Vatican I;
22. „Hotărârea” Patriarhiei Ecumenice de condamnare a „filetismului”
(naţionalismului religios, în criza bulgară);
23. „Răspunsul” din 1895 al Patriarhiei Ecumenice la chemarea de unire
cu Roma a papei Leon XIII (enciclica „Praeclara gratulationis”);
24. „Enciclica” din 1902 a Patriarhiei Ecumenice despre relaţiile Biseri
cilor Ortodoxe autocefale şi alte chestiuni; Răspunsul aceleiaşi din 1904 la
răspunsurile Bisericilor Ortodoxe;
25. „Hotărârea” Conferinţei Panortodoxe de la Moscova (1948) împotriva
papismului;
26. „Enciclice” şi „declaraţii” ortodoxe la reuniunile mişcării ecumenice:
mesajul Patriarhiei Ecumenice din 1920; Enciclica aceleiaşi din 1952; decla
raţiile delegaţiilor ortodoxe la adunările ecumenice de la Lausanne (1920),
Edinburgh (1937), Lund (1952), Evanston (1954) şi New Delhi (1961);
27. Catalogul temelor viitorului Sinod Panortodox (Rodos, 1961);
28. Hotărârile Conferinţelor Panortodoxe II şi III (1963, 1964) privind
dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică; comunicatul întâlnirii de la
Ierusalim (1964) între patriarhul ecumenic Atenagora şi papa Paul VI;
29. Biserica Ortodoxă în dialog cu Bisericile nechalcedoniene (1965);
30. Ridicarea comună a anatemelor din 1054 pe 7 decembrie 1965: decla
raţia comună, actul sinodal al Patriarhiei Ecumenice şi actul papei Paul VI;
31. Hotărârile celei de-a IV-a Conferinţe Panortodoxe de la Belgrad (1966)
privind demararea şi temele dialogului teologic cu Bisericile Anglicană şi
Vechi-Catolică15.
Impresionantă prin vastitatea cuprinderii, colecţia Monumentelor dogmatice

şi simbolice ale Bisericii Catolice Ortodoxe realizată de profesorul Karmiris
— un instrument de lucru capital pentru specialiştii în dogmatică şi elenişti —
se prezintă mai puţin originală în plan şi mai puţin precisă în concepţie.
Planul evidenţiază o juxtapunere între „cărţile simbolice” ortodoxe ale lui
Mesoloras, de la care reţine diviziunea de tip protestant între cele trei „sim
boluri ecumenice” (secţiunea I) şi „textele simbolice mai noi” (secţiunea IV),
între care intercalează hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Liturghia hrisos-
tomiană introduse de Mihălcescu în al său „Tezaur al Ortodoxiei”. Noutatea
15 Absente din prima ediţie şi adăugate abia în ediţia a doua au fost în secţiunea I: Epis
tolele Sfântului Chirii al Alexandriei şi Sfântului Sofronie al Ierusalimului, Tomosul Sfân
tului papă Leon, Epistolele patriarhului Mihail Kerularios şi actul Sinodului din 1054,
Tomosul Sinodului palamit din 1347, fragmentele din Synodikon-ul Ortodoxiei, iar în sec
ţiunea IV: textele cu nr. 22 şi 25-36.
şi superioritatea evidentă a Monumentelor priveşte, pe de o parte, modul

riguros ştiinţific de tratare, iar, pe de altă parte, selecţia mult mai amplă din
documentele Sinoadelor Ecumenice, de la care sunt reţinute nu doar hotărâ
rile dogmatice propriu-zise, ci şi epistolele dogmatice care le-au pregătit,
precum şi canoanele disciplinare cu conţinut sau referinţă dogmatică. Osci
laţia şi lipsa de precizie transpar în ce priveşte terminologia şi concepţia.
Astfel, în locul termenului cu conotaţii confesionaliste de „cărţi simbolice”
ni se propune acela arheologic de „monumente” sau cel neutru de „texte”
„dogmatico-simbolice”. Iar motivaţia oferită în prolegomene pentru saluta-
bila noutate a introducerii documentelor şi hotărârilor antilatine din 866,
1054, 1341-1351, 1440-1441, 1727, 1838, 1848, 1868, 1898, doar pentru
„a umple un gol” şi a echilibra documentele şi hotărârile ortodoxe antipro-
testante, este puţin satisfăcătoare16.
La data apariţiei celor două ediţii ale Monumentelor, demersul profesorului
Karmiris părea nu doar să umple o lacună documentară importantă privitoare
la izvoarele dogmaticii ortodoxe, ci şi să vină în întâmpinarea unei preocu
pări panortodoxe. între temele propuse de prima Conferinţă Panortodoxă de
la Rodos din 1961 pentru a fi incluse pe agenda viitorului Sfânt şi Mare Sinod
Panortodox17, la secţiunea 1. „Credinţă şi dogmă” se numărau: a. Definirea
16 Refuzul de a reţine „Mărturisirea” latină, zisă a împăratului Mihail VIII Paleologul, de

fapt a papei Clement IV (1265-1268) care a impus-o bazileului bizantin drept condiţie a
„unirii” de la Lyon (1274), precum şi hotărârea Conciliului pseudo-unionist de la Florenţa
(1439). a cărei semnare a fost impusă ierarhilor greci de împăratul Ioan VIII Paleologul, nu
mai avea nevoie de justificări, cele două „uniri” fiind respinse de poporul ortodox. Omiterea
„Catehismului” din 1823-1824 (modificat în 1839) al mitropolitului Filaret al Moscovei, în
ciuda autorităţii şi popularităţii lui în Biserica Ortodoxă Rusă, e justificată prin nereceptarea
lui panortodoxă. Dar a motiva remarcabila iniţiativă a reintroducerii în circuitul dogmatic a
Tomosurilor dogmatice palamite din secolul XIV care au sancţionat isihasmul şi învăţătura
despre energiile necreate, doar pentru că sunt îndreptate „indirect împotriva teologiei latine”
(p. 26), e o afirmaţie inexactă istoric şi precară teologic, trădând o viziune limitată, simbolică,
antitetică, despre natura dogmatică a acestor „monumente” capitale ale Ortodoxiei.
17 Temele de la Rodos I, 1961, se grupau în opt mari capitole fiecare cu patru-cinci sub
capitole: I. Credinţă şi dogmă; II. Cultul divin (uniformizarea, participarea laicilor, consoli
darea vieţii liturgice şi a artei ortodoxe tradiţionale); III. Ordinea şi conducerea Biserici
(codificarea canoanelor, procedurile penale, viaţă monahală, despre post, formarea clerului,
impedimentele la căsătorie, calendarul); IV. Raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele
(autocefalie, autonomie, diasporă); V. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creşti
ne (cu Bisericile Romano-Catolică, protestante, Veche-Catolică şi mişcarea ecumenică);
VI. Ortodoxia în lume (cultura şi evanghelizarea, contribuţia ortodoxă la pace, libertate,
fraternitatea între popoare; pelerinajele); VII. Teme teologice (economia; canonizarea sfin
ţilor; eutanasia; incinerarea morţilor; Ortodoxia şi religiile lumii); VIII. Probleme sociale
(Ortodoxia şi trecutul, căsătoria, familia, discriminările rasiale şi transformările sociale ra
pide). In cele din urmă însă, prima Conferinţă presinodală de la Chambesy din 1976 a redus
ortodoxă a dogmei; b. Izvoarele Revelaţiei divine; c. Texte simbolice în

Biserica Ortodoxă cu autoritate deplină, relativă sau auxiliară; redactarea şi
adaptarea unei „mărturisiri de credinţă” ortodoxe unice.
Contribuţii româneşti
Dezbaterea interortodoxă şi ecumenică intensă de la mijlocul secolului XX
a avut drept efect menţinerea vie a interesului faţă de problematica „mărturi
sirilor de credinţă” în întreaga teologie ortodoxă. N-au făcut excepţie de la
aceasta nici teologii dogmatişti şi ecumenişti sau istoricii bisericeşti ortodocşi
rom âni18. Unii au fost preocupaţi de „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru
Movilă şi de Sinodul de la Iaşi. Cu ocazia împlinirii în 1942 a trei sute de ani
de la acest eveniment, a apărut o serie de publicaţii decisive: ediţia textului
grec (1942—1944)19, monografia preotului profesor Teodor Bodogae (Sibiu,
1943)20; numărul special 9-10/1942 al revistei Biserica Ortodoxă Română
sau studiul capital din 1946 al profesorului Alexandru Elian (1910—1993)21
care în 1983 publica o nouă traducere a „Mărturisirii” movilene prefaţată de
un solid studiu introductiv22. între 1942-1943, dogmatistul Vasile Loichiţă
(1881-1958) de la Cernăuţi publica o traducere a „Mărturisirii” patriarhului
Dositei23, fiind secondat în acest tip de preocupări de dogmatistul bucureş-
tean Nicolae Chiţescu (1904-1991)24. Discipol al acestuia din urmă şi al pro-
numărul temelor la zece: 1. Diaspora; 2. Autocefalia; 3. Autonomia; 4. Dipticele; 5. Calen

darul; 6. Impedimentele la căsătorie; 7. Adaptarea prescripţiilor privitoare la post: 8. Rela
ţiile Ortodoxiei cu lumea creştină; 9. Ortodoxia şi mişcarea ecumenică; 10. Contribuţia
ortodoxă la pace, libertate şi fraternitatea între popoare.
18 în anii 1930, 1931 şi 1935, ilustrul istoric bisericesc bucureştean T eodor M. Popesci
(1893-1978) publica traduceri româneşti comentate ale actelor de excomunicare din 1054
(Studii teologice, seria I, 1931, nr. 1, p. 49-68 şi nr. 2, p. 35—46), ale Enciclicei patriarhului
Fotie (ibid., 1930, nr. 2, p. 56-100) şi ale Enciclicei patriarhilor din 1848 (Biserica Ortodoxă
Română, 53, 1935, nr. 11-12, p. 546-688).
19 NlCULAE M. POPESCU / GHEORGHE 1. MOISESCU, Orthodoxos Homologia. Mărturi
sirea Ortodoxă, text grec inedit (ms Paris. 1265), text român (ed. Buzău, 1691), Bucureşti.
1942-1944.
20 TEODOR B o dogae , Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Sinodul de la
Iaşi, Sibiu, 1943.
21 A l e x a n d r u e l ia n , „Contribuţia grecească la Mărturisirea Ortodoxă”, Balcania 5
(1946), p. 79-139.
22 Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe 1642, Bucureşti, 1983.
23 VASILE L oichiţă , „Mărturisirea lui Dositei”, Candela 53-54 (1942-1943), p. 173-256.
24 N ic o la e C h iţesc u , „O dispută dogmatică din veacul al XVII-lea la care au luat parte
Dositei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanu”, Biserica Ortodoxă
Română 63 (1945), p. 319-352; „Trei sute de ani de la Răspunsul la Catehismul calvinesc
al lui Varlaam al Moldovei”, ibid., p. 618-638; „însemnătatea mărturisirilor de credinţă în
fesorului atenian Karmiris, dogmatistul sibian preotul profesor Ioan Ică sn

publica în 1961 primul studiu românesc al „Răspunsurilor” patriarhului Iere-
mia II, iar în 197325 şi o memorabilă teză de doctorat asupra „Mărturisirii”
lui Mitrofan Kritopulos şi a întregii problematici a „mărturisirilor de credinţă”
din secolul XVII în lumina secolului XX26. în 1984, istoricul bisericesc
bucureştean, preotul profesor Ioan Rămureanu (1910-1988), publica şi el un
temeinic studiu despre „Mărturisirea” patriarhului Ghenadie Scholarios27.
Pe acest fond a apărut ideea realizării în etape a unei versiuni româneşti a
colecţiei karmirisiene a Monumentelor dogmatico-simbolice ale Bisericii
Catholice Ortodoxe, idee născută din dorinţa de a face accesibile studenţilor
şi doctoranzilor în teologie sistematică, într-un corpus unitar, izvoarele capi
tale ale acestei discipline reprezentate de hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi
„Mărturisirile de credinţă” ortodoxe, traduse doar în parte şi publicate spo
radic în reviste dificil accesibile. în cadrul seminarului cu doctoranzii în teo
logie sistematică de la facultatea din Sibiu am prezentat între anii 1984—1985
traducerile comentate ale câtorva din aceste texte inexistente încă în limba
română: „Mărturisirea de credinţă a Sfântului Grigorie Palama”28, „Mărturi
sirea de credinţă” a Sfântului Marcu Eugenicul sau importantul moment
dogmatic bizantin reprezentat de „Sinodiconul Ortodoxiei”29.
Investigaţiile pe care le-am desfăşurat în această direcţie au primit un im
bold, dar şi o preţioasă orientare din partea importantului studiu consacrat
„textelor simbolice în Biserica Ortodoxă”30 de Vasili Krivoşein (1900-1985)
— arhiepiscop rus al Bruxelles-ului, fost monah athonit, erudit patrolog şi
editor, în colecţia „Sources Chrétiennes”, al Catehezelor Sfântului Simeon
cele trei mari confesiuni creştine”, Ortodoxia 7 (1955), nr. 4, p. 483-512; „Mărturisirea de
credinţă a Papei Paul al VI-lea”, ihid., 21 (1969), nr. 2, p. 257-269.
25Ioan Ică sn , „Importanţa dogmatică a Răspunsurilor Patriarhului Ieremia al 11-lea”,
Ortodoxia 13 (1961 ), nr. 3, p. 368-392.
26 Cf. supra nota 12.
27Ioan Rămureanu, „Mărturisirea de credinţă a patriarhului ecumenic Ghenadie Scho
larios”, Ortodoxia 36 (1984), nr. 4, p. 462-499. Anterior, orientalistul AUREL DECEI publi
case şi „Versiunea turcească a confesiunii Patriarhului Ghenadie 11 Scholarios scrisă la
cererea sultanului Mehmet II”, în Omagiu înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan Mitro
politul Ardealului la douăzeci de ani de păstorire, Sibiu, 1940, p. 372-410.
28 IOAN I. ICĂjr, „Mărturisirea de credinţă a Sfântului Grigorie Palama” (studiu introductiv
şi traducere), Mitropolia Ardealului 29(1984), nr. 7-8, p. 476-490.
29 Ioan I. IcĂ jr, „Synodiconul Ortodoxiei” (studiu introductiv şi traducere), Mitropolia
Ardealului 30 (1985), nr. 7-8, p. 440-457.
30 B asile K r ivoch Éine , „Les textes symboliques dans l’Église Orthodoxe”, Messager de
l'Exarchat du Patriarche Russe dans Europe Occidentale, nr. 48 (1964), p. 197-217; nr. 49
(1964), p. 10-23 şi nr. 50 (1965), p. 71-82; precum şi continuarea „La composition et la
publication d’une confession unique de la foi orthodoxe”, ibid., nr. 54-55(1966), p. 71-74.
34 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
Noul Teolog. Studiul era un răspuns la îndemnul Conferinţei Panortodoxe

Rodos I ca teologii să discute şi să evalueze temele propuse pentru a fi dis
cutate de viitorul Sinod Panortodox, dar şi o recenzie critică a Monumentelor
profesorului Karmiris. în spiritul neopatristic al teologiei din secolul XX (pe
linia articulată în 1936 de preotul profesor Georges Florovsky), arhiepisco
pul Vasili formula aceeaşi judecată critică severă asupra „mărturisirilor de
credinţă” din perioada postbizantină. Elaborate într-un climat de polemică
confesională, în care era invocată ca argument în confruntarea europeană
dintre romano-catolicism şi protestantism, Ortodoxia s-a văzut nevoită să-şi
precizeze poziţia atât faţă de romano-catolicism, cât şi faţă de protestantism;
a făcut-o însă imitând modèle străine (confesiuni, catehisme), răspunzând
într-un limbaj străin, scolastic, unor probleme străine de Ortodoxie şi prelu
ând un stil de abordare şi argumentaţie din teologia scolastică, care au avut
drept efect înstrăinarea de tradiţia patristică autentică sau falsificarea ei prin
„pseudomorfoză” (cristalizarea fondului spiritual răsăritean în forme cultu
rale scolastice occidentale). Ca atare, autoritatea lor este inevitabil una limi
tată, ele fiind documente doctrinare cu valoare secundară şi relativă, istorică
şi orientativă, nu definitorie. Pentru arhiepiscopul Vasili, nu poate fi aşadar
vorba în nici un caz de o recunoaştere oficială a lor de către viitorul Sinod
Panortodox ca texte cu autoritate, normative pentru Ortodoxie, pe acelaşi
plan cu Simbolurile de credinţă sau hotărârile Sinoadelor Ecumenice. în
acest punct intervine critica la adresa lui Karmiris (şi a predecesorilor lui în
teologia „simbolică”). întâi de toate, este respinsă teoria occidentală a celor
„trei Simboluri ecumenice” ale Bisericii vechi (ea apare prima dată în „Cartea
Concordiei” luterană din 1577): Biserica Ortodoxă nu recunoaşte decât un
singur „Simbol de credinţă” ecumenic, cel Niceo-Constantinopolitan din 381,
declarat definitiv şi imuabil de Sinoadele III (431) şi VIII Ecumenic (880-881 );
faţă de acesta, „Simbolul” zis „Apostolic”, o modificare a Simbolului bap
tismal al Bisericii Romei din secolul III, este doar un Simbol local, occiden
tal, necunoscut în Răsărit, prea succint şi insuficient de precis; iar aşa-zisul
„Simbol Atanasian”, un text latin târziu, din secolul V, cu circulaţie limitată
şi expresie a unei teologii trinitare discutabile, este în întregime inacceptabil
pentru ortodocşi. în Ortodoxie, îndată după Simbolul Niceo-Constantinopo
litan vin ca autoritate hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice
(325-787), cu precizarea că, spre deosebire de Simbolul Niceo-Constantino-
politan, acestea nu sunt texte definitive şi imuabile: ele admit în principiu
comentarii, dezvoltări şi explicitări ulterioare (reformulări care permit, de
exemplu, posibilitatea unei reconcilieri dogmatice cu Bisericile nechalcedo-
niene). Numărul celor şapte Sinoade Ecumenice însă nu trebuie privit drept
exclusiv; în opinia ierarhului rus, alte câteva sinoade bizantine trebuie con
firmate şi recunoscute ca egale în valoare în hotărârile lor dogmatice cu

Sinoadele Ecumenice: 1. Sinodul de la Constantinopol din 879-880, care a
fost de altfel celebrat ca ecumenic, realizând reconcilierea între Răsăritul şi
Occidentul creştin dezbinate ca urmare a crizei fotiene, şi ca atare ar putea
servi drept precedent şi model pentru dialogul teologic şi o reconciliere vii
toare cu Biserica Romano-Catolică; 2. Sinoadele de la Constantinopol din
1156-1157 care, dând o explicaţie teologică ecfonisului liturgic „Că Tu eşti
Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci...”, disputat în epocă, oferă o expresie au
tentic ortodoxă a dogmei euharistice a Bisericii; 3. cele trei Sinoade de la
Constantinopol din 1341, 1347, 1351, care au apărat isihasmul contestat în
epocă şi au dogmatizat învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre energi
ile necreate dumnezeieşti ca bază şi posibilitate a îndumnezeirii omului prin
har. Se impune să mai fie receptate şi recunoscute la nivel panortodox şi
„Mărturisirea” de credinţă a Sfântului Grigorie Palama aprobată de Sinodul
din 1351, precum „Mărturisirea” ortodoxă a Sfântului Marcu Eugenicul, sin
gurul ierarh bizantin care a refuzat să semneze hotărârea şi dogmele papale
adoptate de conciliul pseudo-unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439).
La atât s-ar reduce, în opinia arhiepiscopului Vasili, textele dogmatice cu
autoritate de simbol de credinţă pentru întreaga Ortodoxie, întrucât doar ele
exprimă cu fidelitate Tradiţia apostolică a Bisericii. Locul lor vine îndată
după Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, a căror interpretare
corectă o fac cu putinţă. îndată după ele vin Liturghia şi cultul Bisericii. Se
poate spune fără nici o exagerare — susţine arhiepiscopul Vasili — că ana-
foralele euharistice — mai ales cea a Sfântului Vasile cel Mare, o sinteză a
întregii teologii trinitare, hristologii, soteriologii şi ecleziologii ortodoxe — nu
sunt cu nimic mai prejos ca autoritate teologică şi dogmatică decât hotărârile
Sinoadelor Ecumenice, ele fiind aşadar un izvor şi o rădăcină principală a
credinţei ortodoxe. Operă a Sfinţilor Părinţi, imnografia bizantină exprimă
şi ea dogmatica şi învăţătura ortodoxă într-un mod autentic şi profund (mult
mai limpede şi mai exact decât mărturisirile scolastice din secolul XVII).
Pentru a fi corect înţelese şi receptate, toate „textele simbolice” ale Bisericii
Ortodoxe trebuie, ca regulă generală, judecate şi citite în lumina şi în spiritul
întregii tradiţii patristice a Bisericii.
Proiectul unui Sinodicon al Ortodoxiei
Folosind sugestiile oferite de acest important studiu al arhiepiscopului

Krivoşein, în anii 1984-1987 am întreprins ca doctorand o serie de investi
gaţii şi analize ţinând de istoria dogmelor cu privire la definiţiile Sinoadelor
Ecumenice şi importanţa lor dogmatico-simbolică, cu referire specială la
36 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
definiţia Sinodului VII Ecumenic31, şi mai cu seamă cu privire la sinoadele

dogmatice bizantine: atât la cele din perioada împăraţilor Comneni (1080-
1185)32 şi la cele palamite din secolul XIV, cât şi la cel foarte important de
la Constantinopol din 128533, care, denunţând pseudo-unirea de la Lyon, a dat
în tomosul său dogmatic (în formularea patriarhului Grigorie II Cipriotul)
cea mai fină expresie a pnevmatologiei ortodoxe. Toate aceste studii au fost
redactate pe baza unor traduceri româneşti prealabile ale textelor acestor
sinoade. In urma lor, proiectul iniţial, al unei simple traduceri româneşti a
colecţiei profesorului Karmiris de Monumente dogmatice şi simbolice ale
Bisericii Catholice Ortodoxe, a fost regândit şi amplificat într-altul, mai vast,
intitulat „Sinodiconul Ortodoxiei. Integrala hotărârilor dogmatice şi cano
nice ale Sinoadelor Ecumenice şi ale Marii Biserici din Constantinopol” şi
prevăzut în trei volume34:
31 Cf. IOAN ICÂ JR, „Definiţia hristologică a Sinodului VI Ecumenic şi importanţa ei

dogmatică şi simbolică”, Mitropolia Ardealului 32 (1987), nr. 1, p. 22-56.
2 Cf. IOAN ICÂ JR, „Sinoadele bizantine din epoca Comnenilor şi importanţa lor dogma
tică”, Revista teologică 74 (1992), nr. 1, p. 12-33.
33 Cf. IOAN ICÂ JR, „Sinodul constantinopolitan din 1285 şi învăţătura despre Sfântul Duh
a patriarhului ecumenic Grigorie II Cipriotul în contextul controversei despre Filioque”,
Mitropolia Ardealului 32 (1987), nr. 2, p. 47-78.
34 Pentru realizarea lui am utilizat textele editate în principalele colecţii de acte sinodale
şi canonice. începând cu faimoasele colecţii de acte sinodale ale iezuitului P hillipe L abbe
(1607-1667) şi G. COSSART (17 voi., 1671-1672), reprodusă în 23 de volume in folio la
Veneţia în 1728-1730, suplimentată în 1742-1752 de G iuseppe D om enico M ansi (1692-
1769), episcop romano-catolic de Lucea, care a reeditat apoi întreaga colecţie (până în seco
lul XV la Conciliul de la Florenţa) în 31 de volume in folio editate la Veneţia între 1753-1798:
Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio; deşi pe drept cuvânt aspru criticată, e
colecţia cea mai răspândită primind între 1901-1927 sub îngrijirea asumpţionistului Louis
P etit şi o continuare de 26 volume — în total deci sunt 57 de volume in folio — mergând
până la Conciliul Vatican I, inclusiv. Pentru Sinoadele Ecumenice III—V există ediţia critică
monumentală a lui E duard SCHWARTZ (1858-1940) şi J. S tr aubinger : Acta Conciliorum
Oecumenicorum (1914-1941), continuată în prezent J. Straub (n. 1912) şi R. R iedinger
(n. 1924). La ortodocşi există o singură tentativă de a da o colecţie de acte sinodale: cea a
arhimandritului SPYRIDON MELIAS: Ton hieron Synodon nea kai dapsilestate sylloge, Vene
ţia, 1761-1762, 2 voi. in folio: voi. I, de la Sinodul apostolic până în 431, 744 p. in folio:
voi. II, Sinoade din intervalul 449-1643, 1034 p. Ortodocşii au fost interesaţi nu atât de
actele sinodale, ci, pragmatic, doar de canoanele acestora, şi aici toţi (Nicodim, Rallis /
Potlis, Şaguna etc.) au folosit excelenta ediţie realizată de eruditul teolog şi episcop anglican
WlLLIAM B everidge (1637-1708) intitulată Synodikon sive Pandecte Canonum SS. Apos-
tolorum et Conciliorum ab Ecclesia Graeca receptorum nec non canonicarum SS. Patrum
Epistolarum, 2 voi., Londra, 1672: 1. Canoanele apostolice şi ale Sinoadelor Ecumenice şi
locale; 2. Canoanele Sfinţilor Părinţi şi Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares (1335),
toate cu rezumatele lor şi comentariile lui Zonaras şi Valsamon (secolul XII). Ediţia
Beveridge stă la baza atât a Pidalion-ului monahilor Agapie şi Nicodim, Leipzig, 1800, cât
şi a Enchiridion-u\m mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu, 1871.
I. 325-843: 1. Sinopse bizantine despre Sinoadele Ecumenice: aşa-numitul

„Synodicus Vetus”, epistolele patriarhilor ecumenici Gherman I, Fotie şi
Gherman II; şi sinopsa mitropolitului Nil al Rodosului (secolul XIV) despre
cele nouă Sinoade Ecumenice; 2. Documentele oficiale ale celor şapte Si-
noade Ecumenice (325-787): definiţii dogmatice, canoane şi corespondenţele
prealabile şi ulterioare între împăraţi, patriarhi, papi; 3. Duminica şi Sino-
diconul Ortodoxiei (843): canonul imnografic, Sinodiconul propriu-zis (pro
log, aclamaţii, anateme) din 843, dar şi cu toate adaosurile şi completările
constantinopolitane şi locale până în secolul XV (după ediţia exemplară a
lui J. Gouillard, 1967).
II. 843-1484: 1. Sinodul VIII Ecumenic (Constantinopol, 879-880) şi ulti
ma reconciliere între Răsăritul şi Apusul creştin; 2. Tomosul Unirii (920) şi
sfârşitul disputei tetragamice; 3. Schisma din 1054 dintre Occidentul latino-
germanic şi Răsăritul romano-ortodox (corespondenţe şi sentinţe de excomu
nicare)35; 4. Sinoadele şi controversele teologice în epoca Comnenilor (1092,
contra lui Leon al Chalcedonului despre icoane; 1117, contra lui Eustratie al
Niceii despre unirea ipostatică; 1156-1157, contra lui Sotirih Pantevghenos
despre sensul ecfonisului „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci”;
1166-1170, despre sensul versetului „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”;
disputa epistolară despre primatul papal şi unirea Bisericilor din anii 1198—
1205: papa Inocenţiu III şi patriarhul Ioan X Kamateros); 5. Respingerea
„unirii” de la Lyon (1274) în documente şi corespondenţe şi Tomosul anti-
latinofron cu dogma ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt definită de
Sinodul de la Constantinopol din 128536; 6. Sinoadele constantinopolitane din
Colecţia canonică ortodoxă cea mai completă şi ştiinţifică este cea publicată în 6 volume
la Alena între 1852-1859 de G heorghios Rallis (1805-1883) şi M ihail Potlis sub gene
ricul Syntagma ton îheion kai hierăn kanondn şi care editează corpusul canoanelor însoţite
de comentariile canoniştilor bizantini Aristen, Zonaras şi Valsamon după cum urmează:
I. Nomocanonul în XIV titluri al patriarhului Fotie (1852); 2. Canoanele apostolice şi ale
Sinoadelor Ecumenice (1852); 3. Canoanele Sinoadelor locale (1853); 4. Canoanele Sfin
ţilor Părinţi (1854); 5. Legile imperiale şi hotărârile patriarhale dintre 911-1835 (1855);
6. Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares (1859). Cf. critica severă a benedictinului
J. -B. P itra (1812-1889), Des canon set des collections canoniques de l ’Église Grecque
d'après l ’édition de M. G. A. Rhalliprésident de l ’Aréopage, Paris, 1858.
Ultima ediţie critică a canoanelor e cea a iezuitului Pericles-P ierre Ioannou (1904-1972)
în seria „Codificazione Canonica. Fonti” 9: Discipline generale antique (IV e-IX e s.),
Grottafenrata, 1962-1964, 3 tomuri în 4 volume.
35 Cf. I oan Ică jr , „950 de ani de la Marea Schismă. Interpretări şi documente”, Revista
teologică 86 (2004), nr. 3, p. 8-41, şi nr. 4, p. 79-113.
36 Cf. I o a n I c ă j r , „Tomosul Sinodului constantinopolitan din 1285 — precizarea
pnevmatologiei ortodoxe şi replică la învăţătura latină despre Filioque”, Studii teologice,
seria a IlI-a, 2 (2006), nr. 3, p. 120-144.
1341, 1347, 135137 şi 1368: apărarea isihasmului, dogmatizarea energiilor

necreate şi refuzul scolasticii; 7. Respingerea „unirii” şi a dogmelor papale
de la Florenţa (1439) în intervenţiile, mărturisirea de credinţă şi enciclica
Sfântului Marcu Eugenicul şi în Sinodul constantinopolitan din 1484.
III. 1573-1895: Mărturisirile de credinţă, răspunsurile şi hotărârile dog
matice ale Patriarhiei Ecumenice din disputele şi controversele din secolele
XVI-XIX provocate de ecourile Reformei, precum şi de misiunile protes
tante şi romano-catolice în Răsărit: în esenţă, textele cu numerele 6-23 din
partea a IV-a a „Monumentelor” lui Karmiris38.
Limitele unui Sinodicon

Sub titlul generic de „Sinodicon”, acest proiect — realizat, în ce priveşte
primele două volume, în proporţie de circa 80% până în anul 2000 — îşi
propunea să refacă o colecţie ideală de documente dogmatico-canonice ale
Ortodoxiei (inexistentă ca atare în vechile colecţii manuscrise bizantine)
puse sub autoritatea instituţiei reprezentative a Bisericii răsăritene: sinodul,
ecumenic şi constantinopolitan pentru perioada bizantină şi postbizantină.
Pentru o mai bună înţelegere a sensului hotărârilor dogmatice şi pentru a
evita fundăturile doctrinarismului abstract, toate textele fundamentale au fost
situate cât mai exact în contextul lor istoric; de aici, ca noutate, accentul pus
pe restituirea corespondenţelor oficiale preliminare şi posterioare Sinoadelor
Ecumenice sau altor sinoade decisive şi purtate între împăraţi, patriarhi şi
papi. Tergiversarea editării, determinată de dimensiunile proiectului şi pre
caritatea mijloacelor editorului, dar şi de scrupulele ştiinţifice ale realizato
rului — de obligaţia cronofagă şi solicitantă de a verifica exactitatea surselor
şi procurarea ediţiilor, dar şi de a reface etapele unor controverse în interiorul
tablourilor unor lumi şi perioade extrem de diverse —, ascundea o frustrare
de principiu: capcanele doctrinarismului erau evitate, dar cu riscul căderii în
istorism şi arhivistică. Sentimentul de disconfort era accentuat de faptul că
întreg procesul de concepţie şi elaborare s-a desfăşurat într-un context teo
logic şi social precis, cu exigenţe de neocolit la o abordare onestă. Istoric
privind lucrurile, „Sinodiconul” a fost elaborat ca proiect în ultimii ani
sumbri şi lipsiţi de perspectivă ai domniei comunismului ceauşist — într-o
Românie pauperizată şi terorizată, în care perspectivele Ortodoxiei păreau
închise de dictatura ideologică a partidului şi de controlul strict al societăţii
37 Cf. IOANICĂ JR, „Tomosul Sinodului constantinopolitan din 1351, principalul document
oficial al dogmei energiilor necreate”, Studii teologice, seria a IlI-a, 1 (2005), nr. 1, p. 65-111.
38 Şi unele completări după MANUEL G ede ON (1854-1943: Kanonikai diataxeis ton pa-
triarchdn Konstantinoupoleos, I—II, Constantinopol, 1889-1890.
C a n o n u l ş i c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic
39
în sprijinul realizării unei utopii dezumanizante — şi în primul deceniu agitat

al României postcomuniste, în euforia libertăţii recâştigate, dar şi cu dificul
tăţile inerente ale reinserării unei Biserici Ortodoxe marginalizate într-un nou
context social şi cultural39.
Contextul postdecembrist: derută şi criză

Revirimentul spiritual care a urmat după decembrie 1989 n-a avut însă
parte de roadele scontate, în mare măsură din cauza lipsei unui proiect
pedagogic, catehetic şi de mediere a credinţei ortodoxe în toate segmentele
vieţii sociale, inspirat din izvoarele ei autentice. Inflaţia absurdă şi inutilă a
facultăţilor de teologie a dus la proliferarea amatorismului şi imposturii, vizi
bile în acelaşi timp în producţia editorială religioasă lipsită de profesiona
lism, rigoare ştiinţifică şi responsabilitate intelectuală şi eclezială. Cu excepţii
notabile în generaţia de tranziţie şi semne promiţătoare la reprezentanţii noii
generaţii de teologi de după 1989, criza latentă a teologiei şi a învăţământului
teologic dinainte de 1989 s-a amplificat exponenţial luând proporţii neli
niştitoare. Deruta teologiei instituţionale s-a repercutat practic în rezultatele
precare ale învăţământului religios reintrodus în sistemul şcolilor de stat — în
condiţiile absenţei unui proiect catehetic şi pedagogic alternativ al Bisericii
— şi în eşecul stabilirii unui dialog autentic şi permanentizat între teologi şi
intelectuali. Rezultatul previzibil a fost neapariţia, iarăşi cu excepţii care
întăresc însă regula, a unei veritabile culturi teologice. Pe fondul menţinerii
polarizării reciproc păgubitoare între o teologie sau duhovnicie neculturale
şi o cultură lipsită de repere spirituale, intervalul mediator atât de necesar a
fost ocupat de retorici jurnaliste patetice sau eseisme sofisticate. în vidul
ideologic creat de dispariţia comunismului, pe fondul frustrărilor sociale şi
individuale create de revenirea la capitalism, de occidentalizarea şi globali-
zarea accelerată a vieţii sociale, s-au manifestat riscurile derapajului Orto
doxiei prin reducerea acesteia fie la o ideologie populistă, etnocentristă,
identitară şi antioccidentală, fie la un pietism individualist sau parohial, pe
fondul exasperării clişeelor antiintelectualiste, a rutinei ritualiste, a monolo-
gurilor autoritare sau a dezorientării monahismului. Proliferarea secundarului,
inflaţia accesoriului, absenţa dezbaterilor şi a fenomenelor conexe ascund o
constatare dureroasă şi alarmantă: ignorarea copleşitoare a fundamentelor şi
izvoarele vii ale credinţei şi Revelaţiei atât în şcolile de teologie, cât şi în
viaţa Bisericii şi societăţii, tot mai secularizate în ansamblul ei. Dogmatis
39 O trecere în revistă şi o diagnoză a situaţiei am încercat în „Dilema socială a Bisericii

Ortodoxe Române: radiografia unei probleme”, Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu,
2002, p. 527-564.
mul abstract, ritualismul formalist sau magic, dezordinea canonică, absenţa

Bibliei — sunt tot atâtea simptome de degradare a vieţii ecleziale, generate
şi întreţinute de permanenţa unei teologii de şcoală, abstracte şi rigid com
partimentate, prizonieră unui model anacronic.
Proiectul Deisis — o neopatristică asumată reflexiv

Receptarea şi dezvoltarea perspectivelor deschise de teologia „neopatris
tică” în România a continuat să rămână un deziderat imperios — o situaţie
paradoxală, dacă avem în vedere faptul că „sinteza neopatristică” cea mai
vastă şi conturată din întreaga teologie panortodoxă şi intercreştină e cea a
preotului profesor Dumitru Stăniloae. Pentru a compensa această situaţie,
am conceput în 1994 proiectul editorial Deisis cu scopul mărturisit de a ţine
în actualitate programul gândirii teologice „neopatristice”. De-a lungul ani
lor acesta s-a construit pe mai multe linii teologice şi culturale, recuperând
pentru teologia românească opere şi repere de neocolit ale tradiţiei duhovni
ceşti şi ale teologiei ortodoxe contemporane. Alături de scrierile Cuvioşilor
Siluan Athonitul, Paisie Velicikovski, Vasile de la Poiana Mărului, Ioan din
Kronştadt, Cosma Etolianul, ale părinţilor de la Schitul Mare sau ale mona
hilor Teoclit Dionisiatul şi Emilianos de la Simonos Petras, au văzut lumina
tiparului părţile a Il-a şi a IlI-a ale scrierilor Sfântului Isaac Şirul, operele
complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale lui Teolipt al Filadelfiei şi
s-a început publicarea operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama şi
Evagrie Ponticul (în exegezele eremitului benedictin Gabriel Bunge). Ală
turi de aceste izvoare spirituale, serii speciale au fost dedicate sintezelor şi
monografiilor pe teme de spiritualitate răsăriteană (Tomâs Spidlik, lrenee
Hausherr), despre gândirea preotului profesor Dumitru Stăniloae (Maciej
Bielawski, Jiirgen Henkel, Calinic Berger), ca şi iniţierilor în universul spiri
tual al unor figuri definitorii ale teologiei patristice (Dionisie Areopagitul,
Evagrie, Origen, Ioan Cassian, Efrem Şirul, Grigorie Teologul, Nicodim
Aghioritul), restituirii unor repere fundamentale ale teologiei româneşti
(Nicolae Mladin, Nae Ionescu, Nichifor Crainic), gândirii sociale şi bioeticii
ortodoxe (H. T. Engelhardt jr), dar şi celei mai importante gândiri filozofice
contemporane privitoare la creştinism şi religie, cum este fenomenologia fran
ceză contemporană (Michel Henry, Jean-Luc Marion, Jean-Yves Lacoste).
Sunt prezenţi cu monografii esenţiale şi teologi ortodocşi contemporani de
talia părinţilor profesori Andrew Louth sau Alexander Golitzin, Makarios
Simonopetritul sau Karl Christian Felmy (proaspăt convertit la Ortodoxie),
în conformitate cu programul „neopatristic” asumat încă de la debut prin
editarea în 1993-1994 a trei lucrări fundamentale pentru teologia ortodoxă
a secolului XX: Ascetica şi mistica ortodoxă din 1947 a preotului profesor
C a n o n u l şi c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic
41
Dumitru Stăniloae, cursul din 1945-1946 despre Vederea lui Dumnezeu al

lui Vladimir Lossky sau antropologia neopatristică neegalată din Zoon the-
oumenon (Animal îndumnezeit), cartea din 1979 a lui Panayotis Nellas.
Geneza neopatristicii ortodoxe în anii ’30: Paris şi Sibiu

Geneza gândirii teologice novatoare în Ortodoxia secolului XX s-a produs
în anii ’30 ai secolului trecut simultan la Paris şi la Sibiu. în 1926, devenea
profesor de patristică la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge” al
emigraţiei ruse, înfiinţat cu un an în urmă, biologul şi chimistul Gheorghi
Florovski (n. 1893); în 1932, acestuia i s-a alăturat ca profesor de drept ca
nonic un alt intelectual din emigraţie, Nikolai Afanasiev (n. 1893). Figura
dominantă în institut era însă cea a profesorului de dogmatică, preotul profe
sor Serghi Bulgakov (1871-1944); fost profesor de economie politică, mar
xist legal, în Rusia prerevoluţionară, acesta se convertise la Ortodoxie după
revoluţia din 1905 sub influenţa filozofiei religioase a lui Vladimir Soloviov
(1853-1900), devenind preot în 1917. Adeptul unei teologii speculative con
stituită printr-o speculaţie filozofică liberă asupra dogmelor, preotul profesor
Serghi Bulgakov a publicat la Paris o masivă trilogie (Mielul lui Dumnezeu,
1933; Mângâietorul, 1936; Mireasa Mielului, 1945), în care dogmatica
ortodoxă — hristologia, pnevmatologia şi ecleziologia — erau rescrise în
cheia unei gândiri teologico-filozofice inspirate din motivul unitotalităţii so-
fiologice. în protest deschis faţă de orice interpretare filozofic-abstractă a
dogmaticii, atât în registru scolastic-tomist, cât şi idealist-modem — pe care
în celebra sa carte Căile teologiei ruse (1937) le-a denunţat drept „pseudo-
morfoze” inacceptabile ale Ortodoxiei — , părintele Florovski a pledat des
chis pentru revenirea creatoare la modelul de teologhisire al Sfinţilor Părinţi
— pe care i-a prezentat în două suite de portrete micro-monografice: Părinţii
din secolul IV (1931) şi Părinţii din secolele V-VII (1933) — şi la o gândire
teologică recentrată hristologic şi eclezial pe misterul lui Totus Christus,
Caput et corpus şi schiţată într-o serie de studii şi eseuri pe teme ecleziolo-
gice şi ecumenice40. în acelaşi timp, în primele sale studii din 1933-193441,
Nikolai Afanasiev demonta implacabil structura scolastic-juridică, de tip
40 Cf. The Collected Works o/GEORGES F lOROVSKY (ed. R. S. Haugh), 14 voi., Belmont
MA - Vaduz (Liechtenstein), 1971-1989, şi monografia lui C h . K unkel , Totus Christus.
Die Theologie Georges V. Florovskys (Forschungen zur systematischen und okumenischen
Theologie 62), Gottingen, 1991.
41 „Canoane şi conştiinţă canonică” (1933), completat cu „Neschimbător şi vremelnic în
canoanele bisericeşti” (1936); şi „Două idei de Biserică universală” (1934), primul şi ulti
mul apărute în Put (Calea), revista filozofico-teologică a emigraţiei ruse din Paris condusă
de N. A. Berdiaev.
universalist, abstract, a ecleziologiei medievale şi contemporane, şi pleda

pentru revenirea la concretul unei ecleziologii euharistice, locale, de tip sacra
mental, pe care o va schiţa într-o serie de cercetări şi studii menite să facă
parte dintr-o amplă sinteză ecleziologică sub titlul Biserica Duhului Sfânt, din
care nu s-a publicat în 1971 (postum) decât prima parte, restul capitolelor
rămânând schiţate în diverse studii dispersate.
Neopatristica palamită
în 1930, foarte tânărul profesor de dogmatică din Sibiu, Dumitru Stăniloae
(n. 1903), proaspăt sosit de la Paris cu fotografiile codicelor manuscrise cu
prinzând opera inedită a Sfântului Grigorie Palama, publica în Anuarul Aca
demiei Teologice Andreiane din oraşul de pe Cibin un prim studiu despre
„Calea spre lumina dumnezeiască” în teologia marelui ierarh isihast bizantin
din secolul XIV42, iar în 1932 publica tot aici prima traducere modernă după
manuscrise a două tratate din Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti (I, 2 şi 3)43
ale aceluiaşi, prin care inaugura receptarea modernă a teologiei palamite, pe
care a ilustrat-o cu prima monografie cu adevărat ştiinţifică asupra vieţii şi
învăţăturii isihastului, teologului şi arhiepiscopului Tesalonicului, apărută la
Sibiu în 193844. După delimitarea critică în 1939 şi 1941 faţă de metafizica
şi filozofia agnostică a religiei ale lui Lucian Blaga şi după remarcabila sin
teză de hristologie din 194345, în ultimii ani ai războiului şi primii ani ai
ocupaţiei sovietice şi ai instaurării regimului comunist în România, dogma
tistul sibian a revenit, ca la unicele temeiuri de rezistenţă spirituală autentică
în faţa terorii care se instaura, la izvoarele rugăciunii duhovniceşti şi ale lu
minii din inimă cuprinse în Filocalie46. Pe baza lor şi a scrierilor palamite
a redactat excepţionala sinteză de teologie „Ascetica şi mistica ortodoxă”,
prezentată în 1947 sub formă de curs la Facultatea de Teologie din Bucureşti
şi publicată abia în 1981 sub titlul Spiritualitatea ortodoxă, ca al treilea volum
al unui foarte arid şi scolastic tratat de Teologie morală ortodoxă. Intuiţia de
principiu a preotului profesor Dumitru Stăniloae — cea a unităţii indisocia-
bile în tradiţia ortodoxă autentică, patristică şi bizantină, între teologie şi
spiritualitate, între dogme şi experienţa mistică de tip filocalie şi isihast —
42 D umitru S tăniloae , „Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama”,

Anuarul Academiei Teologice Andreiane, Sibiu, VI (1929-1930), p. 55-77.
43 Ibid. IX (1932-1933), p. 5-70.
44 DUMITRU Stă n ilo a e , Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama cu trei [de fapt
patru] tratate traduse (Seria teologică 10), Sibiu, 1938.
45 DUMITRU S t ă n il o a e , Iisus Hristos sau restaurarea omului (Seria teologică 24),
Sibiu, 1943.
46 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii (voi. I-IV, Sibiu, 1946-1948).
fusese anticipată în teologia românească de către Nichifor Crainic (1889-1972),

teolog laic, scriitor şi publicist, creatorul la începutul anilor ’30 al primei
catedre şi autorul primului curs de ascetică şi mistică ortodoxă (Bucureşti,
1936), care a asigurat Ortodoxiei autentice un puternic impact în mediile
culturale româneşti din epoca interbelică.
în aceiaşi ani, la Paris, intuiţia naturii mistice, nespeculative, a teologiei
ortodoxe a fost explicitată — în distanţare critică faţă de „sofiologia” bulga-
koviană (acuzată de „erezie” în 1935) şi plecând de la aprofundarea gândirii
lui Dionisie Areopagitul — de către tânărul teolog laic Vladimir Lossky
într-o carte mică din 1944, dar care avea să se bucure de un imens şi justifi
cat succes47. Născut în 1903 şi decedat prematur în 1958, Vladimir Lossky
n-a avut răgazul redactării unei sinteze teologice, ale cărei linii pot fi deduse
însă din cele câteva zeci de studii şi articole remarcabile prin pătrundere,
claritate şi forţă de sinteză.
în chiar anul în care Lossky se muta la Domnul, preotul profesor Dumitru
Stăniloae intra pentru cinci ani în infernul închisorilor comuniste. Devenit,
prin suprimarea catedrei de mistică în 1948, profesor de dogmatică pentru
doctoranzi, a elaborat şi publicat în intervalul 1948-1958, cât şi 1964—1978
câteva zeci de studii erudite de teologie comparată, abordând practic toate
temele dogmaticii ortodoxe. Profitând de dezgheţul ideologic al anilor ’60—’70,
bătrânul profesor (pensionat în 1973) a exploatat din plin oportunitatea ofe
rită, publicând în ritm alert la Bucureşti în deceniul 1976-1986 lucrările sale
capitale: volumele V-X ale Filocaliei româneşti (1976-1981), cele trei vo
lume ale Teologiei dogmatice ortodoxe în 1978, Spiritualitatea ortodoxă în
1981, iar în 1986 Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă. Alcătuind
o involuntară trilogie — dogmatică, mistică, Liturghie — , ele reprezentau la
sfârşit „sinteza neopatristică” creatoare a cărei necesitate fusese clamată cu
o jumătate de secol în urmă de preotul profesor Gheorghi Florovski la Con
gresul de teologie ortodoxă de la Atena, din 1936. Depăşirea scolasticii —
răspunsul dat peste ani Dogmaticii şi Simbolicii scolastice ale lui Andrutsos —
era operată aici în dublu sens: intelectualismul abstract al acesteia era înlo
cuit de criteriul experienţei mistice de tip isihast, iar esenţialismului tomist
(şi individualismului modem) i se opunea personalismul comunitar şi ener
getic ca model al comuniunii trinitare şi ecleziale între Dumnezeu, om şi
creaţie: implicită în dogme, această comuniune se realizează concret în dubla
experienţă a coborârii lui Dumnezeu şi a urcuşului personal-mistic şi comu-
nitar-liturgic al credinciosului şi Bisericii spre împărăţia Sfintei Treimi.
47 V ladim ir L ossky , E ssa i s u r la th é o lo g ie m y stiq u e d e l'É g lis e d ’Orient, Paris, 1944,

şi studiile din volumul postum À l ’im a g e e t à la re sse m b la n c e d e D ie u , Paris, 1967.
Acesta e, redus la esenţă, sensul „sintezei neopatristice” lăsată moştenire de

preotul profesor Dumitru Stăniloae teologiei româneşti şi celei internaţionale,
iar receptarea ei la nivelul instituţiilor Bisericii şi transmiterea modelului ei
de teologhisire în şcolile teologice e una din priorităţile momentului actual
al Bisericii. Pentru a fi deplină, această receptare n-are însă voie să izoleze
teologia acestuia de demersurile similare ale contemporanilor săi greci sau
ruşi care reprezintă, cu accente însă diferite, acelaşi demers de renovare a
discursului ortodox prin revenirea la izvoarele vii ale Revelaţiei; prezente
latent în tradiţia Bisericii, aceste surse au fost însă şi continuă să fie ocultate
de scheme intelectuale şi instituţionale abstracte, de sorginte occidentală,
suprapuse şi chiar substituindu-se acestora.
Anii ’50- '60: Atena şi Paris

In chiar anii în care părintele Dumitru Stăniloae zăcea în temniţa Aiudului,
evoluţii importante aveau loc pe scena teologiei ortodoxe din Grecia484950sau
de la Paris. între 1959-1961, la Atena apărea ultima masivă Dogmatică a
Bisericii Catholice Ortodoxe49 — în trei volume însumând 1750 de pagini,
în care Grigorie Palama era citat doar de trei ori, Ioan Scărarul o dată, iar
Simeon Noul Teolog sau Isaac Şirul niciodată — elaborată de venerabilul
profesor Panayotis Trembelas (1883-1977), o summă aridă care continua,
ridicând-o la proporţii monstruoase, teologia scolastică dominantă în facul
tatea ateniană încă de la înfiinţarea ei în 1803. Era însă „cântecul de lebădă”
al scolasticii ortodoxe, fiindcă în 1957 un tânăr preot grec, crescut în Ameri
ca, ca ucenic al preotului profesor Georges Florovsky, stabilit după 1948 în
Statele Unite ale Americii, preotul Ioannis Romanidis (1927-2001), susţinea
— împotriva profesorului Trembelas, cu care a purtat o acerbă polemică,
inedită încă — o remarcabilă teză de doctorat despre Păcatul strămoşesc'0,
în care demasca implacabil antropologia augustiniană dominantă la acest
capitol în dogmaticile de şcoală şi incompatibilitatea ei cu viziunea biblică
şi patristică greacă despre om şi destinul său de fiinţă teologică, creată pen
tru o comuniune duhovnicească cu Dumnezeu, de tipul îndumnezeirii prin
energiile Lui necreate. La insistenţele profesorului Ioannis Karmiris, teza a
fost acceptată, dar autorul n-a putut fi reţinut în cadrul facultăţii din cauza
opoziţiei înverşunate a lui P. Trembelas. Romanidis s-a întors în Statele Unite
48 Un util tur de orizont la Y annis S piteris , La teologia ortodossa neo-greca, Bologna,

1992.
49 PANAYOTOU TREMPELA, Dogmatike tes Orthodoxou Katholikes Ekklesias, Atena, 1—III,
1959-1961; ed. II, 1979; trad. franceză, Chevetogne, 1966-1968.
50 IOANNOU ROMANIDOU, To propatorikon hamartema, Atena, 1957; ed. II, 1970; ed. III,
1989.
45
ale Americii, unde a funcţionat până în 1965 ca profesor la şcoala teologică

superioară „Holy Cross” din Boston. A revenit ca profesor de dogmatică la
Tesalonic în 1970, funcţionând aici până în 1984, când s-a retras la Atena,
dar a continuat să reprezinte Biserica Greacă în cele mai importante dialo
guri teologice timp de încă un deceniu.
în intervalul în care preotul profesor Ioannis Romanidis preda la „Holy
Cross”, iar părintele Stăniloae era în închisoare, în Biserica Romano-Catolică
era în plin avânt mişcarea de înnoire biblică, liturgică şi patristică, care a
pregătit deschiderea, într-o atmosferă plină de speranţă în timpul pontifica
tului papei Ioan XXIII, lucrărilor Conciliului Vatican II (1962-1965). în
acest interval aşadar vedeau lumina tiparului la Paris studii importante reali
zate de reprezentanţi ai noii generaţii de teologi ruşi din emigraţie formaţi la
Institutul „Saint-Serge”5152.în 1959, tânărul preot Jean Meyendorff (1926-1992)
susţinea ca teză de doctorat la Sorbona şi publica la Paris a doua mare mo
nografie închinată vieţii şi operei Sfântului Grigorie Palama (ale cărui Triade
le-a şi editat pentru prima dată în acelaşi an la Louvain). Bazată pe o vastă
documentaţie şi investigaţie istorică, masiva lucrare intitulată modest Intro
ducere în studiul Sfântului Grigorie Palama52 oferea totodată o lectură actu
alizată a teologiei isihaste şi palamite prezentate, în categoriile intelectuale
ale anilor ’50, ca formă de „existenţialism creştin”, „mistică a întrupării” şi
„teologie a istoriei”, opuse scolasticii imobile şi abstracte. Anacronismele şi
inadecvările acestui tip „aggiomat” de interpretare al teologiei palamite au
fost prompt sancţionate de preotul profesor Ioannis Romanidis într-o serie
de articole memorabile din 1961-196453.
Neopatristica liturgic-euharistică: Paris şi Atena

în acelaşi an, 1959, în care preotul Jean Meyendorff îşi susţinea la Sorbona
doctoratul despre Sfântul Grigorie Palama, la „Saint-Serge” îşi susţinea doc
toratul în teologie liturgică preotul Alexander Schmemann (1921-1983)54 cu
51 Ulterior, ei se vor muta în Statele Unite, unde au dat o vigoare nouă Seminarului Teo
logic Ortodox „Sfântul Vladimir” de lângă New York al unei extrem de active aripi a emi
graţiei ruse, care în 1970 va primi din partea Patriarhiei Moscovei autocefalia ca „Biserică
Ortodoxă a Americii”, gest canonic unilateral, nerecunoscut de restul lumii ortodoxe.
52 J ean M eyendorff , Introduction à l ’étude de Grégoire Palamas (Patristica Sorbonen-
sia 5), Paris, 1959.
53 J ohn R om anides , „Notes on the Palamite Controversy and Related Topics”, The Greek
Orthodox Theological Review 6 (1959-1961), p. 186-205; 9 (1963-1964), p. 225-270.
54 Asistent şi lector de istoria Bisericii la „Saint-Serge” din 1946 până în 1951, preotul
profesor Alexander Schmemann a venit în 1951 la New York, unde a funcţionat până la
moartea sa în 1983 ca profesor de liturgică (iar din 1961 tot până la moarte şi ca decan) la
Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir”.
o teză despre originile şi dezvoltarea tipicului bisericesc, lucrare publicată în

ruseşte în 1961, iar în engleză în 1966 sub titlul Introducere în teologia litur
gică55. Cu o rară perspicacitate şi geniu al sintezei, plecând de la cercetările
anterioare ale benedictinului anglican Gregory Dix56, preotul Schmemann
identifica cele trei straturi şi trei înţelegeri diferite, chiar contradictorii, ale
cultului divin, din care e alcătuită sinteza liturgică bizantină normativă în
practica Bisericii Ortodoxe actuale: 1. cultul eshatologic şi ecleziologic al
Bisericii primare centrat pe Euharistie ca ieşire din timp şi abolire a lumii,
ca anticipare a împărăţiei lui Dumnezeu şi manifestare a Bisericii cereşti;
2. cultul misteric al Bisericii constantiniene centrat pe experienţa sacramen
tală a sfinţirii vieţii, lumii, a spaţiului şi a timpului; şi 3. ca reacţie la aceasta,
cultul mistic al monahilor axat pe terapia şi desăvârşirea personală şi idealul
rugăciunii ori doxologiei neîncetate. Problema fundamentală a vieţii litur
gice ortodoxe actuale, similară cu cea a teologiei, e aşadar tot una de tipul
„pseudomorfozei”: păstrarea formelor vechi ale cultului, dar cu celebrarea
lui într-un alt spirit; cultul nu s-a schimbat, s-au schimbat însă percepţia şi
conştiinţa lui. Mai precis, estomparea dimensiunii lui fundamental eshatolo-
gice, de manifestare şi epifanie anticipată a împărăţiei lui Dumnezeu, şi a
centralităţii Euharistiei ca eveniment eshatologic şi manifestare comunitară
a Bisericii au condus la recăderea vieţii liturgice la nivelul unui simplu „cult”,
de tip precreştin, cu alte cuvinte la un sistem de persoane şi acte sacre săvâr
şite de un cler „sfânt” separat, cu scopul sfinţirii creştinilor, adică al scoaterii
lor individuale din sfera profanului, şi punerea lor în contact individual cu
sacralitatea lui Dumnezeu. Nu creştinii există pentru Liturghia-împărăţie în
serviciul manifestării misterului prezenţei acesteia, ci Liturghia devine un
serviciu divin între altele în slujba nevoilor private actuale ale creştinilor şi a
sacralizării profanităţii lor. Eshatologia fiind împinsă fie într-un viitor nede
finit, de tip apocaliptic, fie interiorizată mistic, Liturghia şi viaţa liturgică au
reintrat în dialectica sacru-profan, noutatea cultului Bisericii riscând astfel
să se estompeze primejdios. O derivă sau „pseudomorfoză” similară se ma
nifestă şi la nivelul teologiei liturgice de şcoală sau de catehism: în loc să fie
ele însele matricea, izvorul viu şi criteriul întregii vieţi şi gândiri creştine, ca
în teologia patristică, în teologia de şcoală cultul şi Liturghia au devenit — la
fel ca Biblia sau Tradiţia Bisericii — un „obiect” exterior, descris, analizat
şi valorizat în categorii, scheme şi sisteme străine de modul şi contextul
liturgic (Tainele au devenit astfel simple „mijloace” de trimitere a harului,
Euharistia a ajuns o simplă Taină între altele, Biserica a devenit instituţie
55 ALEXANDER Sc h m em a n n , Introduction in Liturgical Theology, Londra, 1966.

56 GREGORY D dc, The Shape o f Liturgy, 1945.
juridică, învăţătura şi dogmele ei au ajuns doctrine şi sisteme etc.)· Mai mult

decât simpla adoptare a unei ecleziologii euharistice (nu juridice), gândirea
neopatristică a preotului profesor Alexander Schmemann cere revenirea, mai
radicală, la o teologie euharistică şi liturgică, în care teologul nu gândeşte
asupra Liturghiei (nu Tradiţiei sau dogmelor sau Revelaţiei), reducând-o la
un sistem prestabilit, ci se converteşte la Liturghie, adoptându-i criteriile şi
orizonturile deschise de aceasta, gândind liturgic, tradiţional, dogmatic sau
revelaţional prin intermediul Liturghiei, Tradiţiei, dogmelor şi Revelaţiei
mediate de acestea.
Pe căi proprii, dar la rezultate similare, la aceeaşi necesitate de regândire
patristică, de data asta a ecleziologiei, ajungea în teologia greacă, câţiva ani
mai târziu, Ioannis Zizioulas (n. 1931). în 1965, acesta îşi susţinea la Facul
tatea de Teologie din Atena o importantă teză de doctorat intitulată Unitatea
Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop, în primele trei secole51',
o viguroasă încercare de a construi o versiune episcopocentrică (şi hristocen-
trică) de inspiraţie ignatiană a ecleziologiei euharistice în replică şi distanţă
critică faţă de varianta ei comunitaro-harismatico-centrică (şi pnevmatocen-
trică) elaborată în anii ’50 de preotul profesor Afanasiev, dezvoltată şi com
pletată ulterior de ucenicul acestuia, preotul profesor Schmemann. Intr-o serie
de studii adunate în volumele Fiinţa comuniune (1985) sau Comuniune şi
alteritate (2006)5S, Ioannis Zizioulas — care din 1970 a funcţionat ca profe
sor în Anglia, în 1982 devenind profesor de dogmatică în Tesalonic, iar în
1986 fiind hirotonit mitropolit titular al Pergamului în cadrul Patriarhiei
Ecumenice — şi-a continuat reflecţiile ecleziologice în direcţia elaborării
unei ontologii personaliste a Bisericii de tip relaţional-iconic, bazată pe co
ordonatele fundamentale ale misterului comuniunii trinitare şi pe revelarea
lui eshatologic-eclezială în Biserică — Trup al lui Hristos în Duhul Sfânt.
Ecuaţia-cheie e, în interpretarea lui Zizioulas, cea între „adevăr/fiinţă şi
comuniune” (titlul unui studiu esenţial din 1977). Spre deosebire de filozo
fia antică, pentru care fiinţa şi adevărul se constituie înaintea comuniunii şi,
ca atare, nu pot evita individualismul, singurătatea şi moartea, principala
reuşită a Părinţilor greci ar fi aceea de a identifica fiinţa şi adevărul cu comu
niunea, de a înţelege fiinţa şi adevărul doar ca evenimente ale unei comu
niuni care asigură permanenţa persoanelor ca viaţă veşnică: e ceea ce reve
lează Iisus Hristos prin întruparea Sa istorică şi prelungirea ei în Biserică prin*58
57IOANNOU ZEZEOULA, He henotes tes Ekklesias en te theia Eucharistia kai td episkopo

kata tous protous treis aidnas, Atena, 1965.
58 JOHN D. Z izio u la s , Being as Communior. Studies in Personhood and the Church ,
St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1985 şi Communion and Othemess.
Further Studies in Personhood and Church, T & T Clark, London - New York, 2006.
48 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
Euharistie, epifanie eshatologică a comuniunii trinitare extinse în creaţie ca

Biserică. Există însă două tipuri de înţelegere a lui Hristos. Unul, propriu
Occidentului, istoric şi individual: Iisus e un individ în care s-a întrupat şi
revelat adevărul divin; după învierea şi înălţarea Sa la cer, distanţa dintre noi
şi El e suplinită de Biserică asistată de Duhul Sfânt printr-o serie de mijloace
de comunicare a adevărului Său: Scripturi, Tradiţie, ierarhie. Celălalt, pro
priu Bisericii primare, e eclezial-eshatologic: Hristos însuşi Se revelează ca
Adevăr eshatologic nu într-o comunitate existentă în prealabil, ci ca o comu
nitate constituită de Duhul Sfânt ca Trup al Său în Euharistie, care devine
locul Adevărului. în Euharistie, Hristos vine nu din istorie, într-o succesiune
liniară dinspre trecut în prezent spre viitor, ci de sus, ca Adevăr realizat
harismatic în comuniune şi ca o comuniune, în care numai îşi primesc sensul
autentic ierarhia, cultul şi dogmele: nu acela de reprezentări exterioare ale
Adevărului, ci de mărturii şi călăuze spre un Adevăr personal.
în conformitate cu această dualitate de perspective — istorică şi eshatolo
gică — există şi două viziuni despre Biserică, despre Tradiţia şi succesiunea
apostolică (dezvoltate în admirabilul studiu pe această temă din 1974). Una
misionar-istorică (formulată de Clement Romanul) la care a rămas Occiden
tul, şi potrivit căreia există un lanţ al trimiterilor: Dumnezeu Tatăl trimite pe
Hristos, Hristos trimite pe apostoli, iar apostolii pe episcopi în lume la un
popor risipit pentru a-1 întoarce la Dumnezeu; aici Duhul Sfânt repetă istoria
şi actualizează trecutul, iar episcopii şi preoţii devin singuri agenţii transmi
terii harului şi adevărului. Cealaltă viziune e cea eshatologic-euharistică
proprie comunităţii apostolice din Ierusalim (şi formulată în Faptele Aposto
lilor, în Apocalipsă şi în Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul): la Ierusalim,
apostolii erau adunaţi toţi în jurul lui Hristos Cel înviat împreună cu poporul
eshatologic al lui Dumnezeu adunat la Euharistie într-o comuniune care rea
liza în Duhul Sfânt împărăţia lui Dumnezeu, invocată şi venind mereu atunci
când ucenicii sunt adunaţi în comuniunea euharistică. Euharistia determină
structura Bisericii ca eveniment pnevmatologic-eshatologic, care vine de sus,
iar nu de jos, de la oameni. După dispersarea Apostolilor la mijlocul secolu
lui 1, structura Bisericii din Ierusalim a rămas: Iacob — prezbiteri — fraţi,
pentru ca la sfârşitul secolului I, la Ignatie Teoforul, să devină cea clasică:
episcop — prezbiteri — diaconi — popor. Aici nici apostolii, nici episcopii,
nici poporul nu sunt niciodată singuri, ci numai în comuniune întreolaltă,
depăşind atât individualismul, cât şi instituţionalismul, istorismul, într-un
eveniment comunitar de tip eshatologic. Euharistia originară e astfel prin
excelenţă o comemorare a viitorului şi o epifanie a împărăţiei eshatologice.
Din nefericire însă, această eshatologie liturgic-euharistică şi-a pierdut cen-
tralitatea şi s-a estompat după primele secole: în Occident ea s-a istoricizat,
49
fiind împinsă la sfârşitul vieţii şi al lumii, ducând la transformarea Euharis

tiei în memorial al Cinei de Taină, la instituţionalizarea Bisericii şi la redu
cerea creştinismului la etică; iar în Răsărit eshatologia realizată a Bisericii
primare s-a fixat fie pe imperiu şi pe cultul marilor catedrale, ca realizări
sociale simbolice ale împărăţiei lui Dumnezeu în lume, fie s-a interiorizat şi
individualizat în monahism luând forma cultului interior şi al urcuşului de
tip platonic al sufletului dematerializat spre divin. Spiritualitatea Bisericii —
care în Occident a devenit moralism sau pietism individualist — a luat astfel
în Răsărit două forme aflate în tensiune — reconcilierea şi sintetizarea lor
fiind, după mitropolitul Ioannis Zizioulas, principala problemă a Ortodoxiei
actuale — : una euharistic-eshatologică, episcopocentrică şi comunitară (ilus
trată de Ignatie sau Irineu), şi alta terapeutic-gnostică, monahală şi individu
ală (ilustrată de Origen şi Evagrie). Sinteza lor realizată în Mystagogia sa de
către Sfântului Maxim Mărturisitorul în secolul VII nu s-a impus, dar rămâne
referinţa permanentă. Biserica nu este aşadar nici sociologie, nici istorie, ci
eshatologie, dar nu orice fel de eshatologie, ci una euharistic-liturgică,
harismatică şi pnevmatologică. Duhul Sfânt, Care în Vechiul Testament ale
gea anumite persoane speciale în care lucra, în Noul Testament depăşeşte
acest individualism şi creează în Biserică un întreg popor harismatic al lui
Dumnezeu din care face Trupul lui Hristos Cel înviat în care Se manifestă în
Duhul comuniunea personală a Sfintei Treimi. Biserica, a cărei epifanie e
Liturghia euharistică celebrată de episcop înconjurat de prezbiteri şi diaconi,
împreună cu poporul lui Dumnezeu adunat „în acelaşi loc” (epi to auto), e
astfel icoana şi extinderea în lume a împărăţiei eshatologice a Treimii59.
Neopatristica harismatică
Ecleziologia şi ontologia euharistică ale lui Zizioulas au intrat însă la
Tesalonic în coliziune cu teologia isihastă şi ecleziologia harismatică profe
rate de preotul profesor Ioannis Romanidis. în 1973, acesta publica în două
volume prima parte a unei Dogmatici şi simbolici ale Bisericii Catholice
Ortodoxe60: cele două părţi ale primului volum tratează despre premisele
hermeneutice ale înţelegerii dogmelor Sinoadelor Ecumenice şi locale şi,
respectiv, despre învăţătura privitoare la Sfânta Treime a Sinoadelor Ecume
nice I, II şi VIII; volumul al doilea e alcătuit dintr-o culegere de texte, reedi
tând după Monumentele lui Karmiris hotărârile Sinoadelor Ecumenice I-VIII
59 Toate aceste teme schiţate mai sus au fost expuse de mitropolitul IOANNIS ZIZIOULAS
într-un curs de dogmatică ţinut în anii 1984-1985, 1986-1987 şi 1991-1992 la Facultatea
de Teologie din Tesalonic: Mathemata dogmatikes theologias.
60 P r Oto pr . Ioann OU ROMANIDOU, Dogmatike kai Symbolike theologia tes Orthodoxou
Katholikes Ekklesias, Tesalonic, 1973; ed. 11, 1982.
şi locale, în majoritate constantinopolitane61. Viziunea despre teologie şi ecle-

ziologie a preotului profesor Ioannis Romanidis este una riguros duhovni
cească, explicit terapeutică62: în centrul credinţei biblice a Vechiului şi Noului
Testament, a patriarhilor, profeţilor şi a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat şi preamărit, nu stă Biblia, nici cultul, sau dogmele în sine, ci expe
rienţa terapeutică, mântuitoare şi transfiguratoare a preaslăvirii omului de
către Slava necreată — identică cu împărăţia lui Dumnezeu — prin purificare,
luminare şi preaslăvire/îndumnezeire, culminând în rugăciunea neîncetată şi
vederea lui Dumnezeu; această experienţă duhovnicească a slavei lui Dum
nezeu — a fi ortodox, drept-slăvitor, înseamnă a participa la Slava/doxa lui
Dumnezeu — prin purificare, luminare şi preaslăvire e în inima creştinis
mului înţeles ca taină ascetico-mistică a crucii-înviere prin care omul câştigă
iubirea altruistă jertfelnică în care participă la Dumnezeu şi la creaţia restau
rată prin iubire. Prin această terapie de tip isihast, Ortodoxia e tratamentul
maladiei căderii lui Adam, maladie care stă la baza „religiilor” şi civilizaţiilor
naturale produse ale imaginaţiei demonice. Generate de un scurt-circuit între
inimă — organul comuniunii cu Dumnezeu — şi creier — organul conexiu
nii cu lumea — , aceste fantasme, alimentate de iluzia fericirii egoiste şi a
dominaţiei, au dus la ruptura omului atât de Dumnezeu, cât şi de semeni şi
de realitate, falsificând atât revelaţia originară, şi apoi cea biblică, cât şi
existenţa socială a umanităţii. Creştinismul însuşi a devenit odată cu epoca
constantiniană tot mai mult o „religie”, în care Botezul, Euharistia şi cultul
şi-au pierdut conţinutul harismatic-duhovnicesc, devenind „rituri” sau drame
simbolice, tradiţia biblică şi patristică s-a redus la simple colecţii sau anto
logii de „texte”, iar credinţa în Hristos, devenită doctrină şi moralism, a fost
separată de terapia purificării, luminării şi preaslăvirii/îndumnezeirii, uitându-sc
că Hristos n-a venit să ne aducă o nouă „religie”, ci ne-a redeschis calea spre
Viaţa care e Slava lui Dumnezeu. Evoluţiile în Răsăritul şi în Occidentul
creştin au fost însă diferite63. Schisma dintre cele două emisfere ale creşti
nismului european, produsă în secolele IX-XI, n-a fost între creştinismul
grec-bizantin şi cel latin, ci între creştinismul roman, atât elenofon, cât şi
61 Din 1054, 1341-1351, 1638, 1642, 1672, 1671, 1716-1725, 1722, 1727, 1836 şi 1838
= 11, 1-7. 9; IV, 2.3. 8.9. 11. 12. 14. 15. 16. 17. 18. 19 din Monumentele lui Karmiris.
62 Cum arată preotul profesor IOANNIS Romanidis în studiul său sintetic din 1996-1997
„Religion is a Neurological Sickness and Orthodoxy is Its Care” (www.romanity.org).
Perspectiva terapeutică a lui Romanidis e dezvoltată în scrierile pastorale ale mitropolitului
grec Hierotheos Vlachos.
63 Ele au fost analizate de Ioannis R om anidis în câteva cărţi de deconstrucţie ale falsi
ficării creştinismului şi istoriei lui în Occident: Romaiosyne, Romania, Roumeli, Tesalonic,
1975, sau Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, Boston, 1981.
latinofon, al Imperiului constantinian — creştinism biblic, patristic, sinodal,

terapeutic, duhovnicesc — şi creştinismul franco-german de expresie latină
al Imperiului carolingian: un creştinism metafizic, speculativ, determinist-
predestinaţianist, augustinian, papal şi feudal; prin Augustin, şi apoi prin
scolastică, acesta din urmă a înlocuit terapia biblică a purificării îndumne-
zeitoare, a iubirii altruiste şi a întâlnirii omului cu Slava lui Dumnezeu, cu
metafizica religioasă de tip antic — trecută apoi şi în islam — cu religia ca
fericire individuală şi dominaţie socială şi naturală. Această „pseudomor-
foză” metafizică şi juridică a creştinismului scolastic a pătruns şi în teologia
ortodoxă modernă şi contemporană, nu numai în dogmaticile de şcoală, ci
chiar şi într-o parte din teologiile zise „neopatristice”, cum sunt existenţialis
mul personalist (Meyendorff) sau hipersacramentalismul euharistie (Zizioulas),
care substituie comuniunii duhovniceşti îndumnezeitoare nemijlocite a omu
lui cu energiile necreate fie analogia trinitară personalistă, fie hipertrofierea
idolatră a Euharistiei care sau confiscă întregul aspect harismatic al vieţii
duhovniceşti, colectivizată forţat, sau îl respinge ca o terapie individuală,
monahală, necomunitară, de tip platonic.
Ecleziologii neopatristice — între eshatologie şi protologie

Confruntării dintre ecleziologia harismatică şi cea euharistică, dintre o spi
ritualitate liturgică episcopocentrică şi una terapeutică, ascetică, gerontocen-
trică, i s-a suprapus în teologia greacă din ultimele decenii ale secolului tre
cut o alta: aceea dintre o ecleziologie protologică şi una eshatologică. Cum
s-a putut vedea deja, viziunea consecvent eshatologică despre ecleziologie
este cea susţinută de mitropolitul loannis Zizioulas. Potrivit acestuia, Bise
rica începe la Cincizecime înţeleasă ca eveniment eshatologie de adunare a
noului Popor al lui Dumnezeu de către Duhul Sfânt în jurul lui Hristos Cel
înviat, Fiul Tatălui, înconjurat de apostoli ca icoană a împărăţiei viitoare.
Biserica nu mai este astfel orientată, ca în creştinismul occidental, spre tre
cut, spre Cina de pe urmă sau Golgota, ci spre realităţile cereşti ultime ale
împărăţiei eshatologice pe care le oglindeşte în Liturghie. Numai eshatologia
şi Euharistia fac astfel Biserica icoană a unei împărăţii care irupe intermitent
ca eveniment harismatic în Liturghie odată cu fiecare epicleză. Dificultăţile
acestei înţelegeri sunt însă evidente la o observaţie mai atentă a faptelor:
identificarea exclusivă a Duhului Sfânt cu comunitatea, cu eshatologia şi cu
Euharistia ca eveniment epicletic, intermitent, nu reuşeşte să explice prezenţa
permanentă a Duhului Sfânt în Biserică şi în credincioşi şi în afara Euha
ristiei episcopale, în celelalte Taine, în parohie, în rugăciunile personale, în
viaţa ascetico-mistică şi în spiritualitatea personală a monahilor (taxate prea
rapid drept individualism şi terapie platonică). Aşa cum s-a obiectat deja
52 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
ecleziologiei preotului profesor Afanasiev, Biserica nu se poate manifesta

drept Trup al lui Hristos în comunitatea locală euharistică decât după ce cre
dincioşii au fost chemaţi de pretutindeni şi îmbrăcaţi în Hristos prin Botez
şi Mirungere; Biserica are nu doar un aspect euharistic-hristologic-local, ci
şi unul baptismal-pnevmatologic-universal, şi ambele aceste dimensiuni sunt
constitutive realizării ei. Un alt deficit al concepţiei ecleziologice a mitropo
litului Zizioulas a fost evidenţiat cu pătrundere într-un studiu recent de iero
monahul Calinic Berger64. Potrivit acestuia, mitropolitul grec insistă corect
pe faptul că ecleziologia se poate fundamenta doar pe o sinteză între hristo-
logie şi pnevmatologie; discutabilă este însă repartizarea rolurilor lui Hristos
şi Duhului Sfânt într-un mod care aminteşte de polarizarea „dublei economii”
a Acestora, de care vorbea în 1944 Vladimir Lossky (Hristos restaurează
natura umană, iar Duhul Sfânt restabileşte persoanele): într-un mod similar,
pentru mitropolitul Ioannis Zizioulas, dacă Fiul devine istorie, instituţie,
structură, în schimb Duhul eliberează de istorie şi natură, aducând cshatonul
şi producând comuniunea Bisericii, făcând chiar din Hristos însuşi, dincolo
de un simplu individ, o personalitate corporativă eclezială. Mai mult, arată
ieromonahul Calinic, la mitropolitul Ioannis Zizioulas hristologia şi pnev-
matologia se integrează ca istorie şi eshatologie în Euharistie, în care se rea
lizează şi Biserica — ajungându-se însă la o dihotomic, la minimalizarea
sfinţirii şi spiritualităţii. Adevărata integrare între hristologic şi pnevmatolo
gie se realizează însă — aşa cum a demonstrat în câteva studii decisive din
anii ’6 0 -’70 preotul profesor Dumitru Stăniloae — la nivelul relaţiilor intra-
trinitare dintre Fiul şi Duhul, unde din veşnicie Duhul Sfânt purces din Tatăl
odihneşte peste Fiul veşnic născut de Tatăl şi străluceşte prin El şi din El
spre Tatăl ca bucurie comună a Tatălui şi a Fiului (cum au evidenţiat teolo
gii bizantini Grigorie Cipriotul sau Iosif Vryenios). Aceste relaţii trinitarc
eterne de odihnire şi strălucire se oglindesc şi în economia mântuirii reali
zată de Hristos, precum şi în extinderea eclezială a acesteia. Biserica nu este
rezultatul Tainelor ei, ci efectul lucrării Duhului Sfânt, Duhul Adevărului,
Care o menţine ca Taină în totalitatea ei, şi în acest sens Biserica e condiţia
Tainelor. Biserica e Taină în întregul ei pentru că Duhul Sfânt străluceşte şi
Se odihneşte veşnic nu doar în Fiul, ci şi în Trupul Său tainic eclezial pe
care-1 conduce la Adevăr şi sfinţenie. Deşi centrală în constituirea şi mani
64 CALINIC (K evin M.) B er ger , „Does the Eucharist Make the Church? An Ecclesiologi-
cal Comparison of Stăniloae and Zizioulas”, St Vladimir 's Theological Quarterly, voi. 51,
nr. 1 (2007), p. 23-70; trad. rom. Ioan Ică jr: IEROMONAH C alinic B erger , „Face Euharis
tia Biserica? O comparaţie între ecleziologiile părintelui Dumitru Stăniloae şi mitropolitului
Ioannis Zizioulas”, Tabor. Revistă de cultură şi spiritualitate românească, an I, nr. 7,
octombrie 2007, p. 13-44.
53
festarea Bisericii, Euharistia nu este însă exclusivă, întrucât intrarea în mis

terul Bisericii se face prin Botez şi Mirungere, care sunt atât fundamentul
ecleziologiei, cât şi al spiritualităţii sau al vieţii ascetico-mistice, între care
nu există astfel nici o opoziţie, ci o profundă unitate. Această unitate e rodul
lucrării Duhului Sfânt, Duhul Adevărului şi al sfinţeniei, Care prin Botez
şi Mirungere e prezent permanent în credincioşii încorporaţi în Trupul lui
Hristos ce mărturisesc credinţa apostolică adevărată, şi Care vine mereu nou
peste Biserică şi peste credincioşi ca răspuns la epiclezele şi rugăciunile celor
ce fac eforturi de a duce o viaţă de sfinţenie.
Viziunea eshatologică despre Biserică nu este însă singura concepţie ecle-
ziologică neopatristică elaborată ca alternativă la viziunea juridică a Bise
ricii instituţie divino-umană din dogmaticile de şcoală. în 1973, profesorul
Ioannis Karmiris publica drept al cincilea volum al unei grandios concepute
„Dogmatici” (avea să rămână însă unicul volum apărut) o masivă Eclezio-
logie ortodoxă65. Biserica e văzută aici în mod protologic ca un organism
divino-angclico-uman, universal preexistent, având drept Cap pe Logosul
divin Creator, organism care se actualizează în patru etape, care constituie
tot atâtea manifestări „locale” ale misterului Bisericii: în îngeri, în paradis,
în drepţii păgâni şi cei din Vechiul Testament şi în întreaga umanitate prin
întruparea Logosului în Persoana divino-umană a lui Hristos.
Spre o ecleziologie ortodoxă integrală — două recente proiecte

O frumos echilibrată sinteză ecleziologică neopatristică între aceste diverse
tendinţe a oferit în Teologia sa dogmatică şi simbolică, publicată în 198566,
regretatul dogmatist din Tesalonic care a fost profesorul Nikos Matsoukas
(1935-2006). în expunerea ecleziologiei ortodoxe cuprinsă în capitolul III al
volumului II, Matsoukas pleacă nu de la definiţii abstracte prestabilite, ci de
la sinteza gândirii patristice ortodoxe cuprinsă în Mystagogia Sfântului Maxim
Mărturisitorul ( t 662), care vede misterul total al Bisericii drept icoană multi
dimensională a lui Dumnezeu, a cosmosului şi a omului. Ca mister Biserica
nu poate fi definită, ci doar descrisă; ea nu este o simplă instituţie, ci are di
mensiunile creaţiei şi un dinamism eshatologic, e un organism teoantropo-
65 IOANNOU Ka r m ir e , Dogmatikes Tmema E ' Orthodoxos Ekklesiologia, Atena, 1973,

831 p.
66 N ikos M atsoukas , Dogmalike kai symbolike theologia, Tesalonic, 1985 (trad. rom.
Ed. Bizantină) în trei volume: I. Introducere în gnoseologia teologică (trad. rom. 1997);
II. Expunerea credinţei ortodoxe în confruntare cu creştinismul occidental (trad. rom. 2006);
III. Recapitulare şi instaurarea binelui. Expunere a caracterului economic al învăţăturii
creştine (trad. rom. în curs de apariţie); în 1999 a apărut şi un al patrulea volum; Satana,
consacrat demonologie! (trad. rom. 2002).
54 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
cosmic în care se realizează — în luptă cu forţele contrare ale egoismului şi

exclusivismului demonic — comuniunea catholică şi unificatoare prin iubire
a fiinţelor raţionale cu Dumnezeul-Treime. Realizarea concretă a acestei
comuniuni ecleziale e un proces evolutiv care are — ca şi la profesorul
Karmiris — cinci etape: în cer, în paradis, în Vechiul Testament, în Noul
Testament („Biserica Mângâietorului”) şi deplin în eshaton. Deşi nu este din
lume, venind de la Dumnezeu, Biserica există în lume, şi astfel în ea rămâne
o tensiune permanentă între corpul ei harismatic, mistic, zidit mereu de Duhul
Sfânt, Care-1 face să transfigureze şi să biruiască/depăşească istoria, şi sche
mele provizorii ale istoriei care se reflectă în figura ei socială variabilă şi
care erodează Biserica aflată în neîncetată luptă cu ele, din care iese nu ara
reori înfrântă datorită puterii păcatului şi egoismului. Acest corp harismatic,
care e locul Adevărului şi harului, nu este o instituţie cu o parte dominatoare
şi una supusă (ca în clericalismul latin în care a triumfat logica lumii şi isto
riei), ci o comuniune de membre identice ontologic, dar cu harisme şi slujiri
distincte, armonizate însă de energia iubirii divine altruiste (care nu caută
ale sale) care e logica împărăţiei eshatologice. Fapt hotărâtor, ierarhia cleri
cală a Bisericii se iveşte din structurarea internă inevitabilă a corpului haris
matic — nu invers (ca în ecleziologia latină) —, corp harismatic total, condus
de Duhul Sfânt, care se pronunţă în adevăr cu privire la credinţa adevărată şi
viaţa sfântă a membrilor ei, sancţionând erezia şi păcatul. Biserica întreagă e
în viaţa ei liturgică un imens Sinod care îşi mărturiseşte doxologic adevărul;
nici episcopii, nici sinoadele, nici chiar cele ecumenice, nu au autoritate in
failibilă ex sese, de a „descoperi” şi „defini” Adevărul Revelaţiei care nu se
pierde niciodată în Biserică, ci premerge oricărei definiri dogmatice, definire
care ar fi putut foarte bine să nu existe, fiind provocată de contestările ere
ziilor. Aceeaşi secundaritate esenţială faţă de Revelaţie pe care o au dogmele
Bisericii, şi chiar Scriptura, o au încă şi mai mult canoanele Bisericii, care
sunt ulterioare dogmelor şi Scripturii, care le precedă şi normează. Canoanele
Bisericii reglează însă dogmele (dogmele şi Scriptura sunt norme „normante”,
canoanele sunt doar norme „normate”). Spre deosebire de dogme, care sunt
neschimbabile în conţinut (putând fi schimbate însă în formă), canoanele
sunt schimbabile şi înnoibile, adaptându-se, corectându-se şi abrogându-se
de fapt în permanenţă în viaţa Bisericii. Este însă esenţial să nu uităm nici o
clipă — insistă Matsoukas — faptul că aşa cum dogmele nu sunt definiţii
filozofice, tot aşa nici canoanele nu sunt legi, nici un drept în sensul lumii
(ele au fost sancţionate ca legi — nomoi — de împăraţi, nu de Biserică), şi
aceasta derivă din constatarea fundamentală că Biserica nu are nici o putere
asupra Adevărului şi Dreptăţii divine — şi ele oricum paradoxale, fiindcă se
identifică cu Iubirea — , pe care nu le posedă, fiindcă Ele sunt de fapt Dum
55
nezeu însuşi, ci de care se împărtăşeşte, dă mărturie şi le comunică lumii

prin slujire, nu prin dominaţie. Din statutul secundar al Bisericii de martoră,
nu proprietară a Adevărului şi unităţii, de instrument al unui Mister divin de
dimensiuni cosmice, decurge şi imposibilitatea Ortodoxiei adevărate de a se
defini limitativ şi exclusivist ca o confesiune separată, unică deţinătoare a
Adevărului şi Unităţii divine, confesionalismul şi fiindamentalismul ortodoxist
nefiind decât o altă versiune a păcatului „poporului ales”, Israel (iar aceasta
justifică participarea şi mărturia ortodoxă în „mişcarea ecumenică”, fără să
însemne căderea în sincretism şi relativism; e ceea ce arăta Matsoukas într-o
carte consacrată în 1986 „istoriei şi teologiei mişcării ecumenice”67.
In fine, cea mai recentă contribuţie la dezbaterea ecleziologică din teologia
ortodoxă (neogreacă) din ultima jumătate de secol e remarcabila încercare
de „ecleziologie” fundamentală „originară” pe care a oferit-o în 2002 preo
tul profesor Nikolaos Loudovikos (n. 1959) în masivul studiu „Ecleziologia
apofatică a consubstanţialităţii” care deschide volumul său cu acelaşi titlu68.
Subintitulat semnificativ „limitele ecleziologiei euharistice”, studiul e o dis
tanţare critică faţă de personalismul teologic (ek-static) şi înţelegerea Bise
ricii ca o comuniune extatică de persoane promovate în filozofia religioasă
rusă şi în teologia neopatristică greacă (Yannaras, Zizioulas, dar şi Nissiotis,
Nellas, Matsoukas), distanţare operată la capătul unui lung itinerar care par
curge sub forma unei serii de excursuri principalele momente ale eclezio
logiei în Răsărit (cu unele analize şi ale unor momente în Occident). Viziunea
harismatică şi eshatologică despre Biserică proprie Didahiei şi Epistolelor
ignatiene din secolul I a devenit la începutul secolului III imaginea unei
comunităţi sacramentale structurate din Tradiţia Apostolică a lui Ipolit. Dacă
la Ignatie episcopul e primul diacon şi martir al unei Biserici centrate mistic
pe Hristos, la Ipolit el este întâiul între prezbiteri, mereu în comuniune cu
întreg poporul lui dumnezeu. O primă ruptură funestă apare la Origen sub
forma polarizării între instituţie şi harismă, între cler şi omul duhovnicesc,
între Biserica văzută şi cea nevăzută, între exterior şi interior. în contextul
creştinării neoplatonismului odată cu Dionisie Areopagitul apare prima arti
culare a ecleziologiei ca ontologie, dar ea are loc ca un transfer al anagogiei
origeniene în plan instituţional-liturgic: urcuşul spre Unu se face prin struc
tura şi cultul Bisericii care reflectă o ontologie de tip ierarhic. Maxim Măr
turisitorul integrează şi corectează în Mystagogia sa atât pe Origen, cât şi pe
Dionisie printr-o ecleziologie apofatică a consubstanţialităţii de tip concentric.
67 N ikos M atsoukas , Oikoumenike kinese. Historia — theologia, Tesalonic, 1986.

68 P. N ikolaos L o u dovikos , He apophatike ekklesiologia tou homoousiou. H e a rc h e -
gone Ekklesia semera, Atena, 2002.
Biserica nu e determinată aici nici harismatic-existenţial, nici structural-in-

stituţional, ci ca imitare/participare a energiei lui Dumnezeu Care activează
în puterea credinţei consubstanţialitatea eshatologică în Dumnezeu a omului
interior, a umanităţii şi cosmosului. Acest mister nu e exprimat nici numai
de ierarhie şi cult, nici de harismele duhovniceşti, pentru că există o unică
manifestare apofatică şi consubstanţială a întregului Hristos în Duhul Sfanţ
în fiecare structură şi harismă a Trupului Său, care locuiesc unele în altele,
se cer şi se implică într-o reciprocitate totală. De la Botez şi Mirungere,
Hristos e prezent întreg în fiecare credincios potrivit harismei lui care se cere
activată atât ascetic-existenţial, cât şi euharistie liturgic, dar modelul nu este
cel al piramidei cu bază largă şi vârf unic (figura episcopului dominantă în
Ierarhia bisericească nu apare în Mystagogie), ci acela al roţilor care se
mişcă unele în altele din viziunea carului Slavei divine descrisă de Iezechiel.
Ierarhia este o harismă şi o slujire a Bisericii, nu o putere asupra Bisericii
izvorâtă dintr-un har individual propriu persoanei clericilor, cum a devenit
ulterior în transcrierea ontologiei ierarhice liturgico-mistice a lui Dionisie
Areopagitul în termenii juridici ai unei instituţii ierarhice monarhice de tip
piramidal în Biserica latină papală. Două tentative au fost întreprinse în epoca
modernă şi contemporană pentru a depăşi această viziune areopagitico-juri-
dică — întrucât Mystagogia maximiană a fost cu totul uitată — în direcţia
recuperării dimensiunii comunitare a misterului Bisericii: ecleziologia slavo-
filă, pnevmatocentrică, a gânditorului religios rus Homiakov în secolul XIX,
centrată pe ideea de sobornost, şi ecleziologia euharistică în secolul XX, în
dubla versiune a preotului Nikolai Afanasiev şi a mitropolitului Ioannis
Zizioulas, acesta din urmă cuplând-o cu eshatologia, centrând-o în jurul no
ţiuni de „persoană corporativă” şi fundamentând-o pe o noţiune extatică, nu
relaţională, de persoană. Rezultatul riscant însă este acela al unui „structura
lism” ecleziologic transcendent, care pierde atât subiectul uman individual
real (şi odată cu el dimensiunea existenţială, harismatic-duhovnicească a vieţii
creştine), cât şi societatea şi istoria concretă. Biserica presupune însă, crede
preotul Nikolaos Loudovikos, o ontologie euharistică integrală: nu transcen
dentă (fie obiectiv, fie subiectiv, ca la Dionisie sau Origen, ori Zizioulas sau
Romanidis), ci practică, ascetică şi dialogică, bazată pe consubstanţialitatea
apofatică şi perihoretică (de tip maximian) a tuturor şi a toate în Hristos şi
pe imitarea liberă a energiei divine care activează această consubstanţialitate
divino-umană catholică în istorie şi creaţie. Aceasta e „realul” ecleziologic
propriu-zis şi el se exprimă adecvat numai în comuniunea şi întrepătrunderea
reciprocă a tuturor harismelor după un model perihoretic nu subordinaţianist
(capadocian-maximian, nu arian-papal). Biserica nu e o instituţie religioasă
clericală cu misiune metafizică, împărţită între cler şi laici şi în centrul căreia
C a n o n u l ş i c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic
57
se află episcopul (papa), capul aflat deasupra laicilor şi a tuturor celorlalte

harisme. Acest model ierarhic duce la degradarea ecleziologică a prezbiteri-
lor şi a laicilor; când nu sunt infantilizaţi cu totul, aceştia se refugiază într-o
viaţă spirituală narcisistă, psihologică, paralelă parohiilor, în asociaţii sau sub
„stareţi” din mănăstiri. Adevăratul „protos” e mistagogul şi orchestratorul
perihorezei tuturor harismelor din Trupul eclezial al lui Hristos, a cărui uni
tate reală în Duhul Sfânt e imposibilă fără actualizarea harismelor tuturor
celor botezaţi în Biserică — adevărata lor casă — , nu în afara ei. Toate
harismele celor botezaţi sunt participări directe la Hristos şi Duhul Sfânt,
sunt întrupări şi concretizări ale misterului Bisericii, care nu se conţin într-o
„supraharismă” dominantă, ci doar sunt „păstorite”, hrănite şi cultivate de
aceasta. Imperativul actual atât în teologie, cât şi în viaţa Bisericii Ortodoxe,
ar fi aşadar depăşirea teoretică şi practică atât a „structuralismului”, cât şi a
„subiectivismului” transcendent într-o viziune a consubstanţialităţii apofatice
şi o practică a imitării acţiunii perihoretice şi unificatoare a energiilor divine
prin care se realizează misterul aflat în inima „realului” Bisericii.
II. Teologia şi natura ei — reflecţii

şi cotituri decisive
Această succintă trecere în revistă a principalelor proiecte ecleziologice
din teologia neopatristică a secolului XX evidenţiază nu doar centralitatea
reflecţiei asupra Bisericii în preocupările teologilor ortodocşi contemporani,
ci şi faptul că aceasta pune în joc chestiuni de principiu decisive privitoare
la statutul adevărului, al revelaţiei, tradiţiei şi autorităţii în creştinismul origi
nilor. Opţiunile din registrul gnoseologiei teologice determină în mod direct
formele şi funcţionarea structurilor Bisericii, precum şi morfologia concretă
a practicii vieţii creştine, atât la nivel liturgic, cât şi canonic şi spiritual.
Adevăr, autoritate, mărturie

Reflecţii memorabile pe teme cruciale ţinând de principiile cardinale ale
teologiei şi ecleziologiei ortodoxe au fost formulate în anii ’6 0 -’70, stimulate
fiind de necesitatea unei luări de poziţii şi evaluări din perspectivă ortodoxă
a reformelor şi mutaţiilor introduse în teologia şi practica eclezială a Biseri
cii Romano-Catolice de Conciliul Vatican II (1962-1965); chestiunile auto
rităţii, ale primatului şi infailibilităţii în Biserică în relaţie cu Scriptura, Tra
diţia şi Liturghia ei au fost intens dezbătute cu delimitări, nuanţări şi concluzii
importante. Mă voi referi aici cu titlu de exemplu doar la două astfel de luări
de poziţii. într-un studiu din 1967, preotul profesor J. Meyendorff69 discută

tema autorităţii în relaţie cu adevărul plecând de la o afirmaţie din 1850 a lui
Homiakov, potrivit căruia în timp ce Biserica apostolică şi cea răsăriteană au
în centru Adevărul, în Occidentul creştin acesta a fost înlocuit cu autoritatea
exterioară a papei, a Bibliei sau a individului, şi de la o observaţie din 1946
a biblicistului C. H. Dodd care arăta că: dacă Vechiul Testament e istoria unui
popor care primeşte de la Dumnezeu o Lege, a cărei interpretare se face prin
individualităţile profeţilor, Noul Testament e istoria unei Persoane mesianice
Care aduce Harul şi Adevărul, a căror interpretare are loc printr-o comunitate
care e Corpul său mistic. Ca atare, în Hristos, Dumnezeu nu mai vorbeşte
Bisericii din afara ei ca prin profeţi, ci fiind prezent în ea prin Duhul Sfânt,
identificarea sacramentală între Hristos şi Corpul Său eclezial interzicând
orice putere asupra Adevărului şi Poporului lui Dumnezeu, şi permiţând doar
o autoritate de mărturie şi slujire în interiorul, nu deasupra Adevărului şi
Bisericii care nu poate fi condusă decât de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului,
în respectul permanent al libertăţii persoanelor şi al credinţei. Biserica nu
poate avea putere asupra Adevărului, mai ales când Acesta este o Persoană,
ci poate doar da mărturie despre El şi să se pună la dispoziţia Acestuia. Pre
dica apostolilor fixată ulterior în Scriptură e şi ea doar o mărturie autorizată
despre Adevărul Hristos Cel înviat prezent permanent în mod sacramental în
Biserică prin Duhul Sfânt. Episcopii şi sinoadele confirmă şi apără dc erezii
credinţa apostolică, nu definesc credinţa şi Adevărul în sine, ci exprimarea
ei corectă; ele menţin şi exprimă permanenţa şi continuitatea în timp (succe
siune, tradiţie) şi spaţiu (sinoade) ale Bisericii în Adevăr şi Iubire. Cele două
concepţii diferite despre Biserică şi autoritate în Răsărit şi în Occident sunt
rezultatul a două antropologii teologice divergente: capadocian-palamită
şi augustiniană. Occidentul augustinian are o viziune pesimistă despre om:
intrinsec păcătos şi supus erorii, el primeşte de la Dumnezeu o autoritate
exterioară infailibilă — papă, conciliu, Biblie — care ţine, vicariant şi lega-
list, locul lui Dumnezeu şi care îi garantează adevărul ferindu-1 de orice
îndoială, conducându-1 în disciplină şi supunere spre Dumnezeu. în Răsărit
fiecare credincios e chemat să crească în Duhul Sfânt în aşa fel încât să facă
el însuşi experienţa Adevărului, Care e Duhul Sfânt însuşi, participând la El
şi devenind o manifestare şi o mărturie personală vie înaintea lumii a acestui
Adevăr care e Duh şi Libertate. Această concepţie exclude fideismul orb şi
implică participarea liberă, dar responsabilă, a tuturor la Adevăr şi, ca atare,
69 JOHN M e y e n d o r f f , „Historical Relativism and Authority in Christian Dogma”,

S t V ladim ir’s Theological Quarterly 11:2 (1967), p. 73-86, reluat în volumul: JOHN
MEYENDORFF, Living Tradition, St Vladimir’s Seminary Press, 1978, p. 27-44.
59
caracterul auxiliar al autorităţii în Biserică. Biblie, Tradiţie, episcopi, sinoade

nu ţin locul unui Hristos absent, ci exprimă prezenţa Lui sacramentală şi
personală vie — o prezenţă paradoxală, în absenţă, reală dar şi aşteptată încă —
a cărei experienţă duhovnicească e scopul vieţii în Hristos al tuturor credin
cioşilor. In Biserică Adevărul nu depinde de nici un criteriu ori autoritate
infailibilă, ci este în Duhul Sfânt o experienţă accesibilă mereu în comunitatea
Bisericii în întregul ei. Adevărul viu este propriul Său criteriu şi n-are nevoie
de criterii exterioare de asigurare, cum s-a întâmplat în Occident, unde s-a
simţit mereu nevoia unor cadre de securitate: papalitatea, conciliul, Biblia.
O evoluţie similară se poate observa însă şi în teologia de şcoală ortodoxă,
unde sinoadelor, mai ale Sinoadelor Ecumenice, li se atribuie ex sese infaili
bilitatea şi autoritatea unei adevărate papalităţi colective, iar Tradiţia a deve
nit un depozit de doctrine70 complementar celui al Scripturii.
Sfârşitul teologiei metafizice — situl euharistie al teologiei

Inevitabilitatea dogmei infailibilităţii papale (sau a ineranţei Scripturii)
pentru discursul teologic scolastic, de tip metafizic, al Occidentului a fost
pătrunzător analizată într-un studiu din 1970 de arhimandritul André Scrima
(1925-2000)71. Expresie a unei proiecţii teomorfe solidificate şi a unui apo-
fatism ratat, dogmatizarea infailibilităţii a dus la capăt turnanta metafizică a
70 Aceeaşi înţelegerea tradiţiei ca „doctrină”, mai exact ca formă de transmitere a doctrinei

creştine în istorie, stă şi la baza remarcabilei sinteze a lui Jaroslav P elikan , The Christian
Tradition, 1971, cf. mai jos n. 83.
71 A ndré Scrima, „L’infaillibilité: inscription conceptuelle et destinée eschatologique”,
în: L 'infaillibilité. Colocviile Castelli Archivio di filosofia Paris - Roma, 1970, p. 571-584.
După studii de matematică şi filozofie, Andrei Scrima intră în monahism în 1948 sub auspi
ciile mişcării „Rugului Aprins”. Profesor la seminarul monahal de la Neamţ (1950-1952) şi
bibliotecar al Patriarhiei (1952-1956), îşi susţine în 1956 licenţa în teologie la Bucureşti la
catedra pr. prof. D. Stăniloae cu o teză despre „antropologia apofatică”. După o bursă de
studii în India (1957-1959) şi un doctorat la Paris în 1960, pendulează între Beirut şi Franţa
animând comunitatea de la Deir el Harf şi mişcarea teologică şi intelectuală romano-catolică
pariziană. Reprezentant al Patriarhiei Ecumenice la Conciliul Vatican II, se angajează
într-un ecumenism spiritual şi intelectual de profunzime, dimensiuni nu doar interereştine,
ci şi interreligioase, ca dialog al spiritualităţilor şi culturilor, dar şi între teologie şi ştiinţă.
Studiile risipite prin diverse reviste şi cursurile inedite ţinute de-a lungul anilor în Liban,
Franţa sau Bucureşti (arhiva se află aici la New Europe College) sunt în curs de publicare la
Editura Humanitas. După volumele Timpul rugului aprins (1996, 20002 revizuită), Despre
isihasm (2003), Comentariu la Evanghelia după Ioan [18-21] (2003) şi Teme ecumenice
(2004), seria de opere demarată de volumele Antropologie apofatică (2005) şi Biserica litur
gică (2005) constituie o revelaţie în peisajul intelectual şi spiritual românesc în care aduce o
anvergură şi o prospeţime temerară recunoscute şi promisiunea unui nou tip de înţelegere a
„ortodoxiei”.
teologiei occidentale care, începând din secolul XIII, a privilegiat judecata şi

conceptul, câmpul propoziţional şi logic, drept loc originar al unui adevăr-
reprezentare care trebuie asigurat şi garantat instituţional pentru a-i menţine
supravieţuirea istorică într-un destin al puterii. Adevărul lui Hristos nu ţine
însă de ordinea unui discurs ecleziastic autofondator, ci de scandalul credin
ţei în învierea lui Hristos ca eveniment eshatologic paradoxal al cărui loc
infailibil e Duhul Sfânt care-1 înscrie în comunitatea eclezială în totalitatea
ei mistică.
Fiind unul bipolar — teo-logic — , discursul teologic, arăta în 1990 filozo
ful francez Jean-Luc Marion (n. 1944), poate fi practicat în două registre în
funcţie de prioritatea acordată uneia sau alteia dintre cele două componente
ale sale — Dumnezeu şi raţiunea — şi se poate prezenta astfel fie ca o
teo-logie raţională, în care omul e cel care vorbeşte despre Dumnezeu (de Deo,
peri Theou), fie ca o teo-logie revelată, în care Dumnezeu vorbeşte despre
Sine însuşi iar omul vorbeşte plecând de la cuvântul lui Dumnezeu despre
Sine însuşi (a Deo, para Theou)12. „Situl” originar al teo-logiei în creştinism
este — cum arăta în 1982 într-un remarcabil studiu dintr-o carte-eveniment
acelaşi Jean-Luc Marion7273 — unul „euharistie”, iar această aserţiune e ilus
trată de episodul paradigmatic din Evanghelia după Luca (24, 13-35) care
descrie experienţa cu Hristos Cel înviat pe care au avut-o ucenicii în drum
spre Emaus a treia zi după înviere: ucenicii cunosc bine textele mesianice
ale Scripturilor ebraice, dar nu le înţeleg, deşi ele vorbesc despre Hristos,
pentru că textul nu este însăşi revelaţia, ci doar urma ei; textele se luminează
abia atunci când însuşi Cuvântul divin non-textual traversează textul şi Se
face cunoscut dispărând în chiar momentul revelării în Euharistie la frângerea
pâinii. Acest sit euharistie originar al adevăratei teologii e reprodus mereu
de Liturghia Bisericii, unde episcopul, teo-logul prin excelenţă, prezidează
Euharistia şi invită comunitatea să interpreteze cuvintele Scripturilor citite
din perspectiva Cuvântului divin Persoană, Care e autorul lor, dar în acelaşi
timp şi dincolo de ele. Cuvântul-Persoană nonverbal, Care se face trup şi
pâine din iubire, e Cel care prin venirea Lui saturează de absolut textul
Scripturii facându-1 infinit şi ca atare revelaţie divină. Singurii teo-logi ade
văraţi în creştinism sunt atunci episcopul, care ştie plecând de la Cine anume
vorbeşte, şi sfântul, care ştie despre Cine anume vorbeşte, fiindcă ambii pă
timesc, participă şi imită — unul la modul liturgic, iar altul mistic-martiric
— misterul iubirii Cuvântului nonverbal făcut trup din iubire, şi făcând astfel
72 Cf. J ean -L uc MARION, „Théo-logique”, în: L ’Univers philosophique, PUF, 1990,

p. 17-26.
73 „Du site eucharistique de la théologie”, In: J.-L. M arion , Dieu sans l'être, 1982,
p. 197-222.
61
zidesc comunitatea creştină ca Trup mistic al Acestuia. Pentru a putea preda

teologie în universitate, profesorii au nevoie de delegaţia/binecuvântarea
episcopului şi pentru a o practica şi înţelege în mod real ca teologie nici ei,
nici studenţii/elevii lor nu pot face economie de participarea la Liturghia
duminicală a comunităţii ecleziale prezidate de episcop sau de preot şi de
prelungirea sau, mai bine zis, interiorizarea acestei Liturghii într-o viaţă per
sonală de asceză, meditaţie şi rugăciune sub călăuzirea unui duhovnic. Etosul
teologic, evanghelic (Mt 16, 24-25) şi apostolic (Mt 19, 27-29) al oricărui
creştin — fiindcă teo-logia nu este o specializare universitară (cum este
teo-logia), ci o vocaţie universală a tuturor membrilor botezaţi şi mirunşi din
comunitatea liturgic-euharistică a Bisericii — este unul al ex-centrării şi
ieşirii din sine al creştinismului şi teologului şi al re-centrării şi reconstituirii
raţiunii cuvintelor şi personalităţii lui în jurul misterului Cuvântul lui Dum
nezeu făcut trup pentru noi şi care-şi prelungeşte mistic întruparea în Biserică.
Fiindcă în creştinism nu e vorba de sublimarea şi angelizarea subiectului
uman, ci de o schimbare de subiect — de moartea şi învierea lui baptismal-
sacramentală şi ascetic-mistică — , de abandonul ipostazierii egoiste anima
lice a naturii umane şi ipostazierea ei pe Hristos Cel Răstignit şi înviat, pen
tru ca fiecare să poată spune asemenea Apostolului Pavel: „M-am răstignit
împreună cu Hristos şi nu mai sunt viu eu, ci Hristos este viu în Mine; ce am
viu acum în trup, am viu în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit şi
S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” {Ga 2, 20).
De la ştiinţă la mister, de la sistem informativ la formare practică

în lumina celor spuse mai sus, deşi inevitabilă istoric şi asumată de Bise
rica latină din raţiuni misionare şi apologetice (pentru a oferi un răspuns
provocării filozofiei aristotelice arabizante), evoluţia istorică produsă la în
ceput în Occident odată cu apariţia modernităţii şi care a fost martora ieşirii
teologiei din şcolile de pe lângă catedrale şi mănăstiri şi a intrării ei în noile
universităţi ca teologie scolastică academică a fost şi continuă să fie grevată
de ambiguităţi, uzurpări şi „pseudomorfoze” previzibile. Prestigiul modelu
lui aristotelic de ştiinţă a dus la crearea prin imitaţie a teologiei scolastice:
asimilând articolele de credinţă supranaturale cu principiile unei ştiinţe, sco
lastica şi-a propus să ofere prin analogie un dublet raţional al revelaţiei care
să imite modo humano ştiinţa lui Dumnezeu despre El însuşi şi despre crea
ţia Lui74. Devenită din mistagogie simbolică şi anagogică ştiinţă conceptuală
74 Cf. M.-D. CHENU (1895-1985), La théologie comme science au X lIIe siècle, Paris,
1943 $i articolul lui M.-J. C ongar (1904—1995), „T héologie” , Dictionnaire de Théologie
Catholique XV (1946), col. 341-502.
şi analogică, scolastica a abandonat însă registrul biblic şi liturgic al epocii

patristice şi medievale timpurii într-unul raţional-discursiv, schimbându-se
totodată şi statului teologilor: locul feo-logilor ierarhi şi harismatici, epis-
copi sau monahi, e luat acum de profesorii universitari, teo-logi ştiinţifici tot
mai specializaţi şi autonomizaţi în demersurile lor intelectuale şi în pretenţiile
de autoritate doctrinară în Biserică şi societate. Odată cu începuturile moder
nităţii modelul de ştiinţă se modifică din nou trecându-se de la raţionalismul
logico-metafizic la cel matematic, de la formele calitative la numere şi la
cantitativ, accentele deplasându-se de pe o ontologie a participării pe una a
eficienţei, de pe substanţă pe procedură, de pe adevăr pe noua metodă expe-
rimental-matematică. Dacă în secolul XIII (cu Toma d’Aquino) teologia a
devenit ştiinţă, în secolul XIX (cu Auguste Comte) ştiinţa a devenit teologie
şi nouă religie a umanităţii, din mixajul ilegitim dintre ştiinţă şi religie rezul
tând apoi ideologiile funeste care au bântuit şi continuă să bântuie cu con
secinţe devastatoare pentru umanitate în ultimele două secole. Pentru a-şi
putea păstra locul devenit inconfortabil în universităţi ca urmare a criticilor
raţionaliste la adresa religiosului în general şi a tradiţiei şi Bisericii creştine
în special, teologia academică a adoptat în cheie critică fie modelul ştiinţelor
filologice, fie al celor istorice, fie le-a jumelat într-o unică metodă ştiinţifică
„istorico-critică” de investigare a tradiţiei creştine. Demistificată critic dc
iluminism în numele unei raţiuni atemporale, tradiţia fusese recuperată inte
lectual de romantism, dar relativizată fie liric-poetic, fie cultural-istoric.
Metoda istorico-critică părea să reabiliteze statutul ştiinţific al teologici, în
special, şi al tuturor domeniilor „umaniste”, în general, dar o făcea cu preţul
unei contrafaceri de principiu şi de proporţii: acela al reducţiei naturaliste a
specificităţii teologiei şi domeniilor „umaniste”. Acest specific a fost reafir
mat energic în 1961 în celebra lucrare Adevăr şi metodă de filozoful german
Hans-Georg Gadamer (1900-2002), unde, refuzându-se atât „metoda” raţiona-
listă, cât şi istorismul şi individualismul romantic, se sublinia rolul indispen
sabil al tradiţiei şi al autorităţii în domeniile „umaniste”. Discipline practice
prin excelenţă (nu domenii ştiinţifice), „umanioarele” urmăresc o înţelegere,
nu o explicare, o formare (paideia, Bildung), o modelare practică a oameni
lor în lumea morală a libertăţii, nu o simplă informare abstractă. Distincţia
între ştiinţele naturale şi disciplinele umaniste reflectă mai profund distincţia
în plan ontologic, formulată memorabil de Gabriel Marcel, între realitate ca
problemă şi ca mister: o problemă este realitatea naturală supusă de ştiinţe
unei chestionări şi analize critice finite în care aparenţele lucrurilor sunt re
duse la esenţe abstracte, exprimabile în ecuaţii matematice menite soluţionării
unor dificultăţi tehnice legate de dominarea mediului înconjurător; misterul
este realitatea ultimă, invizibilă, care susţine realitatea sensibilă şi-i asigură
C a n o n u l ş i c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic 63
sensul şi coerenţa simbolică, pe care nu-1 putem analiza şi chestiona, fiindcă

el ne chestionează pe noi, pe care-1 putem doar admira şi în al cărui joc sim
bolic, mediat de tradiţii, ne angajăm practic-formal în arte, meditaţie sau
religie, specificul acestora fiind dat de secundaritatea şi decentrarea eului
cunoscător într-o relaţie nu informativă, ci performativă, fiindcă misterul nu
se cunoaşte activ, ci se suportă pasiv.
întreg acest proces de „pseudomorfoză” modernă a tradiţiei şi teologiei a
fost remarcabil sintetizat într-o carte din 1983 — Desluşirea Tainei75 — de
teologul anglican pe atunci (preot ortodox acum) Andrew Louth. Pornind de
la constatarea că polemica occidentală din secolul XVI încoace între romano-
catolici şi protestanţi pe tema autorităţii Tradiţiei în comparaţie cu cea a
Scripturii falsifica de fapt atât Scriptura, cât şi Tradiţia, obiectivându-le drept
arsenale sau cariere de argumente pentru tezele, adevărurile propoziţionale,
ale sistemelor teologice ale celor două confesiuni, preotul profesor Andrew
Louth pledează convingător pentru recuperarea naturii de mister a Bisericii,
în Biserică aşadar creştinul nu e doar informat despre conţinutul unui mesaj
divin, ci e format practic (paideic) prin actele simbolice ale cultului care-1
iniţiază într-un mister de dincolo de text; acest mister e de fapt mişcarea de
coborâre revelatoare-mântuitoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt în Bise
rică, menită să se prelungească în mişcarea de urcuş a creştinilor în Duhul
Sfânt prin Fiul la Tatăl. Sensul textului biblic se lămureşte doar în contextul
liturgic — Liturghia e Tradiţia prin excelenţă — , care creează atitudinea de
receptivitate faţă de prezenţa în ele a unui Mister; ca orice mister, el nu poate
fi explicat, decriptat, redus la cunoscut, ci înţeles prin adâncire în multitudinea
sensurilor lui salvate de alegorie şi printr-o implicare practică în „logica” lui
paradoxală, în care are loc răsturnarea perspectivei, decentrarea şi recon
stituirea eului. Din simplu eu cunoscător, el intră într-un rol dintr-o dramă
liturgică şi spirituală al cărei scenariu e scris de Altcineva. Atât misterul
liturgic, cât şi experienţa mistică sunt discipline practice, al căror scop nu e
reducerea Misterului divin la datele subiective ale conştiinţei, ci angajarea
concretă în actele şi „logica” revelatorie a Misterului însuşi, „logica” extatică
a Iubirii care se face trup.
De la concept la simbol
Multiplele implicaţii ale conştiinţei recuperate a sacramentalităţii funda
mentale a întregii vieţi ecleziale în toate aspectele ei, pe fondul depăşirii
75 ANDREW L outh , Discerning the Mystery. Essay on the Nature o f Theology, Oxford,
1983; trad. rom. M. Neamţu: ANDREW LOUTH, Desluşirea Tainei. Despre natura teologiei,
Deisis, Sibiu, 1999.
înţelegerii scolastice a noţiunii de sacrament în lumina simbolului, fac tema

remarcabilei „relecturi sacramentale a existenţei creştine” întreprinsă de
preotul profesor Louis-Marie Chauvet (născut în 1942, L.-M. Chauvet predă
teologie sacramentală la Institutul Catolic din Paris)76. Relectura debutează
cu o critică radicală a presupoziţiilor metafizice ale teologiei scolastice a
sacramentelor (dezvoltată de Toma d’Aquino) din perspectiva devastatoarei
destrucţii a metafizicii prezenţei ca onto-teo-logie speculativă întreprinsă de
Martin Heidegger. Gânditorul german demascase în gândirea temeiurilor de
tip cauzal, productiv, şi în dihotomia dintre subiect şi obiect originile filozo
fice ale civilizaţiei tehnice actuale, în care totul e prezenţă, eficienţă, repre
zentare şi valoare. Un astfel de univers exclude evenimentul nonobiectual şi
nonvaloare al survenirii graţiei şi cenzurează corpul şi simbolul în favoarea
conceptului şi reprezentării. Diferenţa crucială este aici cea dintre semn şi
simbol (echivalentă celei anterioare dintre problemă şi mister). Informat
şi denominativ, legat de cunoaştere, reprezentare şi obiect, semnul ţine de
registrul abstract al metafizicii şi tehnicii, de schimburile anonime ale pieţii,
valorilor şi comerţului. Performativ şi comunional, legat de recunoaştere,
interpretare şi subiect, simbolul aparţine regimului temporal, sensibil, corporal
al schimbului gratuit între subiecţi într-un joc de tipul pierderii şi regăsirii,
care presupune ruptura şi consimţământul la o pierdere de sine care îi consti
tuie astfel într-o recunoaştere, amiciţie sau alianţă transnaturală. Spre deose
bire de ştiinţă, care operează cu semne, credinţa ţine de registrul simbolic al
comunicării-comuniune şi este întotdeauna înscrisă într-un corp concret:
fizic, social, cultural, cosmic. Structura sacramentală a credinţei şi modul ci
de funcţionare apar exemplar în Luca 24, episodul Emaus, de la care pleacă
şi „relectura sacramentală” a preotului profesor Chauvet. Aici se vede că
adevărata credinţă e consimţire la o pierdere: renunţarea la a-L mai vedea pe
Hristos în corpul Lui de came, pentru a-L întâlni în Duhul Sfânt la Liturghie
în corpul simbolic al Celui înviat care e Biserica — sacramentul împărăţiei
lui Dumnezeu în lume. Credinţa e renunţarea la întâlnirea şi la fixarea gnos
tică nemijlocită — de fapt imaginară — pe lisus Hristos prin reducerea Lui
la cunoaştere, magie sau morală. Aceste trei ispite sunt tot atâtea forme de
necrozare, de reducere la obiecte moarte, disponibile a corpurilor simbolice
prin care se actualizează misterul prezenţei în absenţă a lui Hristos Cel înviat
în Biserică: Scriptura, Tainele şi fraţii, şi ele se manifestă în derivele proprii
fiecăreia din confesiunile creştine: biblicismul lui „sola Scriptura” protes
tant, magia lui „ex opere operata” sacramental romano-catolic (şi ortodox) şi
76 LOUIS-MARIE C h a u v e t , Symbole et sacrement. Une relecture sacramentelle de

l ’existence chrétienne (Cogitatio fidei 144), Cerf, 1987.
65
activismul şi eticismul secularizat („deeds, not creeds”), fie el sentimental-

liberal sau social-revoluţionar.
Credinţa creştină are deci în fiinţa ei o structură sacramentală şi eclezială,
ceea ce înseamnă concret că Biserica are prioritate faţă de creştini — ea îi
face pe creştini, nu invers — şi se primeşte în dar prin credinţă. Liturghia
duminicală — din ziua învierii răsărită la capătul Crucii — e figura sacra-
mental-simbolică a prezenţei sacramentale a lui Hristos Cel înviat. Aici prin
credinţă creştinii consimt să-I dea lui Hristos corpurile lor mărturisindu-L ca
Domn potrivit Scripturilor, primindu-L ca dar în Botez şi Euharistie şi
angajându-se într-o viaţă asemenea Lui ca răspuns şi contradar la darul Cu
vântului şi Trupului Său sacramental şi constituind astfel, în acest schimb
simbolic şi dăruire generalizată, corpul Lui eclezial, figură a împărăţiei esha-
tologice. Cunoscut prin Scriptură şi recunoscut în Taine, Hristos Se întru
pează în fiecare prin liturghia zilnică a credinţei, mărturiei şi iubirii altruiste.
Spre deosebire de cultul istorico-profetic al iudaismului (centrat pe Paşte ca
memorial profetic) însoţit însă mereu de criza riturilor denunţată de profeţi,
cultul Bisericii are un statut nou, eshatologic: Dumnezeu vine acum în Po
porul Său nou alcătuit din evrei şi păgâni convertiţi nu prin Lege sau Tem
plu, ci prin Hristos şi Duhul Sfânt. Este un cult nou, paradoxal, care produce
sfinţire fără sacralizare şi mijlocire fără intermediere şi al cărui subiect e
Biserica întreagă, popor sacerdotal unic, devenit Corp al lui Hristos, Templu
al Duhului Sfânt şi Casă a Tatălui, şi care la Liturghie primeşte în credinţă
de la Dumnezeu prin slujitorii speciali, care sunt icoane ale lui Hristos, darul
prezenţei lui Hristos Cel înviat prin cuvântul şi trupul Său, dar căruia îi răs
pund prin contradarul mărturiei şi iubirii zilnice care transformă întreaga lor
existenţă în sacrificiu viu şi liturghie permanentă, iar Biserica întreagă în
templu viu al Celui Preaînalt.
Aceeaşi corectură de curs în teologie spre simbolic este recomandarea
pe care o face în 1994-1999 la capătul unei fascinante Istorii teologice a
Bisericii11 — un „itinerar” unic în felul său printre „formele” şi „modelele”
teologiei — şi benedictinul francez Ghislain Lafont (n. 1928) de la abaţia
„La Pierre-qui-Vire”. La baza viziunii sale stă constatarea unei bipolarităţi şi
tensiuni înscrise structural în natura umană scindată între coordonatele spa
ţiului şi alte timpului, ale naturii şi ale aventurii, ale ordinii şi rupturii, ale
fiinţei şi ale timpului sau, biblic vorbind, ale creaţiei şi legământului. Ireme-7
77 GHISLAIN L afont , Histoire théologique de l 'Église catholique. Itinéraire et formes de

la théologie (Cogitatio fidei 179), Cerf, Paris, 1994 şi La Sagesse et la Prophétie. Modèles
théologiques, Cerf, Paris, 1999; trad. rom. Maria-Comelia Ică jr: O istorie teologică a Bise
ricii. Itinerarul, formele şi modelele teologiei, Deisis, Sibiu, 2003.
diabil tensionată de această polaritate constitutivă, teologia a privilegiat

când conceptul, cunoaşterea şi doctrina, luând figura „înţelepciunii”78, când
cuvântul, simbolul, mărturia şi angajamentul istoric, luând forma „profeţiei”.
Creştinismul apostolic s-a constituit ca mişcare mesianică în interiorul acestui
tip de discurs „profetic”, simbolic şi istoric, radicalizat eshatologic. Respin
gerea creştinismului de către iudaism şi succesul misiunii între păgâni a con
dus inevitabil la o elenizare a discursului teologic creştin, care s-a recompus
după liniile de forţă ale câmpului discursului sapienţial elenistic al sfârşitu
lui Antichităţii. Fascinaţia atât intelectuală, cât şi politică, faţă de paradigma
Unului explică predilecţia teologiei patristice atât pentru anagogie şi mistică,
cât şi pentru ierarhie şi perfecţiune. Riscurile teologiilor sapienţiale ale
Unului de a reduce totul la relaţia Dumnezeu-Unu şi suflet, şi de a echivala
pluralitatea cu răul, au fost însă contracarate eficient de Biserica patristică prin
Sinoadele Ecumenice care au reafirmat clar prin dogme Treimea, realitatea
creaţiei şi consistenţa şi corporalitatea naturii umane, realismul întrupării şi
divino-umanitatea constitutivă a lui Hristos ca bază a misterului pascal al
mântuirii, în termeni ţinând de registrul Fiinţei (homoousios), contrabalan
sând astfel riscurile reale ale utilizării unilaterale a limbajului şi categoriilor
Unului. (Unul din aceste riscuri fiind acela al spiritualizării excesive a sim
bolului prin anagogie/alegorie cu reducerea corporalităţii şi temporalităţii
inerente acestuia.) Părinţii Bisericii au fost, aşa cum scria preotul profesor
Georges Florovsky, platonicieni în mistică, dar aristotelicieni în dogme,
exprimând astfel urcuşul sufletului spre Dumnezeu în categoriile Unului, iar
pogorârea lui Dumnezeu spre om în cele ale Fiinţei. Prin abandonarea trep
tată a motivului Unului apofatic şi fixarea unilaterală pe registrul Fiinţei, sco
lastica occidentală din secolul XIII a operat mutaţia raţionalistă cu conse
cinţe incalculabile de la anagogie la analogie, de la simbol, fie şi alegorizat,
la concept. Modernitatea a transformat ulterior raţionalismul din metafizic în
matematic, mutând esenţele din domeniul calitativ al formelor în acela can
titativ al numerelor, secularizând pe baza reducţiei participării la eficienţă
modelul cauzal-productiv din teologie în tehnologie. Misterul, simbolul, sen
sibilul, corporalul, temporalul au dispărut din orizontul cunoaşterii, ocupat
în secolul XIX de raţionalismul tare, ofensiv şi cuceritor în diferitele lui va
riante: pozitivist, evoluţionist, dialectic, tehnic. Dar tot acum, în secolul XIX,
sărăcia, viaţa, credinţa îşi reafirmă prin Marx, Freud, Nietzsche sau
Kierkegaard „iraţionalul” şi ireductibilitatea lor şi pun radical în chestiune
78 La rândul lui, discursul teologic de tip sapienţial-cognitiv s-a structurat fie anagogie pe
coordonata Unului (Platon) — mistic (Dionisie, Bonaventura) sau enciclopedic (Albert) — ,
fie analogic pe cea a Fiinţei (Aristotel) ca la Toma d ’Aquino.
67
raţionalismul dominant prin intermediul existenţialismului şi psihanalizei. în

secolul XX reapar în discursul cultural temele reprimate ale răului, finitudi-
nii, culpabilităţii, temporalităţii, relaţiei, sensului şi prin ele revine în scenă
şi simbolicul. Din tehnică şi instrumentală, raţiunea redevine relaţională şi
comunicativă: omul nu este doar dorinţă de a şti şi produce/consuma, ci şi
dorinţă de sens şi comuniune, schimburile prin care îşi menţine existenţa
fiind nu doar hrana şi sexualitatea, ci şi cele simbolice-culturale, între care
religia are o poziţie specială şi inevitabilă prin comerţul simbolic-liturgic cu
invizibilul pe care-1 instituie79 şi în care resemnifică decisiv, prin teodrama
comuniunii, parametrii nereconciliaţi ai unului, fiinţei, răului şi timpului.
Originea pascal-liturgică a Evangheliilor

Consecinţele revoluţiei „copemicane” aduse de această cotitură spre simbol
şi liturgic asupra teologiei dogmatice scolastice şi a celei biblice istorico-
critice au început deja să fie evidenţiate de teologi occidentali în cercetări
exemplare, cum sunt cele ale preotului profesor Hans-Joachim Schulz
(n. 1932), profesor de liturgică, de istorie a Bisericii răsăritene şi de teologie
ecumenică la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Wiirzburg. în 1993,
el a propus o nouă demonstraţie a „originii apostolice a Evangheliilor”80 şi a
datării lor timpurii. Demersul său este în esenţă o deconstrucţie liturgică a
consensului academic din teologia biblică germană, dominată de şcoala libe
rală postbultmanniană. Potrivit urmaşului lui Rudolf Bultmann (1884—1976)
la catedra din Marburg, care a fost din 1951 şi până în 1973 W emer
Kiimmel (1905-1995), scrierile Noului Testament au apărut între anii 50-150,
începând cu epistolele aşa-zis pauline între anii 50-58 (7 şi 2 Tesaloniceni,
Galateni, Filipeni, 1 şi 2 Corinteni, Romani, Filimon), restul epistolelor —
cele aşa-zis deuteropauline (Efeseni, Colosenî) şi pastorale (7 şi 2 Timotei,
Tit), Evrei, cele ioaneice, Iacob, Iuda şi 7 şi 2 Petru — fiind scrise între anii
80-120/150, redactarea Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor (şi Apocalip-
sei) fiind plasată în intervalul 70-100 ca rezultat al unei creativităţi anonime
şi discontinue, şi a unor redactări succesive, în cadrul comunităţilor creştine.
în contra acestei vulgate academice a teoriei „istoriei formelor” care dis
truge tradiţia pretinzând că o reconstituie, H.-J. Schulz pledează pentru ori
79 Cf. J ean -Y ves L a coste , Expérience et Absolu. Questions disputées sur l ’humanité de
l'homme (Coll. „Épiméthée”. Essais philosophiques), PUF, 1994; trad. rom. Maria-Comelia
Ică jr: Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului, Deisis,
Sibiu, 2001.
80 H ans -J oachim Schulz , Die apostolische Herkunft der Evangelien. Zum Ursprung der
Evangelienform in der urgemeindlichen Paschafeier (Quaestiones disputatae 145), Herder,
Freiburg im Breisgau, 1993, 19973.
ginea personal apostolică a Evangheliilor şi datarea lor timpurie, înainte de

căderea Ierusalimului şi distrugerea celui de-al doilea templu de către romani,
în august 70. Evangheliile au apărut în contextul vieţii liturgice a comunităţii
apostolice din Ierusalim pe fondul structurii anamnetice a tradiţiei iudaice,
ca tradiţie unitară de proclamare a veştii bune despre moartea şi învierea lui
Hristos potrivit Scripturilor iudaice. Rezumatul acestei predanii orale a Evan
gheliei în Biserica din Ierusalim e redat de Apostolul Pavel în cap. 15, 3-5
al epistolei 1 Corinteni (scrisă în anii 55-56, la doar 25 de ani de la răstig
nirea şi învierea lui Hristos). Contextul ei este — cum atestă tot epistola
1 Corinteni — celebrarea pascală a comunităţii apostolice din Ierusalim din
noaptea de Paşte unită cu Botezul şi Euharistia. Memoria acestei celebrări
originare a fost păstrată în comunităţile creştine „cvartodecimane” din Asia
Mică (de tradiţie ioaneică). Aici vedem că primii creştini săvârşeau Paştelc
în noaptea de 14 spre 15 nissan împreună cu iudeii, şi unii şi alţii făcând
anamneza exodului evreilor din Egipt sub forma unei „haggada” sau poves
tiri speciale, evreii aşteptând la miezul nopţii venirea lui Mesia promis, iar
creştinii revenirea în slavă a lui Mesia lisus Cel înviat. în timp ce evreii se
bucurau în prima jumătate a nopţii, creştinii posteau în amintirea uciderii lui
lisus, iar în „haggada” lor pascală evocau nu numai exodul din Egipt, ci pă
timirea şi învierea lui lisus; după miezul nopţii, creştinii rupeau postul şi
celebrau cu bucurie învierea lui Hristos prin Euharistie. Nucleul pascal al
Evangheliei apostolice privitoare la Hristos se cuprinde aşadar în relatarea
originară despre Pătimirea şi învierea Lui şi e fixarea în scris a „haggadei
pascale” a comunităţii din Ierusalim conduse de Petru pe care o avem în
Marcu 8, 27 - 16, 8 (finalul cel mai vechi şi abrupt al acesteia explicându-se
prin prezenţa lui Petru încă în fruntea Bisericii din Ierusalim). Acest nucleu
„premarcan”, anterior persecuţiei lui Irod Agrippa din anii 41—42 — soldată
cu martirizarea lui Iacob, fratele lui Ioan (FA 12, 1-2) şi părăsirea Ierusali
mului pentru „un alt loc” (Roma) de către Petru întemniţat şi el, dar eliberat
miraculos de un înger (FA 12, 1.7) —, a fost completat mai târziu la Roma,
unde Marcu s-a aflat ca secretar şi auxiliar catehetic al lui Petru cu puţin îna
inte de martiriul acestuia în anul 65.
Evangheliile canonice, redactate toate înainte de catastrofa din anul 70,
reflectă situaţiile misionare ale diverselor comunităţi ivite din misiunea creş
tină cărora li se adresează: celor iudeo-creştine (Matei, în jurul anilor 66-70),
păgâno-creştine (Luca şi Faptele Apostolilor, curând după 62) şi celei ioa-
neice (Ioan, concepută încă din anii ’40, dar redactată între 62-66 la Efes,
unde comunitatea lui Ioan s-a mutat după martiriul lui Iacob, fratele Domnu
lui, lapidat în templu în anul 62). Contrar prejudecăţilor tenace ale vechii şcoli
de la Tubingen din secolul XIX sau ale celei liberale pre- şi post-bultman-
niene, care proiectau Evanghelia după Ioan fie în a doua jumătate a secolu
lui II, fie la sfârşitul secolului I, atribuindu-i un caracter elenistic şi gnostic,
investigaţiile din ultimele decenii au demonstrat atât remarcabila precizie a
datelor topografice, cât şi coerenţa ei literară, susţinând chiar „prioritatea lui
Ioan” (J. A. T. Robinson, 1985) faţă de sinoptici. Autorul Evangheliei a Patra
este atât un martor ocular al activităţii lui Iisus încă de la începuturi şi până
în intimitatea Cinei ultime, a răstignirii şi duminicii învierii, cât şi unul al
caracterului liturgic al genului Evangheliilor creştine, faimoasele discursuri
ale lui Iisus din evanghelia sa situându-se în contextul aceleiaşi anamneze
pascale euharistice şi baptismale. Concluzia metodologică desprinsă de aici
este cea a necesităţii imperioase a unei hermeneutici biblice de tip liturgic
(nu istorico-critic), întrucât atât actualizarea lui Hristos, cât şi predica Evan
gheliei şi interpretarea Scripturilor în Biserica primară aveau un caracter
liturgic, centrat pe anamneza euharistică.
Primatul mărturiei — dogma „ bornă ”, nu ,, definiţie ”

O deconstrucţie similară din unghiul cotiturii simbolice şi al matricei litur
gice a teologiei Bisericii a fost drastic aplicată în 1996 de preotul profesor
H.-J. Schulz şi înţelegerii scolastice a „doctrinei” şi a „dogmei” în Biserica
Romano-Catolică a mileniului II. în locul acestora, el pledează pentru reve
nirea la noţiunea biblico-liturgică de „mărturisire” : „M ărturisire în loc de
dogmă” e chiar titlul acestei monumentale cercetări asupra „criteriilor carac
terului obligatoriu al doctrinei Bisericii”81. în centrul investigaţiei se află o
atentă analiză a conştiinţei de sine pe care au avut-o cele şapte Sinoade
Ecumenice (325-787) ale Bisericii vechi şi nedespărţite cu privire la sensul
demersului lor de precizare a învăţăturii ortodoxe şi apostolice a Bisericii
faţă de răstălmăcirile ei de către diversele erezii trinitare (arianismul, mace-
donianismul) sau hristologice (nestorianismul, monofizismul, monoenergis-
mul, monotelismul şi iconoclasmul). Constatarea cea mai importantă care se
degajă e aceea că acestea nu luau hotărâri „asupra” credinţei, ci dădeau măr
turie cu valoare obligatorie „despre” credinţa apostolică. Prin aceasta Sinoa
dele se înscriau în aceeaşi dinamică a Noului Testament, în ale cărui scrieri
avem proclamarea şi atestarea de către apostoli a misterului lui Hristos Cel
Răstignit şi înviat, mister actualizat (primit, atestat şi transmis) în anamneza
euharistic-liturgică a Bisericii. Revelatorie în acest sens e terminologia utili
zată. Astfel, Sinodul I (Niceea, 325) emite un „ekthesis” al credinţei, o ex
punere cu valoare de decret, adresată în primul rând episcopilor. Sinodul II
81 H.-J. SCHULZ, Bekenntnis statt Dogma. Kriterien der Verbindlichkeit Kirchlicher Lehre
(Quaestiones disputatae 163), Herder, Freiburg im Breisgau, 1996.
(Constantinopol, 381) formulează un „symbolon” de credinţă pentru uz

liturgic, care va fi confirmat ca identic cu „ekthesis”-ul de la Niceea,
impunându-se astfel drept Simbol de credinţă cu valoare universală abia la
Sinodul IV (451). Sinodul III (Efes, 431) a refuzat să formuleze un nou
„ekthesis” al credinţei plecând de la axioma neschimbabilităţii şi suficienţei
celui de la Niceea, care nu poate fi depăşit, ci doar actualizat prin canonizarea
unor texte patristice cu valoare de normă interpretativă (epistole ale Sfântu
lui Chirii al Alexandriei). în acelaşi sens, Sinodul V (Constantinopol, 553) a
emis împotriva aşa-numitelor „Trei Capitole” doar o sentinţă de condamnare
încheiată cu 14 anateme. Sinoadele IV (Chalcedon, 451), V (Constantinopol,
681) şi VII (Niceea, 787) au promulgat fiecare câte un „horos” special îm
potriva ereziilor pentru care fuseseră convocate, fiecare din aceste „horoi”
având în centru textul „ekthesis”-ului de la Niceea şi al „symbolon”-ului de la
Constantinopol (cel din 787 citând doar „symbolon”-ul de la Constantinopol,
nu şi „ekthesis”-ul de la Niceea). Decisivă este traducerea corectă a greces
cului horos prin „bornă” (terminus) împotriva ereziilor, iar nu prin „defini
ţie” (definitio) pozitivă a credinţei; obiectul „horoi”-lor nu este deci în chip
nemijlocit credinţa, ci terminologia corectă pentru exprimarea şi interpreta
rea credinţei. De aceea „definirile” Sinoadelor Ecumenice au doar valoarea
relativă a unor „norma normata” şi pot fi interpretate şi reformulate, „norma
normans” pozitivă fiind credinţa apostolică atestată în Scripturi şi actualizată
în tradiţia liturgică a Bisericii (canonizată explicit ca atare de Sinodul VII,
787), contextul care le oferă orizontul de sens. Condiţionată de problema
tizarea ereziilor, fixarea pe terminologii abstracte a formulelor Sinoadelor
Ecumenice a adus cu sine o necesară precizie; dar sporul în claritate concep
tuală ascunde în el riscul potenţial al pseudomorfozei „doctrinariste” a învă
ţăturii creştine, în a cărei capcană a căzut ulterior Occidentul latin, dar de ale
cărei tentaţii n-a fost scutit — cum s-a putut vedea — nici Răsăritul.
Evoluţia nefastă spre doctrinarism abstract, speculativ, nebiblic e detectată
de H.-J. Schulz în aşa-numitele „Simboluri” de credinţă antiariene din sudul
Galiei din secolele V-VI: în „Fides Damasi”, în „Clemens Trinitas” şi mai
ales în augustinianul „Quicumque” (= Simbolul pseudo-„atanasian”), în care
apare deja problematicul adaos speculativ care afirmă purcederea Duhului
Sfânt „şi de la Fiul”. Răstălmăcirea (Fehldeutung) autoritar-doctrinaristă a
definirilor sinodale ca „definiţii dogmatice” sau „dogme definite” n-a lipsit
nici în Biserica imperială bizantină, unde adesea împăraţii au intervenit cu
„dogme”82 de credinţă proprii (heterodoxe, dar şi ortodoxe), pe care au în
82 Biserica şi Sinoadele au fost mai degrabă rezervate faţă de termenul dogma aplicat la
credinţă. Nici unul din cele două sensuri concrete ale acestuia: filozofic sau juridic — opinie
71
cercat apoi să le impună în sinoade întregii Biserici pe baza unei proceduri

juridice şi prin transformarea improprie şi abuzivă a sinoadelor în instituţii
de stat, şi a „definirilor” acestora în „decrete” cu valoare de lege imperială.
Această răstălmăcire s-a manifestat însă din plin în conciliile „deficitare teo
logic” ale Occidentului în mileniul II: Lyon II (1274) a însemnat atât „abso
lutizarea teologiei trinitare occidentale” augustinian-anselmiene, cât şi un
„dictat” unionist papal; Florenţa (1439) a oscilat între şansa unei regăsiri
ecumenice şi eşec, între „redescoperirea şi răstălmăcirea [Missdeutung] tra
diţiilor răsăritene” şi „recăderea”, în cazul armenilor şi copţilor, „în metoda
dictatului condiţiilor de unire” (ce avea să fie reluată în „uniatismele” secole
lor XVI-XVII); Trento (1545-1563) a dus la „polarizarea catolic-protestantă
prin pierderea categoriilor de înţelegere ale Bisericii răsăritene”; iar prin
dogmatizarea „infailibilităţii” ca garanţie ultimă pentru deciziile „ex cathedra”
ale papei, Vatican I (1870) a trecut mult dincolo de făgăduinţa unei „semni
ficaţii mântuitoare care nu-şi ratează ţinta propovăduirii apostolice” şi de
rolul lui Petru în Noul Testament. Toate „dogmele” acestor „concilii” latine
ale mileniului II pot fi „integrabile în totalitatea tradiţiei” doar printr-o „re-
interpretare” care să asume „dogmele” într-o „mărturisire” apostolică a lui
Hristos în Duhul Sfânt dublu „transparentă” atât spre Scriptură, cât şi Litur
ghie (Botez-Euharistie).
Se impune aşadar revenirea la mărturia apostolică a credinţei articulată
trinitar în Simbolurile baptismale (Roman şi Constantinopolitan) şi mai cu
seamă în anaforalele euharistice, a căror capodoperă e anaforaua Sfântului
Vasile cel Mare. Anaforalele euharistice sunt articularea liturgică pozitivă
decisivă, în afara polemicii antieretice (de care sunt grevate „definirile” si
nodale) a credinţei Bisericii, ilustrarea cea mai perfectă a vechiului principiu
lex orandi, lex credendi. Din nefericire, foarte devreme, din raţiuni mistago-
gice excesive, anaforaua rostită iniţial cu glas tare în auzul întregii comuni
tăţi a început să fie citită în şoaptă („în taină”), lectura ei fiind acoperită de
imne şi cântări, iar funcţia ei mărturisitoare fiind preluată de recitarea înainte
a Simbolului Constantinopolitan — care era mărturisirea baptismală a neo
fiţilor —, recitare introdusă în Liturghie în anii 511-518. Tot în acel moment
anaforaua euharistică devenea un continent euhologic scufundat în apofaza
tăcerii, un privilegiu individual al clericului celebrant, nu mărturisirea între
gii comunităţi a Bisericii, ca şi împărtăşirea euharistică tot mai privatizată.
Hermeneutica liturgică, aplicată atât dogmelor, cât şi Scripturii, are drept scop
principal acela de a le scoate din registrul doctrinelor abstracte, făcându-le
filozofică sau decret, decizie — nu erau adecvate, întrucât însemnau o reducţie antropologică
inacceptabilă a credinţei, fie intelectualistă, fie voluntaristă.
să participe la dinamica simbolic-sacramentală a Revelaţiei lui Hristos însuşi,

într-o atitudine biblic-apostolică de tipul mărturiei şi mărturisirii.
De Ia teologia „doctrină" la teologia „dramă"

Criza doctrinarismului abstract a fost sesizată nu doar de teologi romano-
catolici, ci şi în teologia protestantă contemporană. Nu mă voi referi aici la
impactul ei personal asupra cunoscutului teolog luteran de origine cehă
Jaroslav Pelikan (1923-2005). Profesor de istoria teologiei la universitatea
americană Yale, autor între anii 1971-1989 al sintezei în cinci volume despre
Tradiţia creştină83 ca „istorie a dezvoltării doctrinei” de la origini şi până la
Conciliul Vatican II, acesta s-a convertit în 1997 la Ortodoxie. Voi menţiona
doar tentativa demnă de reţinut a colegului de la Yale al lui Pelikan, profe
sorul de teologie sistematică şi ecumenică, luteran american, George Lindbeck
(n. 1923; profesor între 1952-1993), de a sugera într-o faimoasă cărţulie din
1984 despre Natura doctrinei84 o viziune „postliberală” despre teologic şi
religie. în esenţă, aceasta e o propunere de a depăşi dihotomia dintre cele
două tipuri de înţelegere a religiosului: cel premodern, scolastic, metafizic,
şi cel modem, liberal, hermeneutic. Dacă pentru viziunea premodernă ade
vărul religios este de natură propoziţională, doctrinaristă, informativă, obiec-
tivistă — doctrinele sunt fapte obiective, realităţi ideale, „sui gencris” — ,
pentru cea liberală modernă el este subiectiv, expericnţial şi expresiv
doctrinele sunt obiectivări noninformative şi nondiscursive ulterioare ale unor
experienţe şi sentimente profunde primordiale. Ieşirea din impasul creat dc
opoziţia acestor două viziuni e văzută de Lindbeck într-o a treia viziune,
„postliberală”, despre religie ca sistem cultural-lingvistic: aici religia este ana
logă limbii, şi aşa cum limba există înaintea individului care o vorbeşte, tot
aşa şi religia ca sistem de simboluri expresive şi comunicative există înain
tea omului, care devine religios doar interiorizând acest sistem prin deprin
deri şi exerciţiu practic. Cu alte cuvinte, experienţa derivă din limbă/religie
(care funcţionează asemenea unui apriori cvasitranscendental), nu invers.
Dacă în această viziune culturală transcendentală (în sens kantian) religia
este analogă limbii, doctrinele sunt analoge gramaticii, oferind enunţuri de834
83 JAROSLAV P elikan , The Christian Tradition. A History o f ihe Development o f Doc

trine, Yale, 5 voi., 1971, 1974, 1978, 1984, 1989; trad. rom.: J. PELIKAN, Tradiţia creştină.
O istorie a dezvoltării doctrinei, Polirom, laşi: I. Naşterea Tradiţiei universale (100-600),
2004; II. Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700), 2006; III. Evoluţia teologiei medievale
(600-1300), 2006; IV. Reforma Bisericii şi a dogmei (1300-1700), 2006; V. Doctrina creş
tină şi cultura modernă (de la 1700), 2008.
84 GEORGE L in d b ec k , The Nature o f Doctrine: Religion and Theology in a Postliberal
Age, 1984.
C a n o n u l şi c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic 73
ordin secund (enunţuri despre enunţuri) nu metafizice, nu autoexpresive, ci

intrasistemice, descriind regulile de funcţionare ale sistemului şi acţiunii reli
gioase, care au o structură autoreferenţială, de tip simbolic. Metoda „teolo
giei postliberale” este, prin urmare, una iw/ratextuală, plecând de la primatul
narativului autoreferenţial al Scripturii centrate pe Persoana lui Iisus Hristos.
Cu alte cuvinte, nu încearcă să traducă Scriptura în categorii extrascripturis-
tice — metafizice sau istorice, cum face teologia scolastică şi cea liberală — ,
ci să redescrie realitatea în categoriile scripturistice85.
In cazul unic al Bibliei, nu lumea trebuie să absoarbă textul ei, ci textul ei
trebuie să absoarbă lumea. Este o constatare fundamentală, cu valoare de
principiu, uitată de teologi (scolastici sau liberali), dar pe care o reafirma
viguros criticul literar canadian Northrop Frye (1912-1991) în celebra sa
carte din 1982 Marele Cod. Biblia şi literatura^6. Structurată pe o vastă
reţea de corespondenţe tipologice, de culmi şi abisuri, Biblia are o structură
„centripetă” proprie simbolului şi poeziei (nu „centrifugă” ca filozofia sau
ştiinţele): nu vrea să fie asimilată, ci să ne asimileze ei. înţeleasă astfel, ca
revelaţie. Scriptura ilustrează exemplar specificul raportului religios: spre
deosebire de raportarea ştiinţifică faţă de realitatea (ca „problemă”, după
formula lui Gabriel Marcel), care este una de tipul „întrebare-răspuns”, ra
portarea religioasă este de tipul „chemare-răspuns”, în care subiectul uman
nu are suveranitatea, autonomia şi iniţiativa epistemologică, ci, din contră,
este unul convocat, invitat la ascultare şi supunere faţă de un Cuvânt care-1
precedă şi depăşeşte infinit. Sentimentul religios al convocării, dependenţei,
supunerii nu există însă — aşa cum arăta în 1992 filozoful protestant francez,
Paul Ricoeur (19 13-20 05)87 — în stare pură, nemijlocită, ci întotdeauna
interpretat în cadre de referinţă canonice, mediate lingvistic şi cultural, ale
unei religii anume, care ne arată cum anume e instanţa absolută care con
voacă subiectul religios (transcendentă sau imanentă; anonimă sau personală)
şi cum anume trebuie să fie ascultarea faţă de ea (pasivă sau activă; solitară
sau comunitară) etc. Fenomenologia religiosului universal uman este astfel
obligată să treacă prin „furcile caudine ale unei hermeneutici textuale sau
scripturale” proprii unei singure religii, întrucât ca şi limbajul care nu există
85 Cum arătase în studiile sale colegul de la Yale al lui Lindbeck, profesorul Hans W. F rei
(1922-1988): The Eclipse o f Biblical Narrative: A Study in Eighteenth and Nineteenth Cen-
tury Hermeneutics (1974); Types o f Christian Theology (1992 postum).
86 NORTHROP F rye , The Great Code. Bible and Literature, 1982; trad. rom. A. Sasu şi
I. Stanciu: Marele Cod. Biblia şi literatura, Atlas, Bucureşti, 1999.
87 „Experienţă şi limbaj în discursul religios”, în volumul colectiv: Phénoménologie et
théologie, Paris, 1992; trad. rom. Nicolae Ionel în: J.-L. CHRÉTIEN / M. HENRY / J.-L. MARION /
P. R icœ ur , Fenomenologie şi teologie, Polirom, Iaşi, 1996, p. 13-36.
decât în limbi, tot aşa şi religiosul există numai în religii. Şi atunci, departe
de a premerge, ca teorie generală prealabilă, de nicăieri, fenomenologia uni
versală a religiosului se obţine doar la capătul hermeneuticii interne a pro
priei religii printr-un „transfer analogizant” pe baza unei „ospitalităţi” inter-
religioase comparabile ospitalităţii prin limbaj care face cu putinţă traducerea
dintr-o limbă în alta. Scripturile biblice nu există nici ele singure, ci, pe de o
parte, simt doar urma scrisă a unui Cuvânt divin viu, invizibil, Care le inspiră
şi pe Care îl manifestă ca mărturie, fără a se identifica niciodată cu ele, ci
rămânând mereu deasupra lor, iar, pe de altă parte, ele sunt întotdeauna, ca
într-o serie de cercuri concentrice, în interiorul comunităţii mărturisitoare şi
interpretative a Bisericii şi a Tradiţiei ei, precum şi în interiorul culturilor şi
sufletelor celor care, deschizându-se, primesc prin ele pe Dumnezeu însuşi
şi întreaga realitate restaurată. Arta supremă a teologiei ar fi să facă astfel ca
aceste cercuri să funcţioneze în aşa fel încât să nu devină vicioase, ci virtu
oase. Text paideic, formativ prin excelenţă, Biblia urmăreşte prin configuraţie
ei particulară o reconfigurare a sinelui credinciosului şi comunităţii care o
primeşte. Text polifonic, el nu poate produce decât un sine policentric, insistă
Ricoeur, dezvoltând aici o sugestie propusă de P. Beauchamp. Cum sugerează
pluralul denumirii greceşti date Vechiului Testament, Biblia este de fapt o
bibliotecă şi o împletire de scriituri şi discursuri plurale: narativ, legislativ,
profetic, imnic, sapienţial, apocaliptic. Compusă din Lege, Profeţi şi Scrieri
(Tora, Neviim, Ketuvim — TaNaK), Biblia ebraică ne prezintă o diversitate
de acţiuni ale lui Dumnezeu (al Cărui Nume ni-1 retrage): Acesta întemeiază,
făgăduieşte, legiferează, pedepseşte, distruge, reîntemeiază şi promite o
salvare şi o restaurare/plenitudine ultimă. Identitatea celui care citeşte Biblia
drept cuvânt al lui Dumnezeu este astfel succesiv şi simultan întemeiată (prin
Lege), zguduită (de Profeţi), singularizată şi universalizată (de cărţile de înţe
lepciune), dar şi tensionată mesianic şi eshatologic de promisiunea împlinirii
unei făgăduinţe. La capătul acestui parcurs reconfigurat şi scandat de dimen
siunile şi etapele unei Revelaţii, şinele cititorului şi al comunităţii devine prin
această receptare activă şi transformantă parte integrantă a Revelaţiei înseşi.
Natura doctrinei şi sensul autentic al exegezei biblice sunt centrul studiilor
şi operei profesorului de teologie şi pastorului prezbiterian britanic Kevin
J. Vanhoozer (n. 1957). Plecând de la o teză de doctorat susţinută la Cam-
bridge despre „naraţiunea biblică în filozofia lui Paul Ricoeur” (1990), acesta
şi-a concentrat timp de un deceniu meditaţiile elaborării unei „teologii prime”
(publicată în 2002) care să precizeze relaţia de principiu dintre „Dumnezeu,
Scriptură şi hermeneutică”, şi care să ofere o replică pozitivă provocării
deconstructivismului postmodem (Derrida, Rorty) la adresa hermeneuticii
biblice (deconstrucţia fiind „deconstruită” de Vanhoozer într-o lucrare critică
75
din 1998 cu titlul E oare un sens în acest text? Biblia, cititorul şi moralitatea
cunoaşterii literare). Lecturii „inactive” de tip istoric a Bibliei („explicare
fără înţelegere”), ca şi celei „reactive” de tipul criticii ideologice demistifi-
catoare („interpretare fără înţelegere”) sau celei „hiperactive” de tip postmo-
dem („interpretare fără frontiere” şi fără criterii în baza caracterului „arbitrar”
al semnului lingvistic şi al individualismului/anarhismului metodologic) i se
opune o lectură „interactivă” de tip „etic” plecând de la înţelegerea textului
ca „acţiune comunicativă” (fundamentată pe teoria actelor de limbaj a lui
J. Austin). Textul biblic nu e un teren de joacă arbitrar, ci face parte dintr-o
relaţie comunicativă (de tipul unui „legământ”) între autor şi cititor-inter-
pret; acesta din urmă are atât răspunderea de a onora intenţiile autorului
interpretându-le şi recreând sensul voit de el, dar şi libertatea de a-1 determina
în contextul unei comunităţi care nu e atât interpretativă, cât performativă a
Scripturii: Biblia nu se interpretează intelectual, ci existenţial, pentru că nu
este doctrină, ci o „teo-dramă”, o piesă de teatru divin care trebuie jucată de
Biserică şi de creştini, care, lăsându-se prinşi în această dramă, descoperă
practic cine anume sunt ei, Cine e Dumnezeu şi ce este lumea. Aceasta e
replica dată foarte recent de Vanhoozer lui Lindbeck în ultima sa remarcabilă
carte din 2005, intitulată programatic Drama doctrinei88. Viziunea „drama
tică” despre „doctrină” este pentru Vanhoozer singura ieşire din impasul în
care s-a ajuns, impas pe care-1 reflectă lipsa de interes pentru „doctrină” în
Bisericile contemporane pe fondul unei atracţii tot mai mari nu pentru dog
me, ci pentru „experienţă” şi „spiritualitate”. Asociată cu informaţia rece,
abstractă, doctrina pare ruptă pentru totdeauna de viaţa de zi cu zi a creştini
lor, chiar atunci când e mărturisită şi primită formal. Căzută în distanţa creată
între speculaţie şi emoţie, doctrina poate fi restaurată în rolul ei vital şi de
neînlocuit doar prin tragerea tuturor consecinţelor din constatarea elementară
care se impune cu evidenţă: creştinismul nu e nici filozofie, nici poezie, nici
morală, ci evanghelie: „vestea bună” despre o „teodramă trinitară” de care
dă mărturie Biblia şi în care Dumnezeu Treime nu e un concept, ci un per
sonaj, aflat în inima unei piese de cinci acte: 1. creaţia şi căderea omului;
2. făgăduinţa făcută lui Avraam şi profeţilor; 3. împlinirea făgăduinţei în Iisus
Hristos culminând în misterul pascal; 4. trimiterea Duhului Sfânt şi viaţa
Bisericii în istorie: şi 5. înnoirea a toate în eshaton. în această perspectivă,
„doctrina” oferă indicaţiile de regie pentru participarea adecvată a creştinilor
şi Bisericii la „teodrama” continuă a acţiunii de reconciliere a Tatălui, Fiului
şi Duhului Sfânt cu umanitatea, de care dă mărturie Scriptura, scenariu care,
K evin J. VANHOOZER, The Drama o f Doctrine. A Canonical-Linguistic Approach to

Christian Theology, Westminster John Knox Press, 2005.
pus în scenă în puterea Duhului, formează şi transformă umanitatea în popo

rul nou al lui Dumnezeu. Biserica devine astfel o „companie de actori” cos
tumaţi în dreptatea lui Hristos pentru a fi mereu pe scena lumii „teatrul
Evangheliei”. Regizorul principal al companiei este Duhul Sfânt; păstorii
Bisericii sunt regizorii secunzi, asistenţi, chemaţi să ajute comunităţile să în
ţeleagă corect scenariul, Biblia, şi să interpreteze corect rolurile teodramatice
care le revin prin credinţă şi pe care le asumă în Botez şi Euharistie; iar teo
logii sunt asistenţii asistenţilor, însărcinaţi cu studiul scenariului şi evaluarea
caracteristicilor contextului social în care trebuie jucată piesa. Rolul teologi
lor, care e de preferat să fie ei înşişi păstori, e aşadar acela de a restitui, folo
sind nu raţiunea analitică, ci resursele imaginaţiei sintetice, unitatea dramei în
diversitatea Scripturilor citite însă nu prin lentila naturală a „simţului comun”,
pe care o pune în joc omul de ştiinţă, ci prin aceea a „simţului canonic”, care,
aşa cum spunea Sfântul Irineu în secolul II, ne face să vedem în Scripturi
icoana unui Rege, nu a unei vulpi.
Relaţia scripturistică şi eclezială cu Iisus Hristos exclude reducerea Sa
ideologică la principii metafizice sau etice, la doctrine sau gnoze — unde
Iisus e absorbit fie într-un sistem abstract, care instituie prăpastia perpetuă
între învăţători şi învăţaţi, fie într-o experienţă de iluminare subiectivă, în
care învăţăcelul devine el însuşi învăţătorul divin. Cum arăta într-un studiu
din 1989 profesorul Rowan Williams89 (n. 1950, azi arhiepiscop de Canterbury
şi primat al Bisericii Anglicane), prioritatea o are punerea celui ce ascultă
Scriptura într-o relaţie dramatică şi transformatoare cu Subiectul naraţiunii
acesteia prin intrarea ascultătorului în însăşi povestirea ei. Această întâlnire
dramatică trebuie mereu reluată şi adâncită, pentru ca prin ascultarea repetată
a Scripturilor puse în act în Liturghia Bisericii creştinul să crească mereu
spre „statura lui Hristos”. Relaţia creştinului cu Domnul nu devine niciodată
una pur interioară, atemporală, o psihodramă centrată pe regăsirea de Sine
ca Sine divin, dincolo de limbaj, istorie şi comunitate, într-o iluminare defi
nitivă autosecurizantă, ca în gnosticism şi diversele gnoze. Medierile istorice,
ecleziale, scripturistice, liturgice sunt decisive pentru credinţa adevărată,
conştientă mereu de ispitele uitării şi trădării sau de precarităţile şi fragilitatea
naturii umane. Creştinul primeşte prin credinţă un Iisus Hristos Care-i vine
în Biserică printr-o naraţiune apostolică de tipul mărturiei care e vital să ră
mână identică cu ea însăşi (de aici necesitatea unui canon ortodox). Unitatea
şi ortodoxia Bisericii stau astfel în primul rând în atenţia întregii comunităţi
faţă de naraţiunea — care o/ne interpelează în permanenţă — despre Iisus
89 R ow an W illiam s , „Does it make sense to speak of a Pre-Nicene Orthodoxy?”, in:

The Making o f Orthodoxy. Essays in Honour ofH. Chadwick, Cambridge, 1989, p. 1-23.
Hristos ca Domnul răstignit şi înviat, naraţiune care e asimilată şi îşi asimi

lează cele mai diverse comunităţi şi culturi. De aceea, atât ortodoxia, cât şi
unitatea Bisericii nu sunt un simplu dat, ci un proces continuu în care se
angajează într-o relaţie „dramatică” cu Hristos prin Scripturile şi Tainele ei,
ocupând un loc/rol în însăşi povestea/piesa revelaţiei şi mântuirii de la care
îşi primesc în permanenţă identitatea nouă.
Dincolo de neopatristică: dinamica scripturistică a Ortodoxiei

şi constituirea ortodoxă a Scripturilor
Lent, inevitabilitatea asumării tuturor consecinţelor ce decurg pentru teo
logie din fundamentul ei scripturistic, altfel decât ca o simplă „carieră” de
extras argumente biblice pentru teze doctrinare de tip scolastic, s-a impus în
cele din urmă şi în teologia ortodoxă. Teologia biblică ortodoxă a avut în
secolele XIX-XX un loc mai degrabă secundar şi auxiliar în sistemul institu
ţiilor academice ortodoxe. Situaţia ei a fost aceeaşi atât în epoca dominaţiei
teologiei de tip scolastic occidental — când teologia biblică era subordonată
unei dogmatici de tip abstract-doctrinarist, căreia trebuia să-i ofere infras
tructura scripturistică — , cât şi după cotitura „neopatristică”, întrucât în valo
roasele dogmatici nescolastice ale secolului XX şi în studii pe teme liturgice,
ascetico-mistice, canonice sau istorice de inspiraţie neopatristică lipseşte o
angajare serioasă cu Scriptura şi ştiinţele biblice modeme; atât Părinţii, cât
şi Scriptura sunt aici dc obicei citaţi/invocaţi drept simple confirmări, deta
şate din context, ale unor teze dogmatico-filozofice decurgând din opţiuni
anterioare luate în alte registre metodologice. Atingem aici punctul slab, de
ficitul de conţinut şi de metodă al aşa-numitei teologii „neopatristice”: în alt
sens decât cea scolastică, şi aceasta a fost şi este tentată să se avânte în ela
borarea ca bază a dogmelor şi spiritualităţii ortodoxe a unei noi „ontologii”
fundamentale a „comuniunii” — de tip existenţialist, personalist sau relaţio
nal, de data asta, nu esenţialist-scolastic — , care tinde să justifice şi astfel să
constituie chiar Revelaţia înaintea şi în afara procesului şi modurilor ei con
crete de manifestare. Altfel spus, şi aici ontologia relaţional-personalistă ia
doar locul celei esenţialist-intelectualiste scolastice sau voluntarist-nomina-
liste modeme; iar dacă discursul teologic recuperează dimensiunea lui prac
tică, liturgic-mistică, prin care compensează abstracţiunea celui scolastic, el
nu se angajează totuşi principial în dinamica şi specificitatea biblică şi tradi
ţională a Revelaţiei în Biserică.
„Cenuşăreasă” a dogmaticii scolastice, teologia biblică a continuat să
rămână pe o poziţia „ancilară” şi faţă de noile dogmatici personaliste, apofa-
tice, trinitare, euharistice etc. ale teologiei „neopatristice”. Acestea din urmă
citează de predilecţie pe Sfinţii Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Pă

rinţii Capadocieni sau pe Sfinţii Atanasie şi Chirii ai Alexandriei, arareori
trecând dincoace de secolul IV, şi atunci doar pentru Sfântul Ignatie Teoforul
şi teologia lui euharistică. Epoca patristică e divizată după dogmele şi doc
trinele disputate succesiv în perioada euharistică, cosmologică, trinitară,
hristologică, iconologică, pnevmatologică, isihastă, dar Părinţii reprezenta
tivi ai acestor etape sunt citiţi şi citaţi — ca şi Scriptura de altfel —, detaşaţi
de contextul lor istoric şi eclezial, exclusiv ca resurse pentru texte de fun
damentare şi argumentare ale diverselor forme de teologie „neopatristică”.
Dogmele înseşi sunt reduse la formulele lor, care sunt apoi tratate ca „date”,
principii, realităţi plecând de la care se reflectează şi se meditează, fie prin
aprofundarea, fie prin lărgirea implicaţiilor acestor formule în plan teoretic,
intrasistemic, existenţial-spiritual. Riscul ascuns al unui astfel de demers este
însă acela al unor multiple decontextualizări şi disocieri prin care dogmele
sunt detaşate atât de procesul istoric şi dezbaterile care le-au produs, cât şi
de conţinutul lor teologic pe care acestea doreau să-l protejeze şi asigure:
Revelaţia lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, precum şi, mai ales, concre
tizarea biblică a acestei Revelaţii. Rezultatul acestor disocieri a fost reitera
rea în mediu ortodox a unei situaţii deja create în spaţiul occidental: divorţul
dintre dogmatică şi exegeză, dintre studiile patristice şi sistematice, pe de o
parte, şi cele biblice, pe de altă parte. Ca replică la faptul că dogmatica sco
lastică şi modernă tindea tot mai mult spre filozofie şi metafizică, ştiinţele
biblice modeme au răspuns fixându-se pe sensul istoric al textelor scriptu-
ristice („Iisus”-ul şi profeţii istoriei) postulat ca independent de cel dogmatic
(„Hristos”-ul dogmei, al Bisericii sau al liturghiei patristice) şi restituit cu
ajutorul metodei istorico-critice. Exasperaţi de tutela dogmaticilor abstracte
şi de rolul secundar de simplii ofertanţi de „materiale” biblice pentru uzul
teologiei sistematice, exegeţii au virat spre istorie şi literatură, în care au
văzut un domeniu de autonomizare şi de revanşă la adresa „tiraniei” siste
maticilor. S-a ajuns astfel, ca în protestantism, ca teologia biblică să pună
sub semnul întrebării şi al „reformei”, în numele purităţii „originilor” în
sfârşit restituite, întregi evoluţii doctrinare şi instituţionale din istoria Bisericii,
care trebuiau deconstruite „profetic” pentru a ajunge la adevăratul „Iisus”
sufocat şi falsificat de dogmele şi tradiţiile Bisericii elenizate a Părinţilor şi,
apoi, a scolasticii şi papilor.
Potenţialul „reformator” al ştiinţei biblice istorico-critice a fost sesizat şi
asumat programatic „mutatis mutandis” şi în teologia ortodoxă contemporană
de exegeţi cum sunt Paul Tarazi (St Vladimir’s Orthodox Theological Semi-
nary, Crestwood, New York) sau Petros Vasiliadis (Tesalonic). Protestul
acestor „biblicişti” la adresa „neopatristicilor” are cel puţin meritul de a
79
semnala existenţa unei probleme nerezolvate în teologia academică ortodoxă

contemporană: neasumarea complexei problematici istorico-scripturistice a
creştinismului primar (şi în general a perioadei preniceene a primelor trei
secole) nici de teologia biblică tradiţională, nici de diversele dogmatici sco
lastice sau neopatristice, a căror juxtapunere maschează, nu rezolvă imensa
provocare metodologică şi de conţinut pe care o reprezintă pentru teologie
creştinismul primar.
Asumarea „rădăcinilor” biblice mereu vii ale întregii teologii este un feno
men de ultimă oră în teologia ortodoxă. Meritul de a fi sesizat în întreaga ei
acuitate această chestiune şi de a fi explicitat premisele soluţionării ei îi
revine tânărului teolog ortodox american, preotul John Behr (n. 1967), pro
fesor de teologie patristică la St Vladimir’s Orthodox Theological Seminary
din Crestwood, New York. în 2001, el a iniţiat publicarea unei ample sinteze
în mai multe volume consacrate „formării teologiei creştine”, din care au
apărut până acum două volume: primul dedicat „căii spre Niceea” (2001) şi
al doilea consacrat „credinţei niceene” înseşi (2004)90. După cum sublinia în
cuvântul său înainte preotul profesor Andrew Louth (p. XI), meritul acestei
lucrări este acela dc a scoate Ortodoxia tradiţională din confuzia cu conser
vatorismul şi de a demonstra că Ortodoxia adevărată „nu e conservatoare, ci
radicală”. Aceasta pentru că „metoda” preotului profesor John Behr „este
una radicală”, merge, cu alte cuvinte, până la „rădăcinile” ultime ale teolo
giei creştine, „nu sare peste Noul Testament şi peste perioada «creştinismului
primar», nici peste problemele şi incertitudinile legate de ea. Ci, călăuzit de
înţelegerea lui Irineu, duce relatarea înapoi până la întrebarea adresată de
Iisus ucenicilor la Cezareea Filipi: «Cine spuneţi voi că sunt Eu?» şi la răs
punsul la această întrebare statornică, în care găseşte atât inima credinţei
creştine, cât şi punctul de plecare al teologiei creştine. [...] Răspunsul la
această întrebare implică două afirmaţii strâns legate între ele: Cel care e
Hristos e Hristos răstignit şi înviat, Persoana misterului Pascal, iar acel Hristos
e Cuvântul lui Dumnezeu, adică sensul grăirii lui Dumnezeu în Scripturi”.
Sau, altfel spus, Hristosul apostolic e mereu Cel mort şi înviat pentru noi
„după Scripturi”. „Ambele aceste afirmaţii — continuă preotul Andrew
Louth — împiedică teologia să se desprindă de rugăciune, în care Hristos e
întâlnit ca Domnul răstignit şi înviat, ca şi de rugăciunea liturgică, în care
stăm împreună înaintea lui Dumnezeu ca trupul lui Hristos.” O altă conse
90 JOHN B ehr , The Formation o f Christian Theology: 1. The Way to Nicaea, St Vladi
mir’s Seminary Press, 2001, XII + 261 p.; 2. The Nicene Faith, 2004, XVIII + 507 p. Pentru
discuţia de aici decisive sunt paginile introducerilor (vol. 1, 2001, p. 1-7, şi voi. 2, 2004,
p. 11-70) şi capitolele 1-2 din vol. 1.
cinţă ce rezultă de aici e aceea că: „Formarea teologiei creştine nu e dezvol

tarea doctrinei creştine (teologii ortodocşi ar fi trebuit să aibă mai multe
probleme decât par adeseori să aibă cu această idee, rod al romantismului,
popularizată de cardinalul Newman): nu putem niciodată trece dincolo de
mărturisirea apostolică a lui Hristos. Formarea teologiei creştine e mai de
grabă rezultatul unei meditaţii şi gândiri susţinute şi însoţite de rugăciune a
celor care au căutat să sesizeze ceea ce este reclamat de misterul pascal”
(p. XI-XII). De aici accentul nu pe ideile ideologice, ci pe gândirea teolo
gică ca proces şi pe gânditorii teologici ca persoane vii în contextul lor şi în
dinamica unei gândiri teologice înţelese ca o dezbatere nesfârşită nu în jurul
„întrupării” sau „Treimii”, ci al misterului pascal al lui Iisus Hristos.
Teologia Bisericii — insistă preotul profesor John Behr — a dezvoltat în
primul rând credinţa în domnia, divinitatea şi umanitatea reale ale lui Iisus
Hristos răstignit şi înviat, proclamate de apostoli potrivit Scripturilor. Teo
logia şi dogmele n-au apărut din elenizarea filozofică a unei evanghelii
semitice, ci din motive soteriologice: pentru a apăra cele două axiome ale
modelului mântuirii ca vindecare prin schimb, ca îmbogăţire a noastră prin
sărăcirea lui Dumnezeu în Hristos şi înălţare a noastră prin umilinţa Lui
(2 Co 8, 9). Pentru aceasta însă, Iisus Hristos trebuie să fie în acelaşi timp
Dumnezeu — fiindcă numai un Dumnezeu poate mântui cu adevărat — şi
om — fiindcă El ne poate vindeca doar ca om. Hristos deci nu poate fi nici
simplu om, nici simplu Dumnezeu, nici ceva intermediar obţinut prin com
punere, ci Unul şi Acelaşi totodată, Dumnezeu adevărat şi om adevărat —
logica acestor două axiome ducând în mod inevitabil spre dogma dc la
Chalcedon (451). Acceptarea divinităţii Lui punea însă problema identităţii
lui Hristos în legătura Sa cu Tatăl în Duhul Sfânt: este El un Logos interme
diar mitologic între Tatăl transcendent şi cosmos, alt Dumnezeu secund Care
Se revelează pe Sine însuşi, nu pe Tatăl? — ca în linia care duce de la Iustin
la Arie. Sau este Cuvântul veşnic al Tatălui Unul, Fiul consubstanţial, Dum
nezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, locul revelării Tatălui în lume şi
garantul comuniunii Lui cu făptura Sa şi realizator al mântuirii noastre prin
moartea şi învierea Lui potrivit Scripturilor? — linia care duce de la Irineu
la Niceea şi Chalcedon. Teologia trinitară nu a plecat aşadar de la existenţa
a Trei Persoane divine în ceruri, de la dialectica unitate-m ultiplicitate,
iar hristologia nu a apărut în confruntarea unor scheme de şcoală abstracte
(Logos — sarx / Logos — anthropos; de sus — de jos; Alexandria platonică
— Antiohia aristotelică). Toate au plecat de la meditaţia asupra modului în
care Iisus Hristos Domnul răstignit şi înviat îl revelează pe Unul Dumnezeu
ca Tată în Duhul Sfânt Care-i face pe fiii adoptivi răstigniţi împreună cu
Hristos să poată chema şi numi la rândul lor pe Acelaşi Dumnezeu ca Tată.
81
Dincolo de metafizic şi istoric — Scripturile canonice
Oricât de abstracte pot părea, teologia şi dogmele Bisericii sunt — insistă

pe drept cuvânt preotul profesor John Behr — prin excelenţă întreprinderi
exegetice care meditează asupra revelaţiei lui Dumnezeu Tatăl în Hristos
printr-un angajament în Scripturile apostolice ale Bisericii care ne vorbesc
despre Aceştia în Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, teologia nu e nici istorie, nici
mitologie sau metafizică religioasă, ci exegeză scripturistică — iar aceasta
din urmă e răspunsul de mărturisire a Bisericii la predica apostolică despre
Iisus Hristos, Domnul răstignit şi înviat.
Proiectul teologiei nu este aşadar acela de a restitui un aşa-zis „Iisus al is
toriei” printr-o analiză de tip istorico-critic a textelor biblice, nici acela de a
formula o metafizică religioasă a Logosului sau Trinităţii care să cartografieze
realităţile celeste sau să descrie procesele de generare ale realităţilor cosmice
ori structurile ontologice ultime, „protologice” ale realităţii printr-un demers
de tip mitologic şi/sau speculativ. Teologia apostolică vrea să ne pună în
situaţia de a contempla pe Iisus Hristos, Domnul eshatologic, Cel răstignit şi
înviat, înţeles ca un Cuvânt al lui Dumnezeu în autoportretul Său care sunt
Scripturile Bisericii, prin lentila care e misterul pascal al Crucii-Invierii Lui.
Dificultatea explicării creştinismului niceean ţine tocmai de premisele dife
rite cu care metoda istorico-critică abordează azi Scriptura, cu pretenţia ei de
a restitui sensul real, originar, al textului biblic. Or creştinii vechi aveau o cu
totul altă înţelegere privitoare la Scriptură, în care vedeau un document
mnemotehnic criptic, a cărui cheie este Hristos, singurul ei subiect, şi inspirat
de Duhul Sfânt, Care a vorbit prin profeţi şi a fost dăruit de Hristos apostolilor
ca să-i conducă la cunoaşterea Lui deplină. In această perspectivă, disputa
teologică între niceeni şi neniceeni e de fapt „o chestiune de exegeză. Am
bele părţi luau Scriptura ca vorbind despre Hristos. însă neniceenii insistau
pe o exegeză absolut univocă şi care a aplicat toate afirmaţiile scripturistice
în mod unitar unui unic subiect care se dovedeşte a fi un semizeu, nici
deplin divin, nici deplin uman — creat, dar nu ca una dintre creaturi. Acest
semizeu e o fiinţă temporală, cu propria ei istorie, e «Logosul preîntrupat»
Care, ulterior, într-o altă fază a existenţei Sale, însufleţeşte un trup devenind
omul Iisus Hristos. Pentru niceeni însă, Scriptura vorbeşte peste tot despre
Hristos, dar despre Hristos-ul kerygmei apostolice, Domnul Cel răstignit şi
preamărit, şi vorbeşte despre El în două feluri, cerând astfel o exegeză «par
titivă»: unele lucruri sunt spuse despre El ca divin şi altele sunt spuse despre
El ca uman, toate referindu-se însă la Acelaşi Hristos. Văzute în acest fel,
conflictele se rotesc în jurul a două moduri de conceptualizare a identităţii
lui Hristos. Dacă acest lucru e corect, atunci ortodoxia niceeană are o mai
mare pretenţie de continuitate cu creştinismul timpuriu decât s-a crezut ante

rior; practica exegetică a niceenilor o reproduce pe aceea a autorilor Noului
Testament însuşi: Pavel vestea că Hristos a murit şi a înviat potrivit Scriptu
rilor (1 Co 15, 3-4), iar cele patru evanghelii canonice dezvoltă acest lucru
povestind relatări despre Hristos într-un angajament interpretativ cu Scriptu
rile. Dacă acesta e cazul, atunci îndoieli serioase trebuie ridicate cu privire la
pretenţiile că ortodoxia ar fi fost descoperită sau construită pentru prima dată
în secolul IV. Desigur, formulele teologiei dogmatice sunt mai precis ex
primate în secolul IV decât anterior, ca răspuns la diversele chestiuni noi
ridicate, şi ele vor continua să fie rafinate mai departe: în secolul următor
chestiunea exegezei partitive va fi şi mai precizată atunci când a fost pusă în
cauză de cei ce o vor lua ca implicând doi subiecţi în Unul Hristos. Dar nu
aceste formule în ele însele erau focarul credinţei creştine; mai degrabă ele
exprimă parametrii angajamentului cu Scripturile în contemplarea şi venera
rea lui Hristos”91.
Ortodoxia e un canon — canonul e Ortodoxia

Pentru a fi corect înţeleasă, teologia creştină nu trebuie aşadar abordată nici
pur patrologic sau literar, ca o succesiune de portrete ale diverşilor autori
creştini ce alcătuiesc istoria vechii literaturi creştine, nici ca o succesiune dc
doctrine creştine abstracte prin care s-a „reconstruit” în cultura greco-roma-
nă Evanghelia semitică a primilor creştini, şi nici „deconstruită” ca simplu
reflex ideologic al unor conflicte sociale, politice sau de gen, soldate cu repri
marea vocilor creştinismelor plurale şi alternative ale începuturilor în numele
unei „ortodoxii” uniforme şi centralizate devenită ideologia normativă a Bise
ricii catolice medievale. Dacă în antichitatea creştină se considera că primor
dială a fost „ortodoxia” apostolică, ereziile fiind produse secundare, generate
prin perspectiva iudaizantă sau elenizată a creştinismului apostolic originar
(viziunea din Istoria bisericească a lui Eusebiu al Cezareii), cercetarea isto-
rico-critică modernă a răsturnat această relaţie. într-o lucrare celebră din 1934,
Walter Bauer (1877-1960)92 argumenta teza contrară: la început ar fi existat
o serie de creştinisme heterodoxe diverse, legate de diverse centre (Edessa,
Alexandria, Asia Mică), „ortodoxia” apărând abia în secolul II prin efortul
deliberat al Bisericii Romei de a crea un creştinism normativ. Ştiinţa actuală
e încă şi mai cinică şi contestă însăşi posibilitatea unui creştinism „ortodox”,
„catolic”, normativ, „canonic”, concentrându-se pe imaginarea unor creşti-
91 JOHN BEHR, The Formation o f Christian Theology, vol. 2, partea I, 2004, p. 14-15.
92 WALTER B a u e r , Rechtglaubigkeit und Ketzerei im altesten Christentum, Tubingen,
1934.
83
nisme timpurii alternative pierdute (cf. mai jos discuţia despre Bart Ehrman,
2003) în conflict şi în spatele cărora s-ar afla de fapt agende sociale, econo
mice şi politice, jocuri de putere şi interese contextuale, nu teologice.
In faţa acestor lecturi reducţioniste, preotul profesor John Behr susţine vigu
ros autonomia reflecţiei teologice bazată pe specificul ei de reflecţie asupra
Evangheliei lui Iisus Hristos dată iniţial în predica apostolilor şi fixată apoi
în scrierile Noului Testament. Apărut ca atare abia spre sfârşitul secolului II,
el a fost premers de Tradiţie şi de Biserica apostolică, fiind scris în contextul
credinţei în mesianitatea şi învierea lui Iisus Hristos. „Iisus”-ul Noului
Testament este deci deja interpretat în lumina credinţei în misterul pascal
(moartea-înviere) al lui Iisus Hristos şi explicat prin intermediul Scripturilor
aşa-numitului ulterior Vechi Testament. De aceea toate tentativele de a recon
stitui „lisuşi istorici” „reali” cu ajutorul metodei istorico-critice sunt fabricaţii
arbitrare, care ignoră statutul de „religie interpretativă bazată pe un text” al
creştinismului şi caracterul de „textură scripturistică” al Evangheliei. Evan
ghelia însăşi nu e localizată într-un text anume (e mereu kata..., „potrivit”
cuiva), ci într-o relaţie interpretativă cu Scripturile (Vechiului Testament).
Dinamica „Evangheliei” apostolice e ilustrată elocvent de textul capital din
1 Corinteni 15, 3-4, unde Apostolul Pavel insistă că Evanghelia apostolică
pe care a „predat”-o corintenilor stă în vestirea faptului că Iisus Hristos a
murit şi a înviat pentru noi „potrivit Scripturilor” (kata graphas) — expresie
reţinută apoi în Crezul Niceo-Constantinopolitan. încă de la început, această
„Evanghelie" s-a izbit de contestaţii, şi epistolele pauline atestă dezbaterile
aprinse suscitate de interpretarea ei corectă. Dar faptul decisiv e că accentul
predicii apostolice nu e pus pe istoricitatea evenimentelor din spatele textu
lui, ci pe acordul acestora cu Scripturile. Cheia Scripturilor şi a coerenţei lor
simbolice este însă misterul pascal: moartea-înviere a lui Iisus Hristos oferă
„lentila hermeneutică” prin care Scripturile îşi primesc adevăratul lor sens şi
subiect; fiindcă nu Scripturile îl explică pe Hristos, ci Hristos Cel răstignit şi
înviat explică Scripturile (cf. Lc 22, 44-49). La Iisus Hristos Cel răstignit şi
înviat nu se ajunge nici prin intermediul istoriei (cum cred modernii), nici în
mod direct, prin revelaţii nemijlocite (cum credeau gnosticii); locul revelării
Lui şi mediul relaţiei cu El este predica apostolică, în al cărei focar stă
Evanghelia despre Iisus Hristos, Domnul răstignit şi înviat, explicată prin
intermediul Scripturilor în Biserică (în cadrul Euharistiei).
Relaţia decisivă pentru creştinismul apostolic este cea dintre predica apos
tolică despre misterul pascal al lui Iisus Hristos (actualizat sacramental în
Biserică) şi Scripturi. Această relaţie a fost contestată spre mijlocul secolu
lui II (în jurul anului 140 la Roma) de Marcion şi de Valentin. Marcion a rupt
Evanghelia lui Iisus Hristos (redusă de el doar la Evanghelia după Luca şi la
zece Epistole pauline) atât de Scripturile Vechiului Testament (eliminat cu to

tul), cât şi de celelalte scrieri apostolice (sinoptice ioaneice etc.), iar Valentin
înlocuia Evanghelia şi Scripturile Bisericii cu o gnoză superioară (o „Evanghe
lie a adevărului” ezoterică), formulată liber în compoziţii mitologice; aceasta
din urmă nu mai interpreta Scripturile şi Evangheliile, ci le rescria liber ca o
„psihodramă” mitologică a pierderii şi regăsirii sinelui individual, fără referire
la misterul pascal (Cruce şi înviere) sau la Scripturile iudaice (inferioare).
(Orice referinţe la misterul pascal şi Scripturi lipsesc şi din aşa-numita Evan
ghelie a lui Toma.) Reacţia Bisericii din Roma a fost nu doar excomunicarea
lui Marcion şi Valentin, ci şi precizarea canonului biblic apostolic: acesta
includea atât Scripturile (Vechiul Testament), cât şi Evangheliile şi epistolele
apostolilor (nu doar Luca şi Pavel, ci şi toţi sinopticii, Faptele Apostolilor,
Ioan, Iacob şi Petru — scrierile „stâlpilor” Bisericii din Ierusalim).
Sau în formulările sintetice ale preotului profesor John Behr: „Hristosul
scripturistic, Hristosul care apare în paginile scrierilor recunoscute drept
Scriptură canonică, e întotdeauna Cel răstignit şi înviat.” „Kerygma, procla
marea că Iisus Cel răstignit şi înviat este Domnul, atât de limpede în Episto
lele Sfântului Pavel, stă şi la baza zugrăvirii lui lisus în Evangheliile canoni
ce.” „Orice relatări orale privitoare la zicerile şi faptele lui lisus ar fi existat
provenind de la cei care au avut legătură cu El înainte de Pătimirea Sa, ele
au fost recontextualizate în Evangheliile canonice în lumina Pătimirii şi a
proclamării Lui ca Domn şi Hristos. Mai mult, aşa cum am văzut, prezentarea
lui Hristos pe care o oferă ele a fost interpretată prin intermediul Scripturii
în lumina Crucii. Cele patru Evanghelii canonice nu sunt încercări de a păstra
relatări istorice exacte, ci sunt mărturii şi interpretări scripturistice ale acestei
persoane lisus Hristos bazate pe kerygma. Se poate să existe material istoric
despre lisus în unele evanghelii necanonice, cum sunt Evanghelia lui Toma
sau Evanghelia copilăriei a lui Toma, dar aici Crucea e aproape cu totul
eclipsată, iar angajamentul cu Scriptura e inexistent. (Un studiu separat ar fi
necesar pentru a examina modul în care în unele materiale apocrife extinde
rea detaliilor poate fi bazată pe prezentarea scripturistică a lui Hristos, extinsă
însă şi la alte figuri ale relatării, de pildă Maria în Protoevanghelia lui Iacob
şi diversele tradiţii liturgice din jurul ei.) Invers, tentativele de a reduce
diversitatea mărturiilor canonice faţă de Hristos la o «viaţă a lui Hristos»
unificat, ca Diatessaron-ul lui Tatian şi Armonia Evangheliilor a lui Augustin,
au putut produce o relatare coerentă şi armonioasă, dar făcând aşa îl înde
părtau pe Hristos din Scripturile canonice într-o lume creată şi limitată de
propria lor imaginaţie”93.
93 J. BEHR, op. cit., voi. 2, partea I, 2004, p. 1.

85
Canonul apostolic cuprindea însă nu numai o listă de cărţi scripturistice

care trebuie primite, ci şi criteriul citirii şi interpretării lor corecte; acesta din
urmă este faimosul „canon al adevărului”, despre care scria Sfântul Irineu
împotriva gnosticilor din secolul II, şi care cuprinde „regula de credinţă”
apostolică. Mai amplă şi mai flexibilă în formulările ei decât „crezurile”
baptismale, „regula adevărului” nu este nici o sumă de teze abstracte despre
conţinutul unei doctrine creştine, nici o simplă descriere narativă a credinţei
creştine, ci vrea să rezume „ipoteza Scripturii înseşi”. Dacă Scriptura e
„corpul” adevărului, atunci canonul/regula adevărului bazată pe cele Trei
Nume primite la Botez e „ipoteza” ei corectă şi neschimbabilă, cea care ne
permite să vedem în ea, atunci când o citim, portretul unui Rege/Hristos, iar
nu acela al unei vulpi (Adv. Haereses I.VIII.1). Este cristalizarea coerenţei
Scripturii, premisa pentru a o citi în propriii ei termeni94 exprimând ordinea şi
conexiunile prin care Scriptura ni-L arată pe Dumnezeu Unul Tatăl, facându-Se
cunoscut prin Fiul Său Unul-Născut de Duhul Sfânt Care vorbeşte despre El
prin profeţi în predica şi Biserica Apostolilor şi prezbiterilor, urmaşii lor şi
moştenitorii tradiţiei apostolice. Fapt foarte important, pentru Sfântul Irineu
scrierile apostolice şi tradiţia apostolică nu sunt două izvoare independente sau
complementare, ci două modalităţi ale Evangheliei „potrivit Scripturilor”;
ele derivă de la aceiaşi apostoli şi au acelaşi conţinut. La sfârşitul secolului II,
creştinismul normativ era cel care-L înţelegea pe Hristos angajându-se în
Scriptură pe baza canonului adevărului şi în contextul tradiţiei apostolice.
Exista „convingerea că există o singură credinţă dreaptă, o singură lectură
corectă a unicei Scripturi, intim legată de mărturisirea că există un Unic
lisus Hristos, Fiul Unic al Tatălui Unul Care Singur L-a făcut cunoscut
(exegesato; In 1, 18) pe Tatăl”95.
Lecţia esenţială pe care ne-o reaminteşte salutar preotul profesor John Behr
se situează deci în registrul „principiilor” teologiei, al punctului de plecare şi
presupoziţiilor discursului teologic. Faptul decisiv e că în teologie „primele
principii nu sunt doar stadii elementare ce trebuie depăşite de zonele mai
înalte ale unei reflecţii mai elevate, pentru că ele oferă perspectiva necesară
în interiorul căreia are loc şi trebuie înţeleasă discuţia mai abstractă”. De
aceea, teologii „trebuie să se întoarcă încontinuu la ele, deşi ispita lor conti
nuă e să facă altfel”96.
De aceste „prime principii” ale teologiei ţine, evident, relaţia ei cu Evan
ghelia şi Scriptura, precum şi cu ordinea (taxis) pe care o introduce „canonul
94 J. B ehr , op. cit., voi. 1,2001, p. 15, 35-37,45.

95 J. B ehr , op. cit., voi. 1,2001, p. 14—15.
96 J. BEHR, op. cit., voi. 2, partea 1, 2004, p. 1.
adevărului” şi care redă „ipoteza” Scripturii înseşi. Angajamentul scriptu-

ristic este inevitabil — cum arată faptul că, atunci când Ioan Botezătorul
întemniţat a trimis ucenici la Iisus să-L întrebe dacă El este Cel ce trebuie să
vină ori să aştepte pe altul, Iisus a răspuns nu direct, ci prin fapte (orbii văd,
ologii merg) care puteau fi interpretate ca semne mesianice doar în lumina
Scripturii (cf. Mt 11, 2-5). Reflecţia asupra canonului adevărului este însă
continuă în Biserică, în decursul istoriei sale elaborându-se mereu „noi ex
plicări mai detaliate şi mai cuprinzătoare în apărarea uneia şi aceleiaşi cre
dinţe, credinţa în ceea ce a fost predat de la început, Evanghelia potrivit
Scripturilor, acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu — Iisus Hristos Acelaşi ieri,
azi şi în veci (Evr 13, 8)”. „Scrierile Părinţilor şi sfinţilor, iconografia şi ha
giografia” sunt şi ele monumente care atestă permanenţa acestui angajament
în Evanghelie potrivit Scripturilor; „toate acestea au şi o anume autoritate în
măsura în care trimit spre aceeaşi vedere a împăratului, icoana evanghelică a
lui Hristos”. Mai mult, „în lumina canonului adevărului însuşi, şi alte ele
mente sunt numite «canoane», cum sunt anaforalele liturgice clasice care
rezumă întreaga Scriptură; sfinţii ale căror vieţi şi învăţături întrupează ade
vărul sunt şi ei «canoane» ale credinţei şi evlaviei; şi, în chip asemănător,
sunt «canoane» şi hotărârile sinoadelor privitoare la ordinea cuvenită pentru
Biserica şi poporul lui Dumnezeu în anumite situaţii”97.
III. Creştinismul apostolic ortodox după 2000

— contestaţii, mutatii, revizuiri
Rememorarea tuturor acestor aspecte decisive, ţinând de „formarea teolo
giei creştine”, de „principiile” ei fundamentale, de natura ei exegetică, de
legătura ei cu Evanghelia, Scriptura şi canonul apostolic al Scripturii şi al
credinţei, în pragul celui de-al treilea mileniu creştin e un demers extrem de
salutar atât în contextul dinamicii teologiei ortodoxe înseşi, unde precizează
şi clarifică puncte capitale lăsate în umbră de curentul „neopatristic”, cât şi
în cadrul noutăţilor generale ale civilizaţiei actuale, mediatice şi globalizate,
şi al schimbărilor majore de „paradigmă” survenite atât în ce priveşte religiile
însele, cât şi în ştiinţele religiosului şi în interpretarea creştinismului.
„Supravieţuirea teologică” a Ortodoxiei

Transmiterea autentică a creştinismului ortodox şi a tradiţiei apostolice
într-o lume profund schimbată în ultimele decenii constituie o provocare
97 J. BEHR, op. cit., voi. 1, 2001, p. 48.

87
majoră, în care speranţele şi bucuria libertăţii se amestecă nu mai puţin cu

nelinişti legitime. Aşa cum arăta mitropolitul Ioannis Zizioulas într-o confe
rinţă ţinută pe 4 decembrie 1999 la Balamand, în care a vorbit despre „Bise
rica Ortodoxă şi mileniul III”98, privind retrospectiv la secolul XX ortodocşii
au motive atât de bucurie, cât şi de dezamăgire. „Bucurie”, pentru că în ciuda
persecuţiilor totalitare şi a dictaturilor ideologice, tradiţiile şi structurile Bise
ricii s-au păstrat ca prin miracol şi Ortodoxia şi-a menţinut influenţa asupra
culturilor tradiţional ortodoxe în ciuda lipsei de putere politică. „Dezamăgi
rile” sunt legate de: eşecul încreştinării reale a lumii, de tragica diviziune a
creştinătăţii perpetuate şi în mileniul III, de insuccesul unei comunicări reale
în termeni vii a Evangheliei şi tradiţiei ortodoxe reduse de cele mai multe
ori la forme şi formule defensive afirmate fundamentalist şi confesionalist,
precum şi de confiscarea Bisericii de diversele naţionalisme şi etnicisme,
reflectată în criza ecleziologică a diasporelor şi în neputinţa celebrării nece
sarului Sinod Panortodox. Provocările noului mileniu sunt deja multiple şi
radicale — globalizarea, tehnologiile, bioetica, ecologia, pluralismul religios
— şi ele cer Ortodoxiei un răspuns prin excelenţă teologic, un răspuns nu
doctrinarist, abstract, nu arheologic, conservator, ci unul concret, viu, anco
rat euharistie, liturgic şi duhovnicesc într-o viziune eshatologică. Dar pentru
ca acesta să poată fi auzit de omul contemporan e nevoie şi de o revizuire a
limbajului teologic şi de o reinterpretare a discursului tradiţiei în termeni
existenţiali, vii, personali. Simpla conservare a tradiţiei (care ascunde cap
cana ghetoizării) nu mai e suficientă; tradiţia trebuie interpretată, şi nu în
izolare, ci în dialog şi relaţie cu oamenii, culturile şi societăţile actuale.
Biserica Ortodoxă intră în mileniul III — apreciază mitropolitul Ioannis —
fără o putere politică sau economică, ba chiar cu slăbiciuni seculare şi difi
cultăţi de supravieţuire care se vor agrava desigur pe viitor. Tăria şi puterea
Ortodoxiei stau în tradiţia ei deopotrivă dogmatică, liturgică şi duhovniceas
că, dar cu condiţia să fie interpretată într-un mod relevant. „Supravieţuirea
Bisericii Ortodoxe în noul mileniu este şi va fi teologia.”
In imperiul „ omului recent ”
Or tocmai teologia eclezială cu rigorile ei dogmatice, cu condiţionările

ei liturgice şi exigenţele ascetico-mistice, este serios pusă în dificultate de
transformările de mentalitate aduse de apariţia noilor societăţi postmo-
M etropolitan J ohn of P er g a m o n , „The Orthodox Church and the Third Millen

nium”, www. balamand. edu. Ib/theology/ZizioulasLecture. him.
dem e", utopii ale tehnologiei şi prosperităţii bazate pe refuzul tradiţiei şi al

transcendenţei, pe reducerea existenţei la bunăstare, superficialitate şi relati
vism, la productivitate, profit şi consumism, la spectacol şi divertisment ge
neralizat. Locul lui „a fi” e luat de „a face/produce”, „a avea” şi „a apărea”;
spiritul şi ontologia sunt sufocate de economie şi tehnologie, de seducţia la
birintului lumii plurale sau de hipnoza lumilor virtuale. Dacă modernitatea a
vrut să pună în locul lui Hristos pe Dionysos sau Prometeu, postmodemitatea
pune în locul acestora pe Proteu şi pe Mercur/Mamona. Nivelarea şi pulve
rizarea generală a existenţei sociale în lumea globalizată afectează evident şi
câmpul religios99100 al societăţilor postseculare, polarizat între integrisme iden-
titare, fundamentaliste şi colectiviste şi sincretisme relativiste şi individua
liste. în spaţiul civilizaţiilor postmodeme asistăm atât la declinul lent al reli
giilor şi tradiţiilor instituţionalizate şi cu contururi bine definite (al „Biseri
cilor”) pe seama unei întoarceri a „religiosului” ca experienţă individuală
vagă, eclectică, sincretistă, de tip „New Age”, cu dominantă psihologică,
ezoterică şi magică (nu religie, ci „spiritualitate” terapeutică, intimistă). Pe
fondul radicalizării proceselor de secularizare (de la secularizarea politicii şi
a cunoaşterii s-a trecut la secularizarea moralei şi chiar a limbajului) şi a
exaltării autonomiei şi individualismelor, creştinismul se dezinstituţionali-
zează („dezeclezializează”), se dereglează şi fragmentează, din elementele
dezmembrate, precum şi din reciclarea versiunilor lui gnostice antice recom-
punându-se spiritualităţi, morale şi practici „creştine” „sui generis”, centrate
toate pe individ şi autonomia lui. Dificultăţile credinţei creştine în Europa de
azi — evidente în contestările publice ale moralei tradiţionale şi în neasu-
marea „rădăcinilor” ei creştine în constituţia Uniunii Europene — se văd în
estomparea temelor „creaţiei” şi „născutului” ca dar şi dat divin şi a respon
sabilităţii pentru ele în favoarea „făcutului”, productivităţii şi eficienţei teh
nologice fără limite şi control etic; în reducţia materialistă a eshatologiei şi
înlocuirea utopiei marxiste cu cea liberală a plăcerii şi prosperităţi generali
zate; precum şi, mai ales, în metamorfozele elocvente ale hristologiei tradi
ţionale: nu ne mai place să vedem în Iisus pe Domnul Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat în Duhul Sfânt pentru înfierea şi înveş-
nicirea noastră în taina Tatălui, ci vrem doar pe lisus omul, fratele nostru în
toate, inclusiv în păcat.
99 Detalii la H.-R. P a ta piev ic i , Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva

întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?", Humanitas, 2001; I oan I. IcĂ JR,
„Globalizarea — mutaţii şi provocări”, în: Gândirea socială a Bisericii, Deisis, 2002,
p. 481-495.
100 Cf. Le fa it religieux (ed. J. Delumeau), Fayard, 1993.
89
Evangheliile — o conspiraţie a Bisericii?

Confirmarea eclatantă a acestei derive a venit prin succesul fulminant al
romanului Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown (n. 1964); publicat în 2003,
în mai 2006, când a fost lansată şi varianta cinematografică, se vânduse deja
în peste 40 de milioane de exemplare (în 2007 erau 60,5 milioane de exem
plare) şi era tradus în 44 de limbi. Pretenţia acestei opere de ficţiune, roman
poliţist bazat pe teoria conspiraţiei, era aceea de a restitui „adevărata” istorie
a lui Iisus, a cărui identitate şi misiune ar fi fost ascunse şi deformate de Bi
serică. Iisus din Nazaret ar fi fost un simplu om, predicator al unei gnoze a
iubirii (de tip „New Age”); căsătorit cu Maria Magdalena cu care ar fi avut o
fiică — refugiate după moartea tragică a lui Iisus în Galia, Franţa de azi, şi
ai căror urmaşi ar mai trăi până în zilele noastre — , ar fi dorit ca Maria
Magdalena să conducă Biserica. Apostolii în frunte cu Petru, şi apoi Biserica
Catolică, au ascuns timp de două mii de ani acest fapt, făcând din Iisus un
„Dumnezeu” şi din creştinism o nouă religie androcratică, menită să apere
sistemul patriarhal. Secretul acestei „adevărate” identităţi a lui Iisus şi naturi a
creştinismului ar fi fost păstrat de o organizaţie secretă („Prioria Sionului”),
între ai cărei maeştri s-ar fi numărat, pe lângă Newton, şi Leonardo Da Vinci.
Acesta din unnă ar fi codat acest secret în tabloul său „Cina de Taină” din
Milano, unde sub chipul tânărului imberb Ioan ar fi pictat-o de fapt pe Maria
Magdalena. Explicaţia popularităţii romanului e dată desigur de exploatarea
de către autor a principalelor teme de pe agenda contemporaneităţii — femi
nismul, sexualitatea, gnoza, „New Age”-ul, conspiraţia — , dar şi de preten
ţiile de a emite verdicte ştiinţifice enorme care urmăresc să deconstruiască
credibilitatea creştinismului tradiţional, acuzat de pervertire deliberată a
„adevăratului” Iisus, a identităţii şi mesajului său. Iisus a fost un simplu om,
căsătorit şi cu copil, deificat ulterior de Biserică, Biblia fiind un produs al
secolului IV, redactată la comanda împăratului Constantin. Adevărata învăţă
tură a lui Iisus s-ar cuprinde aşadar în textele gnosticilor, respinse de Biserică
şi regăsite în 1945 prin descoperirea bibliotecii gnostice de la Nag Hammadi.
Aici s-ar aflat mărturia existenţei altor creştinisme alternative, pierdute, de
tipul Evangheliei lui Toma, şi în favoarea reabilitării cărora pledează de
mulţi ani în bestselleruri de succes profesoara de la Princeton, Elain Pagels
(n. 1943)101. Apetitul pentru varianta gnostică a creştinismului a primit un
impuls mediatic important prin publicarea pe 6 aprilie 2006 (de Paşte)
101 E lain Pagels , The Gnostic Paul (1975); The Gnostic Gospels (1979); Adam, Eve
and the Serpent (1988); The Origins o f Satan (1995); Beyond Belief. The Secret Gospel o f
Thomas (2003) çi Reading Judah. The Gospel o f Judah and the Shaping o f Christianity
(2007).
de către National Geographic a manuscrisului recuperat în sfârşit al unui

text gnostic necunoscut: Evanghelia lui Iuda, care a reaprins la nivel global
dezbaterile şi publicaţiile în jurul temei „adevăratului” Iisus şi a „adevărate
lor” scripturi creştine.
Pasiunea modernă pentru „lisusul istoriei”

Discuţiile citate mai sus sunt însă doar ecoul distorsionat şi amplificat la
proporţii nemaicunoscute până acum, datorită impactului enorm asupra so
cietăţilor actuale al mass-mediei şi al noilor forme de comunicare digitalizate,
al unei dezbateri ştiinţifice îndelungate pe tema „Iisus”-ului „istoriei”, dezba
tere de aceeaşi vârstă cu modernitatea europeană. Până în jurul anului 1650,
„Hristosul credinţei” Bisericilor şi al Scripturilor creştine nu cunoştea rival.
Odată cu constituirea ştiinţelor modeme ale naturi prin Nicolaus Copemic
(1473-1543) şi Galileo Galilei (1504-1642), care au pus sub semnul între
bării imaginea despre lume a Bibliei, autoritatea acesteia din urmă începe să
fie zdruncinată. După ce Reforma pusese în cauză Biserica, noua filozofie
a început prin Spinoza (1632-1677) să supună unei lecturi de tip istoric şi
Biblia, făcându-se o distincţie între ceea ce spune Scriptura şi ceea ce s-a
întâmplat „de fapt”, între relatările credinţei transfigurate legendar şi eveni
mentele istorice „reale” şi „naturale” aflate la baza acestora.
„Prima căutare" modernă şi teologia liberală

Primul care a aplicat consecvent această distincţie la Evanghelii, disociind
între „Hristosul credinţei” şi „lisusul istoriei” şi încercând să-l reconstituie
pe acesta din urmă printr-o lectură istorico-critică a Noului Testament a fost
gânditorul iluminist german Hermann Samuel Reimarus (1694-1768). într-o
lucrare rămasă inedită până în 1972, dar din care Lessing a publicat în
1774-1778 câteva fragmente care au avut un imens răsunet în epocă, Reimarus
a încercat să demonstreze că Iisus a fost un profet milenarist cu mesaj etic, a
cărui acţiune politico-revoluţionară a eşuat tragic pe cruce; Apostolii au in
ventat povestea învierii lui şi i-au reformulat învăţătura creând într-un sens
mitologic Biserica, al cărei mesaj n-are nici o întemeiere istorică, naturală şi
raţională. Reimarus este socotit drept iniţiatorul „primei — sau vechii —
căutări a Iisusului istoriei”. Demersul său a fost radicalizat în secolul XIX de
filozoful hegelian David Friedrich Strauss (1808-1874), care într-o Viaţă a
lui Iisus din 1836 a susţinut că întreaga Evanghelie e un mit religios creat nu
prin fraudă, ci în bună credinţă, iar ştiinţa trebuie să treacă de la forma mito
logică a relatărilor evanghelice la adevărul pe care acestea îl simbolizează.
Poziţia Iui Strauss au fost dusă la extrem de Bruno Bauer (1809-1882), care
a susţinut că Evangheliile sunt pură ficţiune literară şi că Iisus n-a existat de
91
fapt. în contrast, într-o altă faimoasă Viaţă a lui Iisus din 1863, umanistul
agnostic Emst Renan (1823-1892) a încercat să creioneze imaginea realist
emoţionantă a unui Iisus predicator galilean.
Teologia liberală protestantă a secolului XIX, de la Friedrich Schleiermacher
(1876-1834) până la Adolf von Hamack (1850-1930), a promovat un creş
tinism adogmatic (dogmele fiind produsul secundar al elenizării unei Evan
ghelii semitice originar)102 şi un Iisus propovăduitor al unei Evanghelii re
duse la adevăruri etice universale: o împărăţie anistorică a lui Dumnezeu ca
domnie a iubirii, forma superioară a dreptăţii, bazată pe paternitatea lui
Dumnezeu, fraternitatea oamenilor şi valoarea infinită a sufletului; elemen
tele hristologice şi eshatologice fiind elemente mitologice adăugate ulterior
de evanghelişti. în 1900, Wilhelm Wrede (1859-1906) a susţinut în lucrarea
sa despre Secretul mesianic în Evanghelii că Iisus nu s-ar fi considerat de fapt
pe sine însuşi drept „Mesia”, aceasta fiind doar credinţa Bisericii timpurii
care a inserat ulterior această credinţă în relatările evanghelice.
„Prima căutare a Iisusului istoric” s-a încheiat în 1906 cu publicarea de
către teologul protestant liberal Albert Schweitzer (1875-1965) a faimoasei
lucrări de sinteză despre Istoria cercetării vieţii lui Iisus de la Reimarus la
Wrede, în finalul căreia a propus teza interpretării „radical eshatologice”
(lansată anterior de Johannes Weiss în lucrarea sa din 1892, Predica lui
Iisus despre împărăţia lui Dumnezeu) a persoanei şi actualităţii lui Iisus:
acesta a fost un profet apocaliptic care a vestit iminenţa sfârşitului lumii şi a
venirii împărăţiei lui Dumnezeu al cărei personaj mesianic central va fi El
însuşi, restabilit după suferinţa şi moartea Sa ca Fiul al Omului eshatologic.
în ciuda eşecului său tragic, întrucât Iisus s-a înşelat pentru că împărăţia
eshatologică n-a venit şi continuă să întârzie, mesajul său de angajament etic
total şi spiritul său eroic (nu atât învăţăturile sale religioase depăşite, legate
de contextul iudaic al secolului I) au avut un efect profund asupra întregii
umanităţi şi continuă să inspire până azi. Pe acest fundal, teologii liberali
protestanţi din Germania au sfârşit prin a adopta un „istorism radical”, con
testând caracterul absolut şi unicitatea creştinismului. A făcut-o în 1902 în
Absolutitatea creştinismului şi istoria religiilor Emst Troeltsch (1865-1923),
pentru care creştinismul e o religie printre altele, universalizată prin cultura
europeană modernă pe care a produs-o în Occident prin individualizarea
protestantă şi secularizarea iluministă a sintezei greco-romano-creştine a
Evului Mediu.
102 Imaginea istorică este cea hegeliană schiţată de Ferdinand Christian Baur (1790-1860),
întemeietorul „şcolii” protestante liberale „de la Tübingen”: creştinismul „catolic” ar fi fost
sinteza între cel „iudaic” (teza) şi cel „păgân” (antiteza).
Revelaţia împotriva istoriei

împotriva acestei reducţii istorist-culturale a creştinismului de către teolo
gia protestantă liberală, al cărei optimism cultural fusese crunt dezminţit de
catastrofa primului război mondial, s-a ridicat în 1918-1926 protestul aşa-
numitei „teologii dialectice” revelaţionale sau „a Cuvântului lui Dumnezeu”
dezvoltată în două direcţii diferite: pozitivistă de Karl Barth (1886-1968) şi
existenţialist-demitologizantă de Rudolf Bultmann (1884-1976). Pentru aceştia
şi pentru discipolii lor, creştinismul nu este religie, nici istorie, ci revelaţie
divină supraistorică cuprinsă în Biblie şi primită prin credinţă. Nu „Iisusul
istoriei” contează, ci „Hristosul credinţei” accesibil în revelaţia Lui biblică în
pozitivitatea, unicitatea şi absolutitatea ei ireductibile. „Teologia dialectică” a
promovat un scepticism radical cu privire la căutarea unui „Iisus al istoriei”
şi scrierea unei „vieţi a lui Iisus” doar pe baze istorice — aceste demersuri
ar fi imposibile în afara credinţei, Iisus însuşi estompându-se însă într-un
simbol anistoric al existenţei în credinţă (Bultmann) sau resorbindu-se în
divinitatea revelaţiei Lui (Barth). „Pozitivă” sau „existenţială”, Revelaţia
divină este contrară istoriei, care o reduce mereu la obiectivitatea unor fapte
exterioare. în versiunea bultmanniană, Noul Testament este doar consemna
rea predicii (kerygmei) şi credinţei comunităţilor apostolice, rezultat al unui
complicat proces redacţional din forme şi genuri literare diferite extins pe
parcursul mai multor generaţii.
„A doua căutare ” şi revenirea istoriei în teologie

Acest scepticism istoric nu s-a menţinut însă mult dincolo de 1945-1947
(datele descoperirilor bibliotecii „eseniene” de la Qumran şi a celei „gnos
tice” de la Nag Hammadi). Au reacţionat la el încă discipolii lui Bultmann:
astfel, în 1953, Emst Kăsemann (1906-1998) scria articolul „Problema
Iisusului istoric” prin care lansa „noua căutare a Iisusului istoriei”, cum suna
titlul cărţii din 1959 a lui James M. Robinson; iar Wolfhart Pannenberg
(n. 1928) pleda pentru depăşirea principială a opoziţiei între pozitivismul
revelaţional al lui Barth şi istorismul radical liberal al lui Troeltsch, sub for
ma unui proiect enunţat programatic în titlul studiului său din 1961, „Reve
laţia ca istorie” (Offenbarung als Geschichte). Pentru teologi postbultman-
nieni ca Gttnter Bomkham, Joachim Jeremias (1900-1979), Oscar Culmann
(1902-1999), G. B. Caird (1917-1984) şi alţii, straturile cele mai timpurii ale
Noului Testament (documentul Qfuelle — Sursă] sau cel despre Pătimire)
permit, atunci când sunt replasate în mediul iudaic, reconstituirea cu destulă
credibilitate istorică a personalităţii, conştiinţei de sine, activităţii şi învăţă
turii lui Iisus, semnificative religios atât ieri, cât şi astăzi. Precaritatea recon
93
stituirilor încercate în această a „doua căutare a Iisusului istoriei” ţin, pe de

o parte, de înţelegerea Evangheliei prin prisma teologiei pauline citite în
cheie luterană, iar, pe de altă parte, de imaginea falsă a iudaismului secolu
lui I, ca dominat de fariseim şi rabinism talmudic (curente ce se vor impune
ca normative în iudaism abia în secolele II—IV d. Hr.).
„A treia căutare” actuală — „Iisus evreul" într-o serie de versiuni

începând cu anii ’80 ai secolului XX, scena dezbaterilor s-a mutat în spa
ţiul academic nord-american, unde s-a declanşat cea de-a „treia căutare a
Iisusului istoric”103 aflată încă în plină desfăşurare. Spre deosebire de primele
două „căutări” anterioare, dominate prea strict de categoriile şi proiectele
protestantismului german, noua căutare are acum o serie de atuuri incontes
tabile: are un caracter ecumenic, la ea participând atât savanţi protestanţi,
cât şi catolici, dar şi evrei şi agnostici; pleacă de la o imagine mai exactă a
iudaismelor secolului I; tratează mult mai atent chestiunea credibilităţii sur
selor şi aplicarea criteriilor de istoricitate; utilizează datele noi aduse de arhe
ologie, filologie şi sociologie; citeşte relatările evanghelice fără prejudecăţi
raţionaliste, dând atenţie astfel minunilor, exorcismelor, vizionarismului lui
Iisus; şi, mai ales, ia pentru prima dată cu maximă seriozitate problema
identităţii lui Iisus. Aşa cum observa undeva preotul profesor romano-catolic
american John P. Meier, faptul că în Iisus Cuvântul divin S-a făcut trup, că
Iisus a fost, potrivit dogmei de la Chalcedon, „om adevărat” este tradus şi
înţeles în cercetarea actuală drept faptul că Iisus a fost „iudeu adevărat”,
întrucât însă astăzi ideea existenţei unui iudaism monolitic este depăşită şi
se vorbeşte de iudaisme/e rivale şi concurente ale epocii inter-testamentare,
adevărata provocare este specificarea tezei „iudeu adevărat” dându-se un
răspuns la întrebarea decisivă: „Ce fel de iudeu din secolul I era Iisus din
Nazaret?” Iar răspunsurile date la această întrebare sunt într-adevăr de o diver
sitate deconcertantă. La o privire mai atentă s-a putut spune (de profesorul
anglican Nicholas T. Wright) că ele se situează în descendenţa celor două
linii afirmate în 1900 de W. Wrede — Iisus nu S-a considerat pe Sine însuşi
drept Mesia — şi în 1901 şi 1906 de A. Schweitzer — Iisus a fost un profet
apocaliptic care S-a crezut manifestarea unui Mesia eshatologic.
Linia Wrede e prelungită de principala reprezentantă a feminismului
teologic, adeptă a unei teologii feministe a eliberării, care este Elisabeth
Schussler-Fiorenza (n. 1938). într-o serie de lucrări104, ea îşi propune pro
103 O bună sinteză la BEN WlTHERlGTON III, The Jesus Quest. The Third Search fo r the
Jew o f Nazareth, 1995.
104 E lisa b eth S c h u s sl e r FlORENZA, In Memory o f Her, 1983 şi mai ales Jesus:
Miriam’s Child, Sophia's Prophet, 1995.
gramatic să reimagineze pe Iisus şi Noul Testament în lumina unei agende

feministe, în aşa fel încât femeile şi bărbaţii, marginalizaţi aici pe motive de
religie, rasă şi gen, să reapară ca agenţi centrali ai începuturilor creştinis
mului. Pe scurt, potrivit acestei reinterpretări, Iisus s-a considerat drept fiu al
Sofiei, încarnarea feminină a înţelepciunii divine cu rol mediator în creaţia
lumii, iar primii lui adepţi L-au înţeles ca un profet al Sofiei trimis să pro
clame Sofia ca Dumnezeul mângâietor al săracilor şi marginalizaţilor.
Scepticismul critic este însă cel mai bine reprezentat de Robert Funk şi
John Dominic Crossan, întemeietori în 1988 ai aşa-numitului „Jesus Semi
nar” califomian, alcătuit din cercetători care se întâlneau de două ori pe an
pentru a discuta despre ce anume spunea şi făcea Iisusul istoric, plecând de
la o deconstrucţie a evangheliilor nou-testamentare şi a celei apocrife a lui
Toma în straturi adăugate succesiv, pentru a separa realitatea istorică de dis
torsiunile mitologice ulterioare ale creştinismului ortodox. Rezultatele la care
au ajuns au fost publicate în două masive volume apărute în 1993 despre
„cuvintele autentice” ale lui Iisus din cele „cinci evanghelii” şi, respectiv, în
1998, despre „faptele autentice” ale lui Iisus, cu un post-scriptum în 1999
despre adevărata „evanghelie a lui Iisus”105. Funk şi-a expus viziunea perso
nală într-o carte scandaloasă din 1996106, potrivit căreia Iisus ar fi fost un
deviant social lipsit de respect faţă de autorităţi şi un înţelept lumesc (ncmo-
ralist), de tip cinic, care predica despre domeniul lui Dumnezeu, dar care nu
chema la pocăinţă, şi a sfârşit mâncat de câini şi de ciori (toate relatările de
spre pătimire şi înviere fiind ficţiuni literare ulterioare). O viziune similară,
mult mai moderată însă, despre „Iisusul istoric” este cea a lui John Dominic
Crossan, pentru care la baza evangheliilor stă de fapt „viaţa unui ţăran iudeu
mediteranean”107. Iisus ar fi fost un predicator iudeu itinerant de tip cinic
(o şcoală cinică se afla la începutului secolului 1 în Galileea, la Seforis, la
câţiva kilometri de Nazaret), care nu s-a crezut niciodată Mesia sau Fiu al
lui Dumnezeu, ci propovăduia o mişcare socială radical egalitară.
Alţi participanţi la căutarea americană după „Iisusul istoric” s-au înscris
pe linia mai puţin sceptică faţă de sursele evanghelice, creditate (în linia
Schweitzer) mai mult în ce priveşte latura propriu-zis religioasă a personali
tăţii şi activităţii lui Iisus din Nazaret şi acceptând ca sigur faptul că Iisus a
fost mai mult decât un simplu predicator sau chiar profet. Şi aici spectrul
105 The Five Gospels. The Search fo r the Authentic Words o f Jesus, 1993; The Acts o f
Jesus. The Search fo r the Authentic Deeds ofJesus, 1998; $i The Gospel o f Jesus, 1999.
106 ROBERT F un k , Honest to Jesus: Jesus fo r a New Millennium, 1996.
107 JOHN D. CROSSAN, The Historical Jesus. The Life o f a Mediterranean Jewish Peas
ant, 1991.
95
interpretărilor este larg: Stephen Davies reevaluează pe Iisus exorcistul şi

taumaturgul108. Marcus Borg109 insistă pe lângă aceasta pe Iisus ca „om al
Duhului”, ca extatic, vindecător, dascăl de înţelepciune, dar şi profet social,
dar crede că dacă s-ar fi considerat drept Mesia, ar fi trezit suspiciuni cu
privire la sănătatea sa mentală. Alţii accentuează dimensiunea socială şi po
litică a activităţii publice a lui Iisus Galileeanul (Galileea era şi patria
„zeloţilor” revoluţionari). R. Horsley analizează această activitate pe fondul
rezistenţei populare a iudeilor împotriva romanilor cu spirala nesfârşită a
violenţei din Palestina110; iar R. D. Taylor îl prezintă pe Iisus ca profet al
împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ111. în contrast, alţii, în loc să vadă în
Iisus un profet social şi un revoluţionar care voia să aducă în mod activ
împărăţia lui Dumnezeu, pun accentul pe Iisus ca profet apocaliptic sau
milenarist care pregăteşte venirea iminentă a împărăţiei eshatologice a lui
Dumnezeu (D. Alison112). Alţii au evidenţiat tocmai împletirea în activitatea
lui Iisus a profetismului social cu cel mesianic, eshatologic, cu scopul resta
urării unui nou Israel (Scott McKnight113).
Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai celei de-a „treia căutări a
Iisusului istoric” este, fără îndoială, Ed Parish Sanders (n. 1928) cu două
lucrări clasice despre relaţia dintre Iisus şi iudaism (1985) şi o sinteză despre
Figura istorică a lui Iisus114. Potrivit lui Sanders, se pot stabili cu certitudine
următoarele fapte despre Iisus: s-a născut în jurul anului 4 î. Hr., şi-a petrecut
primii ani în Nazaret, a fost botezat de Ioan Botezătorul, a adunat ucenici, a
predicat împărăţia lui Dumnezeu în Galileea. în jurul anului 30 d. Hr. a urcat
în Ierusalim şi a creat o tulburare în Templu de Paşte, fiind arestat, judecat şi
executat din ordinul lui Pilat pentru că pretindea că e rege. Ucenicii l-au văzut
viu după moarte şi au întemeiat o comunitate care să aştepte revenirea Lui
şi câştigarea altora pentru Iisus ca Mesia. Iisus a fost un profet eshatologic
care S-a considerat un instrument al Duhului lui Dumnezeu şi al inaugurării
împărăţiei lui Dumnezeu prin actele Sale.
08 Stephen Davies, Jesus the Healer, 1994.

109 MARCUS B o r g , Jesus a New Vision: Spirit, Culture a n d the Life o f Discipleship,
1987; Meeting Jesus fo r the First Time. The Historical Jesus a n d the Heart o f Contempo
rary Faith, 1994; Jesus: Uncovering the Life, the Theology a n d Relevance o f a Religious
Revolutionary, 2006.
110 R. H orsley , Jesus and the Spiral o f Violence. Popular Jewish Resistance in Roman
Palestine, 1987.
111 R. D. Taylor, Jesus the Prophet. His Vision o f the Kingdom on Earth, 1994.
112 D. A lison, Jesus o f Nazareth Millenarian Prophet, 1998.
113 Scott M c K nig h t , A New Vision fo r Israel. The Teaching o f Jesus in National Con
text, 1999.
14) PARISH Sa n d er s , Jesus and Judaism, 1985; The Historical Figure o f Jesus, 1993.
Ortodoxia „corupţie a Scripturilor” şi „creştinismelepierdute”
O viziune similară, mai apăsat eshatologică (în explicita descendenţă a lui

Albert Schweitzer), este cea oferită în cartea sa din 1999 despre Iisus, profet
apocaliptic al noului m ileniu15 de Bart D. Ehrman (n. 1960) — fost creştin
evangelic convertit prin studii filologico-istorice la agnosticism, şi unul
dintre cei mai de succes şi mediatizaţi autori americani ai momentului. Deşi
sceptic cu privire la realitatea învierii lui Hristos sau divinitatea Lui, Ehrman
afirmă istoricitatea unei părţi importante a mărturiilor evangheliilor despre
Iisus: acesta a fost un profet apocaliptic, exorcist şi tămăduitor, care şi-a
concentrat mesajul pe prioritatea împărăţiei lui Dumnezeu şi a iubirii totale
de Dumnezeu şi de aproapele, fiind răstignit de Pilat pentru pretenţiile sale
regale. Deşi personal nu crede în învierea lui Iisus din morţi, Ehrman acceptă
istoricitatea credinţei apostolilor în învierea acestuia, fără de care moartea sa
n-ar fi fost interpretată drept act mântuitor şi creştinismul nu s-ar fi impus
drept o nouă religie. Ehrman este însă simptomatic pentru tendinţa actuală a
studiilor „biblice” în departamentele de studii religioase din universităţile
americane: crescut în tradiţia biblicistă conservatoare a protestantismului de
tip evanghelic şi format într-una din şcolile medii ale acestuia, Ehrman şi-a
făcut în anii ’80 studiile superioare şi doctorale la Princeton sub conducerea
reputatului specialist în istoria textului şi canonului Noului Testament care
a fost Bruce Metzger (1914-2007), devenind în 1985 doctor în teologic cu
o teză despre textul Evangheliilor în opera lui Didim cel Orb. în 1993, a
publicat deja o carte despre „efectele controverselor hristologicc timpurii
asupra textului Noului Testament”; intitulată provocator Coruperea ortodoxă
a Scripturilor^6, aceasta inventaria probabilele intervenţii ale redactorilor
Noului Testament din secolul II asupra unor texte evanghelice pentru a con
tracara interpretarea lor într-un sens adopţianist, doketic, separaţionist sau
patripassianist (modalist). Teza „corupţiei ortodoxe a Scripturilor” a fost
reluată foarte recent (în 2005) de Ehrman într-o versiune pentru nespecialişti
devenită bestsellerul anului pentru New York Times şi intitulată Cităndu-l
greşit pe Iisus. Povestea celor care au schimbat Noul Testament şi de ce1156117;
lucrarea a suscitat deja un larg ecou şi replici polemice acerbe. Popularitatea
mediatică a lui Ehrman a crescut de asemenea ca urmare a intervenţiei sale
în discuţiile suscitate de romanul lui Dan Brown, cu volumul din 2004 Adevăr
115 B art D. Ehrman, Jesus, Apocalyptic Prophet o f the New Millennium, 1999.
116 BART D. E hrman , The Orthodox Corruption o f Scriptures. The Effect o f Early Chris
to logical Controversy on the Text o f New Testament, 1993.
117 B art D. E hrman, Misquoting Jesus. The Story o f Who Changed the New Testament
and Why, 2005.
şi ficţiune în Codul lui Da Vincius, prelungită în 2006 cu prezentarea din

Petru, Pavel şi Maria Magdalena. Adepţii lui Iisus în istorie şi legendă1'9,
precum şi în dezbaterile provocate de publicarea Evangheliei pierdute a lui
Iuda printr-o reconsiderare a trădătorului şi trădatului'20.
Revelaţia existenţei atâtor variante în Noul Testament a avut un efect
devastator asupra credinţei evanghelice a lui Ehrman în inspiraţia literală
a Bibliei, transformându-1 pe profesorul de la Chapel Hill (North Carolina)
într-un agnostic, nu însă într-un sceptic radical: dacă nu mai e Dumnezeu şi
Mesia răstignit şi înviat, Iisusul istoriei rămâne însă un „profet apocaliptic”
(1999). La revelaţiile filologiei s-au adăugat şi descoperirile de texte apocrife
pierdute, precum şi restituirile istoriei şi sociologiei actuale, dominante în
abordarea ştiinţifică a fenomenului religios în mediul academic contemporan,
la care s-a „convertit” în felul său fostul creştin evangelic Ehrman. Devenit
profesor universitar, şi-a jalonat cariera printr-o serie de publicaţii consacrate
restituirii textelor şi contextelor creştinismului sau, mai bine zis, creştinis-
melor primare şi a destinului lor pe fundalul societăţilor mediteraneene ale
Antichităţii târzii. După trei astfel de antologii de texte (reader) şi introdu
ceri istorice în Noul Testament şi scrierile creştine timpurii publicate în
1997—1998118920121, a urmat în 2003-2004 o altă serie consacrată Scripturilor
pierdute, Creştinismelor pierdute şi Creştinismului în Antichitatea târzie122.
Pe baza unei antologii de traduceri a textelor necanonice (evanghelii, fapte,
epistole, apocalipse) văzute drept „scripturi pierdute” sau „cărţi care n-au
reuşit să intre în Noul Testament”, Ehrman concluzionează existenţa în spa
tele acestor „scripturi pierdute” a unor „creştinisme pierdute”, aflate în con
flict. Imaginea este în esenţă cea descrisă de Walter Bauer în 1934: la origini
n-ar fi existat un creştinism apostolic ortodox din care au deviat ulterior, prin
falsificare şi corupţie, diversele erezii minoritare (cum sugerează Faptele
Apostolilor şi Eusebiu al Cezareii), ci exact pe dos: la origini a existat o
diversitate de creştinisme heterodoxe rivale (cele mai importante fiind cele ale
118Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code, 2004; trad. rom. M. Du-
mitrache: Bart D. Ehrman , Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Humanitas, 2005.
119Bart D. Ehrman, Peter, Paul and Mary Magdalene. The Followers o f Jesus in History
and Legend, 2006.
120Bart D. E hrman, The Lost Gospel o f Judas Iscariot: Betrayer and Betrayed Recon
sidered, 2007.
121 Bart D. Ehrman, The New Testament. A Historical Introduction to the Early Chris
tian Writings, 1997; The New Testament and Other Early Christian Writings. A Reader,
1998; After New Testament. A Reader in Early Christianity, 1998.
122 B art D. E hrm an , Lost Scriptures. Books that D id not Make It into the New Testa
ment, 2003; Lost Christianities. The Battle fo r Scripture and the Faith We Never Knew,
2003; Christianity in Late Antiquity. A Reader, 2004.
iudeo-creştinismului ebionit, ale creştinismelor gnostice şi celui marcionit),

din al căror război civil acerb ar fi ieşit învingător grupul „protoortodox”
(reprezentat de Clement, Ignatie, Bamaba, Herma, ulterior Irineu, Tertulian,
Ipolit, Origen), care şi-a marcat victoria „corupând ortodox” textele sacre şi
„inventând Scriptura” ortodoxă prin formarea canonului biblic al Vechiului
şi Noului Testament. Creat în secolul II, acesta din urmă s-a impus lent,
definitiv abia în secolul IV, când creştinismul protoortodox devenit religia
Imperiului Roman ajunge pentru două milenii cea mai importantă instituţie
religioasă, socială şi culturală a Occidentului. Cu totul alta ar fi fost istoria
dacă s-ar fi impus altul din multele „creştinisme pierdute” şi n-ar fi existat
convertirea lui Constantin din 313. Victoria „protoortodoxiei” în secolele II—III
n-a făcut să înceteze însă polemicile care se vor relua în secolele IV-V şi vor
duce la fixarea creştinismului ortodox, a cărui primă victimă au fost chiar
reprezentanţi de seamă ai protoortodoxiei din secolul III (Tertulian, Origen).
Ca şi „protoortodoxia”, şi „ortodoxia” creştină s-a manifestat intolerant, ex
clusivist şi totalitar, aşa se face că abia astăzi ştiinţa descoperă şi restituie
pluralismul şi diversitatea „creştinismelor pierdute” şi redă cuvântul vocilor
marginalizate şi reprimate ale acestora. După cum a anunţat Ehrman însuşi,
acest program de studiere istorico-critică a creştinismului vechi va continua
cu cel puţin alte două cercetări, ale căror rezultate sunt prevăzute să apară în
următorii ani în volumele anunţate deja: Cum a devenit Iisus Dumnezeu: de
la un predicator iudeu la Domnul universului (2008) şi Inventarea creştinis
mului (2009).
Teologi în căutarea „Iisusului istoriei’’

Chiar dacă mult mai puţin favorizată de mass-media decât producţiile re
vizioniste ale autorilor de tipul lui Crossan ori Ehrman, cea de-a „treia cău
tare a Iisusului istoriei” a angajat savanţi creştini şi personalităţi teologice
creştine ale căror rezultate se disting prin masivitate şi soliditate intelectuală.
Poate cea mai cuprinzătoare lucrare din toate timpurile scrisă pe tema
„Iisusului istoric” sunt primele trei monumentale volume ale seriei Un iudeu
marginal, publicate de preotul profesor romano-catolic american John P. Meier
în 1991, 1994 şi 2001 . Plasându-se pe poziţiile abordării istorico-critice a
textelor evanghelice, de la care acceptă necesitatea unei departajări având
drept criteriu ceea ce vine în ele de la Iisus şi ce a fost creat de tradiţia orală
sau de redactorii ulteriori ai Evangheliilor, Meier arată că şi dintr-un punct
123 JOHN P. M eier , A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus: I. The Roots o f the
Problem and the Person, 1991 (446 p.); 2. Mentor, Message, and Miracles, 1994 ( II 36 p.);
3. Companions and Competitors, 2001 (720 p.).
de vedere strict secular se pot afirma foarte multe lucruri despre Iisus: născut
între 7-6 î. Hr., probabil în Nazaret, acesta a fost dulgher, taumaturg harisma-
tic şi profet eshatologic în conflict cu preoţii, şi a chemat poporul la căinţă
pentru primirea împărăţiei iminente a lui Dumnezeu. Deja prezentă în vin
decările şi minunile Sale, împărăţia care va pune capăt suferinţei şi sărăciei
îi include şi pe păgâni şi va birui până şi timpul şi moartea. După doi ani şi
ceva de predică şi activitate publică, Iisus a fost răstignit în aprilie 30, dar
Cina ultimă arată că era convins că moartea Sa apropiată va avea un efect
salvator şi Dumnezeu îl va aşeza la banchetul final al împărăţiei.
Mai departe decât Meier avansează cercetările altor doi savanţi şi teologi
creştini participanţi la cea de-a „treia căutare”, şi care, perfect de acord cu
faptul că Iisus a fost într-adevăr un profet social şi eshatologic, cred însă că
pot demonstra istorico-critic faptul că Iisus s-a crezut mai mult decât un sim
plu profet. Astfel, teologul anglican Nicholas T. Wright (n. 1948, din 2003
episcop de Durham) în primele trei volume publicate din 1992 încoace ale
unei serii despre Originile creştine şi problema lui Dumnezeu124 consideră că
se poate dovedi, de exemplu, că Iisus s-a crezut reprezentantul noului Israel
iertat şi întors din exil. Ultima sa călătorie la Ierusalim a fost una simbolică
şi profetică: intrarea în Ierusalim pe asin simboliza întoarcerea lui Dumne
zeu în Sion ca judecător şi mântuitor, răsturnarea meselor zarafilor profetiza
distrugerea viitoare a Templului, iar Cina ultimă exodul final. Iar teologul
evangelic Ben Witherington III — care în 1995 a publicat o precisă analiză a
celei de-a „treia căutări” — a arătat într-o serie de alte lucrări124125 că se poate
avansa şi mai mult, chiar exploatând metodologia istorico-critică standard
centrată pe prioritatea Evangheliei după Marcu şi pe ipotetica „sursă” de
„ziceri” ale lui Iisus (aşa-numita Q[uelle]). Pe baza lor se poate demonstra că,
mai mult decât un profet apocaliptic, Iisus s-a considerat drept un Mesia —
dar unul de tip special. Nu numai în acelaşi timp Slujitor în suferinţă al
Domnului din Isaia şi Fiul al Omului din Daniel, răscumpărător şi judecător
al lumii prin pătimirea şi restaurarea Sa. Chiar şi înainte de momentele ultime
de la Ierusalim — când a crezut că era voia lui Dumnezeu ca El să moară
pentru păcatele poporului şi pentru iminenta venire a împărăţiei — El s-a
considerat mai presus nu doar decât fariseii şi cărturarii, dar şi decât însăşi
Tora (iar mai presus de Tora era doar Dumnezeu) ca întrupare a înţelepciu
nii divine de care vorbesc Proverbele lui Solomon şi pe care evanghelistul
124 N icholas T. WRIGHT, Christian Origins and the Question o f God: 1. The New Tes
tament and the People o f God, 1992; 2. Jesus and the Victory o f God, 1996; 3. Resurrection
o f the Son o f Man, 2003.
125 B en W itherington , The Christology o f Jesus, 1990; Jesus the Sage, 1994; Jesus th e
Healer, 1995.
Ioan o va numi de aceea, foarte firesc şi biblic, „Cuvânt al lui Dumnezeu

făcut trup”. Este foarte probabil, spune Witherington, că Iisus n-ar fi accep
tat să fie numit Dumnezeu, întrucât asta ar fi însemnat că e identic cu Tatăl
din ceruri, dar ar fi acceptat ca relaţia Sa specială cu Tatăl să fie descrisă în
termenii biblici de Fiu al Omului sau Înţelepciune/Cuvânt al lui Dumnezeu.
Mecanismele teoriilorfalsificării
Interesul pentru studiul istoric al lui Iisus din ultimii 25 de ani în spaţiul
academic nord-american este un fenomen fără precedent. Despre Iisus s-au
scris zeci de cărţi şi sute de studii şi articole. Reviste şi posturi de televiziune
de primă mărime pe scena mass-media internaţionale — Time, Newsweek,
Discovery, ABC etc. — au consacrat numere şi emisiuni speciale dedicate
„adevăratului Iisus”, frenezia mediatică atingând un punct culminant în urma
dezbaterilor generate în 2006 de Codul lui Da Vinci sau Evanghelia lui Iuda.
Deşi obligate la prezentarea echidistantă a punctelor de vedere exprimate,
atenţia mass-media a fost îndreptată preferenţial asupra susţinătorilor inter
pretărilor radical diferite de cele ale Evangheliilor; mărturiile acestora fiind
suspicionate de falsificare şi manipulare din partea Bisericii, „adevăratul”
Iisus ar fi sau cel al gnosticilor sau un predicator itinerant cinic, protofe-
minist etc. Deconstrucţiile ştiinţifice ale Scripturii limitate de două secole la
spaţiul academic ating acum prin mass-media pentru prima dată publicul
larg pe care încearcă să-l influenţeze în direcţia unei atitudini sceptice faţă
de înseşi fundamentele credinţei. Dialogurile şi dezbaterile continuă în ritm
susţinut; apar în permanenţă antologii, introduceri şi dicţionare ca lucrări
auxiliare care să faciliteze orientarea în complicatul labirint al poziţiilor şi
publicaţiilor. Nu lipsesc nici remarcabile replici ale teologilor şi filozofilor
creştini, mai ales evangelici, pătrunzătoare şi temeinic argumentate; cum ar
fi recenta pledoarie (din 2002) a lui Darrell L. Bock pentru „restaurarea por
tretului lui Iisus din Evanghelii” 126, sau deconstrucţia de către Craig A. Evans
în 2006 a mecanismelor prin care savanţii moderni „fabrică Iisuşi”, „distor-
sionând Evangheliile” 127 ori denunţarea de către Phillip Jenkins în 2001 a
modului în care „căutarea după Iisus şi-a pierdut calea” ca urmare a fasci
naţiei faţă de aşa-numitele „Evanghelii ascunse”128 de tip gnostic (care au
reapărut în centrul atenţiei în 2006 odată cu Codul lui Da Vinci şi Maria
Magdalena, şi cu Evanghelia lui Iuda).
126 DARRELL L. B ock , Jesus According to the Scriptures. Restoring the Portrait from the
Gospels, 2002.
127 CRAIG A. E vans , Fabricating Jesus: How Modem Scholars Distort the Gospels, 2006.
128 PHILLIP J enkins , Hidden Gospels: How the Quest fo r Jesus Lost Its Way, 2001.
Miza întregii interpretări este una imensă. Potrivit acesteia, „Iisus Hristos”
n-a existat de fapt ca personaj istoric: în istorie a existat doar un „Iisus”,
învăţător al unei înţelepciuni de tip mistic şi care s-a aflat la originea unei
mişcări mesianice entuziaste, radicale, feministe, egalitare şi subversive,
adunate în jurul său ca „Fiu al Omului” (şi ale cărei urme pot fi deduse din
straturile succesive ale aşa-numitei surse Q şi din Evanghelia lui Toma).
„Hristos/Mesia” e titlul dat de iudeo-creştini personajului regal care trebuia
să elibereze pe Israel de sub dominaţia romană şi să restaureze regatul davidic
mesianic sau judecătorul apocaliptic trimis de Dumnezeu din cer să aducă
sfârşitul lumii şi să instaureze împărăţia eshatologică a lui Dumnezeu. Pavel
şi autorii Evangheliilor ar fi schimbat învăţătura mistică originară a lui Iisus
într-o nouă teologie care are în centru slăvirea lui „Hristos Iisus”. Capul
Corpului mistic al unei Biserici deschise şi păgânilor. „Iisus Hristos” a de
venit apoi Mântuitorul umanităţii întregi ca Fiu/Cuvânt întrupat al Dumne
zeului Tată suprem atât al lui Israel, cât şi al întregii umanităţi, celebrat de
cultul noii Biserici Catholice. Mutată de la Ierusalim la Roma, Biserica Ca-
tholică va asimila elemente de păgânism şi va imita tot mai mult structurile
Imperiului Roman devenind o religie patriarhală represivă, obsedată de pu
tere şi ortodoxie, de universalitate şi unitate. A reuşit astfel să elimine plura
lismul iniţial şi grupurile rivale, precum şi să rescrie majoritatea documen
telor creştine timpurii. Unele însă au izbutit ca prin miracol să supravieţuiască
ascunse, reieşind la suprafaţă din manuscrise descoperite întâmplător, cea
mai celebră fiind biblioteca de texte gnostice copte descoperită în 1945 la
Nag Hammadi în Egiptul de Sus (deja „valorificată” într-un sens revizionist
de Elain Pagels în 1979).
Cercetările ştiinţifice riguroase au dovedit însă că, departe de a fi surse
istorice credibile sau voci alternative ale primilor adepţi ai lui Iisus, majori
tatea „Evangheliilor ascunse” sunt scrieri ale unor disidenţi mult mai târzii
(datând cel mai devreme de la mijlocul secolului II). Adevărul istoric este că
Evangheliile canonice au existat mult înaintea celor gnostice, aşa cum Bise
rica ortodoxă, liturgică şi ierarhică a precedat comunităţile gnostice, gnosti
cismul fiind de fapt o exegeză negativă a unor Scripturi ebraice şi creştine
deja existente, nu invers. Nu e vorba de ceva radical nou, întrucât încă din
anii ’80 ai secolului XIX publicarea textului gnostic Pis tis Sophia a dus la
popularizarea ideii existenţei unui Iisus şi a unui creştinism originar mistic,
ezoteric, individualist (cf. G. Moore, R. Graves, D. H. Lawrence). Noutatea
ţine de context: a crescut volumul de informaţii şi s-au transformat instituţiile
academice americane dominate acum de postmodemism, feminism, radicalism
şi revizionism, apărând şi o nouă formă de mitologie modernă americană
placată peste mai vechiul anticatolicism şi anticlericalism şi individualism,
10 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
care se regăseşte în gnosticismul individualist şi radical, iar nu în creştinis

mul Bisericii şi al textelor ei. De aici reevaluarea Scripturilor necanonice şi
lupta ca ele să ia locul Noului Testament ortodox deconstruit şi delegitimat,
deşi în acestea nu e vorba de istorie, ci de o nouă mitologie modernă care-şi
ia drept puncte de sprijin texte antice târzii decontextualizate şi supralicitate
ideologic.
Istorie sau/şi Tradiţie
Problema de principiu ce se desenează în spatele tabloului dezbaterilor

suscitate de cea de-a „treia căutare” a Iisusului istoric129 — dezbateri din
care participanţii ortodocşi lipsesc, o absenţă semnificativă pentru teologia
ortodoxă actuală — este aceea a raportului dintre teologie şi istorie. Dacă
istoria descrie fapte şi interpretează un trecut, teologia descrie sensuri şi
interpretează o tradiţie. Istoria cere atenţie la diferenţă, contexte şi schimbare
şi vrea să reconstituie sensul pe care-1 avea un document pentru contempo
ranii Iui. Teologia urmăreşte continuitatea şi unitatea unei tradiţii, acceptă
normativitatea unor sensuri şi argumentează relevanţa lor pentru omul dc azi.
întrebarea care se pune atunci în mod inevitabil priveşte apartenenţa studiului
biblic sau ştiinţei biblice: ţin ele de istorie sau de teologie? Sau altfel spus:
mai aparţine oare teologiei studiul biblic actual, elaborat pe baza metodelor
strict filologice şi istorice? în creştinism mai cu seamă — pentru care Dum
nezeu S-a întrupat în istorie, devenind istorie, iară a se reduce însă la ea —,
relaţia între istorie şi teologie, între trecut şi tradiţie, nu poate fi pusă în ter
meni disjunctivi, dualişti: sau teologie/tradiţie, sau istorie. Am fi conduşi
astfel la alternativa inacceptabilă: o tradiţie fără istorie (poziţia tradiţionalis
mului imuabil, absolutist, transcendent) sau o istorie fără tradiţie (poziţia
istorismului relativist şi imanentist). Fiindcă, aşa cum inspirat spunea Jaroslav
Pelikan în 1971 în deschiderea sintezei sale despre Tradiţia creştină, dacă
„tradiţia” adevărată e „credinţa vie a celor morţi”, „tradiţionalismul” imobil
şi rigid e „credinţa moartă a celor vii”. Tradiţia/teologia trăieşte în istorie, şi
astfel unitatea şi stabilitatea ei nu exclud diversitatea şi dinamismul. în creş
tinism, aşadar, o teologie bună nu poate face casă cu o istorie proastă, iar o
istorie bună cere o teologie bună.
129 în problematica „Iisusului istoric” un ghid limpede este cel al luteranului G erd
T h ei SSEN, profesor de Noul Testament din Heidelberg: Der historische Jesus. Ein Lese-
buch, Gottingen, 1996; trad, americană: G. THEISSEN / A. MERZ, The Historical Jesus.
A Comprehensive Guide, 1998, 642 p.
IV. Canonul inevitabil, dar ambiguu.

Clarificări teoretice şi istorice
Paradoxul istoriei ca discurs este însă acela că nu poate fi o simplă descri
ere „obiectivă” a fluxului devenirii fenomenelor temporale; ca naraţiune, ea
este inevitabil „subiectivă”; mai mult, ea selectează fenomenele cu statut de
exemplaritate şi saturate de semnificaţii, le valorizează, ierarhizează şi inter
pretează în lumina unor criterii, în lumina unui „canon”, al unui set sau cod de
opţiuni ştiinţifice, etice, spirituale, proprii unei epoci, unei societăţi şi istori
cului ca persoană. Prin aceasta istoria seamănă cu tradiţia, care şi structurează,
ierarhizează sensurile religioase ale unei comunităţi în lumina unui „canon”.
In ultimă instanţă, „canonul” este indispensabil în orice domeniu al cunoaş
terii, acţiunii şi creativităţii specific umane; un canon adoptat tacit, impus
ori contestat, există în fiecare disciplină: avem astfel un canon ştiinţific, etic,
religios, chiar şi literar, şi el ia în toate forma unei selecţii a excelenţei.
Canon literar, Biblia ca literatură

în contextul acerbelor lupte anticanonice purtate de reprezentanţii decon-
structivismului, o incitantă pledoarie în favoarea canonului literar al civili
zaţiei occidentale130 a oferit recent criticul literar american Harold Bloom10
110 în 1952, Mortimer Adler şi Robert Hutchins de la Universitatea din Chicago editau
sub egida faimoasei Encyclopaedia Britannica 54 de volume ale unei selecţii de opere
considerate a reprezenta The Great Books o f Western World. După un volum introductiv
(/. The Great Conversation) şi două volume de orientare tematică (2-3. The Great Ideas.
A Syntopicon), seria publica în versiune engleză opere lui Homer (4); Eschil, Sofocle,
Euripide, Aristofan (5); Herodot, Tucidide (6); Platon (7); Aristotel (8-9); Hipocrate, Galen
(10); Euclid, Arhimede, Apolloniu, Nicomah (11); Lucreţiu, Epictet, Marc Aureliu (12);
Virgiliu (13); Plutarh (Vieţile paralele, 14); Tacit (15); Ptolemeu, Copemic, Kepler (16);
Plotin (17); Augustin (Confesiunile şi Cetatea lui Dumnezeu, 18); Toma d ’Aquino (Summa
theologica, 19-20); Dante (21); Chaucer (22); Machiavelli, Hobbes (23); Rabelais (24);
Montaigne (25); Shakespeare (26-27); W. Gilbert, Galilei, Harvey (28); Cervantes (29);
F. Bacon (30); Descartes, Spinoza (31); Milton (32); Pascal (33); Newton, Huygens (34);
Locke, Berkeley, Hume (35); Swift, Sterne (36); Fielding (37); Montesquieu, Rousseau (38);
A. Smith (39); E. Gibbon (40-41); Kant (42); Constituţia SUA, Federalistul, Mill (43);
J. Boswell (Viaţa lui S. Johnson, 44); Lavoisier, Fourier, Faraday (45); Hegel (Filozofia
dreptului şi Filozofia istoriei, 46); Goethe (Faust, 47); Melville (Moby Dick, 48); Darwin
(Originea speciilor, 49); Marx (Capitalul, 50); Tolstoi (Război şi pace, 51); Dostoïevski
(Fraţii Karamazov, 52); W. James (Principiile psihologiei, 53) şi Freud (54). Ediţia a doua
(1990) publicată în 60 de volume cuprinde un număr de adaosuri la volumele de mai sus şi
alte şase volume noi. Autorii adăugaţi sunt: Calvin (selecţii din Instituţii, 20); Erasm
(Elogiul prostiei, 23); Molière, Racine (31); Voltaire (Candide) şi Diderot (Nepotul lui
Rameau) (34); Kierkegaard (Frică şi cutremur) şi Nietzsche (Dincolo de bine şi de rău) (43);
1 04 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
(n. 1930) în faimoasa lui carte din 1994 despre Canonul occidental. Cărţile
la şcoala epocilor*l31. Aceste epoci sunt, pe urmele lui G. Vico, cea „aristo
cratică”, „democratică” şi „haotică”. în ciuda presiunii uriaşe exercitate de
reprezentanţii revizionismului deconstructivist şi sociologist, Bloom afirmă,
chiar dacă la modul elegiac, o estetică a permanenţei şi literarului pur, făcând
din texte memorabile, capodopere ale „giganţilor” culturii europene, canonul
occidental al literaturii (operele canonice sunt catalogate la sfârşitul cărţii).
Acest canon, în centrul căruia se află Shakespeare, include canonul antic, cel
modem clasic şi romantic, dar şi contemporan, întmcât modernii au reuşit să
devină ei înşişi clasici lărgind astfel, nu distrugând, canonul occidental în
tins de la Ulisele lui Homer şi până la cel al lui Joyce. Nu fac parte din acest
canon — şi Bloom este intratabil — „pigmeii” postmodemi, adepţii esteticii
tranzitoriului, relativului şi imanenţei, pentru care totul e construct cultural,
revizioniştii resentimentari (feminişti, marxişti, deconstructivişti) împotriva
ierarhiilor, centrului şi ordinii, în numele cultului marginii, banalului şi nive
lării nonsemnificative.
Harold Bloom a meditat şi asupra relaţiilor dintre literatura occidentală şi
teologie. El şi-a început cariera de critic literar şi al culturii în anii 1961-1971
cu o serie de studii novatoare despre romanticii englezi (Shelley, Blake, Ycats)
în care pleda, în contra criticii dominante, pentru natura gnostică a imagina
ţiei poetice romantice: departe de a reprezenta o conciliere cu natura şi istoria,
romantismul e un refuz titanic al lumii şi al timpului pe fondul unei auto-
divinizări a sinelui. în anii ’70, Bloom a extrapolat paradigma imaginaţiei
romantice într-o teorie generală a poeziei şi a criticii literare. Deşi contem
poran şi coleg la Yale cu critica americană deconstructivistă inspirată din
Derrida, totuşi Bloom nu acceptă viziunea impersonală despre literatură ca
joc de limbaj a acesteia, nici reducţia ei sociologică şi politică la jocuri de
interese economice, sociale şi culturale. Imaginaţia poetică este autonomă,
literatura reprezentând năzuinţa spiritului individual pentru nemurire şi ori
ginalitate în luptă cu limitele condiţiei umane şi povara realizărilor literare
Toqueville (Democraţia în America, 44); Balzac (Cousin Bette, 45); J. Austin (Emma) şi
G. Eliot (Middlemarch) (46); Dickens (Little Dorrit, 47); M. Twain (Huckleberry Finn, 48)
şi Ibsen (52). Volumele noi cuprind selecţii din W. James, Bergson, Dewey, Whitehead.
Russell, Heidegger, Wittgenstein, K. Barth (55), Poincaré, Plank, Whitehead, Einstein,
Eddington, Bohr, Hardy, Heisenberg, Schrôdinger, Dobzhansky, Waddington (56); Veblen,
Tawney, Keynes (57); Frazer, Weber, Huizinga, Lévi-Strauss (58); H. James, Shaw, Conrad,
Cehov, Pirandello, Proust, W. Cather, Th. Mann, Joyce (59); Woolf, Kafka, Lawrence,
Eliot, O ’Neill, Fitzgerald, Faulkner, Brecht, Hemingway, Orwell, Beckett (60).
131 HAROLD B loom , The Western Canon. The Books and School o f Ages, 1994; trad. rom.
D. Stanciu, postfaţă Mihaela A. Irimie: H. BLOOM, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala
epocilor, Ed. Univers, Bucureşti, 1998.
trecute. Mecanismul psihologic al originalităţii literare îl constituie idolatria

faţă de precursori convertită în antagonism, dintr-o „anxietate a influenţei”
(titlul cărţii de teorie decisive a lui Bloom din 1973), mecanismul literar al
producerii originalităţii/nemuririi fiind lectura revizionistă, deliberat eronată
(misreading) a precursorilor. Forţa reală a scriitorului e aceea de a-şi reciti
eronat în mod deliberat predecesorii pentru a face loc imaginaţiei proprii,
literatura fiind un lung proces de asimilare şi lectură eronată şi novatoare a
tradiţiei. După ce a dezvoltat această teorie în anii 1973-1982, Bloom, auto
definit drept un „evreu gnostic”, a extins-o începând din 1990 şi asupra reli
giosului. încă din 1976 (Kabbalah and Criticism) el a întreprins o fascinantă
punere în paralel a modelului de lectură al criticii literare modeme cu acela
al Cabalei. într-o pătrunzătoare analiză din 1992 a „religiei americane”
[The American Religion) — continuată în 1996 (Omens o f Millennium) —
Bloom contestă radical caracterul creştin al religiei protestante a americani
lor moderni. Bazată pe întâlnirea personală cu un Iisus glorificat, identic cu
Spiritul divin intr-un sine solitar absolutizat şi el, religia americanilor ar fi
de fapt mai mult gnostică decât biblică. Teologia Americii ca „naţiune post-
creştină” are la baza ei experienţa nemijlocită a Sinelui ca Dumnezeu şi este
ca atare una de tip gnostic (nedualist însă), nu biblic. Foarte recent132, Harold
Bloom a aplicat teoria sa despre „misreading” la relaţia dintre Biblia ebraică
şi Biblia creştină. Lectura greacă a Bibliei ebraice ar fi astfel cea mai în
drăzneaţă şi mai plină de succes lectură eronată creatoare din toată istoria
literaturii. într-o primă fază, creştinii ar fi uzurpat şi răsturnat Biblia ebraică
pe care au dus-o într-o „sclavie textuală”, ca ulterior să-i denatureze atât pe
lahve, cât şi pe Iisus evreul, fixându-i într-o structură teologică metafizică
deformatoare. Preferinţele evreului Bloom merg fără echivoc în favoarea lui
„lahve”; acesta ar fi un personaj literar puternic, anxios, agresiv, războinic,
ambivalent, deloc teologic în comparaţie cu „Iisus”, care e prea teologic, dar
foarte puţin sau chiar deloc literar. Combinând „furiile lui Lear cu vitalismul
lui Falstaff şi neliniştile lui Hamlet”, „lahve” ar fi de fapt personajul literar
şi spiritual major al „culturii occidentale”. Date fiind nepotrivirile literare şi
de caracter între „lahve” şi „Iisus”, susţine Bloom — care pune însă deliberat
între paranteze Dumnezeul ebraic al profeţilor sau scrierilor sapienţiale — ,
noţiunea de „tradiţie iudeo-creştină comună” ar fi un „mit” şi „dialogul iudeo-
creştin” o „farsă”. Ea însăşi doar un experiment de „imaginative misreading”
literară, reconstrucţia literară a Dumnezeului religiei biblice făcută de Harold
Bloom de la Yale atrage atenţia asupra dimensiunii literare a Scripturilor,
uitată prea repede de teologi.
132Jesus and Yahweh. The Names Divine, 2005.

1 06 C a n on u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
Pentru o teorie generală a canonului în teologie

După o îndelungată şi deloc inocentă eclipsă, studiile canonice cunosc în
ultimele decenii un reviriment important şi în teologie. Pe lângă articolele,
simpozioanele şi monografiile teologilor biblici la care mă voi referi mai jos,
şi care tind să recupereze canonul drept un instrument exegetic fundamental
pentru o teologie biblică, uitat însă sub presiunea filologismului şi istoris
mului, există cel puţin o cercetare novatoare care reabilitează ideea de canon
ca principiu de structurare a întregii vieţi şi teologii a Bisericii; e vorba de
cartea din 1998 a lui William James Abraham (n. 1947), pastor şi profesor la
facultatea de teologie a Universităţii metodiste din Dallas (Texas), intitulată
Canon şi criteriu în teologia creştină de la Părinţi la feminism'11,. Teza cărţii
e simplă şi e enunţată încă din prima ei propoziţie: „Problema fundamentală
în tratarea autorităţii în credinţa creştină vine din îndelungata răstălmăcire
[misinterpretation] a canoanelor ecleziale drept criterii epistemice.” Soluţia
la fel de simplă este: „eliberarea canonului din captivitatea epistemologică”
şi revenirea la înţelegerea lui eclezială originară, care a fost „soteriologică,
nu epistemologică”. Criteriile epistemice sunt mijloacele şi normele folosite
în scopul delimitării adevărului de fals, a realităţii dc iluzie: raţiunea, expe
rienţa, memoria, intuiţia, deducţia logică etc., şi a căror patrie e filozofia ca
teorie a cunoaşterii ştiinţifice: epistemologia. Cuvântul „canon”, care în Bi
serică n-a fost niciodată limitat la Biblie, ci era folosit şi pentru hotărârile
sinoadelor sau elemente ale cultului, avea în esenţă două sensuri: acela de
listă de cărţi, persoane, elemente cu autoritate, şi de regulă, standard de cre
dinţă şi viaţă, etalon pentru a măsura tradiţii/doctrine, credinţe şi acţiuni.
Canon soteriologic vs criteriu epistemologic

Diversitatea atestată de lexicoane13134 a accepţiunilor cuvântului „canon" în
limbajul Bisericii vechi arată limpede că în creştinismul primar avem de-a
face cu o moştenire canonică extrem de complexă şi variată, alcătuită din
diverse elemente sau tradiţii ţinând de viaţa liturgică şi eclezială135. Este
133 W illiam J. A braham , Canon and Criterion in Christian Theology from Fathers to
Feminism, Clarendon Press, Oxford, 1998.
134 A Greek Patristic Lexicon, Oxford, 1961, realizat de G. W. Lampe , inventariază la
p. 701-702 pentru kanon (provenit din ebraicul qaneh, „trestie”) următoarele sensuri:
A. rule o f faith (derived form Scripture, transmitted by tradition, opposed to heresy);
B. canon o f Scripture; C. rule o f ecclesiastic law (body o f laws; individual regulation);
D. canon o f behaviour, moral standard (derivate: religious or monastic rule); E. liturgical
order (in general; Eucharistic; o f divine office); F. liturgical hymn divided into odes;
G. ecclesiastical rank, order (of clergy; of professed virgins or widows); H. logical sequence;
I. tax, revence.
135 Canon and Criterion in Christian Theology, 1998, p. 1 şi 25-56.
vorba de materiale, persoane şi practici receptate de cele mai multe ori neo
ficial, prin consens — uneori acest consens fiind şi formulat oficial — drept
mijloace de har şi de mântuire cu scopul de a media lumii viaţa şi mântuirea
lui Dumnezeu şi de a-i vindeca şi conduce pe credincioşi pe calea unei vieţi
de sfinţenie. Scopul acestor tradiţii canonice sau canoane în sens larg este
aşadar soteriologic, pastoral, duhovnicesc, nu epistemologic, iar patria lor
este Biserica, nu universitatea. Canoanele nu se limitează la cel biblic, la
regulile de credinţă sau crezuri, ori la prescripţiile disciplinare; ele cuprind şi
formele principale ale vieţii liturgice şi sacramentale, riturile şi iconografia,
structurile ecleziale şi instituţiile de ordine eclezială, precum sfinţii, părinţii
şi învăţătorii recunoscuţi de Biserică. (Biserica are aşadar liste canonice de
cărţi scripturistice, de articole de credinţă, de sinoade şi hotărâri disciplinare,
de patriarhii, mitropolii, episcopii, de slujbe sacramentale şi liturgice, de sfinţi
şi Părinţi etc.) Esenţialul este că toate aceste canoane sau forme canonice ale
tradiţiei sunt percepute ca daruri ale Duhului Sfânt pentru zidirea duhovni
cească a Bisericii şi creşterea creştinilor în viaţa de comuniune cu Dumnezeu;
ca atare, ele au o natură duhovnicească, harică, şi o finalitate prin excelenţă
terapeutică, pedagogică, pastorală, eclezială, fiind legate esenţial de procesul
de iniţiere permanentă în misterul negrăit al vieţii şi revelaţiei Dumnezeului
Celui Viu în Biserică.
Creştinismul, arată convingător William J. Abraham136, a fost la origini o
mişcare mesianică iudaică centrată pe Iisus Hristos ca Domn şi pe puterea
Duhului Sfânt; a fost un răspuns la actele mântuitoare ale lui Dumnezeu Tatăl
în Iisus Hristos Domnul răstignit şi înviat în puterea Duhului Sfânt Care e
arhitectul divin al Bisericii. Devenită mişcare misionară, Biserica creştină a
transmis participarea la viaţa divină din inima experienţei sale predicând
Evanghelia şi transmiţând o reţea de practici canonice: predică, Taine şi
Liturghie, episcopat şi slujiri specifice, sinoade. Cu timpul s-a constituit un
corpus literar (evanghelii şi epistole) care, sub presiunea contestaţiilor, au fost
colecţionate într-un corp scripturistic canonic receptat ca dar al lui Dumne
zeu pentru cultul şi învăţătura Bisericii. A apărut şi o regulă de credinţă,
ulterior şi un Crez, ca rezumat memorabil şi portabil al nucleului tradiţiei
Bisericii folosit iniţial în cateheză. Datorită controverselor s-a ajuns ulterior
la o definiţie canonică a persoanei lui Iisus Hristos, la liturghii canonice, la o
iconografie canonică, la liste de sfinţi şi Părinţi canonici ai Bisericii, precum
şi la o serie de reglementări disciplinare şi organizaţionale privitoare la ordi
nea şi viaţa comunităţilor sub supravegherea episcopilor grupaţi în provincii
şi în sinoade. Toate aceste materiale, practici şi persoane canonice erau pri
136
Ibid ., p. 4 6 6 - 4 6 8 .
10 8 C a n on u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
mite în credinţă, căinţă, smerenie şi iubire — canonizarea lor fiind de multe

ori un proces îndelungat de receptare prin consens şi fără decizii formale,
sau cu unele decizii foarte târzii — ca daruri ale Duhului Sfânt menite să-i
iniţieze pe toţi ce din Biserică în taina vieţii lui Dumnezeu. Ele erau în ace
laşi timp mediul de revelare al acestei vieţi dumnezeieşti de către Duhul
Sfânt în Biserică şi răspunsuri ale Bisericii inspirate de revelarea misterului
vieţii lui Dumnezeu. Toate aceste diverse elemente canonice generează „o
mare simfonie” care cântă „muzica mântuirii” şi aduce laude Dumnezeului
Celui Viu şi tainei Lui: unele sunt „instrumentele” (apa, pâinea, vinul, un
tdelemnul, tămâia etc.), altele sunt „interpreţii” (episcopii, clericii, Părinţii etc.),
iar altele sunt „partiturile” (Scripturi, Crezuri, dogme etc.) ale acestei mari
simfonii executate în „cheia” smereniei şi iubirii, dar şi a inteligenţei, şi al
cărei „dirijor” este Duhul Sfânt137.
Bazată pe o delicată sinteză între materiale, persoane şi practici diverse şi
complexe, dar integrate într-o remarcabilă armonie interioară, tradiţia/moş-
tenirea canonică comună e constitutivă pentru fiinţa şi identitatea Bisericii
(asemenea scheletului şi cărnii unui mare peşte viu care înoată într-un ocean).
Dacă nu exclude conflictele interne în Biserică, oferă în schimb arena co
mună a desfăşurării lor. Fapt încă şi mai important, această tradiţie canonică
în sens larg trebuie receptată şi afirmată, chiar şi dezvoltată, dacă e cazul, de
către fiecare generaţie. Procesul canonic nu este astfel niciodată închis formal
şi definitiv, ci este viu şi deschis. Pentru că tradiţia canonică nu funcţionează
magic, ea se poate altera, corupe şi desfigura, ceea ce duce la dispute şi divi
ziuni, dar şi la absorbirea de elemente noi (persoane, texte, practici) care să
răspundă la noile crize, care însă trebuie să fie mereu în acord cu elementele
centrale constitutive. Căci dacă în tradiţia canonică există un nucleu stabil,
imuabil, marginile ei sunt flexibile şi în mişcare. Schimbările introduse în
acest nucleu central au dus întotdeauna la dispute şi controverse soldate nu o
dată cu diviziuni şi schisme. Toate diviziunile apărute în istoria Bisericii au
fost generate de dispute în jurul canonului138, susţine Abraham, oferind o
perspectivă novatoare înţelegerii şi interpretării schismelor dintre creştini şi
eventualei lor soluţionări ecumenice.
Epistemizarea tradiţiei canonice şi schisma între Apus şi Răsărit

Această cheie de lectură se verifică strălucit pe cazul diviziunii între Orien
tul şi Occidentul creştin, a căror despărţire s-a produs ca urmare a disputelor
pe trei elemente canonice interpretate diferit. în primul rând, pentm adaosul
137 Ibid., p. 55.

138 Ibid., p. 60.
latin „Filioque” la articolul pnevmatologic al Simbolului de credinţă Niceo-

Constantinopolitan, nereceptat în Răsărit; apoi, pentru pretenţiile de autori
tate infailibilă ale episcopului Romei care, plasându-se deasupra sinoadelor
ecumenice şi a întregii Biserici, susţinea că poate schimba Crezul fără con
simţământul acestora din urmă — pretenţii respinse de Răsărit; şi, în sfârşit,
pentru că în cel de-al doilea mileniu Răsăritul şi Apusul creştin au canonizat
liste divergente de Părinţi şi Dascăli ecumenici ai Bisericii: în timp ce Sfin
ţilor Părinţi Capadocieni, Alexandrini şi Sfinţilor Trei Ierarhi Răsăritul îi va
adăuga pe cei trei „teologi” — Ioan Evanghelistul şi Teologul, Grigorie
Teologul şi Simeon Noul Teolog — cărora îi va alătura mai apoi pe Sfinţii
Grigorie Palama şi Marcu al Efesului, Occidentul îl va adăuga celor patru
„doctori" ai Bisericii apusene (Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigorie cel
Mare) proclamaţi oficial în 1298 pe Toma d’Aquino. Distanţa între Sfântul
Grigorie Palama şi Toma d’Aquino arată că la baza schimbării canonului
credinţei din Simbolul Niceo-Constantinopolitan se aflau viziuni divergente
despre autoritatea în Biserică, soldate inevitabil cu epistemologii religioase
incompatibile.
Cele două emisfere ale lumii creştine receptau şi continuau în mod diferit,
chiar opus, moştenirea canonică a Bisericii vechi. Răsăritul a prelungit şi
dezvoltat şi după schismă viziunea soteriologic-duhovnicească despre ele
mentele tradiţiei canonice, pe care le-a menţinut în forma şi funcţia pe care le
aveau în Biserica veche, refuzând să accepte schimbarea revoluţionară
introdusă în Occident de Biserica Romei, schimbare calificată de Abraham
drept „epistemizare a canonului” prin care un mijloc de har devine un meca
nism epistemic. Un element canonic, episcopatul, se concentrează în per
soana primului între episcopi, episcopul Romei, şi se metamorfozează într-un
mecanism epistemic infailibil de producere şi asigurare a adevărului absolut:
acesta nu mai mediază doar un har, ci şi un criteriu al adevărului, o normă
de cunoaştere ultimă care poate fi asumată în căutarea adevărului. El tran
şează toate disputele teologice şi profane aservindu-şi nu numai celelalte
canoane ecleziale — papa decizând acum ce anume vor să spună şi ce anume
înseamnă în prezent Scriptura, tradiţia, sinoadele, episcopii etc. — , dar chiar
şi normele cunoaşterii naturale — papa fiind mai presus de argumentele ce
pot fi invocate prin raţiune, experienţă, logică etc. în virtutea unei asistenţe
divine speciale, el are acces inspirat la mintea lui Dumnezeu, de aceea afir
maţiile lui duc la eliminarea îndoielilor livrând cunoaşterea sigură şi asigu
rând prin aceasta unitatea Bisericii. Răsăritul a refuzat tenace să accepte nu
doar hipertrofierea monarhico-infailibilă a autorităţii jurisdicţionale şi doctri
nare a papalităţii — pentru Ortodoxie călăuzirea divină a Bisericii nu poate
sta în judecata ultimă a unui singur episcop, ci în cea a întregii Biserici, ex-
110 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. Canonul apostolic
primată fie printr-un Sinod Ecumenic, fie prin consensul tacit al receptării —,
dar mai cu seamă deplasarea funestă introdusă prin epistemizarea elementelor
tradiţiei canonice şi a întregii teologii a Bisericii. Răsăritul a păstrat mereu
distincţia între cunoaşterea autentică a lui Dumnezeu mediată de elementele
tradiţiei canonice şi teoriile teologice despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa
cum un manual de istorie oferă informaţii istorice exacte, nu şi o teorie a
cunoaşterii istorice, tot aşa prin elementele canonice ale tradiţiei ei Biserica
mediază o cunoaştere reală, cu valoare mântuitoare, a lui Dumnezeu, respec-
tându-I misterul şi transcendenţa, fără a oferi şi o epistemologie teologică.
Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că în Biserică şi în teologie elementele
canonice funcţionează soteriologic; mai mult decât o simplă informare reli
gioasă, ele ne dau o mântuire, care echivalează cu cunoaşterea transforma
toare a îndumnezeirii, în care cunoaştem mult mai mult decât putem explica
sau arăta altora că ştim. Nu este vorba însă de o abandonare a epistemolo-
giei/teologiei în favoarea unei soteriologii sau teognosii mistice. Crizele şi
disputele canonice din Biserică au impus teoretizarea şi tratarea epistemică a
teologiei. Epistemologia/teoria e inevitabilă, dar n-are voie să uzurpe mono
polul cunoaşterii în teologie şi singurul mod de a opri această derivă a fost
aceea de a o limita sever, refuzând decis prin apofatism aplicarea epistemo
logiei înseşi realităţii divine — e ceea ce a făcut, de exemplu, strălucit Sfân
tul Grigorie Palama în polemica sa cu Varlaam, Akindynos sau Gregoras.
Prin el Răsăritul s-a menţinut pe linia Bisericii vechi, pe linia unei Ortodoxii
nu doar materiale, ci şi procedurale: elementele tradiţiei canonice au o rele
vanţă şi o funcţie primordial soteriologice, iar în sistemul lor epistemologici
îi revine o poziţie modestă, secundară.
Epistemizarea tradiţiei canonice şi fracturarea creştinismului occidental

Revoluţia epistemizării canonului în Biserica occidentală a coincis cu
transformarea epistemologică a teologiei întreprinsă de Toma d ’Aquino
( t 1277) după model aristotelic139. Prin aceasta canonul a devenit captiv filo
zofiei lui Aristotel, ale cărui convingeri filozofice au fost şi ele canonizate în
urma canonizării lui Toma d’Aquino însuşi în 1323 şi a proclamării sale în
1567 ca „doctor Ecclesiae”, prin care Toma a devenit teologul canonic prin
excelenţă al Bisericii Romano-Catolice. Prin adoptarea modelului de ştiinţă
aristotelic, elementele canonice din lista largă şi complexă cuprinsă în tradi
ţia Bisericii au fost rearanjate şi reduse la esenţa câtorva entităţi epistemice
— revelaţie, Scriptură, tradiţie şi magisteriul Bisericii concentrat în papalita
tea infailibilă — pentru a oferi teologiei scolastice din universităţi statut de
139
Ibid., p. 84-110.
ştiinţă. Elementele ascetice, liturgice, mistice au fost marginalizate şi suspec

tate, misterul devenind dintr-un obstacol apofatic, invitând la o cunoaştere
transformatoare prin căinţă, smerenie şi rugăciune, o provocare intelectuală.
Teologia devine ştiinţa supremă pentru că prin credinţă îşi primeşte princi
piile de la revelaţia divină; aceasta din urmă este o doctrină cuprinsă în
Scriptură, interpretată autoritativ de Părinţii Bisericii, de sinoade şi, în cele
din urmă, de papă, ale cărui interpretări luminate de Duhul Sfânt explică in
failibil sensul textului biblic. Biblia e text sacru şi bază a ştiinţei sacre a teo
logiei pentru că are drept autor pe Dumnezeu, Care-şi transmite revelaţia
inspirând pe profeţi şi apostoli (care au, ca şi sfinţii şi papa, un acces direct
la mintea lui Dumnezeu însuşi) şi atestă originea ei divină prin profeţi, mi
nuni şi sfinţenia autorilor ei umani. Construită pe această bază sigură ca o
ştiinţă riguroasă, teologia reconstituie discursiv un analogon intelectual creat
al ştiinţei perfecte a lui Dumnezeu despre Sine însuşi şi creaţia Sa, la care au
acces şi inteligenţele îngerilor, profeţilor şi sfinţilor, iar în existenţa eshatolo-
gică vor avea parte toate inteligenţele mântuite în Biserică sub forma vederii
fericitoare a înseşi esenţei divine.
Epistemizarea tradiţiei canonice şi a teologiei în Occidentul creştin s-a in
stalat pe fondul situaţiei specifice creştinătăţii medievale, în care episcopatul
şi clerul înalt s-au feudalizat şi s-au implicat în activităţi administrative şi
politice, ceea ce a dus la prăbuşirea formelor substanţiale de iniţiere creştină
serioasă (rămase exclusiv apanajul clerului ştiutor de limbă latină) a majori
tăţii creştinilor, izolaţi prin analfabetism şi ignoranţă de bogăţia elementelor
tradiţiei canonice a Bisericii. în loc să fie mijloacele de creare şi creştere a
unei vieţi de comuniune cu Dumnezeu în Duhul Sfânt (cum au rămas doar
pentru monahism, el însuşi o elită separată), Scriptura, tradiţia, cultul, dislo
cate din situl lor natural — iniţierea creştină în Biserică — , au devenit simple
cariere şi arsenale de argumente în dezbateri juridice sau filozofice străine
de scopul şi intenţia lor originară140. Punctul tare al programului tuturor re
formatorilor creştinismului medieval a fost tocmai acela de a elibera forţa
mântuitoare a Scripturii, de a face din Biblia tradusă în limba populară, pre
dicată şi învăţată întregului popor şi tuturor laicilor, din nou hrană pentru
sufletele oamenilor şi pentru formarea spirituală a indivizilor (împotriva cleri
calismului, ritualismului, magismului şi a tuturor formelor unei religiozităţi
de substituţie, tipice Evului Mediu).
Drama Reformei protestante a stat însă în faptul că, prin reducerea triadei
romano-catolice Scriptură — tradiţie — magisteriu/papă la „sola Scriptura”,
s-a produs o nouă diviziune canonică în Biserică, de data asta în sânul celei
140
I b i d , p. 143-144.
11 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
occidentale, această modificare canonică rămânând însă în continuare prizo

niera „epistemizării” romano-catolice a elementelor tradiţiei canonice. Nu
numai că Reforma n-a fost „nici o întoarcere radicală” la paradigma canonică
a Bisericii vechi, „nici o ruptură radicală” cu viziunea canonică din Biserica
occidentală, dar ea „a cimentat şi solidificat epistemizarea radicală a canoa
nelor Bisericii aflată deja în curs”141. Reformatorii au accentuat astfel „fun-
daţionalismul teologic” 142: totul în Biserică — ordine, sacramente, dogme,
viaţă etc. — trebuie să stea acum nu pe tradiţie, nu pe Biserică, nu pe raţiune
— considerate lucruri omeneşti toate, şi ca atare nesigure — , ci doar pe
Scriptură, singura infailibilă şi sigură, pentru că e Cuvântul lui Dumnezeu.
Asigurarea de faptul esenţial că Biblia în canonul ei actual are autoritatea
divină supremă de Cuvânt al lui Dumnezeu nu se poate face însă pe baza
autorităţii Bisericii, ci (cum va preciza Calvin) făcând apel la aşa-numita
„mărturie interioară a Duhului Sfânt”, certitudine interioară pe care o pri
meşte direct de la Dumnezeu fiecare credincios în conştiinţa lui individuală
(această „mărturie” putând fi însă interpretată fie ca o revelaţie divină interi
oară — şi atunci devenea circulară — , fie ca o experienţă religioasă indivi
duală a credinciosului). „Fundaţionalismul” canonic reformatoric se baza
astfel pe un „intemalism” canonic. Deplasarea era în acelaşi timp „o imensă
povară pusă pe individ ca loc al discernământului” şi „o profundă sărăcire a
Bisericii” prin reducerea întregii ei moşteniri canonice la Scriptură cu elimi
narea tuturor elementelor care nu puteau fi reconvertite epistemic (Părinţi,
sfinţi, cult, iconografie etc.), dar şi cu falsificarea Scripturii înseşi reduse,
pentru a oferi un fundament sigur, la rang de normă ultimă, divină, a adevă
rului şi a credinţei, calitate refuzată Bisericii, mult prea umană. Reformatorii
refuzau pretenţia epistemică revendicată la sfârşitului Evului Mediu dc Bise
rica Romei de a fi normă infailibilă a Adevărului (pentru romano-catolicism
când vorbeşte Roma, vorbeşte Dumnezeu, glasul papei fiind glasul Adevă
rului divin), dar erau de acord cu Roma, împotriva Bisericii vechi a Sfinţilor
Părinţi, că Biserica nu poate exista fără o epistemologie a credinţei creştine
de tip fundaţionalist, a cărei normă o deplasau însă pe Scriptură. Ceea ce re
formatorii nu ştiau era că, în canonizările tacite sau explicite ale multiplelor
elemente din tradiţia ei canonică, Biserica veche nu urmărea să promoveze
nici o epistemologie religioasă anume, nici să se impună pe ea însăşi sau
vreuna din instituţiile ei drept normă epistemologică. Biserica n-a vrut să
ofere o ştiinţă religioasă, ci mijloace duhovniceşti de har, mântuire şi sfinţire,
iar călăuzirea Duhului Sfânt de care credea că are pare potrivit făgăduinţei
141 Ibid.,p. 117.

142 Ibid., p. 111-138.
Mântuitorului nu era interpretată de Biserică drept o pretenţie epistemică

privitoare la propria ei autoritate, ci, din contră, drept o trimitere la prezenţa şi
lucrarea lui Dumnezeu ca sursă a adevărului ei. Pe scurt, Biserica veche se
înţelegea pe sine drept martoră/slujitoare a Adevărului — şi doar aşa ca „stâlp
şi temelie” a lui —, nu drept normă sau autoritate/putere asupra Adevărului.
Dezacordul de principiu între poziţia reformatorilor şi cea a Bisericii vechi,
menţinută de Biserica Ortodoxă, a putut fi observat încă foarte devreme,
cu prilejul corespondenţei purtate între 1573-1584 de teologi luterani din
Tiibingen cu patriarhul ecumenic Ieremia II, când acesta din urmă le-a atras
primilor atenţia că Scriptura trebuie primită împreună cu Tradiţia Bisericii şi
că aceasta nu trebuie schimbată prin tot felul de raţionalizări. „Teologii răsă-
riteni au sesizat faptul că propunerea luterană va pune viitorul Bisericii şi
moştenirea ei în mâinile creştinilor individuali, care vor accepta sau respinge
cutare sau cutare parte a ei în măsura în care se ridică la standardul propriei
lor interpretări a pasajelor presupuse clare ale Bibliei. Ceea ce va elimina
evident limitele ecleziale stabilite de Biserică luată ca întreg. Teologii răsă-
riteni erau neliniştiţi şi de politica luterană de a trata atât Scripturile, cât şi
tradiţia în primul rând ca norme epistemice.” „E uşor să respingem referirea
patriarhului la mulţimea de raţionalizări ca antiintelectualism, ca expresie
a unui tradiţionalism care refuză să faţă facă deschis chestiunilor legate de
adevăr şi evidenţă, ca semn de slăbiciune epistemologică atunci când e vorba
de fundamentele credinţei.” (Şi, într-adevăr, atât romano-catolicii, cât şi pro
testanţii au acuzat secole de-a rândul Ortodoxia „schismatică” de căderea nu
doar în stăpânirea statului, ci şi în ritualism, lipsă de creativitate intelectuală
şi imobilism teologic, pentru a justifica apologetic superioritatea culturală a
creştinismului occidental.) „Dar ea poate fi luată şi ca un semn că moşteni
rea canonică a Bisericii nu trebuie văzută ca oferire a unei epistemologii
religioase”143.
Criza tradiţiei canonice creştine şi criza epistemologică

în cultura occidentală
Optimismul epistemico-exegetic al reformatorilor a eşuat însă repede, pro
testantismul divizându-se rapid în şcoli teologice şi Biserici rivale, fiecare
cu propria ei mărturisire de credinţă şi teologie distincte: luteranismul, calvi-
nismul, anglicanismul şi anabaptismul devenind cele patru versiuni de refor
mă de tip protestant a Bisericii occidentale. Reforma a agravat „profundele
consecinţe ale păcatelor canonice pe care creştinii le comiseseră în diviziu
nea iniţială între Răsărit şi Apus, şi apoi în diviziunile din interiorul Occi
143
Ibid., p. 160-161.
dentului, şi care au constat în transformarea canoanelor credinţei din mijloace

ale harului eficiente spiritual, în norme dubioase ale adevărului”144. Teza pe
care William J. Abraham o dezvoltă apoi în cea mai mare parte a monogra
fiei sale e aceea că Reforma protestantă a generat prin ricoşeu o „masivă
criză epistemologică în întreaga cultură occidentală”. Epistemizată, criza
canonică a devenit, dintr-o dezbatere „regională” pe teme canonice, o amplă
discuţie „universală” pe tema criteriului ultim al adevărului.
Cel care a sesizat implicaţiile de profunzime ale crizei epistemico-cano-
nice a creştinismului occidental a fost René Descartes (1596-1650): „într-o
serie de mişcări strălucite — scrie Abraham — Descartes şi-a propus să
rezolve impasul dezvoltat de Reformă construind un mod cu totul nou de a
reconstitui fundamentele cunoaşterii. Această soluţie a fost preluată de John
Locke (1632-1704), extinsă la domeniul teologiei, transpusă într-o nouă cheie
şi apoi făcută accesibilă culturii ca întreg.” In acest sens, „iluminismul” creat
de Descartes şi Locke — care s-au vrut a fi intelectuali creştini oneşti ai
epocii lor — „a fost în parte o creaţie creştină. Iluminismul n-a fost doar o
revoltă seculară împotriva autorităţii Bisericii, a tradiţiei sau Scripturii; a fost
o mişcare creată de intelectuali creştini pentru a rezolva profundele probleme
canonice pe care le-au creat fără voie creştinii înşişi. A fost în parte o erezie
creştină” 145. Se poate astfel arăta că între programul epistemologic al lui
Descartes şi programul canonic al reformatorilor există „o remarcabilă sime
trie” 146, ultimul apărând ca şi cum ar fi o „transformare” a celui dintâi sau
acesta din urmă o „prefigurare” a ultimului. „La rădăcina ambelor stă o pre
tenţie de a avea acces la lumina lui Dumnezeu: într-un caz la lumina Duhu
lui Sfânt, în celălalt la lumina naturală a lui Dumnezeu care străluceşte în
raţiunea umană; în orice caz, lumina raţiunii la Descartes pare să reprezinte
secularizarea sau demitologizarea mărturiei interioare a Duhului Sfânt”147.
O acuitate deosebită au avut-o disputele canonice în anglicanism care, în
cercând să fie o „via media” între romano-catolicism şi protestantism, a optat
pentru o soluţie „comprehensivă” care reflecta compoziţia lui mixă: aripa lui
calvinistă („Biserica de jos”) accentua „sola Scriptura”, aripa anglo-catolică
(„Biserica de sus”) menţinea tradiţia veche şi episcopatul istoric, iar mişcare
„latidunarienilor” („Biserica largă”) accentua raţiunea şi credibilitatea; ulte
rior metodiştii vor adăuga la acestea şi necesitatea experienţei. Combinaţia
între elemente canonice — Scriptură şi tradiţie — şi categorii epistemice —
144 Ibid., p. 165-166.

145 Ibid., p. 165.
146 Ibid., schema de lap. 178-179.
147 Ibid., p. 180.
raţiune şi experienţă — , redusă la binomul Scriptură-raţiune, era însă insta

bilă. Inabilitatea anglicanilor de a soluţiona disputele canonice şi pluralismul
doctrinar care-i diviza l-au făcut pe John Locke să caute să vindece criza
canonică printr-un apel la epistemologie, raţiune (şi la „raţionalitatea creşti
nismului”, titlul faimoasei lucrări a lui Locke din 1695), dar de data asta era
vorba, spre deosebire de Descartes, de o noţiune empiristă de raţiune văzută
drept experienţă sensibilă unită cu facultatea de judecată şi cea de demon
straţie ale minţii. Şi astfel, „o Reformă care începuse cu un fundaţionalism
canonic, care insista pe faptul că numai Scriptura putea fi folosită în teologie,
s-a deplasat printr-o via media instabilă, care apela la Scriptură, tradiţie şi
raţiune, spre un fundaţionalism epistemic, care insista că raţiunea, şi numai
raţiunea, era singura întemeiere legitimă a credinţei teologice” 148. Deplasarea
de pe „canon” pe „criteriu” era acum completă; „conţinutul însuşi al tradiţiei
creştine a fost turnat în categorii determinate logic de exigenţele unei teorii
epistemice” 149. Creştinismul va fi astfel subordonat fie unei teologii naturale
strict raţionale (ca la deişti), fie moralei (ca la Kant), fie experienţei religioase
(ca la Schleiermacher şi în protestantismul liberal), şi a fost redus în cele din
urmă la acestea. Rezultatul a fost amputarea creştinismului Bisericii de tot
ceea ce nu putea fi justificat fie plecând de la raţiune, fie de la experienţa
religioasă individuală şi crearea de versiuni radical revizuite ale credinţei
canonice a Bisericii de către profesorii de teologie din universităţi. Bisericile
protestante riscau să devină captive profesorilor de teologie şi autorităţii lor
intelectuale.
Istoria protestantismului este plină de proteste îndreptate în esenţă împo
triva „păcatului” canonic originar al „epistemizării” moştenirii canonice a
Bisericii: „Pietismul, metodismul, iniţial şi penticostalismul reprezintă o
lume subterană de protest care a căutat să revină la o viziune soteriologică a
Scripturilor. Nesatisfacuţi cu o abordare pur cognitivă a credinţei creştine,
locuitorii ei au cercetat Scripturile pentru mântuire şi o vreme au avut parte
de un succes remarcabil ca agenţi de evanghelizare. începând ca mişcări de
pietate ivite drept căutări ale vieţii Duhului, ele au devenit însă repede insti
tuţii ecleziale constituite de diverse componente ale moştenirii canonice a
Bisericii. Au instituit sacramente, crezuri, forme de supraveghere şi autoritate
şi propriul lor echivalent de drept canonic. Invariabil s-au mişcat în direcţia
unei concepţii protestante complete despre Scriptură şi categoriile ei episte
mice, chiar dacă adesea aceasta încălca incomod practicile şi intenţia lor ini
ţială. Pe măsură ce s-au maturizat, odată cu anii, au fost atrase spre adoptarea
148 Ibid., p. 216; cf. p. 215-239.

149 Ibid., p. 242.
strategiilor epistemologice dominante ale fraţilor lor mai mari din familia
creştină. Drept urmare, ele au devenit, ironic, strămoaşe ale protestantismului
liberal, sucombând constant în faţa ispitelor acestuia”150.
Au existat şi alte forme de protest care au luat forma respingerii „ortodo
xiei epistemice” dominante în numele unor „epistemologii alternative”, iar
Abraham analizează în capitole speciale două tentative din secolul XIX şi trei
din secolul XX: încercarea teologilor de la Princeton de a prezenta teismul
creştin şi protestantismul calvinist ca implicate de filozofia „simţului comun”
a lui Thomas Reid; originala epistemologie antiliberală a conştiinţei, a sen
timentului şi judecăţii cuplată cu revenirea la tradiţie, la Biserică, inclusiv la
infailibilitatea papală ca depăşire a îndoielii şi asigurare a revelaţiei divine
şi existenţei lui Dumnezeu, dezvoltată de Newman; contradicţiile „teologiei
dialectice” a lui Karl Barth ca depăşire a liberalismului teologic şi eliberare
a protestantismului de filozofie fie prin revenirea la pozitivitatea Revelaţiei
biblice, protestul ei grandios rămânând însă captiv unei viziuni de tip episte
mic a Revelaţiei şi doctrinelor protestante, teologia barthiană fiind în esenţă
un amplu demers cognitiv, iar barthienii (ca S. Ogden) nereuşind să depă
şească fascinaţia modelului ştiinţific de cunoaştere; nici chiar revizionismul
radical al moştenirii canonice, reprezentat de teologiile feministe (R. Ruthcr,
Schiissler-Fiorenza), deşi interesat în recuperarea valorii lui soteriologice şi
în crearea unui nou tip de canon (practici, texte etc.) nu evită capcana episte-
mizării, de data asta sub forma adoptării teoriilor postmodeme despre discurs
şi adevăr.
Inventarierea consecinţelor nefaste ale crizelor produse în tradiţia creştină
occidentală ca urmare a confuziei dintre canon şi criteriu, dintre sotcriologie
şi epistemologie, a adoptării de epistemologii contrare tradiţiei canonice, ba
chiar ca substitut al acesteia, nu trebuie să ne determine să căutăm soluţii
facile. „Soluţia acestor dificultăţi nu este abandonarea epistemologiei teolo
giei, ci o clarificare cu privire la conţinutul şi natura moştenirii canonice a
Bisericii şi, deopotrivă, o clarificare cu privire la natura şi limitele epistemo
logiei în economia credinţei.” Cuvântul de ordine privitor la ambiţiile unei
„epistemologii a teologiei” este prudenţa: „Se poate să trebuiască să ne mul
ţumim cu propuneri epistemice care luminează suprafeţe cruciale ale teolo
giei creştine mai degrabă decât să oferim o singură teorie care să acopere tot
teritoriul. Poate fi chiar cazul ca cel mai bun drum înainte în epistemologia
teologiei să fie acela de a fi agnostici din punct de vedere epistemic, precauţi
cu privire la succesele oricărei teorii epistemologice radicale aplicabile teo
logiei. Ca în multe alte zone ale vieţii, se poate ca şi în teologie să ştim mult
150
Ibid ., p. 4 7 4 - 4 7 5 .
mai multe lucruri decât putem fie explica, fie arăta că ştim”151. Câteva lucruri
sunt clare:
— „repararea moştenirii canonice a Bisericii sau salvarea ei de la o dis-
funcţie cronică nu se va realiza prin descoperirea unei noi epistemologii. Ea
va fi produsă de o înnoire şi recuperare răbdătoare inspirate Duhul Sfânt”;
— „explorarea cu atenţie a propunerilor, intenţiilor şi sugestiilor episte
mice încorporate în moştenirea canonică”;
— „reconsiderarea în lumina noilor cercetări atât a epistemologiei credinţei
religioase în specificitatea ei (importanţa percepţiei, a convertirii şi transfor
mării interioare în cunoaşterea lui Dumnezeu), cât şi a problemelor episte
mologice legate de pertinenţa teoretică a pretenţiilor teismului creştin şi de
învăţăturile creştine specifice plecând de la discuţiile în curs privitoare la
raţionalitate, adevăr, cunoaştere, evidenţă etc.”;
— „un studiu atent al învăţătorilor canonici ai Bisericii poate aduce la
lumină material neglijat în discuţiile curente ale epistemologiei teologiei.
Opera lui Grigorie Palama despre limitele întregii opere epistemologice în
articularea cunoaşterii lui Dumnezeu merită examinarea cea mai atentă” 152.
Sensul originar şi sensurile derivate ale noţiunii de kanon în Biserica veche

Dacă problema Occidentului creştin a fost aceea a „epistemizării” elemen
telor canonice ale Bisericii vechi, în schimb problema Răsăritului creştin a
fost aceea a ,juridizării” lor. Faptul este evident în evoluţia noţiunii de „ca
non” în primele patru secole, fenomen extrem de revelator care şi-a găsit
recent o amplă şi exhaustivă analiză. Ea a fost realizată de Heinz Ohme
(n. 1950, actualmente profesor de istoria creştinismului răsăritean la Facul
tatea de teologie evanghelică-luterană a Universităţii din Berlin) într-o mo
numentală teză de abilitare susţinută în 1995 la Facultatea de teologie evan
ghelică din Erlangen şi publicată în 1998153. Rezultatele ei au fost sintetizate
recent de autor şi într-un important articol dintr-o erudită enciclopedie154.
Plecând de la aşa-numita „trilogie a normelor” (Hans von Campenhausen)
fixată în Biserică în secolul II împotriva ereziilor — norma biblică, norma
de credinţă şi norma disciplinară —, termenului kanon i s-au fixat trei zone de
semnificaţie: scripturistică, doctrinară şi disciplinară. Cercetarea teologică
protestantă s-a concentrat însă pe istoria canonului biblic şi pe evoluţia sim-
151 Ibid., p. 479-480.

152 Ibid, p. 478.
153 HEINZ OHME, Kanon ekklesiastikos. Die Bedeutung d e s A ltk ir c h lic h e n K a n o n b e g r iff
(Arbeiten zur Kirchengeschichte 67), Berlin - New York, 1998.
154 „Kanon”, Reallexikon fu r Antike und Chrislentum 20 (2000), col. 2-25; cf. şi ,JKir-
chenrecht”, ibid. (2005), col. 1099-1139.
118 C a n on u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
holurilor şi mărturisirilor de credinţă ale Bisericii vechi, singurul care s-a

aplecat asupra canoanelor fiind filologul şi istoricul antic şi al dreptului care
a fost Eduard Schwartz (1858-1940). Toţi savanţii considerau că până în
jurul anului 300 termenul kanon desemna o „normă dogmatică” de asigurare
a adevărului ortodox împotriva heterodoxiilor (kanon pisteos, aletheias),
începând cu secolul IV producându-se o deplasare de sens, iar „canonul”
devenind predominant disciplinar {kanon ekklesiastikos, tes ekklesias), sinoa
dele făcând o separaţie strictă între horos-ul dogmatic imuabil şi kanon-ul
bisericesc elastic, între dogmă şi disciplină, între învăţătură şi viaţă.
Lectura atentă a surselor întreprinsă de profesorul Ohme arată însă cu totul
altceva: toţi episcopii şi toate sinoadele preconstantiniene, dar şi cele de la
Gangra, Laodiceea, Sardica, cele africane sau spaniole, precum şi cele ecu
menice de la Niceea (325) sau Chalcedon (451) nu-şi numesc niciodată hotă
rârile kanones (sau regulae), ci horoi. Astfel Sinodul de la Niceea promulgă
un ekthesis pisteos („decret de credinţă”) sau simplu pistis (o „credinţă”), şi
20 de horoi („hotărâri”); în textul lor acestea din urmă vorbesc de un kanon
sau kanon ekklesiastikos. Faptul esenţial155 este că acesta nu este produsul
hotărârilor unui sinod anterior — acestea sunt mereu horoi — , ci o instanţă
preexistentă invocată, nu formulată, de sinod pentru a norma pc baza ci
practica bisericească în cazuri de conflict. Ho kanon, „canonul” (identic cu
kanon ekklesiastikos, „canonul bisericesc”, sau kanon tes Ekklesias, „canonul
Bisericii”) este totalitatea ordinii normative în Biserică, „suma normativului
Bisericii”, etalonul suprem pe care-1 reprezintă Evanghelia ca ordine dc viaţă
a Bisericii, poruncile Iui Dumnezeu şi prescripţiile apostolilor transmise în
tradiţia vie a Bisericii şi care normează şi modelează viaţa Bisericii. E in
stanţa prealabilă pe care sinoadele doar o invocă şi pe care o apără de devieri
şi o confirmă doar (nu o formulează) ca pe „obiceiul cel vechi” al Bisericii.
Altfel spus, hotărârile {horoi) sinoadelor erau la origine doar fixări contex
tuale, răspunzând unor probleme concrete, ale „canonului” evanghelic şi
apostolic al Bisericii.
Prin extensiune au ajuns să fie numite „canoane” şi înseşi hotărârile {horoi)
sinoadelor, dar numai ca fixare şi confirmare cu un prilej anume a „Canonu
lui Bisericii” apostolice. Pentru prima dată horoi-i sinodali au fost numiţi
kanones în sens derivat la Sinodul de la Antiohia din 330156 (can. 19), unde
155 Cf. Kanon ekklesiastikos, 1998, p. 575-578 şi „Kanon”, 2000, col. 20-21.
156 Confundat cu sinodul semiarian mai cunoscut de la Antiohia din 341 (aşa-numitul Si
nod al „tâmosirii” catedralei din metropola de pe Orontes), Sinodul din 330 a dat Antiohiei
un nou episcop în locul Sfântului Eustatie (324-327) depus în 326 pentru intransigenţa sa
împotriva arienilor, şi a promulgat 25 de canoane care au pus bazele sistemului mitropolitan
în noua Biserică imperială constantiniană.
hotărârile de la Niceea sunt desemnate întâia oară drept kanones, cu preci

zarea importantă că e vorba de kanones horisthentes sau horismenoi, adică
de „canoane” în sens de „hotărâri”. Tot la Antiohia, după cum a arătat
E. Schwartz157, a luat naştere în jurul anului 368, sub episcopul „homoian”
Euzoios (361-376), primul corpus canonum, cea mai veche colecţie de
canoane din Răsărit (iniţial regională) care grupa hotărârile canonice ale si
noadelor de la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia şi Laodiceea; în 380,
episcopul nicean al Antiohiei, Sfântul Meletie (360-381) a prefaţat-o cu ho
tărârile canonice şi Crezul de la Niceea, după 381 adăugându-i-se hotărârile
canonice de la Constantinopol (381), corpusul oficializat acum în Răsărit
reunind astfel 168 de canoane158. Deplasarea de sens decisivă a venit tot din
Biserica Antiohiei, unde în jurul anului 380 existau nu mai puţin de patru
episcopi şi patru comunităţi rivale: Dorotei arian, Meletie şi Paulin ortodocşi
niceeni, dar în schismă, şi Vital apolinarist. în acest context de criză de auto
ritate şi legitimitate, comunitatea ariană a încercat să se impună, manipulând
şi interpolând texte apostolice şi postapostolice din primele secole. Acum, în
jurul anului 380, şi aici, în Antiohia, un atelier literar semiarian redactează
versiunea amplificată şi interpolată, lungă, a corpusului Epistolelor Sfântului
Ignatie Teoforul (compus din cele şapte epistole originale interpolate şi alte
şase confecţionate acum), precum şi masiva compilaţie liturgico-disciplinară159
în opt cărţi publicată sub numele Constituţiile Apostolice prin Clement ca
fiind produsul Sinodului Apostolic din Ierusalim. Cartea a VlII-a (cap. XLVII)
se încheie cu textul compilaţiei, faimoaselor ulterior, 85 de „canoane apos
tolice” 160 (textual diataxeis apostolice peri kanonori) privitoare mai ales la
157 E. Schwartz, Die Kcmonensammlungen cier alten Reichskirche, Berlin, 1936.

158 El esle atestat de traducerea latină de către Dionisie Exiguus (colecţia Dionysiana în
165 de canoane) şi de traducerea siriacă din jurul anului 5000 (BM syr Add 4528), care ada
ugă şi canoanele de la Chalcedon (451), colecţia numărând 193 de canoane.
159 Constituţiile Apostolice fac parte din genul literar pseudo-epigraf al aşa-numitelor
„constituţii (statute) bisericeşti” (Kirchenordungen) atribuite fictiv apostolilor, gen pe care-1
rezumă şi din care fac parte Didahia, Didascalia şi Tradiţia apostolilor. Fapt semnificativ,
deşi acestea grupează reguli detaliate ale vieţii, cultului şi disciplinei creştine vechi, terme
nul kanon nu apare niciodată în ele — ceea ce sugerează că, spre deosebire de „constituţii” ,
„canoanele” nu desfăşoară în detaliu regulile vieţii creştine şi organizarea Bisericii, ci
urmăresc doar confirmarea, apărarea şi delimitarea de abuzuri şi falsificări a acestor reguli
presupuse.
160 Receptate în secolul VI în colecţia canonică {Synagoge) a lui Ioan Scolasticul, cele
85 de „canoane apostolice” vor fi ratificate ca „sigure şi valide” (spre deosebire de „consti
tuţii” „falsificate” de eretici) de canonul 2 al Sinodului Trullan (691) care le pune pe locul
întâi înainte de canoanele de la Niceea. Primele 50 au fost traduse în latină de Dionisie
Exiguus în prima sa colecţie canonică (nu şi în a doua) şi au circulat astfel şi în Occident,
deşi „Decretul gelasian” le-a declarat „apocrife”.
disciplina clerului. Aici kandn apare deja ca termen tehnic pentru hotărârile
sinodale ca norme formale (scurte, „epitomizate”) de drept bisericesc deduse
direct din „constituţiile” apostolice şi identice ca autoritate cu prescripţiile
apostolilor. Dispare distincţia esenţială între norma evanghelică şi cea apos
tolică („norma normans”) şi hotărârile bisericeşti de menţinere şi confirmare
a acesteia („norma normata”). Are loc totodată asimilarea formală a „canoa
nelor” bisericeşti cu aşa-numitele regulae ale jurisprudenţei romane (Anti-
ohia care, sub Constanţiu, 337-361, a fost reşedinţă imperială, se afla în
vecinătatea înfloritoarei şcoli latino-eline de drept de la Berytus) şi implicit
juridizarea lor, favorizată de adaptarea structurilor ecleziale pe sistemul ad
ministraţiei romane provinciale, încurajată de noua Biserică de stat impe
rială constantiniană; tot aşa cum noţiunea de .„dogmă” s-a intelectualizat
pliindu-se pe modelul cultural oferit de şcolile filozofice ale vremii. Biserica
devine tot mai mult administraţie şi birocraţie, iar învăţătura ei o doctrină tot
mai abstractă şi polemică, câştigurile în eficienţă şi claritate facându-se cu
preţul estompării inspiraţiei harismatice şi a sensurilor evanghelice şi apos
tolice originare ale noţiunilor fundamentale ale creştinismului.
Nu este deloc întâmplător, de pildă, că în primele patru secole Biserica nu
utilizează noţiunea profană de „drept” (jus), nici nu vorbeşte despre un
„drept bisericesc” (jus ecclesiasticum), în locul cărora o foloseşte însă pc
cea marginală în jurisprudenţa romană de kandn. împotriva opoziţiei irecon
ciliabile între „harismă” şi „drept” (postulate de Rudolf Sohm şi Adolf von
Hamack), Biserica veche a avut şi ea un drept, chiar dacă unul paradoxal
„harismatic”, bazat pe Evanghelie. în locul Torei mozaice, lisus Hristos
însuşi pusese drept principiu de acţiune şi normă fundamentală împărăţia lui
Dumnezeu, iar Apostolul Pavel o concentrase în Evanghelia despre lisus
Hristos Domnul răstignit şi înviat pentru înnoirea întregii creaţii. „Evanghe
lia” şi „creaţia nouă” sunt astfel normele ultime ale creştinilor, şi în acest
context şi termenul kandn în Noul Testament e folosit de patru ori de Pavel
în Epistolele sale: de trei ori în 2 Corinteni 10, 13-16, „canonul” dat de
Dumnezeul lui Pavel în chemarea sa ca apostol fiind aici o normă întemeiată
în alegerea lui Dumnezeu şi vrea să arate corintenilor că Evanghelia liberă
de Lege are o anterioritate pretemporală, şi o dată în Galateni 6, 16, unde,
apărându-şi Evanghelia de falsificarea ei iudaizantă, apostolul precizează că
pentru creştini norma distinctivă nu este nici circumcizia, nici necircumcizia,
ci „creaţia nouă (nea ktisis)” restaurată eshatologic în Hristos dincolo de orice
polarizări sexuale, sociale, naţionale, culturale şi religioase. Tot Apostolului
Pavel Biserica îi datorează în aşa-numitele Epistole pastorale, scrise la sfâr
şitul activităţii sale misionare în perspectiva morţii martirice iminente, şi cele
mai vechi reglementări cu privire la organizarea Bisericii (statute, „Kirchen-
ordnungen”) în absenţa apostolilor, şi ele vor fi punctul de plecare pentru

dreptul bisericesc ulterior: Biserica e „casa lui Dumnezeu” ordonată de un
episcop hirotonit, înconjurat de prezbiteri, diaconi şi văduve.
Criza secolului II provocată de gnosticisme, marcionism şi montanisme a
obligat Biserica să se autodefinească recentrându-se în jurul tradiţiei apos
tolice autentice şi să fixeze complexul de norme decisive pentru natura ei,
legate de baza doctrinară şi profilul ei organizatoric. Comunităţile creştine
acceptă prin consens reciproc să stea în adevărul Evangheliei apostolice ară
tat în Scriptură, în regula de credinţă şi de viaţă şi în Euharistia prezidată de
un episcop în succesiune apostolică. Acum se canonizează corpusul de scrieri
normative al Scripturii creştine a Vechiului şi Noului Testament, se canoni
zează explicarea autentică a Scripturilor prin regula sau „canonul adevărului”
ori al „credinţei” şi se canonizează triada episcop — prezbiteri — diaconi ca
structură ierarhică de conducerea a Bisericii apostolice cu rol în transmiterea
autentică a credinţei, a harului şi sfinţirii şi în îndrumarea pastorală. In tot
acest proces un rol esenţial îl deţine corespondenţa (înregistrată atent de
Eusebiu al Cezareii în Istoria sa bisericească) Bisericilor şi episcopilor —
Clement, Ignatie, Dionisie al Corintului şi Dionisie al Alexandriei, Ciprian
al Cartaginei, ulterior şi Vasile cel Mare —, scrisori care fixează şi preci
zează în context elemente importante ale tradiţiei canonice a Bisericii vechi.
Pentru soluţionarea controverselor la nivel supracomunitar apar şi sinoadele
regionale cu rol de tribunale atât în Răsărit, cât şi în Apus, dar hotărârile lor,
inclusiv cele ale Bisericii Romei, sunt supuse receptării de întreaga Biserică
(astfel că, de exemplu, în secolul III condamnarea lui Pavel din Samosata la
Antiohia a fost receptată, nu însă şi aceea a lui Origen la Alexandria, dascălul
alexandrin continuând să fie primit ca autoritate în Bisericile din Palestina,
Arabia, Fenicia, Ahaia). Apare şi efortul de a fixa în scris în mod pozitiv
canonul bisericesc al normelor tradiţionale ale vieţii Bisericii în tradiţia
Epistolelor pastorale pauline sub forma scrierilor apostolice pseudo-epigrafe
gen Didahia, Didascalia sau Constituţiile Apostolilor; acestea se vor bucura
de succes la Bisericile orientale fiind colecţionate şi traduse în coptă, arabă,
etiopiană şi siriană. în cazuri controversate această tradiţie apostolică sau
„canon bisericesc” era reconfirmată sau apărată de sinoade prin hotărârile
(horoi) lor; prin atracţie, aceste decizii bisericeşti vor deveni ele însele „ca
noane” în sens derivat. Epitomizate, aceste hotărâri sinodale au fost adunate
apoi în colecţii, iniţial provinciale — cum sunt cele 81 de canoane de la Elvira
cu hotărârile sinoadelor din provincia spaniolă Baetica, cele 60 de canoane
de la Laodiceea cu hotărârile sinoadelor din provincia asiatică Frigia sau
corpusul celor 138 de canoane de la Cartagina cu hotărârile sinoadelor din
provincia Africa —, apoi regionale, cum a fost corpusul canoanelor răsăritene
întocmai la Antiohia începând cu anul 360; completat, acest corpus antio-

hian reprezintă nucleul corpusului canonic normativ al Bisericii Ortodoxe
până astăzi.
Două versiuni de formalizare juridică medievală
a tradiţiei canonice a Bisericii vechi
Decisiv pentru constituirea dreptului canonic bisericesc în sens juridic a
fost, atât pentru Răsăritul, cât şi pentru Apusul creştin161, secolul VI, secolul
marii codificări a dreptului roman întreprinse de Iustinian prin publicarea,
în 534, a celebrului Corpus juris civilis. Dobrogeanul Dionisie Exiguus
( t cea 550), care a activat la Roma, devine părintele dreptului canonic occi
dental prin traducerea latină a corpusului canoanelor greceşti într-o colecţie
cronologică de 430 de canoane. Aceasta e alcătuită din primele 50 de ca
noane apostolice şi cele 165 de canoane ale corpusului răsăritean (Niceea,
Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol I), la
care se adaugă cele 21 de canoane de la Sardica şi cele 138 de canoane ale
corpusului african de la Cartagina. Acestei colecţii de canoane Dionisie cel
Mic le-a adăugat o selecţie de 38 de epistole decretale pe teme disciplinare
ale papilor Romei din intervalul 384-498 (de la Siricius până la Anastasie II),
stabilind astfel pentru posteritate dualitatea dreptului canonic occidental,
bazat pe canoane sinodale şi decretale papale. (în 774, papa Adrian 1 i-a dat
lui Carol cel Mare o versiune a colecţiei dionisiene lărgită cu alte 15 dccre-
tale papale, pe care în 802 împăratul o va impune tuturor episcopilor din
Imperiul Romano-Franc.)
în Răsărit, Ioan Scolasticul — născut în 503, avocat şi preot din Antiohia,
venit în 548 la Constantinopol şi urcat pe scaunul de patriarh ecumenic din
565 până în 577 — compune o altă colecţie de canoane grupate însă tematic:
aşa-numita Adunare (Synagoge) de canoane bisericeşti care sistematiza sub
50 de titluri cele 85 de canoane apostolice, canoanele Sinoadelor Ecumenice
şi locale, la care a adăugat 68 de canoane extrase din Epistolele 199 şi 217
ale Sfântului Vasile cel Mare către Amftlohie şi 87 de extrase din „novelele”
lui Iustinian. Diferenţa de concepţie între dreptul canonic răsăritean şi cel
latin este evidentă încă de acum: dacă dreptul canonic occidental e întemeiat
pe hotărâri ale sinoadelor şi ale papilor, cel răsăritean se bazează pe hotărâri
ale Sinoadelor, ale Sfinţilor Părinţi şi ale împăraţilor. în jurul anului 580 un
canonist din Constantinopol a rearanjat Synagoga canonică în 50 de titluri a
161 Studiul comparativ cel mai bun e cel al canonistului C la r en c e G a ll a g h e r sj

(n. 1931): Church Law and Church Order in Rome and Byzantium. A Comparative Study
(Birmingham Byzantine and Ottoman Monographs 8), Ashgate Publishing Company,
Burlington (Vt.), 2002.
lui loan Scolasticul într-o nouă colecţie: o Syntagmă a canoanelor în 14 ti

tluri alcătuită din trei părţi: cele 14 titluri cu numerele canoanelor, textul în
ordine cronologică al canoanelor Apostolilor, Sinoadelor şi provenite de la
doisprezece Sfinţi Părinţi, precum şi o selecţie de legi civile. In jurul anului 630
un alt jurist, Enantiofan din Constantinopol, a transformat colecţia în 14 titluri
completată prin adăugarea canoanelor africane de la Cartagina şi de la
Constantinopol (394), combinând legile civile cu canoanele, rezultatul fiind
primul Nomokanon bizantin în 14 titluri. Transformarea era evidentă: legile
imperiale intrau în această sistematizare pe picior de egalitate cu canoanele
Sinoadelor şi Părinţilor, între ele producându-se o atracţie şi asimilare reci
procă, „pseudomorfoză” tipică pentru lumea teocratică bizantină (şi postbi-
zantină), între lege şi canon — legea imperială devine şi canon eclezial, iar
canonul eclezial devine şi lege imperială. O nouă ediţie a Nomocanonului în
14 titluri (atribuită patriarhului Fotie) e publicată în 882; ea adaugă canoa
nele Sinoadelor Trullan162, Niceea II, Constantinopol 861 şi 879-880 şi va
rămâne oficială în Imperiul şi Biserica bizantină până în secolul XIV.
Cu câteva decenii înainte, între 847-852, în Franţa e editată o nouă colecţie
canonico-decretaliană, care adăuga la vechea colecţie dionisiană-hadriană
primele 50 de canoane apostolice şi alte decretale papale autentice până în
secolul IX, dar şi o serie de piese pseudo-epigrafe confecţionate anume pentru
a exalta autoritatea monarhică a papei în faţa mitropoliţilor şi împăraţilor:
aşa-numitul Edict al lui Constantin cel Mare cu faimoasa „donaţie constanti-
niană” şi un număr de 60 de decretale apocrife, atribuite papilor din primele
trei secole (de la Clement Romanul la Miltiade, | 313). Aşa se face că la
sfârşitul primului mileniu creştin Răsăritul şi Apusul creştinătăţii aveau ace
laşi Crez, aceeaşi credinţă, aceleaşi Taine şi aceeaşi structură ecleziologică,
dar acestea funcţionau în două regimuri canonico-politice clar divergente.
Ele s-au ciocnit în secolul IX prin patriarhul Fotie şi papa Nicolae, s-au împă
cat temporar în 880 pentru a-şi despărţi apoi căile într-un mod durabil în 1054,
prin cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Kerullarios, şi mai ales în 1204
după cruciada a patra.
In timp ce Apusul romano-catolic a dezvoltat toate implicaţiile unui regim
papal tot mai monarhic, Răsăritul ortodox a rămas fidel regimului nomoca-
nonic sinodal-imperial de tip constantinian. Acest regim s-a transmis şi sta
telor ortodoxe din Balcani şi din Rusia, prin compilaţia canonică slavonă
alcătuită, în jurul anului 1220 la mănăstirea athonită Hilandari, de sfântul
162 Canonul 2 Sinodul Trullan (691) — confirmat de canonul 1 Niceea II — dă lista ofi
cială a canoanelor apostolice, sinodale şi patristice normative pentru Biserica Ortodoxă a
Răsăritului.
1 24 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. Canonul apostolic
Sava Nemania; intitulată Kormceaia kniga („Carte cârmă”), ea cuprindea

rezumatul canoanelor sinodale şi patristice cu comentarii realizat de bizan
tinul Alexie Aristen, împreună cu o colecţie de extrase din legile imperiale
şi o selecţie de hotărâri episcopale şi răspunsuri canonice. Kormceaia a fost
folosită atât de sârbi, cât şi de bulgari, de la care a trecut la ruşi, sinodul de
la Vladimir din 1274 declarând-o obligatorie pentru Biserica Ortodoxă din
Rusia163. în 1335 apare ultima compilaţie nomocanonică bizantină, cea mai
răspândită, realizată de ieromonahul Matei Vlastares şi cunoscută sub numele
de Syntagma alfabetică, întrucât e divizată în 28 de titluri ordonate alfabetic.
După căderea Constantinopolului sub turci în 1453, cea mai populară colec
ţie a fost voluminosul Nomocanon în 541 de capitole alcătuit în 1561 de
Manuil Malaxos (el a servit drept bază şi Pravilei Mari româneşti de la Târ-
govişte din 1652). Un alt voluminos nomocanon în 1624 de capitole a fost
realizat de monahul Iacob din Ioannina pe vremea patriarhului ecumenic
Partenie II (1644—1648) şi a fost pus în circulaţie cu titlul Toiagul (Vaktiria)
arhiereilor. Toate aceste colecţii nu redau însă textul original al canoanelor,
modificat, parafrazat şi comentat adeseori eronat.
Pidalionul şi juridizarea tradiţiei canonice în Ortodoxia modernă

Cei care au resimţit acut necesitatea unei purificări a surselor canonice ale
Ortodoxiei au fost erudiţii monahi athoniţi „colivari”, în a doua jumătate a
secolului XVIII, Teoclit şi Neofit Kavsokaliviţii, care au elaborat fiecare câte
un savant nomocanon, ambele rămase însă inedite. După ce în 1761-1762
arhimandritul Spiridon Milias publicase la Veneţia, în două tomuri masive,
prima şi unica ediţie ortodoxă a canoanelor şi hotărârilor dogmatice ale Si
noadelor Ecumenice şi locale ortodoxe până în 1648, tot la Veneţia, în 1787,
învăţatul ieromonah Agapie Leonardos din Dimitsani a editat o Culegere
(Sylloge) a tuturor sfintelor şi dumnezeieştilor canoane în ordine cronologică,
ediţie defectuoasă însă şi lacunară (textul multor canoane e prescurtat, alte
canoane lipsesc) şi lipsită de comentarii, deşi are un indice foarte amănunţit,
între 1798-1800, se tipăreşte, de data asta la Constantinopol, cu cheltuiala
şi aprobarea patriarhului Neofit VII, un Kanonikon realizat de monahul
Hristofor din Arta şi care cuprinde toate canoanele Apostolilor, Sinoadelor
163 în versiunea tipărită la Moscova în 1650 şi 1653, Kormceaia kniga cuprinde o serie
de adaosuri: un prolog cu două scrieri polemice împotriva latinilor, un istoric al schismei, al
încreştinării ruşilor şi al Bisericii ruse şi un istoric al Sinoadelor Ecumenice şi locale; după
care urmează partea canonică a Nomocanonului lui Fotie, urmat de sinopsa comentată a lui
Aristen, de o serie de legi imperiale cu conţinut bisericesc, de „Tomosul unirii” din 920 şi
de o serie de răspunsuri canonice; epilogul fiind alcătuit de o versiune a „Donaţiei lui Con
stantin” şi de un alt tratat polemic antilatin.
Ecumenice şi locale şi patristice, însoţite de notiţe introductive şi bogate

comentarii în note, precum şi de un indice tematic.
Tot în 1800, dar la Leipzig, apărea faimosul Pidalion sau „Cârmă a navei
spirituale a Biserici celei una, sfinte, catholice şi apostolice a ortodocşilor”,
cea mai amplă colecţie comentată a tuturor canoanelor Bisericii răsăritene.
Realizat în 1790-1791 de ieromonahul Agapie Leonardos în colaborare cu
monahul Nicodim Aghioritul, Pidalionul a cunoscut multe reeditări, devenind
neoficial ediţia-standard, într-un unic volum, a întregului corpus canonic
comentat al Ortodoxiei164. El conţine textul, interpretarea (hermeneia) sub
formă de parafrază, armonizarea (symphonia) şi ample comentarii istorico-
canonice sub formă de note subliniare la toate cele 770 de canoane care
alcătuiesc corpusul canonic al Bisericii Răsăritene: 85 ale Apostolilor, 190 ale
Sinoadelor Ecumenice165, 321 ale celor zece sinoade locale166 şi 174 a trei
sprezece Sfinţi Părinţi (predominant alexandrini şi capadocieni)167 — toate
validate de canonul 2 Trullan (691) şi canonul 1 Niceea II (787). La acestea
sunt adăugate epistola canonică a patriarhului Tarasie (1 canon), cele 35 de
canoane de spovedanie atribuite Sfântului Ioan Postitorul, cele 37 de canoane
ale patriarhului Nichifor Mărturisitorul şi cele 11 răspunsuri canonice ale
patriarhului Nicolae III Grămăticul. Extrem de popular în rândul monahilor,
Pidalionul (tradus în limba română de mitropolitul Veniamin Costache şi
publicat la Neamţ în 1844) s-a bucurat şi continuă să se bucure de un imens
prestigiu, susţinut de imaginea alegorică sub a cărei egidă şi titlu fusese pu
blicat şi care era explicată astfel: Biserica e o navă spirituală, care are drept
chilă credinţa ortodoxă în Sfânta Treime, drept scânduri dogmele şi tradiţiile,
164 Pidalionul grec a fost reeditat în 1841, 1864, 1886, 1908, 1957, 1970, 1976, 1987, 1993,
deşi din punct de vedere ştiinţific el este depăşit de aşa-numita Syntagmă publicată la Atena
între 1852-1859 de G. A. Rallis, preşedintele Curţii de Casaţie, şi M. Potlis, profesor la
Universitatea din Atena în 6 volume: 1. Nomocanonul lui Fotie; II. Canoanele Apostolilor şi
ale Sinoadelor Ecumenice; III. Canoanele Sinoadelor locale; IV. Canoanele Sfinţilor Părinţi
— toate acestea împreună cu comentariile canoniştilor bizantini din secolele Xl-XII Aristen,
Zonara şi Valsamon; V. Legi imperiale bizantine şi decizii patriarhale constantinopolitane
din 911 până în 1835; catalogul Scaunelor patriarhale, mitropolitane şi episcopale; VI. Syn-
tagma alfabetică a lui Vlastares.
165 Niceea, 325: 20; Constantinopol, 381: 8; Efes, 431: 9; Chalcedon, 451: 28; Trullan,
691: 102; Niceea, 787: 22.
166 Ancyra, 314: 25; Neocezareea, 319: 15; Gangra, 340: 21; Antiohia, 341 (de fapt 330):
25; Sardica, 343: 21; Laodiceea, 380: 60; Constantinopol, 394: 1; Cartagina, 419: 133;
Constantinopol, 861: 17 şi Constantinopol, 879-880: 3.
167 Dionisie al Alexandriei: 11; Petru al Alexandriei: 15; Grigorie al Neocezareii: 11;
Atanasie al Alexandriei: 3; Vasile al Cezareii: 92; Grigorie al Nyssei: 8; Grigorie Teologul: 1;
Amfilohie al Iconiului: 1; Timotei al Alexandriei: 18; Teofil al Alexandriei: 14; Chirii al
Alexandriei: 5; Ghenadie al Constantinopolului: 1 şi Ciprian al Cartaginei: 1.
drept catarg crucea, drept pânze nădejdea şi iubirea, drept mateloţi apostolii
şi urmaşii lor, episcopii, iar drept pasageri pe toţi creştinii ortodocşi; această
navă pluteşte pe marea acestei vieţi, pânzele ei fiind umflate atât de zefirul
harului Duhului Sfânt, cât şi de furtunile încercărilor şi ispitelor prin care
trece, dar prin care străbate nevătămată întrucât Cârmaciul navei Bisericii
este Hristos, iar „cârma” navei pe care o ţine El e însăşi „cartea sfintelor
canoane”. Explicaţia este elocventă pentru pseudomorfoza survenită în timp
şi care poate fi calificată drept „juridizare” a tradiţiei canonice a Bisericii:
Hristos nu mai ţine în mână Evanghelia, nici Biblia, ci Pidalionul! Viziunea
care se degajă este surprinzător de similară cu cea a rabinilor despre relaţia
dintre Toră şi Talmud: „Această carte e Scriptură după Scriptură, alt Nou
Testament după Vechiul şi Noul Testament” 1 8! Pidalionul ar avea nici mai
mult, nici mai puţin decât rolul unui al Treilea Testament, „dumnezeieştile
canoane” fiind puse pe acelaşi plan şi echivalate nu doar cu dogmele Bisericii,
ci cu înseşi Sfintele Scripturi168169. Canoanele Bisericii sunt astfel absolutizate,
divinizate şi dogmatizate în litera lor ca expresie a unei „legi divine”, a unui
„drept divin” (jus divinum), şi devin imuabile, veritabilă Nouă Toră/Talmud
a creştinilor. Că nu e vorba doar de o supralicitare retorică, ci de o primej
dioasă scurtcircuitare de planuri prin care canoanelor (şi dogmelor) li se
acordă statut de revelaţie divină, o atestă un recent episod în care evlavia
nereflectată se apropie riscant de sacrilegiu: printr-o enciclică din 13 martie
1971 mitropolitul grec Chrysostomos al Pireului a dat dispoziţie ca în toate
bisericile din eparhia sa „pe sfânta Masă, în dreapta Evangheliei” să fie pus
şi „sacrul Pidalion” şi toţi liturghisitorii „să-l sărute după ce sărută mai întâi
Evanghelia la începutul şi sfârşitul fiecărei slujbe” !
Criza tradiţiei canonice în teologia ortodoxă contemporană

— între legalism şi anarhism
Pidalionul şi canoanele însele sunt însă departe de a se bucura unanim în
Ortodoxie de aceeaşi receptare exaltată ca în mediile monahale sau la unii
ierarhi; în cea mai mare parte a pastoraţiei obişnuite ele sunt de fapt ignorate
şi tratate cu indiferenţă. în ce priveşte statutul canoanelor, între ortodocşi
există astfel două concepţii opuse170: una „legalistă” şi rigoristă (akribeia),
168 Pedalion, ed. III, 1864, reed. Atena, 1982, p. XVI.

169 Aceeaşi concepţie transpare şi în Răspunsurile date de patriarhii răsăriteni în 1715-1725
anglicanilor „non jurors” : canoanele şi dogmele Sinoadelor Ecumenice „trebuie ţinute ca
dum nezeieştile Scripturi” ; noi, ortodocşii, le „primim ca pe Sfintele Evanghelii” ; cf.
I. KARMIRIS, Ta dogmatika kai symbolika mnemeia... II, p. 888.
170 Cf. JOHN H. ERICKSON, „The Orthodox Canonical Tradition”, St Vladimir’s Theologi-
cal Quarterly 27 (1983), p. 151-167, reluat în volumul JOHN H. ERICKSON: The Challenge
în care veneraţia faţă de canoanele divinizate şi absolutizate (considerate imu

abile) merge până la idolatrie — pentru adepţii acestei concepţii Pidalionul
canonic şi Tipicul liturgic constituie însăşi esenţa Ortodoxiei — ; şi alta
anarhistă şi condescendentă (oikonomia), în care aversiunea faţă de canoane,
considerate reguli umane depăşite, cu valoare pur istorică (deci schimbabile),
merge până la dispreţ sau chiar indiferenţă. în spatele acestei divergenţe în
cea mai mare parte tacite stau două înţelegeri opuse ale Bisericii: legaliştii
văd în ea înainte de toate o instituţie de tip juridic cu constituţie, reguli,
obligaţii formale imuabile, uitând de scopul şi inima ei harismatică: comu
niunea persoanelor cu Dumnezeu; anarhiştii recunosc acest scop şi pleacă de
la natura harismatică a Bisericii, dar cred că instituţiile şi normele ei, deşi
utile, sunt secundare, istorice şi de aceea adeseori inaplicabile. în ultimă
analiză, e vorba de dificultatea de principiu de a articula cele două dimen
siuni constitutive, cea verticală şi cea orizontală, ale Bisericii care este atât
Mister/Sacrament harismatic al prezenţei lui Dumnezeu în lume, Trup al lui
Hristos prin Duh Sfânt, dar şi Popor al lui Dumnezeu, societate umană cu
norme şi reguli, prezentă şi activă în spaţiu şi timp, în diversitatea culturilor
şi a epocilor istorice.
Accentul unilateral pus pe una sau alta din aceste două dimensiuni ale
Bisericii — care prelungesc dubla natură a Persoanei divino-umane unice a
Capului ei, Hristos — conduce fie la un „monofizism” ecleziologic, în care
dimensiunea divină şi eshatologică absoarbe dimensiunea umană şi istorică,
fie la un „nestorianism” ecleziologic, în care dimensiunea umană şi istorică
se dezvoltă autonom, independent de dimensiunea ei divină şi eshatologică.
Ambele aceste „ispite ale conştiinţei ecleziologice” (V. Lossky) pun în cauză
realitatea şi autenticitatea întrupării divinului şi a Transfigurării umanului
realizate simultan în Persoana divino-umană a lui Hristos pentru a se pre
lungi apoi în întreaga umanitate prin credinţă şi virtuţi, prin Biserică, Trupul
Său mistic. Dacă „monofizismul” şi estomparea umanului reprezintă tentaţia
Orientului repetitiv, imobil şi teocratic, „nestorianismul” şi hipertrofia uma
nului constituie ispita Occidentului condamnat la secularizare, inovaţie şi
mobilitate fără sfârşit.
Aşa cum arătase şi dominicanul Yves Congar, cele două emisfere, orien
tală şi occidentală, ale creştinătăţii au înţeles şi aplicat în mod diferit princi
piul incamaţional: dacă Răsăritul contemplativ, dogmatic şi apofatic, iconic,
liturgic şi monahal, a aplicat o logică a epifaniei (de tip platonic), Apusul
activ, pedagogic, moral, social i-a preferat logica eficienţei (de tip aristotelic).
o f Our Past. Studies in Orthodox Canon Law and Church History, St Vladimir’s Seminary
Press, 1991, p. 9-21, aici p. 9-10.
De aici au decurs şi două filozofii canonice diferite171. Pentru latini adevărul

divin (dogma) se converteşte perfect în legea divină pe baza raţionalităţii lor
comune şi se întrupează apoi integral în drept (Jus), potrivit modelului hile-
morfist al cauzalităţii eficiente, legea canonică devenind definiţia istorică a
legii divine naturale şi pozitive, întrucât între adevărul teologic şi cel juridic
e postulată o identitate totală (cum se vede în dogma infailibilităţii şi juris
dicţiei papale); de aceea, Occidentul romano-catolic a încercat mereu să
definească valoarea obligatorie a adevărului doctrinar prin concreteţea ope
rativă a normelor unui sistem juridic. Răsăritenii n-au acceptat niciodată
posibilitatea traducerii şi a corespondenţei riguroase între dogmă (care ţine de
un mister apofatic care se manifestă iconic şi spiritual) şi lege, între adevărul
revelat etern şi eshatologic şi ordinea juridică istorică alcătuită aici nu dintr-un
sistem juridic propriu-zis, ci dintr-un set de norme pozitive cuprinse în
canoane. în Răsărit s-a făcut astfel mereu distincţia între rigoarea (akribeia)
dogmelor, expresie a unor realităţi divine eterne, şi elasticitatea (oikonomia)
normelor morale şi canonice impusă de relativitatea şi provizoriul realităţii
actuale efemere. Ordinea canonică nu aparţine, ca dogma sau cultul, esenţei
intrinseci harismatice şi eshatologice a Bisericii, ci doar dimensiunii ei exte
rioare vizibile, între care există doar o oglindire reciprocă, o reciprocitate
funcţională, nu o corespondenţă strictă. Adevărul canoanelor — care nu alcă
tuiesc de fapt un sistem juridic, un drept canonic propriu-zis — stă altundeva
decât în ele: în dogmă, în cult şi spiritualitate, regula canonică având o funcţie
terapeutică şi un rol contextual, fiind ca atare mereu adaptabilă. Natura
extrinsecă a autorităţii şi a legii canonice şi concepţia ei pozitivistă şi con
descendentă despre norma canonică sunt vizibile, de exemplu, în imposibi
litatea unei ipostazieri juridico-dogmatice a autorităţii şi infailibilităţii în
Biserică — toate instanţele acestora, fie papă, fie sinoade, fiind în Răsărit
valide doar prin recepţia şi consensul întregii Bisericii — , precum şi în accep
tarea divorţului şi a recăsătoriei, indisolubilitatea căsătoriei fiind dogmatică,
nu şi juridică. Realismul şi flexibilitatea umană a Ortodoxiei se conjugă astfel
foarte bine cu idealismul şi intransigenţa ei dogmatică şi liturgică. Realizat
transcendent, liturgic şi mistic, echilibrul ideal între ceresc şi pământesc nu
depinde de întruparea perfectă a cerescului în pământesc. Riscul potenţial al
dihotomiei şi al duplicităţii între transcendent şi imanent, inerent acestei vi
ziuni, nu reprezintă însă un deficit de întrupare şi o fugă de realitate172, ci,
171 Cf. concisa introducere a profesorului romano-catolic de drept canonic din Fribourg,
devenit episcop de Lugano, EUGENIO CORECCO (1931-1995): The Theology o f Canon Law.
A Methodological Question, Pittsburg PA, 1992.
172 Cum crede Corecco, pentru care doar romano-catolicismul ar fi autentic „incamaţio-
nal”, fiind la mijloc între monofizismul ortodox şi nestorianismul protestant. Ceea ce se
C a n o n u l şi c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic 1 29
pe de o parte, o înţelepciune practică bazată pe luarea în serios a relativităţi

şi efemerităţii oricăror realităţi istorice, precum şi o rezervă structurală faţă
de orice întrupare excesivă care, fără transfigurarea corelativă, poate cădea
în cea mai deplină secularizare. „Epistemizarea” şi „juridizarea” tradiţiei
canonice pot fi interpretate şi drept forme de reducere a revelaţiei şi a miste
rului divin al Bisericii la o „ştiinţă” teologică şi un „drept” canonic — unde
teologia şi canonul devin din substantive şi realităţi de sine stătătoare simple
adjective divine determinând demersuri umane autonome, „colorate” doar
sau supraetajate religios.
Dificultăţile concepţiei romano-catolice despre dreptul canonic nu trebuie
să ne facă să uităm şi aporiile aparent insolubile în care par a se afla discu
ţiile actuale despre canoane, ordine canonică şi drept canonic în teologia şi
practica Bisericilor Ortodoxe contemporane. Divergenţele ireconciliabile pri
vitoare la diptice şi diasporă, la modul proclamării autocefaliei şi autonomiei,
ca şi la prerogativele primatului Bisericii Ortodoxe la nivel universal şi la
ordinea canonică, exprimată de diptice, existente între Constantinopol şi
Moscova, sunt cauza directă a amânării „sine die” a convocării Sfântului şi
Marelui Sinod Panortodox, preconizat încă din 1925. Discuţiile în contradic
toriu privesc însă nu doar aceste chestiuni nesoluţionate, referitoare la ordi
nea canonică de drept care trebuie să domnească în relaţiile interortodoxe;
neclară este însăşi viziunea principială privitoare la sensul şi autoritatea canoa
nelor — sunt ele schimbabile sau nu? — ca şi la statutul dreptului canonic
ortodox în genere. Un util încă tur de orizont, întreprins în urmă cu peste
un deceniu173, oferă o imagine instructivă în sensul celor spuse mai sus: cu
transformările şi provocările majore produse şi în lumea ortodoxă ca urmare
a primului război mondial şi a transformării revoluţionare a Rusiei ţariste şi
pravoslavnice în Uniunea Sovietică, cu afirmarea noilor patriarhii şi cu şocul
modernizării rapide a ţărilor ortodoxe încă libere din Balcani, prima jum ă
tate a secolului XX a adus în prim-planul Bisericilor Ortodoxe imperativele
aggiomării tradiţiei şi solidarizării interortodoxe prin convocarea cât mai
rapidă a unui Sinod Panortodox. Aşa cum au pledat la primul Congres al
Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, din 1936 de la Atena, profesorii cano-
nişti Hamilcar Alivisatos (Atena, 1887-1969) şi Valerian Şesan (Cernăuţi,
1878-1940), pe agenda viitorului Sinod trebuia să stea şi o revizuire şi sis
tematizare, respectiv codificare, a canoanelor Bisericii Ortodoxe. Aceasta
poate obiecta principial romano-catolicismului este că nu ia în serios ceea ce Ortodoxia n-a

uitat niciodată, şi anume că întruparea divinului nu e scop în sine, finalitatea ei fiind nu
simpla învestire divină a umanului ca atare, ci transfigurarea/îndumnezeirea lui.
1 3 H einz O hme, „Zur Diskussion um das kanonisches Recht in der neueren orthodoxen
Théologie”, Kerygma und Dogma 37 (1992), p. 227-255.
întrucât, spre deosebire de dogmele de credinţă care sunt neschimbabile,

canoanele sunt date pentru situaţii istorice precise şi ca atare trebuie să co
respundă evoluţiei vieţii exterioare a Bisericilor pe care o reglementează.
Tema a fost preluată de prima Conferinţă Panortodoxă din 1961 pe lista te
melor viitorul sinod pregătitor şi a fost confirmată inclusiv de cea de-a IV-a
Conferinţă Panortodoxă din 1968. în 1970, tânărul arhimandrit Bartolomeu
Arhontonis (n. 1940) — devenit din 1991 actualul patriarh ecumenic Barto
lomeu I — realiza şi publica chiar o teză de doctorat despre codificarea174
canoanelor preconizată a se desfăşura în patru etape: fuzionarea tuturor ca
noanelor cu prescripţii similare; radierea canoanelor inutilizabile din raţiuni
istorice şi practice; modificarea unor canoane potrivit viziunii ecleziologice
actuale; armonizarea dreptului canonic cu prevederile religioase ale dreptului
civil — rezultatul trebuind să fie un proiect de codice canonic ordonat siste
matic care urmează să fie supus dezbaterilor, revizuirii şi aprobării de către
viitorul Sinod Panortodox. La prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală
din 1976 însă numărul temelor acestuia a fost redus la zece175, revizuirea şi
codificarea canoanelor pierzându-şi astfel urgenţa şi actualitatea. Teologii şi
canoniştii au continuat să discute tema fie operând distincţii speculative între
horos-ul dogmatic şi kanon-ul bisericesc, între canoane fundamentale cu
conţinut „dogmatico-simbolic” cu caracter definitiv şi autoritativ şi care nu pot
fi schimbate, ci doar reinterpretate şi aprofundate, şi cele nefundamentalc,
cu conţinut „administrativ-disciplinar”, care pot fi schimbate, completate sau
anulate (I. Karmiris, 1958); fie distingând între litera şi forma exterioară
istorică a canoanelor şi conştiinţa canonică (spiritul lor) exprimată în tradiţia
şi viaţa Bisericii, care e superioară canoanelor şi le poate schimba (mitropo
litul Maxim al Sardesului, 1971). Alţii au accentuat natura pastoral-sote-
riologică a canoanelor în Ortodoxie, a căror aplicare, potrivit principiului
soteriologic (nu simplu canonic) al „economiei” pastorale — prelungire a
Economiei mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos faţă de umanitate — stă
în mâinile episcopului (Athanasios Kallis, 1978). Această ultimă poziţie a
fost radicalizată de filozoful religios ortodox personalist-existenţialist Christos
Yannaras, care în cartea sa Libertatea moralei (1970) a denunţat în termeni
174ARCHIM. BARTOLOMAlOU C h . A rchontOne , Peri ten kodikopoiesin ton hieron kano-

non kai ton kanonikon diataxeon en te Orthodoxd Ekklesia (Analekta Blatadon 6), Tesalo-
nic, 1970.
175 1. Diaspora; 2. Autocefalia; 3. Autonomia; 4. Dipticele; 5. Calendarul nou; 6. Impedi
mentele la căsătorie; 7. Readaptarea prescripţiilor privitoare la post; 8. Relaţiile Bisericilor
Ortodoxe cu lumea creştină; 9. Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică; 10. Contribuţia Biserici
lor Ortodoxe la realizarea idealurilor creştine de pace, libertate, fraternitate şi iubire între
popoare şi înlăturarea discriminărilor rasiale.
131
drastici legalismul şi moralismul ortodocşilor moderni (inclusiv ale Sfântu

lui Nicodim Aghioritul, ceea ce a provocat protestul monahilor athoniţi) ca
efecte ale pseudomorfozei occidentale a tradiţiei ortodoxe. în opinia lui
Yannaras, canoanele nu sunt legi, ci reguli care delimitează posibilităţile de
realizare ascetică a persoanei şi libertăţii ei; ele au un conţinut soteriologic şi
exprimă ontologia sau viaţa Bisericii, şi ca atare, în ciuda contradicţiilor lor
(care ar exprima antinomiile misterului Bisericii şi indeterminarea vieţii), nu
sunt nici codificabile, nici revizuibile. Nu trebuie schimbate, dar trebuie
aplicate flexibil şi elastic. Interpretarea şi aplicarea lor stă toată în mâinile
pastorale ale episcopului, aflat deasupra lor prin aceea că stă în locul lui
Hristos şi ca atare trebuie să fie glasul Evangheliei Lui, nu al unei legi. Toate
aceste poziţii sunt considerate „liberale” şi ca atare sunt respinse ferm de
„pidalionişti”, adepţi intransigenţi ai unui „fundamentalism canonic” ortodox
de inspiraţie şi susţinere monahală, ai cărui principali purtători de cuvânt sunt
profesorii canonişti atenieni Konstantinos Muratidis (1960, 1964, 1972) şi
urmaşul acestuia, Panayotis Bumis (1988). Pentru aceştia, distincţia între
canoanele dogmatice fundamentale şi cele administrative nefundamentale
este inacceptabilă; toate canoanele sunt „dumnezeieşti” şi ca atare sunt
neschimbabile, au „validitate absolută”, ba chiar şi „infailibilitate” (cele ale
Sinoadelor Ecumenice). „Economia” e doar o suspendare temporară a apli
cării, nu a validităţii canoanelor care rămâne permanentă, chiar dacă ele nu
mai sunt aplicabile: nu canoanele sunt temporare şi relative, ci doar oamenii.
Divinizate, absolutizate şi dogmatizate, canoanele exprimă, în această con
cepţie, o lege divină şi fac cu putinţă astfel şi un drept divin, care exclude în
mod fundamentalist orice revizuire şi adaptare, precum şi orice fel de inter
pretare istorico-critică. în formularea profesorului Heinz Ohme: „Convingerea,
aparent de la sine înţeleasă, reprezentată de teologi ortodocşi notabili ai se
colului XX că, în existenţa ei, Biserica e supusă unor condiţii istorice, drept
pentru care expresiile normative ale vieţii ei trebuie plasate hermeneutic şi
în contextul unei gândiri istorice, apare astăzi pusă sub semnul întrebării si
într-o puternică tensiune cu o tendinţă de ontologizare dogmatică a istoriei” 17 .
Există însă voci autorizate care se opun argumentat acestui fundamenta
lism canonic fără să cadă în anarhism sau indiferentism canonic, pledând
pentru o perspectivă autentic teologică nepolarizată, dincoace de orice cris
pări conservatoriste, dar şi de temerităţi liberale. Această poziţie reia şi pre
cizează viziunea teologică novatoare asupra canoanelor în Ortodoxia auten
tică, exprimată în două articole fundamentale din 1933 şi 1936 de tânărul
profesor de drept canonic de la Institutul „Saint-Serge” din Paris care era *
176
H. O hm e , „Zur Diskussion...”, p. 255.
pe atunci Nikolai Afanasiev. Plecând de la acuta criză canonică în care se

aflau comunităţile ortodoxe ruse din diasporă, divizate în jurisdicţii rivale,
Afanasiev iniţiase o reflecţie principială asupra sensului şi rolului canoanelor
în Ortodoxie, discutând într-o primă etapă relaţia dintre canoane şi conşti
inţa canonică177. Dacă în epocile liniştite, canonice în sens larg sunt de fapt
toate formele tradiţionale de manifestare a vieţii Bisericii, în perioadele de
criză devine canonic tot ceea ce corespunde canoanelor în sens strict. Pro
blema care se iveşte e însă aceea că nici formele existente ale vieţii biseri
ceşti, nici canoanele însele nu pot fi criteriul ultim şi ca atare nu pot fi abso
lutizate. Este limpede astfel că, rămânând aceeaşi în miezul ei dogmatic-
liturgic, viaţa Bisericii a cunoscut importante transformări, luând forme
diferite de-a lungul istoriei; diferenţele incontestabile care există, de exemplu,
între comunităţile harismatice pauline, ca aceea din Corint, şi Patriarhia
Moscovei de mai târziu, arată, pe de o parte, că viaţa Bisericii putea lua chiar
şi alte forme, iar, pe de altă parte, că aceste forme nu pot fi absolutizate.
Cum nu pot fi absolutizate nici canoanele, în primul rând fiindcă ele nu alcă
tuiesc un cod juridic complet (iar codificarea lor ca în Biserica Romano-
Catolică ar fi o inovaţie), apoi pentru că multe din ele nu mai sunt astăzi în
vigoare sau au fost schimbate în practică, şi, mai ales, pentru că sunt incom
plete. Şi, într-adevăr, canoanele vorbesc doar despre unele aspecte ale vieţii
bisericeşti fără a defini undeva principiile fundamentale ale ordinii biseri
ceşti; de exemplu: ele reglementează relaţiile dintre episcopi, preoţi şi dia
coni, şi dintre episcopi între ei, dar nu definesc nicăieri principiul ierarhic al
acestei ordini. Aceste principii fundamentale nu intră în domeniul legiferării
canonice, făcând parte din dogmatică, ceea ce distinge în mod esenţial nor
mele canonice de cele juridice. Altfel spus, canoanele nu definesc realităţile
esenţiale ale Bisericii şi, ca atare, conştiinţa canonică autentică este de fapt
tot una cu conştiinţa dogmatică, singurul criteriu corect şi autentic pentru
judecarea formelor canonice şi a canoanelor însele. De aceea, a pune semnul
egalităţii între canoane şi dogme, socotindu-le pe primele obligatorii şi ne-
schimbabile în acelaşi sens ca şi pe ultimele, e o confuzie teologică de pro
porţii. Dogmele însele sunt neschimbabile nu pe baza vreunui criteriu formal
(promulgarea lor de către sinoade sau receptarea lor de către Biserică, atât
proclamarea, cât şi receptarea lor fiind simple mărturii şi recunoaşteri so
lemne ale Adevărului revelat), ci ca întrupări ale unui Adevăr absolut etern.
Canoanele şi formele de existenţă ale Bisericii sunt astfel în acelaşi timp
neschimbabile şi schimbabile: neschimbabile în măsura în care exprimă un
177 „Kanonî i kanoniceskoe soznanie”, Put 39 (1933); versiunea franceză: „Les canons et
la conscience canonique”, Contacts 21 (1959), p. 112-127.
adevăr dogmatic peren, schimbabile însă în formele exterioare istorice, mereu

nedepline, în care întrupează acest adevăr.
Afanasiev şi-a extins apoi meditaţiile asupra caracterului neschimbător şi
vremelnic al canoanelor bisericeşti într-un articol special178. Canoanele sunt
văzute aici drept legătura între fiinţa tainică, dogmatică, a Bisericii şi formele
temporale ale vieţii bisericeşti. Ca atare, ele ţin de o lege nu numai divină,
nici simplu umană, ci de o lege divino-umană bazată pe faptul că în Hristos
Adevărul veşnic s-a întrupat în istorie. Conţinutul canoanelor nu este însă
însuşi Adevărul, ci modurile concrete de întrupare ale acestui Adevăr în
forme istorice date în viaţa Bisericii în spaţiu şi timp. întrucât sunt expresii
ale Adevărului revelat şi ale fiinţei Bisericii, canoanele sunt neschimbabile;
întrucât se referă la forme de manifestare ce ţin de o istorie în continuă miş
care şi schimbare, ele sunt în principiu schimbabile. De altfel, canoanele
sunt deplin efective numai atunci când au punct de sprijin în împrejurările
de viaţă pentru care au fost date; atunci când acestea dispar, ele fie cad în
desuetudine, fie sunt schimbate sau chiar înlocuite prin alte canoane noi.
Modificări apar chiar şi atunci când litera lor sau formele vechi la care ele se
referă se menţin, dar într-o altă interpretare, ceea ce duce de fapt la o nouă
normă într-o formă veche. Gândirea canonică autentic ortodoxă e aşadar
aceea care evită atât confuzia „monofizită”, cât şi separaţia „nestoriană”
între divin şi uman, între absolut şi relativ, între neschimbabil şi schimbabil,
între repetiţie şi invenţie. Dacă riscul „nestorianismului” canonic — ispita
Occidentului — este acela de a relativiza absolutul, reformând la nesfârşit
formele exterioare ale Bisericii, capcana „monofizismului” canonic — ten
taţia Orientului — e aceea de a absolutiza relativul prin repetarea mecanică
a trecutului cel mai apropiat, învestit drept tradiţie, confundând norma de
drept cu starea de fapt, canonicul cu datina sau cu un anumit trecut din is
toria Ortodoxiei. Or încercarea de a impune cu orice preţ norme canonice
atunci când împrejurările pentru care au fost date nu mai există, ca şi ispita
de a confunda ordinea canonică cu practicile şi datinile existente, de multe
ori deformări şi falsificări ale adevăratei tradiţii, sunt forme disperate de
a anula istoria şi a pune în paranteză conştiinţa canonică printr-un abuz de
voinţă instituţională, în care decizia umană se substituie adevăratei tradiţii
devenite tradiţionalism lipsit de transparenţă teologică. Hristos n-a dat legi,
nici canoane; au făcut-o însă apostolii şi urmaşii lor în virtutea puterii încre
dinţate lor de Domnul de a lega şi dezlega cele ce se întâmplă în Biserica Sa.
Multe din regulile şi prescripţiile apostolilor înşişi, chiar cuprinse în Noul
178 „Neizmennoe i vremennoe v ţerkovnîh kanonah”, Jivoie Predanie (Pravoslavnaia

Mîsl 3), Paris, 1936, p. 82-96; trad, engleză: „The Canons of the Church: Changeable or
Unchangeable”, St Vladimir’s Theological Quarterly 11 (1967), p. 54-68.
Testament, nu s-au menţinut mult timp. Biserica a rămas aceeaşi schim-

bându-se formele concrete de manifestare istorică, fiindcă esenţial era pentru
ea nu repetarea mecanică a unui trecut, chiar şi apostolic, sau aplicarea lui
mecanică la noi realităţi, ci fidelitatea faţă de adevăratul, primul şi unicul ei
Canon, cel mai important, dar nescris în nici o culegere de canoane, şi care e
cuprins în învăţătura dogmatică despre Biserică, extindere eshatologică şi
istorică a Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos Domnul. Dacă Biserica
a rămas în mod paradoxal aceeaşi schimbându-se, nu este deloc sigur că ră
mânând în aparenţă aceeaşi într-un sens formalist, exterior, ea nu se schimbă
şi se menţine în adevărata tradiţie vie. Prin simpla repetiţie exterioară a unor
forme tradiţionale, fără spiritul lor autentic, ia naştere o falsă tradiţie inerţială,
umană, care nu mai reflectă natura divino-umană a Bisericii lui Hristos; iar
prin afirmarea fundamentalistă a caracterului „dumnezeiesc” al canoanelor
se impune în Biserică de fapt viaţa umană a unei mentalităţi tradiţionaliste în
locul uneia divino-umane. Adevărata tradiţie nu se menţine vie nici numai
prin repetiţie mecanică stereotipă, nici numai prin invocare revoluţionară
(nici repetiţia, nici transformarea nu sunt în sine garanţii că nu se vor face
greşeli în Biserică, ci doar Duhul Sfânt Care atât aduce aminte, cât şi înno
ieşte); ea îşi păstrează vitalitatea atât prin conservare, cât şi prin creativitate,
ambele cerând însă discernământul permanent al Duhului pentru a sesiza
accentele impuse atât de manifestarea realităţii eterne, transistorice, a Bise
ricii, cât şi de întruparea şi adaptarea ei creativă în formele mereu noi ale
realităţii istorice. Fidelitatea absolută nu poate fi deci faţă dc trecut ca trecui,
ci doar faţă de adevărul mistico-dogmatic neschimbabil al Bisericii; în for
mele lui exterioare de întrupare, cuvântul dc ordine trebuie să fie creativita
tea, expresie a vitalităţii organismului eclezial capabil să-şi recepteze înnoitor
figura socială concretă, noile forme de existenţă istorică impunând Bisericii
din toate timpurile o operă canonică creatoare.
Această concepţie dinamică despre tradiţia canonică ortodoxă este afirmată
azi de canonistul ortodox american, preotul John H. Erickson, profesor la
St Vladimir’s Orthodox Theological Seminary, Crestwood, New York.
Denunţând într-un important studiu179 cele două răstălmăciri — legalistă şi
anarhistă — ale canoanelor, el arată că la baza lor stă de fapt o neînţelegere
mai profundă privitoare la însăşi natura ultimă a Bisericii: legaliştii văd în
ea o instituţie cu un cod de norme de drept divin uitând de comuniunea per
sonală cu Dumnezeu care e miezul ei mistic, iar anarhiştii pretind că în
numele acestei comuniuni pot ignora ca arbitrare normele şi instituţiile bise
riceşti. Adevărul este că Biserica nu este nici numai o societate autonomă,
179 „The Orthodox Canonical Tradition”, citat supra, n. 170.

nici numai o comuniune mistică, ci este în acelaşi timp comunitate şi comu

niune. Mai precis, Biserica este o comunitate, un Popor al lui Dumnezeu cu
ordine şi organizare specifice, pentru că este o comuniune mistică verticală
între umanitate şi Dumnezeu stabilită prin intermediul Misterului/Sacramen-
tului fundamental care este Iisus Hristos, Domnul slavei răstignit şi înviat, în
care se realizează comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt.
Altfel spus, toate structurile şi normele Bisericii derivă din natura ei de Corp
mistic al lui Hristos, de Templu al Duhului Sfânt şi Casă a Tatălui. Tot ce e
vizibil în Biserică ţine şi se referă în permanenţă la această realitate invizi
bilă care e Trupul tainic al lui Hristos, Fiul Tatălui plin de Duhul Sfânt ca
„nouă creaţie”, nouă umanitate transfigurată şi reconciliată (cf. Ga 6, 15-16;
3, 28). Această „nouă creaţie” în Hristos este, potrivit Apostolului Pavel,
„canonul” prim şi ultim al Bisericii, standardul şi etalonul absolut şi universal
care arată asemenea unui fir de plumb sau trestii „verticala” oricărei învăţă
turi, practici, acţiuni. Nu e vorba de o regulă pozitivă sau reglementare legală,
ci de un „îndreptar”, de un etalon absolut al corectitudinii în sens de vertica
litate. Hotărâtor este faptul că e vorba de un etalon dat, nu făcut („născut, nu
tocmit”), pe care nici apostolii, nici urmaşii lor nu-1 creează, ci-1 găsesc, îl
afirmă şi (re)formulează. De aceea, sinoadele n-au încercat să facă legi, ci să
găsească, să apere şi să formuleze canonul Bisericii transmis în Tradiţia ei
scripturistică, liturgică, morală. Primele hotărâri ale sinoadelor s-au numit
astfel „hotărâri” (horoi) în sens de „hotărniciri”, nu canoane, accentul căzând
pe „regula afirmată”; ulterior, sensul s-a deplasat legalist pe „afirmarea de
reguli”, „canoanele” ajungând să însemne reguli întocmite de un sinod sau
de o altă autoritate bisericească. Această deplasare de sens e un efect al me
tamorfozei suferite dc tradiţia canonică în Biserica devenită instituţie funda
mentală a noului Imperiu Roman încreştinat. Ordinea eclezială mulându-se
pe ordinea civilă, canoanele bisericeşti suferă acum atracţia legilor imperiale,
ajungându-se astfel la fuziunea dintre „nomos” şi „kanon” specifică dreptu
lui bizantin „nomocanonic”. Simbolul acestui sistem este vulturul bicefal
bizantin şi ţarist. Canoanele au ajuns să fie astfel înţelese ca legi specifice
promulgate de autorităţi bisericeşti, fiind interpretate şi aplicate în sens ana
log unor legi. S-a pierdut astfel sensul vechi al canonului Bisericii ca parte a
unei tradiţii absolute, transcendente, universale şi maximaliste. Distorsiunea
juridică a ecleziologiei alături de cea epistemică a revelaţiei sunt tentaţii per
manente, expresii şi produse ale „naturalizării” creştinismului, ale reducerii
registrului duhovnicesc transcendent la cel natural, imanent, atât în persoane,
cât şi în instituţii.
Rezultatul acestei „naturalizări” juridice a ecleziologiei poate fi observat
atât în Occidentul, cât şi în Orientul creştin, luând formele opuse, dar înrudite
136 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to l ic
prin acelaşi instituţionalism şi naturalism, ale papalităţii şi autocefalismelor

patriarhale. Aşa cum arăta în 1960 preotul profesor Alexander Schmemann180,
deficitele conştiinţei ecleziologice în Răsărit vin din identificarea naturalistă
a Bisericii cu statul şi cu naţiunea: „simfonismul” imperial teocratic bizantin
şi „naţionalismul” religios postbizantin autocefalist sunt două maladii ecle
ziologice „tragice”. Integrându-se şi asimilându-se structurilor administrative
ale Imperiului constantinian, Biserica s-a juridizat şi birocratizat şi a devenit
dintr-un organism sacramental-euharistic tot mai mult o instituţie juridică cu
organe de „putere” bisericească — episcopi, mitropoliţi, sinoade — concen
trate în puterea centrală supremă a patriarhului şi sinodului său permanent,
echivalenţe mistice ale puterii supreme de stat a bazileului şi consiliului său
imperial. „Simfonia” teocratică a acestui etatism bicefal imperialo-patriarhal
— împotriva căreia n-a încetat să protesteze tacit ori profetic monahismul
harismatic — a reprezentat triumful în varianta bizantină a aceleiaşi ecle-
ziologii universaliste juridice care în Occident a luat forma monarhiei papale
monocefale şi a imperialismului papocezarist. Efectul comun, evident în
cursul Evului Mediu, a fost în ambele emisfere ale creştinătăţii: transforma
rea diecezelor în unităţi administrative de tip birocratic controlate de centre
de putere juridice abstracte şi îndepărtate; diviziunile tragice dintre episcopi
şi preoţi, dintre cler şi laici, dintre ierarhie şi monahi, dintre instituţia biseri
cească şi masele tăcute (care se vor revolta odată cu apariţia Reformei).
După căderea Constantinopolului, odată cu apariţia monarhiilor şi a statelor
naţionale ortodoxe modeme, etatismului i s-a adăugat naţionalismul religios.
Bisericile devenind organisme tot mai naţionale, pierzându-şi în mod core
lativ catolicitatea sacramental-eshatologică în favoarea parţializărilor şi
izolaţionalismelor proprii naturalizărilor lor naţionaliste. Teocraţia bicefală
imperială unică s-a destrămat într-o serie de teocraţii naţionale rivale, a
căror expresie canonică a devenit autocefalismul; simbioză între naţionalism
şi etatism, acesta sancţionează ecleziologic diviziunea şi rivalitatea statelor
naţionale ortodoxe cu menţinerea statofiliei şi centralismului birocratic admi
nistrativ. Este menţinută astfel funesta eclipsare a catolicităţii sacramentale,
a naturii local-euharistice şi universal-eshatologice a Bisericii ca Trup mistic
al lui Hristos în Duhul Sfânt, „creaţie nouă”, reconciliată, unificată, transfi
gurată şi catolicizată, universalizată, în împărăţia eshatologică (nu naturală,
nici statală, nici naţională) a lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt.
180 ALEXANDER S c hm em ann , „The Idea of Primacy in Orthodox Ecclesiology” (1960),

in: The Primary o f Peter. Essays in Ecclesiology and Early Church, St Vladimir’s Semi
nary Press, 1992, p. 145-171, aici p. 166-169.
C a n o n u l şi c a n o a n e le c r e ş tin is m u lu i a p o s to lic 1 37
Unul din simptomele acestei crize ecleziologice perpetue — insistă subli

niază preotul profesor John H. Erickson — este divorţul dintre comunitate şi
comuniune; altfel spus, pseudomorfozele dimensiunii istorico-sociale şi a
celei eshatologice ale Bisericii devin evidente în conflictul latent între repre
zentanţii simbolici ai acestora pe tema înţelegerii adevărate a canoanelor:
episcopii legalişti şi etatizaţi, promotori ai unei Biserici implicate, sociale şi
naţionale, şi monahii diletanţi şi anarhici, adepţi ai unei mistici individuale
de tip evazionist. Pentru a depăşi această criză, cu toţii — episcopi, teologi,
monahi, laici — trebuie să reînvăţăm să citim în mod corect canoanele, nei
mitând nici legalismul şi etatismul canoniştilor bizantini clasici, nici juridis-
mul rigorist al „pidalioniştilor” sau arbitrariul adepţilor „economiei” pasto
rale, ambele la fel de discreţionare, ori anarhismul antinomist şi duplicitar al
majorităţii indiferente. Regula de lectură autentică a tradiţiei canonice a Bi
sericii e aşadar aceea de a o vedea în acelaşi timp pe fundalul istoriei care
le-a provocat, fără a cădea însă în relativismul istorisi dar, mai ales, dincolo
de „canoane” şi de orice „drept canonic” fatalmente limitative, în lumina
„Canonului” nescris ultim şi absolut care e „creaţia nouă” în Hristos, aşa cum
proceda Biserica primară. Doar astfel — depăşind distorsiunile legaliste şi
anarhiste — putem descoperi aici în permanenţă acele structuri şi norme
conforme cu natura sacramental-mistică a Bisericii de Trup al lui Hristos
plin de Duhul Sfânt.
Revenirea la adevăratul Canon mistagogic al Bisericii
Pentru a regăsi odată cu canoanele şi conştiinţa canonică împreună cu în

treaga bogăţie a tradiţiei canonice a Bisericii este aşadar vital, pe lângă de
păşirea distorsiunii ei epistemice sau juridice, şi refuzul sărăcirii acesteia. Se
poate ieşi din acest impas atât recuperând polivalenţa semnificaţiilor „Cano
nului” ultim al Bisericii care e Iisus Hristos, Domnul răstignit şi înviat îm
preună cu creaţia nouă, cât şi revenind la plurivalenţa originară a noţiunii de
„canon” în Biserica veche. Profunzimile „Canonului” prin excelenţă al Bise
ricii, Care, potrivit Apostolului Pavel (Ga 6, 12-15; 3, 26-28), este misterul
lui Iisus Hristos, Domnul răstignit şi preamărit, Capul creaţiei cele noi prin
Biserică Trupul Său mistic/sacramental ni le dezvăluite într-un mod exem
plar Sfântul Maxim Mărturisitorul ( t 662) în comentariile lui mistagogice la
Liturghia Bisericii181 şi la Rugăciunea Domnului („Tatăl nostru”) 182. Atât
dispoziţia spaţială a bisericii ca locaş liturgic, ca templu alcătuit din navă,
181 Mystagogia, PG 91,657-718.

182 PG 90, 871-910.
sanctuar şi altar — care corespund structurilor fundamentale ale cosmosului

(pământ, cer, Dumnezeu), ale omului (trup, suflet, minte) şi acţiunilor sale
(practică, contemplativă, mistică), precum şi ale revelaţiei (Vechiul Testa
ment, Noul Testament, împărăţia eshatologică) — , cât şi succesiunea tem
porală a riturilor Liturghiei Cuvântului şi Euharistiei (icoane mobile ale celor
două Parusii ale lui Hristos şi ale urcuşului credinciosului de la neştiinţă
şi patimi la purificare, contemplare, unificare, unire cu îngerii, înfiere şi în-
dumnezeire), evidenţiază faptul că Biserica există pentru a activa unificarea
întregii creaţii. Prin toate modurile (tropoi) ei concrete de manifestare litur-
gico-sacramentală, Biserica este o icoană (eikon) şi întipărire (typos) ale lui
Dumnezeu însuşi, desfăşurând prin imitaţie (kata mimesin) aceeaşi acţiune
(energeia) cu El. Aşa cum Dumnezeu Creatorul a toate unifică în providenţa
Sa toate creaturile diverse prin relaţia lor unică cu El ca Pantocrator, tot
aşa şi Biserica acţionează asupra tuturor oamenilor (bărbaţi, femei, copii)
divizaţi prin limbă, meserii, caractere, ştiinţă şi demnităţi, recreându-i şi
renăscându-i sacramental şi duhovniceşte (misteric şi mistic) şi dându-le o
formă unică (miau morphen) şi apelativ unic: calitatea de a fi şi de a se numi
(creştini) plecând de la Hristos; harul şi puterea unică, simplă şi indivizibilă,
a credinţei îi fac, deşi diferiţi, să aibă o unică inimă şi un unic suflet (FA
4, 32) şi să alcătuiască cu toată diversitatea lor un unic Corp al unui unic Cap
Hristos, în Care nu mai e nici masculin, nici feminin, nici iudeu, nici clin.
nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici slav, nici om
liber, ci El este toate şi în toate (Ga 3, 28). O aprofundare complementară a
temei pauline a „formei” canonice a creştinismului, formă a creaţiei noi a
împărăţiei lui Dumnezeu, e oferită de Sfântul Maxim plecând şi de la expli
carea celor şapte mistere cuprinse în rugăciunea „Tatăl nostru”. Veritabilă
sinteză a creştinismului în esenţa lui eshatologic-duhovnicească, Rugăciunea
Domnului revelează pe Dumnezeu în Treime (theologia), înfierea oamenilor
prin har, egalitatea lor de cinstire cu îngerii prin facerea voii lui Dumnezeu,
împărtăşirea lor de Viaţa/Pâinea veşnică, împăcarea firii umane cu ea însăşi
prin iertare, desfiinţarea legii păcatului prin biruinţa ispitelor şi surparea pu
terii celui rău prin răbdarea încercărilor/persecuţiilor. Adresarea „Tatăl nos
tru” e o revelarea tainică a lui Dumnezeu în El însuşi, pentru că Numele
fiinţial al Tatălui, care trebuie sfinţit, este Fiul Său, iar împărăţia fiinţială a
Lui, care trebuie să vină la noi, este Duhul Său Sfânt. Dumnezeu, Care e
veşnic Tată în Sine însuşi ca Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului,
devine şi Tată al nostru creându-ne ca natură şi recreându-ne/născându-ne
prin har. Creştinii răspund la această revelare supremă a Paternităţii divine,
trinitare şi mântuitoare, printr-o viaţă de fii adoptivi ai lui Dumnezeu în care
prin sfinţenie îi imită pe pământ pe îngerii din cer, depăşind astfel ruptura
introdusă între cer şi pământ de căderea în păcate, şi făcând astfel din toate o
împărăţie a lui Dumnezeu. întrucât această împărăţie este a lui Hristos, în ea
nu intră decât cel ce poartă înscrisă, gravată, în sine însuşi forma (charakter,
morphosis) împăratului Hristos Cel înfrânat, blând şi smerit cu inima, care
este totodată forma împărăţiei fără început Care e Duhul Sfânt. în forma
canonică a creştinismului şi verticala creştinismului autentic nu mai există
nici violenţă, nici concupiscenţă („nici masculin, nici feminin”), ci doar vir
tutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, nici politeismul păgân, nici monoteismul
iudaic („nici elin, nici iudeu”), ci Unimea-Treime, nici amputarea, nici divi
nizarea creatului („nici circumcizie, nici necircumcizie”), nici autodivizarea
naturii umane prin invazii şi ucideri („nici barbar, nici scit”), nici divizarea
socială a egalităţii naturii umane prin inegalităţi sociale şi tiranii („nici sclav,
nici om liber”), ci există doar înfrânarea, blândeţea şi smerenia care duc
mintea la unirea cu Dumnezeu prin împărtăşirea prin înţelepciune şi rugă
ciune de Pâinea Vieţii nemuritoare.
Canon şi canoane — unitate în diversitate
Mister multidimensional. Forma Canonică eshatologică a creştinismului se

refractă inevitabil în viaţa şi limbajul Bisericii într-o polisemie ireductibilă
la sensurile cele mai utilizate actualmente ale termenului „canon”: acelea de
hotărâre sinodală şi prescripţie penitenţială. „Canon”183 desemnează astfel nu
doar numărul de rugăciuni, psalmi ori închinăciuni zilnice fixat de duhovnic
pentru un monah sau un penitent. „Canon” este în Ortodoxie şi numele unei
forme muzicale şi poetice tipice imnografiei bizantine, desemnând poemul
imnografic în nouă ode în cinstea unei sărbători sau sfânt ce se rosteşte sau
cântă în cadrul laudelor dimineţii din fiecare zi. (în muzica occidentală „ca
non” este şi numele unei forme muzicale specifice.) „Canon” este în Biserica
latină numele rezervat în ritul roman marii rugăciuni euharistice din inima
Liturghiei (Canon Missae), rugăciune numită în Răsărit „anaforâ”. „Canon”
înseamnă în uzul grec antic exactitate, normă, criteriu, regulă, dar şi regula
ritate — şi de aici liste şi tabele canonice astronomice, istorice. în spaţiul
creştin avem astfel „canoane” sau tabele pascale, cronologice şi liste sau
cataloage de clerici „canonici” şi, începând din secolul IV, la Atanasie cel
Mare, dar mai ales la Augustin, liste cu cărţi biblice canonice şi Scriptura ca
un „canon biblic”. Sens care s-a adăugat uzului mai vechi (secolele II—III)
de „canon/regulă a adevărului” sau „a credinţei”.
183 Grecescul kanon derivă din semiticul qaneh, „trestie” de m ăsurat, care apare în
Iezechiel40, 3. 5-8; 42, 16-19.
14 0 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
Autodefinirea canonică a Bisericii vechi plecând de la Evanghelie

Plecând de la Apostolul Pavel, această polisemie esenţială a „canonului”
în uzul Bisericii s-a constituit în mod treptat, perioada decisivă fiind cea a
crizelor secolului II când, cu ajutorul „canonului”, a avut loc „autodefinirea”
Bisericii concentrată în jurul Evangheliei şi a tradiţiei apostolice184. Faptul
era recunoscut încă din secolul XIX de reprezentanţii germani ai istoriei
dogmelor. Astfel, în 1885, Adolf von Hamack (1851-1930) susţinea185 că în
secolul II a avut loc transformarea decisivă a creştinismului dintr-o mişcare
harismatică evanghelică într-o Biserică de tip „catolic timpuriu” odată cu
adoptarea, împotriva pericolelor aduse de gnosticism, marcionism şi mon-
tanism, a triadei normelor canonice apostolice ale Bisericii, reprezentate de
regula de credinţă, de canonul biblic şi de ierarhia bisericească în succesiune
apostolică directă, rolul fundamental jucându-1 regula de credinţă186. Prin
aceasta ar fi început în Biserică dogmatizarea credinţei care, alături dc sacra-
mentalism, moralism şi instituţionalizarea juridică a ierarhiei, a contribuit la
elenizarea şi romanizarea Bisericii medievale, în care vor intra şi vor supra
vieţui instituţiile intelectuale şi statale ale imperiului greco-roman: şcolile
filozofice şi administraţia imperială. Teoriile lui Hamack au stârnit vii dis
pute atât la sfârşitul secolului XIX, cât şi în prima jumătate a secolului XX.
încercând să evite schema purităţii originare semitice falsificată prin clcni-
zare, teologii au încercat să dea definiţii ale istoriei Bisericii din punct de
vedere teologic: ce anume este în ultimă instanţă istoria Bisericii? Dacă
pentru luteranul Gerhard Ebeling (1946) ea este istoria explicării Scripturii,
pentru romano-catolicul Hubert Jedin (1962) este istoria instituţiei sacra
mentale întemeiate de Hristos şi condusă de Duhul Sfânt prin apostoli şi
urmaşii lor.
Problema este însă că atât Scriptura, cât şi structurile instituţionale s-au
fixat şi impus în forma lor normativă abia în secolul II, ba chiar în a doua
jumătate a acestui veac. Iar decisivă a fost nu atât confruntarea cu gnosticis
mul, ci în primul rând separaţia dintre Biserică şi Sinagogă care s-a produs
pe fondul crizei apocaliptice marcate de anii ’6 0 -’70 d. Hr. Acum are loc
184 Cum arată într-un important studiu profesorul şi episcopul luteran G eorg K retschmar
(n. 1925), „Die «Selbstdefmition» der Kirche im 2. Jahrhundert als Sammlung um das
apostolische Evangelium”, în: Communio Sanctorum. Einheit der Christen-Einheil der Kir
che. FestschriflJur Bischof P.-W. Scheele, Wiirzburg, 1998, p. 105-131.
185ADOLF von Harnack , Lehrbuch der Dogmengeschichte, 3 voi., 1886-1889.
186 Ulterior, luteranii Gerhard Ebeling şi Hans von Campenhausen vor susţine că norma
ar fi doar Biblia, regula de credinţă şi ierarhia în succesiune apostolică apărând doar pentru
a împiedica abuzul de Scriptură şi riscând să acopere şi să detroneze Scriptura din rolul de
normă şi instanţă critică atât faţă de dogmă, cât şi faţă de ierarhia.
atât risipirea comunităţii apostolice originare din Ierusalim şi mutarea cen

trului creştinismului la Roma, unde mor martiric Apostolii Petru şi Pavel,
cât şi distrugerea Ierusalimului şi a celui de-al doilea Templu al lui Israel.
Atât creştinii, cât şi iudeii au fost puşi, după anul 70, în faţa necesităţii de a
da un răspuns la întrebări cruciale: ce rămâne din iudaism şi cum se conti
nuă el după dispariţia Templului? cum se continuă propovăduirea Evanghe
liei şi viaţa comunităţilor creştine în condiţiile întârzierii celei de-a Doua
Veniri a lui Hristos şi a dispariţiei fizice a apostolilor? Au avut loc în paralel
două procese de „autodefinire” prin concentrare pe esenţialul şi normativul
fiecăreia din cele două comunităţi acum rivale. Iudeii s-au reconstituit ca
adunare (Sinagogă) în jurul Torei lui Moise, în interpretarea rabinilor farisei
(singurii supravieţuitori, toate celelalte partide religioase — saducheii, ese-
nienii, zeloţii — dispărând în catastrofa anului 70). Sub protecţia autorităţilor
romane, rabinii reconstituie sanhedrinul şi o organizare centralizată în jurul
instituţiei patriarhatului; în interiorul noilor şcoli rabinice are lor fixarea ca
nonului scripturistic, precum şi a tradiţiei interpretative cuprinse în „halaka”
codificată în „mishna”, amplificată în cele două gigantice Talmuduri (de la
Babilon şi de la Ierusalim). Simultan are loc şi autodefinirea comunităţii
iudaice ca popor al lui Dumnezeu bazat strict pe legătura de sânge a copiilor
lui Avraam şi pe legământul cu Dumnezeu încheiat de Moise pe Sinai în
jurul revelaţiei monoteismului strict al Torei. Toţi cei care nu acceptau
această autodefinire restrictivă sunt excluşi din sinagogă ca eretici şi apostaţi
{minim) printr-o excomunicare specială inclusă ca blestem în rugăciunea
zilnică solemnă a celor optsprezece Binecuvântări. Excluşi din sinagogi ca
apostaţi şi eretici „nazorei” (nolsrim), creştinii au fost obligaţi să se autode
finească şi ei în jurul esenţialului lor — iar acesta era Hristos Domnul, răs
tignit şi preamărit, şi Evanghelia Lui transmisă prin predica apostolilor —
ca Popor mesianic şi universal al lui Dumnezeu, liber de legătura de sânge
cu Avraam şi de legământul vechi cu Moise, dar obligat faţă de Noul Legă
mânt încheiat de Dumnezeu în Crucea-înviere a lui Iisus Hristos Domnul şi
perpetuat liturgic prin proclamarea predicii apostolilor şi celebrarea memo
rialului euharistie al Pătimirii-înviere.
Dacă iudaismul de după anul 70 a fost definit de erudiţii rabinici care au
unificat, definit şi fixat juridic norma de interpretare a Torei în Mishna/Tal-
mud, pe care au impus-o sinagogilor excluzându-i din ea pe dizidenţi, creş
tinismul apostolic s-a constituit încă de la început prin recunoaşterile reci
proce ale diverselor predici, minuni şi comunităţi dezvoltate de principalii
apostoli: Iacob, Ioan, Pavel şi Petru, toţi martori ai învierii şi fideli faţă de
„predania Evangheliei” (7 Co 15, 1-8), ca integrarea sinodal-consensuală a
pluralităţii şi diversităţii mişcărilor şi misiunilor apostolice, integrare care va
lua apoi forma normativă a canonului Noului Testament. Biblia creştină în
săşi, ca unitate canonică între Noul Testament apostolic şi Vechiul Testament
iudaic, e un răspuns la relaţia dialectică esenţială între Israel şi Biserică pe
fondul precizării raportului dogmatic hotărâtor dintre creaţie şi mântuire,
dintre Tatăl şi Fiul în Duhul, tema centrală a canonului sau regulii adevărului
sau credinţei apostolice, iar canonul episcopatului în succesiune apostolică e
răspunsul liturgic-euharistic la structurarea poporului eshatologic şi universal
al lui Dumnezeu condus de Duhul Sfânt. La capătul tuturor provocărilor
aduse de diversele radicalizări heterodoxe curentelor creştinismului aposto
lic în mişcările eretice ale ebionismului, marcionismului şi gnosticismelor,
precum şi montanismului, sfârşitul secolului II şi începutului secolului III ne
arată Biserica una, sfântă, apostolică, ortodoxă şi catholică (toţi aceşti ter
meni fiind sinonimi în epocă), autodefinită drept comuniunea comunităţilor
care decid, prin consens, recunoaştere şi receptare reciprocă permanentă,
să stea sub călăuzirea Duhului Sfânt în Adevărul apostolic dat în Scripturi,
în regula de credinţă şi în episcopat, în succesiune apostolică. Aceste nor-
me/canoane apostolice sunt identificate, precizate şi receptate prin consens de
episcopi, dar şi de comunităţi în întregimea lor nu ca o suită dc norme/ca-
noane izolate, ci ca o recunoaştere în toate acestea a prezenţei Normei/Cano-
nului prim şi absolut reprezentat de Iisus Hristos, Domnul răstignit şi înviat,
concentrat în Evanghelia Lui apostolică: Evanghelia e pusă deschisă peste
capul celui hirotonit episcop şi tot Evanghelia deschisă va fi ulterior întro-
nizată solemn în mijlocul tuturor Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Apostolic
din Ierusalim din 49-50 d. Hr. a oferit pentru totdeauna Bisericii apostolice
modelul de recunoaştere reciprocă a comunităţilor şi tradiţiilor lor prin con
sensul în Evanghelia lui Hristos sub călăuzirea Duhului Sfânt, în acelaşi timp
Duhul Adevărului şi Duhul comuniunii.
V. Canonul biblic
Structura Bibliilor în circulaţie actuală
Orice cititor interesat în cunoaşterea Bibliei află cu uimire că nu există o
singură Biblie în uz la toţi creştinii, ci că, atât în ce priveşte ordinea cărţilor
biblice, cât şi textul însuşi, există diferenţe importante nu numai între Biblia
ebraică a iudaismului rabinic al sinagogii, dar şi între Bibliile celor trei mari
confesiuni creştine — pentru că există o Biblie ortodoxă, una romano-cato-
lică şi alta protestantă — , ba chiar şi între diversele ediţii de traduceri publi
cate de-a lungul timpului în cadrul diverselor Biserici. Dacă în ce priveşte
Noul Testament domneşte unanimitatea — toate ediţiile cuprinzând 27 de
143
cărţi: 4 Evanghelii: după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor,

14 Epistole Pauline, 7 Epistole Catholice (1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale
lui Ioan, 1 a lui Iuda) şi Apocalipsa — , varietatea în ce priveşte Vechiul
Testament este deconcertantă:
B ib l ia e b r a i c ă 187 grupează în mod tradiţional scripturile ebraice în aşa-

numitul TaNaK (prescurtare de la Tora-Neviim-u-Ketuvim = Lege-Profeţi-
şi-Scrieri):
Legea (Tora) lui Moise în cinci cărţi (Pentateuh): Facerea, Ieşirea, Levi-
ticul, Numerii, Deuteronomul;
Profeţii (Neviim) anteriori: Iosua, Judecătorii, 1-2 Samuel, 1-2 Regi;
Profeţii posteriori: profeţii mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel + 12 profeţi mici:
Osea, Ioil, Amos, Obadia, lona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Haggai,
Zaharia, Maleahi;
Scrierile (Ketuvim): Psalmii (150), Proverbele, Iov, Cântarea Cântărilor,
Rut, Plângerile lui Ieremia, Eccleziastul, Estera, Daniel, Ezdra-Neemia,
1-2 Cronici.
Biblia ortodoxă bazată pe traducerea greacă a celor Şaptezeci de înţelepţi, iswrr

aşa-numita Septuaginta]m\ grupează cărţile în patru secţiuni:
Pentateuhul lui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul;
Cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-4 împăraţi (= 1-2 Samuel +
1-2 Regi), 1-2 Paralipomene („cele ce lipsesc” [din Cărţile împăraţilor] =
1-2 Cronici), 1 Ezdra (= 2 Ezdra în Biblia slavonă sau 3 Ezdra în Vulgata
latină; carte apocrifa), 2 Ezdra (= Ezdra + Neemia), Estera (cu şase adao
suri), Iudita, Tobit, 1-4 Macabei;
Cărţile poetico-sapienţiale (didactice): Psalmii (150 + 1), Proverbele,
Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, înţelepciunea lui Solomon, înţelep
ciunea lui Sirah;
Cărţile profetice: 12 profeţi mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, lona,
Naum, Avacum, Sofronie, Agheu, Zaharia, Malachie, şi 3 profeţi mari cu
adaosuri: Isaia, Ieremia + Baruh, Plângerile şi Epistola lui Ieremia, Ieze
chiel, Daniel + Rugăciunea lui Azaria şi Cântarea celor trei tineri, Istoria
Susanei şi Bel şi balaurul;
Apendice: 18 psalmi ai lui Solomon, 9 ode biblice, Rugăciunea lui Manase.187
187 Biblia Hebraica Stuttgartensia, ed. critică R. Kittel, 1905-1906; K. Elliger / W. Rudolph,
Stuttgart, 1967-1977.
188 Septuaginta, ed. critică H. B. Swete, 1887-1894; ed. definitivă Academia din Gottin
gen din 1926 pe fascicole în curs de finalizare; ed. preliminară A. Rahlfs, Stuttgart, 1935.
14 4 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to l ic
B ib l ia r o m a n o - c a t o l ic ă , bazată pe traducerea latină Vulgata realizată de

Ieronim între 382-405 după textul ebraic cu revizuirea celorlalte traduceri
latine după cărţile cu original grec şi cu prologuri la fiecare carte (traducere
oficializată în 1546 de Conciliul Tridentin189), are o grupare a cărţilor simi
lară în mare, deşi cu unele diferenţe, cu aceea a Septuagintei greceşti:
Pentateuhul lui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul:
Cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-2 Samuel, 1-2 Regi, 1-2 Cro
nici, Ezdra + Neemia, Tobit, Iudita, Estera (cu adaosurile din Septuaginta),
1-2 Macabei;
Cărţile poetico-sapienţiale: Iov, Psalmii (150), Proverbele, Eccleziastul,
Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Sirah;
Cărţile profetice: 4 profeţi mari: Isaia, Ieremia + Plângerile şi Baruh,
Iezechiel, Daniel + Rugăciunea lui Azaria, Cântarea celor trei tineri, Istoria
Susanei şi Bel şi balaurul, şi 12 profeţi mici de la Osea la Maleahi;
Apendice: Psalmul 151, Rugăciunea lui Manase, 3 Ezdra (= 1 Ezdra în
Septuaginta) şi 4 Ezdra (carte apocrifă).
B ib l iil e p r o t e s t a n t e , traduse după textul ebraic, exclud strict „apocrifele”,

dar menţin gruparea cărţilor din Vulgata:
Pentateuhul lui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul:
Cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-2 Samuel, 1-2 Regi, 1-2 Cro
nici, Ezdra + Neemia, Tobit şi Estera;
Cărţile didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul şi Cânta
rea Cântărilor;
Cărţile profetice: 4 profeţi mari: Isaia, Ieremia + Plângerile, Iezechiel,
Daniel, şi 12 profeţi mici de la Osea la Maleahi.
La cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament se adaugă cele 27 de cărţi ale
Noului Testament, Bibliile protestante prezentând constant un număr de 66 de
cărţi canonice.
B ib l iil e r o m â n e ş t i : Primele două traduceri făcute după Septuaginta gre

cească — Biblia de la Bucureşti, 1688 (reed. 1988), unde Vechiul Testament
a fost tradus după ediţia Septuagintei de la Frankfurt din 1597 de spătarul
Nicolae [Milescu], şi Biblia de la Blaj, 1795 (reed. 2000), tradusă după ediţia
Septuagintei de la Franeker din 1709 de ieromonahul Samuil Micu — au un
plan aproape identic. Ele menţin structura: Pentateuh — cărţi istorice — cărţi
189 Biblia Sacra Vulgata, ed. 1592 „Clementina”; ed. critică la Vatican din 1926 în curs de
elaborare; ed. preliminară R. Weber, Stuttgart, 1969. Versiuni modeme: Bible de Jérusalem
şi New American Bible.
didactico-poetice — cărţi profetice (însă în ordinea 4 profeţi mari: Isaia,

Ieremia + Plângerile, Iezechiel, Daniel, + cei 12 profeţi mici). întrucât
Septuaginta din 1597 era o ediţie protestantă, ea departajează strict cărţile
numai în canonul grec al Septuagintei, nu şi în canonul ebraic într-o secţiune
de „Apocrifa” care separă „Testamentul Vechi” (39 de cărţi) de „Testamen
tul Nou” (27 de cărţi) şi cuprinde în devălmăşie: Psalmul 151, Tobit, Iudita,
Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri („coconi”), 3 Ezdra,
înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Istoria Susanei, Despre
Bel şi balaur, 1-3 Macabei şi „Iosip" (= 4 Macabei), la care Samuil Micu
adaugă Rugăciunea lui Manase. Cu singura excepţie a cărţii lui „ lo sif”
{4 Macabei; care inserează într-un panegiric al martirilor Macabei un tratat
filozofic „despre raţiunea dominantă”), carte publicată doar în ediţiile din 1688
şi 1795, toate Bibliile ortodoxe româneşti apărute în secolele XIX şi XX
menţin aceeaşi dispoziţie de inspiraţie protestantă: Vechiul Testament —
Apocrife — Noul Testament, cu singura deosebire că în ediţiile din 1914
şi 1988 dispare orice fel de demarcaţie între cărţile canonice ale Vechiului
Testament şi cele apocrife (atât în text, cât şi la cuprins trecându-se fără nici
un avertisment de la Maleahi la Tobit), în timp ce ediţia din 1968 împarte
cărţile Vechiului Testament în „A. Cărţi canonice” (39, de la Facere la
Maleahi) şi „B. Cărţi şi fragmente necanonice” (14, de la Tobit la Rugăciu
nea lui Manase), urmată fiind de ediţia jubiliară din 2001, care le grupează ^
şi ea în acelaşi mod în „cărţi canonice” şi „cărţi necanonice”.
Prestigiul unic al Bibliei de la Bucureşti (1688) a determinat astfel dispo
ziţia cărţilor Vechiului Testament în toate ediţiile ei ortodoxe (precum şi în
cea greco-catolică de la Blaj, 1795) până astăzi. Realizatorii lor nu par să fi
sesizat originea protestantă a diviziunii cărţilor Vechiului Testament în „ca
nonice” (cele 39 cu original ebraic) şi „apocrife” în terminologia protestantă
sau „deuterocanonice” în terminologia romano-catolică post-tridentină (cele
14-16 cărţi prezente doar în text grec în colecţia Septuagintei). (Cărţile re
dactate în perioada inter-testamentară, în intervalul dintre secolele III î. Hr. -
II d. Hr., şi care n-au fost incluse nici în TaNaK-ul ebraic, nici în Septua
ginta, sunt numite „pseudoepigrafe” de savanţii protestanţi şi „apocrife” de
savanţii romano-catolici.) Aşa cum a arătat regretatul academician Virgil
Cândea190, spătarul Nicolae Milescu (1636-1708), primul traducător al
Vechiului Testament, a executat traducerea în 1661-1664 la Constantinopol,
luând drept bază ediţia protestantă a Septuagintei apărută la Frankfurt în
190 V ir g il C â n d ea , „Nicolae Milescu şi traducerea integrală a Vechiului testam ent”

[1963], în: Raţiunea dominanţă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca,
1979, p. 106-171.
1597; revizuită, traducerea spătarului a stat la baza Bibliei de la Bucureşti.

Nefiind carte de cult, prima Biblie românească a fost rezultatul iniţiativei şi
eforturilor unor intelectuali umanişti laici, susţinuţi de domnitorul Şerban
Cantacuzino. Doar aşa se explică faptul că, atât prin diviziunea protestantă
între cărţi canonice şi „apocrife”, cât şi prin insistenţa tot de origine protes
tantă din prefaţă pe obligativitatea citirii Bibliei de toţi creştinii, mici şi mari,
ediţia contravenea explicit „Mărturisirii” de credinţă antiprotestante a patri
arhului Dositei al Ierusalimului („Scutul Ortodoxiei”) aprobată de Sinodul
de la Ierusalim din 1672, şi care respinge categoric diviziunea protestantă
în cărţi canonice — cărţi apocrife („pe acestea toate numite fără înţelegere
apocrife noi le socotim canonice”) şi interzice explicit citirea Bibliei de toţi
(„să nu fie citită de toţi, ci numai de cei ce cunosc cercetarea cuvenită ei”).
Bibliile ortodoxe româneşti au avut la bază, până în 1936, versiunea greacă
a Septuagintei, dar de la început şi până azi cărţile Vechiului Testament sunt
grupate în mod protestant. Traducerile au fost în esenţă două: prima, cea a
spătarului Nicolae, revizuită de fraţii Greceanu pentru Biblia dc la Bucu
reşti, 1688, fiind înlocuită practic în toate ediţiile de până în 1914 (Sankt
Peterburg, 1819; Buzău, 1854-1856; Sibiu, 1856-1858; Bucureşti, 1914)
de marea traducere a lui Samuil Micu aflată la baza celei de-a doua Biblii
româneşti: Biblia de la Blaj, 1795 (care însă a menţinut riguros în planul ei
gruparea protestantă a cărţilor Septuagintei din 1597, aflată la baza Bibliei
din 1688). Secolul XIX a adus cu sine eforturile de a edita o nouă Biblie
românească sub egida „Societăţii biblice britanice şi pentru străinătate";
organism interdenominaţional protestant, aceasta va impune în toate Bibliile
editate sub egida ei canonul protestant (ebraic) fără „apocrife”, care dispar
astfel din cele trei ediţii de referinţă ale „Societăţii biblice britanice": Biblia
de la Iaşi, 1874, Biblia Nitzulescu din 1908 (realizate ambele cu participări
ortodoxe declarate sau anonime) şi, în fine, Biblia protestantizantă a lui
Comilescu din 1923. Pentru a contracara, chipurile, propaganda cultelor neo-
protestante care utilizau Biblia Comilescu, în 1936 sub egida Sfântului Sinod
se publică o nouă ediţie a Bibliei româneşti realizată de preoţii profesori
Gala Galaction, Vasile Radu şi de arhiereul Nicodim Munteanu, în care tra
ducerea textului grec al Septuagintei e confruntată şi revizuită după textul
ebraic!; ca în 1938 sub egida „Fundaţiilor Regale” să apară o Biblie compo
zită, realizată exclusiv după originalul ebraic pentru Vechiul Testament şi după
originalul grec pentru Noul Testament de aceiaşi erudiţi Gala Galaction şi
Vasile Radu. Toate Bibliile sinodale ulterioare (din 1968, 1975, 1982, 1988)
n-au fost decât reluări cu revizuiri ale versiunii „hibride” din 1936. Abia
ediţia jubiliară sinodală din 2001 revine deliberat la matcă, editând o „ver
siune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli”. Pres

tigiul enorm al Bibliei fondatoare din 1688 a făcut însă ca şi ediţia jubiliară
din 2001 să menţină, paradoxal, pentru Vechiul Testament ortodox aceeaşi
diviziune protestantă: cărţi „canonice — necanonice”, şi să nu regăsim în
arhitectura ei „canonul” sau lista cărţilor în ordinea Septuagintei creştinilor,
deloc lipsită de adâncă semnificaţie teologică.
Cele mai vechi codice biblice
Manuscrisele biblice cele mai vechi, scrierile Sfinţilor Părinţi şi hotărârile

unor sinoade ale Bisericii vechi atestă însă diverse liste de cărţi biblice
canonice cu o marjă de variabilitate şi extensibilitate necunoscute ca atare în
epoca modernă. E interesant astfel de urmărit ordinea şi cuprinsul celor mai
vechi manuscrise ale întregii Biblii greceşti, cuprinse în trei faimoase codice
scrise în caractere unciale:
Codex Sinaiticus ( n), secolul IV, a fost descoperit în biblioteca mănăstiri

Sfânta Ecaterina din Sinai de eruditul rus Constantin Tischendorf în 1844,
care, cu acordul monahilor, în 1859 l-a donat ţarului Rusiei; în 1933 a fost
vândut de guvernul sovietic bibliotecii Muzeului Britanic, unde se află astăzi.
A fost editat în facsimil în 4 volume în 1862. Este alcătuit din 346 de foi de
pergament scrise pe patru coloane a câte 48 de rânduri pe pagină, în caractere
greceşti unciale, fără spaţiu între cuvinte. A suferit mutilări severe în decur
sul istoriei, jumătate din Vechiul Testament, cărţile istorice de la Facere şi
până la Ezdra 9, 9, dispărând cu excepţia unor mici fragmente. S-a păstrat
sfârşitul cărţii Ezdra, Neemia, Estera, Tobit, Iudita, 1 şi 4 Macabei (nu însă
2 şi 3), Isaia, Ieremia + Plângerile, Ioil, Avdie, lona, Naum, Avacum, Sofo-
nie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea
Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Iov\ precum
şi Noul Testament complet de la Matei la Apocalipsă (cu deosebirea că
Epistolele Pauline apar după, nu înainte de Faptele Apostolilor, iar Epistola
către Evrei se află între 2 Tesaloniceni şi 1 Timoteî), Apocalipsa fiind urmată
de Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Herma incomplet.
Codex Alexandrinus (A), de la începutul secolului V, donat în 1621 de

patriarhul Alexandriei şi apoi ecumenic, Chirii Lukaris ( t 1638), regelui
Angliei, James I (1603-1625), din a cărui bibliotecă a intrat în 1757 în com
ponenţa nou-înfiinţatului Muzeu Britanic. A fost primul manuscris biblic
uncial cunoscut lumii ştiinţifice, fiind editat încă din 1707-1720 (ed. facsi-
milate în 1816-1828 şi, apoi 1879 şi 1881-1883). E compus dintr-un număr
14 8 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to l ic
de 773 de foi de pergament dintr-un total de 822 scrise pe două coloane a

câte 49 de rânduri în unciale greceşti, şi cuprinde: Pentateuhul, un prim gru
paj de cărţi istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-4 Regi, 1-2 Cronici, urmate
de cei 12 profeţi mici (Osea-Maleahi) şi cei 4 mari (Isaia, Ieremia + Baruh,
Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel cu adaosuri; după care urmează un
al doilea grupaj de cărţi istorice: Estera, Tobit, Iudita, 1-2 Ezdra, 1-4 Maca-
bei, urmate de cărţile poetico-didactice: 151 de Psalmi prefaţaţi de Epistola
lui Atanasie cel Mare către Marcellinus despre Psalmi şi un rezumat al con
ţinutului acestora făcut de Eusebiu, cele 9 Ode biblice, Iov, Proverbele,
Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah.
Noul Testament e păstrat integral (cu mici lacune din cauza unor foi dispă
rute), scrierile lui fiind dispuse în următoarea ordine: cele 4 Evanghelii,
Faptele Apostolilor, cele 7 Epistole Catholice (Iacob, Petru, Ioan, Iuda), cele
14 Epistole pauline cu Epistola către Evrei între 2 Tesaloniceni şi 1 Timotei;
după Epistolele Pastorale, mai exact după Filimon, urmează Apocalipsa, Co
dicele Alexandrin încheindu-se cu Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul.
Codex Vaticanus (B), din secolul IV, atestat în Biblioteca Apostolică a

Vaticanului din 1475, este cel mai bine păstrat şi cel mai important manu
scris existent al Bibliei greceşti. A fost folosit pentru ediţia Septuagintei de
là Roma din 1587. Textul complet a fost editat la Roma în 1858 de A. Mai
în 5 volume, şi încă o dată în 6 volume între 1869-1881 de C. Vercellone şi
J. Cozza; ed. facsimilate: Roma, 1889-1890, 5 volume, şi 1904-1906, 4 vo
lume. Conţine 759 de foi de pergament scrise pe câte trei coloane pe pagină
în unciale greceşti. Lipsesc însă primele 20 de foi cu primele 46 de capitole
din Facerea, alte 10 foi cu Psalmii 105, 27 - 137, 6, precum şi caietele finale
din Noul Testament. Ordinea cărţilor Vechiului Testament este cea clasică a
Septuagintei creştine: Pentateuhul; cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut,
1-4 Regi, 1-2 Cronici, 1-2 Ezdra (cărţile Macbeilor lipsesc cu totul); cărţile
poetico-didactice: Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor,
Iov, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita şi
Tobit; cei 12 profeţi mici (de la Osea la Maleahi) şi cei 4 profeţi mari: Isaia,
Ieremia (+ Baruh, Plângerile, Epistola), Iezechiel şi Daniel cu adaosuri.
Ordinea cărţilor din Noul Testament este: cele 4 Evanghelii, Faptele Aposto
lilor, cele 7 Epistole Catholice {Iacob, Petru, Ioan, Iuda) şi Epistolele Pau
line: Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1-2 Te
saloniceni, Evrei, textul întrerupându-se la cap. 9, 14, caietele cu Epistolele
Pastorale, Apocalipsa şi poate şi Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul
fiind pierdute.
149
Liste patristice şi sinodale de cărţi canonice ale Scripturii
Liste ale cărţilor biblice avem în Răsărit de la Meliton (a doua jumătate a

secolului II), Origen (f 253)19', de la Atanasie cel Mare (f 373)191192, Chirii
al Ierusalimului ( | 394)193, Epifanie al Salaminiei (f 403)194, Grigorie din
Nazianz ( | 390)195 şi Amfilohiu al Iconiului (f 396)196; iar în Apus de la
Ieronim, Rufin şi Augustin197, toţi în jurul anului 395.
Cea mai veche listă cu scrierile Noului Testament este cuprinsă în aşa-nu-
mitul „Canon Muratorian”. în anii ’30 ai secolului XVIII, eruditul italian
Ludovico Muratori a descoperit în biblioteca Ambroziana din Milano, într-un
manuscris din secolul VIII, o foaie cu un text incomplet la început şi la sfâr
şit, scris într-o latină plină de greşeli ortografice şi gramaticale şi datat în a
doua jumătate a secolului II. Cele 85 de rânduri păstrate reprezintă o listă
comentată a scrierilor Noului Testament începând cu sfârşitul notiţei despre
Evanghelia după Marcu şi continuând cu notiţe despre Luca şi Ioan ca
Evangheliile a treia şi a patra. Vin apoi Faptele Apostolilor şi Epistolele
Pauline către Biserici şi către persoane, fără însă Epistola către evrei, urmate
de Epistolele lui Iuda şi 1-2 Ioan, fără Epistolele lui Iacob şi 1-2 Petru, şi
se încheie cu înţelepciunea lui Solomon, cu Apocalipsa lui Ioan, cu Apoca-
lipsa lui Petru, deşi cu rezerve. Sunt respinse Păstorul lui Herma, Epistolele
marcionite atribuite lui Pavel către Laodiceea şi Alexandria, precum şi scrie
rile gnosticilor Arsinoe, Valentin, Miltiade şi Vasilide.
O listă comentată cu scrierile Noului Testament la începutul secolului IV
ne oferă Eusebiu al Cezareii ( t 340)198, care, pe urmele lui Origen, le ierarhi
zează pe grade de autoritate în: cărţi recunoscute (homologoumena) de toţi:
cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, 1 Ioan şi 1 Petru;
cărţi disputate (antilegomena): Iacob, Iuda, 2 Petru, 2-3 Ioan (Apocalipsa
nu apare deloc)199; şi cărţi neautentice (notha): Faptele lui Pavel, Păstorul
lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Bamaba şi Didahia, distincte
191 T ransm ise am bele de EUSEBIU al C e z a r e ii , Historia Ecclesiastica IV.XXVI.14 şi

VI.xxv.2.
192 Faimoasa Epistolă 39, 4 din anul 367.
193 Cateheza IV, 35.
194 Panarion. I, 1, 8 şi Mens. 4 şi 23 din anii 374-377.
193 Carmina I, 12, 5, cca 390.
196 Iambi adSeleucum 2, 51-88.
197 De doctrina Christiana II, 13.
198 Historia Ecclesiastica III.xxv. 1-7.
199 Acest canon restrâns al Noului Testament — fără cele 4 Epistole Catholice mici
(2 Petru, 2-3 loan, Iuda) şi fără Apocalipsa — este cel al traducerii siriace Peshitta din
secolul IV, care este până astăzi Biblia oficială a vechii Biserici Asiriene a Orientului.
150 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1 . C a n o n u l a p o s to l ic
însă de apocrifele invocate de eretici: Evangheliile lui Petru sau Toma, Fap
tele lui Andrei sau Ioan şi altele.
Lista clasică a cărţilor canonice ale Bibliei creştine o întocmeşte în anul 367
Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei (f 373). Pentru Vechiul
Testament el enumeră 22 de cărţi după numărul literelor alfabetului ebraic:
Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Rut,
1-2 Regi, 3-4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Psalmii, Proverbele,
Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi mici, Îs aia, Ieremia +
Baruh, Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel, „cu care se încheie Vechiul
Testament”. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt grupate astfel:
4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 7 Epistole Catholice, 14 Epistole Pauline
şi Apocalipsa. Bune de citit şi de folosit în instrucţia catehumenilor sunt şi:
înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita, Tobit,
Didahia Apostolilor şi Păstorul lui Herma. Cărţile „apocrife” puse în circu
laţie sub numele lui Enoh, Isaia, Moise sau alţii trebuie respinse.
Primele hotărâri sinodale privitoare la canonul biblic sunt canonul 60 al
Sinodului de la Laodiceea (înainte de 380) şi canonul 26 al Sinodului de la
Cartagina din 397; ambele au un conţinut similar şi precizează în sensul listei
atanasiene cărţile „canonice”, singurele din care e permis să se citească în
cultul Bisericii: din 22 de cărţi ale Vechiului Testament şi din 26 ale Noului
Testament, fară Apocalipsă, exclusă din raţiuni de prudenţă din uzul liturgic
comunitar, unde trebuia şi explicată prin predică, şi pentru care e permisă
doar lectura individuală, în privat.
Tot de la sfârşitul secolului IV, înainte de anul 380, avem lista amplificată
însă semnificativ din ultimul canon, al 85-lea, al Apostolilor cu care sc
încheie ampla compilaţie liturgico-disciplinară în opt cărţi a Constituţiilor
Apostolilor prin Clement; „Apostolii” cer aici episcopilor, urmaşilor lor, şi
creştinilor să respecte mai întâi drept „cărţi sfinte ale Vechiului Testament” pc
cele cuprinse în lista şi ordinea canonului „clasic” al Septuagintei creştine:
Pentateuhul lui Moise, urmat de grupul cărţilor istorice: Iosua, Judecătorii,
Rut, 1—4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-3 Ezdra, Estera, Iudita şi 1-4 Macabei,
după care vin cărţile didactico-poetice: Iov, Psalmii (151) şi 5 cărţi ale lui
Solomon (Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântările, înţelepciunea şi
Psalmii lui Solomon), şi cele 16 cărţi ale profeţilor (12 mici şi 4 mari);
la acestea se adaugă ca „bună pentru învăţătura tinerilor” şi înţelepciunea lui
Sirah. După care trebuie să primească şi „cărţile noastre ale Noului Testa
ment”: 4 Evanghelii {Matei, Marcu, Luca şi Ioan), 14 Epistole ale lui Pavel,
1 a lui Iacob, 3 ale lui Ioan, 1 a lui Iuda, 2 ale lui Petru; nu urmează apoi
cum ne-am aştepta Apocalipsa lui Ioan, nemenţionată măcar, ci „două Epis
tole ale lui Clement, precum şi Constituţiile grăite nouă, episcopilor, în opt
cărţi prin mine, Clement, şi pe care nu trebuie să le faceţi publice pentru toţi
din pricina lucrurilor tainice [mystikaf'00 din ele, şi Faptele noastre, ale Apos
tolilor”. însumate, Scripturile creştine ale profeţilor Vechiului Testament
(45 + 1) şi ale apostolilor Noului Testament (36), listate de canonul 85 apos
tolic sub forma unui canon biblic extins, se ridică la 82 (sau 81). Că acest
canon biblic „clementin” n-a fost un simplu produs livresc — Constituţiile
Apostolice prin Clement fiind, cum se ştie astăzi, produsul pseudoepigrafic
al unui atelier literar antiohian din a doua jumătate a secolului IV — o do
vedeşte ecoul şi recepţia lui eclezială în Biserica Etiopiană, care până astăzi
are un canon biblic extins alcătuit din 81 de cărţi.
Canonul biblic etiopian

Canonul biblic etiopian — o enigmă încă pentru savanţi2020120— are la rân
dul său două variante: un canon larg şi un canon restrâns, fiecare cu variante
proprii. în Biserica Etiopiană, Biblia se numeşte şi „81”, dar la acest număr
se ajunge în moduri diferite. în esenţă, canonul e acelaşi cu al celorlalte
Biserici creştine, dar pe lângă acesta el include şi o serie de alte cărţi din
perioada inter-testamcntară şi postapostolică, astfel încât canonul etiopian e
cel mai cuprinzător canon creştin existent, atât în ce priveşte Vechiul, cât şi
Noul Testament. Istoria Bibliei etiopiene e în mare măsură învăluită în mis
ter, dat fiind că majoritatea manuscriselor biblice etiopiene datează din seco
lele XVII-XIX, doar câteva fiind din secolul XV şi un singur Evangheliar
din secolul XII. Bibliile etiopiene sunt de fapt o sumă de manuscrise cu cărţi
biblice circulând în paralel, în ordini disparate şi care se completează reci
proc. Ce se ştie precis e că, încă din perioada „regatului aksumit”, până în
687 s-au tradus toate cărţile Bibliei greceşti. O înflorire literară s-a produs
după 1270 în „regatul solomonic”, când se traduce literatura apostolică
pseudoepigrafa şi două compilaţii canonice de origine coptă: aşa-numitul
Senodos, o colecţie de canoane apostolice şi sinodale20 , Fethe N agast
(Legislaţia regilor), un nomocanon copt, care sunt până astăzi colecţiile
200 „Lucrurile tainice" (ta mystika) de aici nu se referă la vreo învăţătură ezoterică, ci la
riturile şi formularele euhologice ale Sfintelor Taine (Mysteria) ale iniţierii creştine şi ale
cultului euharistie descrise şi redate „in extenso” în cartea a VlII-a a Constituţiilor Apostolilor.
201 Cf. R. W. C o w ley , „The Biblical Canon o f the Ethiopian Orthodox Church Today”,
Ostkirchliche Studien 23 (1974), p. 318-328, şi, mai ales, P. BRANDT, „Geflecht aus 81
Bûcher. Zur variantenreichen Gestalt des ăthiopischen Bibelkanons”, Aethiopica 3 (2000),
p. 79-115.
202 Partea atribuită Apostolilor alcătuită în patru cărţi: Constituţii (30 de canoane), statute
(71 de canoane), canoane (56) şi alte canoane (81), este urmată de canoanele Sinoadelor de
la Niceea, Gangra, Sardica, Antiohia, Neocezareea, Ancyra, Laodiceea, şi alte câteva tratate.
autoritative de drept canonic în Biserica Etiopiana. Ele conţin fiecare liste,

cu variaţii, ale celor 81 de cărţi ale canonului biblic etiopian larg, canon care
însă pare a avea doar o semnificaţie teoretică (el neexistând ca atare în Etiopia
în nici o colecţie manuscrisă de cărţi biblice şi în nici o Biblie tipărită),
în esenţă, canonul etiopian lărgit include următoarele scrieri:
— în Vechiul Testament (46 de cărţi): aşa-numitul Octateuh {Pentateuhul +
Iosua, Judecătorii şi Rut), 1-4 Regi, 1-2 Cronici, 1 Ezdra + Apocalipsa lui
Ezdra (= 4 Ezdra 3-14), Estera, Tobit, 1-3 Macabei, Iov, Psalmii, 1-5 Solo-
?non {Proverbele, Cântarea Cântărilor, Eccleziastul, Înţelepciunea, Psalmii),
cei 16 profeţi (cu adaosurile la Ieremia) şi Sirah, dar şi cărţile inter-testa-
mentare 1 Enoh şi Jubileele, precum şi Iosippon, o istorie a evreilor în opt
cărţi bazată pe scrierile lui Iosif Flaviu;
— în Noul Testament (35 de cărţi): 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor.
7 Epistole Catholice, 14 Epistole Pauline şi Apocalipsa lui Ioan, urmate de
cele 4 cărţi ale canoanelor atribuite apostolilor din Senodos, cele două cărţi
ale aşa-numitului Testament al Domnului, cartea Clement cuprinzând instruc
ţiuni ale Apostolului Petru prin Clement, şi Didascalia etiopiană a Apostoli
lor, o versiune intermediară între Didascalia siriană, scurtă, şi Constituţiile
Apostolice greceşti, lungi.
în practică însă funcţionează canonul i-estrâns alcătuit tot din 81 de cărţi,
cuprinzând cele 27 de cărţi ale Noului Testament, cele 40 de cărţi ale cano
nului ebraic al Vechiului Testament (pentru că Proverbele sunt împărţite în
două cărţi distincte: cap. 1-24 şi 25-31) şi 14 cărţi socotite tot canonice ale
Sepruagintei + Enoh şi Jubilee. Cele două ediţii tipărite ale Bibliei etiopiene
au următoarea structură: cele patru volume ale diglotei (gheez-amhari) de la
Londra, 1927, atestă clar influenţa Bibliei protestante: voi. 1 cuprinde cărţile
istorice, de la Facere până la Estera; voi. 2 cuprinde cărţile didactico-poe-
tice (fără Psalmi) şi profetice, de la Iov la Maleahi; voi. 3 cuprinde apocrifele
Jubilee, 1-3 Macabei, Enoh, 1-2 Ezdra, Tobit, Iudita, înţelepciunea lui
Solomon şi a lui Si/'ah, Bai-uh şi Epistola lui Ieremia, Susana, Bel şi balaurul;
iar voi. 4 cuprinde Psalmii şi Noul Testament. Biblia imperială editată în
amhari la Adis Abeba în 1960, singura ediţie neoccidentală, oferă cărţile Bi
bliei etiopiene în următoarea dispoziţie: Octateuhul, 1—4 Regi, 1-2 Cronici,
Jubilee şi Enoh, Ezdra-Neemia, 1-2 Ezdra etiopian, Tobit, Iudita, Estei-a,
1-3 Macabei; Iov, Psalmii, 1-2 Proverbe, înţelepciunea lui Solomon, Eccle
ziastul, Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Sirah; Isaia, Iei-emia + Banih,
Plângerile, Epistola, Iezechiel, Daniel şi cei 12 Profeţi mici; Evangheliile,
Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, Epistolele catholice şi Apocalipsa.
Caracteristică tradiţiei etiopiene este aşadar neconcordanţa între listele cano
nice, tradiţia manuscrisă (care nu cunoaşte Biblii integrale, ci doar diverse
grupări aranjate diferit) şi ediţiile tipărite care încearcă un compromis între

tradiţia etiopiană a unui canon mai larg şi influenţa Bibliilor occidentale cu
o sistematizare mai viguroasă. După renunţarea pentru Vechiul Testament la
sinteza istoriei evreilor din Iosippon, iar pentru Noul Testament la corpusul
postapostolic pseudoepigraf al Clemenlinelor, rămâne specifică pentru cano
nul biblic etiopian şi unică între Bibliile Bisericilor creştine — efect probabil
al convieţuirii seculare a etiopienilor cu o puternică şi veche prezenţă iudaică
(de unde şi tradiţia originii solomoniene a casei domnitoare provenite din
Melenik) în nordul Abisiniei şi în Yemen — enigmatica menţinere în canon
a scrierilor inter-testamentare, atestate fragmentar la Qumran, ale lui Enoh şi
Jubileelor, păstrate integral doar în traducerea etiopiană.
Abandonarea canonului de ştiinţa biblică modernă
Istoria redactării cărţilor Bibliei şi a canonului biblic al Vechiului şi Nou

lui Testament în diversele lui variante constituie una din cele mai incitante şi
surprinzătoare teme ale istoriei şi teologiei biblice. Studiile şi cercetările pe
teme canonice cunosc de câteva decenii un avânt remarcabil, în acest interval
afirmându-se chiar tentativa de a reformula întreaga teologie biblică dintr-o
perspectivă canonică. Noua teologie biblică canonică se înscrie ca un protest
şi o delimitare faţă de metoda critică istorico-filologică care a dominat ştiinţa
biblică în ultimele două secole. Până spre sfârşitul secolului XVIII, teologia
biblică pleca de la două premise teologico-sistematice cu valoare de axiome:
identitatea dintre dogmă şi Biblie şi, respectiv, unitatea dintre Vechiul şi Noul
Testament. Ambele aceste premise au fost puse serios în criză prin apariţia
metodei critice istorico-filologice de tip analitic şi raţionalist. Primii ei re
prezentanţi au cerut disocierea dintre teologia dogmatică, de tip sistematic şi
metafizic, şi ştiinţa biblică, de tip filologic şi istoric (Ph. Gabler, 1787) şi,
pe această bază, au susţinut necesitatea unei abordări „libere” a Bibliei
(J. Semler, 1771), în afara unităţii „artificiale” introduse de canonul biblic
atât în interiorul Vechiului şi al Noului Testament luate separat, cât şi de
canonul Bisericii creştine între Vechiul şi Noul Testament luate împreună.
Filologia şi istoria biblică au pus pe primul plan atât diversitatea ireductibilă
existentă între cele două Testamente, cât şi necesitatea de a reconstitui în
spatele textelor canonice ale cărţilor biblice nu doar textele originale, docu
mentele prime din care s-au constituit cărţile canonice, dar şi tradiţiile reli
gioase orale şi instituţiile religioase „pre-canonice” ale vechii religii nescrise
a lui Israel sau diversele curente apostolice ale căror documente scrise au fost
asamblate ulterior de Biserică în canonul Noului Testament. în aceste condiţii
s-a produs şi separarea inevitabilă a teologiei biblice academice în teologie a
Vechiului şi, respectiv, a Noului Testament cu catedre, titulari, reviste de

specialitate şi linii de cercetare şi producţie ştiinţifică clar distincte. în ulti
mele două secole s-au scris şi publicat doar separat fie „teologii ale Vechiului
Testament”, fie „teologii ale Noului Testament”.
Noua teologie biblică canonică202 —form e şi probleme
Salvarea unităţii a fost căutată de către teologii luterani germani specia

lişti în Noul Testament într-o abandonare a istoriei fie printr-o interpretare
de tip existenţialist individual a credinţei ca înţelegere a sensului existenţei
proprii în Hristos (R. Bultmann), fie prin postularea în sensul lui Luther a
unui „canon în canon”, a unui centru al Scripturii închis în ea, dar nu identic
cu ea, identificat cu Evanghelia paulină a justificării omului numai prin cre
dinţă (E. Kăsemann). Recent, Hans Hiibner, profesor dc Noul Testament din
Gottingen203204, a argumentat necesitatea unei distincţii tranşante între „Vetus
Testamentum in se”, ca revelaţie a lui Dumnezeu pentru Israel încă actuală
pentru el, şi care trebuie lăsat în seama evreilor, şi „Vetus Testamentum in
Novo receptum” al creştinilor, pentru care revelaţia eshatologică a lui Dum
nezeu în Hristos face din Noul Testament un canon critic pentru Vechiul
Testament.
O soluţie diferită a fost propusă de teologii vechi-testamentari calvinişti
nord-americani, cum a fost Brevard S. Childs (1923-2007) de la Yale, prin
cipalul promotor al teologiei biblice canonice. Pentru aceştia important este
nu textul original, ci textul final al Scripturii canonice. Perspectiva este aici
una riguros sincronică, potrivit căreia întregul canonic e mai mult decât păr
ţile lui componente. De aceea contextul propriu-zis al unei teologii biblice
nu este universitatea şi metoda istorico-critică, ci comunitatea creştină şi
canonul ei biblic. Doar aşa va putea teologia biblică ieşi din criză şi va putea
articula o teologie biblică a Noului şi a Vechiului Testament205. Potrivit lui
Childs, refuzând atât subordonarea iudeo-creştină a Noului Testament celui
Vechi, cât şi abandonarea totală a Vechiului în favoarea Noului Testament
susţinută de Marcion, Biserica a unit cele două Testamente nu pur exterior,
ci într-un model de tipul promisiune/profeţie-împlinire, în care ambele,
203 Cf. antologia de studii realizată de L. M. M c D o n a l d / J . A. S a n d e r s , The Canon

Debate, 2002. Iar pentru întreaga problematică, a se vedea sinteza aceluiaşi L ee M artin
M c D onald , The Biblical Canon. Its Origins, Transmission and Authority, 1988, 20073.
204 HANS H ij BNER, Biblische Théologie des Neuen Testamentes, Gbttingen, 3 vol., 1990,
1993, 1995.
205 Titlurile cărţii-program a lui BREVARD S. CHILDS: Biblical Theology in Crisis (1972)
şi cel al sintezei finale: Biblical Theology o f the Old and New Testament ( 1992).
menţinute integral în distincţia lor, dau mărturie despre Unul şi Acelaşi

Hristos. împlinirea profeţiei în Noul Testament nu reduce la tăcere şi nu
anulează vocea distinctă a Vechiului Testament. Sarcina teologiei biblice ar
fi atunci aceea de a asculta şi înţelege atât diversitatea vocilor din întreaga
Biblie creştină (Vechiul şi Noul Testament), cât şi totalitatea Scripturii creş
tine în lumina întregii revelaţii şi lucrări a lui Dumnezeu atât în Israel, cât şi
în Biserică — cele două contexte canonice şi cadre de interpretare ale aces
tei revelaţii. Trebuie descrise atât discontinuităţile, cât şi continuităţile dintre
Sinagogă, cu fixarea ei pe Moise şi poporul Israel, şi Biserică, deschisă în
Hristos spre toate neamurile, şi apoi articulată o hermeneutică dialogică
între Vechiul şi Noul Testament în context canonic. Canonul biblic cere o
teologie biblică unitară, dar nu o unitate doctrinară, sistematică, teoretică, ci
o unitate hermeneutică, dinamică, dialogică — pentru Childs, teologia au
tentic biblică neputându-şi reduce sarcina la aceea de a oferi teologiei siste
matice simple texte doveditoare pentru doctrine şi dogme, nici la aceea de a
oferi o bază narativă căutării unui sens al existenţei individuale prin credinţă
sau al istoriei umanităţii ca istorie a mântuirii. Insubordonabilă doctrinelor,
experienţei sau istoriei, teologia biblică s-ar subordona doar propriului ei
canon, care însă trebuie asumat nu selectiv — cum fac teologiile atât tradi
ţionale, cât şi liberale —, ci în totalitatea lui, fiindcă totul în el este egal şi
vital important.
însă tocmai aici începe problematicul acestei teologii biblice canonice206,
a cărei principală limită stă tocmai în fixarea unilaterală pe textul biblic în
integralitatea lui literară — poziţia ei regăsind paradoxal concepţia clasic
protestantă a inspiraţiei verbale sau fundamentalistă a dictatului divin — cu
punerea între paranteze a istoriei şi tradiţiilor religioase ale epocii biblice.
Or fixarea canonului biblic, atât al Vechiului, cât şi al Noului Testament, a
avut loc la o distanţă în timp considerabilă după redactarea cărţilor biblice,
şi în condiţii teologice diferite faţă de cele în care au apărut acestea. Secun
dar faţă de cărţile biblice care nu spun nimic despre el, canonul biblic — corp
de texte religioase citite public, cu autoritate permanentă şi nerevizuibil —
nu se interpretează pe sine însuşi sau se interpretează pe sine însuşi la fel de
puţin ca şi Scriptura pe ea însăşi. Norma de interpretare, ghidul hermeneutic,
pentru cărţile Scripturii şi Scriptura însăşi nu stă aşadar în canonul însuşi, ci
în afara lui, în religia comunităţilor care citesc Scripturile. Mai mult decât
atât, ceea ce „biblicismul” protestant tradiţional sau fundamentalist a uitat şi
uită în permanenţă este — în formula profesorului regal de Vechiul Testa-
206 Evidenţiat de profesorul britanic de Vechiul Testament din Oxford J ames B arr , Holy
Scripture: Canon, Authority, Criticism, Philadelphia, 1983.
156 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
ment de la Oxford, James Barr (1924-2006) — paradoxul esenţial că în

epoca Bibliei nu exista încă o Biblie, că majoritatea personajelor Bibliei au
trăit înainte de Biblie şi religia lor nu era una a cărţii (în sens islamic sau
protestant) controlată de Scripturi. Din contră, Scriptura derivă din credinţa
unor personaje care L-au întâlnit pe Dumnezeu fie în chip nemijlocit, fie prin
instituţii religioase nescripturistice. Scripturile însele nu trimit la ele însele,
ci spre personajele întemeietoare aflate la originea lor. Autoritatea lor nu
aparţine cărţilor înseşi, ci persoanelor despre care vorbesc: patriarhi, profeţi,
apostoli, Hristos. în spatele Vechiului Testament stă Israel, cu personajele şi
instituţiile lui religioase prescripturistice, iar în spatele Noului Testament stau
Iisus, apostolii şi Biserica, care e întemeiată nemijlocit pe apostoli, pe profeţi
(E f 2, 20) şi pe Iisus Hristos, nu pe cărţile apostolice sau profetice. în spatele
canonului biblic stau cărţile biblice, iar în spatele acestora stă religia vie a
unui popor — Israel — cu instituţiile, personajele şi mutaţiile ei, pentru a
căror înţelegere metoda istorico-critică este inevitabilă şi indispensabilă.
Dublul canon biblic ebraic al lui „Ezdra”

Fapt semnificativ, nu există un echivalent ebraic al noţiunii de „canon”,
care e un termen creştin aplicat de altfel târziu Scripturii (abia în secolul IV).
Cele mai vechi nu liste207, ci referinţe la numărul cărţilor sacre ebraice
datează ambele din jurul anilor 90-100 d. Hr., şi ele sunt extrem de instructive
în diferenţa lor. Astfel, spre anul 95 d. Hr., istoricul evreu elenizat şi roma
nizat, Iosif Flaviu, format în şcoala celebrului rabin fariseu Hillel, scria în
apologia Contra lui Apion I, 37-42 că, spre deosebire de greci, iudeii n-au
mii de cărţi în conflict, ci doar 22, din care nu s-a scos sau adăugat nimic de
evrei, care le consideră decrete divine şi ar muri mai degrabă pentru ele.
Dintre aceste cărţi, cinci sunt ale lui Moise şi cuprind legile şi istoria de la
facerea omului până la moartea legiuitorului Moise, o perioadă de trei mii de
ani; de la Moise şi până la moartea lui Artaxerxes, regele Persiei (464^124),
istoria acestui timp a fost scrisă de profeţi în 13 cărţi. Restul de 4 cărţi cu
prinde imne şi precepte de viaţă. Deşi istoria evreilor a fost scrisă şi pentru
perioada de după Artaxerxes, ea nu are aceeaşi autoritate, pentru că profeţii
n-au mai continuat în epoca de după moartea acestuia (424 î. Hr.). Recon
stituirea probabilă a canonului biblic al lui Iosif Flaviu este: Pentateuhul
207 Cea mai veche listă rabinică a celor 24 de cărţi sacre iudaice cu numele lor şi în îm
părţirea actuală — TaNaK — e cuprinsă în tratatul talmudic Baba Bathra 14b-15a şi datează
de la sfârşitul secolului II - începutul secolului III, când sub autoritatea „patriarhului”
Rabbi Jehuda ha-Nasi a fost fixată în scris aşa-numita Mishna, care cuprinde Tora orală a
rabinilor, interpretare a Torei scrise primite de Moise pe Sinai.
(5 cărţi), profeţii (13), Iosua, Judecătorii + Rut, 1-2 Samuel, 1-2 Regi, Isaia,
Ieremia + Plângerile, Iezechiel, cei 12 profeţi mici, Iov, Daniel, Ezdra-
Neemia, 1-2 Cronici, Estera, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul şi Cântarea
Cântărilor. E o diviziune în orice caz diferită cea rabinică tripartită din
TaNaK; Iosif Flaviu pare a cunoaşte, asemenea Noului Testament, doar o
diviziune bipartită: Legea + Profeţii; Profeţii apar ca o clasă de cărţi sfinte
deschisă, care include orice carte sfântă în afara Torei, pentru că impresia
clară e că, pentru Iosif, imnele şi preceptele (psalmii lui David şi cărţile lui
Solomon) par a fi fost scrise tot de profeţi.
Cea mai veche mărturie a existenţei pe lângă Tora a unei colecţii de cărţi
profetice largi o avem în capitolele 44-49 din înţelepciunea lui Isus Sirah
scrisă în ebraică în jurul anului 190 î. Hr., prologul la traducerea greacă a
acestei cărţi, realizată de nepotul lui Sirah în anul 117 î. Hr., sugerând pen
tru prima dată existenţa tripartiţiei Lege — Profeţi — alte scrieri, fără a le
preciza mai îndeaproape. în Luca 24, 44, Iisus însuşi vorbeşte de Lege —
Profeţi — Psalmi. Oricum, diviziunea clară între „profeţi” şi „scrieri”, în sen
sul canonului rabinic ulterior, nu pare a fi existat la sfârşitul secolului I d. Hr.,
când a fost scrisă şi cartea „apocrifă” 4 Ezdra 14, 22^-8 (prezentă în versiune
latină ca apendice al Vulgarei).
în finalul cărţii 4 Ezdra ni se vorbeşte de existenţa unui dublu canon biblic
iudaic. Aici ni se spune că la treizeci de ani după devastarea Ierusalimului
de către babilonieni în 587 î. Hr, deci în anul 557 î. Hr., ca răspuns la rugă
ciunile sale stăruitoare, Ezdra plin de Duhul Sfânt dictează timp de 40 de zile
la cinci bărbaţi aleşi un număr de nu mai puţin de 94 de cărţi/suluri, 24 exo-
terice şi 70 ezoterice: „Iar când s-au împlinit patruzeci de zile, Cel Preaînalt
a grăit zicând: «Cele pe care le-ai scris mai întâi pune-le la vedere, ca să le
citească şi cei vrednici, şi cei nevrednici. Dar pe cele şaptezeci mai din urmă
păstrează-le, ca să le predai celor înţelepţi din poporul tău. Căci în ele este
vâna înţelegerii, izvorul înţelepciunii şi râul ştiinţei.» Şi am făcut aşa”
(4 Ezr 14, 45-48).
Cele două liste canonice de cărţi scripturistice iudaice de la sfârşitul seco
lului I d. Hr. atestă cu certitudine, dincolo de diferenţa lor, faptul că atât
pentru evrei, cât şi pentru creştini, ulterior, momentul Ezdra a fost unul deci
siv în constituirea Scripturilor ebraice, sau mai exact în „canonizarea” Torei
(cf. Ne 8-10). Acum, în secolul V î. Hr., Tora devine normativă la modul
absolut pentru iudaism, devine o carte citită în comunitate, care o acceptă ca
Lege definitivă şi supremă a lui Dumnezeu, Lege interpretată de profeţi şi
meditată în alte scrieri religioase. E însă vorba de o mutaţie profundă în înţe
legerea relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Israel: cuvântul scris ajunge să ia
locul Cuvântului viu al lui Dumnezeu. Sacralitatea cărţii devine o calitate
158 C a n on u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to l ic
intrinsecă legată de prestigiul magic al cuvântului scris, nu mai e efectul dina

mic al unei întâlniri personale între Dumnezeu şi popor mediate de profeţi,
al căror loc este ocupat acum de scribi şi cărturari.
De la Cuvânt la Scripturi — mutaţiile unui parcurs

Anterior însă, fără a exclude textele cu caracter legislativ sau oracole pro
fetice fixate în scris, revelaţia lui Dumnezeu era una activă, Cuvântul viu al
lui Dumnezeu fiind transmis ca tradiţie orală vie, dinamică, în care formele
vechi erau mereu repovestite, reinterpretate, abandonate, reluate şi transfor
mate într-un proces atât oral, cât şi scriptic. Tradiţiile religioase erau totodată
reflectarea istoriei Poporului Ales. Fixarea lor în scris a început abia odată
cu stabilizarea monarhiei şi a cultului în Ierusalim prin David (1010-970) şi
Solomon (970-930). Schisma celor două regate din 930 î. Hr. se reflectă în
elaborarea a două variante ale istoriei naţional-religioase: una în regatul din sud
al lui Iuda, în care numele lui Dumnezeu este Iahve (de aici relatarea ,jah-
vistă” — J) şi accentul e pus pe monarhia davidică; şi alta în regatul din nord,
în care numele lui Dumnezeu este Elohim (de aici relatarea „clohistă” — E).
care pune accentul pe peregrinare, pe patriarhi şi pe figurile preregale ale lui
Moise şi Samuel. In 722, regatul din nord cade sub loviturile asirienilor, iar
regele reformator al Ierusalimului Iezechia (din 729 coregent cu Ahaz, 716 687
singur) sub influenţa profetului Isaia (cca 740-700) reface unitatea naţională
în jurul Templului, asumând şi tradiţiile religioase ale nordului, acum cele
două naraţiuni (,jahvistă” şi „elohistă”) fiind compilate într-o relatare istorică
unitară. Celălalt moment important este cel legat de un alt rege reformator al
Ierusalimului, Iosia (640-609), în timpul căruia începe să activeze şi pro
fetul Ieremia (cca 621-580) şi care în 622 declanşează aşa-numita reformă
deuteronomistă: acum e descoperit şi depus apoi solemn în Templu sulul cu
Deuteronomul (documentul „deuteronomisf ’ — D), iar tradiţia mozaică de
vine astfel instanţa supremă de control şi modelare a întregii vieţi religioase,
cultice şi politice. A fost primul pas prin care o carte sacră — Legea lui
Moise — va deveni tot mai mult etalonul ultim şi autoritatea religioasă supre
mă pentru Israel — cum nu par a sta lucrurile la Isaia, Ieremia sau, ulterior,
la Iezechiel. Reforma religioasă deuteronomistă a avut un impact şi asupra
redactării istoriei lui Israel de la facerea omului şi până la ultimii regi, care e
rescrisă şi reinterpretată în lumina standardelor Legii mozaice.
Procesul de redactare finală a Torei ca Pentateuh şi a istoriei lui Israel va
avea loc însă după catastrofa distrugerii Templului şi a Ierusalimului în 587
de către Nabucodonosor, în timpul exilului de la Babilon, în cercul de preoţi-
scribi (sursa „preoţească” — P) grupat în jurul profetului Iezechiel (cca
597-570). întreaga literatură naţională şi religioasă ebraică este acum supusă
unui amplu proces de recitire, asamblare şi sistematizare. în esenţă, această

mare literatură e repartizată în două blocuri: o istorie secvenţială de la facerea
lumii şi a omului până la exilul babilonic, a cărei primă jumătate separată şi
unită cu Legea (D) a fost absorbită în Pentateuh, cealaltă jumătate devenind
ulterior grupul „profeţilor anteriori”; şi un set larg de cărţi „profetice”, multe
din ele cunoscute şi receptate încă înainte de recunoaşterea şi impunerea
supremaţiei Torei sub Ezdra, supremaţie care însă le va împinge într-o poziţie
secundară.
Tot în timpul exilului are loc o mutaţie decisivă şi în interiorul profetismu-
lui; mutaţia este evidentă încă la lezechiel, la care se observă foarte limpede
trecerea de la profetul care vorbeşte şi rosteşte oracole divine cu conţinut
etic şi politic precis şi implicaţii istorice clare, spre vizionarul apocaliptic
care are vedenii ale unor realităţi cereşti, pe care le scrie într-o carte ezote
rică. Profetul menţinea vie credinţa şi speranţa unei intervenţii active a lui
Dumnezeu în istorie, al cărei viitor iminent devenea locul judecăţii Lui, al
pedepsirii celor răi şi al răsplătirii celor buni şi fideli Lui. Distrugerea tem
plului şi desfiinţarea monarhiei şi şocul exilului babilonic au condus la o
repliere pe esenţialul etic al Torei, dar şi pe speranţa vizionară a unui nou
Templu {Iz 40—48), peste care va reveni slava (shekhinah) lui Dumnezeu
care, purtată de carul divin (merkavah), a abandonat Ierusalimul devastat şi
s-a mutat alături de exilaţii de la Babilon {Iz 1).
Profitând dc edictul din 538 al lui Cyrus, regele persan care a cucerit
Babilonul şi a lichidat imperiul urmaşilor lui Nabucodonosor, un prim grup
al exilaţilor se întoarce cu principele Zorobabel şi arhiereul Iosua, iar la în
demnul profeţilor Aggai şi Zaharia (cca 520) rezideşte al doilea Templu din
Ierusalim, sfinţit în 516. Guvernatorul Neemia (445^433) reclădeşte zidurile
Ierusalimului, iar în 458, sub Artaxerxes I (sau în 398, dacă e vorba de
Artaxerxes II), scribul-preot Ezdra vine de la Babilon şi declanşează reforma
care va da chipul definitiv iudaismului iar canonului biblic ebraic forma sa
actuală. Ezdra dă Pentateuhului (definitivat de scribii-preoţi din şcoala sacer
dotală babiloniană) poziţia unică de Scriptură iudaică, Lege divină oficială şi
fundament ultim al întregii vieţi religioase, cultice, etice şi sociale a comuni
tăţii iudaice. Impactul a fost covârşitor208: profeţii dispar odată cu Maleahi
(cca 460-430), inspiraţia şi autoritatea profetică estompându-se (pentru a
reveni ulterior într-o formă transformată, odată cu autorii Apocalipselor) în
208 La samarineni — data schismei lor e controversată: fie sub Neemia (432), fie abia sub
Alexandru Macedon (332) — impunerea Torei a fost atât de totală, încât i-a marginalizat şi
exclus cu totul pe profeţi. Centralitatea Torei o atestă şi traducerea ei greacă de cei 70 de
înţelepţi (Septuaginta) la Alexandria sub Ptolemeu Filadelful (285-246).
16 0 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to l ic
favoarea celei a scribilor-sacerdoţi. Aceştia din urmă rescriu încă o dată în

Cronici istoria religios-naţională a lui Israel dându-i însă o nouă interpretare,
diferită faţă de cea din cărţile Regilor. Faptul că noua relatare a „cronistului”
(sursa C) nu a fost inclusă în colecţia cărţilor profeţilor „anteriori” atestă că
aceasta era deja conturată, iar Sirah 48-49 (cca 190 î. Hr.) atestă acelaşi lucru
cu privire la colecţia profeţilor „posteriori” (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi cei
12 profeţi mici — fără Daniel). Alături de scribii-sacerdoţi din casta preo
ţească dominantă a „ţadokiţilor” întorşi de la Babilon şi care şi-au impus
autoritatea şi hegemonia asupra iudeilor rămaşi în Palestina, sub dominaţia
persană (538-331) au mai activat şi scribii laici din şcoala sapienţială; aces
tora li se datorează Proverbele, Iov, Iona, Eccleziastul, ulterior şi înţelepciu
nea lui Isus fiu l lui Sirah.
Criza internă a epocii inter-teslamentare — scindarea iudaismului

Deşi evreii aveau acum un nou Templu şi o Toră, instituţiile restaurate erau
simţite ca slabe şi provizorii, nemaifuncţionând drept garantele şi mediatoa
rele unei autentice restaurări mesianice. Sistemul religios-politic nu putea
funcţiona doar cu sacerdoţi şi scribi în absenţa regalităţii davidice, a cărei
restaurare numai putea aduce cu sine inaugurarea erei mesianice prezise de
ultimii profeţi (la început s-a crezut că regele mesianic era chiar Cyrus elibe
ratorul). O criză ulterioară s-a produs în secolele IV -III209, prin schisma
între cele două grupuri de preoţi, ale „ţadokiţilor” dominanţi şi „enohiţilor"
îndepărtaţi şi marginalizaţi de cei dintâi, grupuri care şi-au transpus rivalitatea
în două teologii şi practici opuse ale iudaismului. Pentru preoţii „ţadokiţi”,
ca şi pentru scribii sapienţiali laici, ordinea divină fusese restabilită deja dc
Dumnezeu odată cu cel de-al doilea Templu şi cu Tora prin sistemul de pu
ritate etică şi rituală instituit de acestea, sistem a cărui respectare, cu ţinerea
la distanţă a forţelor demonice ale haosului, era socotită a sta în puterea liber
tăţii responsabile a oamenilor. Pentru „enohiţii” excluşi şi frustraţi, ordinea
sacerdotală şi etică impusă de „ţadokiţi” e doar o pervertire şi o imitaţie pa
rodică a ordinii divine autentice, întreaga ordine creată fiind grav perturbată
de o revoltă a îngerilor în cer. Căzute pe pământ, puterile angelice au dez
lănţuit asupra lui haosul. Deşi prin providenţa Sa Dumnezeu a pus o limită
acţiunii lor distructive în istorie, totuşi ordinea autentică a împărăţiei lui
Dumnezeu urmează să fie restaurată abia eshatologic de un Judecător trimis
din cer. Criza internă a iudaismelor a fost împinsă în paroxism în timpul
209 Cf. G abriele BOCCACCINI, Beyond the Essene Hypothesis. The Parting o f the Ways
between Qumran and Enochic Judaism, Eerdmans, Grand Rapids, 1998; $i Roots o f Rab
binic Judaism. An Intellectual History, from Ezekiel to Daniel, Eerdmans, Grand Rapids, 2001.
C a n o n u l şi c a n o a n e le c re ş tin is m u lu i a p o s to lic 161
dominaţiei elenistice şi apoi romane a Palestinei. în 331, Alexandru cel Mare

a desfiinţat Imperiul Persan al ahemenizilor inaugurând în Orient propriul
său Imperiu elenistic. La moartea sa timpurie, în 323, acesta va fi împărţit
între generalii săi (aşa-numiţii „diadohi”). După ce în 320 Iudeea a fost ane
xată regatului elenistic al Ptolemeilor din Egipt, care au manifestat respect
faţă de iudaism (la cererea lui Ptolemeu II Filadelful, 285-246, Tora mozaică
a fost tradusă în greacă), din 198 şi până în 63 î. Hr. (când Pompei o va trece
sub dominaţia romană), Palestina a trecut sub stăpânirea regilor elenistici
din Siria care făceau parte din dinastia Seleucizilor. Mai ales prin Antioh IV
Theos Epiphanes, aceştia au încercat să-i elenizeze forţat cultural şi religios
pe evrei, interzicând circumcizia şi respectarea Torei şi profanând Templul
în 167. Gestul a declanşat însă revolta fraţilor Macabei („ciocane”), fiii pre
otului Matatia; în decembrie 164, Iuda Macabeul a reocupat Ierusalim şi a
resfinţit Templul; Iuda fiind ucis în luptă în 160, războiul a fost continuat de
fraţii lui Ionatan (ucis şi el în 146) şi Simon, care în 143 va reuşi să elibereze
cu totul de influenţele elenistice Iudeea. Până în 37 î. Hr., când, cu sprijin
roman, va deveni rege idumeul Irod, Iudeea a fost stăpânită de regi din dinas
tia Macabeilor, numită şi a Haşmoneilor. Prezenţa pe tronul din Ierusalim a
acestor regi-preoţi, care au deţinut şi funcţia de arhierei, fără să fie din casa
lui Aaron, a agravat însă criza religioasă provocând în interiorul curentului
„enohit” o disidenţă: cea a adepţilor separatişti ai „învăţătorului dreptăţii”
din aşa-numilul „Document de la Damasc” (descoperit într-o veche geniză a
sinagogii din Cairo în 1897) şi din manuscrisele de la Qumran.
Răspunsul apocaliptic
în timpul celui de-al doilea Templu a avut loc o mutaţie generală a sensibi
lităţii religioase iudaice: dacă în timpul primului Templu, israeliţii vorbitori
de ebraică, grupaţi în triburi centrate naţional-religios în jurul unui templu şi
conduşi religios de regi şi profeţi, aveau sentimentul intervenţiei nemijlocite
a unui Dumnezeu imanent în viaţa reală concretă şi istorică în favoarea
libertăţii şi dreptăţii, în timpul celui de-al doilea Templu însă, iudeii vorbitori
acum de aramaică, fragmentaţi într-o multitudine de clanuri şi grupări reli
gioase centrate în jurul Torei şi a Templului, divizaţi şi umiliţi de ocupaţii
străine, demobilizaţi de dominaţia răului şi haosului, cred tot mai mult în pre-
destinaţie, în demoni şi îngeri şi îşi pun tot mai multe speranţele în viaţa de
dincolo şi într-un Dumnezeu transcendent. Expresia noii sensibilităţi reli
gioase o găsim în scrierile apocaliptice „inter-testamentare”. Crizelor interne
şi celor provocate de elenizare, apocalipticii le răspund proiectând sistematic
în ceruri varianta autentică, nepervertită, a instituţiilor religioase pământeşti:
Templu, cult, Toră, judecată, răsplată, viaţă adevărată, toate sunt acum reali-
162 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to l ic
tăţi celeste, accesibile doar unor vizionari la capătul unor purificări ascetice
şi experienţe mistice, care-i transformă din simplii oameni în îngeri (angeli-
tatea fiind o virtualitate a naturii umane autentice). Viziunea şi cartea ezote
rică iau locul Legii şi profeţiei, autorii apocaliptici atribuind unor personaje
ancestrale premozaice — lui Enoh sau patriarhilor biblici — „apocalipsele”
(revelaţiile) sau „testamentele” care descriu secretele istoriei, ale cosmosului
şi lumii cereşti revelate la capătul unor călătorii în lumea de dincolo. Grupu
rile sectare „enohite” şi-au compus chiar mini-Tora lor alternativă alcătuită
ca un Pentateuh apocaliptic din cele cinci părţi (redactate pe parcursul mai
multor secole) care formează actuala carte etiopiană I Enoh. Precis analizată
de John J. Collins (n. 1946)210, literatura apocaliptică include scrieri ce gravi
tează majoritatea în jurul crizelor istorice din viaţa iudaismului, reprezentate
de persecuţia elenistică din 167-164 î. Hr. şi de distrugerea templului de către
romani în anul 70 d. Hr. şi a înăbuşirii de către aceiaşi a revoltei mesianice a
lui Simon Bar-Kochba din anii 132-135 d. Hr. Originea acestor scrieri stă în
cartea profetului Iezechiel, care, potrivit lui G. Boccaccini, deşi redactată dc
un profet-sacerdot „ţadokit”, a fost şi inspiraţia pentru scrierile enohite pre-
macabeene (Cartea Veghelorilor/Ingerilor şi Cartea Luminătorilor/Astrono
mică din componenţa actualei cărţi 1 Enoh etiopiană 1-36 şi 72-82). în criza
care a urmat nemijlocit anilor 167-164 şi care a dus la secesiunea de mişca
rea enohită a disidenţei stabilite la Damasc şi Qumran, apar apocalipsele din
Cartea Vedeniilor antiţadokită şi din cartea canonică Daniel. Redactată în
aramaică (2, 4 - 7 , 28) folosind materiale mai vechi, cartea Daniel a fost o
încercare de a găsi o a treia cale, de mijloc, între „ţadokiţi” şi „enohiţi", pre
luând temele gândirii apocaliptice în interiorul unei teologii pozitive a Torei,
a Templului şi a Legământului de pe Sinai; umanitatea îşi păstrează liberta
tea şi răul nu are origine celestă (ca în Cartea enohită a Veghetorilor), dar
perioada istorică prezentă, cea a Templului al doilea, deşi legitim, e încă una
de exil şi pedeapsă, condamnată la degenerare şi martiriul celor drepţi; jude
cata celor răi şi răsplata drepţilor nu mai au loc în lumea aceasta, ci doar la
sfârşitul iminent al istoriei şi inaugurarea erei mesianice de către Fiul Omului,
Judecătorul eshatologic coborât din cer. După revolta Macabeilor, „enohiţii”
victorioşi au integrat în tradiţia lor şi revelaţia lui Moise, cum arată rescrierea
cărţii Facerii în Cartea Jubileelor, Sulul Templului şi Scrisoarea halahică
descoperite toate la Qumran. Mişcarea „enohită” nu se alătură însă protestului
separatist al grupului sectar al „învăţătorului dreptăţii” stabilit la Damasc şi
Qumran, unde nu s-au găsit celelalte scrieri apocaliptice, care vor circula însă
210 JOHN J. C ollins, The Apocalyptic Imagination. An Introduction to Jewish Apocalyptic

Literature, Eerdmans, 1984, 19982.
între restul „enohiţilor” şi apoi între creştini, cum sunt Testamentele celor
12 Patriarhi, Epistola lui Enoh şi, mai ales, Cartea parabolelor lui Enoh
(1 Enoh 37-71), care-1 arată pe Enoh ridicat la cer şi identifrcându-se extatic
cu „Fiul Omului”, un fel de înger suprem, patronul drepţilor de pe pământ211,
înainte de catastrofa anului 70 d. Hr., iudeii esenieni, farisei, creştini, au
folosit cu toţii vasta literatură apocaliptică şi sapienţială.
Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic

Departe de a fi fost unul fix, canonul scripturistic al diverselor iudaisme
inter-testamentare oscila între un canon închis, limitat strict la Pentateuh,
cum era cel al samaritenilor şi saducheilor, şi unul deschis şi foarte activ,
ca acela al grupurilor apocaliptice enohite şi al disidenţei de la Qumran. S-a
impus în cele din urmă canonul intermediar al rabinilor farisei care excludea
cu totul scrierile apocaliptice — ştergând în Talmud până şi memoria iudais
mului enohitic —, dar reţinea pe lângă Toră cărţile profetice şi cele sapienţiale.
Singurele „apocalipse” salvate, trecute sub numele profeţilor, sunt cele din
Isaia 24-27 şi Zaharia 12-14; cartea Daniel, acceptată în final, nefiind nici
ea reţinută cu titlu de carte profetică, ci ca simplă „scriere” ziditoare. „Scrie
rile” însele au fost acceptate fiind atribuite unor personaje biblice consacrate:
David, Solomon, Iov (identificat cu Iobab, idumeul din Facerea 36, 33, cartea
Iov fiind atribuită lui Moise). Canonul rabinic s-a impus nu printr-o hotărâre
formală, ci pentru că era pe lista grupului rabinilor farisei care a supravieţuit
prin Iohannan ben Zakai dezastrului din anul 70, repetat în 135, în care au
pierit toate celelalte partide religioase sau secte (haireseis) ale iudaismului
celui de-al doilea Templu (saduchei, esenieni, zeloţi, qumraniţi, enohiţi etc.),
cu excepţia creştinilor. Canonul scripturistic rabinic este însă nu doar anti-
apocaliptic, ci şi anticreştin, iudaismul rabinic şi creştinismul apărând — aşa
cum arată G. Boccaccini — ca două dezvoltări opuse ale iudaismelor rivale212
211 Scrise în primele secole ale erei creştine, cartea a 2-a slavonă a lui Enoh şi cartea a
3-a ebraică a lui Enoh sunt texte iudaice aparţinând unui fel de mesianism mistic, în centrul
cărora se află călătoria extatică a lui Enoh printr-o serie întreagă de palate cereşti până la
identificarea sa cu superingerul Metatron.
212 într-o incitantă cercetare în curs asupra istoriei intelectuale a iudaismelor celui de-al
doilea Templu, în epoca dintre Maleahi şi Mishna (şi din care a publicat în 2001 doar pri
mul volum despre perioada dintre lezechiel şi Daniel), Gabriele Boccaccini (n. 1958), pro
fesor la Universitatea din Michigan, îşi propune să demonstreze că rădăcinile îndepărtate
ale iudaismului rabinic actual stau în iudaismul ţadokit postbabilonian, originile lui nemij
locite fiind în tradiţia fariseică, varianta postmacabeană a iudaismului ţadokit; iar rădăcinile
îndepărtate ale creştinismului stau în iudaismul apocaliptic enohit, originile lui nemijlocite
fiind în tradiţia largă (nequmranită) a mişcării eseniene, varianta postmacabeană a iudais
mului enohit.
din intervalul Iezechiel-Daniel. în acest interval Torei i s-au conferit treptat

dimensiuni cosmice, ajungând să fie identificată cu înţelepciunea divină
celestă, iar Legământul s-a extins incluzând şi răsplătirea şi judecata de după
moarte. Rabinii vor dezvolta centralitatea Torei în două sensuri, susţinând că
pe lângă Tora scrisă există atât o Toră celestă preexistentă, cât şi o Toră
orală, indispensabilă pentru interpretarea ei şi fixată în Mishna şi în Talmud.
Totodată rabinii au pus semnul identităţii depline între religie şi rasă, între
iudaitate şi etnicitate, între iudaic (Judaic) şi evreiesc (Jewish), între iudaism
ca religie monoteistă a lui Iahve şi evreism ca naţiune şi cultură naţională.
Locul Cuvântului lui Dumnezeu viu şi transmis dinamic într-o tradiţie vie este
luat acum de cuvântul scris şi de cultul literei, declarate inviolabile, pentru a
fixa şi feri textul de orice fel de adaosuri şi modificări. Iudaismul rabinic
devine astfel o religie scripturistică, a Cărţii şi literei, nu a personajelor
biblice şi a Duhului; devine şi o religie legalistă rigidă. Datorită centralităţii
absolute a Torei/Legii mozaice, canonul scripturistic rabinic tripartit ajunge
să fie de fapt unul în trepte: în centrul lui stă Legea scrisă, apărată de profeţi
şi meditată de scrierile poetice şi sapienţiale. Norma de interpretare a Legii
scrise e Legea nescrisă a Mishnei talmudice, canonul iudaic complet fiind
alcătuit din TaNaK + Talmud, acesta din urmă deţinând astfel faţă de
TaNaK-u\ scripturistic poziţia Noului Testament faţă de Vechiul Testament.
Unitatea editorială a Bibliei ebraice actuale în jurul Torei

Aşa cum arăta recent David N. Freedman213 (n. 1922) — profesor dc studii
biblice ebraice la Universitatea din California şi realizator în 1998 al ediţiei
facsimilate a celebrului codice de la Leningrad, cel mai vechi manuscris in
tegral păstrat (copiat în anul 1009) al întregii Biblii ebraice — în structura ci
actuală Biblia ebraică nu e deloc o colecţie întâmplătoare de cărţi eterogene.
Organizarea acestora trădează deciziile unui mic grup de scribi (de la sfâr
şitul secolului V î. Hr.) legat de numele lui Ezdra, care le-a aranjat deliberat
— cu excepţia cărţii Daniel — pe bază simetrică, astfel încât să constituie
un întreg unitar. Ansamblul actual: Tora — Neviim — Ketuvim (TaNaK;
Legea — Profeţii — Scrierile), alcătuit din 305.500 de cuvinte, e format din
patru părţi aproximativ egale ca dimensiune: Tora: 5 cărţi, 79.983 de cuvinte;
Profeţii anteriori: 4 cărţi/suluri (Iosua, Judecătorii, 1-2 Samuel, 1-2 Regi),
69.658 de cuvinte; Profeţii posteriori: 4 cărţi/suluri (Isaia, Ieremia, Ieze-
chiel, cei 12 Profeţi mici), 71.853 de cuvinte; şi Scrierile: cu Daniel 11 cărţi,
213 D avid N. Freedman , The Unity o f the Hebrew Bible, The University of Michigan
Press, 1991, $i The Nine Commandments. Uncovering the Hidden Pattern o f Crime and
Punishment in the Hebrew Bible, 2000.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 165
84.006 de cuvinte. Fără Daniel — post-scriptum apocaliptic tardiv, din

5.919 cuvinte — , Scrierile alcătuiau de fapt zece cărţi/suluri: Psalmii, Pro
verbele, Iov, aşa-numitele Meghillot (suluri mici) cu textele citite în sărbători:
Rut, Estera, Cântarea Cântărilor, Eccleziastul, Plângerile, şi Cronicile/Ez-
dra/Neemia, însumând 78.087 de cuvinte. In versiunea ei finală, fără post-
scriptumul Daniel, Biblia ebraică era aşadar alcătuită din 23 de cărţi/suluri
însumând un număr de 299.581 de cuvinte (aproximativ 300.000). între cele
patru părţi ale ei există interesante corespondenţe în „chiasm” : Torei cu
79.983 de cuvinte îi corespund Scrierile fără Daniel cu 78.087 de cuvinte,
iar Profeţilor anteriori cu 69.658 de cuvinte le corespund Profeţii posteriori
cu 71.853 de cuvinte. Corespondenţă numerică există şi între prima jumătate a
Bibliei, cele nouă suluri ale Torei şi Profeţilor posteriori, însumând 149.641
de cuvinte, şi cea de-a doua ei jumătate, cele nouă suluri ale Profeţilor pos
teriori şi Scrierilor, totalizând 149.940 de cuvinte.
Asamblată din diverse surse anterioare, spre mijlocul secolului VI în timpul
exilului babilonian, prima jumătate a Scripturilor ebraice — de la Facere la
sfârşitul cărţilor Regilor — cuprinde aşa-numita „Istorie primară”, ampla
naraţiune a încheierii Legământului deuteronomic al lui Dumnezeu cu Israel
pe Sinai şi despre încălcarea lui permanentă de către acesta, culminând în
dezastrul celor două regate, căderea Ierusalimului şi pedeapsa divină a cap
tivităţii babilonice. Scopul editorilor a fost acela de a arăta, mai întâi, cum
anume a creat Dumnezeu pe Israel ca să fie poporul Său, pecetluind relaţia
Lui specială cu acesta printr-un Legământ încheiat prin Moise pe Sinai şi
rezumat în cele zece porunci ale Decalogului; şi, mai apoi, cum anume istoria
lui Israel e de fapt lupta şi eşecul acestuia (prefigurat încă de viţelul de aur
de la poalele Sinaiului) de a respecta aceste obligaţii: rând pe rând, carte după
carte, Israel violează una câte una cele zece porunci, drept pentru care a fost
distrus ca naţiune independentă şi dus în captivitate.
Compusă din variate surse şi editată în timpul epocii persane, ce-a de-a
doua jumătate a Scripturilor ebraice grupează Profeţii posteriori şi Scrierile,
care vin cu o viziune diferită, chiar contrară celei a „Istoriei primare”, vor
bind nu numai despre judecată, pedeapsă şi dezastru, dar şi despre speranţă,
mângâiere şi restaurare. Profeţii posteriori din secolele VIII-V se acoperă cu
ultimii 250-300 de ani ai „Istoriei primare” încheiate în 560 î. Hr., ultimii
activând în timpul exilului babilonic şi imediat după întoarcere, când au
susţinut speranţa şi eforturile de restaurare de la începutul epocii persane.
Prin selecţia şi aranjamentul părţilor, editorii au impus o anumită coeziune
şi ordine chiar şi grupului celui mai eterogen al Scrierilor. Aceasta nu este
însă evidentă în Bibliile ebraice tipărite, unde ordinea Scrierilor este: Psalmii,
Iov, Proverbele, Meghillot, Daniel, 1-2 Cronici, Ezdra-Neemia (Cronicile
sfârşesc, iar Ezdra-Neemia începe cu edictul de eliberare al lui Cyrus din 538).
Codicele biblice ebraice cele mai vechi — Aleppo (secolul IX) şi Leningrad
(1009) — arată o altă ordine: aici Scrierile se deschid cu Cronicile şi se
încheie cu Ezdra-Neemia, şi acest aranjament este unul profund semnificativ.
Cronicile rescriu „Istoria primară” dintr-o perspectivă care e în acelaşi timp
cea a scribilor-preoţi ai Templului restaurat şi aceea a ultimilor profeţi, a
unui nou început în locul unui sfârşit tragic. Naraţiunea cronistului începe
cu Adam, recapitulează rapid istoria prin genealogii urmărite pe dubla linie
sacerdotală a lui Aaron/Ţadok şi regală a lui David, demarând de fapt cu
urcarea pe tron a acestuia din urmă şi urmăreşte realizările casei lui David şi
Solomon — modele de pietate faţă de Templu, simboluri ale regalităţii me
sianice viitoare — , trecând cu vederea latura negativă şi pe regii răi ai rega
tului lui Iuda (şi nemenţionându-i pe cei din regatul de nord). De personajele
principale ale Cronicilor sunt legate de altfel şi restul Scrierilor: Psalmii şi
Rut de David; Proverbele, Cântarea Cântărilor şi Eccleziastul de Solomon.
iar/ov de Moise, fratele lui Aaron. Tonul Cronicilor este unul optimist, chiar
catastrofa anului 586 părând secundară în lumina întoarcerii descrise pe
larg. Confirmare a profeţiilor, revenirea din exil cu principele Zorobabel şi
arhiereul Iosia se soldează cu rezultate promiţătoare — resfinţirea Templu
lui în 516, al şaselea an al domniei lui Darius 1 —, dar totuşi modeste. Con
tinuitatea religioasă cu linia marilor preoţi ţadokiţi nu poate camufla eşecul
politic (şi teologic) ai proiectului restauraţiei mesianice, întrucât brusc casa
princiară a lui David dispare cu totul din naraţiune. Liderii politici se estom
pează: Neemia, care e un iudeu pios, este doar un guvernator loial lui
Artaxerxes I (464-424). Personajul religios central, venit şi el de la Babilon.
este scribul Ezdra, care a inspirat redactarea Cronicilor şi e figura principală
a cărţii Ezdra-Neemia, anvelopa finală a Scrierilor şi a întregii Biblii ebraice,
care se încheie cu citirea Torei de către Ezdra şi reînnoirea Legământului lui
Israel faţă de Dumnezeu şi Legea lui Moise (Neemia 8-10). După moartea lui
Ezdra, opera sa e continuată de Neemia, rugăciunea lui, care e ultima pagină
a Bibliei ebraice, încheindu-se cu cuvintele: „Adu-Ţi aminte de mine, Dum
nezeul meu, spre binele meu [Elohai letova]”, o aluzie transparentă la primul
capitol al cărţii Facerii, unde în dimineaţa zilei a şasea a creaţiei „Dumnezeu
a privit toate câte a făcut şi iată erau foarte bune [kitov]" (Fc 1,31).
Sugestia circularităţii evidente trimite clar, pe de o parte, spre preeminenţa
şi centralitatea absolută a Torei în cadrul Scripturilor ebraice, a căror Alfa şi
Omega e Legea mozaică, iar, pe de altă parte, spre un nou început: se des
chide o nouă pagină a istoriei lui Israel cu Dumnezeu, Legea Lui este rea
firmată şi Legământul reîncheiat, iar rememorarea Cronicilor arată că neres-
pectarea lui duce Ia catastrofa, dar fidelitatea faţă de el este răsplătită. în
imediat însă perspectivele acestei fidelităţi sunt mai degrabă modeste: în locul
succesului deplin şi al împlinirii făgăduinţelor mesianice realizate vedem doar
o modestă supravieţuire şi continuitate naţională şi religioasă. Departe de a
fi o evoluţie liniştită, istoria va aduce cu sine noi pericole şi provocări, care
vor impune căutarea de noi răspunsuri religioase. Intruziunea cărţii lui Daniel
în aranjamentul simetric al Bibliei ebraice, arată D. N. Freedman, vrea să
spună limpede atât că istoria nu s-a încheiat, cât şi să dea un răspuns de tip
nou, apocaliptic, la criza generată în iudaism de impactul noii culturi elenis
tice. Cercuri de iudei pioşi au reacţionat cu mişcări religioase noi de tip vizio
nar, în care se va redacta o vastă literatură apocaliptică. Această complexă
literatură, elaborată în secolele II î. Hr. - II d. Hr. şi din care Biblia ebraică a
reţinut doar cartea Daniel, iar cea creştină doar Apocalipsa, ar fi putut de
veni a patra secţiune a Scripturilor ebraice, al căror canon era deschis, cum
atestă manuscrisele descoperite în peşterile de lângă Qumran. Acceptate de
grupuri sectare iudaice şi de creştini, scrierile apocaliptice au sfârşit prin a fi
respinse, din cauza mesajului lor teologico-politic contestatar la adresa insti
tuţiilor religioase şi a ordinilor statale instalate, atât de iudaismul rabinic, cât
şi de creştinismul Bisericii elenizate (deşi, aşa cum formula în 1960 Emst
Kâsemann, „apocaliptica e mama teologiei creştine”, aceasta din urmă fiind
însă inexplicabilă istoric şi doctrinar în absenţa acestui context).
Sepluaginta — de la Pentateuhul grec la Biblia creştinilor

O problemă care necesită o discuţie indispensabilă este, evident, discre
panţa dintre textul şi canonul (lista, numărul şi aranjamentul cărţilor) Bibliei
ebraice şi cele ale traducerii greceşti a corpusului scripturilor iudaice, cunos
cute sub numele generic de Sepluaginta — deşi, riguros vorbind, acest nume
a fost la început rezervat doar traducerii greceşti a Pentateuhului de la înce
putul secolului III î. Hr. — sau, mai recent, de Biblia de la Alexandria"^.
începând cu secolul II d. Hr., autorii creştini extind numele Septuaginta la214
214 Denumirea programului de cercetare desfăşurat în cadrul Centrului Naţional de Cer

cetare Ştiinţifică (CNRS) al Franţei sub coordonarea filologilor Marguerite Harl, Gilles
Dorival, Olivier Munnich. Aceştia au publicat în 1988 un volum introductiv: La Bible grec
des Septante. Du judaïsme hellénistique au christianisme ancien, Cerf, Paris, 1988, iar din
1986 au iniţiat în seria La Bible d'Alexandrie publicarea pe fascicole de Éditions du C erf a
unei traduceri franceze amplu adnotate a cărţilor Septuagintei. Varianta românească în şase
volume a acestui proiect, coordonată de Cristian Bădiliţă şi realizată în cadrul Colegiului
Noua Europă (director Andrei Pleşu), e din 2004 în curs de publicare la Editura Polirom, Iaşi:
Septuaginta. 1. Geneza, Exodul, Leviticul, Nimerii, Deuteronomul (2004); 2. lisus Nave, Ju
decătorii, Ruth, 1^4 Regi (2004); 3. 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Ester, ludit, Tobit, 1—4 Ma-
cabei (2005); 4/1. Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor (2006);
4/11. Iov, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui lisus Sirah, Psalmii lui Solomon (2007).
totalitatea Bibliei greceşti. Aceasta în scopul apologetic de a atribui tuturor

cărţilor ei, mai ales celor profetice, acelaşi caracter miraculos şi inspirat
atribuit traducerii alexandrine a Pentateuhului de către cei „şaptezeci” de
înţelepţi la cererea regelui elenistic Ptolemeu II Filadelful (285-246), despre
care vorbeşte faimoasa Epistolă a lui Aristeia dintre anii 150-100 î. Hr., nu
altceva decât o apologie a traducerii greceşti a Torei contestată deja în cadrul
iudaismului palestinian tradiţional. Contestările au continuat însă, la fel şi
apologiile: astfel, în a doua jumătate a secolului I d. Hr., Epistola lui Aristeia
e rezumată aprobator de către Filon din Alexandria ( | cca 50 d. Hr.) în a sa
Viaţă a lui Moise (II, 26^44), unde Septuaginta e proclamată traducere rigu
roasă şi inspirată, iar traducătorii sunt declaraţi sacerdoţi şi profeţi. Cert este
că traducerea grecească a Pentateuhului nu a fost rezultatul unei iniţiative a
comunităţii iudaice din Alexandria, ci o iniţiativă regală elenistică, receptată
ca un act providenţial, apologetic şi misionar, în diaspora iudaică elenofonă
care a preluat-o în uzul ei liturgic, exprimându-şi entuziasmul printr-o zi
specială de sărbătoare închinată traducerii miraculoase. Septuaginta desemna
aşadar doar Pentateuhul grec, restul scripturilor ebraice fiind transpus în
limba greacă treptat, pe parcursul unui interval de timp care s-a întins pe
aproape trei sute de ani (ultima carte tradusă, Eccleziastul, apărând abia în
jurul anului 125 d. Hr.), traducerile fiind realizate nu doar în Egipt, ci şi în
Palestina. Traducerile greceşti s-au realizat într-o fază în care textul ebraic
era încă flu id '15, cum arată discrepanţele mari existente în cazul cărţilor
Ieremia, Proverbele sau Iov, sau al celebrului verset mesianic Isaia 7, 14.
Chiar şi din punct de vedere textual, Septuaginta nu apare atât drept fiica,
cât drept sora Bibliei masoretice. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte
numărul cărţilor, în Septuaginta în sens larg apărând o serie de cărţi „bune dc
citit” (anaginoskomena) care nu vor fi reţinute în canonul rabinic al Bibliei
ebraice. Ipoteza existenţei unui „canon alexandrin” al Scripturilor iudaice,
mai amplu decât cel restrâns „palestinian” (formulată în 1715 de Grabe), nu
mai poate fi susţinută, cum a demonstrat în 1964 A. C. Sundberg215216. Iudaismul
n-a avut până în anul 70 d. Hr. alt centru religios decât Ierusalimul (după
care s-a mutat la Iabne/Iamnia) şi, aşa cum arată şi manuscrisele biblice de
la Qumran, înainte de sfârşitul secolului I d. Hr. şi în iudaismul alexandrin
se utiliza în principal Tora (citată în exclusivitate ca autoritate de către
215 Fixarea şi stabilizarea lui iniţial consonantică, iar apoi şi vocalică, în ceea ce s-a numit
„textul masoretic” finalizându-se abia în secolele IX-X d. Hr., prin eforturile rabinilor din
Tiberiada (Galileea) din familia ben Aser, căreia îi datorăm faimoasele codice ebraice de la
Alepp (800-860) şi Leningrad (1009).
216 A. C. SUNDBERG, The Old Testament o f the Early Church, Harvard, 1964.
Filon) alături de o vastă literatură religioasă naţională iudaică fără limite bine
definite; timp de secole s-au citit cărţi care ar fi putut deveni scripturi, dar
nu au fost receptate în cele din urmă ca atare. Din nefericire, nu cunoaştem
conţinutul bibliotecilor cu cărţi/suluri biblice ale Sinagogilor (sau Biserici
lor) din Alexandria, care au pierit (ca şi cele din Antiohia) în distrugerile ce
au însoţit revolta evreilor din Orient din anii 115-17, nici ale celor din
Palestina distruse în împrejurări similare în urma insurecţiei mesianice a lui
Simon Bar Kochba din 132-135. Cert este că încă de la început secta iudeo-
mesianică misionară a „creştinilor” a utilizat cu predilecţie traducerea greacă
a Legii, Profeţilor şi Psalmilor, care a ajuns astfel să fie revendicată şi utili
zată masiv de Biserică, variantele greceşti ale textelor mesianice fiind mult
mai explicite şi preluabile în argumentaţia apologetică împotriva iudaismu
lui rabinic. Entuziasmul creştinilor faţă de Septuaginta, devenită rapid din
Biblia de ia Alexandria „Biblia Bisericii”, din Scriptură a iudaismului ele
nistic Scriptura vechilor creştini217, a alimentat rezervele şi neîncrederea rabi
nilor faţă de această traducere, suspectată încă înainte de naşterea lui Hristos.
Catastrofa Ierusalimului din anul 70 şi procesul de recentrare a iudaismului
rabinic pe sursele lui tradiţionale au dus la eliminarea din uz a Septuagintei,
încreştinate între anii 90-130, şi la promovarea unor traduceri rivale pentru
comunităţile iudaice elenofone. în jurul anului 140, rabinii au salutat cu entu
ziasm traducerea greacă literală realizată de Aquilla din Pont, iniţial convertit
la creştinism, după care, în urma unui sejur la Ierusalim, a trecut la iudaism
şi a învăţat ebraică de la rabini. în contextul acestui „război al Bibliilor” tre
buie privită şi ultima opinie rabinică (secolul III) despre Septuaginta reţinută
în Talmud, potrivit căreia păcatul traducerii Torei ebraice, intraductibile,
în limba greacă a fost unul echivalent cu cel al ridicării viţelului de aur de
israeliţii aflaţi la poalele Sinaiului în aşteptarea lui Moise cu revelaţia Torei.
Biblia greacă editată în codicele creştine ca o carte profetică

Ceea ce trebuie avut permanent în vedere este faptul că, pentru a se dis
tinge de evrei, care foloseau în cultul sinagogal cărţile sfinte (biblia) sub
forma sulurilor de pergament, creştinii au copiat încă de la început cărţile
sfinte, atât cele iudaice, cât şi cele creştine, sub formă de codice (cf. 2 Tim
4, 13: membrana, distincte de biblia), fiind, pe cât se pare, cei care au impus
217 Studiul esenţial rămâne cel al eruditului profesor de Noul Testament din Tiibingen,
M artin H engel (n. 1926): „Die Septuaginta als «christliche Schriftensammlung», ihre
Vorgeschichte und das Problem ihres Kanons”, în volumul colectiv decisiv editat de
M. HENGEL / A. M. S c h w e m m er : Die Septuaginta zwischen Judentum und Christentum
(Wissenschaftlichen Untersuchungen zum Neuen Testament 72), Tiibingen, 1994, p. 182-284.
această formulă în tehnica antică a multiplicării şi difuzării cărţilor. Pe lângă

avantajul economic, foaia fiind scrisă pe ambele părţi, codicele avea şi o
neîndoielnică superioritate în ce priveşte facilitatea răsfoirii şi a utilizării
informaţiilor. El a permis de asemenea şi o succesiune şi o ordine precisă a
scrierilor transmise. Cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei sunt faimoa
sele codice biblice creştine Sinaitic, Alexandrin şi Vatican din secolele IV-V,
unde vedem apărând, pe lângă cărţile din canonul Bibliei ebraice, o serie de
alte cărţi plasate în ordini care diferă considerabil. Se observă însă uşor că în
Biblia creştinilor scripturile iudaice în versiunea greacă a Septuagintei (de-a
valma protocanonice şi deuterocanonice, fără această deosebire) sunt grupate
în general în trei sau patru blocuri: cărţile istorice, fie toate la un loc, la înce
put, fie divizate în două grupuri, unul mare iniţial şi altul mai mic intercalat
ulterior; cărţile poetico-sapienţiale; şi cărţile profetice (aceasta pare să fie
ordinea clasică, aşa cum apare în Codex Vaticanus). Fapt semnificativ, gru
pul cărţilor profetice e întotdeauna deschis de cei 12 Profeţi mici şi încheiat
de Profeţii mari, ultima fiind Daniel. Mesajul acestei dispuneri este limpede:
pentru creştini, Vechiul Testament e o carte profetică şi culminează într-o
apocalipsă eshatologică. Ultima, cronologic vorbind, carte din Scriptura
ebraică, care are doar statut de carte „bună de citit”. Daniel, e pentru creştini
nu doar o carte profetică, ci şi cea mai importantă, întrucât e ultima carte a
Vechiului Testament, deschizând spre Noul Testament. întrebarea cum anu
me a luat Vechiul Testament al Bisericii, sau Septuaginta creştină, forma
canonică din marile codice ale veacului IV nu poate primi un răspuns decât
ipotetic. Plecând de la faptul că aşa-zisele cărţi „deuterocanonice” sau „apo
crife” s-au impus mai încet în Orient şi mai repede în Occident, M. Hcngel
sugerează ca foarte probabil faptul că aceste scrieri păstrate doar de creştini
să se fi găsit în bibliotecile sinagogilor din Roma (care au scăpat nedevastate
în anii 66-70, 115-117 sau 132-135), unde erau folosite probabil ca „bune
de citit” în educaţia religios-morală a prozeliţilor iudei, şi de unde au fost
preluate cu acelaşi statul în cateheza prozeliţilor creştini. Există un paradox
care merită semnalat în receptarea canonică de către creştini, aflaţi atât în
opoziţie, cât şi în continuitate cu iudaismul, a vastului corpus de scrieri „inter-
testamentare” care în final a ajuns să fie divizat în scrieri „bune [doar] de
citit”218 (anaginoskomena) acceptate şi „ascunse/neautentice” (apokrypha/no-
tha) în terminologia ortodoxă („deuterocanonice” şi „apocrife” în cea roma-
no-catolică; „apocrife” şi „pseudoepigrafe” în cea protestantă).
2,8 Bune de citit în privat, nu în cult; deci despre ele nu se predică, nici nu se scriu
comentarii.
Cert este faptul că Iisus, apostolii şi primii creştini nu au avut în faţa lor
Vechiul Testament actual (cum sunt mereu tentaţi să creadă creştinii, proiec
tând retroactiv situaţia actuală în epocile primare), ci un corpus de scripturi
sfinte iudaice foarte diferit, şi faţă de ele au avut o atitudine mult diferită de
cea a creştinilor faţă de Biblia actuală. Pe de o parte, vedem concentrarea pe
un cerc limitat de scrieri des citate, jumătate din acestea din urmă venind din
Isaia şi din Psalmi, şi cărora li se dă o interpretare hristologic-eshatologică
de tip profetic-apocaliptic: Iisus citează 24 de cărţi vechi-testamentare, iar
întreg Noul Testament 34, nefiind citate niciodată Estera, Eccleziastul, Cân
tarea Cântărilor şi Ezdra-Neemia. Pe de altă parte, atât Iisus, cât şi apostolii
utilizează extrem de liber textele, citând şi folosind şi cărţi apocaliptice ce
nu vor intra în canonul biblic definitiv al Bisericii: Enoh, Jubileele, înălţa
rea lui Moise, sau cele sapienţiale care vor fi acceptate, ca, de exemplu,
Înţelepciunea lui Solomon, foarte importantă pentru Pavel. Apostolul Iuda
{Iuda v. 14-15), fratele lui Iisus, citează expres ca scriptură cartea 1 Enoh,
iar Apostolul Petru (2 Pir 3, 16) desemnează drept „scripturi” Epistolele
pauline. „Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură
şi spre mustrare, spre îndreptare şi spre educarea în dreptate, ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit spre orice lucru bun”, scrie Apos
tolul Pavel lui Timotei, pe care-1 laudă că „ştie din pruncie sfintele scripturi
[hiera grammata] care-1 pot înţelepţi spre mântuire prin credinţa în Hristos
Iisus” (2 Tim 3, 16-17. 15). Scripturile iudaice, de care vorbeşte aici Pavel
şi pe care le aveau la îndemână Iisus şi ceilalţi apostoli, arătau însă probabil
destul de diferit de Vechiul Testament actual, fiind mai aproape de canonul
extins al apocalipticilor decât de cel restrâns, ulterior, al rabinilor farisei.
Din moment ce Iisus însuşi spunea că „Legea şi Profeţii merg până la Ioan”
Botezătorul (Lc 16, 16), este limpede că, atât pentru El, cât şi pentru apos
toli, canonul nu începea cu Moise şi nu se termina cu Ezdra (în epoca lui
Artaxerxes). Şocul crizei anului 70 a făcut ca atât iudaismul rabinic, cât şi
creştinismul să se autodefinească în secolul II într-un sens atât polemic, cât
şi corelativ. Paradoxul în ce priveşte canonul biblic creştin stă în faptul că,
deşi sunt citate în Noul Testament, scrierile apocaliptice („apocrife”) au fost
respinse de Biserică din teama de erezii, de derive contestatoare şi exaltări
mistice, fiind parţial păstrate {Enoh, Jubileele, 4 Ezdra) doar în canonul biblic
al Bisericii Etiopiene, iar scrierile de edificare, care exaltă militant Legea şi
iudaismul clasic, cum sunt „romanele” moral-religioase Susana, Iudita sau
Tobit, epopeea naţională iudaică din cărţile Macabeilor sau înţelepciunea lui
Sirah, deşi nu sunt citate în Noul Testament, au fost reţinute de Biserică şi
respinse de Sinagoga rabinică. Dincolo însă de aceste paradoxuri şi contestări,
persistă întrebarea inevitabilă: cum poate fi de acord în principiu Biserica
creştină cu canonul rabinic al Scripturilor ebraice, când modul restrictiv şi

repliat pe Toră în care acesta a fost fixat de rabini exclude din capul locului
creştinismul, ba chiar a fost adoptat tocmai pentru a exclude utilizarea aces
tora în sens creştin? Explicabilă istoric prin refuzul hotărât din secolul 1 al
antiiudaismului radical al marcionismului şi gnosticismelor, fidelitatea Bise
ricii faţă de Vechiul Testament în forma lui rabinică, reducţionistă şi anti
creştină, datorată mai ales prestigiului umanist al originilor, căruia i-au căzut
victimă un Origen sau Ieronim, este nejustificabilă nu doar teologic219, dar
chiar şi fenomenologic şi istoric.
Iudaism creştin profetic şi iudaism rabinic legalist

Iudaismul rabinic şi creştinismul sunt, cum arăta recent (în 2001) Gabriele
Boccaccini, rezultatul a două autodefiniri opuse, realizate în secolele I—II, la
baza cărora stau dezvoltări ale unor curente din iudaismul postexilic al celui
de-al doilea Templu. Provenit din varianta fariseană postmacabeană a siste
mului legalist ţadokit, iudaismul rabinic are la bază două afirmaţii fundamen
tale: pe de o parte, centralitatea şi supremaţia absolută a Torei scrise, lărgite
atât în direcţia unei Torei preexistente, cât şi a unei Tore orale (Mishna,
Talmudul), iar, pe de altă parte, identitatea strictă între iudaism şi cvreitate,
religia monoteistă a lui Iahve devenind apanajul exclusiv al copiilor lui
Avraam şi fiind confiscată de un rasism/naţionalism religios exclusiv. Spre
deosebire iudaismul rabinilor, iudaismul creştinilor s-a dezvoltat plecând dc
la varianta eseniană (nequmranită) a iudaismului apocaliptic enohit, de la care
a preluat în primul rând credinţa în originea supraumană, angelică, a răului
şi o concepţie metafizică despre mesianism; iudaismul creştin postulează
însă, pe de o parte, superioritatea lui Mesia faţă de Tora şi, pe dc altă parte,
universalitatea mesianismului său metafizic; relaxând legăturile dintre iuda
ism şi evreitate, creştinismul e „iudeu”, religios vorbind, fără a fi „evreu”,
naţional sau rasial vorbind. De asemenea — iarăşi un paradox aparent —,
departe de a fi fost un iudaism inovator, creştinismul e de fapt mult mai con
servator şi ancestral iudaic (continuând tradiţiile cultice şi mistice ale vechiu
lui, primului Templu) decât iudaismul rabinic, care, sub aparenţa conservato-
219 Evidenţiind opoziţia dintre Vechiul Testament închis, al rabinilor, şi cel deschis spre
Noul al creştinilor, pentru care Noul Testament e scopul şi împlinirea Vechiului Testament,
ducând la capăt constituirea tradiţiei biblice, Martin Hengel se întreabă nu doar retoric în
finalul studiului său despre Septuaginta: în ce măsură are nevoie Biserica de canonul biblic
închis şi limitat al rabinilor, care exclude din principiu orice continuitate cu Noul Testa
ment?, şi îl citează aprobator pe teologul biblic vechi-testamentar Hartmut Gese (1974),
care cerea explicit teologului creştin să nu salute necritic textul şi canonul masoretic.
rismului, inovează în realitate masiv, abandonând şi excomunicând deliberat

paliere întregi din iudaismul celui de-al doilea Templu.
în acest context trebuie văzută şi diferenţa între canonul biblic rabinic şi
cel creştin, şi războiul dintre cele două Scripturi vechi, cea ebraică şi cea
greacă, între Biblia Sinagogii şi Biblia Bisericii. Tot mai mulţi savanţi, cum
arată exemplul recent al profesorului de Noul Testament din Copenhaga,
Mogens Muller (n. 1946), pledează pentru revenirea la Septuaginta ca „pri
ma Biblie a Bisericii”22021. Discreditată şi calomniată de rabini, traducerea
greacă a Scripturilor ebraice a fost adoptată de creştini, care — aşa cum arată
afirmaţiile lui Iustin, Irineu, Clement Alexandrinul, Tertulian sau Chirii al
Ierusalimului — au apărat-o ca pe o revelaţie profetică şi o interpretare auto
rizată divin a vechilor Scripturi ebraice. Pentru creştini, Septuaginta nu era o
simplă transpunere filologică, ci un moment crucial în transmiterea unei tra
diţii biblice dinamice, ba chiar a revelaţiei divine care, asumând Septuaginta
ca pe o „Graeca Veritas”, făcea un pas decisiv spre universalizarea ei, pregă
tind astfel calea Evangheliei. Septuaginta nu era fiica, ci sora textului maso-
retic, nu o simplă traducere, ci o nouă ediţie a Scripturilor ebraice citite ca
profeţie a lui Hristos. Scripturile ebraice au dobândit astfel două forme
canonice distincte în cadrul celor două comunităţi interpretative opuse ale
Sinagogii rabinilor şi Bisericii creştinilor. (Departe de a se explica pe ele
însele, Scripturile se explică prin canon, iar canonul se explică prin tradiţia
comunităţii interpretative. Tocmai această tradiţie interpretativă diversă face
ca iudaismul rabinic şi cel creştin să aibă doar în aparenţă aceleaşi scriituri,
iar tradiţia lor comună să fie — cum o recunoaşte Jacob Neusner2' 1 —
un „mit”.)
Scripturile dobândesc sens şi figuri diferite după cum sunt privite ca Lege
definită o dată pentru totdeauna şi reasumată mereu de o comunitate separată
şi închisă (un Dumnezeu unic, Iahve, pentru un popor unic, Israel), aşa cum
o vede iudaismul rabinilor, sau ca Promisiune profetică neîmplinită a unui
Nou Legământ universal (Ir 31-32; Iz 11, 19; 36, 26) deschis tuturor popoa
relor umanităţii. Pentru creştini, împlinitorul Legii şi Profeţilor este Iisus
Hristos, Care prin venirea Sa „scoate vălurile” care acoperă Scripturile pentru
iudaism (cf. 2 Co 3, 12-17), proiectând din El însuşi o lumină care, venită din
afara textului, îi revelează sensul autentic latent. Pentru creştini contează,
aşadar, nu ce anume spune de fapt textul, semnificaţia lui originară, ci con
textul, mediul şi modul în care este citit (cf. FA 8, 30-36), sensul adevărat al
220 MOGENS M uller, The First Bible o f the Church. A Plea fo r the Septuaginta (Journal
for the Study of the Old Testament, Supplement Series 206), Copenhagen-Sheffield, 1996.
221 JACOB N eusner , Jews and Christians. The Myth o f a Common Tradition, 1991.
174 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to l ic
textelor apărând doar prin plasarea lor în câmpul de forţă al Persoanei lui
Hristos şi al medierii ei sacramental-liturgice (cf. Lc 24). Fiindcă nu Scriptu
rile ebraice îl explică pe Hristos, ci Hristos explică Scripturile. Biserica a
refuzat astfel în egală măsură să elimine cu totul scripturile vechi şi să ră
mână doar cu mărturia apostolilor despre Hristos (soluţia lui Marcion), cât şi
să adauge scrierile apostolice în prelungirea scripturilor iudaice ca o simplă
extensie a acestora, şi să pună, de exemplu, Evangheliile şi Faptele Apos
tolilor după scrierile istorice, epistolele după scrierile didactico-poetice şi
Apocalipsa după cele profetice, ca un simplu comentariu (midrash) creştin
al acestora (ar fi putut fi soluţia iudeo-creştinismului). A preferat să menţină
distincte colecţiile mărturiilor apostolice despre Hristos ca Nou Testament şi
cele ale Scripturilor ebraice ca Vechi Testament, pe care însă le-a preluat
prin intermediul „adevărului grec” al traducerii/interpretării lor profetice în
Septuaginta şi, respectându-le întocmai conţinutul, le-a dat un nou sens mo
dificând doar ordinea lor canonică, altfel structurată decât cea a rabinilor.
Prin această rearanjare, centrul scripturilor era deplasat înainte, şi astfel dintr-o
colecţie de scrieri centrate pe o Lege dată unui popor, ele devin povestea
profetică a unei promisiuni universale realizate în Hristos şi în Biserică. în
Septuaginta cele trei părţi ale Bibliei nu mai sunt deci Legea — Profeţii —
Scrierile poetico-sapienţiale, ci Scrierile istorice — cele poetico-sapienliale
— şi cele profetice. Legea, Profeţii anteriori şi o parte din Scrieri (Cronici.
Ezdra-Neemia) devin istoria lui Israel, iar Profeţii posteriori sunt deplasaţi la
sfârşit, dând astfel întregii colecţii un nou mesaj: istorico-profetic.
Structura concentric-chiastică a Bibliei creştine

Deşi la prima vedere pare o colecţie de scrieri disparate, din epoci şi de
genuri extrem de diverse, Biblia creştină (Septuaginta şi Noul Testament)
are şi ea, după cum s-a evidenţiat recent222, o structură simetrică de 2 x 4 părţi
care-şi corespund într-o paralelă chiastic-concentrică. Paralelismul priveşte
simetria celor patru părţi dispuse astfel încât atât în Vechiul, cât şi în Noul
Testament avem o dispunere similară a celor patru părţi: dacă în Pentateuh
şi în cărţile istorice acţionează Dumnezeu, în cărţile sapienţiale cel care vor-
beşte/răspunde la această acţiune este Israel, iar în cărţile profetice vorbeşte
iarăşi Dumnezeu; tot aşa şi în Noul Testament: dacă în Evanghelii şi Faptele
Apostolilor în Hristos acţionează Dumnezeu, în epistole vorbeşte/răspunde
la această acţiune Biserica, iar în Apocalipsă vorbeşte din nou Dumnezeu.
222 W alter V ogels , „La structure symétrique de la Bible chrétienne”, în volumul cu ac
tele importantului al 50-lea Coloquium Biblicum Lovaniense, 25-27 iulie 2001 : The Biblical
Canons (Bibliotheca Ephemerides Theologicae Lovanienses 163), Leuven, 2003, p. 295-304.
Chiasmul priveşte relaţia dintre acţiunea şi cuvintele lui Dumnezeu: ceea ce

a făcut la început (în Facerea) Dumnezeu spune/promite să restaureze la
sfârşit (în Apocalipsă), iar ceea ce a spus/promis prin profeţi realizează în
noua Sa acţiune în Hristos relatată în Evanghelii şi Faptele Apostolilor; iar
între dubla acţiune şi dublul cuvânt al lui Dumnezeu în Israelul cel vechi şi
în Israelul cel nou se află prinse tot în chiasm dublul răspuns al celor două
popoare ale lui Dumnezeu la această dublă acţiune meditată, rugată şi vestită
în aceste răspunsuri comunitar-individuale. Canonul biblic creştin apare astfel
ca un vast dialog între Dumnezeul Unic şi mai apoi în Fiul Său Unic şi Po
porul Său Unic care în Hristos dobândeşte dimensiunile întregii umanităţi.
Cuvânt personal vs text literal

Esenţial este însă faptul că, adoptând Septuaginta ca tradiţie biblică profe
tică, independentă faţă de textul ebraic, ba chiar superioară acestuia, creştinis
mul a avut iniţial o concepţie dinamică şi funcţională (nebiblicistă) despre
Scriptură ca revelaţie vie a unei Persoane pentru mântuirea altor persoane, o
viziune liberă de restricţiile formale şi de literalismul mecanic mort ale con
cepţiei rabinice despre textul şi canonul biblic. Dacă iudaismul rabinic s-a
fixat biblicist pe un text absolutizat, iudaismul creştinilor era centrat pe o
Persoană vie, nu pc un text perfect; libertatea şi indiferenţa scandaloasă faţă
de texte a creştinilor sunt evidente în faptul că n-au ţinut să păstreze cuvin
tele lui Hristos în însăşi limba în care au fost rostite (aramaică), ci au acordat
traducerii şi interpretării greceşti forţa şi valoarea deplină a expresiei lor
originale. Religie a Cuvântului prin excelenţă, creştinismul este în acelaşi
timp una a traducerii inspirate, ba chiar a unei traduceri vii permanente.
Aceasta e semnificaţia profundă a faptului că Biblia Bisericii creştine a fost
de la început Septuaginta greacă, nu TaNaK-u\ ebraic.
Polemica permanentă cu iudaismul rabinic, care refuza să discute cu creş
tinii pe baza Septuagintei, presupus „falsificată” de aceştia, şi accepta dia
logul doar plecând de la textul „original” ebraic, „nefalsificat” — în realitate
ajustat el însuşi de rabinii masoreţi anume pentru a închide posibilităţile unei
interpretări creştine — , la care se adăuga prestigiul filologic al „originilor”
şi pasiunea pentru textele „originale” a umaniştilor creştini, gen Origen în
secolul III sau leronim între secolele IV-V, a condus la pătrunderea şi impu
nerea treptată în Biserică a Iui „Hebraica veritas”, cu alte cuvinte a noţiunilor
iudaice atât de text, cât şi de canon biblic — deşi ele erau şi sunt în contra
dicţie cu cele ale Bisericii vechi. Ciocnirea dintre cele două concepţii poate fi
văzută în disputa, din primele decenii ale secolului V, între Fericiţii leronim
şi Augustin. Adept al filologismului umanist şi apărător al „Hebraica veritas”,
Ieronim ( t 420) realizase în acel timp o nouă traducere latină a Vechiului

Testament pe baza textului ebraic: aşa-numita Vulgata. Gestul a provocat
reacţia de protest a lui Augustin (f 430) care s-a simţit obligat să apere tradi
ţionalismul Bisericii şi să reafirme răspicat faptul că pentru Biserică Vechiul
Testament autentic e Septuaginta, traducere profetică inspirată, superioară
textului ebraic223.
Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului

Nu fără dificultate, Vulgata s-a impus în cele din urmă în Occidentul latin;
în sesiunea a patra din 1546 a Conciliului de la Trento ea va fi proclamată
Biblia oficială a Bisericii Romano-Catolice; este însă o Biblie hibridă pentru
că, dacă în ce priveşte textul urmează „originalul” ebraic, în ce priveşte cano
nul îl urmează parţial, fiindcă nu respectă şi ordinea cărţilor, canonul lărgit
(cu cărţile „deuterocanonice”) al Septuagintei. La începutul secolului XVI,
exemplul lui Ieronim a fost urmat de Luther şi de ceilalţi reformatori, care
vor traduce Biblia de data asta în limbile naţionale europene plecând tot de
la textul ebraic, receptând totodată şi canonul rabinic al cărţilor autentice ale
Vechiului Testament. Separate într-un grup izolat şi puse în carantină sub
eticheta de „apocrife”, „deuterocanonicele” au fost menţinute totuşi de refor
matori în Bibliile lor ca „bune de citit” şi pentru protestanţi. Ulterior, puris
mul „ebraizant” a câştigat în calvinismul britanic, aşa că grupul „apocrifelor"
va fi exclus din toate Bibliile protestante modeme şi contemporane. Din tra
diţionalism şi confesionalism, atât textul, cât şi canonul Septuagintei au fost
menţinute doar de Bisericile Ortodoxe. Dar şi aici, odată cu epoca modernă,
s-a impus prestigiul umanist al textelor „originale” ebraice, ajungându-se la
Biblii hibride cum sunt, de exemplu, traducerile ortodoxe româneşti: toate,
fără excepţie, urmează planul Bibliei protestante a lui Luther, exilând şi
separând „deuterocanonicele” în carantina unui grup de cărţi „apocrife” sau
„necanonice”; iar începând din 1936 şi până în 2001 s-a abandonat şi textul
grec al Septuagintei, luându-se ca referinţă textul rabinilor masoreţi. Justifi
carea acestui act antitradiţional dată în prefeţele Bibliilor din 1936 şi 1938
este aceea de a face astfel faţă mai bine polemicilor provocate de răspândi
rea de către cultele neoprotestante a versiunilor „Societăţii biblice britanice”
fidele textului ebraic şi canonului ieronimian-lutheran!
Implicaţiile deciziei în favoarea textului ebraic şi a canonului rabinic sunt
însă profunde în plan teologic şi metodologic pentru creştini şi pentru Bise
rică, chiar şi atunci când facem abstracţie de faptul — uitat foarte repede — că
ambele sunt produse tardive şi rezultate din decizia deliberată a autorităţilor
223 AUGUSTIN, D e C ivila te D e i 18, 42-43.

Sinagogii, după excluderea creştinilor la sfârşitul secolului I, de a se delimita,

atât prin textul ebraic, cât şi prin canoanele rabinilor, de textul grecesc şi de
canonul diferit al Septuagintei creştinilor. Influenţei iudaismului rabinic i se
datorează în primul rând pătrunderea şi adoptarea de către creştini a acele
iaşi fixaţii literaliste pe texte sacralizate — transformate ulterior în simple
cariere de extras texte de sprijin pentru doctrine teologice (aşa cum pentru
rabini erau baza unor argumente şi soluţii juridice) — şi transformarea creş
tinismului biblicist dintr-o religie personală, vie, într-una scripturistică. Dintr-o
comuniune cu Dumnezeu ca Persoană „biblicismul” rabinic, imitat apoi de
protestanţi, face din creştinism o religie a Cărţii, asemenea islamului şi iuda
ismului rabinic; departe de credinţa personajelor Bibliei, care — aşa cum
ne-o reaminteşte James Barr — nu au avut o Biblie, ci fie au trăit înaintea ei,
ca patriarhii sau profeţii, fie au avut o cu totul altă atitudine faţă de ea, ca
Iisus şi apostolii. Biblicismul adoptă faţă de Biblie atitudinea de scrib a unor
Ezdra creştini, uitând că Iisus n-a fost un nou Moise, nici n-a adus o nouă
Toră, ci a fost Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup ca să aducă lumii Duhul,
harul şi adevărul (In 1, 17), identice cu Viaţa veşnică (In 14, 6; 10, 10). Iisus
a activat într-un iudaism devenit deja de câteva secole o religie scripturistică
centrată în jurul Torei, faţă de care însă avea o atitudine atât de afirmare, cât şi
de libertate şi independenţă critică: nu se lasă controlat de Lege, nici aservit
ei, dar nici nu o aboleşte; o confirmă, dar o şi depăşeşte: nu o desfiinţează,
dar o împlineşte (Mt 5, 17), o umple de Sensul ei ultim restituindu-i Duhul,
care îi afirmă litera, dar eliberează de sclavia faţă de ea. Nicăieri în Evan
ghelii Iisus nu e înfăţişat scriind sau poruncind ca învăţăturile şi evanghelia
Lui să fie aşternute în scris, şi este limpede că nu voia să întemeieze o miş
care religioasă scripturistică. Spre deosebire de scribii şi rabinii contempo
rani Lui, Iisus nu are faţă de Scripturile ebraice o atitudine exegetică, ci se
foloseşte de texte biblice ebraice, dar şi de parabole, niciodată însă de nara
ţiunea istorică biblică, dar şi de naraţiunile fictive ale unor parabole nebi
blice, pentru a se prezenta pe Sine însuşi, noutatea predicii şi acţiunii Lui.
De aceea, nici scrierile apostolilor nu sunt o simplă interpretare, un midrash
creştin, al Scripturilor ebraice, ci au în centrul lor proclamarea noutăţii per
soanei şi activităţii lui Iisus ca Domn, presimţită însă în tradiţiile iudais
mului. Autoritatea textelor e clar subordonată autorităţii supreme a Persoanei
lui Iisus Hristos Domnul, nu invers. Textele scripturistice sunt utilizate ca
argumente profetice (scripturile vechi) sau mărturii (scripturile noi) ale Ade
vărului, nu drept sursă sau criteriu al Adevărului şi credinţei. Scripturile nu
controlează credinţa, ci derivă din credinţa vie a patriarhilor, profeţilor şi
apostolilor, din întâlnirea lor vie cu Dumnezeul Unic şi Fiul Său Unic pentru
zidirea în credinţă a Poporului vechi şi nou al lui Dumnezeu.
Cărţile Noului Testament datează înainte de anul 70
Istoria canonului şi textului Noului Testament224 este la fel de instructivă,

atât teologic, cât şi istoric, ca şi a celui Vechi. în ce priveşte istoricul redac
tării şi datării scrierilor viitorului Nou Testament, cercetările au cunoscut în
ultimele decenii reaşezări spectaculoase faţă de teoriile ştiinţifice standard
de la începutul şi mijlocul secolului XX (von Hamack, 1897, sau Kiimmel,
1953), pentru care redactarea Evangheliilor ar fi avut loc, pe baza unor pre-
zumptive surse şi tradiţii orale anterioare, abia între anii 70-110, cea a Epis
tolelor Pastorale şi „Catholice” în jurul anului 100, ultima (2 Petru) fiind
concepută odată cu încheierea canonului între anii 120-150.
Surpriza a venit din partea unui teolog şi episcop anglican, John Arthur
T. Robinson (1919-1983) — episcop de Woolwich (1959-1969), profesor
de Noul Testament la Trinity College, Cambridge (1969-1983) —, care.
pe lângă solide studii de teologie biblică, stârnise o imensă controversă în
1963 prin cartea sa Honest to God (vândută în decurs de patru ani într-un
milion de exemplare); plecând de la idei ale teologilor liberali Paul Tillich,
Dietrich Bonhoeffer şi Rudolf Bultmann, episcopul anglican John Arthur
T. Robinson punea în discuţie critică modurile de interpretare teologică a
creştinismului tradiţional şi a supranaturalului, pledând pentru revizuirea
drastică a limbajului spre a-1 face accesibil omului modern, pentru o rcin-
terpretare a moralei creştine şi pentru o „nouă reformă” a creştinismului
occidental. Retras din scaunul episcopal în urma polemicilor iscate, Robinson
a revenit la catedră şi la studiile biblice, publicând în 1976 o la fel de scan
daloasă pentru teologia academică tentativă de „redactare a Noului Tcsta-
224 Ea a avut parte, mai ales în sânul protestantismului luteran german, de investigaţii
din cele mai diferite, începând cu contestarea lui raţionalist-istoristă de J ohann Salomo
SEMLER (Abhandtung von freier Untersuchung des Canons, 4 voi., 1771-1775) şi până la
reabilitarea lui teologică de BREVARD S. C hilds (The New Testament as Canon. An Intro-
duction, 1984), trecând prin monografia monumentală a lui THEODOR Z ahn (Gescliiclite
des neutestamentlichen Kanons, 1882 şi 1892, 2 voi.; al 3-lea n-a mai fost publicat), care
a iscat reacţia polemică a lui A dolf von H arnack şi cea clasică a lui H ans von
CAMPENHAUSEN (Die Entstehung der christlichen Bibel, 1968), până la sintezele indispen
sabile ale teologului prezbiterian american BRUCE M. METZGER (1914-2007): The Text o f the
New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, Oxford, 1964, şi The Canon
o f New Testament. Its Origins, Development and Signiftcance, Oxford, 1987. Interpretarea
se poartă încă în cadrele fixate de disputa Zahn — von Hamack: dacă pentru Zahn canonul
Noului Testament s-a format din raţiuni intraecleziale prin adaosuri succesive fiind deja
format înjurai anului 100 d. Hr., pentru von Hamack (urmat de von Campenhausen cu nu
anţe) el s-a format între anii 140-175 ca răspuns al Bisericii, alături de regula de credinţă şi
succesiunea apostolică, la criza provocată de marcionism, gnosticism şi montanism.
ment”225 urmată, postum, de o altă provocatoare încercare de a demonstra

„prioritatea lui loan”226.
Pentru Robinson, toate cărţile Noului Testament au fost scrise înainte de
anul 70, fiindcă nici una din ele nu se referă la acest eveniment catastrofic
pentru iudaism, profeţit de Iisus, ca fiind deja împlinit. Cea mai veche scriere
este Epistola lui Iacob din anii 47-48, care ne permite o privire asupra iuda
ismului creştin, fidel în acelaşi timp lui Iisus şi instituţiilor fundamentale ale
religiei lui Israel. Perioada de maximă înflorire literară („epoca elisabetană”
a scrierii Noului Testament) a fost cea a deceniului cuprins între anii 50-60,
când au fost scrise Epistolele Pauline227 şi au fost redactate Evangheliile
actuale pe baza protoevangheliilor asamblate în anii 40-50 plecând de la
culegeri de istorii şi ziceri ale lui Iisus care au circulat în anii 30^10: Matei
ca Evanghelie pentru o comunitate iudeo-creştină deschisă misiunii spre
păgâni; Luca drept Evanghelie pentru comunităţile păgâno-creştine ale im
periului greco-roman, evanghelizat de Pavel în drumul său de la Ierusalim
spre Roma; Marcu e Evanghelia de centru a lui Petru pentru comunitatea
mixtă de la Roma; iar loan este Evanghelia comunităţii iudeo-creştine ioa-
neice, a cărei redactare se extinde pe tot parcursul intervalului între data de
9 aprilie a anului 30 (duminica învierii) şi luna august a anului 70 (distrugerea
Ierusalimului), fiind într-un fel Alfa şi Omega a dezvoltării Noului Testament;
formată la Ierusalim ca primă tradiţie ioaneică şi apoi ca protoevanghelie în
anii 30-50, a cunoscut prima ediţie la Efes în 50-55, forma ei finală cu pro
log şi epilog datând după criza comunităţii ioaneice din anii 60-65 atestată
de cele trei Epistole ioaneice, dar înainte de catastrofa anului 70. Tot în in
tervalul 40-60, în zona dintre Galilcea şi Siria plasează J. A. T. Robinson şi
enigmatica Didahie a celor Doisprezece Apostoli. Deceniul cuprins între
anii 50-60 marchează începutul epocii de „argint” deja anticipată de Episto
lele Pastorale, epocă preocupată de întărirea şi apărarea credinţei adevărate
împotriva pericolelor ereziilor şi schismelor, dar şi ale persecuţiilor şi apos-
225 J ohn A. T. R o binson , Redating the New Testament, 1976.

226 J ohn A. T. R obinson , The Priority o f John, 1987.
227 1 Tesa/oniceni la începutul lui 50; 2 Tesaloniceni în intervalul 50-52; 1 Corinteni în
primăvara lui 55; / Timotei în toamna lui 55; 2 Corinteni la începutul lui 56; Galateni la
sfârşitul lui 56; Romani la începutul lui 57; Filipeni în primăvara lui 58; Coloseni în vara
lui 58; Efeseni la sfârşitul verii lui 58; 2 Timotei în toamna lui 58.
După J. A. T. Robinson, datele activităţii Apostolului Pavel sunt: 33, convertirea;
35, prima vizită la Ierusalim; 42, a doua vizită la Ierusalim; 47^48, prima călătorie misionară;
48, Sinodul apostolic din Ierusalim; 49-52, a doua călătorie misionară; 52-57, a treia călă
torie misionară, încheiată în 57 la Ierusalim; 57-59, captivitatea la Cezareea; 60-62, capti
vitatea la Roma; 66, martiriul la Roma (precedat de martiriul lui Petru în 65).
taziilor; acum au fost scrise: Iuda şi 2 Petru în anii 60-62, Faptele Apostoli
lor între anii 57-62; cele trei Epistole ioaneice între anii 60-65; I Petru în
primăvara lui 65; Evrei în anul 67 (după martiriul Apostolilor Petru şi Pavel
în anii 65-66, dar înainte de moartea lui Nero în iulie 68) şi Apocalipsa
la sfârşitul anului 68, pe fondul războiului civil între pretendenţii la tronul
imperial şi al războiului iudaic, înainte de victoria finală a lui Vespasian şi
cucerirea Ierusalimului de către Titus în august 70. Sfârşitul primei generaţii
apostolice22829a adus o pierdere de elan şi crize interne, reflectate în scrierile
postapostolice, cum sunt 1 Clement de la începutul anului 70, Barnaba din
jurul anului 75 sau Păstorul lui Herma din jurul anului 85, un nou avânt
înregistrându-se în secolul II odată cu martirii şi apologeţii Ignatie, Policarp,
Iustin sau autorul anonim al Epistolei către Diognet.
De la Ierusalim la Roma
O cronologie similară cu nuanţe şi accente diferite a propus în 1994 şi
Roland Minnerath, profesor de teologie romano-catolic de la Strasbourg (din
2004 arhiepiscop de Dijon), într-o amplă analiză a constituirii unităţii Bise
ricii apostolice în intervalul 30-70 şi în drum de la Ierusalim spre Roma"9.
Aventura Bisericii începe îndată după drama Pătimirii-înviere din 7-9 apri
lie 30, cu care s-a încheiat scruta activitate publică (din anii 28-30) a lui
Ieshua din Nazaret, ieşit la predica Evangheliei împărăţiei în vârstă de 30 dc
ani, în al 15-lea an al domniei împăratului Tiberiu (14-37), pe când procu
rator al Iudeii era Ponţiu Pilat (26-36). înflorirea Bisericii creştine are loc
aşadar sub împăraţii romani Tiberiu, Caligula (37^41), Claudiu (41-54),
Nero (54-68), urmat, după un sângeros război civil (68-69), de Vespasian
(69-79) şi Titus (79-81).
Epoca originilor (anii 32—40) este cea a comunităţii eshatologice a Noului
Israel al lui Dumnezeu adunat în Ierusalim după Cincizecime în jurul celor
Doisprezece Apostoli în frunte cu Petru. Radicalismul atitudinii faţă de
Templu a grupului „eleniştilor” condus de Ştefan duce în 35 la martirizarea
acestuia şi dispersarea acestui grup radical, căruia i se datorează primele mi
siuni în Iudeea, Samaria şi Antiohia. Tot acum are loc convertirea lui Saul
din Tras, care petrece anii 36-38 la Damasc şi în Arabia, iar după o primă
228 Epoca apostolică a anilor 50-70 a cunoscut mai multe faze: între anii 30—40, prima
misiune în Palestina şi Siria; 40-50, consolidarea bazelor pentru următorul avânt; 50-60,
expansiunea rapidă în Asia Mică şi Europa; 60-70, încercări dinăuntru şi din afară; după 70,
reorientare şi reaşezare.
229 ROLAND M innerath , De Jérusalem à Rome. Pierre et l'unité de l'Église Apostolique
(Théologie historique 101), Paris, 1994.
vizită făcută lui Petru la Ierusalim revine în Tars. în 39, Petru ia iniţiativa
misiunii creştine între păgâni, botezând la Cezareea pe centurionul Comeliu,
şi primeşte pentru aceasta avizul unui prim sinod apostolic din Ierusalim.
Pentru a susţine misiunea între păgâni în Antiohia, în anul 40 Bamaba îl
aduce aici pe Pavel şi ambii urcă în 41 la Ierusalim pentru a se pune de
acord cu „stâlpii Bisericii” de aici: Petru, Ioan şi Iacob. Sfârşitul comunităţii
apostolice originare din Ierusalim a venit în anul 42, când în persecuţiile de
clanşate de regele Irod Agrippa I (41^14) e martirizat Apostolul Iacob al lui
Zevedei, iar Petru întemniţat scapă miraculos din închisoare şi părăseşte,
împreună cu Marcu, Ierusalimul spre o destinaţie nenumită. Acest „alt loc”
(heteron topon, FA 12, 17) este deliberat codificat, probabil anume pentru
a împiedica localizarea de către romani a întâiului Apostol încă în viaţă.
Dar pentru creştinii cunoscători ai Scripturilor aluzia la Iezechiel 12, 3, unde
acest „alt loc” este Babilonul, le arăta că este vorba de Roma.
Apostolii se dispersează şi misiunea Bisericii se desfăşoară în anii ce ur
mează în mai multe direcţii nu doar geografice, dar şi cu accente teologice
distincte: Ioan pleacă spre Efes, Petru probabil spre Roma, iar Pavel cu
Bamaba în jurul Antiohiei. în Ierusalim rămâne doar Iacob, „fratele Domnu
lui”, în fruntea grupului iudeo-creştin organizat ca o sinagogă creştină strict
fidelă Torei şi Templului, dar şi cu misiune proprie în diaspora iudaică, pe
care o atestă Epistola lui Iacob din anul 45, cel mai vechi produs literar păs
trat de la Biserica creştină. în 48, Bamaba şi Saul/Pavel aduc la Ierusalim
colecta foametei, după care, întorşi la Antiohia, pleacă împreună în anii 48-50
într-o primă călătorie misionară în sudul Asiei Mici şi în Cipru. în anul 48,
împăratul Claudiu îi expulzează din Roma pe iudeii care creau tulburări în
interiorul comunităţilor iudaice din capitala imperiului din pricina „agitato
rului Chrestus” (ludaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma ex-
pulit), cum scrie istoricul Suetonius. Acum părăsesc Roma creştinii Aquila
şi Priscilla, dar şi Petru care, trecând prin Corint, unde s-au stabilit Aquila
şi Priscilla, s-a oprit timp de şapte ani la Antiohia. în 49, Iacob trimite la
Antiohia decretul (FA 15, 20-35) prin care fixează normele etice şi alimen
tare kasher minimale (din Lv 17-18) pe care trebuie să le respecte creştinii
convertiţi dintre păgâni pentru a putea celebra Euharistii şi agape comune cu
creştinii iudei. Libertatea Duhului invocată de Pavel se ciocneşte la Antiohia
în anul 50 de prudenţa lui Petru. După acest „incident” apostolic, Pavel pă
răseşte pentru totdeauna Antiohia şi începe împreună cu Silvan misiunea sa
independentă în Asia Mică, Macedonia şi Ahaia. Din iama anului 50, el ră
mâne timp de 18 luni la Corint (în 52 e adus înaintea lui Gallio, prefectul
Ahaiei, fratele lui Seneca), de unde în anul 51 scrie cele două Epistole către
Tesaloniceni, a căror temă este relaţia eshatologiei creştine cu apocaliptica
iudaică. între anii 54 şi 56, Pavel se stabileşte la Efes, de unde scrie Episto
lele sale către Galateni, întâia şi a Doua către Corinteni şi cea către Fili-
peni. Aflat în iama dintre anii 57-58 la Corint, scrie faimoasa Epistolă către
Romani adresată unei comunităţi deja numeroase (cum arată salutările din
final) şi întemeiate de un alt apostol, nenumit (cu maximă probabilitate Petru),
în 58, Pavel revine prin Milet la Ierusalim, unde se întâlneşte cu lacob, dar
scandalul provocat de prezenţa sa în Ierusalim duce la arestarea sa; transferat
la Cezareea Palestinei, unde e ţinut sub arest doi ani (anii 58-60), scrie din
captivitate Epistola către Filimon şi împreună cu Timotei Epistola către
Coloseni. în anul 60, Pavel e trimis la Roma, unde e ţinut timp de alţi doi
ani sub arest. Tulburările din anul 58 în Ierusalim, care va ajunge tot mai mult
sub dominaţia zeloţilor radicali, l-au determinat pe Ioan, autorul Evangheliei
a Patra, să se stabilească la Efes, unde va pune la punct o nouă redactare a
Evangheliei sale. în anii 58-62 sunt redactate cele două variante ale Evan
gheliei: cea după Matei pentru iudei, şi cea după Luca pentru păgâni împreună
cu prima parte, privitoare la Petru, din Faptele Apostolilor.
în anul 62 este martirizat în Ierusalim venerabilul lacob, fratele Domnu
lui, a cărui autoritate spirituală rivaliza cu cea a marelui preot, sfârşitul său
prefigurând viitorul sumbru al comunităţii (sinagogii) iudeo-crcştine din
Ierusalimul căzut pradă anarhiei revoluţionar-mesianicc a zeloţilor. După a
doua respingere a lui Hristos de către Ierusalim prin uciderea fratelui său,
lacob, primul şi ultimul apostol — Petru şi Pavel — transplantează centrul
Bisericii apostolice la Roma. Nou Babilon, Roma devine locul de exil, refu
giu, regrupare şi reconstituire a Noului Israel al Iui Dumnezeu. Ulterior ei
vor pecetlui această alegere şi mutare în „centrul lumii” locuite cu sângele
martiriului lor pentru credinţa şi iubirea lui Hristos.
Criza internă a Bisericii s-a manifestat însă în anii 62-64 în Asia Mică,
unde comunităţile creştine, generate de misiunile dispersate şi independente
ale lui Pavel, lacob şi Ioan, erau pradă disensiunilor, paralelismelor şi dera
pajelor doctrinare şi morale legate de interpretări divergente ale hristologiei
şi eshatologiei, existând riscul real ca Evanghelia să devieze spre gnoză sau
apocaliptică radicală. De aceea tema unităţii domină scrierile publicate şi
redactate aici. Ioan încearcă să evite derapajul spre doketism şi gnosticism
al unei părţi a comunităţii lui (criză atestată de cele trei Epistole ioaneice)
accentuând mărturia venirii lui Hristos în trup, necesitatea împlinirii porun
cilor şi a unităţii mistice în jurul Persoanei divino-umane a lui lisus, Unicul
Păstor. Din captivitatea sa de la Cezareea şi apoi de la Roma, Pavel scrie prin
Timotei Epistolele către Coloseni şi către Efeseni (aceasta din urmă mai
mult o omilie pentru depăşirea schismei între creştinii paulinieni şi ioaneici),
în care accentuează unitatea mistică a Bisericii în jurul unui Hristos cosmic.
Eliberat din 64, vine şi stă puţin la Efes, unde Luca redactează pentru el
Epistolele Întâi către Timotei şi cea către Tit, în care se arată preocupat
să garanteze unitatea credinţei şi transmiterea apostolatului într-o structură
ecleziologică episcopal-prezbiterială clară. Petru intervine şi el atât prin in
termediul lui Iuda, cât şi personal în Asia: în a doua sa Epistolă „catholică”
(2 Ptr), Petru îl apără şi recomandă pe Pavel şi Epistolele lui comunităţilor
iudeo-creştine iacobite şi celor ioaneice şi respinge interiorizarea gnostică a
eshatologiei.
Semnele crizei se escaladează şi în capitala imperiului; în iulie 64 are loc
incendiul Romei, episod fie provocat intenţionat de grupuri iudaice radicale,
fie exploatat în cheie apocaliptică; pentru a se salva, comunităţile iudaice au
dat vina pe creştini, denunţându-i ca o sectă apocaliptică periculoasă, ceea
ce a dus la declanşarea persecuţiilor neroniene în care Petru însuşi e martiri
zat în primăvara anului 65. înainte de persecuţii, în 63-64, Marcu termină
traducerea greacă a Evangheliei lui Petru ca „Evanghelie a lui Iisus Hristos”,
Evanghelie apostolică de centru (Ierusalim-Roma), între cele două Evanghe
lii misionare pentru iudei {Matei) şi pentru păgâni (Luca). La începutul anu
lui 65, pe fondul persecuţiilor deja iniţiate, Petru îşi scrie prin Silvan tes
tamentul, transformând o omilie într-o Epistolă „catholică” (7 Ptr) în care,
evocând discret funcţiile sale de „piatră” şi „păstor”, face o sinteză a temelor
predicii apostolice petrino-pauline: creştinii sunt pietre vii ale templului me
sianic eshatologic al lui Dumnezeu în jurul lui Hristos, Piatra Vie şi Păstorul
Ultim. Prin apostoli, acest templu, în acelaşi timp creşte dinamic prin evan
ghelizare şi misiune, dar se şi construieşte unitar, depăşind riscurile dispersi
ilor, paralelismelor şi scindărilor prin unificare. Iudeo-creştinilor din Roma,
tocmai ieşiţi din persecuţie, li se trimite drept corectiv şi mângâiere omilia
(scrisă de Barnaba sau Apollo) cuprinsă în Epistola către Evrei, veritabil
tratat „elenistic” (în spiritul lui Ştefan) care proiectează în cer cultul levitic
ideal al Cortului Vechiului Testament prin care Israelul spiritual din diasporă
dorea să înlocuiască cultul Templului din Ierusalim.
în Roma — nu trebuie uitat — exista o importantă comunitate iudaică, al
cărei număr se ridica până la 40-50.000 de membrii şi câteva zeci de sina
gogi. Aşa cum a arătat Raymond E. Brown (1922—1998)230, cel mai important
teolog biblic romano-catolic american al secolului trecut, comunitatea creş
tină din Roma era foarte apropiată de iudaism şi de iudeo-creştinismul mo
derat al lui Iacob şi Petru, care au stat foarte probabil la origine ei. Primul
230 în cartea scrisă de Raym ond E. B rown împreună cu J ohn M e ie r : Antioch and Rome
New Testament Cradles o f Catholic Christianity, New York, 1983, în care J. Meier scrie
capitolul despre Antiohia, iar R. E. Brown pe cel despre Roma.
creştinism din Roma a fost unul de tip ierusalimitean, creştinii de aici, inclu
siv cei convertiţi dintre păgâni, fiind extrem de loiali Templului şi idealului
levitic, şi foarte fideli moştenirii iudaice. Astfel, când în anul 58 a scris
Epistola către Romani, pentru a fi acceptat atât de Roma, cât şi de Ierusalim,
Pavel îşi revizuieşte poziţia apocaliptică radicală din Epistola către Galateni
(unde susţine un contrast ireconciliabil între Lege - literă - păcat - sclavie,
pe de o parte, şi Hristos - Duh - har - liberate, pe de altă parte) şi accentu
ează faptul că Legea este bună şi Israel îşi are locul său unic în istoria mân
tuirii (întâi evreii, apoi păgânii şi, în final, tot Israelul). Pe această bază, Pavel
a fost acceptat ca apostol legitim de creştinii din Roma, devenind, alături de
Petru, unul din „stâlpii” Bisericii din capitala imperiului. Din cauza poziţiei
lor moderat-liberale faţă de iudaism, ambii vor cădea victimă „geloziei”
(zelos) minorităţii iudeo-creştine ultraconservatoare, care susţinea din patri
otism şi zelotism menţinerea obligatorie pentru creştini a circumciziei şi
respectarea întregii Tore231. Acceptarea circumciziei şi integrarea lor formală
în iudaism era şi o măsură de a-i feri pe creştini, pe de o parte, de suspiciunile
zeloţilor în Palestina şi, pe de altă parte, de persecuţiile autorităţilor romane.
Mai ales într-un context tot mai tensionat, fiindcă în mai 66 se declanşează
în Palestina insurecţia antiromană care a dus la începutul lungului război cu
romanii. Abandonat în Asia şi arestat la Efes, în toamna anului 66, Pavel este
adus iarăşi captiv la Roma, unde îşi redactează prin Luca testamentul spiri
tual cuprins în a Doua Epistolă către Timotei, nu mult după aceea este şi el
martirizat. In iulie 68, este asasinat Nero şi până în decembrie 69 la Roma
domneşte anarhia: pe tron se succed trei împăraţi (Galba, Otho şi Vitclius),
în timp ce în Ierusalimul asediat se declanşează un sângeros război civil
între facţiunile zelote. In acest timp tulbure, loan publică versiunea finală a
Evangheliei a Patra, în al cărui capitol final recurge la figura lui Petru pentru
a salva integritatea mişcării ioaneice grav afectată de radicalizarea eretică şi
schismatică a creştinilor ioaneici gnosticizaţi şi doketizaţi.
231 în funcţie de atitudinea faţă de iudaism, în creştinismul primar s-au conturat, potrivit
lui R. E. Brown, patru poziţii şi grupuri distincte:
— cel al ultraconservatorilor iudeo-creştini, care cereau circumcizia şi respectarea inte
grală a Torei (drept pentru care îl duşmăneau de moarte pe Pavel) şi care a evoluat în cele
din urmă în erezia şi secta ebioniţilor;
— cel al conservatorilor moderaţi, ca Iacob şi Petru, care cereau respectarea doar a unor
prevederi etice şi alimentare kashrut generale din legământul noahitic (cuprinse în „decre
tul” Sinodului apostolic din FA 17);
— cel al liberalilor moderaţi, reprezentaţi de Pavel, care renunţa atât la circumcizie, cât
şi la prevederile kashrut;
— cel al ultraliberalilor „elenişti”, reprezentaţi de Ştefan, loan şi autorul Epistolei către
Evrei şi pentru care cultul Templului nu mai avea decât un sens pur spiritual.
Mişcarea ioaneică între Ierusalim, Efes şi Roma
Istoria extrem de instructivă a creştinismului ioaneic a fost cu perspicaci-

tate reconstituită de Raymond E. Brown şi ea se prezintă ca o dramă în
mai multe acte: la origini stă un preot/levit, ucenic al lui Ioan Botezătorul,
devenit apoi discipol iubit al lui Iisus în Care a văzut nu doar noul Templu,
ci şi Înţelepciunea/Cuvântul preexistent al lui Dumnezeu întrupat. Plecând
de la hristologia preexistenţei, comunitatea ioaneică din Ierusalim s-a aflat
în dispute cu iudeii rabinici adepţi ai monoteismului exclusiv, ceea ce a
condus la expulzarea din sinagogi a ioaneicilor, care s-au deschis în schimb
spre convertiri ale păgânilor.
Stabilită la Efes, mişcarea şi-a accentuat universalismul şi şi-a fixat teolo
gia în prima redactare a Evangheliei a Patra. Hristologia mistică „înaltă”,
„de sus”, şi organizarea harismatică ale ioaneicilor au fost însă respinse de
iudeo-creştinii ultraconservatori, pentru care Iisus era doar un profet, un nou
Moise, un om inspirat, fiind însă privite cu rezerve de comunităţile moderate,
petrine sau pauline, care puneau accentul pe Iisus Domnul răstignit şi înviat,
dar şi întemeietorul unei Biserici organizate cu păstori văzuţi (acestora ioa-
neicii le reproşau tacit că nu înţeleg deplin divinitatea preexistentă a lui Iisus
şi rolul Paracletului, al Duhului Sfânt, de adevărat învăţător şi Conducător al
Bisericii). Aşa cum atestă Epistolele, mişcarea ioaneică a intrat însă în criză,
scindându-se, la rândul ci, între adepţi radicali ai divinităţii lui Iisus, mer
gând până la a afirma că a avut doar un trup aparent (doketism), că El nu
ţine de fapt de lume, iar revelaţia pe care a adus-o e o gnoză interioară care
nu e legată de porunci etice (antinomism), grup de care ioaneicii apostolici
s-au delimitat încercând să impună criteriile întrupării reale a Cuvântului şi
cele ale obligativităţii respectării normelor morale. Nefiind în stare să sto
peze deriva spre erezie (gnosticism) şi grava schismă internă din interiorul
mişcării ioaneice radicalizate, ioaneicii apostolici moderaţi din Efes şi Asia
au ieşit din izolare şi s-au unit, păstrându-şi specificul teologic, cu curentul
creştin moderat legat de Roma şi centrat în jurul figurii simbolice a lui Petru
(martirizat deja la data redactării epilogului Evangheliei a Patra).23
232 Raymond E. B rown, The Community o f Ihe Beloved Disciple, New York, 1979. Re
constituirea parcursului teologic al mişcării ioaneice îşi menţine valabilitatea chiar şi fără
acceptarea cadrului cronologic tardiv acceptat de exegetul american, pentru care originile
mişcării şi protoevanghliei ar fi în anii 50-80, Evanghelia propriu-zisă ar data din anii ’90,
criza internă cu Epistolele ioaneice s-ar plasa în jurul anului 100, iar dizolvarea mişcării fie
în schismă, fie resorbită în creştinismul apostolic petrin ar fi avut loc în primele decenii ale
secolului II.
Este momentul istoric la care se referă simbolic episodul din Ioan2\ şi

care a fost unificarea a două curente apostolice — ioaneic şi petrino-paulin
cu centrele la Efes şi Roma — sub forma unei recunoaşteri reciproce şi a
unei receptări a punctelor forte, specifice fiecăruia: curentul petrino-paulin a
receptat hristologia înaltă ioaneică adăugându-i un accent mai mare pus pe
umanitatea reală a lui Iisus (deşi folosirea Evangheliei după loan de către
gnostici a făcut să planeze şi pe mai departe asupra ei rezerve persistente), iar
mişcarea ioaneică a receptat ca operă a Duhului Sfânt o structură ierarhică
mai bine conturată (nu exclusiv harismatică) în conducerea comunităţilor,
precum şi autoritatea oficiului de moderator al creştinismului apostolic legat
de figura simbolică a lui Petru, fără însă a renunţa la poziţia harismatică
specială a lui loan ca ucenic favorit al lui lisus. Lui Petru i se recunoaşte
primatul păstoririi şi autorităţii, lui loan fiindu-i afirmată prioritatea iubirii şi
teologiei. Mesajul esenţial al episodului din loan 21 este însă ca ambele ha-
risme — autoritatea şi iubirea, ordinea şi mistica — să fie exercitate nu izolat,
nu în concurenţă şi rivalitate, nu prin subordonare sau absorbţie, ci conjugat şi
în convergenţă reciprocă. (Acelaşi mesaj transpare şi din asocierea la Roma a
lui Petru cu vocaţia unităţii şi ordinii şi a lui Pavel cu aceea a universalităţii
şi depăşirii harismatice a oricăror limite în Hristos şi Duhul Sfânt.)
Anul 69 — anul apocalipsei
Deceniul cuprins între anii 60-70 a fost unul critic atât pentru creştinii din
diversele centre (Ierusalim, Asia, Roma), cât şi pentru iudaismul palestinian
care înainta cu paşi repezi spre catastrofă. Armatele romane conduse de
Vespasian începuseră în iunie 69 asediul Ierusalimului; proclamat împărat în
decembrie 69, el a plecat spre Roma — unde până la sosirea sa în iunie 70
l-a numit regent pe Domiţian (viitorul împărat între anii 81-96) — lăsându-l
să continue operaţiunile pe fiul său, Titus, care în august 70 va cuceri oraşul şi
va incendia Templul. Cunoscut şi drept „anul celor patru împăraţi”, anul 69
a fost timpul sumbru al unei anarhii militare care părea să aducă prăbuşirea
Imperiului Roman. în intervalul aprilie-decembrie 69, când împărat vremel
nic al Romei a fost Vitelius, şapte comunităţi creştine din Asia, ameninţate
de asimilarea de mediul elenistic-păgân şi neliniştite de persecuţii şi de hao
sul militar şi religios din Imperiul Roman, primesc din partea unui profet
creştin numit loan, exilat în Patmos, scrisori scrise într-un limbaj simbolic
codificat cu avertismente însoţite de relatarea unor grandioase viziuni apo
caliptice creştine. Persecuţiile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a-i pune
pe cei aleşi la încercare; domnia lui Dumnezeu şi Hristos Cel înviat asupra
istoriei ostile se manifestă deja în rezistenţa martirilor, asociaţi puterii şi
slavei Mielului înjunghiat şi înviat, împotriva Babilonului/Romei cu şapte

coline, a prostituatei şi fiarei cu şapte capete233 care i-a ucis deja pe cei doi
martori principali ai lui Hristos (Petru şi Pavel). Ierusalimul e sub asediu,
dar templul e încă în picioare. Femeia/Biserica e refugiată în deşert (la Pella,
dincolo de Iordan). Parţial devastată deja de luptele dintre urmaşii lui Nero
— bătălia de la Armaghedon fiind cele două sângeroase încleştări, cu zeci
de mii de morţi, între armatele împăraţilor rivali de la Bedriacum (lângă
Cremona) în 14 aprilie şi 24 octombrie 69 —, Roma se aşteaptă să cadă pradă
asaltului trupelor lui Vespasian. Exilat de la Roma de către regentul Domiţian,
Ioan văzătorul meditează din Patmos asupra evenimentelor de sfârşit de lume
la care asistă pentru a da curaj şi perseverenţă Bisericii persecutate sau ris
când asimilarea cu păgânismul, le aminteşte creştinilor deznodământul esha-
tologic al luptei lor: deşi Fiara poate reveni, Babilonul/Roma e în agonie,
Satana şi slujitorii lui sunt învinşi de Mielul junghiat şi înviat, iar Noul Ieru
salimul ceresc coboară din cer peste Babilon/Roma, Biserica urmând a fi
Oraşul-Templul sfânt al lui Dumnezeu pe temelia celor Doisprezece Apos
toli şi Doisprezece Patriarhi ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu. In timp ce
Ierusalimul ceresc va rămâne experienţa eshatologică din inima cultului
Bisericii, Ierusalimul pământesc şi Templul al doilea vor cădea pradă flăcă
rilor în august 70.
Anul 70 - - anul restabilirii ordinii

înainte de căderea Ierusalimului, dar după proclamarea ca împărat a lui
Vespasian în decembrie 69, pe când regent la Roma era Domiţian, Biserica
din Roma scrie Bisericii din Corint o scrisoare redactată cu scopul de a pune
capăt unei crize interne grave în sânul acesteia din urmă: aici avusese loc o
revoltă care a condus la depunerea şi expulzarea prezbiterilor. Pentru a rea
liza canalul navigabil peste istmul Corint dorit şi inaugurat de Nero, în anul 66
în Corint fuseseră deportaţi şase mii de sclavi iudei dintre prizonierii luaţi de
Vespasian cu ocazia recuceririi Galileii revoltate. Tradiţia ne dezvăluie nu
mele autorului anonim al Epistolei către Corinteni în persoana lui Clement
Romanul.
Excurs despre Clement
Origen vedea în Clement pe colaboratorul lui Pavel din Filipeni 4, 3. Literatura pseudo-
clementină face din Clement un nobil roman înrudit cu Cezarii (plecând de la cazul consu
lului Flavius Clemens, executat de Domiţian în 95 pentru „ateism’Vcreştinism), care, întâl-
nindu-se la Roma cu Bamaba, a plecat cu acesta în Iudeea, fiind prezentat la Cezareea lui
233 Cei şapte împăraţi ai Romei de la Augustus la Vitelius, după care se aştepta revenirea
Fiarei persecutoare 666 (Neron Kaisar) ca „Nero redivivus”.
Petru; după această întâlnire l-a însoţit fidel pe Petru în toate misiunile sale, inclusiv la Roma,
unde acesta l-a hirotonit episcop. Această literatură clementină apocrifă se cuprinde în cele
20 de aşa-zise „omilii” clementine greceşti şi în cele 10 cărţi ale „recunoaşterilor” clemen-
tine (păstrate doar în traducerea latină a lui Rufin, după care s-au făcut şi două „rezumate”
greceşti). Ele alcătuiesc variante ale unui vast roman religios-filozofic — precedat de două
scrisori ale lui Petru şi Clement adresate lui Iacob — şi descriu călătoriile lui Clement în
Orient, întâlnirea sa cu Petru, conflictul acestuia cu gnosticul Simon Magul, la care a fost
martor, şi multe legende despre vicisitudinile membrilor familiei lui Clement. La baza acestui
roman stă prelucrarea de către redactori cu simpatii ariene a unei scrieri iudeo-creştine ebio-
nite filopetrine şi antipauline (Kerygmata Pelrou). Hristos e un eon divin revelat anterior lui
Adam şi Moise; Iisus e adevăratul Profet, şi un accent puternic e pus pe Biserica din Ierusalim
şi pe Iacob, care apare superior lui Petru şi drept adevăratul cap al Bisericii. Celibatul e res
pins, dar Petru e vegetarian strict şi în Euharistie se foloseşte doar apă. Literatura pseudo-
clementină are o culoare heterodoxă clară, fiind principala expresie literară a iudeo-creştinis-
mului radical, eretic şi preislamic, care ne-a parvenit. Pe lângă această literatură pseudo-
clementină heterodoxă, există şi o literatură pseudoepigrafică clementină ortodoxă — ilus
trată de Constituţiile Apostolice prin Clement — în care Clement apare drept secretarul
colegiului Apostolilor, cel care transmite Bisericii învăţătura şi tradiţia apostolică.
Alături de acestea mai există o tradiţie hagiografică nu mai veche de secolul IV, care ne
spune că, din pricina convertirilor făcute în aristocraţia romană. Clement a fost exilat in
Crimeea pe timpul lui Traian, condamnat la muncă forţată în mine şi din cauza succeselor
sale misionare a fost legat de o ancoră şi aruncat în Marea Neagră. După executarea ordinu
lui, marea s-a retras trei mile, iar creştinii au descoperit în locul unde fusese înecat sfântul
un templu de marmură construit de îngeri, în care se afla un sarcofag cu trupul acestuia;
în fiecare an, de ziua martiriului său (24 noiembrie), marea se retrăgea şapte zile pentru ca
creştinii să se închine sfântului. în 867, Sfântul Constantin/Chiril, apostolul slavilor, a adus
trupul sfântului Clement la Roma, unde se păstrează până azi; după care minunea anuală nu
s-a mai repetat.
Cel mai aproape de adevăr este însă Păstorul lui Herma (Vedenia II, 4, 3), care ne pre
zintă un Clement prezbiter roman, secretar al colegiului prezbiterilor, însărcinat ctt corespon
denţa Bisericii Romei şi relaţiile ei cu celelalte Biserici. Faimosul Codex Alexandrinus din
secolul V se încheie, după Apocalipsă, cu textul a două Epistole ale lui Clement Romanul
(ceea ce atestă posibila lor lectură publică în Biserici), prima dintre ele, scrisă ca răspuns la
criza din Corint, fiind cu siguranţă autentică. Cea de-a doua e cea mai veche omilie păstrată
şi ar putea fi predica prezbiterilor restabiliţi după potolirea spiritelor234.
împotriva răzvrătiţilor harismatici din Corint, Clement invocă principiul

autorităţii, al ordinii ierarhice şi al succesiunii ei în Biserică de la Tatăl la
Hristos, de la Hristos la apostoli, de la apostoli la prezbiteri-episcopi. Ca şi
în Faptele Apostolilor cap. 20 sau în Epistolele Pastorale, ierarhia biseri
cească e compusă, pe lângă popor, din doar două slujiri: prezbiteri cu funcţii
de liturghisire şi supraveghere (episkope) şi diaconi. în Epistola lui Clement
se regăsesc, aşa cum arăta Raymond E. Brown în 1983, motive similare
234 Cf. KARL PAUL DONFRIED, The Setting o f Second Clement in Early Christianity
(Novum Testamentum Supplements 38), Brill, 1974.
celei din întâia Epistolă a lui Petru şi totodată atitudini specifice comunităţii
iudeo-creştine din Roma: aceeaşi insistenţă, spiritualizată, pe tradiţia cultică
iudaică a Templului, aceeaşi insistenţă pe supunerea şi loialitatea faţă de
autorităţile statale, în ciuda persecuţiilor, precum şi aceeaşi atenţie acordată
ordinii în Biserică. Şi pentru Clement cea mai gravă primejdie pentru creş
tini este dezordinea şi anarhia comunitară în numele pretinsei libertăţi spiri
tuale a indivizilor. Acestei derive el îi opune, pe lângă ideea stoică a ordinii
cosmice, două modele de ordine (taxis) ierarhică strictă, valabile analogic şi
pentru Biserică: cel al preoţiei levitice a Vechiului Testament şi cel al armatei
romane şi al organizării politico-militare a imperiului. Epistola lui Clement ne
arată Biserica Romei refuzând să devină un simplu cult oriental de mistere,
şi optând deliberat pentru transformarea într-o societate clar structurată,
capabilă nu doar să reziste persecuţiilor, dar şi să-şi depăşească persecutorul
pe propriu său teren instituţional-social.
Roma — noul centru de moderaţie şi echilibru al creştinismului apostolic
Acest parcurs este de altfel descris de Faptele Apostolilor ca itinerar pro

videnţial desfăşurat sub călăuzirea Duhului: început cu constituirea comu
nităţii apostolice din Ierusalim la Cincizecimea anului 30, el se încheie cu
sosirea lui Pavel în anul 60 la porţile Romei. Tot mai refractar creştinilor şi
căzut pradă violenţei interne a zeloţilor, Ierusalimul este abandonat de creş
tini înainte de distrugerea sa; trecând prin Antiohia şi Efes, apostolii nu vor
stabili însă centrul de referinţă al Bisericii nici la Atena, nici la Alexandria,
ci în Roma, capitala politică a imperiului şi centru lumii locuite, a cărui con
vertire o vor iniţia în ciuda ostilităţii şi persecuţiilor. în 1 Clement se observă
caracterul conservator şi inovator în acelaşi timp al creştinismului Bisericii
Romei, care împleteşte, pe urmele modelului petrin, preocuparea pentru
ortodoxia credinţei şi zelul pentru unitatea internă a Bisericilor şi comuniunea
Bisericilor între ele. Pasiunea pentru ordine şi structură, atât în religie, cât şi
în societate, este evidentă în fuziunea clementină între modelul levitic iudaic
şi cel militar-imperial roman. Imitând însă aceste modele de autoritate, Bise
rica Romei se expunea desigur anticipat exceselor reprezentate de riscurile
clericalismului şi imperialismului (în a căror capcană avea să cadă ulterior).
în epoca apostolică şi postapostolică însă, Biserica Romei a evitat aceste
derapaje asumându-şi, asemenea Apostolului Petru, o poziţie moderatoare, de
centru, între diversele curente ale creştinismului apostolic pe care a căutat să
le echilibreze sub forma unei unităţi dinamice, a unor diferenţe de accente
ţinute într-o tensiune reciproc îmbogăţitoare şi transfiguratoare. Datorită
înţelepciunii şi moderaţiei lui Petru, Roma i-a asumat astfel şi împăcat atât pe
Iacob şi pe Pavel, cât şi pe Ioan şi Pavel, încercând astfel să ţină în echilibru

atât autoritatea (Iacob), cât şi libertatea (Pavel), dar şi iubirea (Ioan), şi să
împace Ierusalimul, Efesul şi Antiohia, evitând derivele extremiste, eretice
şi sectare ale ebionismului iudaizant sau gnosticismelor elenizante. Roma a
ştiut să asume şi pe Pavel, dar şi pe Ioan, atât moştenirea Efesului, cât şi a
Antiohiei, unde pentru prima dată ucenicii lui Hristos, convertiţi dintre pă
gâni, s-au numit „creştini” (FA 11, 26), întrucât iudeo-creştinii din Ierusalim
se numeau „nazorei” (FA 24, 5).
Antiohia a fost leagănul misiunii creştine la păgâni a lui Pavel şi, ulterior,
a lui Petru, şi, după cum spune John Meier, ea a dat creştinismului mai întâi
Evanghelia prin excelenţă — Evanghelia după Matei, Evanghelia unei Bise
rici atât pentru iudei, cât şi pentru păgâni, edificată pe piatra mărturisirii
divino-umanităţii lui Iisus Hristos de către Petru — şi, ulterior, la sfârşitul
secolului II, ierarhia bisericească tripartită: episcop — prezbiteri — diaconi,
aşa cum o vedem în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei „Teoforul”.
„Creştinismul” (termen care apare pentru prima dată în epistolele ignatiene215)
stă pe unitatea dintre divin şi uman în Hristos atestată euharistie şi martiric
de un episcop care exprimă unitatea Bisericii în Euharistia una, pe care o
celebrează înconjurat de prezbiteri, diaconi şi tot poporul.
Formarea canonului tripartit a! ierarhiei apostolice

Originea funcţiei episcopale şi a structurii ierarhice a Bisericii arc şi ca o
poveste instructivă, ale cărei elemente trebuie evocate succint aici235236. încă
din Faptele Apostolilor se observă două tipuri de organizare şi conducere a
comunităţilor creştine: una sedentară, la Ierusalim, şi alta misionară, la Antio
hia. După risipirea apostolilor în urma persecuţiei din anul 42, Biserica din
Ierusalim a fost condusă, ca urmaş al acestora şi ţinând locul lui Hristos, dc
Iacob, fratele Domnului, înconjurat de un cerc de „prezbiteri”, iudei care-L
cunoscuseră pe Domnul şi astfel îi puteau păstra tradiţia.
Comunitatea din Antiohia, rămasă multă vreme sub tutela comunităţii-
mamă apostolice din Ierusalim, era condusă de un colegiu de „profeţi” şi
„didascali” (cf. FA 13, 1-3) recomandaţi de harismele Duhului şi care-i
235 Magnezieni X .l, 3; Romani III.3; Filadelfieni etc.

236 Utilizez aici rezultatele investigaţiilor preotului J ean C olson (n. 1913), autor în 1947
al unei teze la Institutul Catolic din Paris consacrate dezvoltării teologiei episcopatului în
primele trei secole, investigaţie ale cărei rezultate au fost publicate într-o serie de volume,
între care menţionez aici: L 'évêque dans les communautés primitives. Tradition paulinienne
et tradition johannique de l ’épiscopat des origines à Saint Irénée (Unam Sanctam 21),
Paris, 1951, şi L ’Épiscopat Catholique. Collégialité et primauté dans les trois premiers
siècles de l ’Église (Unam Sanctam 43), Paris, 1963.
reprezentau pe apostoli în funcţiile liturgice şi pastorale. într-o primă fază

doar Biserica din Ierusalim era socotită Ekklesia propriu-zisă, deplină; toate
celelalte comunităţi erau Biserici doar prin afiliere la ea. Cu alte cuvinte, ele
nu-şi aveau centrul de unitate în ele însele, ci în comunitatea din Ierusalim şi
în apostolii itineranţi înşişi; colegiile lor de profeţi şi dascăli sau de prezbi-
teri nu aveau un cap propriu, acesta fiind apostolul întemeietor însuşi care,
mergând de la o comunitate la alta, construia legătura vie a unităţii ca martor
viu al tradiţiei lui Hristos. E ceea ce se vede în cazul Bisericii din Efes, al
cărei colegiu de prezbiteri cu funcţii de supraveghere (episkope) — episcopia
fiind aici funcţie colectivă a colegiului prezbiterial — e convocat de Pavel la
Milet (cf. FA 20). Se vede însă şi în Epistolele Pastorale, unde, pe lângă
colegiul prezbiterilor, sinonimi cu episcopii, apar şi diaconii, Timotei la Efes
şi Tit în Creta funcţionând ca delegaţi plenipotenţiari ai lui Pavel, ca apos
toli itineranţi prin participare. Rolul lor e să asigure în absenţa lui Pavel şi
asemenea lui, ca vicar itineranţi ai lui, unitatea între diversele comunităţi, a
căror unitate internă e asigurată de un colegiu de prezbiteri-episcopi sau
episcopi-prezbiteri, lipsit însă de plinătatea puterilor apostolice, care aparţine
doar apostolului însuşi, în absenţa căruia aceasta fiind delegată vicarilor săi
apostolici. Pavel reprezintă aşadar o tradiţie ecleziologică inspirată de viziu
nea Bisericii ca Trup universal şi unic adunat în Unicul Hristos, chiar dacă
el există concret în comunităţi multiple, şi a cărui legătură de unitate e asi
gurată de un apostolat supralocal itinerant. In această tradiţie paulină, care
a devenit şi cea a Bisericii din Roma, cum se vede la Clement şi la Herma,
episcopul e unul dintre prezbiterii locali, e secretarul şi purtătorul de cuvânt
al colegiului prezbiterial, şi se şterge pe sine în faţa Bisericii pe care o pre
zidează. Cum se vede din adresarea şi din cuprinsul Epistolei lui Clement, în
care numele acestuia nu apare niciodată şi pe care acesta o trimite Bisericii
din Corint în numele Bisericii din Roma, sau, câteva decenii mai târziu, din
adresarea Epistolei către Romani a lui Ignatie Teoforul, care se adresează
direct Bisericii din Roma, mai exact colegiului prezbiterial-episcopal care o
prezida, fără a numi vreun episcop.
O altă tradiţie ecleziologică este cea ioaneică, proprie Asiei, şi care, ple
când de la mistica întrupării, prelungind însă şi tradiţia comunităţii din Ieru
salim adunată în jurul lui Iacob, vede în episcopul local unic primul dintre
prezbiteri, întruparea Bisericii într-un loc: episcopul unic (monoepiscop) de
vine centrul întregii comunităţi şi concentrează în el toate slujirile şi funcţiile
apostolice: didactice, liturgice şi pastorale. Episcopii nu mai sunt în Biserică,
ci Biserica este în episcop, care devine — ca în Apocalipsă — „îngerul”
Bisericii sale. Imaginea completă este însă cea reflectată de epistolele igna-
tiene: există un Dumnezeu, un Hristos, un templu, un altar, o Euharistie, o
1
credinţă, o iubire sau Biserică şi un episcop, care prezidează cultul încon

jurat de prezbiteri şi diaconi, împreună cu întreg poporul sacerdotal al lui
Dumnezeu. Cele două perspective, paulină şi ioaneică, se observă în Epistola
Sfântului Policarp al Smymei către Biserica din Filipi. Policarp, ca şi prez-
biterii, nu se numeşte pe sine episcop, nici nu se adresează unui episcop
local din Filipi, ci Bisericii conduse tot de un colegiu de prezbiteri-episcopi.
Primul care vorbeşte în Occident de „episcopi” în sens ignatian este Sfântul
Irineu, ucenic asiat al Sfântului Policarp, care menţionează o succesiune a
episcopilor Romei (Adversus haereses III.lii.l) martori ai tradiţiei apostolice;
dar tot Irineu le atribuie acestora, ca şi apostolilor înşişi, titlul de „prezbiteri”
— sinonim cu martor şi păstrător al tradiţiei apostolice — vorbind şi de o
succesiune a prezbiterilor. La Sfântul Irineu se realizează deci fuziunea între
cele două tradiţii de organizare ierarhică: prezbiterial-apostolică şi mono-
episcopală, precum şi între cele două terminologii paulină/romană şi ignatia-
nă/asiată. Cu accentul pe întruparea locală euharistică a catolicităţii Bisericii,
menită iniţial să combată riscurile venite din partea falşilor apostoli itine
ranţi, structura ignatiană tripartită: episcop unic — prezbiteri — diaconi, care
s-a menţinut astfel în Răsărit mereu, dar s-a impus şi în Apus, reprezintă un
corectiv esenţial la viziunea universalistă a unui Corp unic cu un cap unic.
viziune care în absenţa acestei structuri locale risca să transforme în monar
hie de tip imperial ceea ce era menit să fie o comuniune universală alcătuită
din comuniuni locale.
De Ia început însă în Biserica apostolică a existat nu doar o funcţie prez-
biterial-episcopală, ci şi una diaconală237, provenită din responsabilitatea
comunitară asumată faţă de creştinii defavorizaţi. Şi aici au existat mai multe
modele de exercitare a acestei solicitudini: unul strict comunitar, bazat pe
punerea în comun a tuturor posesiunilor şi distribuirea lor după necesităţi de
apostoli (model similar celor al grupurilor eseniene), şi altul mai liber, de
inspiraţie rabinică, al contribuţiilor benevole şi colectelor de întrajutorare.
Cu viziunea sa universalistă, Pavel a văzut întreaga Biserică, alcătuită din
evrei şi din păgâni, ca o comuniune unică universală, extinzând practica în
trajutorării fraterne prin colecte de la nivelul Bisericilor locale şi la relaţiile
dintre Biserici. Responsabili cu aceste forme de asistenţă mutuală ca expresii
ale misterului koinoniei ecleziale sunt apostolii, dar încă de la început ei au
delegat aceste funcţii unor persoane cu răspunderi speciale, numite „prezbi
teri” în grupul iudeu majoritar, şi „diaconi” în cel al eleniştilor. Ceea ce a
dus ulterior la o diferenţiere între aceste funcţii a fost aprofundarea conşti
inţei creştinilor Bisericii apostolice de a alcătui atât creaţia nouă (Ga 6, 15)
237 Cf. JEAN COLSON, La fonction diaconale aux origines de l ’Église, Desclée, 1960.
eshatologică în Hristos Domnul răstignit şi înviat, cât şi Templul viu al lui

Dumnezeu, un Popor sacerdotal unic (cf. Rm 12, 1; 1 Pir 2, 4 -1 0)238, al că
rui Mare Preot (Archiereus) Unic şi Veşnic este (cf. Evr) Iisus Hristos Care
realizează preoţia veşnică şi desăvârşită prin moartea, învierea şi înălţarea Sa.
încorporaţi în Hristos, toţi creştinii — nu doar un clan, ca în preoţia ereditară
levitică — devin la rândul lor preoţi (hiereis) şi popor de preoţi, o preoţie
sfântă (hierateuma hagion), chemaţi să se aducă pe ei înşişi jertfe vii lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos, binevestind binefacerile Celui ce i-a chemat
de la întuneric la lumina Sa. Participarea supremă a creştinilor la această
preoţie sfântă bazată pe sacrificiu este martiriul, care-i sfinţeşte preoţi în
veac (Ap 20, 6), participarea cotidiană e reprezentată de ofranda propriei lor
persoane în rugăciune şi în donarea bunurilor materiale pentru nevoile săra
cilor şi ale slujitorilor Bisericii. Fiindcă pe lângă această preoţie universală
primită prin Botez şi Mirungere în Biserica apostolică a existat şi există şi o
preoţie specială primită prin darul Duhului sfânt în punerea mâinilor ca slu
jire apostolică a celor însărcinaţi, pe de o parte, cu actualizarea prin predică
şi cult a preoţiei veşnice a Unicului Arhiereu şi cu zidirea poporului sfânt al
Bisericii ca templu sfânt şi preoţie sfântă, iar, pe de altă parte, cu primirea,
prezentarea şi distribuirea ofrandelor poporului sfânt, atât a celor către Dum
nezeu, cât şi pentru nevoile frăţeşti. Astfel, slujirea preoţească specială, de
sus, s-a dublat înlr-una prezbiterial-episcopală, de prezidare a Euharistiei şi a
cultului divin, de învăţare şi conducere a poporului, şi alta propriu-zis diaco-
nală. Prezbiteratul-episcopatul apare drept slujirea apostolică sacerdotalizantă,
care consacră prin predică şi Euharistie ofranda Poporului sacerdotalizat, a
cărui ofrandă o primeşte, o organizează şi o prezintă diaconatul. Diaconatul
este astfel cinul instituit şi el de apostoli în numele lui Hristos pentru a însu
fleţi, organiza şi prezenta la altar slujirea specifică Poporului sacerdotalizat:
aceea de a prezenta lui Dumnezeu ofranda vieţii/persoanelor lor, iar Bisericii,
ofrandele bunurilor lor. Aceste două funcţii i-ar avea, crede Jean Colson,
drept prototipuri biblice pe Petru şi pe Maria: dacă Petru (cf. Mt 16, 18-19)
e tipul slujirii sacerdotalizante primite ca apostol protosacerdot de la FIristos,
Maria, „slujnica Domnului” (Lc 1, 38) este, cum arată episodul nunţii din
Cana (In 2), tipul Bisericii slujitoare sacerdotalizate, exemplificând desăvâr
şit atât ofranda spirituală a dăruirii totale de sine lui Dumnezeu, cât şi orga
nizarea ofrandelor materiale ca o veritabilă protodiaconiţă. Aşa s-ar explica
şi faptul că, dacă pentru slujirea apostolică sacerdotalizantă (in persona
238 Cf. JEAN COLSON, Ministère de Jésus-Christ on Sacerdoce de l'Évangile. Étude sur
la condition sacerdotale des ministres chrétiennes dans l Église primitive (Théologie histo
rique 4), Paris, 1966.
Christi Capitis) de prezentare şi sfinţire la altar a ofrandelor Biserica n-a

hirotonit decât bărbaţi (cf. E f 5, 23-24), în schimb la slujirea diaconală de
pregătire şi organizare a ofrandei credincioşilor {in persona Ecclesiae spon-
sae) apostolii au hirotonit şi femei diaconiţe (Rm 16, 1; 1 Tim 3, 11). Există
însă, cum arată şi tradiţia liturgică răsăriteană, o diferenţă esenţială între dia
coniţe şi diaconi: diaconiţele nu sunt diaconi femei, ci simple înlocuitoare
ale diaconilor în unele slujiri nepotrivite pentru bărbaţi şi au o slujire simplu
eclezială nonliturgică; în tip ce diaconii sunt un cin în care se intersectează
atât slujirea eclezială de însufleţire şi organizare a ofrandelor Bisericii, cât şi
slujirea apostolică de prezentare a acestor ofrande la altar episcopilor şi
prezbiterilor spre sfinţire. Ca atare, ei au o importantă funcţie liturgică de
mediere între preoţia universală sacerdotalizată a poporului şi preoţia specială
sacerdotalizantă a episcopatului-prezbiteratului, pe care le unifică, evitând
scindarea inacceptabilă a Poporului sfânt, Preoţie împărătească a Bisericii,
în două segmente izolate sau antagonice: cler (clericalism) şi laici (laicism),
cum se va întâmpla ulterior în creştinismul occidental medieval şi modern.
Constituirea canonică a religiei creştine în crizele secolelor /- / /

Precizarea contururilor figurii liturgic-ierarhice canonice a Bisericii coin
cide cu constituirea canonului doctrinar şi scripturistic propriu al creştinismu
lui. Formarea canonului biblic creştin marchează de altfel sfârşitul creştinis
mului apostolic şi începutul Bisericii timpurii şi al exegezei. Şi aici procesul
configurativ esenţial — analizat de Gerd Theissen (n. 1943), profesor de
Noul Testament la facultatea din Heidelberg, într-o remarcabilă „teorie a
religie creştinismului primar”239 — a fost acela al unei simultane diferenţieri
şi continuităţi faţă de Scripturile ebraice, şi în general faţă de iudaism, atât
în ce priveşte naraţiunea fundamentală, cât şi riturile şi etica (orice religie
bazându-se pe mituri, simboluri şi norme). Creştinii au modificat ambele
axiome sau principii fundamentale, formulate exclusiv, ale iudaismului: mo
noteismul (Un singur Dumnezeu) şi nomismul convental (o singură Lege / un
singur Legământ pentru un singur Popor ales): monoteismului creaţional,
realist, i-au adăugat credinţa intr-un Mântuitor egal cu Dumnezeul Unic şi
Care oferă prin Pătimirea-învierea Sa o salvare eshatologică impunând o
etica radicală, iar nomismul convental a fost universalizat şi deschis tuturor
naţiunilor. Creştinismul apare astfel drept un iudaism universalizat (fără
239 G erd T heissen , Eine Theorie des urchristlichen Religion, Giitersloh, 2000; care are
la bază un ciclu de conferinţe ţinut de G. Theissen în 1998-1999 la Facultatea de Teologie
din Oxford, şi publicate iniţial în versiunea lor engleză: The Religion o f the Earliest
Churches. Creating a Symbolic World, Minneapolis, 1999.
frontiere) şi reorganizat hristologic. început ca o mişcare de înnoire a iuda

ismului, a sfârşit prin a deveni o „erezie” exclusă după anul 70 de iudaismul
oficial, devenind după această schismă o religie autonomă. Toate crizele din
secolele I—II, condiţionate şi de cadrul politic general, au fost de fapt etape
succesive ale acestui proces de autonomizare: criza iudaistă din secolul I a
condus la demarcarea rituală de iudaism prin renunţarea la circumcizie şi
regulile alimentare kasher; criza gnostică din secolul II a determinat forma
rea prin intermediul canonului biblic a naraţiunii fundamentale specific creş
tine, iar criza profetică din secolele I—II a impus precizarea conturului eticii
creştine. Toate aceste crize au avut şi implicaţii etico-politice, opţiunile în
conflict având în subtext şi strategii de raportare la realitatea social-statală a
Imperiului Roman păgân. Astfel, în secolul I, insistenţa iudeo-creştinilor de
a-i menţine pe creştini integraţi prin circumcizie şi Toră în iudaismul Sina
gogii — care beneficia de exceptare de la obligaţia civică a cultului împăra
tului — era şi o încercare de a evita conflictul deschis al creştinilor cu statul
roman. Alături de iudaizanţi, un model nonconflictual îl promovau şi creştinii
gnostici sau gnosticizanţi, care îmbrăţişau toleranţa oferită de imperiu în
schimbul renunţării la prezenţa în spaţiul public şi a privatizării totale a reli
giei. Conflictul cu statul şi societatea era însă inevitabil pentru creştinii esha-
tologici, atraşi în mişcările profetice şi apocaliptice, pentru care opoziţia
între creştinism şi starea lumii căzute era ireductibilă şi ireconciliabilă.
Criza iudaistă s-a produs, cum arată Theissen, pe fondul tensiunilor teolo
gice şi practice provenite din interpretările date celor două axiome funda
mentale ale iudaismului, monoteismul şi nomismul: monoteismul creaţional
tindea spre universalism, pe când centrarea pe Toră încuraja particularismul;
de asemenea, accentul teocentric pus pe Dumnezeu era împins adeseori până
la predestinaţianism, pesimism antropologic şi particularism extrem (ca la
esenienii apocaliptici), în timp ce optimismul antropologic exprimat în cre
dinţa în faptele omului ducea la sinergism şi soteriologie fie ritualistă (ca la
saduchei), fie etică (ca la farisei), fie politico-revoluţionară (ca la zeloţi), dar
concentrarea pe Lege limita orizontul la acelaşi particularism naţional. Răs
punsul Apostolului Pavel la aceste aporii ale iudaismului a fost radicalizarea
atât a harului, cât şi a universalismului, ceea ce a condus la o atitudine para
doxală faţă de iudaism: atât de libertate, ruptură şi independenţă, cât şi de
continuitate. Legea mozaică, abrogată ritual, dar exaltată etic, are două as
pecte: literal, care ucide, şi spiritual, care dă viaţă, prin aceea că trimite spre
o împlinire eshatologică („creaţia nouă”) în afara ei, care în acelaşi timp o
afirmă şi o depăşeşte. Discontinuitatea nu anulează însă continuitatea; nu e
vorba atât de o ruptură, cât de o decentrare — detronarea Torei din rolul de
mediator între Dumnezeu şi oameni — şi o nouă viziune asupra realităţilor
Vechiului Legământ dintr-un alt centru — lisus Hristos Domnul răstignit şi

înviat, Fiul veşnic al Tatălui.
Libertatea excesivă faţă de iudaism împingea însă spre respingerea lui
radicală, ceea ce a devenit unul din semnele distinctive ale gnosticismului
dualist, marea ispită pentru creştinismului secolului II. Premisa lui psiholo
gică era insatisfacţia interioară a anticilor faţă de religiile pozitive, tradiţio
nale, atât cele politeiste, cât şi iudaismul, mai ales după catastrofa anului 70.
Toate acestea au părut drept produsul unor spirite/îngeri demiurgi, ignorante
şi amăgitoare, care blochează accesul oamenilor la adevăratul Dumnezeu,
absolut şi transcendent faţă de lume şi necunoscut ei, identic însă cu şinele
ultim al omului care e o scânteie divină căzută în materie şi întemniţată în
corporalitate. lisus n-a fost astfel un om real, ci un eon divin emanat din
divinitatea necunoscută supremă şi venit în lume cu corporalitate aparentă,
pentru a-i elibera pe oameni din captivitatea cosmică trezindu-i, revelându-le
cunoaşterea ezoterică (gnoza) despre adevărata lume divină şi învăţându-i
recunoaşterea adevăratei identităţi, divine, a şinei lor adânci. Esenţa adevă
ratului creştin240, ca religie a mântuirii, ar fi aşadar eliberarea de materie şi
de cosmos, abolirea lor în favoarea unui univers pur spiritual, populat cu
îngeri şi alte manifestări ale divinităţii necunoscute supreme. Gnosticismul
postula o opoziţie radicală nu doar între Vechiul şi Noul Testament, între
iudaism şi creştinism, ci şi între mântuirea/eliberarea în spirit adusă de Dum
nezeul „negativ”, transcendent şi bun, şi creaţia lumii produsă dc un Dumne
zeu „pozitiv”, inferior şi ignorant. Dualismul cosmic, antropologic şi social
se conjuga însă cu o mistică a identităţii de tip panteist în această meta-
religie negativă, privată, tolerantă şi invizibilă social. Deşi autoprezentat
drept versiune radicalizată, pură, a adevăratei mântuiri creştine, şi cu toate
că era favorizat politic ca o adaptare nonconflictuală la lumea exterioară în
vederea unei eliberări pur interioare, gnosticismul nu s-a impus în Biserică.
240 Cel mai mare dascăl şi teolog gnostic a fost Valentin (t 165). Originar din Egipt, a
venit la Roma în 136, unde a sperat să fie ales pentru calităţile sale intelectuale şi retorice
prezbiter-episcop, dar pentru că i-a fost preferat un „mărturisitor”, s-a separat de Biserică şi
şi-a creat propria sectă-şcoală filozofico-religioasă; după ce a plecat o vreme în Răsărit, s-a
întors la Roma, unde a murit în jurul anului 165, bucurându-se de un succes considerabil.
După moartea sa, şcoala valentiniană s-a împărţit în două: una orientală (Teodot) şi alta
occidentală (Ptolemeu, Heracleon, Marcu). Sistemele mitologice valentiniene sunt descrise
şi combătute de Clement Alexandrinul, de Irineu al Lyonului şi Tertulian. Scrierile lui
Valentin s-au pierdut cu excepţia unor fragmente şi a unor scrieri ale şcolii valentiniene în
codicele bibliotecii gnostice de la Nag Hammadi. Monografia ultimă e cea a lui C hristoph
MARKSCHIES, Valentinus Gnosticus? Untersuchungen zur valentinianischen Gnosis (Wis-
senschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament 65), Tubingen, 1992.
Rezistenţa a venit din partea radicalismului etic al mişcărilor profetice şi

harismatice de tip apocaliptic, care valorizau eshatologia, martiriul şi con
fruntarea, cum se poate observa în cartea Apocalipsei. Radicalismul harisma-
tic şi profetic refuza adaptarea şi asimilarea şi cultiva opoziţia programatică
faţă de lume prin martiriu, şi faţă de impuritate şi păcat prin asceză şi sfinţe
nie. Harismatismul, profetismul apocaliptic şi ascetismul au fost împinse la
extrem în mişcarea asiată a montaniştilor241 din secolul II. Rigorismul lor va
fi adoptat şi de africanul Tertulian ca protest împotriva laxismului practicat
de Biserica Romei, dar şi de romanul Ipolit, şi va renaşte în secolul III în
contextul persecuţiilor sub forma schismei novaţienilor purişti. Necesar
pentru a evita căderea creştinismului în gnoză, profetismul risca mereu să
împingă Biserica în sectarism şi schisme permanente.
Cea mai mare provocare pentru Biserica postapostolică a reprezentat-o
însă marcionismul242. Marcionismul era un „profetism gnostic”, o combinaţie
explozivă a tuturor crizelor cu care s-a confruntat creştinismul postapostolic:
el împingea în extrem delimitarea de iudaism, dădea o variantă profetică,
biblică, mitului dualist al gnosticismului şi exacerba radicalismul etic în
ascetism şi martiriu. Gândirea şi etica marcionită stăteau toate sub semnul
241 Mişcare apocaliptică, harismatică şi ascetică din a doua jumătate a secolului II, iniţiată
de Montanus din Frigia, care a socotit că Paracletul e activ în el însuşi şi în profetesele
Prisca şi Maximilla. A început să profeţească în 156-157, proclamând că Ierusalimul ceresc
va coborî in curând la Pepuza în Frigia. în ciuda condamnărilor Bisericii, s-a extins apoi
atât în Africa, cât şi în Italia, menţinându-se timp îndelungat, fervoarea şi ascetismul mişcării
(care l-au fascinat pe Tertulian ce avea să-şi sfârşească zilele în sânul acestei mişcări) fiind
o alternativă harismatic-profetică la secularizarea şi instituţionalizarea creştinismului Bise
ricii. A se vedea, alături de monografia mai veche a lui P. DE Labriolle , La crise monta-
nisle, Paris, 1913, cercetarea lui C hristine T revett, Monlanism. Gender, Authority and
ihe New Prophecy, Cambridge, 1996.
242 Armator bogat din Sinope, după unele surse fiu al episcopului de aici, Marcion a venit
la Roma în jurul anului 140, unde a început să promoveze o interpretare radicală a teologiei
pauline, potrivit căreia opoziţia dintre har şi Lege, dintre Noul şi vechiul Testament repre
zintă conflictul între doi Dumnezeu: Dumnezeul Demiurg, ignorant, crud şi despotic al
Vechiului Testament fiind de fapt Satana, opus adevăratului Dumnezeu al iubirii revelat în
Hristos, entitate divină cu trup aparent apărută brusc predicând în Capemaum şi martirizat
de Demiurgul cel rău. Excomunicat de prezbiterii Bisericii Catholice Ortodoxe în 144, a
început să organizeze tenace propria sa biserică paralelă, ale cărei comunităţi au împânzit
întreaga lume creştină şi care s-au bucurat de popularitate între creştini datorită moralităţii
austere şi exaltării martiriului. Cu toate polemicile lui Irineu, Tertulian sau Origen, acestea
s-au menţinut mult timp, majoritatea resorbindu-se însă la sfârşitul secolului III în mani
heism. Intr-o monografie monumentală din 1921 (Marcion. Das Evangelium vom fremden
Gott. Eine Monographie zur Geschichle der Grimdlegung der kalholischen Kirche), ADOLF
VON HARNACK a încercat să-l reabiliteze pe Marcion drept reformatorul protestant paulin al
Bisericii catholice timpurii din secolul II, precursorul antic al lui Martin Luther.
198 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. Canonul apostolic
„antitezelor” (cum se intitula lucrarea sa teologică principală): dintre Vechiul

şi Noul Testament, dintre creaţie şi mântuire, dintre Dumnezeul Demiurg al
Legii şi Dumnezeul Salvator şi străin de lume al iubirii, a căror opoziţie
ireconciliabilă l-a condus la respingerea în bloc a Vechiului Testament.
Marcion a format pentru comunităţile sale un canon biblic drastic amputat,
limitat exclusiv la scrierile pauline — Pavel fiind, după el, singurul care a
înţeles Evanghelia, ceilalţi apostoli rămânând influenţaţi de iudaism. „Biblia”
creştină a lui Marcion era aşadar compusă doar din Evanghelia după Luca şi
din zece Epistole autentice ale lui Pavel, începând cu Galateni (fără Episto
lele Pastorale şi cea către Evrei), toate epurate însă în text de pretinse inter
polări ulterioare.
Canonul biblic — model protosinodal şi protocalholic

de unitate în pluralitate
Răspunsul Bisericii l-a reprezentat fixarea unui sistem de norme/canoane

— scripturistic, doctrinar, instituţional şi etic — care să delimiteze clar con
tururile creştinismului ortodox/catholic (sinonime în Biserica vcchc) faţă de
exterior şi faţă de derivele heterodoxe asigurând totodată consensul, unitatea
şi continuitatea prin păstrarea, dar şi limitarea pluralităţii celor patru curente
misionare ale creştinismului apostolic: iudeo-creştin (Iacob), iudeo-păgân
(Pavel), păgâno-iudeo-creştin (Petru, sinopticii) şi ioaneic. Afară dc cel
petrin-sinoptic, deliberat centrist, toate aceste curente au cunoscut atât ver
siuni moderate, ortodoxe, cât şi radicale, heterodoxe, deviind în gnosticism
sau apocalipticism. Cu excepţia celor radicale, gnostice, toate aceste curente
şi mişcări au fuzionat în Biserica postapostolică protoortodoxă/catholică,
mărturia acestei unificări, a refuzului antitezelor şi confruntărilor în favoarea
integrărilor, fiind chiar canonul Bibliei creştine. Acesta este, cum arată
Theissen, produsul a patru decizii deliberat antimarcionite:
1. de a pune la un loc scrierile sacre ale iudaismului în versiunea greacă a
Septuagintei cu scrierile apostolilor, dar nu plasându-le pe acestea din urmă
ca pe un simplu apendice al celor dintâi, ci grupându-le într-o colecţie nouă,
distinctă, plasată potrivit unui model de tipul promisiune/profeţie-împlinire
ca Noul Testament, în urma unui Vechi Testament, într-o Biblie în acelaşi
timp unitară, dar bipartită;
2. de a avea un Nou Testament la rândul său bipartit, divizat într-o culegere
de evanghelii narative şi alta de epistole parenetice cu un apendice profetic;
3. de a reţine nu o singură evanghelie, ci patru, şi de a nu le armoniza arti
ficial (cum va face în a doua jum ătate a secolului II Taţian Sirianul în
Diatessaron-ul său); şi
4. de a contrabalansa corpusul paulin lărgit de 14 Epistole, cu alte 7 Epis

tole „Catholice” ale „stâlpilor” Bisericii din Ierusalim şi ai creştinismului
apostolic: Iacob, Petru (cu apendicele lui Iuda) şi Ioan; dacă se adăugau şi
cele 7 epistole din Apocalipsa lui Ioan, numărul Epistolelor „Catholice” se
ridica la 14 şi îl echilibra astfel perfect pe cel al corpusului epistolar paulin.
Cele patru Evanghelii pot fi citite în modelul teoretic propus de Theissen
şi ca etapele unei tot mai mari delimitări de iudaism: delimitarea rituală la
Marcu, etică la Matei, narativă la Luca, totală la Ioan, unde Hristos Logosul
întrupat este Alfa şi Omega întregii creaţii. Delimitarea creştinismului faţă
de iudaismul rabinic a fost acompaniată însă atât de refuzul dizolvării în
mitologia gnostică şi angajării în ruptura şi ostilitatea gnosticismului faţă de
cosmos şi istorie, cât şi de rezerva faţă de radicalismul etic apocaliptic care
l-ar fi pus într-un conflict permanent cu realitatea. Fără o bună doză de radi
calism şi fără un simţ al integrităţii, separaţiei şi distanţei, dar şi al confrun
tării profetice la nevoie cu lumea ostilă sau pur şi simplu în derivă morală,
creştinismul şi-ar fi pierdut cu siguranţă identitatea asimilându-se mediului
cultural antic; iar fără o doză consistentă de realism şi fără un simţ al mode
raţiei şi echilibrului, al reconcilierii şi integralităţii, creştinismul şi-ar fi
pierdut viabilitatea şi relevanţa socială, culturală şi umană. Pentru a se im
pune, Biserica a avut nevoie atât de entuziasmul mărturisitor al martirilor
(şi, ulterior, al monahilor), cât şi de înţelepciunea culturală şi socială a apo
logeţilor şi a necunoscutului autor al Epistolei către Diognet. Or toate aceste
atitudini deja anunţate în scrierile apostolilor au fost conjugate admirabil în
tensiunea bine acordată pe care o atestă echilibrul nu doar teologic, dar şi
etic, care se degajă din paginile Noului Testament.
O armonie similară poate fi sesizată şi în ce priveşte diversele imagini şi
viziuni apostolice despre Biserică care se luminează şi întrepătrund reciproc,
unite de acolada canonului nou-testamentar243: operă a Duhului Sfânt la Luca
şi în Faptele Apostolilor, dar şi la Pavel din primele sale epistole, Biserica
este la Pavel din Epistolele captivităţii Trupul tainic al lui Hristos Domnul
răstignit şi înviat, dar şi Casa bine organizată din Epistolele Pastorale; dacă
pentru Ioan este o Comuniune mistică în Hristos Cel preamărit a unor per
soane călăuzite de Duhul Sfânt, pentru Petru (şi pentru Apocalipsa) ea este
un Popor sacerdotal şi un Templu viu al lui Dumnezeu; insistând pe modul
evanghelic, paradoxal, de exercitare a autorităţii lui Iisus prin slujire şi mar
tiriu, sinopticii arată modul concret în care trebuie practicată autoritatea în
Biserică de apostoli în frunte cu Petru, care nu trebuie în nici un fel să se
substituie lui Iisus însuşi. Noul Testament oferă o exemplară lecţie, mereu
243 Cf. Raym ond E. B r ow n , The Churches the Apostles Left Behind, N ew York, 1984.
200 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
actuală, despre apostolicitatea şi catholicitatea Bisericii primare: modelul unei

unităţi în diversitate, al unei armonii înţelese ca echilibru între tensiuni, ca
integrare şi reconciliere a diversităţii, cu refuzul opţiunilor unilaterale, radi
cal sau nivelatoare. Nu avem astfel ca la Marcion o singură evanghelie, ci
patru, nici epistolele unui singur apostol, ci provenite de la cinci apostoli,
fiindcă e Biserica Una şi catholică/ortodoxă a lui Iisus Hristos Domnul, Piatra
unghiulară a unui unic edificiu susţinut de mai multe „coloane”.
Geneza editorială a Noului Testament şi lecţiile ei canonice

Dacă geneza literară a scrierilor Noului Testament e o temă complexă, viu
şi îndelung dezbătută244, forma lui finală a făcut doar recent obiectul unei
investigaţii speciale245 întreprinse de David Trobisch (n. 1958, fost asistent
al lui Gerd Theissen, azi profesor la Bangor, SUA), ale cărei rezultate sunt
demne de reţinut. Trobisch pleacă de la analiza directă şi sistematică a sur
selor manuscrise disponibile astăzi — şi care se ridică la un total de 5700 de
manuscrise, dintre care 116 pe papirus şi 300 de codice scrise în unciale.
Această analiză nu susţine însă modelul „clasic” al genezei Noului Testa
ment (formulat de Hans von Campenhausen în 1968). Potrivit acestei din
urmă teorii-standard, Noul Testament s-ar fi constituit timp îndelungat, în
etape succesive, forma lui actuală apărând abia în secolul IV: în secolul 1 au
apărut nenumărate scrieri creştine, care în secolele II-I1I au fost grupate în
244 Ultima contribuţie în materie îi aparţine lui G erd T heissen însuşi, care în recentul
volum: Die Entstehung des Neuen Testamentes ats literaturgeschiclitliches Problem. Uni-
versităts-Verlag Heidelberg, 2007, descrie geneza Noului Testament din punctul dc vedere
al istoriei unei literaturi specifice, ca un proces desfăşurat în patru faze: harismatică - a
tradiţiilor literare, legată nemijlocit de Iisus şi Pavel; pseudoepigrafică — a tradiţiilor evan
ghelice şi epistolare în care Iisus şi Pavel se autoexplică în texte redactate de alţii în numele
lor; funcţională — în care texte parţiale au circulat ca forme literare autonome (predici,
colecţii de ziceri, istorii, apocalipse); şi canonică — în care prin compromis şi delimitare
s-a realizat o unitate de consens, pluralitatea fiind simultan recunoscută şi limitată, efectul
fiind un enorm câştig de stabilitate. Ceea ce n-a împiedicat dezvoltarea unei extrem de fle
xibile şi complexe literaturi extracanonice produse fie de noi autori harismatici (oameni ai
Bisericii, gen Clement, Policarp, Ignatie, sau dascăli apologeţi ori gnostici), prin alte scrieri
pseudoepigrafe (bogata literatură apocrifă evanghelică, paulină, petrină, de tipul Faptelor
Apostolilor) sau a genurilor funcţionale (predici, apocalipse, constituţii etc.).
245 D avid TROBISCH, Die Endredaktion des Neuen Testamentes. Eine Untersuchung zur
Entstehung der christlichen Bibel (Novum Testamentum et Orbis Antiquus 31), Freiburg -
Gottingen, 1996; cartea reprezintă teza de abilitare a Iui D. Trobisch, a cărui teză de docto
rat, susţinută în 1988 la Heidelberg cu G. Theissen, fusese anterior o analiză a genezei cor
pusului epistolar paulin: Die Entstehung der Paulusbriefsammlung: Studien zu den Anfăn-
gen der christlichen Publizistik (Novum Testamentum et Orbis Antiquus 10), Freiburg -
Gottingen, 1998.
diverse colecţii şi corpusuri; un imbold în direcţia canonizării a fost dat de

reacţia la canonul restrâns al lui Marcion, dar canonizarea efectivă e un pro
dus al secolului IV, când apar pe lângă marile codice biblice unciale şi prima
descriere exactă a cuprinsului Noului Testament actual (în Epistola 39 a
Sfântului Atanasie cel Mare din anul 367). Punctul de plecare de bun-simţ al
lui Trobisch e acela că în cazul Noului Testament nu avem de-a face cu isto
ria formulării unei dogme, ci cu redactarea unei cărţi, canonul fiind în acest
caz ediţia canonică a Noului Testament. Ideea că Noul Testament s-ar fi
dezvoltat pe parcursul mai multor secole e contrazisă flagrant de manuscrise.
Citite cu atenţie, ele trimit spre un grup de editori de la mijlocul secolului II
care l-au publicat împreună cu versiunea creştină a Septuagintei într-un efort
deliberat de a pune la dispoziţia creştinilor o primă ediţie a Bibliei Bisericii.
Discuţiile din secolele II—IV despre paternitatea apostolică a unor scrieri
{Evrei în Apus, Apocalipsa în Răsărit, sau Epistolele „Catholice” mici:
2 Petru, 2-3 loan, Iuda) presupun această ediţie canonică. Principalele indicii
ale unei redactări finale sunt: faptul că toate manuscrisele biblice creştine au
forma de codice, creştinii adoptând primii în mod deliberat această formă de
carte atât pentru a se delimita de iudaism, care folosea doar suluri, cât şi din
motive practice, nu doar economice (textul e scris pe ambele părţi), cât mai
ales de fixare a unei anumite ordini precise a cărţilor; apoi faptul că toate
manuscrisele biblice creştine folosesc un sistem propriu de prescurtare a
numelor sacre (ΧΡΙΣΤΟΣ = ΧΣ, ΘΕΟΣ = ΘΣ etc.), titlurile standardizate ale
grupurilor de scrieri (euangelion kata...; epistole Paulou pros...) şi titlul
unitar dat întregii colecţii de „Nou Testament” (Kaine Diatheke), aluzie la
2 Corinteni 3, şi care implică limpede existenţa şi a unui „Vechi Testament”
{Palaia Diatheke). Toate acestea sunt produsul unor intervenţii redacţionale,
care nu aparţin în mod evident autorilor scrierilor, ci au rolul de a le lega
într-o colecţie unitară, semnalând cititorilor unitatea literară a unei colecţii
deliberat alcătuite de editori cu un concept precis în minte şi urmărind obiec
tive teologice precise.
Două din acestea sunt clar antimarcionite. Astfel, în Scripturile canonice
ale creştinilor, Noul Testament al apostolilor este obligatoriu precedat de Ve
chiul Testament al patriarhilor, înţelepţilor şi profeţilor în canonul grec lărgit
al Septuagintei încreştinate în succesiunea: Pentateuhul — cărţi istorice —
sapienţial-poetice — profetice. Canonul Septuagintei creştine a fost luat drept
model şi pentru Noul Testament, pe care editorii îl vor organiza într-o sec
venţă similară: Evanghelii — Faptele Apostolilor — Epistole — Apocalipsa.
Obligatorii pentru creştinii Bisericii catholice ortodoxe apostolice sunt
însă, spre deosebire de Marcion, patru Evanghelii şi mai multe culegeri de
epistole apostolice, însă şi aici ordinea lor este decisivă. Aşa cum arată ma-
nuscrisele, în ediţia canonică Noul Testament se prezenta ca o culegere în

patru volume sau părţi cu următorul cuprins: Evangheliile — aşa-numitul
„Praxapostolos” alcătuit din Faptele Apostolilor şi Epistolele „Catholice” —
Epistolele Pauline — Apocalipsa. Nu există nici un manuscris care să gru
peze Evangheliile cu Faptele Apostolilor. Faptele sunt întotdeauna combi
nate cu Epistolele „Catholice” apărând astfel întotdeauna drept introducerea
istorică la scrisorile „stâlpilor” Bisericii din Ierusalim: Iacob, Petru (şi luda)
şi Ioan. Corpusul Epistolelor Pauline urmează aşadar corpusului epistolelor
apostolilor din Ierusalim. Din raţiuni probabil liturgice, nemaiînţelegând
miza teologică antimarcionită a ordinii canonice iniţiale, realizatorii ediţiei
bizantine a Noului Testament, aflată şi la baza celei moderne, au schimbat-o
intercalând Epistolele Pauline îndată după Faptele Apostolilor şi înainte de
Epistolele „Catholice”. Tot ei au schimbat şi ordinea epistolelor din corpusul
paulin integral, plasând Epistola către Evrei pe ultimul loc, după Epistola
către Filimon şi înainte cea a lui Iacob. în timp ce în ediţia princeps şi în
marile codice unciale Epistolele Pauline sunt ordonate după adresanţi şi în
ordinea descrescătoare a lungimii lor în două grupe distincte: către Biserici
— Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Coloseni, ! -2 Tesaloniceni —
şi către persoane — 1-2 Timotei, Tit, Filimon —; intercalată ulterior, fiindcă
în manuscrise există şi colecţii de doar 13 Epistole Pauline, Epistola către
Evrei este plasată între aceste două grupe, respectiv între 2 Tesaloniceni şi
1 Timotei246.
Selecţia atentă a celor 8 autori prezenţi cu 27 de scrieri în paginile Noului
Testament şi ordinea lor reflectă o preocupare atentă din partea editorilor de
a atenua conflictul dintre Pavel şi „stâlpii” Bisericii din Ierusalim cu care sc
deschide Epistola către Galateni, prima din canonul marcionit, în sensul
indicat de Faptele Apostolilor, care prezintă modul „sinodal" de conciliere a
diverselor tendinţe şi curente din sânul Bisericii apostolice. Pavel nu este
aici nici singurul, nici primul apostol, ci, deşi cel mai activ şi important mi
sionar, e totuşi ultimul venit şi asociat ca al patrulea celor trei stâlpi ai Bise
ricii apostolice din Ierusalim; ca atare, el nu poate fi citit împotriva acestora,
ci doar împreună cu aceştia. Modelul care trebuie urmat e acela al acceptării
fiecăruia dintre aceştia, unul de către celălalt, şi al recomandării unuia de
către altul, pe care l-au dat efectiv între ei toţi aceştia patru, atât Iacob şi
Ioan la Ierusalim, cât şi, ulterior, Petru şi Pavel la Roma, iar după mutarea sa
la Efes Ioan şi Petru în episodul final al Evangheliei a Patra (Ioan 21), adăugat
246 Dezordinea este şi mai mare în traducerea germană a Noului Testament făcută de
Martin Luther, care, aplicând criteriul .justificării prin credinţă” considerat „canon în canon”,
a împins Epistola către Evrei împreună cu cele ale lui Iacob şi Iuda, socotite secundare, pe
penultimul loc din Noul Testament, înainte de Apocalipsa.
clar ulterior, finalul iniţial al Evangheliei fiind Ioan 20, 30-31. în ultimul
verset al Evangheliei după Ioan de azi, de după episodul petrino-ioaneic din
final, Trobisch vede astfel nota redacţională a editorilor Noului Testament;
în timp ce autorul evangheliei spune în Ioan 20, 30: „şi alte minuni a făcut
Iisus care nu sunt scrise în cartea aceasta”, editorii celor patru evanghelii
precizează că „mai sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea întreagă n-ar cuprinde
cărţile scrise. Amin” (/«21,25).
Grija de a-i prezenta unul după altul şi unul lângă altul pe Petru şi Ioan,
pe Petru şi pe Pavel, pe lacob şi pe Pavel, pe fundalul itinerarului Apostoli
lor Pavel şi Petru de la Ierusalim la Roma, sugerează247 identitatea romană a
editorilor Noului Testament, foarte probabil un cerc de prezbiteri anonimi, dar
extraordinar de perspicace, ai Bisericii Romei de la mijlocului secolului II.
După Iisus, figurile centrale ale Noului Testament sunt Petru şi Pavel, cei
doi „stâlpi” ai Bisericii din Roma devenită, după abandonarea Ierusalimului,
centrul de referinţă (nu şi de guvernare administrativă) al creştinismului
apostolic. Noul Testament reţine de la ambii apostoli-corifei şi câte o ultimă
epistolă cu valoare de testament: 2 Petru şi 2 Timotei; ambele sunt scrise în
Roma puţin înainte de martiriul autorilor lor şi ambele sunt adresate unor
comunităţi din Asia: Efes şi Pont.
Or, la mijlocul secolului II, Pontul însemna Marcion, iar Efesul însemna
vechea tradiţie ioaneică a celebrării Paştelui creştin odată cu iudeii pe
14 nissan, în orice zi a săptămânii, tradiţie diferită de cea a restului creştini
lor, care-1 sărbătoreau deja în zi de duminică. Disputa dintre cele două tradiţii
liturgice — care la sfârşitul secolului II n-a degenerat în schismă în confrun
tarea dintre episcopii Policrat al Efesului şi Victor al Romei doar datorită
intervenţiei pacificatoare a sfântului episcop Irineu al Lyonului — se putuse
observa deja anterior. Cu ocazia vizitei făcute în jurul anului 154 de bătrânul
episcop Policarp al Smymei Bisericii Romei conduse de Anicet nici una din
cele două părţi n-a reuşit să o convingă pe cealaltă să renunţe la practica sa
fără însă ca dezacordul lor să împiedice comuniunea euharistică deplină248.
Cvartodecimanii invocau mărturia Evangheliei după Ioan, iar ceilalţi pe cea
a Evangheliilor sinoptice. Evangheliile sinoptice — în centrul cărora se află
Evanghelia petrină, comună, după Marcu — sunt plasate înaintea Evanghe-
247 Dincolo de ceea ce spune teologul luteran Trobisch, care nu pare a recunoaşte aceasta,
editorii Noului Testament par să facă într-adevăr parte dintr-o „şcoală a lui Petru de la Roma”,
preocupată atât de ortodoxia credinţei, cât şi de menţinerea unităţii Bisericii apostolice;
cf. OTTO KNOCH, Die Erste und Zweite Petrusbrief der Judasbrief (Regensburger Neues
Testament), Regensburg, 1990, p. 193-196: „Exkurs. Die Petrusschule in Rom”.
248 Cf. Eusebiu al C ezareh, Historia Ecclesiastica V.XXIV.
liei efesene după Ioan pusă însă pe acelaşi plan cu ele. Această dispunere
sugerează aşadar că editorii Noului Testament au avut în vedere în soluţio
narea crizei dintre Efes şi Roma aceeaşi soluţie integratoare folosită în re
zolvarea crizei marcionite prin plasarea Epistolelor Pauline în urma celor
„Catholice”, în al căror centru se află iarăşi cele două Epistole ale lui Petru.
Centralitatea şi prioritatea lui Petru apar astfel atât în grupul Evangheliilor,
cât şi în acela al Epistolelor, dar ea este una perfect colegială şi funcţionează
după modelul sinodal descris în Faptele Apostolilor 15, nu ca reducere şi
nivelare a pluralităţii, cât ca o moderare, echilibrare şi centrare a diverselor
direcţii şi curente ale misiunilor apostolice. Ediţia canonică princeps a Nou
lui Testament poate fi aşadar datată şi localizată cu destulă certitudine, ea
apărând cu destulă probabilitate la mijlocul secolului II, realizată de un cerc
de prezbiteri din Biserica Romei susţinută de cei doi „stâlpi” ai apostolilor,
Petru şi Pavel.
Dacă prioritatea şi centralitatea lui Petru este evidentă în modul de organi
zare şi aranjare a scrierilor apostolice, lui Pavel i se datorează titlul ediţiei
lor canonice: „Noul Testament” e o trimitere clară la 2 Corinteni 3, 6, singu
rul loc în care apare această expresie şi unde Apostolul neamurilor păgâne
afirmă, cu referire la Scripturile ebraice, principiul metodologic general:
„Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I fi slujitori/diaconi ai unui nou testa
ment, nu ai unei litere, ci ai unui Duh/Sens; căci litera ucide, dar Duhul/Sen-
sul face viu.” Noul iudaism apostolic, care e creştinismul, refuză aşadar să
devină o „diaconie a literei moarte”, o religie pur scripturistică, pentru că
este o „diaconie a Duhului/Sensului/Vieţii”, care este libertate şi aduce slava
transfigurării (2 Co 3, 6-18). Aşa se explică şi de ce, spre deosebire dc
TaNaK-\i\ ebraic sau Coranul arab, textul grec al Noului Testament arc nenu
mărate variante, este viu şi deschis traducerilor. Dincolo de libertatea du
hovnicească faţă de text în litera lui (şi faţă de tirania filologiei), acest text
paulin central exprimă şi conştiinţa de sine a editorilor romani ai Noului
Testament că adevăratul autor al arhitecturii şi armoniei de tipul unităţii în
diversitate propriu Bisericii apostolice şi canonului Bibliei creştine este de
fapt Duhul Sfânt. Există astfel o diferenţă esenţială între canonul biblic rabi
nic al Scripturilor sfinte şi cel apostolic al Bisericii: dacă pentru rabini im
portant este textul scris în literalitatea lui, transmiterea şi interpretarea lui
exactă, de aceea Tora scrisă e receptată în interiorul Torei orale fixată scriptic
în Talmud, în schimb pentru creştini Biblia trimite dincolo de textul ei final
sau original spre personajele despre care vorbeşte ea şi în primul rând spre
Persoana vie a lui Hristos, Care vorbeşte prin ea — Canonul ultim. Biserica
n-a fost preocupată să aibă un text scripturistic perfect (ca rabinii), nici chiar
un canon biblic perfect şi inspirat, definitiv (ca protestanţii) — dovada e atât
canonul Septuagintei, cât şi precizarea din editorialul final al redactorilor

Noului Testament, cuprins în Ioan 21, 25 — , pentru că nici textul, nici cano
nul biblic nu se interpretează pe ele însele.
Pentru a interpreta adecvat corpusul de texte cu autoritate permanentă şi
publică, menite lecturii şi predicii în biserici, e nevoie, dincolo de simpla lor
listă, de înţelegerea principiului teologic care comandă organizarea şi inter
pretarea lor autentică. Iar acest principiu sau „canon intern” este de fapt unul
extratextual: un eveniment istoric ori o succesiune de evenimente sau o
doctrină ori un set de doctrine centrale, despre care se consideră că vorbesc
textele canonice" .
VI. Canonul credinţei — Simbolul credinţei

Revelator în acest sens este faptul că, dacă despre cărţile „canonice” ale
Scripturii s-a vorbit doar începând cu secolul IV, termenul kanon a fost
folosit intens în secolele II—III în sintagma „canonul/regula adevărului” sau
„canonul/regula credinţei”249250 cu sensul de ghid esenţial pentru interpretarea
Scripturii, care nu duce la adevăr prin ea însăşi. In secolul IV, „canonul cre
dinţei” va deveni „simbolul credinţei”, denumire foarte corectă potrivit lui
James Barr, întrucât el simbolizează faptul esenţial că nu Scriptura precedă
şi generează Biserica, ci, din contră, credinţa Bisericii precedă şi generează
Scriptura, pe care o însoţeşte apoi constant drept ghid şi regulă de interpre
tare canonică. în creştinism cunoaşterea teologică începe cu mărturisirea lui
Iisus Hristos Domnul, nu cu studiul Bibliei, aşa cum canonul biblic urmează
canonului credinţei/adevărului.
Creştinismul, religie a mărturiei şi mărturisirii

între religiile păgâne şi religiile revelate există o diferenţă fundamentală.
Păgânismele, aşa cum observa Jaroslav Pelikan, ţin de rituri, nu de cuvânt,
249 Asemenea iudaismului, şi Bisericile creştine au în realitate un canon biblic „în trepte”,
în sensul că selectează preferenţial unele cărţi centrale, altele rămânând periferice, aşa cum
şi teologiile selectează învăţături biblice centrale în jurul cărora se organizează (întruparea
în romano-catolicism, îndumnezeirea în Ortodoxie, justificarea în luteranism, predestinaţia
în calvinism, inspiraţia verbală în fundamentalism), pe care le aleg din Scriptură şi le explică
apoi drept cadrul general de lectură a Scripturii ca întreg.
250 Cf. HEINZ O hm e , Kanon ekklesiastikos, 1998, p. 61-239: cap. V. „Kanbn aletheias” la
Irineu; VI. „Regula” la Tertulian; VII. „Canonul adevăratului gnostic” la Clement Alexan
drinul; VIII. „Horos-ul adevărului” la Ipolit; IX. Origen şi „canonul bisericesc”; X. „Regula
veritatis” la Novatian.
de dromena, nu de legomena. în religiile bazate pe Revelaţia Cuvântului lui

Dumnezeu — o revelaţie verbalizabilă, definibilă, transmisibilă în cuvinte251 —,
revelaţia Cuvântului trebuie afirmată şi mărturisită în cuvânt: „sema”-ului
iudaic din Deuteronomul 6, 4 — Domnul este Unu — îi corespunde „saha-
da” creştină din Ioan 17, 3: Viaţa veşnică e cunoaşterea Unicului Dumnezeu
adevărat şi a Trimisului Său, Fiul Unul-Născut252.
Creştinismul este o religie/credinţă prin excelenţă mărturisitoare şi publică;
urmând lui „Hristos Iisus Care pe vremea lui Ponţiu Pilat a dat ca martor
mărturisirea cea bună” (Christou Jesou tou martyresantos epi Ponliou Pila-
tou ten kalen homologian — 1 Tim 6, 13), creştinilor li se cere la rândul lor
să fie martori (Mt 10, 32), să ţină mărturisirea (Evr 4, 14) şi să dea răspuns
oricui le cere socoteală despre credinţa lor (1 Ptr 3, 15). Martyria — homo-
logia — apologia publice, nu private, chiar cu preţul vieţii, au făcut din noua
religie creştină fără sprijinul statului, ba chiar împotriva lui, o religie mon
dială253. Geneza şi etapele concrete în care s-au format „mărturisirile de
credinţă” şi „crezurile” Bisericii vechi — dintre care s-au impus în cele din
urmă două: „Crezul Apostolic-Roman”, limitat la Occident, şi „Crezu! Niceo-
Constantinopolitan”, devenit Crez ecumenic al Bisericii — au generat odată
cu Reforma protestantă o imensă literatură ştiinţifică254, iniţial confesional-
polemică, ulterior irenic-ecumenică.
251 Cum arăta preotul profesor DUMITRU Stă NILOAE (Ascetica şi mistica. 1947 [1981]:
Teologia dogmatică ortodoxă, 1978), creştinismul este în acelaşi timp mister şi cuvânt,
apofază şi catafază (intuiţie şi concept). Deşi e misterios şi mistic, creştinismul nu este mis
ticism negativ budist sau pozitiv în sensul unei experienţe „oceanice" cosmice sau indivi
duale indefinibile. Misticismul vede în cuvinte moartea misterului, pierderea adevărului şi a
libertăţii — a libertăţii de a-L reduce pe Dumnezeu Persoană la o experienţă negativă sau
difuză centrată pe sine sau pe cosmos şi etichetată drept „divine”. Dacă refuză autodivi-
nizarea afectivităţii şi a spontaneităţii, care reflecta adeseori doar pasiune şi ignoranţă, creş
tinismul nu acceptă nici idolatrizarea magic-cabalistică a cuvintelor, nici exaltarea scolastică a
conceptelor şi schemelor abstracte. Misterul e plin de cuvânt, iar Cuvântul e plin de mister,
întunericul tainei iradiază lumină, iar lumina este în orbitorul ei plină de întunericul tainei.
252 Transformată ulterior de islam — pe urmele unei pervertiri eretice creştine anterioare —
în mărturisirea exclusivităţii lui Allah şi a lui Muhammad ca Trimis al lui Allah. A se vedea
mai jo s n. 271.
253 Cf. RE 1NHART STAATS, Das Glaubensbekenntnis von Nizăa-Konstantinopel. Histori-
sche und theologische Grundlagen, Darmstadt, 1996, p. 3, 10, 122-124.
254 Recent inventariată critic de profesorul luteran de patrologie din Birmingham, M arkus
V lNZENT, D er Ursprung des Apostolikums in Urteil der kritischen Forschung (Forschungen
zur Kirchen- und Dogmengeschichte 89), Gottingen, 2006.
Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 20 7
Crezul Apostolic-Roman —forme

Discuţii aprinse s-au purtat şi continuă să se poarte încă în jurul originii
aşa-numitului „Simbol al Apostolilor” (Apostolicum), citat pentru prima dată
de sfântul episcop Ambrozie al Milanului în jurul anului 390 (Ep. 42, 5) şi
considerat vechiul Crez al Bisericii Romei (Romanum — R). Acesta a circulat
în secolele IV-VII într-o diversitate de variante sub formă de Crezuri pro
vinciale (Milano, Aquilea, Ravenna, Torino, Remesiana, Hippo, Cartagina,
Spania, sudul Galiei)255, înainte ca forma lui hispano-galicană (aşa-numitul
Textus receptus — T) să fi fost oficializată şi impusă de Carol cel Mare
( t 814), devenind până azi Crezul baptismal al Occidentului creştin, acceptat
fiind ca atare şi de reformatorii protestanţi. Numele său de „Crez al Aposto
lilor” derivă de la legenda atestată de primul său comentariu scris de Rufin
în anul 404, potrivit căreia el ar fi fost alcătuit de cei Doisprezece Apostoli:
înainte de părăsi Ierusalimul şi a se despărţi plecând la misiune, s-au adunat
şi sub insuflarea Duhului Sfânt fiecare din ei a rostit una din formulele care-1
alcătuiesc.
... controverse şi discuţii
Necunoscut în Răsărit şi respins în 1438 la Florenţa de Marcu Eugenicul,
pentru care unicul Crez autoritativ ecumenic este doar cel Niceo-Constan-
tinopolitan, Crezul Apostolic a fost contestat şi în Occident de umanişti
(Lorenzo Valla), dar şi de protestanţi. Pentru aceştia din urmă, spre deosebire
de Scriptura cu autoritate divină, el este o simplă tradiţie umană, o creaţie
a Bisericii Romei, o mărturisire baptismală locală, impusă apoi abuziv de
papalitate întregului Occident creştin. în secolul XVII, erudiţii protestanţi —
olandezul Gerhard Voss (1642) şi anglicanul James Usherr (1647) — au
arătat că originile Textului recept (T) al „Crezului Apostolic” stau în vechiul
„Crez Roman” (R) atestat într-o epistolă din 341 a niceanului Marcel al
Ancyrei ( t 3 74)256 către papa Iuliu al Romei. Geneza şi forma „Crezului Ro-
255 Reconstituite cu migală de L iuwe H. WESTRA, The A postles’ Creed. Origin, History,
and Some Early Commentaries, Tumhout, 2002.
256 Susţinător energic al Sinodului de la Niceea (325) şi al lui homoousios şi activ polemist
antiarian (împotriva lui Asterios Capadocianul), episcopul Marcel al Ancyrei (f cca 374) a
fost depus de sinoade ariene în 336 şi 339, refugiindu-se în Occident, unde ortodoxia lui a
fost recunoscută de sinoadele de la Roma (340) şi Sardica (343). Insistenţa sa pe unitatea de
fiinţă a celor Trei Persoane ale Treimii l-a condus pe Marcel să vadă în Fiul şi Duhul doar
funcţii temporare ale lui Dumnezeu în vederea creaţiei şi mântuirii, urmând ca în eshaton
ele să se resoarbă în Unitatea divină şi Dumnezeu să fie toate în toţi. împotriva acestei
interpretări heterodoxe, de tip modalist, accentuată de discipolul său, episcopul Fotin al
Sirmiumului, Simbolul de la Constantinopol (381) a precizat că „împărăţia lui Flristos nu va
avea un sfârşit”.
man” a făcut obiectul monumentalelor investigaţii ale lui Cari Paul Caspari
(1866-1879, 4 voi.) şi Ferdinand Kattenbusch (1894, 1900, 2 voi.). La înce
putul secolului XX, savanţii Eduard Schwartz (1910) şi Robert Connolly
(1916) au reconstituit, plecând de la traduceri latine şi orientale, un impor
tant tratat de „ordine bisericească” pierdut în originalul grec, pe care l-au
identificat cu Tradiţia Apostolică atribuită după alte surse lui Ipolit din Roma
( | 236). Aici au descoperit sub forma interogativă a trei întrebări şi răspun
suri solicitate catehumenilor înainte de Botez (Hippolytum — H) principalele
elemente prezente în formă declarativă în „Crezul Roman” (Romanum). Iar
în 1919 Hans Lietzmann a demonstrat că în „Crezul Roman” exista sinteza a
două formule mai vechi separate: una trinitară, care mărturiseşte credinţa în
Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Biserică şi înviere, şi alta hristologică evocând naş
terea, răstignirea, moartea, învierea, înălţarea, şederea de-a dreapta şi a doua
venire ale lui Iisus Hristos.
... preistorie
Opinia comună pe această temă este cea argumentată în sinteza de referinţă
despre Crezurile creştine timpurii publicată în 1950 dc anglicanul John
Norman Davidson Kelly (1908-1997)257258, ale cărei poziţii sunt dezvoltate şi
nuanţate în recenta monumentală monografie a Liuwei Westra (2002). Ele
mente de crez sunt atestate clar în Noul Testament, unde se pot observa atât
formule simple, monopartite, de tipul „Iisus este Domnul”, lésons Kyrios
(1 Co 12,3; Rm 10,9; dar şi Flp 2, 11; Col 2,6; FA 11, 17. 20; 16, 31):5S,
cât şi formule bipartite despre relaţia între Tată şi Fiul (7 Co 8, 6; / Tini
2, 5 ş. u.; 6, 13 ş. u.; 2 Tim 4, 1, şi în aproape toate salutările Epistolelor
pauline), precum şi tripartite, care vorbesc despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
(7 Co 13, 14; Mt 28, 19; dar şi 7 Co 6, 11; 12, 4 ş. u.; 2 Co 1,21 ş. u.). Im
plicită (chiar dacă n-avem de-a face cu crezuri trinitare explicite), schema
trinitară e deja prezentă, întrucât Iisus nu poate fi înţeles în sens deplin mesi
anic — ca Hristosul/Unsul lui Dumnezeu — decât în relaţie cu Tatăl/Cel ce
Unge şi cu Duhul/Ungerea. în ce priveşte secolul I, în primele două generaţii
creştine erau în uz şi cinste259 mărturisiri existenţiale foarte scurte — de tipul:
„Iisus este Aîynoi/Domnul/Iahve !”, „Iisus e Hristosull”, „Iisus e Fiul lui Dum
nezeu!” — folosite de creştini mereu în orice fel de contexte (nu numai
257 J. N. D. KELLY, Early Christian Creeds, Londra, 1950; ed. III, 1972.
258 Alături de proclamări hristologice mai ample despre Iisus, ca în I Co 15, 3 ş. u.;
Rm 1,3 ş. u.; 8, 34; 2 Tim 2, 8; 1 P tr3, 18 ş. u.; I Tim 3, 16.
259 Cum arată H ans VON CAMPENHAUSEN, „Das Bekenntnis im Urchristentum”, Zeit
schrift fu r neutestamentliche Wissenschaft 63 (1972), p. 210-253.
liturgice) ca expresie individuală sau comunitară a acceptării lui Iisus drept

Domn al vieţii lor. Foarte devreme, în contextul crizei doketiste, pentru a
accentua faptul că Iisus este şi om real, a apărut prima formulă doctrinară a
credinţei că „Iisus a venit în trup”, formulă care a fost ulterior dezvoltată
dând naştere secvenţei hristologice aflate în secolul II la baza atât a regulii
de credinţă antignostice folosite în formule libere şi valabile, în context
catehetic şi doctrinar polemic, cât şi a crezurilor cu formulări trinitare fixe
pentru uz liturgic. Un text al lui Iustin Martirul {Apologia I.LXI.3) sugerează
destul de limpede că, înjurai anului 150 la Roma, Botezul creştin era legat de
un anume mod de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime. In a doua jumătate
a secolului II, în orice caz înainte de 250, la Roma are loc fuziunea dintre
secvenţa hristologică şi formula trinitară baptismală din care a rezultat forma
originară, reconstituită de savanţi, a „Crezului Roman” (proto-Romanum,
după L. Westra) care stă atât la baza formulei interogative din Tradiţia
Apostolică, cât şi a celei declarative din „Crezul Roman”. Kelly crede că
această fixare şi codificare a mărturisirii de credinţă — iniţial în formule
libere, ca şi cele al rugăciunii euharistice — ar fi databilă în timpul episco
patului roman al lui Victor (189-197) în contextul delimitării faţă de gnosti
cism, dar şi faţă de adopţianismul monarhian (unitarian) al lui Teodot, care a
impus o insistenţă înnoită pe credinţa apostolică a Bisericii, cât şi în cadrai
unei reorganizări generale a sistemului catehetic şi liturgic.
... structură teologică

„Crezul Roman” (R) este în esenţă un rezumat extrem de simplu al keryg-
mei credinţei apostolice, un compendiu de teologie populară în formă de
listă cu accente clar antignostice. El începe cu mărturisirea credinţei în pa
ternitatea creatoare şi proniatoare a lui Dumnezeu Tată Pantocrator. Conti
nuă cu credinţa în Iisus ca Mesia/Hristos şi Fiu al Tatălui Creator, urmată de
înşirarea actelor Sale mântuitoare principale (naşterea din Duhul Sfânt şi
Fecioara Maria, răstignirea, îngroparea, învierea, înălţarea, şederea de-a
dreapta şi a doua venire pentru judecata viilor şi a morţilor) cu accent
antidoketic pe realitatea lui umană şi caracterul istoric, nemitologic, al păti
mirii Sale „sub Ponţiu Pilat”. Succesiunea rapidă, în cadenţă, a acestor mo
mente e o proclamare plină de exaltare a etapelor umilinţei şi preamării lui
Iisus cu accent pe triumful Său celest asupra puterilor răului şi morţii dez
lănţuite împotriva Lui („textul recept” va adăuga şi pogorârea la iad) şi pe
speranţa iminentă a triumfului eshatologic al Parasiei şi Judecăţii universale.
Finalul este o mărturisire simplă a credinţei în Duhul Sfânt şi a roadelor, iarăşi
antignostice, ale acţiunii Sale: Sfânta Biserică, iertarea păcatelor (Botezul şi
Pocăinţa) şi învierea cărnii; la care „textul recept” va adăuga împărtăşirea de
cele Sfinte (Euharistia) şi viaţa veşnică. Discretă, polemica implicită la adresa

erorilor gnosticismului dualist anticosmic şi anticorporal transpare în accen
tul pus de realitatea întrupării lui Dumnezeu în Iisus şi pe învierea eshatolo-
gică a cărnii, precum şi pe sublinierea concepţiei etice despre mântuire ca
iertare a păcatelor, nu gnoză amorală; aluzii polemice există şi în adaosul
nedeterminat privitor la iertarea păcatelor care poate fi înţeleasă fie cu refe
rire la Botez, fie, mai plauzibil, cu referire la iertarea păcatelor de după Botez,
contestată de creştinii rigorişti din Roma (şi Africa) cu referire la Evrei 6, dar
apărată de episcopii Romei în tot cursul secolului III. împotriva gnosticis
mului ezoteric, elitist, spiritualist, care refuza creaţia, întruparea şi învierea,
creştinismul Bisericii în prezentarea „Crezului Roman-Apostolic” e trinitar,
cosmic, istoric, biblic, eclezial-comunitar, sacramental, soteriologic şi esha-
tologic. Dumnezeu Tatăl e Creator Pantocrator, Dumnezeu Fiul e întrupat real
din Fecioara Maria, răstignit, înviat, preamărit, iar Duhul Sfânt în Biserică
sfinţeşte aievea şi va învia aievea carnea oamenilor. „Crezul Roman” nu
oferă idei abstracte despre divin, nu e o simplă listă de articole dc credinţă
sau de doctrine, ci schiţează etapele unei istorii în acelaşi timp materiale şi
spirituale, care vorbeşte despre creaţia, mântuirea şi transfigurarea unei lumi
materiale şi carnale prin pogorârea şi înălţarea/umilirea şi preamărirea Fiului
unui Dumnezeu Tată şi Creator şi vivificarea ei de un Duh Sfânt a Cărui
manifestare prin excelenţă e o Biserică Sfântă260. Ca şi regula de credinţă.
Crezul e un rezumat al acestei istorii trinitare povestite pe larg dc Biblia creş
tină şi în care creştinii se inserează prin Botez. Toate aceste indicii pledează
pentru datarea timpurie şi localizarea romană a „Simbolului Apostolic”, sus
ţinute de erudiţi încă din secolul XVII.
... o lectură revizionistă

Există însă şi o direcţie de cercetare istorico-teologică revizionistă, ale cărei
teze critice sunt sintetizate de Adolf Martin Ritter (n. 1933)261, profesor lute
ran de istoria Bisericii din Heidelberg, astfel: în Biserica primară accentul
nu s-ar fi pus pe formule, ci pe actul existenţial al mărturisirii, al cărui loc
nu era cultul sau botezul, ci întreaga viaţă creştină; regula credinţei, care avea
un sens antieretic, era liberă în ce priveşte formularea, şi ea trebuie distinsă
260 Pentru o lectură teologică a „Simbolului Apostolic”, a se vedea H enri de Lubac

(1896-1991), La fo i chrétienne. Essai sur la structure du Symbole des Apôtres, Paris, 1969.
261 A dolf M artin Ritter, „Glaubensbekenntnis. V. Alte Kirche”, Theologische Real-
enzyklopadie 13, 1984, p. 394-412. Profesorul Ritter continuă linia predecesorului său din
Heidelberg, istoricul bisericesc luteran Hans von Campenhausen (1903-1989), şi e urmat
de discipolul său, istoricul luteran al Bisericii vechi, Markus Vinzent.
clar de mărturisirea de credinţă în formule fixe, care n-ar fi apărut înainte de

secolul IV, Biserica preconstantiniană mulţumindu-se cu unitatea de sub
stanţă a credinţei fără o formulă fixă sau un simbol normativ, care ar apărea
abia în contextul controverselor ariene. în acest sens, într-o teză de abilitare
susţinută în 1995 la Universitatea din Heidelberg sub conducerea profesoru
lui A. M. Ritter, discipolul acestuia Markus Vinzent a avansat teza potrivit
căreia „Crezul Roman” ar aparţine de fapt episcopului Marcel al Ancyrei
( t 364) (trebuind astfel să fie numit nu „Symbolum Romanum”, ci „Mar-
cellianum”!)262, care l-a prezentat papei Iuliu cu ocazia exilului său la Roma
în 340. Adept al lui homoousios şi al Sinodului de la Niceea, Marcel intrase în
polemici cu arianul Asterios din Capadocia, fiind depus şi obligat să fugă în
Apus. Apărând în exces unitatea lui Dumnezeu împotriva arienilor, Marcel
cădea însă în extrema opusă, ajungând să vadă (împreună cu discipolul său
episcopul Fotin din Sirmium) în Fiul şi Duhul doar entităţi divine necesare
exclusiv pentru crearea, mântuirea şi desăvârşirea eshatologică a lumii, după
care se vor resorbi în unitatea divină a toate. Nesesizând deriva heterodoxă a
gândirii teologice a niceanului Marcel, Biserica Romei nu numai că i-a recu
noscut ortodoxia credinţei în 340 (la Roma) şi apoi în 343 (la Sardica), dar
i-ar fi şi adoptat/adaptat Crezul personal prezentat ca autojustificare. „Crezul
Apostolic” al Bisericii Romei, recunoscută în toată Biserica veche pentru
conservatorismul ei doctrinar, n-ar fi astfel — ironie a soartei — decât crezul
personal al unui episcop răsăritean eretic! Acuza este gravă, dar puţin credi
bilă atât în context, cât şi ţinând cont nu doar de preistoria263, ci şi de poste
ritatea „Crezului Roman”. încă din secolul IV, acesta s-a bucurat în Occident
de un succes remarcabil, fiind adoptat cu variaţiuni locale de Bisericile din
262 Teză argumentată în detaliu de M arkus V inzent în studiul „Die Entstehung des
«romischen Glaubensbekenntnis»”, în volumul colectiv: W. kinzig / C h . MARKSCHIES /
M. V inzent, Tauffragen und Bekenntnis. Studieri zu den sogenannten „ Traditio Apostolica ",
zu den „Interrogationes de fide " und zum „ Romischen Glaubensbekenntnis ” (Arbeiten zur
Kirchengeschichte 74), Berlin - New York, 1999, p. 185^110. Pentru a putea susţine mai
uşor paternitatea marceliană a „Crezului Roman” şi a desface legătura sa cu Crezul bap-
tismal interogativ din Tradiţia Apostolică atribuită lui Ipolit din Roma în jurul anului 215,
C hristoph MARKSCHIES, alt discipol al profesorului Ritter, actualmente reputat profesor de
istorie a Bisericii vechi la Berlin, pune la îndoială în studiul care deschide volumul („Wer
schrieb die sog. Traditio Apostolica?”, p. 1-74) atât titlul, cât şi paternitatea ipolitiană/ro-
mană a Tradiţiei Apostolice şi consideră că întrebările baptismale n-au putut apărea aici
înainte de secolul IV. întreaga dezbatere merită o prezentare şi o evaluare mai amplă, dar
„afectul antiroman” al noilor istorici luterani, dificil contestabil, apasă asupra rezultatului
cercetărilor orientându-1 anticipat.
263 Nu trebuie uitat faptul că, în calitate de parte a riturilor de iniţiere în creştinism, cre
zurile baptismale erau secrete în primele trei secole neftind citate direct, ci doar prin aluzii.
212 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. Canonul apostolic
Italia, dar şi din Balcani/Dacia Mediteranea (în Remesiana sfântului episcop

Nichita, f 414), din Africa, din Spania şi din Galia.
Crezurile în Răsărit şi în Apus — comparaţie

In comparaţie cu Apusul, situaţia în Bisericile din Răsărit apare extrem de
diferită. Crezurile au fost tratate aici cu aceeaşi libertate de improvizaţie ca
şi anaforalele euharistice sau „canonul adevărului”, care nu se referă la for
mule fixe, ci la întreaga revelaţie, faţă de care funcţionează ca „pars pro
toto”. Dar şi aici ele par a urma o evoluţie asemănătoare celei din Occident
afară de poziţia specială a Romei în adoptarea unei formule finale unitare.
Diversitatea de tradiţii independente legate de marile centre bisericeşti ale
Răsăritului se manifestă pe fondul unei scheme şi al unor conţinuturi similare
cu formulele occidentale contemporane. Diferenţa principală stă în faptul că
în timp ce în Apus accentul e pus pe fapte, în Răsărit el este pus pc idei
(Bum), sau, altfel spus, în timp ce în Apus crezul rămâne arhaic, iimi-
tându-se la rezumarea antignostică a kerygmei apostolice primare despre lisus
Mântuitorul, în Răsărit el îi va adăuga în sens antiarian prologul şi cadrul
ceresc trinitar şi cosmic al dramei mântuirii (Kelly). Este ceea ce se poate
vedea cu ochiul liber comparând „Crezul Roman” (R) cu „Crezul C'onstanti-
nopolitan” (C): în timp ce în primul Dumnezeu e Tată Atotputernic, în ccl
de-al doilea El este şi Unul şi Creator al celor văzute şi nevăzute; la fel Fiul
este în cel de-al doilea şi Cel prin Care toate S-au făcut etc. Dacă până la
începutul secolului IV toate crezurile erau locale şi liturgice, după 325, odată
cu Sinodul de la Niceea şi sinoadele epocii constantinicne, se produce o revo
luţie: crezurile devin sinodale şi imperiale; din rezumate pozitive ale credin
ţei pentm catehumeni, ele devin teste ale ortodoxiei pentru episcopi în faţa
ereziilor (Kelly). Crezul e scos din practica misionară şi-şi pierde rolul de
simbol al identităţii creştine faţă de cei din afara Bisericii şi creştinismului şi
e orientat în sens intracreştin, devenind un simbol al ortodoxiei ca identitate
confesională (Staats) în faţa ereticilor şi a grupărilor lor ecleziale disidente.
Evoluţia de la simbolul (symbolon) liturgic la decretul de credinţă sinodal-
imperial (ekthesis pisteos) începuse încă înainte de Niceea: în anul 268 cei
şase episcopi adunaţi în sinod la Antiohia formulează o mărturisire de cre
dinţă teologică a cărei semnare o cer episcopului Pavel din Samosata sus
pectat de heterodoxie (monarhianism/unitarianism) drept condiţie a menţi
nerii comuniunii cu el, condamnându-i totodată pe cei ce nu o primesc ca
„străini de canonul bisericesc”. Episodul antiohian din 268 e o repetiţie
generală regională anticipată a unei practici care avea să devină procedura
de rutină a Bisericii în soluţionarea autoritativă a crizelor interne produse de
disputele teologice.
Crezul Niceo-Constantinopolitan — radiografie leologico-istorică

Intr-o remarcabilă analiză, publicată în 1996, a fundamentelor istorice şi
teologie ale Simbolului de credinţă Niceo-Constantinopolitan, Reinhart Staats
(n. 1937), istoric bisericesc luteran din Kiel, ajunge la concluzii surprinză
toare. El arată că, din punct de vedere literar, Simbolul Constantinopolitan
din 381 (C) — azi Simbolul de credinţă „ecumenic” al creştinătăţii, cel mai
larg folosit şi acceptat de majoritatea Bisericilor creştine — nu este altceva
decât o versiune puternic extinsă a Crezului Roman (R), care este baza lui
directă264 şi este aproape integral conţinut în acesta. în Simbolul Constanti
nopolitan din 381 (C) se regăseşte, evident, şi Ekthesis-u\ nicean din 325 (N),
precum şi Simbolul Bisericii din Ierusalim (J) atestat în jurul anului 350 de
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului. Surpriza vine analizând propor
ţia în care se regăsesc aceste mărturisiri de credinţă anterioare în Simbolul
din 381: astfel, din cele 174 de cuvinte ale originalului grec al acestuia, 100
sunt comune cu cele 117 de cuvinte greceşti ale Simbolului din Ierusalim,
80 (deci puţin peste jumătate) din cele 139 de cuvinte greceşti ale Ekthesis-
ului de la Niceea, în timp ce 58 din cele 70 de cuvinte ale Crezului Roman
se regăsesc în Simbolul constantinopolitan, căruia îi sunt proprii un număr de
37 de cuvinte265. Intercalările noi din 381 privesc — cum era de aşteptat la
un sinod întrunit împotriva pnevmatomahilor — în primul rând dezvoltarea
articolului despre Duhul Sfânt („Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună
cu Tatăl şi cu Fiul e închinat şi slăvit”), precum şi câteva scurte precizări
introduse în articolul despre Fiul şi la articolul despre Biserică (care e „şi
apostolică”) şi cele următoare („Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să vină”). Din Ekthesis-ul
nicean este reţinută în primul rând dezvoltarea articolului antiarian despre
Fiul cu eliminarea însă a precizării născut din Tată, „adică din fiinţa Tată
lui”, precum şi a anatemei finale a sloganurilor arienilor: „Iar pe cei ce zic:
«a fost cândva când El nu era» şi «n-a fost înainte de a se fi născut» şi că a
fost făcut din cele ce nu sunt sau spun că Fiul lui Dumnezeu e din altă
ipostasă sau fiinţă, ori creat sau supus schimbării şi transformării, Biserica
catholică îi anatemizează”; aceste omisiuni se explică prin caracterul de
simbol liturgic pentru întreaga Biserică al Simbolului de la Constantinopol
faţă de cel al Ekthesis-\xhi\ de la Niceea, care e un decret abstract de credinţă
antiarian pentru episcopi. Simbolul Constantinopolitan nu derivă însă direct
din cel Nicean, ci provine din Simbolul Bisericii din Ierusalim, din punct de
vedere literar Simbolul din 381 (C) fiind o extindere cu dezvoltări antiariene
264 R. Staats , op. cit., p. 158-170.

265 Schema derivării stabilită de Staats este deci C > J > N > R.
2 14 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. Canonul apostolic
şi antipnevmatomahe a Simbolului Bisericii din Ierusalim care avea această

formă reconstituită după Catehezele Sfântului Chirii:
„Credem într-Un Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pămân
tului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care
din Tatăl S-a născut Dumnezeu adevărat mai înainte de toţi vecii, prin Care
toate S-au făcut; Care S-a pogorât, S-a întrupat şi S-a făcut om, Care a
fost răstignit, îngropat, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a
dreapta Tatălui, şi iarăşi va veni să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie
nu va avea sfârşit.
Şi într-Un Duh Sfânt, Mângâietorul, Care a grăit în profeţi; şi într-un
Botez al pocăinţei, într-o iertare a păcatelor, într-o Biserică una, sfântă şi
catholică; într-o înviere a cărnii şi într-o viaţă veşnică.”
în Simbolul Ierusalimitean se observă inserţia precizării împotriva neomo-
dalismului „economic” al lui Marcel al Ancyrei că „împărăţia [lui Hristos]
nu va avea sfârşit” şi apariţia implicită în articolul al treilea a formulei „cre
dem în” cu referire la Duhul Sfânt, la Biserică, la Botez, la învierea cărnii şi
la viaţa veşnică. în Simbolul Constantinopolitan „credem în” se referă direct
doar la Duhul Sfânt şi la Biserică266, Botezul fiind „mărturisit”, iar învierea
morţilor267 „aşteptată”. Renunţarea în 381 la expresia „Un Duh Sfânt” şi la
apelativul de „Mângâietorul” are o referinţă contextuală, trebuind interpre
tate ca un refuz, pe de o parte, al izolării şi exaltării spiritualist-harismatice a
Duhului Sfânt de mişcările ascetice ale epocii, iar, pe de altă parte, al distor-
sionării, supralicitării motivului ioaneic al „Paracletului” în maniheism
(condamnat în mai multe rânduri de împăratul Teodosie între 381-383).
... de fa p t Simbol ecumenic Romano-Constantinopolitan

Faptul cel mai tulburător este însă că în Simbolul Constantinopolitan din
381 (C) apare inclus aproape în integralitate Crezul Roman (R), zece cuvinte
greceşti din articolul hristologic al celui dintâi neputând fi explicate decât
266 Dacă în crezurile din Răsărit Biserica este ea însăşi obiect de credinţă, în care trebuie
crezut, în Crezul Roman-Apostolic latin formula „cred in” se referă direct la Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, deci la Dumnezeu, nu şi la Biserică: aici se spune „Credo in Deum... in
Filium ... in Spiritum Sanctum”, dar simplu „[credo] Ecclesiam... remissionem..., resur-
rectione... vitam”, ceea ce ar trebui tradus riguros prin: „cred că există o Biserică... o iertare
a păcatelor... o înviere a cărnii” etc.
267 Expresia „învierea morţilor'' trădează influenţa în Palestina a spiritualismului orige-
nist şi pare o atenuare a sensului antignostic tranşant al formulei vechi-creştine care este
„învierea cărnii" prezentă în Crezul Roman.
printr-o dependenţă directă de cel de-al doilea, pentru că ele nu apar nici în
Simbolul de la Ierusalim, nici în cel de la Niceea. Faţă de Ekthesis-ul de la
Niceea, unde se spune despre Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu că „pentru noi
şi a noastră mântuire S-a pogorât, S-a întrupat, S-a făcut om, a fost răstignit
şi îngropat şi a înviat”, Simbolul din 381 dezvoltă atât tema întrupării, cât şi
tema pătimirii: Hristos „S-a pogorât din ceruri, s-a întrupat din Duhul Sfânt
şi din Maria Fecioara [natus est de Spiritu Sancto et Maria Vergine] şi s-a
făcut om, a fost răstignit pentru noi pe vremea lui Ponţiu Pilat [sub Pontio
Pilato crucifixus est et sepultus], a pătimit şi a fost îngropat şi a înviat”.
Aceste două accente sunt tipic romane şi reflectă, pe de o parte, o hristologie
a distincţiei clare a celor două naturi — afirmată de Iustin Martirul în seco
lul II împotriva gnosticilor, la sfârşitului secolului IV împotriva apolinariş-
tilor, iar în 449 împotriva monofizismului răsăritean de sfântul papă Leon I
în faimosul său Tomos — , iar, pe de altă parte, istoricitatea clară împotriva
doketismului a pătimirii lui Hristos, precum şi implicaţiile ei politice: Iisus a
fost răstignit pe timpul, dar şi după ce a stat în faţa unui înalt demnitar roman
(cf. 1 Tim 6, 13), iar procesul şi pătimirea Sa sunt un eveniment epocal al
istoriei Imperiului Roman universal, care apare astfel ca o structură politică
integrată în dinamica mântuirii obiective.
Deşi evidente, receptarea şi prezenţa textului Crezului Roman în Simbolul
Constantinopolitan din 381 n-au primit până acum recunoaşterea semnifica
ţiei lor întrucât păreau să contravină flagrant poziţiei Sinodului de la Constan-
tinopol din mai-iunie 381. Acesta a fost şi a rămas un sinod pur răsăritean,
ale cărui documente — Simbol şi canoane (care au ridicat scaunul episcopal
al Constantinopolului pe locul al doilea în ierarhia scaunelor creştinătăţii,
înaintea Alexandriei şi Antiohiei şi îndată după cel al Romei) — nu numai
că n-au fost recunoscute şi receptate în Occident, dar au fost interpretate ca
provocări antiromane. In toamna anului 381, sfântul episcop Ambrozie al
Milanului a ţinut un sinod antiarian occidental paralel la Aquilea, iar în
toamna lui 382 papa Damasus (366-384) a ţinut un alt sinod occidental pa
ralel şi rival la Roma, la care Nectarie al Constantinopolului şi episcopii
răsăriteni au refuzat să participe268, şi care a adoptat o mărturisire de credinţă
proprie despre Treime şi întrupare (aşa-numitul Tomus Damasi). Sinodul
imperial pur răsăritean de la Constantinopol din 381 avea să devină al II-lea
Sinod Ecumenic fiind receptat ca atare şi de Bisericile latine abia în 451 la
Sinodul IV Ecumenic de la Chalcedon, unde Simbolul de la Constantinopol
268 Au participat Timotei al Alexandriei, Paulin al Antiohiei şi Acholius al Tesalonicului,

ceea ce l-a făcut pe papa Damasus să privească drept ecumenic Sinodul roman din 382
întrucât Sinodul de la Constantinopol din mai-iunie 381 fusese unul pur răsăritean.
e recunoscut drept forma deplină a credinţei de la Niceea. După 381 însă,

Simbolul de la Constantinopol rămăsese doar simbolul baptismal al Bisericii
noii capitale a imperiului, al Asiei Mici şi Siriei; el n-a fost recunoscut nici
de Roma, care avea propriul său Crez, nici de Alexandria din pricina hristo-
logiei difizite a Simbolului din 381; din raţiuni diferite aceste două Biserici
victorioase la Efes în 431 asupra Constantinopolului şi Antiohiei au impus
în Sinodul III Ecumenic suficienţa Credinţei de la Niceea, ceea ce era o de
zavuare clară a Simbolului din 381. Acesta va fi reabilitat şi universalizat
abia în 451 la Chalcedon, odată cu triumful hristologiei difizite antiohiano-
constantinopolitane asupra monoftzismului alexandrinilor.
Explicaţia misterioasei prezenţe a Crezului Roman în textul Simbolului
unui sinod atât de pur răsăritean ca acela de la Constantinopol din 381 a fost
oferită de Reinhart Staats. Eruditul profesor german a atras atenţia asupra
faptului că, aşa cum Sinodul Ecumenic de la Niceea din 325 fusese anticipat
de marele Sinod de la Antiohia din iama 324-325, tot aşa şi Sinodul imperial
de la Constantinopol din mai-iunie 381 a fost premers de un mare Sinod de
la Antiohia ţinut în septembrie 379. Aproape toţi cei 151 de episcopi prezenţi
aici — prezidaţi de Meletie al Antiohiei, şi între care se numărau Chirii al
Ierusalimului, Grigorie al Nyssei şi Diodor al Tarsului — vor participa şi la
Sinodul imperial de la Constantinopol din 381. Spre deosebire de acesta din
urmă — al cărui scop a fost promovarea scaunului capitalei imperiului în
ierarhia marilor scaune ale creştinătăţii269 — , Sinodul de la Antiohia — a
cărei Biserică era divizată de decenii de o lungă schismă cu implicaţii în
întreaga lume creştină — a căutat în mod deliberat reconcilierea şi consensul
ecumenic cu Roma şi cu Bisericile Occidentului. De aceea, cel mai probabil,
exceptând clauza antipnevmatomahă din articolul despre Duhul Sfânt, Sim
bolul de la Constantinopol din 381 a fost redactat la Antiohia în 379 printr-o
inserare în textul Simbolului liturgic de la Ierusalim a formulelor inconfun-
dabile aparţinând Crezului Roman.
Sunt desigur şi câteva diferenţe, dar care nu trebuie supralicitate: în timp
ce Crezul Roman recitat la persoana întâi singular {Credo...) îşi trădează
originea în mărturisirea apologetică individuală şi în cea baptismală, Simbo
lul Antiohiano-Constantinopolitan e la persoana întâi plural (Pisteuomen...)
evidenţiind o funcţionalitate comunitar-liturgică. Spre deosebire de credinţa
de la Niceea formulată ca un ekthesis sau expunere oficială într-un decret
solemn a credinţei unor episcopi, în 379 şi 381 s-a revenit la symbolon, la o
269 încă de la sfârşitul secolului IV se prefigura astfel conflictul dintre Biserica imperial-
sinodală a Răsăritului şi Biserica papal-monarhică a Apusului, divergenţă de organizare
care a stat la baza schismei durabile dintre ortodoxie şi romano-catolicism.
mărturisire prin excelenţă liturgică şi, cum arată clar pluralul, la una euharis-
tică. Limbajul speculativ şi polemic de la Niceea (ousia, hypostasis) e evitat
în favoarea celui pozitiv, biblic şi doxologic, arătând conştiinţa faptului că
locul de revelare şi de recunoaştere a prezenţei Dumnezeului-Treime este
Liturghia euharistică.
Schimbarea de ton este confirmată de statistică: Simbolul Constantinopo-
litan din 381 km poate fi caracterizat drept o versiune modificată a Ekthesis-
ului nicean din 325, ci mai degrabă drept o versiune lărgită a Crezului Roman.
Din punct de vedere literar, el ar putea fi aşadar definit mai corect drept
„Simbol Romano-Constantinopolitan” decât Niceo-Constantinopolitan; acest
din urmă apelativ exprimă nu atât o realitate istorică şi textuală, cât judecata
de valoare şi de receptare a celor două mărturisiri formulată în 451 de Sino
dul de la Chalcedon: Simbolul de la Constantinopol este o confirmare şi o
asigurare a credinţei de la Niceea, căreia în teorie i se recunoaşte suficienţa
proclamată la Efes, dar nu ca o absolutizare definitivă care să excludă orice
explicări şi dezvoltări ulterioare. Există o credinţă unică exprimată cu egală
autoritate de ambele Crezuri, cel de-al doilea fiind de preferat ca unul mai
complet şi mai explicit. Iniţial accentul a fost pus pe „credinţa” de la Niceea,
explicată de Simbolul de la Constantinopol, pentru ca apoi, începând din
secolul VI, Simbolul constantinopolitan să fie considerat versiunea comple
tată şi ameliorată a „credinţei” niceene, iar ulterior diferenţele dintre cele
două mărturisiri să se estompeze într-atât încât Simbolul Constantinopolitan
să fie cunoscut drept Crezul de la Niceea.
... de la Simbol ecumenic !a simbol al diviziunii

între Apusul şi Răsăritul creştin
în Răsărit, Simbolul Constantinopolitan s-a impus treptat, dar sigur, drept

Crez baptismal unic. Odată cu recucerirea bizantină a Italiei de la ostrogoţii
arieni de către Iustinian, care în 533 a sancţionat Simbolul Constantinopo
litan drept normativ pentru creştinii din tot imperiul, şi pentru a contracara
arianismul goţilor, Biserica Romei şi alte câteva Biserici din Occident au
acceptat şi ele Simbolul Constantinopolitan drept Crez baptismal pentru
cateheza de iniţiere creştină. Inovaţia revoluţionară, potrivit expresiei lui
Kelly, a venit însă ceva mai devreme în Răsărit, unde Simbolul Constanti
nopolitan devine şi Crez recitat solemn în cadrul Liturghiei euharistice îna
inte de anaforâ. Introducerea recitării Crezului în cadrul Liturghiei euharistice
mai are o motivaţie, pe lângă cea confesională, şi este legată de mutaţia gene
ralizată în secolul VI — în ciuda legislaţiei contrare a lui Iustinian din 546 şi
565 — în modul săvârşirii Euharistiei: piesa centrală a Liturghiei, marea
rugăciune euharistică sau anaforaua, începe să fie citită cu glas scăzut

(mystikds), devenind în loc de o rugăciune a întregii comunităţi o rugăciune
sacerdotală, rolul ei comunitar fiind luat acum de cântări care devin un du
blu coral270, un comentariu muzical al Liturghiei pentru credincioşi. Pentru
a suplini funcţia mărturisitoare şi didactică unică a anaforalei — adevărata
mărturisire de credinţă a Bisericii — scufundată în tăcere, s-a introdus în
Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismală al acestei credinţe cu
prins în Simbolul de credinţă Constantinopolitan. Introdusă prima dată la
Antiohia în 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, apoi la Constantinopol
în 511 tot de monofiziţi, iar în 518 şi de ortodocşii chalcedonieni — fiecare
comunitate dorind să-şi reafirme astfel fidelitatea faţă de primele Sinoade
Ecumenice — , această practică a fost oficializată în 568 de împăratul Iustin II,
care a dat ordin ca Simbolul Constantinopolitan să fie cântat în toate biseri
cile din imperiu înainte de „Tatăl nostru”. în Occident, Sinodul de la Toledo
din 589, la care regele vizigot arian Recared a revenit la ortodoxia niceană, a
prescris şi el ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan cu adaosul „Filioque”,
intercalat ca explicitare împotriva arianismului, să fie recitat duminicile la
toate Liturghiile înainte de „Tatăl nostru”, ca în Răsărit. Din Spania, această
practică a trecut şi în Galia, unde a fost generalizată şi impusă de Carol cel
Mare ( t 814) ca reacţie împotriva adopţianismului hristologic al unor epis-
copi spanioli. în 810, papa Leon III i-a aprobat lui Carol cântarea Crezului
la mesă în Galia, deşi sfatul său era să se renunţe cu totul la Crez în Euharis
tie, dar a dezaprobat adaosul „Filioque”, fixând demonstrativ în bazilica San
Pietro două table de argint cu textul grec şi latin nemodificat al Simbolului
Niceo-Constantinopolitan. Venit la Roma în 1014 ca să fie încoronat, împă
ratul german Henric II, surprins să descopere că la Roma Crezul Niceo-Con
stantinopolitan nu era cântat la mesă, a cerut introducerea acestei practici şi la
Roma, unde aşadar Simbolul Niceo-Constantinopolitan cu adaosul „Filioque”
apare în Liturghie abia din 1015 încolo, oficializându-se ulterior în întreg
Occidentul. în forma sa modificată el a devenit — ironia istoriei — din Sim
bol ecumenic un scandal teologic şi una din cauzele principale ale schismei
între Răsăritul şi Apusul creştin, după ce la origine rezultase tocmai dintr-o
reconciliere ecumenică de succes între cele două Biserici şi tradiţii de măr
turisire a credinţei, pe care o atestă textul său (C = J + R). în Biserica latină
Simbolul Constantinopolitan modificat prin adăugarea lui „Filioque” a fost
folosit liturgic doar în cadrul meselor, rămânând deci un Crez euharistie,
270 Dublului muzical i s-a adăugat şi un dublu vizual-dramatic alcătuit dintr-un ritual
complex, care a luat locul naturii originare, verbale, a Liturghiei — răspunsul Bisericii la
Cuvântul lui Dumnezeu.
pentru că drept Crez baptismal începând din secolul IX s-a impus în tot
Occidentul textul recept al Simbolului Roman-Apostolic.
Două derive de la identitatea creştină canonică ortodoxă

— gnostică şi mesianică
Simbolurile de credinţă Roman şi Niceo-Constantinopolitan rezumă auten
tic identitatea creştinismului catholic-ortodox aşa cum s-a conturat aceasta
de-a lungul crizelor care au însoţi lungul proces de autodefinire a creştinis
mului apostolic din secolul I şi până la sfârşitul secolului IV, prin delimitare
faţă de tentativele foarte timpurii de a-1 transpune sub forma a două ideologii
religioase contrare, de origine elenistică sau iudaizantă. Este vorba, aşa cum
arăta foarte recent islamologul francez, preotul romano-catolic Edouard-Marie
Gallez271, de „două derive fundamentale ale credinţei” originare, reprezentate
de „iudeo-creştinismul apostolilor”, potrivit cărora „Iisus Mesia mântuieşte
de rău prin Duhul Sfânt şi ne face să participăm la puterea Sa mântuitoare
pentru noi înşine şi pentru lume”, mântuirea definitivă de răul şi nedreptatea
din lume fiind aşteptată ca un dar exclusiv al lui Dumnezeu la a Doua Venire
slăvită a lui Iisus Mesia la sfârşitul timpului. Scandalul răului şi al nedreptăţii
din lume nedesfiinţate magic de Iisus, Domnul răstignit şi înviat, i-a făcut pe
o parte din creştini să re interpreteze creştinismul sub forma a două erezii şi
ideologii opuse ale mântuirii, derive creştine care se continuă până în zilele
noastre:
Deriva gnostică provine dintr-o reinterpretare individualistă a mântuirii
creştine, structurată în cercurile iudeo-gnostice după catastrofa din anul 70,
în care Iisus apare ca un învăţător luminat care arată ucenicilor Săi calea iz
băvirii. Punctul de plecare e experienţa darurilor Duhului Sfânt. Devierea stă
în pretenţia: „Posed Adevărul (Duhul)”. Mântuirea este în individ. Fiecare e
„Dumnezeu” (ca Iisus) şi face adevărul Lui. Mijlocul e eliberarea divinităţii
(„scânteii divine”) îngropate în noi — cauza răului şi a suferinţei — şi accesul
la lumea contemplaţiei (a îngerilor). Instrumentul e învăţătorul luminat care
din compasiune formează discipoli. Oamenii se împart în elită şi nemântuiţi.
271 într-o monumentală teză de doctorat consacrată originilor islamului susţinută în noiem
brie 2004 la Universitatea din Strasbourg şi publicată sub titlul: É dou a rd -M a r ie G a l l e z ,
Le messie et son prophète. Aux origines de l ’Islam: 1. De Qumrân à Muhammad; şi II. Du
Muhammad des Califes au Muhammad de l ’histoire, Éditions du Paris, 2005; detalii pe
site-ul: www.lemessieetsonprophete.com. Interpretarea islamului ca iudeo-creştinism eretic,
iudeo-nazareism sirian arabizat susţinută de É.-M. Gallez continuă, dar şi rectifică, sugestii
formulate anterior de H anna Z akarias (= P. Gabriel Thérry), De Moïse à Mohammed.
L ’islam entreprise juive, 1955, 2 vol., şi P. JOSEPH BERTNEL, Islam, ses véritables origines,
1981-1984, 3 vol., dezvoltând mai ales P. ANTOINE M oussali, La croix et le croissant, 1998.
220 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
„Dumnezeu” nu poate iubi (nu este cineva). Pesimism în ce priveşte lumea,

optimism în ce priveşte individul. Sisteme de mântuire prin cunoaştere sau
magie. Corespondentul în secolul XX: New Age; omul dobândeşte o nouă
conştiinţă, dar dublată de o atracţie spre neant şi autodistrugere, şi de un
relativism absolut, fiecare închizându-se faţă de ceilalţi în el însuşi272.
Deriva mesianistă, ignorată până foarte recent, e cea a „iudeo-nazareilor”
din Ierusalim, structurată şi ea după anul 70 ca o reinterpretare mesianistă a
mântuirii iudeo-creştine, şi având o influenţă hotărâtoare — demonstrează
Gallez — în formarea islamului coranic, grupul arab al cărui şef militar era
Muhammad fiind format spiritual de membrii aparţinând mişcării mesianice
iudeo-nazareene. Punctul de plecare e aici împărăţia viitoare a Mesiei lui
Dumnezeu pe pământ — Iisus nu e Dumnezeu, dar e Mesia. Devierea stă în
conştiinţa membrilor ei că „Dumnezeu ne-a ales pentru a o instaura”. Mân
tuirea e într-o colectivitate teocratică şi desăvârşeşte istoria. Mesia/Hristos
n-a murit, ci a fost ridicat la cer aşteptând să-şi continue misiunea. Mijlocul
e reclădirea Templului şi supunerea întregii societăţi. Instrumentul ei sunt
locotenenţii lui Dumnezeu pe pământ. Oamenii se împart în două: în mântu
itori şi în duşmani ai unui „Dumnezeu” care nu vrea să iubească (fiind mult
mai presus de aceasta). Optimism în ce priveşte lumea, dar pesimism în ce
priveşte individul. Sistemele de mântuire urmăresc aşadar puterea asupra
lumii. Corespondentul în secolul XX sunt totalitarismele ateiste. Umanitatea
va realiza societatea perfectă, dar cu voinţa dc a distruge tot ce e altceva
decât ea. Rezultatul e conformismul supunerii voluntare şi terorismul.
Islamul — iudeo-nazareism arabizat

în originea sa ultimă, islamul nu este altceva decât un iudeo-nazareism
arabizat. Iudeo-nazareismul era o erezie creştină, o disidenţă din comunita
tea iudeo-creştină a lui Iacob, fratele Domnului, refugiată, după martirizarea
acestuia în anul 62, din Ierusalim dincolo de Iordan, în Siria. Dacă pentru
iudaismul rabinic Iisus era doar un magician impostor, iar pentru iudeo-
creştinii apostolici Iisus era nu doar Mesia, ci şi Fiul lui Dumnezeu, pentru
iudeo-nazarei Iisus nu era Dumnezeu, ci doar un om drept, însărcinat de
272 Analiza gnozelor dualiste ale Occidentului a fost întreprinsă de IOAN Petru C ulianu
(1950-1991): Les gnoses dualistes de l ’Occident. Histoire et mythes, 1990 (trad. rom.
Nemira, 1998; Polirom, 2002) şi The Tree o f Gnosis. Gnostic Mythology from Early Chris-
tianity to Modern Nihilism (1992 (trad. rom. Nemira, 1998; Polirom, ed. 11, 2005); o analiză
a implicaţiilor politice şi ideologice la ERICH Voegelin (1901-1985): The New Science o f
Politics. An Introduction, Chicago, 1952; o prezentare a formelor modeme la Harold
B lOOM (n. 1930): The American Religion. The Emergence o f the Post-Christian Nation,
1992, şi Omens o f Millennium. The Gnosis o f Angels, Dreams, and Resurrection, 1996.
Dumnezeu cu instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu începând de la Ierusalim;

neacceptat de rabini ca Mesia, el a fost ridicat de Dumnezeu la cer ca Enoh
şi Ilie, urmând să revină să-şi termine misiunea religios-politică la apropiata
sa a doua venire la Ierusalim.
Originile acestei ideologii mesianiste, arată Gallez, stau într-o mişcare
iudaică pre- şi post-creştină, atestată în textele de la Qumran, atunci când
acestea sunt citite pentru ele însele, eliminând clişeul fals, dar extrem de
rezistent, impus încă din Antichitate şi reluat în 1950, potrivit căruia acestea
ar fi aparţinut sectei „eseniene” dispărute în anul 68 odată cu devastarea
Qumranului de către romani. Citite în afara legendei falsificatoare a „esenie-
nilor”, textele de la Qumran revelează originile unei mişcări mesianiste născute
în anii crizei produse de încercarea de elenizare a evreilor în secolul II î. Hr.
prin activitatea disidentă din anii 176-159 a „învăţătorului dreptăţii”, identi
ficat de Gallez (pe urmele lui Jaqueline Genot-Bismuth, 1992) în persoana
preotului lose ben Iotser, martirizat de marele preot Alkim în anul 159.
Ideologia sa mesianist-militaristă a „războiului fiilor luminii împotriva fiilor
întunericului” a fost continuată şi după moartea sa, regăsindu-se şi în texte
„apocrife” finalizate în secolele II—III d. Hr. (mai ales în Testamentele Pa
triarhilor]); în centrul ci se află venirea iminentă a unui rege mesianic care
va elibera Pământul Ţării Sfinte, va restaura Poporul ales şi Legea lui, va
reconstrui Templul şi cultul său şi, după ce îi va extermina pe toţi duşmanii
lui Dumnezeu, va instaura împărăţia lui Dumnezeu pe pământ cu Ierusalimul
drept centru al lumii. Revolta antiromană din anul 66 n-a fost nici ea pur şi
simplu o mişcare de eliberare naţională, ci şi o insurecţie mesianistă. Ea s-a
soldat însă cu o criză de proporţii pentru mesianişti, fiindcă Mesia-Rege fie
n-a venit pentru zeloţi, fie n-a revenit după patruzeci de ani ca Iisus Judecă
torul mesianic pentru iudeo-nazareeni. Rabinii iudei de după 70 i-au condam
nat în egală măsură ca apostaţi, introducând în jurul anului 98 în rugăciunea
celor Optsprezece Binecuvântări „blestemul” special îm potriva apostaţi-
lor/ereticilor şi nazareilor, cu alte cuvinte atât împotriva iudeo-nazareilor,
cât şi a iudeo-creştinilor.
Refugiaţi dincolo de Iordan în Siria, unde au rămas necunoscuţi pentru
Imperiul Roman, nu şi pentru cel persan, iudeo-nazareii au prosperat aici până
în secolul VII, când majoritatea arabilor nomazi au fost încreştinaţi de ei.
N-au fost străini în anii 269-272 de folosirea de către regina Palmirei a arma
telor arabe în înfrângerea romanilor, iar episcopul adopţianist al Antiohiei,
Pavel din Samosata — pentru care Iisus era un simplu om inspirat, şi care a
fost ministru al reginei Zenobia a Palmirei — a putut fi un iudeo-nazareu.
Arabii au participat probabil şi la cucerirea şi devastarea Ierusalimului de
către perşi în anul 614, dar în 622, la apropierea armatelor bizantine, s-au
retras împreună cu un grup de arabi din Siria condus de liderul militar

Muhammad — care prin căsătoria cu o iudeo-nazareeană (Kadigia) s-a con
vertit la ideologia acestei mişcări mesianiste — în oaza de la Iatrib, populată
deja de iudei rabinici. Evenimentul a fost interpretat ca un nou exod în pus
tie, de unde emigraţia arabo-nazareană (umma) se va întoarce cu ajutorul lui
Dumnezeu pentru a reocupa Pământul Sfânt şi Ierusalimul, pentru a reclădi
Templul şi a începe supunerea întregii lumi Regelui-Mesia Iisus Care va
reveni pentru a-şi înfrânge duşmanii. După ce prima tentativă a lui Muham
mad de a ocupa în 629 Ierusalimul de la bizantini s-a soldat cu o înfrângere,
emigranţii arabo-nazareeni vor reveni. Sub conducerea Iui Umăr (634-644),
succesorul lui Muhammad, au ocupat mai întâi în 636 Damascul şi Siria, şi
abia apoi Ierusalimul, predat în 638 de bătrânul patriarh Sofronie. Emigranţii
arabi şi nazarei au construit în grabă pe fosta esplanadă a Templului un cub
de lemn ce voia să fie sfânta sfintelor a celui de-al treilea Templu definitiv,
ceea ce arată că protoislamul lui Umăr fiind la început un iudeo-nazareism
adaptat pentru arabi. Neapariţia lui Mesia-Iisus a produs o profundă decepţie
în sânul arabilor. Aceştia s-au debarasat de iudeo-nazareeni şi dc ideologia
lor mesianistă, dar au menţinut şi dezvoltat în sens avraamitic convingerea
că arabii ismaeliţi sau agareni, anteriori atât lui Moise, cât şi lui Iisus, sunt
cei predestinaţi să cucerească şi să conducă lumea în numele Dumnezeului
adevărat. Pentru aceasta era însă nevoie ca pretenţiile lor să fie justificate
printr-o carte sacră arabă (pentru ca arabii să nu fie mai prejos decât iudeii
cu Tora şi creştinii cu Evanghelia): Quran-ul. Atribuit lui Muhammad. pro
movat post-mortem la rangul de „trimis” inspirat sau „profet” al lui Dumne
zeu, el a fost redactat târziu, în etape, prin adaptarea versiunii arabe a textelor
sacre aramaice ale iudeo-nazareilor sirieni.
Revelatorie în acest sens este şi evoluţia faimoasei sahada sau mărturisiri
de credinţă atestată de izvoarele epigrafice din Siria: formula simplă Eis
Theos, „Unul [este] Dumnezeu”, a fost completată de iudeo-creştini cu un
adaos „asociaţionist” devenind Eis Theos kai ho Christos anton, „Unul [este]
Dumnezeu şi Hristosul Său”. Iudeo-nazareii le-au opus polemic fie formula
simplă Monos Theos, „Unic [este] Dumnezeu”, fie una explicit antiasociaţio-
nistă şi protoislamică, aşa cum o atestă Omiliile pseudo-clementine (16, 7, 9):
Eis estin ho Theos kai plen autou ouk estin theos, „Unul este Dumnezeu şi
afară de El nu mai este dumnezeu”, pusă în gura lui Petru. La care iudeo-
creştinii au replicat în inscripţii cu: Eis Theos kai Christos Theos, „Unul este
Dumnezeu şi Hristos e Dumnezeu”. Sahada musulmană actuală cu forma
bipartită: La ilah lila Llah, Muhammad rasul-Llah, „Nu este dumnezeu de
cât Dumnezeu [şi] Muhammad [este] trimisul lui Dumnezeu” nu a fost însă
cea iniţială. Inscripţiile arată că înainte de 735 sahada nu conţinea formula
Muhammad rasul-Llah privitoare la Muhammad şi profetismul său. Prima

inscripţie care atestă că Muhammad, mort din 632, e rasul Allah e o monedă
datată în anul 685. Muhammad şi Iisus apar amândoi ca rasul Allah pe in
scripţiile faimosului Dom al Stâncii din Ierusalim terminat în 695. De două
ori pe Domul Stâncii din 695 apare inscripţionată o sahada tripartită: La ilah
illa Llah wahd-hu, la sarik la-hu, Muhammad rasul Llah: „Nu este dumnezeu
decât Dumnezeu, El Unicul; nu există asociat la El; Muhammad e trimisul
lui Dumnezeu”. Această formulă compozită arată că sahada proto-musul-
mană era nu alta decât mărturisirea polemică a iudeo-nazareilor eretici: „Nu
există dumnezeu decât Dumnezeu şi nu există asociat la El” (La ilah illa
Llah, la sarik lahu), formulă pe care o opuneau iudeo-creştinilor ortodocşi:
„Unul este Dumnezeu şi Hristos este Dumnezeu”. întrucât iudeo-nazareii
eretici se opuneau nu doar iudeo-creştinismului, ci şi iudaismului rabinic,
mărturisirea lor de credinţă completă avea probabil forma tripartită: „Nu este
dumnezeu decât Dumnezeu; nu este asociat la El; Iisus e Hristosul/Mesia lui
Dumnezeu”. Reformulată după revizuirea arabă avraamit-muhammadană a
ideologiei mesianiste a iudeo-nazareilor, care a urmat deziluziei de după 638,
sahada protoislamică originară a luat forma tripartită prezentă în inscripţiile
din 695 de pe Domul Stâncii, atestată şi de o altă inscripţie oficială din 738-739
descoperită la Bet-Shean. Formula ei bipartită prescurtată actuală, redusă
la mărturisirea unicităţii exclusive a lui Dumnezeu şi a profetismului lui
Muhammad, este atestată de surse abia de la mijlocul secolului VIII încolo.
Identitatea canonică ortodoxă progresivă şi integratoare

V5 trei mişcări eretice regresive
Cercetările lui Edouard-Marie Gallez confirmă evaluarea islamului făcută
în secolul VIII de Sfântul loan Damaschinul ( t 749), care vedea în el ultima
erezie creştină a epocii sale, precum şi acuitatea observaţiilor lui Jaroslav
Pelikan. în 1971, acesta din urmă evidenţia atât faptul că islamul a luat naş
tere dintr-un amestec exploziv între o erezie iudaică şi o erezie creştină, cât
şi modul paradoxal în care s-a format la origini identitatea creştină într-un
proces de simultană delimitare şi asumare a iudaismului. Biserica s-a deziu-
daizat abandonând Legea mozaică în prescripţiile ei rituale şi cultice şi uni
versalizând vocaţia profetică a iudaismului pe care l-a deznaţionalizat, dar
fără să abandoneze scripturile ebraice; dar s-a şi reiudaizat asimilând struc
turile cultice şi sacerdotale ale iudaismului. Asumându-şi atât scripturile
ebraice, cât şi preoţia levitică, Biserica s-a considerat pe sine a fi adevăratul
Israel, Poporul mesianic nou al lui Dumnezeu, moştenitor atât al făgăduinţelor,
cât şi al binecuvântărilor făcute de Dumnezeu patriarhilor şi profeţilor lui.
Creştinismul a putut astfel supravieţui distrugerii Ierusalimului, deschizându-se

în acelaşi timp păgânismului, fiindcă el era nu doar „slava” ultimă a „popo
rului Israel”, ci şi „lumina” revelaţiei divine către „neamurile păgâne” (Le
2, 32). O atitudine similară a adoptat Biserica şi faţă de elenism, Iisus Hristos
fiind văzut în acelaşi timp drept împlinirea speranţelor mesianice ale profeţi
lor iudaismului monoteist, cât şi răspunsul la aspiraţiile poeţilor şi filozofilor
păgânismului politeist greco-roman sau oriental (magii de la răsărit veniţi la
Betleem). Biserica a adoptat astfel o linie „progresivă”, de deschidere atât
faţă de Vechiul Testament, cât şi faţă de filozofia clasică, afirmându-şi dubla
continuitate atât cu iudaismul, cât şi cu elenismul, şi dubla fidelitate faţă de
credinţă şi raţiune, spirit şi materie, cum arată teologii Bisericii în secolul 11
(atât cei apologeţi-filozofi ca Iustin urmaţi de Clement, Origen, Eusebiu, cât
şi cei biblici-revelaţionali ca Ignatie, Irineu, Tertulian urmaţi de Atanasie).
Optând pentru această atitudine „progresivă” şi pentru continuitate şi inte
grare, Biserica s-a delimitat în secolul II de atitudinea „regresivă” şi de op
ţiunea pentru „discontinuitate” şi selectivitate care se regăsesc în cele trei
forme de „renaşteri ale creştinismului originar”273 în mişcările radicale
exclusive şi polemice reprezentate de tot atâtea erezii:
— iudeo-creştinismului eretic (nazareism, ebionism, elchesaism) iudaizant.
ultraiacobit, antipaulin, monoteist strict şi mesianic, având în centru pe
Dumnezeu Unul şi Mesia/Hristosul Lui manifestat în Iisus, care a fost un
simplu om, fiul lui Iosif şi al Măriei, peste care s-a pogorât un înger la Botez
făcând din el Profetul inspirat desăvârşit (o hristologic profctic-angclologică
care va fi reluată de islam pentru Muhammad) şi Judecătorul şi Regele îm
părăţiei mesianice iminente (chiliasm);
— gnosticismul elitist şi marcionismul reformatoric, ambele ultrapauline.
antiiudaice, anticosmice şi antinomiste, bazate pe dualismul ireconciliabil
dintre creaţie şi mântuire, dintre Lege şi Evanghelie, dreptate şi iubire, din
tre Demiurgul inferior (identificat cu îngerul rău Satana), care e Dumnezeul
Vechiului Testament, şi adevăratul Dumnezeu, străin cu totul de lume, al
Noului Testament, revelat de Iisus Hristos, apariţie fantasmatică într-un corp
aparent a unui eon divin din pleroma Dumnezeului străin (hristologic doketistă
şi soteriologie spiritualistă, fie antinomistă, fie radical ascetică şi rigoristă);
— montanismul ultraioaneic, harismatic, profetic, apocaliptic, cu exaltarea
ascetismului, spiritualismului, rigorismului, dar şi a vizionarismului, şi cu
273 Cf. ultima sinteză de istorie a dogmelor din spaţiul universitar german realizată de
profesorul din Erlangen Karlmann BEYSCHLAO (n. 1923): Grundriss der Dogmenge-
schichte. I. Goli und Welt, 1982, 19922, şi continuarea: II. GotI und Mensch: 1. Dos chrislo-
logische Dogma, 1991; 2. Die abendlăndische Epoche, 2000.
emanciparea elementului feminin, totul animat de o concepţie deschisă despre

revelaţie, în care locul lui Hristos şi al Bisericii (care la rândul lor au luat
locul lui Dumnezeu Tatăl şi al Sinagogii) e ocupat acum de Duhul Sfânt,
Paracletul, şi noua sa eră manifestată într-o comunitate harismatic-apoca-
liptică.
Comună acestor trei mişcări creştine nostalgic-regresive, dar şi de opoziţie,
este, pe de o parte, fixaţia antitrinitară pe câte una din Persoanele divine cu
excluderea sau estomparea celorlalte (pe Tatăl, Dumnezeu Unic, faţă de care
Hristos şi Duhul sunt doar îngeri supremi, în iudeo-nazareism; pe Fiul iden
tificat cu Duhul împotriva lui Dumnezeu Tatăl, în gnosticism şi marcionism;
şi pe Duhul Paraclet împotriva Fiului şi a Tatălui, în montanism) şi, pe de
altă parte, deplasarea accentului de pe teologia lui Hristos, proprie apostolilor,
pe experienţele personale şi sistematizările unor dascăli creştini harismatici
(Elchesai, Valentin şi, ulterior, Mani, Marcion, Montan). în faţa acestor se
lecţii, derive şi discontinuităţi. Biserica s-a văzut nevoită să accentueze
întemeierea obiectivă a credinţei ortodoxe pe Persoana istorică a lui Iisus
Hristos şi pe izvoarele ci autentice cuprinse în canonul biblic şi în tradiţia
apostolică a Bisericii, pe magisteriul autoritativ al prezbiterilor-episcopilor
cu succesiune apostolică, precum şi pe canonul/regula adevărului ca viziune
unitară despre Dumnezeu şi manifestările Lui personale şi economice. în
locul discontinuităţilor, toate aceste canoane accentuează peste tot continui
tatea, locul logicii selecţiilor şi opoziţiilor abuzive fiind luat de logica inte
grării, a conjuncţiilor şi reconcilierii: creaţie, dar şi mântuire şi eshatologie
împreună; Vechiul şi Noul Testament; Lege şi profeţi, Hristos, apostoli,
prezbiteri-episcopi; patru Evanghelii împreună în loc de una singură (Matei
doar la ebioniţi; Luca doar la marcioniţi; loan doar la valentinieni şi mon-
tanişti); Epistole şi ale lui Iacob, Petru şi loan, nu doar cele ale lui Pavel; şi,
mai ales, lisus Hristos atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat, întrupat,
răstignit, înviat; Dumnezeu Unul, dar şi Trei: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Prin
învăţătura despre Dumnezeu Treime — inclusă ca apriori trinitar implicit în
mărturisirea (homologia) creştină primară a lui Hristos ca Domnul, dezvol
tată în sens antignostic în kanon aletheias şi în sens antiarian în dogma
niceeană a lui homoousios (trei etape ale aceluiaşi proces) — , creştinismul
Bisericii îşi manifesta atât dubla sa continuitate cu iudaismul şi elenismul,
cât şi reconcilierea sa cu creaţia, istoria şi imperiul, precum şi unitatea sa
sintetică, progresivă, împotriva discontinuităţii şi varietăţii opţiunilor selec
tive şi conflictuale ale ereziilor. Creştinismul Bisericii este unul în acelaşi
timp apostolic, tradiţional, ortodox, catholic şi canonic — expresii sinonime
care acoperă realitatea paradoxală a unei credinţe care refuza să fie o sectă
orientală oarecare şi era pe cale să devină o religie universală.
226 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
Explicitarea structurii şi dinamicii canonice trinitare a credinţei creştine

Parcursul credinţei creştine intrate pe acest drum canonic a luat obligatoriu
forma teologiei apologetice a Logosului prefigurată de proiectul iudaic simi
lar al lui Filon şi determinată de categoriile medioplatonismului şi neoplato
nismului dominant în secolele II—III, ceea ce a condus la insistenţa pe raţio
nalitatea credinţei creştine şi la asimilarea Persoanei istorice a lui Hristos cu
entitatea preexistentă a Logosului ordonator al realităţii. Teologia Logosului
cosmic a creat însă creştinismului două probleme, afectând atât monoteismul
biblic, în locul căruia apărea binitarismul divin alcătuit din Dumnezeu şi
Logosul Său, cât şi hristologia, unde accentul se deplasa de pe postexistenţa
lui Hristos înviat pe preexistenţa Sa şi de pe eshatologie pe protologie, pre
cum şi soteriologia care se ontologiza şi revelaţia care se cosmologiza.
O dezvoltare similară, dar pe fond dualist şi cu înmulţirea emanaţionistă a
pluralităţii entităţilor intermediare din pleroma situată între Dumnezeul străin
de lume şi o lume materială, văzută însă integral negativ şi fără un logos, se
manifesta în diversele gnosticisme ale secolului II sau în maniheismul se
colului III, unde însă nu era vorba atât de o teo-logic raţională, cât dc o
teo-sofie mitologică.
Ca reacţie împotriva acestei derive plurale şi a acestei cosmologizări, la
sfârşitul secolului II şi începutul secolului III apare monarhianismul unitarian
în două forme: dinamică-adopţianistă şi modalistă; acestea plecau biblic de
la Hristos şi umanitatea Lui în lucrarea de mântuire, dar eşuau încercând să
cupleze în Hristos unitatea strictă a lui Dumnezeu şi alterilatea umanităţii lui
Iisus fără medierea unul Logos. Şi atunci Iisus devenea fie un simplu om
evlavios şi drept, peste care s-a pogorât la botezul în Iordan Puterea (D yna-
mis) Dumnezeului Unic, ceea ce înlocuia întruparea lui Dumnezeu cu dina
mizarea divină a unui simplu om (monarhianismul dinamic al lui Artemon şi
Teodot din Bizanţ, excomunicat la Roma în jurul anului 190 274), fie era
Dumnezeu adevărat întrupat, dar, întrucât Dumnezeu este Unic, Iisus era
însuşi Tatăl manifestat ca Fiu, pe cruce pătimind atunci însuşi Tatăl (patri-
274 O formă de adopţianism şi monarhism evoluat, cuplat cu teoria Logosului, a elaborat

Pavel din Samosata, ajuns în jurul anului 260 episcop al Antiohiei şi ministru al reginei
Zenobia a Palmyrei, condamnat de două sau trei sinoade din Antiohia şi depus în 268 pen
tru hristologia sa heterodoxă. Pentru Pavel, Hristos rezulta din conexiunea etic-harică, nu
substanţială, dintre omul Iisus născut de Maria şi Logosul divin Care s-a coborât şi locuieşte
în acesta ca într-un templu, făcând astfel din Iisus Fiul lui Dumnezeu prin adopţie (Pavel va
fi considerat ulterior drept precursor al hristologiei nestoriene). Logosul divin însă nu
este o subzistenţă distinctă faţă de Tatăl, ci o simplă putere sau atribut al Acestuia, identic
cu raţiunea Lui; Tatăl şi Logosul sunt astfel consubstanţiali (homoousioi), dar într-un sens
monoteist strict sunt o unică persoană divină (monarhianism dinamic).
C a n o n u l ş i c a n o a n e le c re ş tin is m u lu i a p o s to lic 227
passianism), Dumnezeu fiind un unic subiect ipostatic, iar Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfanţ fiind trei roluri/manifestări istorice succesive ale Acestuia (monarhia-
nismul modalist al lui Noet din Smyma şi Sabelie din Lybia sau Praxea în
Africa, excomunicaţi la Roma în 190 şi 220)275.
Monarhianismul unitarian a fost respins în Biserică datorită eforturilor lui
Ipolit şi Origen, şi ale discipolilor acestuia din urmă. In locul modelului uni
tarian al concentrării divine, aceştia au promovat o teologie a Logosului divin
bazată pe un model al expansiunii divine de tip binitarian; această „logo-
logie” pleca însă nu de la mântuire şi umanitatea lui Iisus, ci de la Dumnezeu
şi divinitatea Logosului, văzute însă într-un cadru cosmologic, cu alte cuvinte
de la relaţia metafizică Dumnezeu-lume. Deşi îmbisericită, „logologia” a
creat mari dificultăţi întrucât a primit două interpretări, după cum accentul era
pus fie pe unitatea dintre Logos şi Dumnezeu şi pe soteriologie, şi atunci
tindea spre modalism (Calist, Pavel din Samosata), fie pe distincţia lor şi pe
cosmologie, ceea ce ducea la subordinaţianism (Origen, Arie). Diferenţele
de abordare au apărut în disputa din anii ’60 ai secolului III între cei „doi
Dionisie”, dispută care a fost preludiul marilor controverse ariene din seco
lul IV şi ai cărei protagonişti — episcopii Dionisie al Alexandriei (248-267)
şi Dionisie al Romei (258-267) — reprezentau două viziuni opuse asupra
misterului trinitar. Biserica şi şcoala din Alexandria lui Origen puneau accen
tul pe trinitate şi pe cosmologie, înţelegând distincţia între cele trei subzis-
tenţe ca subordonare ontologică, drept pentru care au fost acuzate de Roma
de alunecare spre „triteism”. Biserica şi şcoala din Roma lui Calist puneau
accent pe unitate şi soteriologie, înţelegând treimea subzistenţelor mai mult
ca o distincţie funcţională, părând astfel a înclina spre „modalism” şi mono
teism strict.
Criza va reizbucni însă în anii 318-327 în Orient, odată cu conflictul din
Biserica Alexandriei între prezbiterul Arie, care a transformat diferenţele
între subzistenţele Tatălui, Fiului şi Duhului în diferenţele a trei substanţe
divine în degradare ontologică, şi arhiepiscopul Alexandru, care accentua
275 Modalismul monarhian a provocat la începutul secolului III o criză importantă în

Biserica Romei, prezbiterul Ipolit ( t 236) acuzându-1 în tratatul său Respingerea tuturor
ereziilor X pe episcopul Calist (217-222) nu doar de laxism moral pentru că îi reprimea în
comuniune pe cei căzuţi în adulter şi desffânare, dar şi de o formă moderată de modalism
cuplată cu noţiunea de Logos: identic cu Tatăl, Logosul a îndumnezeit atât de mult trupul
lui Iisus, că Tatăl şi Fiul sunt în Hristos o unică persoană (un unic rol). La rândul său, Calist
l-a acuzat pe Ipolit de diteism pentru insistenţa acestuia pe subzistenţa distinctă a Logosului
faţă de Tatăl, dificultate din care Ipolit a crezut că poate ieşi distingând între două stări ale
Logosului divin: imanentă etemă ca Raţiune divină şi externă temporală ca Glas al Tatălui
şi agent al Său în creaţia şi mântuirea/îndumnezeirea omului.
228 C an on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
unitatea de fiinţă într-un sens aproape de modalist. Soluţia aporiei: sau uni
tate modalistă, sau trinitate subordinaţianistă, a fost adusă de diaconul deve
nit apoi arhiepiscopul Alexandriei, Sfântul Atanasie (f 373), şi de Sinodul I
Ecumenic de la Niceea din 325 în Ekthesis-ul de credinţă (Crezul) adoptat
aici drept test al ortodoxiei pentru episcopi. Dintre titlurile acordate lui Iisus
Hristos lipseşte aici unul, cel de Logos; deşi biblic, absenţa lui este mai mult
decât semnificativă, semnalând refuzul drept cadru interpretativ al viziunii
cosmologice a teoriei Logosului apologeţilor sau origenienilor. în locul Lo
gosului, categoria biblică centrală este cea soteriologică de Fiu Unul-Născut
al lui Dumnezeu; Fiul e o noţiune teologică, nu cosmologică; cu alte cuvinte.
Dumnezeu este Treime nu pentru a putea crea lumea multiplă, Dumnezeu este
Treime în afara şi înaintea oricărei cosmologii, pentru care are un Fiu coe-
tem şi consubstanţial cu EI, născut din El mai înainte de toţi vecii, nu creat
ca instrument divin pentru crearea ulterioară a lumii. Locul schemei cosmolo
gice subordinaţianiste elenizante: Dumnezeu necreat — Logos — Pneumă —
cosmos creat, este luat de schema teologică biblică: Tată — Fiu — Duh Sfânt
necreaţi şi consubstanţiali, radical distincţi de cosmosul creat, mântuit şi
desăvârşit de Ei, Perfecţiunea şi transcendenţa Treimii autosuficientc în
Iubirea ei fundamentează gratuitatea harică atât a creaţiei, cât şi a mântuirii,
înfierii şi îndumnezeirii creaturilor raţionale: Dumnezeu rămâne Dumnezeu
adevărat ca Tată şi Treime, nerealizându-şi treimea abia prin creaţia lumii,
omul rămâne om adevărat, creatură destinată înfierii şi îndumnezeirii, iar
Hristos nu este o entitate mitologică hibridă, nici Dumnezeu, nici om. ci om
adevărat tocmai pentru că este Dumnezeu adevărat, Fiu natural veşnic al unui
Tată veşnic, Tată al unui Fiu natural veşnic, şi ca atare consubstanţiali între Iii.
Departe de a fi însemnat „elenizarea cronică” a creştinismului, o răstălmă
cire metafizic-ontologică a hristologiei funcţionale iudeo-creştine:7h. credinţa
de la Niceea a reprezentat exact contrariul: dezelenizarea teologici Bisericii,
eliberarea Dumnezeului biblic din chingile categoriilor elenizante deiforma-
toare, ierarhice şi metafizic-cosmologice ale arianismului. Paradoxul a făcut
însă astfel încât categoria ioaneică de „Logos”, elenizată şi asimilată filozo
fic, să nu fie în Crez, în schimb categoria filozofic-metafizică a „consub
stanţialităţii” (homoousios), deşi fusese utilizată în sens eretic de gnostici şi
de Pavel din Samosata, să fie receptată ca instrument intelectual indispensa
bil pentru afirmarea unităţii de fiinţă a Persoanelor Treimii, ca expresie în
acelaşi timp a comuniunii lor de Iubire autarhice şi a diferenţei ontologice
între Treimea necreată şi cosmosul creat. Imperfecţiunea categoriei „con-276
276 Cum au susţinut pe rând Albert Ritsch, Adolf von Hamack, Rudolf Bultmann, Leslie
Dewart sau Hans Kting.
substanţialităţii” a apărut însă rapid după Niceea, când ea a fost refuzată nu

numai pentru că era un termen nebiblic, ci şi pentru că un nicean înfocat,
aliat al Sfântului Atanasie, episcopul Marcel al Ancyrei, l-a interpretat pe
homoousios într-un sens monarhian accentuând unitatea de fiinţă până acolo
încât Persoanele treimice deveneau simple modalităţi şi roluri economice
temporare ale Unicului Dumnezeu, necesare doar pentru creaţia, mântuirea
şi desăvârşirea eshatologică a lumii, menite să se resoarbă ulterior în uni
tatea fiinţei Lui. Posibilitatea răstălmăcirii consubstanţialităţii într-un sens
monarhian-modalist i-a făcut pe majoritatea episcopilor răsăriteni să refuze
multă vreme acest termen.
Abia în a doua jumătate a secolului IV, Părinţii Capadocieni au arătat că
nici folosirea lui homoousios nu înseamnă neapărat monarhianism modalist,
nici utilizarea expresiei treis hypostaseis nu duce în chip necesar la triteism
subordinaţianist arian. Dincolo de clarificările terminologice necesare, care
au făcut cu putinţă formula definitivă a dogmei Sfintei Treimi — mia ousia —
treis hypostaseis/tropoi hyparxeos, „o fiinţă/substanţă — trei ipostase/sub-
zistenţe/moduri de existenţă” sau treis hypostaseis homoousioi, „trei substanţe
consubstanţiale”277 —, realizarea majoră a Părinţilor Capadocieni, pe urmele
Sfântului Atanasie al Alexandriei, a fost depăşirea celor două modele de teo
logie trinitară preniceene — atât cel monarhian unitarian şi soteriologic re-
ductiv al Trinităţii la Unitate (Irineu, Tertulian, Calist), cât şi cel triipostasian,
cosmologic diferenţiator al Unităţii la Trinitate (Origen) — în care Treimea
era rezultatul „economiei” sau activităţii în afară a Dumnezeului Unic fie în
mântuire, fie în creaţie, în direcţia unei Treimi teo-logice: Dumnezeu Unul
este Trei în Sine însuşi, înaintea şi în afara oricărei cosmologii sau soterio-
logii, cu alte cuvinte în fiinţa Lui, nu numai în activitatea Sa. Există astfel
două moduri obligatorii de a vedea Treimea: în revelaţia şi activităţile/eco-
nomiile Ei ad extra cosmice şi istorice, relatate de Scriptură („Treimea eco
nomică”), şi în fiinţa Ei veşnică ad intra („Treimea teologică” sau „Treimea
imanentă”, în Ea însăşi) ca expresie a faptului că Dumnezeu este în El însuşi
Viaţă, Lumină şi Iubire. Treimea ca realitate ontologică a Dumnezeului Celui
Viu e baza personală şi transcendent-metafizică a economiilor şi revelaţiei
Sale cosmice şi istorice.
Situl liturgic al revelaţiei formei canonice trinitare a identităţii creştine

Locul prin excelenţă al cunoaşterii şi recunoaşterii lui Dumnezeu-Treime
pentru creştini este însă Liturghia Bisericii, în ale cărei propovăduire şi cult
277 Unde ipostasele/subzistenţele nu mai ies din fiinţă/substanţă, nu mai au pur şi simplu
aceeaşi fiinţă/substanţă, ci sunt în şi sunt chiar aceeaşi fiinţă/substanţă divină.
se actualizează neîncetat, kerygmatic şi sacramental, economia mântuitoare

a Dumnezeului Treime realizată şi revelată în Iisus Hristos, Domnul răstig
nit şi înviat. Răspunsul de credinţă şi mărturisire al Bisericii la această faptă
mântuitoare şi revelaţie dat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor ia, aşa
cum a arătat Edmund Schlink (1903—1984)278, patru forme distincte: faţă de
Dumnezeu mărturia Bisericii are forma rugăciunii de mulţumire şi de cerere
(ieuchologia, în care Dumnezeu este adresat cu Tu) sau de laudă şi de prea
mărire (doxologia, în care Dumnezeul lăudat este un £/); iar faţă de oameni,
mărturia Bisericii ia forma fie a propovăduirii şi mărturiei (kerygma, marty-
ria, adresate oamenilor ca unor tu), fie a învăţăturii (didaskalia, care vorbeşte
despre aceştia ca despre nişte ei). Dacă în propovăduire şi în rugăciunea de
mulţumire sau de cerere Dumnezeul-Treime e evocat şi invocat în economiile
Lui mântuitoare de la creaţie până la parusie, în doxologie şi în învăţătură
Treimea este invocată şi evocată în Ea însăşi, în fiinţa Ei transcendentă şi
eternă, independent de manifestarea Ei în timp. între aceste patru tipuri de
enunţuri teologice se stabileşte în cult o corespondenţă de tipul chemare- răs
puns: doxologia — care este adevăratul loc al dogmei — şi didascalia răspund
şi împlinesc apelul propovăduirii şi rugăciunii; doxologia şi dogma laudă şi
evocă Treimea nu la modul subiectiv şi interesat, pentru binefacerile Ei
mântuitoare pentru noi (pro nobis) arătate în spaţiu şi timp, aici şi acum (hic
et nune), ci într-un mod obiectiv, dezinteresat, aşa cum este Ea în fiinţa Ei
transcendentă (extra nos) şi eternă (in aeternum). Dogma nu este aşadar nici
speculaţie filozofică, nici exegeză biblică, nici predică, nici rugăciune, ci c
corespondentul în adresă umană a ceea ce este doxologia în adresă divină.
Relaţia-cheie dintre „Treimea economică” şi „Treimea teologică" a fost
precizată în 375 de Sfântul Vasile cel Mare plecând de la o controversă
liturgică: în timp ce arienii utilizau de predilecţie doxologia subordinaţianistă:
„Slavă Tatălui prin [dia] Fiul în [en\ Sfântul Duh”, pe care o citau în spriji
nul teoriei ulteriorităţii şi inferiorităţii instrumentale a Fiului şi a Duhului
faţă de Tatăl, ortodocşii preferau doxologia coordonativă: „Slavă Tatălui cu
[meta\ Fiul împreună [syn] cu Sfântul Duh”, care se va impune sub forma
copulativă: „Slavă Tatălui şi [kai] Fiului şi [kai] Sfântului Duh”279. Prima
doxologie, arată Sfântul Vasile, e „proprie celor ce mulţumesc” Treimii pen
278 E. SCHLINK, „Die Struktur der dogmatischen Aussage als ôkumenisches Problem”, în
volumul: Der kommende Christus und die kirchliche Traditionen. Beitrâge zum Gesprach
zwischen den getrennten Kirchen, Gottingen, 1961, p. 24—79, mai ales p. 24—47 şi 73-74.
Profesor luteran de teologie sistematică şi ecumenică la Heidelberg, Edmund Schlink este
autorul unei masive Ôkumenische Dogmatik, Gottingen, 1983.
279 Despre Sfânt Duh I, 3; PG 32, 72C.
tru economiile Ei mântuitoare, cea de-a doua fiind a „celor ce aduc laudă”280
Treimii în Ea însăşi, în existenţa Ei transcendentă şi eternă. Economia mani
festă o dinamică verticală, în timp ce theologia şi doxologia se exprimă
printr-o structură conjunctivă. Tot potrivit Sfântului Vasile, katabazei eco
nomiei divine, în care harul, bunătatea, sfinţenia şi revelaţia lui Dumnezeu
coboară la noi de la (apo) Tatăl prin (dia) Fiul la (epi) Duhul Sfânt, credin
cioşii îi răspund prin anabaza theognoziei, urcând prin har în cunoaşterea lui
Dumnezeu în şi de la (en, apo) Duhul Sfânt prin (dia) Fiul la (epi) Tatăl281.
Ţelul final al theognoziei este însă preamărirea şi cunoaşterea Treimii în Ea
însăşi, în realitatea Ei eternă transcosmică şi transistorică, independentă de
revelarea şi economiile Ei în lume şi în timp, aşa cum o invocă şi evocă
doxologia şi dogma Bisericii, cu alte cuvinte doar în coincidenţa paradoxală
dintre unitatea fiinţială şi diferenţa ipostatică a Tatălui, Fiului şi Duhului
Sfânt ca Unime-Treime şi Trcime-Unime.
Locul kerygmei şi al dogmei despre Dumnezeu Treime este aşadar prin
excelenţă liturgic: atât Botezul, cât mai ales Liturghia euharistică a Bisericii.
De aceea, renunţând la limbajul substanţialist şi polemic al Ekthesis-\Am de
la Niceea, Simbolul de credinţă constantinopolitan din 381 a revenit la un
limbaj personalist şi liturgic şi astfel, în loc să exprime divinitatea Duhului
Sfânt în termeni ontologici, a fonnulat-o în termeni liturgici: faptul că Duhul
Sfânt este consubstanţial (homoousios) cu Tatăl şi cu Fiul este dedus din şi
implicat în faptul că în cultul Bisericii Duhul Sfânt este „coadorat şi coglo-
rificat împreună cu Tatăl şi cu Duhul”.
Conexiunile între oikonomia şi theologia, între cult şi dogmă, între litur
ghie şi spiritualitate au fost remarcabil sistematizate în secolul VII de Sfântul
Maxim Mărturisitorul ( | 662)282 în celebra sa „Mistagogie despre ce anume
simbolizează cele celebrate în Sfânta Biserică la Synaxă [Liturghia euharis
tică]”: dacă recitarea Simbolului de credinţă constantinopolitan înainte de
anafora — şi anaforaua însăşi — indică mulţumirea credincioşilor pentru
raţiunile şi modurile negrăite ale Economiei divine (cap. 18), Trisaghionul
serafimic „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Dumnezeu Savaot” revelează Dum
nezeirea Una în Treimea Ipostaselor (cap. 19); mgăciunea „Tatăl nostru” pro
clamă misterul înfierii noastre prin har în Dumnezeu revelat ca Tată (cap. 20);
imnul „Unul Sfânt” evidenţiază simplitatea divină a Treimii concentrată
280 Ibid. VII, 16; col. 93C.

281 Ibid. XVIII, 47; col. 147C.
282 Cf. IOAN I. ICÂ JR, Mystagogia Trinitatis. Probleme ale teologiei trinitare patristice şi
moderne, cu referire specială la triadologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Deisis, Sibiu,
1998.
în „monarhia” Tatălui, iar împărtăşirea realizează îndumnezeirea deplină a

omului prin har (cap. 21). Synaxa euharistică culminează aşadar şi pentru
Sfântul Maxim în revelarea „Treimii teologice” ca fundament şi mister ultim
al creaţiei, mântuirii şi îndumnezeirii creaturilor raţionale. Intrarea credincio
sului în misterul înfierii sale în Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt,
dezvoltată prin virtuţi ca asemănare a lui cu Dumnezeu, îl înalţă prin har până
la misterul cel mai intim al vieţii Treimii: unitatea Ei simplă în Tatăl, Izvo
rul Treimii şi al dumnezeirii îndumnezeitoare prezente în inima omului pe
deplin îndumnezeit (cap. 23).
VII. Canonul instituţional al Bisericii vechi:

5
tradiţie — constituţii — canoane apostolice

Secolul IV a fost nu numai secolul fixării definitive a canonului biblic sub
forma marilor codice unciale, dintre care câteva au ajuns până la noi, sau cel
al fixării canonului adevărului sau al credinţei apostolice sub forma Simbolu
lui Niceo-Constantinopolitan; a fost şi secolul în care a luat formă definitivă
unul din cele mai interesante, dar şi enigmatice, documente ale creştinătăţii
antice: o colecţie în diverse variante de prescripţii etice, liturgice şi discipli
nare atribuite apostolilor în ce priveşte conţinutul, iar în ce priveşte redactarea
lor atribuite lui Clement sau Ipolit din Roma, care alcătuiesc genul literar
pseudoepigraf al „statutelor”, „regulamentelor”, „constituţiilor”, „canoanelor”
sau „ordonanţelor” bisericeşti ale apostolilor (Kirchenordnungen, Church
Orders, Ordonnances ecclésiastiques).
Cu excepţia celor opt cărţi ale Constituţiilor Apostolice păstrate în origi
nalul grec şi editate încă din 1563, toate celelalte colecţii păstrate doar în
vechi traduceri orientale (copte, etiopiene, siriace, arabe) şi una latină au
fost descoperite şi editate abia în secolul XIX; discuţia ştiinţifică asupra lor,
intensă la începutul secolului XX, s-a continuat la mijlocul ultimului secol
cu minuţioasele investigaţii din 1959 şi 1970 ale liturgistului iezuit Jean-
Michel Hanssens (1885-1976), intensificându-se în ultimele decenii prin
studiile de sinteză ale profesorului de istoria creştinismului vechi de la Fa
cultatea de Teologie Catolică din Strasbourg, Alexandre Faivre (n. 1945)283
şi ale liturgistului anglican, profesor la Universitatea Notre Dame, Indiana,
283 A lexandre F aivre , „La documentation canonico-liturgique de l’Église ancienne”,

Revue des Sciences Religieuses 54 (1980), p. 204—219 şi 273-297, reluat în culegerea de
studii: A. Faivre , Ordonner la charité. Pouvoir d ’innover et retour à l ’ordre dans l'Église
ancienne, Paris, 1992, cap. V.
Paul F. B ra d sh a w (n. 1945)284, la c a re se a d a u g ă şi re c e n ta m o n o g ra fie a lui

B runo S te im e r2852867.
M a jo rita te a a c e s to r „ sta tu te b is e ric e şti” n u n e -a u p a rv e n it c o p ia te sep arat,
ci d o a r c a p ărţi in te g ra n te ale u n o r m ari co le c ţii c a n o n ic o -litu rg ic e alc ă tu ite
spre sfârşitu l se c o lu lu i IV ; a c e ste a sunt:
Compilaţiile canonico-liturgice apostolice pseudoepigrafe

— Constituţiile Apostolilor prin Clement (Diatagai ton hagion apostolon
dia Klementos) în o p t c ă rţi, c e a m ai c u n o sc u tă p e n tru că n e -a p a rv e n it în
• * OfiA 9R7 -
original în n u m e ro a se m a n u s c ris e - şi a fo st e d ita tă în c ă d in 1563 , a fost
c o m p ila tă în a in te d e 3 8 0 în tr-u n a te lie r lite ra r a p a rţin â n d un ei c o m u n ită ţi
a rien e d in A n tio h ia p rin ju x ta p u n e r e a u n o r d o c u m e n te c a n o n ic o -litu rg ic e
anterioare: c ă rţile I - V I d e sp re c o n d u ita c re ştin ilo r, d e sp re ie ra rh ie , d e sp re
văduve, d e sp re o rfa n i, d e sp re m artiri şi d e sp re sc h ism e su n t o re m a n ie re a
aşa-n u m ite Didascalii a Apostolilor; c a rte a V II, cap. I- XXXII e o re m a n ie re a
Didahiei celor Doisprezece Apostoli; cap. XXXIII-XXXVIII şi XXXIX-XL su n t
două c o lec ţii d e ru g ă c iu n i iu d aice şi c reştin e ; c a rte a V III, cap . I—II s u n t un
scurt tra ta t d e sp re h a rism e ; cap. Iii-XLV su n t o re m a n ie re a a şa -z ise i Tradiţii
Apostolice cu fo rm u la re d e h iro to n ie şi E u h a ristie ; în tre g a n s a m b lu l în c h i-
28J Paul F. Bradshaw, „Ancient Church Orders: A Continuing Enigma”, in: The Search
for the Origins o f Christian Worship, 1992, 20022, p. 73-97; rezumat în articolul: „Kirchen-
ordnungen”, Theologische Realenzyklopcidie 18, 1989, p. 662-670.
285BRUNO Steimer, Vertex Traditionis. Die Gaming der altchristlichen Kirchenordnun-
gen (Beihefte zur Zeitschrift fur neutestamenlliche Wissenschaft und die Kunde der ălteren
Kirche 63), Berlin - New York, 1992; lucrarea reprezintă teza de doctorat a autorului susţi
nută în 1991 la Facultatea de Teologie Catolică din Regensburg.
286 Deşi canonul 2 al Sinodului Trullan din 692 avertiza asupra faptului real că textul ei
„a fost falsificat de eretici”, respectiv de arieni; lucru asupra căruia atrage atenţia şi patriar
hul Fotie (Biblioteca, codex 113).
287 Ediţii exemplare au fost realizate de F ranz X. F unk , Didascalia et Constitationes
Apostolomm, Paderbom, 1905, 2 voi., şi de M arcel M etzger , Les Constitutions Aposto
liques (Sources Chrétiennes 320, 329, 336), Paris, 1985, 1986, 1987, ultima fiind însoţită de
extrem de minuţioase comentarii. C. H. Turner a criticat în 1913, 1914 şi 1920 ediţia lui
F. X. Funk pentru faptul că a pus surdină pe heterodoxia compilatorilor arieni, preferând în
text variantele din manuscrisele corectate. Cercetări ulterioare au demonstrat că aceloraşi
compilatori arieni din Antiohia ai Constituţiilor Apostolice li se datorează atât interpolările
şi epistolele adăugate corpusului lung al Epistolelor ignatiene, cât şi un Comentariu la Iov
editat de D. Hagedorn în 1973. M. Metzger, care în ediţia sa din 1983 a restituit forma ori
ginală a textului Constituţiilor, a arătat şi că „arianismul” compilatorilor se reduce de fapt
la câteva formulări iudeo-creştine arhaice şi la o teologie populară în Siria, şi n-are nimic
din speculaţiile şi sloganurile teologiilor raţionaliste şi metafizice ale diverselor forme de
arianisme.
z â n d u -se cu fa im o a sa c o m p ila ţie a c e lo r 85 de Canoane ale Apostolilor

(cap. XLVII);
— la sfârşitul secolului XIX cercetarea atentă a unui manuscris latin —
LV (53) — de la Verona a dus la descoperirea sub textul Sentinţelor lui Isidor
din Sevilla a unui text latin mai vechi, copiat tot în jurul anului 380 şi care
regrupa cu lacune versiunea latină a trei documente canonico-liturgice:
Didascalia Apostolilor, aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor şi
aşa-numita Tradiţie Apostolică288;
— aşa-numitul Sinodos alexandrin, colecţie de „canoane şi statute aposto
lice” păstrată doar în versiuni copte, arabă şi etiopiană289 şi alcătuită din trei
documente canonico-liturgice identificabile: aşa-numitele Canoane Biseri
ceşti ale Apostolilor (canoanele 1-20), aşa-numita Tradiţie Apostolică (ca
noanele 21-47), precum şi o serie de extrase din cartea VIII a Constituţiilor
Apostolice (canoanele 48-71) (la care versiunea arabă adaugă alte 56 de
„canoane apostolice” reprezentând o prelucrare şi sistematizare a celor 85 de
canoane apostolice din Constituţiile Apostolice)',
— aşa-numitul Octateuh clementin, cunoscut în versiune siriacă, coptă şi
arabă, colecţia cea mai târzie, inedită încă în totalitatea ei, în opt cărţi, denu
mită astfel pentru a fi deosebită de cele opt cărţi greceşti ale Constituţiilor
Apostolice atribuite tot lui Clement. Redactat probabil pentru a înlocui Con
stituţiile compromise de elaborarea lor într-un mediu arian, Octateuhul cle
mentin are următoarea structură: cărţile I—II cuprind aşa-numitul Testament al
Domnului; cartea III redă aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor;
cărţile IV-VII reprezintă extrase din cartea VIII a Constituţiilor Apostolice:
IV. despre harisme (VIII.I-II); V. despre hirotonii (VIII.n-iil, x v i - x x v i ):
VI. despre clerici şi laici (V lII.x x v ii-x x v m , x x x -x x x i, xx x m -x x x iv ,
XLII—XLVI, XXXII); VII. despre liturghie (VIII.xxix, vi-ix); iar cartea VIII
cuprinde cele 85 de „Canoane Apostolice”. în manuscrisele versiunilor orien
tale, Octateuhul clementin figurează fie în deschiderea colecţiilor canonice,
fie al sfârşitul manuscriselor Bibliei după Apocalipsă, în conformitate cu
canonul 85 apostolic care face din cele opt cărţi ale sale parte integrantă a
canonului biblic290.
288 Editate de E. HAULER, Didascaliae Apostoloi-um fragmenta Veronensia latina accedunl

canonum qui dicuntur apostolorum et aegyptiarum reliquiae, Leipzig, 1900; reeditate de
E. T idner , Berlin, 1963.
289 G. W. HORNER, The Statutes o f the Apostles or Canones Ecclesiastici, Londra, 1904.
290 Tradiţie reţinută în Dogmatica sa şi de Sfântul loan Damaschinul ( t 749), care în
capitolul consacrat Scripturii menţionează după Apocalipsă şi canoanele sfinţilor apostoli
prin Clement (Expositio orthodoxae ftdei IV, 18; PG 94, 1180).
Aceste mari colecţii canonico-liturgice pseudoepigrafe, atestate la sfârşitul

secolului IV atât în Siria, cât şi în Egipt şi în Italia, i-au condus pe savanţi
să presupună în spatele lor un arhetip comun. Benedictinul Bemard Botte a
sugerat în 1960 existenţa unei „colecţii tripartite” care cuprindea Didascalia
Apostolilor, Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor şi Tradiţia Apostolică şi e
atestată în palimpsestul latin de la Verona. întrucât însă, cu excepţia palim
psestului şi a Constituţiilor, Didascalia e absentă din celelalte colecţii, iar
structura şi circulaţia ei manuscrisă sunt diferite şi independente de celelalte
documente canonico-liturgice, J.-M. Hanssens a presupus în 1959 (pe urmele
lui Th. Schermann în 1915) existenţa unei colecţii anonime de constituţii
apostolice bipartite alcătuită din aşa-zisele Canoane Bisericeşti ale Apostoli
lor şi Tradiţia Apostolică. Nu trebuie însă uitat faptul esenţial, asupra căruia
atrăgea atenţia S. Giet (1967) şi P. F. Bradshaw (1992), că avem de-a face
cu o „literatură vie”, întrucât editorii şi realizatorii colecţiilor amalgamează,
remaniază şi rescriu documentele anterioare, adaptându-le mereu nevoilor
timpului lor, revizuind, omiţând, adăugând sau transformând succesiv mai
mult sau mai puţin radical sursele primare.
Patru „unităţi literare”, arată A. Faivre, sunt recitite şi reelaborate mereu,
trei dintre ele redactate la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III, iar
una datând chiar din a doua jumătate a secolului I:
Didascalia Apostolilor
— Didascalia celor Doisprezece Apostoli, pierdută în originalul grec — pe
care-1 avem doar în forma remaniată, cuprinsă în cărţile 1-VI ale Constituţii
lor Apostolice — , ni s-a transmis în mai multe versiuni vechi: siriacă, arabă,
etiopiană şi fragmentar în latină (în palimpsestul de la Verona)291. Este cel
mai amplu şi mai particular dintre documentele aparţinând genului canonico-
liturgic şi a fost redactată în jurul anului 230 de un episcop erudit de origine
iudaică, probabil medic, din nordul Siriei, aflat în polemică cu iudeo-creştinii
(de unde interesul special acordat relaţiei creştinismului cu Vechiul Testa
ment), dar şi contestat în interiorul comunităţii sale, fapt care explică domi
naţia parenezei, insistenţa pe aspectul moral şi spiritual, precum şi subli
nierea împinsă până la exces a centralităţii şi supremaţiei totale a episcopului
în jurul căruia gravitează toată viaţa comunităţii. După o introducere despre
legea morală şi o serie de îndemnuri la o viaţă creştină pentru bărbaţi şi femei
2,1 Didascalia siriacă a fost editată de P. de Lagarde în 1854 şi recent de A. Voobus în

1979 (Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium syri 175-176) cu traducere engleză;
alte traduceri cu ample studii şi comentarii: germană de H. Achelis şi J. Flemming (1904),
engleză de R. H. Connolly (1929), franceză de F. Nau (1912). Studiile cele mai recente sunt
cele ale lui Georg Schollgen.
(cap. I—III), o secţiune extinsă tratează despre calităţile, purtarea, datoriile,

cinstirile şi întreţinerea episcopului (cap. IV-XI), cu insistenţă pe rolul său de
învăţător şi păstor al comunităţii chemat, în opoziţie cu rigorismele epocii din
Occident şi Orient, să ierte după penitenţă păcatele grele ale credincioşilor
de după Botez (inclusiv divorţul şi apostazia); după care arată locul în Bise
rică al episcopului, prezbiterilor, diaconilor şi laicilor (cap. XII), iar comuni
tatea e îndemnată să se adune regulat şi să evite adunările şi sărbătorile ere
ticilor (cap. XIII); urmează povăţuiri pentru văduve (cap. XIV-XV), diaconi
şi diaconiţe (cap. XVI) şi orfani (cap. XVII); este interzisă primirea donaţiilor
de la cei cu purtări şi profesiuni imorale (cap. XVIII), şi toţi creştinii sunt
îndemnaţi să se îngrijească de mărturisitorii credinţei din închisori şi, întăriţi
cu nădejdea învierii, să înfrunte persecuţiile şi moartea (cap. XIX-XX); dar
să ţină şi posturile miercurea şi vinerea în fiecare săptămână şi şase zile îna
inte de Paşte (cap. XXI), să se ocupe de educaţia copiilor (cap. XXII) şi să
respingă ereziile şi schismele (cap. XXIII); finalul descrie redactarea fictivă
a scrierii de către apostoli pentru apărarea de erezii (cap. XXIV-XXV) şi
pledează pentru libertatea creştinilor faţă de practicile iudeo-creştine şi res
pectarea legilor rituale vechi-testamentare (cap. XXVI). Cele 26 de capitole
ale Didascaliei sunt preluate cu remanieri în primele şase cărţi ale Constitu
ţiilor Apostolice292.
Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor

— Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli prin Clement (sau Con
stituţia Bisericească a Apostolilor) sunt singurul document canonico-liturgic
care ne-a parvenit complet în originalul grec293, dar şi în versiune latină (circa
o treime în palimpsestul de la Verona), siriacă, coptă, arabă şi etiopiană, fiind
preluat în Sinodos-ul alexandrin (can. 1-30) şi în Octateuhul clementin si-
292 După cum urmează: cap. I al Didascaliei = I.l al Constituţiilor; 11 = l.n; 111 = I.vill;
IV = Il.l; V = II.vi; VI = II.xii; VII = Il.xvm; VIII = Il.xxiv; IX = II.xxv; X = II.xxxvn;
XI = II.XLIII; XII = II.lvii; XIII = II.LIX; XIV = III.l; XV = III.v; XVI = lll.xv; XVII = IV.l;
XVIII = IV.v; XIX = V.l; XX = V.vil; XXI = V.X; XXII = IV.xi; XXIII = VI.i; XXIV =
VI.Xl; XXV = VI.XI1I; XXVI = Vl.xvm. Redactorii Constituţiilor au remaniat în cartea III
capitolele viii şi ix şi au introdus capitolele noi x, xi, xvu, xvm şi xx; în cartea IV au inserat
cap. XII—XIV, amplificat cap. v i-x şi deplasat aici cap. xu; în cartea V au adăugat capitolele
viii şi IX şi remaniat capitolele vil şi XIIl-XX; iar în cartea VI au inserat capitolele li, vi, XI,
XV-XVIII, XXIII-XXVIII.
293 într-un singur manuscris: Vindob. hist. gr. 7 (secolul XII), f. 4v-7v; editate prima dată
de J. W. Bickell în 1843 şi studiată de A. von Hamack în 1884 şi 1886, a fost editată critic
de THEODOR SCHERMANN, Die allgemeine Kirchenordnung des zweiten Jahrhunderts, Pa-
derbom, 1914, p. 12-34. Singurul studiu este cel al lui A. Faivre din Revue des Sciences
Religieuses, 1981, reluat în: Ordonner la charité, cap. VI, p. 395-435.
riac (cartea III) (nu însă şi în Constituţiile Apostolice). Este vorba de un text
scurt alcătuit din trei părţi distincte: o introducere (1-3) care-i arată pe apos
toli adunându-se înainte de a pleca la misiune pentru a stabili în comun ele
mentele fundamentale ale conduitei creştine şi organizării Bisericii; o parte
morală (4-14) care reia prescripţiile din calea binelui şi a vieţii din Didahia
celor Doisprezece Apostoli, şi o parte organizatoric-disciplinară (15-28) care
grupează scurte prescripţii despre episcopi (16), prezbiteri (17-18), citeţi (19),
diaconi (20-21), văduve (22), laici (23) şi locul slujirilor femeilor în Bise
rică (24—29), plus o concluzie (30). După Adolf von Hamack (1886), partea
disciplinară ar proveni din fuziunea a două serii de „principii de drept bise
ricesc precatolice”: una privitoare la alegerea clericilor (katastasis tou klerou)
şi alta privitoare la datoriile diaconilor şi laicilor (katastasis tes ekklesias).
Tradiţia Apostolică — origini, controverse
— Aşa-numita Tradiţie Apostolică e cel mai viu discutat şi important do

cument canonico-liturgic al Bisericii vechi. Aceasta se datorează în primul
rând faptului că este vorba de o lucrare pierdută în originalul grec şi al cărei
text a fost reconstituit de savanţi plecând de la o serie întreagă de traduceri
şi prelucrări: cea mai veche, dar lacunară, e cea latină din palimpsestul de la
Verona, după care urmează una coptic-sahidică, una arabă, făcută după cea
sahidică, şi una etiopiană târzie şi făcută după altă versiune sahidică decât
cea cunoscută azi, dar importantă întrucât conţine material care acoperă lacu
nele din cea latină şi omisiunile din cea sahidică; pe lângă traduceri există şi
o serie de adaptări, rescrieri şi prelucrări, cum sunt: cele 38 de Canoane ale
lui Ipolit păstrate în arabă294295şi care sunt o prelucrare alexandrină liberă din
jurul anilor 336-340 cu accent pe rolul prezbiterilor, adaptare căreia i s-a dat
în 1891 titlul convenţional de Constituţie Bisericească Egipteană; cartea a
Vlll-a a Constituţiilor Apostolice din Siria anilor ’80 ai secolului IV şi aşa-
numita Epitomă295 greacă (realizată în Siria la începutul secolului V) a cărţii
a VUI-a a Constituţiilor Apostolice (VIII.I-1I, iv-v, xvi-xxvm, xxx-xxxiv,
xlii— xlvi) a cărei secţiune centrală (iv-v, xvi-xxvm, xxx-xxxi) poartă
titlul: Constituţiile [diataxeis] Sfinţilor Apostoli prin Ipolit; precum şi aşa-
numitul Testament al Domnului, existent în siriacă296 ca parte a Octateuhu-
294 Editate de D. H anenberg în 1870, de H. A chelis şi J. F lem m ing în 1891 şi critic de

R. G. COQUIN în „Patrologia Orientalis” 3 1 ,2 , 1966.
295 Editată de F. X. Fltnk, Didascalia el Constitutiones Aposlolorum, Paderbom, 1905,
voi. 2, p. 72-96.
296 Editat cu traducere latină de I. EPH. R a h m a n i : Teslamentum Domini noştri Jesu
Christi, Mainz, 1899.
lui clementin, dar şi în arabă şi etiopiana; compilat în Siria la mijlocul seco

lului V, Testamentul constituie o prelucrare prin amplificări şi interpolări
masive a Tradiţiei Apostolice inserată în cadrul fictiv al învăţăturilor date de
Iisus apostolilor înainte de înălţare, deschise de un discurs eshatologic-apo-
caliptic, şi este totodată ultima, cronologic, expresie literară a genului „con
stituţiilor bisericeşti”, care dispare odată cu el. Publicarea tuturor acestor
texte a evidenţiat înrudirea incontestabilă dintre ele facându-i pe savanţi, pe
de o parte, să încerce să reconstituie textul aflat la baza lor297, iar, pe de altă
parte, să imagineze toate relaţiile posibile între ele; astfel, în 1891 Achelis
credea că ordinea derivării ar fi: Canoanele lui Ipolit —> Constituţia Biseri
cească Egipteană —* Constituţiile prin Ipolit —» Constituţiile Apostolice, iar
în acelaşi an Funk pleda exact invers pentru ordinea: Constituţiile Apostoli
ce —►Constituţiile prin Ipolit —* Constituţia Bisericească Egipteană —* Ca
noanele lui Ipolit; ca în 1899 Rahmani să susţină că toate acestea ar deriva
de fapt din Testamentul Domnului. în 1910, MacLean s-a apropiat de adevăr
presupunând că toate textele cunoscute derivă dintr-o veche „constituţie
bisericească” pierdută. Teoria care s-a impus a fost cea sugerată în 1906
de E. van Golz şi elaborată independent de E. Schwartz în 1910 şi de
R. H. Connolly în 1916. Plecând de la constatarea faptului că atât Canoanele
arabe, cât şi Epitoma cărţii VIII din Constituţiile Apostolice sunt atribuite lui
Ipolit, că începutul cărţii a VlII-a (cap. I-Il) se referă la un tratat „despre
harisme”, aceştia au identificat aşa-zisa Constituţie Bisericească Egipteană
(pentru că fusese reperată iniţial într-o colecţie nomocanonică medievală a
Patriarhiei Alexandriei şi în Sinodos-ul alexandrin din secolul V) drept tratatul
Tradiţia Apostolică (Apostolike Paradosis) înşirat lângă cel „despre haris
me” pe lista operelor gravată pe soclul statuii lui Ipolit din Roma (f 236)
descoperită în 1551 în Agro Verano din Roma (enigmaticul text de pe statuie
se prezintă însă drept: peri charismaton apostolike paradosis, şi ca atare ar
putea fi citit şi ca referindu-se la o unică lucrare: Tradiţia apostolică despre
harisme). Popularizată de benedictinii Gregory Dix şi Bemard Botte, teoria
paternităţii ipolitiene a acestui extraordinar de important document canonico-
297 Reconstituiri ale textului aşa-numitei Constituţii Bisericeşti Egiptene în care s-a recu
noscut apoi Tradiţia Apostolică a lui Ipolit au încercat: F. X. Funk (1905), Th. Schermann
(1914), R. H. Connolly (1916), E. Hennecke (1921), G. Dix (1937, 19682) şi B. Botte
(1946, 1963, 1968), aceasta din urmă fiind cea mai populară întrucât a fost publicată şi ree
ditată în colecţia „Sources Chrétiennes” 11 bis, 1968 (La Tradition Apostolique). In 1970,
J.-M. Hanssens a publicat sinoptic în traducere latină toate textele existente în paralel, fără
nici o încercare de reconstituire. Un demers similar, în comentariul publicat recent de
P. F. BRADSHAW, M. E. Johnson şi L. E. Phillips: The Apostolic Tradition. A Commentary,
Hermeneia, Fortress Press Minneapolis, 2002.
liturgic al Bisericii vechi a fost neîncetat contestată, o serie de savanţi298

aducându-i un şir întreg de obiecţii; chestiunea fiind departe de a fi soluţio
nată definitiv, liturgiştii actuali (P. F. Bradshaw şi alţii) tind spre scepticism
şi recomandă circumspecţie maximă în utilizarea textului, care ar fi un con
glomerat din surse provenite din zone şi epoci foarte diverse (de la mijlocul
secolului II şi până la mijlocul secolului IV) şi n-ar reflecta practica reală
a unei comunităţi precise (Roma începutului secolului III), cât ar fi creaţii
liturgice artificiale pe baza unei serii de elemente şi surse anterioare.
... structură
Aşa cum a fost reconstituit de benedictinii Gregory Dix (1937) şi Bemard
Botte (1963), textul Tradiţiei Apostolice prezintă norme liturgice şi discipli
nare privitoare la membrii ierarhiei bisericeşti (II-XIV), la iniţierea creştină,
cateheză şi Botez (XV-XXI) şi la viaţa comunitară a creştinilor în biserică
(XXII-XLII). Ordinea scrierii pare clară şi simplă, ea tratând pe rând despre
guvernanţi, despre guvernaţi şi despre activităţile comune; prescripţiile sunt
concise şi domină formularele liturgice ale Hirotoniilor, Liturghiei şi Bote
zului. Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu, dar este o comuniune clar
structurată, în frunte aflându-se clerul alcătuit din membrii aşezaţi prin hiro
tonie (cheirotonia) şi un dar special al Duhului Sfânt: episcopul, prezbiterii
şi diaconii, urmaţi de mărturisitor, victimă şi supravieţuitor al persecuţiilor,
care are parte de onoruri speciale, şi de cei învestiţi prin simplă numire
(katastasis): văduvele, citeţul, ipodiaconul, fecioara şi taumaturgul. Episcopul
e ales de tot poporul, dar e hirotonit de alţi episcopi în rugăciunea tăcută a
prezbiterilor şi a întregului popor. Aşa cum arată rugăciunea sa de hirotonire,
episcopul e prin Duhul Sfânt arhiereu al noului Templu şi al noului Israel,
păstor al turmei lui Hristos, urmaş al apostolilor în comuniune cu ceilalţi
episcopi. De îndată hirotonit, el celebrează Euharistia împreună cu prezbi-
teriul — care participă şi el la Duhul dat episcopilor, ca bătrânii lui Israel la
duhul dat lui Moise — , diaconul aducând ofrandele, iar episcopului rostind
rugăciunea şi punându-şi mâna peste el împreună cu prezbiterii. Episcopul
împreună cu prezbiteriul păstoreşte turma şi organizează viaţa comunitară.
Diaconul aduce la altar ofrandele şi e braţul drept al episcopului în asistenţa
faţă de cei bolnavi şi nevoiaşi. O poziţie specială, între clericii hirotoniţi şi
harismatici, ocupă mărturisitorul; acesta e socotit şi cinstit ca prezbiter şi
fără hirotonie. Fiindcă fuseseră arestaţi şi închişi pentru mărturisirea publică
a credinţei creştine, mărturisitorii se bucurau de veneraţie în comunităţile
298 R. Lorentz (1929), H. Engberding (1948), J. M. Hanssens (1959), J. Magne (1965),

M. Metzger (1988, 1992) sau, recent, Ch. Markschies (1999).
240 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to l ic
creştine, dar au ajuns să abuzeze de poziţia lor, uzurpând drepturile episco

pului: nu se mulţumeau cu simple scrisori de recomandare de reprimire a
celor căzuţi (lapsi) în persecuţii, ci îşi atribuiau uneori chiar dreptul de a-i
împăca pe aceştia cu Biserica. Li se recomandă de aceea să nu-şi încalce rolul
şi poziţia în Biserică provocând confuzii nedorite. Partea consacrată iniţierii
creştine e un document unic în literatura creştină a primelor secole, fiind
singurul text care ne descrie toate etapele iniţierii de la prezentarea candida
tului şi până la Liturghia baptismală. îi vedem apărând pentru prima dată pe
naşi: laicii care-1 prezintă Bisericii pe candidat şi garantează pentru el. Cate
heza acestuia poate fi făcută şi de un laic, care se roagă şi-şi pune mâinile
peste acesta. Catehumenului i se cere drept dovadă a convertirii renunţarea
la meseriile infamante legate de cultul zeilor păgâni, de spectacole şi diver
tisment, de armată şi chiar de educaţie, literatura antică fiind plină de păgâ-
nism; odată admis, trebuie să urmeze trei ani de învăţătură a creştinismului
unită cu rugăciuni şi punerea mâinilor. înainte de botez trece prin examene
repetate şi exorcisme frecvente, care urmăresc ruperea efectivă a catehume
nului de păgânismul vieţii sociale. Seriozitatea catehumenatului atestă con
ştiinţa autorului că păgânii semiconvertiţi, semicreştinii, sunt un pericol de
moarte pentru Biserică. După care ne descrie cel mai complet ritual antic al
iniţierii creştine cunoscut: Botez, darul Duhului Sfânt şi Euharistie, cu două
ungeri, atât prebaptismală (atestată în Siria), cât şi postbaptismală (atestată
în Africa), aceasta din urmă începută de prezbiter şi continuată de episcop.
Ultima secţiune, mai puţin omogenă, grupează o serie de reguli privitoare la
viaţa comunitară a creştinilor: ospeţele comunitare cu caracter religios, dar
neeuharistic, adunările zilnice ale clericilor şi cele frecvente ale tuturor cre
dincioşilor pentru învăţătură, programul rugăciunilor de zi şi de noapte al
tuturor creştinilor (prima schiţă a ciclului cotidian al Laudelor şi Ceasurilor
din cultul Bisericii) şi alte reguli privitoare la Euharistie şi semnul crucii,
în concluzie, autorul anonim revine la ceea ce spusese în prologul scrierii,
la faptul că intenţia sa e de a repune în cinste „vârful predaniei” (vertex
traditionis) apostolice uitată, ignorată sau distorsionată de contemporani.
... pe fundalul controverselor din Roma de Ia începutul secolului III

Dincolo de scepticism şi prudenţă, caracterul enigmatic al Tradiţiei Aposto
lice revendică o explicaţie. Cea mai temeinic elaborată şi cuprinzătoare este
cea oferită recent de liturgistul anglican britanic Alistair Stewart-Sykes299 pe
299 HlPPOLYTUS, On the Apostolic Tradition. An English Version with Introduction and
Commentary by Alistair Stewart-Sykes (Popular Patristic Series 22), St Vladimir’s Semi
nary Press, Crestwood, New York, 2001.
urmele fascinantei investigaţii a istoricului şi patrologului britanic Allen

Brent (n. 1940)300 asupra complicatei chestiuni exegetice puse de interpreta
rea corectă a complexei moşteniri literare reprezentate de corpusul legat de
numele lui Ipolit din Roma (f 236). în minuţioasele sale analize, Brent ia ca
punct de plecare rezultatele investigaţiilor deopotrivă de laborioase ale lui
Peter Lampe privitoare la structura comunităţilor creştine din Roma, înce
pând cu epoca lui Pavel şi terminând cu cea a lui Valentin301. Rezultatul este
unul în acelaşi timp fascinant şi revoluţionar, întrucât contrazice flagrant
imaginea legendară a unei Rome papale guvernate monarhic de succesorii
episcopali ai Apostolului Petru, imagine demitizată ca o proiecţie retroactivă
anacronică.
Aşa cum arată lectura atentă a capitolului 16 al Epistolei către Romani,
Biserica din Roma era alcătuită dintr-o mulţime de comunităţi-case, a căror
memorie s-a păstrat până târziu. încă în secolele V-VII, aşa-numita Liber
pontificalis înregistrează existenţa în Roma a 25 (20 dintre ele preconstanti-
niene) parohii tituli cu statut de quasi dioceseis, fiecare din ele cu case-
biserică, cler, cult şi cimitir propriu, şi constituite în jurul unor proprietari
care-şi puneau locuinţa la dispoziţia creştinilor dintr-un anumit cartier,
în jurul anului 250, episcopul Comeliu menţionează că în Biserica Romei
funcţionau 46 de prezbiteri, 7 diaconi, 7 ipodiaconi, 42 de acoliţi, 52 de
exorcişti, citeţi, uşieri şi peste 1500 de văduve şi săraci. Cu alte cuvinte,
Biserica Romei era alcătuită dintr-o serie de comunităţi-case independente
economic, conduse fiecare de un consiliu de prezbiteri după model iudaic;
privite din exterior, acestea semănau cu o asociaţie de şcoli filozofice antice,
care aveau şi ele viaţă comunitară, rituri, mese etc. Prezbiterii cu funcţie de
prezidenţă şi supraveghere {proestos, episkopos) din fiecare comunitate for
mau împreună un consiliu prezbiteral central; acesta se întrunea periodic
pentru a dezbate chestiuni de interes comun privitoare la întrajutorarea săra
cilor sau la erorile doctrinare (acest consiliu a decis excomunicarea lui
Marcion, Valentin sau Noet), hotărârile lui fiind comunicate Bisericilor din
afara Romei de unul din prezbiterii de vază care avea rol de secretar, purtă
tor de cuvânt şi ministru de externe (cum a fost Clement Romanul, autor al
Epistolei Bisericii din Roma către Biserica din Corint în contextul revoltei
harismaticilor de aici împotriva ordinii prezbiterale). în cazul acestor exco
300 A llen brent , Hippolytus and the Roman Church in the Third Century. Communities in
Tension Before the Emergence o f a Monarch-Bischop (Vigiliae Christianae Supplements 31),
Brill, Leiden, 1995.
301 PETER Lampe, Die stadtromischen Christen in den erslen beiden Jahrhunderten (Wis-
senschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament 2. Reihe 18), Tubingen, 1987, 19892.
242 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to l ic
municări nu era însă vorba de procese juridice cu sentinţe, cât de dezbateri

de şcoală în care se demonstra faptul că creştinii dintr-o casă-biserică anume
se autoizolaseră prin opiniile pe care le susţineau; rolul consiliului prezbite-
rilor-episcopi era acela de a constata această autoizolare şi de a aduce la
cunoştinţa celorlalte biserici-case că respectiva casă-biserică nu va mai putea
participa la schimbul de frumentum, părticele de Euharistie comunicate reci
proc, iar reprezentanţii ei nu vor mai fi primiţi la dezbaterile consiliului cen
tral al prezbiterilor-episcopi. După Lampe, primul care a reuşit să se impună
ca monoepiscop al tuturor bisericilor-case ale Romei a fost Victor (189-198)
care s-a folosit în acest sens de controversa pascală cu Policrat al Efesului;
după Brent, acesta ar fi fost abia Pontian (230-235), episcopatul monarhic
instalându-se complet la Roma abia la mijlocul secolului III în controversa cu
schisma rigoriştilor novatieni şi în dispută cu episcopatul autonom al Africii.
... reacţiiprezbiterial-trinitare la monarhismul episcopal-unitarian
Momentul critic decisiv în procesul de concentrare a autorităţii în persoana

prezbiterului-episcop, secretar al colegiului central al prezbiterilor, a fost
intervalul în care această funcţie a fost deţinută de Calist (217-222), această
evoluţie conducând la protestul comunităţii-casă-şcoală condusă de prezbi-
terul Ipolit. Acesta a declanşat o violentă polemică împotriva lui Calist, pe
care l-a acuzat de monarhianism-unitarianism în acelaşi timp trinitar şi bise
ricesc, pentru că ambiţiona să devină un „pontifex maximus” unic în Biserică,
iar ca să-şi ralieze cât mai mulţi adepţi aplica o pastoraţie a laxismului moral,
acceptând clerici recăsătoriţi şi reprimindu-i în Biserică după scurte penitenţe
pe cei vinovaţi de păcate de moarte săvârşite după Botez. Aceleaşi acuze la
adresa lui Calist şi a înaintaşului acestuia, Zefirin (198-217), au fost formu
late şi din Africa de către Tertulian (f 225) montanist în tratatul său De
pudicitia302. Din Roma, Ipolit pleda şi el împotriva inovaţiilor pentru păstrarea
tradiţiei apostolice autentice, care însemna pentru el o teologie a Logosului
autentic trinitară, o constituţie bisericească a prezbiterilor-episcopi şi cole
gialităţii lor, precum şi o pastoraţie şi morală rigoriste (trinitarism — prez-
302 începutul secolului III este pentru Bisericile din întregul bazin al Mediteranei epoca
afirmării episcopului unic în conflicte cu prezbiterii şi didascalii harismatici; nu numai la
Roma prin Victor, Zefirin sau Calist, în conflict cu prezbiterul-dascăl Ipolit, dar şi în nordul
Africii la Cartagina cu Agripin, în conflict cu dascălul Tertulian ( t 225), în Egipt la Ale
xandria cu Demetrios, în conflict cu dascălul şi apoi prezbiterul Origen (f 253), dar şi în
Siria cu episcopul anonim care a sistematizat teologia/ideologia episcopatului monarhic, pe
care a încercat să o impună în Didascalia sa pusă sub autoritatea Sfinţilor Apostoli.
biterism — rigorism). După lungi şi aprige controverse, atât Pontian, cât şi

Ipolit vor fi deportaţi, în timpul persecuţiilor lui Maximin, în Sardinia, unde
înainte de moartea lor, survenită probabil în 236, se vor împăca.
... statuia concilierii
Comunitatea lui Ipolit s-a supus în cele din urmă autorităţii monoepisco-
pului tot mai monarhic al Romei, pierzând bătălia constituţional-ecleziolo-
gică, dar câştigând-o în schimb pe cea teologică, fiindcă a reuşi să-şi impună
triadologia şi hristologia Logosului. Monumentul acestei reconcilieri, arată
cu perspicacitate Brent, îl reprezintă faimoasa statuie descoperită în 1551
dacă este însă corect interpretată. Fiindcă ceea ce s-a descoperit atunci a fost
un simplu tors mutilat: partea inferioară a statuii unui personaj fără braţe şi
fără cap aşezat pe un scaun pe ale cărui părţi laterale se află gravate în
dreapta o listă de opere literare şi un calendar pascal oriental (pe 14 nissan)
pentru anii 222-303 în şapte cicluri de câte 17 ani, iar în stânga un calcul al
datelor corespunzătoare ale Paştelui în stil occidental (pentru duminica de
după 14 nissan). După lista de scrieri cunoscute şi din alte surse, statuia des
coperită a fost identificată şi restaurată ca fiind cea a eruditului prezbiter
Ipolit din Roma ( t 236). Cercetările arheologice modeme întreprinse între
anii 1974-1989 de Margheritta Guarducci au revelat însă faptul că avem de-a
face în realitate cu statuia unui personaj feminin (Guarducci văzând în acesta
pe Themista din Lampsac, marea doamnă a filozofiei epicuireice). Statuia ei
a fost refolosită de comunitatea creştină casă-şcoală-biserică a lui Ipolit, în
al cărei mijloc se afla ca icoană simbolico-alegorică a acestei comunităţi şi
şcoli romane speciale, ale cărei poziţie bisericească şi mesaj teologic erau
codificate în ea. Personificare a Sophiei, figura feminină era o mărturie a
faptului că, pe de o parte, biserica din această casă era o biserică-şcoală cu
accent pe o formare intelectuală şi spirituală de tip filozofic şi, pe de altă
parte, că în centrul ei stătea o teologie orientală a Logosului/înţelepciunii lui
Dumnezeu şi o viziune antimonarhiană (de tip origenian) despre Dumnezeu
ca pluralitate binitar-trinitară de Ipostase divine. Iar cele două calendare
pascale gravate sugerau faptul că poziţia comunităţii ipolitiene în ce priveşte
controversa pascală era una de mijloc: o poziţie ioaneic-cvartodecimană orien
tală arhaică (pentru care Paştele se serba în ziua Crucii) acomodată însă cu
cea romană occidentală (care separa celebrarea învierii de cea a Pătimirii).
Statuia nu este aşadar, cum s-a crezut iniţial şi a fost eronat restaurată, mo
numentul unui individ, ci al unei şcoli-biserică, în care s-a produs un vast
corpus literar exegetic şi polemic, redactat nu de un singur autor, ci de cel
puţin trei autori; tot aici s-a realizat prelucrarea unui document canonico-
liturigc, o „predanie apostolică” anterioară, din care a rezultat un text com

pozit de mare succes, care n-a încetat să fie remaniat şi prelucrat timp de
încă trei secole: aşa-numita Tradiţie Apostolică atribuită lui Ipolit.
... Tradiţia Apostolică, oglindă a unor tensiuni ecleziologice reconciliate
Dacă statuia marchează simbolic sfârşitul unui îndelungat conflict, Tradiţia

Apostolică este o mărturie vie a fazelor acestui conflict, arată A. Stewart-
Sykes în remarcabila aplicare pe acest enigmatic şi disputat text a luminilor
aruncate de investigaţiile lui A. Brent. Ca şi corpusul ipolitian, şi Tradiţia
Apostolică despre harisme, care e, după Stewart-Sykes, titlul exact al scrierii,
e un text pluristratificat rezultat din editarea în două etape a unui document
canonico-liturgic anterior (numit P[aradosis]) pentru a corespunde nevoilor
şcolii-biserică a lui Ipolit, în diversele etape ale conflictelor în care aceasta
a fost implicată între anii 200-235. Responsabili de text aşa cum îl avem
astăzi sunt doi autori distincţi din şcoala ipolitiană. Mai întâi un erudit prez-
biter-episcop (autor al unei ample Respingeri a tuturor ereziilor, descoperite
în 1842 într-un manuscris athonit) preocupat să exalte şi să asigure rolul
episcopului învăţător atât împotriva puternicilor prezbiteri şi în acelaşi timp
patroni ai comunităţii din casa-şcoala sa, cât şi împotriva pretenţiilor mo
narhice ale prezbiterului-episcop din consiliul prezbiteral central dc a-şi im
pune jurisdicţia asupra tuturor bisericilor-case din Roma. în acest scop, el a
amplificat, în acord cu viziunea sa ecleziologică, şi a editat ca „tradiţie apos
tolică despre harisme” o mai veche „constituţie bisericească a apostolilor"
similară ca structură Didahiei celor Doisprezece Apostoli. Cuprinsă în capi
tolele actuale XV-XXI, XXXII şi XXXVI-XXXVIII ale Tradiţiei Apostolice.
această Predanie Apostolică (P) cuprindea prescripţii şi norme privitoare la
catehumenat şi botez, precum şi la adunările şi ospeţele comunitare. în faţa
acestui text, autorul Respingerii ereziilor a adăugat mult material tradiţional
despre alegerea şi hirotoniile episcopului, prezbiterilor şi diaconilor (cap. I-IX.
dar şi XXIII, XXVIII-XXIX, XXXI, XXX1II-XXXV, XLII-A, XLIII-AB).
în loc să înceapă cu catehumenatul, lucrarea se deschide acum cu o extinsă
secţiune despre hirotonii, şi în primul rând despre hirotonia episcopului, me
sajul fiind acela că întreaga ordine harismatică a Bisericii stă pe episcopat,
episcopul fiind garantul şi învăţătorul unic al adevărului de credinţă, urmaşul
apostolilor şi conducător, împreună cu diaconii, al cultului şi vieţii Bisericii,
prezbiterii-patroni fiind împinşi în plan secund. Ulterior, un alt prezbiter-
episcop erudit din aceeaşi şcoală (autor al tratatului Contra lui Noet), recon
ciliat cu episcopatul monarhic, a cărui autoritate o recunoaşte, şi care se vede
pe sine ca prezbiter în comuniune cu ceilalţi prezbiteri-patroni din comunita
tea-şcoala sa, remaniază, completează şi reeditează (remaniază cap. IV-IX,

XXVIII-XXIX, XXXIII, XLI şi XLII-B, şi adaugă cap. X-XIV, XXII-XXIV,
XXX, XXXIX-XL) adaptând-o la noua situaţie, Tradiţia Apostolică prelu
crată anterior de autorul Respingerii ereziilor, interpolând rugăciunea de
hirotonie a episcopului, adăugând rugăciunea de hirotonie a prezbiterilor şi
reafirmând participarea prezbiterilor la slujirea învăţătorească şi predarea tra
diţiei împreună cu episcopul, căruia i se subordonează împreună cu diaconii.
Scopul Tradiţiei Apostolice nu era aşadar acela de a descrie pur şi simplu
riturile practicate de bisericile creştine din Roma la începutul secolului III,
ci şi de a promova reconfigurarea lor: materialul expus e descriptiv, dar
există şi elemente cu rol prescriptiv; nu se poate stabili însă cu exactitate
dacă direcţiile liturgice oferite au fost mijloacele efective sau doar monu
mentul literar al seriei de reconcilieri din care a rezultat Biserica ideală-reală
descrisă în Tradiţia Apostolică. Cert este însă că în spatele acestui venerabil
şi controversat text se ascunde un şir întreg de tensiuni reconciliate: nu doar
între tradiţiile pascale orientală (cvartodecimană) şi occidentală (duminicală),
între o teologie trianitariană şi alta unitariană, ca şi între prezbiterii-patroni
proprietari ai bisericilor-case şi prezbiterul-episcop învăţător, dar şi între
bisericile-case-şcoli ca aceea ipolitană, cu un puternic accent pe învăţătură,
studii şi formare comunitară permanentă, în frunte cu un dascăl erudit, şi
biserici le-case pur şi simplu în fruntea colegiului de prezbiteri al cărora se
afla un prezbiter principal de tipul unui „pater familias” cu autoritate extinsă,
chiar patronul pe a cărui proprietate era casa în care se aduna comunitatea.
Conflictul între prezbiterul/episcopul-învăţător, cu prestigiu spiritual şi doc
trinar, şi prezbiterul/episcopul-patron, cu resurse economice şi statut social,
reflectă lupta atestată amplu în Păstorul lui Herma între comunităţile-şcoli
în frunte cu învăţători erudiţi şi comunităţile-case cu lideri patroni; între
acestea din urmă comunicarea era asigurată de un profet ca organ al Duhului,
întrucât treptat, odată cu constituirea canonului biblic, învăţătura dreptei-cre-
dinţe ia locul profeţiei ca mijloc de comunicare în Biserică (profeţia devenind
predica subordonată transmiterii ortodoxiei), în cele din urmă învăţătorul a
triumfat asupra profetului ca şi a patronilor, iar şcoala, asupra gospodăriei.
Pe măsură ce vor prelua rolul de învăţător al prezbiterului/episcopului cen
tral unic — care din învăţător va deveni tot mai mult patron şi administrator
unic — , prezbiterii vor înceta de a mai fi patroni, devenind învăţătorii şi
păstorii unei comunităţi-case ce va ieşi treptat din casele private pentru a
intra în bazilicile publice sub conducerea unui unic patron-învăţător-sacerdot-
păstor: episcopul tot mai monarhic. Statuia din centrul comunităţii-casă-
şcoală a ipolitienilor — arată Stewart-Sykes — era un monument al împăcării
atât al şcolii-biserică cu restul bisericilor-case din Roma, care au acceptat
rolul de lider episcopal unic al prezbiterului din fruntea colegiului prezbiteral

central, cât şi al clerului învăţătoresc cu clasa patronilor-prezbiteri; oferirea
unei statui necesita o investiţie economică importantă şi era un act de patronaj
rezervat proprietarilor cu un statut social proeminent.
Demnă de reţinut în acest context e şi observaţia lui Allen Brent că atât
„Ipolit”, cât şi „Clement”, prin care ne-ar parveni, potrivit suprascrierilor,
Constituţiile/Tradiţia Apostolilor, sunt de fapt cifruri sau nume de cod deloc
întâmplătoare pentru două tradiţii ecleziologice diferite, literatura pseudo-
epigrafa reflectând curente opuse din interiorul comunităţilor-case-şcoli din
Roma (sau din alte părţi). Cum arată Tradiţia, Canoanele sau Constituţiile
apostolice transmise prin intermediul său (dia Hippolytou), „Ipolit” e un
nume de cod pentru o teologie trinitariană a Ipostaselor divine şi pentru o
ecleziologie prezbiteral-episcopală şi colegială, opusă episcopatului monarhic.
Precizarea că ni se transmit „prin Clement” (dia Klementos) leagă în tradiţia
manuscrisă cele două epistole atribuite lui Clement Romanul atât cu corpu
sul literar apocrif al literaturii cuprinse în romanul petrino-clementin din
Omiliile şi Recunoaşterile pseudoclementine, cât şi cu vasta compilaţie
pseudoepigrafa a Constituţiilor Apostolice prin Clement care apare aici atât
ca secretarul colegiului apostolilor, cât şi ca episcop al Romei hirotonit
nemijlocit de Petru. Literatura clementină trădează astfel o ecleziologie epis-
copocentrică, Biserica apărând ca o veritabilă monarhie de drept divin, şi o
teologie unitariană fie de tip monarhian şi de inspiraţie iudaizantă (proto-
islamică) în romanul clementin, fie de tip subordinaţianist şi de inspiraţie
elenizantă, ariană, în Constituţiile Apostolice (al căror arianism va fi denunţat
ca atare de patriarhul Fotie [f 891] în codicele 113 al Bibliotecii sale). în
ambele cazuri, Unicului Dumnezeu înconjurat de o curte angelică îi cores
punde pe pământ o replică terestră, „dumnezeu pământesc”, monoepiscopul
monarhic: fie el Calist din Roma, acuzat de Tertulian că vrea să fie „pon-
tifex maximus” şi „episcopus episcoporum”, fie anonimul episcop din Siria,
autorul Didascaliei Apostolilor, fie episcopul monarhic arian din Antiohia
secolului IV, portretizat de editorii anonimi ai Constituţiilor Apostolice „prin
Clement”. în forma ei actuală, Tradiţia Apostolică despre harisme, atribuită
lui Ipolit prezbiterul, este o tentativă de conciliere şi sinteză între cele două
ecleziologii rivale — prezbiterală şi episcopală, colegială şi monarhică aflate
în dispută în Biserica Romei, iar succesul ei postum, mult dincolo de resorbţia
bisericii-şcoală a lui Ipolit ca simplă parohie în episcopia unică a Romei,
vorbeşte singur atât despre necesitatea unei astfel de sinteze, cât şi despre
direcţia în care a fost căutată.
Didahia Apostolilor şi tranziţia de la ierarhia itinerantă la cea locală

— Didahia celor Doisprezece Apostoli; păstrată într-un singur manuscris303,
descoperit în 1873 şi publicat în 1883 de mitropolitul grec Philotheos Bry-
ennios, a suscitat nenumărate alte ediţii, studii, comentarii şi interpretări304.
Didahia a fost considerată carte inspirată sau bună de citit în Biserică până
în secolul IV, deşi n-a făcut parte nicicând din canonul Noului Testament,
nefigurând în marile codice biblice unciale. A dispărut, nemaifiind copiată
tocmai datorită arhaicităţii practicilor liturgice şi organizării comunităţilor
creştine pe care le reflectă. Pe baza indiciilor interne s-a stabilit cu maximă
probabilitate că autorul sau redactorul/editorul Didahiei Domnului prin cei
Doisprezece Apostoli către neamuri/păgăni (cum sună titlul ei lung) a fost
un „apostol”, în sensul larg misionar, itinerant activ în mediile rurale din
nordul Palestinei şi din Siria, cândva între anii 50-100, opiniile savanţilor
oscilând între o datare timpurie, înainte de anul 70, şi una târzie, spre sfârşitul
secolului I. Didahia este cel mai vechi document liturgico-canonic al Bisericii
creştine, un fel de manual pentru apostolii itineranţi din Siria rurală. Este un
text compozit alcătuit din patru părţi inegale şi aparţinând unor genuri literare
diverse, compilate şi adaptate de un autor anonim care se adresa unor creş
tini proveniţi din păgâni, dar într-un mediu dominat de creştini iudaizanţi.
O primă parte (cap. I VI) are caracter liturgic şi redă prescripţii şi formulare
ale Biserici primare privitoare la Botez (VII), posturi (VIII. 1), rugăciune
(VIII.2) şi Euharistie (IX X). Cele trei rugăciuni la potir (IX.2), la pâine (IX.3)
şi după masă (X .l) — din care lipseşte orice referinţă la Cina ultimă a lui
lisus, drept pentru care caracterul lor euharistie a fost contestat — vin direct
din tradiţia iudaică a binecuvântărilor de la masă (birkat ha-mazon) şi atestă
o hristologie davidică, o eclcziologie şi o eshatologie mesianice extrem de
arhaice. Partea a treia (cap. XI-XV) are caracter disciplinar şi conţine in
strucţiuni privitoare la primirea fraţilor (XII), apostolilor şi profeţilor itine
303 Hierosolymitantis 54 (terminat de copiat pe 11 iunie 1056 de un notar Leon din

Constantinopol) conţine o sinopsă a Vechiului şi Noului Testament (f. l-38v), Epistola lui
Bamaba (f. 39-5 lv), Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul (f. 51v-70, 70—76) — fiind
singurul manuscris care oferă textul integral al acestor epistole postapostolice — , Didahia
(f. 76-80v) şi cele treisprezece Epistole ale lui lgnatie Teoforul din recenziunea lungă
(f. 81-120). Descoperirea acestui manuscris a arătat că prima parte a cărţii VII (l-xxxu) a
Constituţiilor Apostolice este o parafrază amplificată a Didahiei.
304 A. von Hamack, 1884; J. P. Audet, 1858; S. Giet, 1970; W. Rordorf, 1978; K. Nieder-
wimmer, 1989. Ediţiile moderne comentate de referinţă sunt cele ale lui W . RORDORF:
La doctrine des Douze Apôtres (Didache) (Sources Chrétiennes 248), 1978, şi K. N ieder-
wimmer, Die Didache (Kommentar zu den Apostolischen Vătem 1), Gôttingen, 1989 (cf.
recenzia critică a acesteia din urmă făcută de A. Faivre, Jahrbuch ju r Antike und Christen-
lum 36, 1993, p. 212-215).
248 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
ranţi (XI), la datoriile comunităţii faţă de profeţii şi dascălii care vor să se

stabilească (XIII), alături de reguli privitoare la alegerea episcopilor şi dia
conilor (XV) şi la disciplina comunităţii (XIV, împăcarea înainte de Euha
ristie, şi XV.3). întreg ansamblul se încheie cu o pareneză eshatologică
(cap. XVI). Partea a treia, disciplinară, care reflectă ecleziologia aplicată a
comunităţilor didahistului anonim, ridică însă o serie de probleme dificil de
soluţionat altfel decât dacă se acceptă că este amalgamată din elemente in
dependente provenind din epoci diferite: dacă prevederile disciplinare din
capitolul XIV le completează pe cele liturgice din capitolele euharistice 1X-X,
de care se leagă strâns, capitolele XIII şi XV atestă o etapă diferită, mai târzie,
din viaţa comunităţii faţă de cea mai veche atestată în capitolele XI-XIII.
în acestea din urmă rolul principal îl deţin apostolii, profeţii305 şi didascalii
harismatici (nu extatici), care apar toţi având slujiri itinerante; tuturor aces
tora comunitatea trebuie să le probeze purtarea şi învăţătura supuse judecăţii ei;
de la toţi se cere sărăcie de bunăvoie: pot fi găzduiţi şi hrăniţi, dar nu şi plă
tiţi de comunitate. Apostolii şi profeţii, ca şi didascalii, sunt clar atestaţi în
Faptele Apostolilor 13, 1-2 ca lideri ai primei comunităţi din Antiohia. dar
şi în 1 Corinteni 12, 28 (cf. E f 4, 11). Bisericile din Siria occidentală trebuie
aşadar să fi fost şi ele o vreme conduse de colegii de profeţi şi apostoli, care
trimit la misiune apostoli itineranţi din sat în sat şi din oraş în oraş; ci sunt
secondaţi de profeţi şi dascăli care se stabilesc în comunităţi pentru a le îndru
ma spiritual, fără să fie şi capii lor, comunităţile fiind avertizate să se ferească
de abuzurile pseudoprofeţilor şi falşilor harismatici. în capitolul XV însă
comunitatea este invitată să-şi aleagă din rândurile ei episcopi şi diaconi306,
cărora le este acum încredinţată celebrarea Euharistiei şi care preiau funcţiile
şi cinstirea profeţilor şi didascalilor harismatici. Ceea ce atestă o epocă în
care locul harismatici lor itineranţi este preluat de o ierarhie locală. Nu apar
însă prezbiterii. Aşa cum se vede însă în Faptele Apostolilor şi Epistolele
Pastorale, episcopii şi prezbiterii aveau funcţii identice în primele comunităţi
creştine şi desemnau pe membrii colegiului care conduceau aceste comuni
tăţi şi prezidau cultul lor: „prezbiteri” era numele membrilor acestor colegii
în comunităţile provenite din iudaism, iar „episcopi”, în comunităţile prove
nite din lumea greco-romană, unde acest nume era aplicat magistraţilor cu
305 Profeţii, caz unic în literatura creştină veche, prezidează inclusiv Euharistia şi rostesc
rugăciunea euharistică (X.7, XI.9, XIII.3), fapt care l-a făcut pe J. Colson şi pe N. Afanasiev
să vadă, neîntemeiat însă, în Didahie opera unui montanist din secolul II. Dacă în Didahie
XIII.2 şi XI. 1-2 didascalii apar alături de profeţi, în pasajul corespunzător din prelucrarea
ei în Constituţiile Apostolice VII.XXVlll profeţii dispar şi rămân doar didascalii.
306 Ei vor fi inseraţi în Constituţiile Apostolice VII.xxxi. 1 pentru a compune triada clasică
a ierarhiei clericale.
funcţii de tutelă şi arbitraj în cele mai diverse domenii. Odată cu declinul

profetismului şi al slujirilor itinerante, în fruntea comunităţii apar liderii lo
cali reprezentaţi de colegiul prezbiterilor-episcopi, în fruntea căruia s-a aflat
întotdeauna un preşedinte ales special ca să conducă adunarea creştinilor,
lucru greu de făcut de un grup fără lider. Acestui prezbiter-episcop preşe
dinte (protokathedrites) i se va rezerva ulterior în exclusivitate apelativul de
episcop şi funcţia de supraveghere legată de acesta, prezbiterii şi diaconii
devenind consiliul şi colaboratorii săi. Monoepiscopatul înconjurat de prez-
biteriu şi diaconat e limpede atestat în Siria, la sfârşitul secolului I, de Epis
tolele lui Ignatie Teoforul, un argument în plus, alături de absenţa oricăror
avertismente privitoare la erezii (apar doar falşi profeţi, nu eretici) şi a orică
rui citat de texte din Noul Testament pentru datarea timpurile a Didahiei în
jurul mijlocului secolului I (înainte de anul 70). Unică în felul ei, Didahia
atestă un tip de creştinism timpuriu, necunoscut până la data descoperirii ei:
bazat pe învăţătura morală iudaică despre „cele două căi” presărată cu ziceri
ale lui Iisus, acest creştinism foloseşte rugăciuni euharistice inspirate din
iudaism, dar vede în sinaxa euharistică realizarea anticipată a împărăţiei
eshatologice a lui Dumnezeu inaugurate în Persoana mesianic-davidică a lui
Iisus Hristos, iar comunităţile lui sunt dinamizate de o ierarhie itinerantă
harismatică, în curs de înlocuire cu una locală.
De la Epistole Pastorale la un drept parenetic

Originile şi modelul literaturii canonico-liturgice pseudoepigrafe a Biseri
cii vechi se află însă în povăţuirile adresate de Apostolul Pavel lui Timotei
şi Tit în aşa-numitele „Epistole Pastorale” cu privire la bărbaţi şi femei,
sclavi şi autorităţi, la episcopi, diaconi, prezbiteri şi văduve (/ Tim 2-3 şi 5;
Tit 1-2). Acelaşi tip de îndemnuri privitoare la bărbaţi şi femei, văduve, dia
coni, tineri, fecioare şi prezbiteri îl regăsim un secol mai târziu în Epistola
către Filipeni a episcopului Policarp al Smymei. Scopul e consolidarea, îm
potriva riscurilor schismelor şi ereziilor, a unei ordini ferme în Biserici care
trebuie să arate ca nişte „case ale lui Dumnezeu” construite în jurul Evan
gheliei ca predanie a unui depozit al credinţei adevărate şi a unei învăţături
nefalsificate, dar şi al unei morale realiste (bazată pe acceptarea realităţilor
politice ale lumii păgâne) cu refuzul oricăror exaltări şi radicalisme, de o
ierarhie apostolică clar conturată. Avem aici elementele unei „constituţii
bisericeşti” schiţate chiar de un apostol, dar sub forma unei pareneze adresate
diferitelor „stări” din interiorul comunităţilor creştine307. Prescripţiile litur
307 Pentru normarea relaţiilor reciproce dintre diversele stări: femei — bărbaţi, copii — pă
rinţi, sclavi — stăpâni, Apostolul Pavel foloseşte în Coloseni 3, 18 - 4, 1 şi Efeseni 5, 22 -
2 50 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
gice lipsesc cu totul, dominând în schimb îndemnurile morale adresate

comunităţii şi liderilor ei. In Didahie însă, alături de învăţăturile morale apar
atât prescripţii şi chiar formulare liturgice, cât şi norme privind disciplina şi
organizarea comunităţii, atribuite toate apostolilor ca elemente în conformi
tate generală cu învăţătura apostolilor. în Tradiţia Apostolică morala trece în
plan secund în favoarea prescripţiilor şi formularelor liturgice, în prim-plan
stând cultul şi ordinea ierarhică precisă în Biserică; ca şi în Didahie, ele sunt
atribuite apostolilor într-un sens dinamic, ca părţi integrante ale unei tradiţii
apostolice vii. Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor au un conţinut similar cu
Didahia juxtapunând pareneza morală (IV-XIV) cu dispoziţiile privitoare la
o structură deja deplin evoluată a comunităţii ecleziale (XV-XXX), dar
acum apare pseudoepigrafia, diversele prescripţii fiind repartizate şi puse în
gura tuturor apostolilor, fiecare din ei contribuind cu câteva elemente. Operă
a unui episcop monarh absolut care vrea să-şi asigure împotriva opozanţilor
legitimitatea şi universalitatea pretenţiilor sale extreme, recomandându-şi
pseudoepigrafic scrierea drept operă a unui sinod apostolic contra ereziilor,
Didascalia continuă şi ea, după o scurtă introducere morală generală, cu o
descriere în ordine descrescătoare a treptelor ierarhiei bisericeşti. Mutaţia
produsă are loc printr-un transfer şi o polarizare a îndemnurilor morale asupra
capilor comunităţii creştine şi o glisare de pe pareneză morală pe drept, tre
când prin liturgic. Amestec de discurs prescriptiv-normativ, dar fără sancţiuni
juridice, şi exhortativ, mijlocul principal dc impunere a normelor fiind
pareneza, genul „constituţiilor apostolice” reprezintă astfel o formă particu
lară de „drept parenetic” (Steimer). Apelul la pseudonomia apostolică, ca
mijloc de asigurare a autorităţii prescripţiilor expuse, arată că genul „consti
tuţiilor bisericeşti” se situează la mijloc între literatura inspirată, validată de
o harismă legitimantă, şi literatura legal-juridică emisă de o instituţie legitimă
recunoscută.
După preludiul reprezentat de Epistolele pastorale pauline, genul statutelor
apostolice s-a constituit mai întâi în diverse configuraţii (Didahie, Constituţii
Bisericeşti, Didascalie, Tradiţie) cu dozaje variate de elemente morale, litur
gice şi disciplinar-ecleziale, devenind realmente un gen „canonico-liturgic"
— cum arată A. Faivre — abia odată cu Tradiţia Apostolică, care este adevă
ratul nucleu al întregii literaturi canonico-liturgice. Aceasta întrucât Tradiţia
Apostolică e singurul document care este reţinut, fie în traduceri, fie în re
manieri, în toate marile „colecţii” care vor relua în secolele IV-V ca „unităţi
literare” documentele canonico-liturgice anterioare. într-adevăr, dacă Seno-
6, 9 şi aşa-num itele tabele de îndatoriri” (Haustafeln) care circulau în societatea greco-

romană.
fifoi-ul alexandrin şi Octateuhul clementin ignoră sau omit Didascalia, reţi

nută însă de Constituţiile Apostolice, care omit Constituţiile Bisericeşti ale
Apostolilor, prezente în Senodos şi Octateuh, în schimb Tradiţia Apostolică
este prezentă în Senodos şi remaniată atât în Constituţiile Apostolice, cât şi
în Octateuh (unde apare chiar de trei ori: în traducere şi în două remanieri:
atât în Regulamentele Apostolice, cât şi în Testamentul Domnului).
Ultimele tentative de a restitui o imagine holistică a tradiţiei canonice
Marile compilaţii din secolele IV-V au fost încercarea deliberată de a face

concurenţă noii forme de legislaţie bisericească dogmatico-juridică, repre
zentată de simbolurile de credinţă şi de canoanele sinoadelor Bisericii impe
riale constantiniene, divizate profund dc nenumăratele schisme între adepţii
diverselor forme de arianism şi antiarianism, de ierarhii, sinoade şi crezuri
rivale. Exasperate de spectacolul dramatic al polemicilor interminabile între
episcopi şi sinoade, câteva cercuri de teologi şi grupuri de oameni ai Bisericii
au căutat soluţia crizei în întoarcerea la tradiţia apostolică originară, într-o
viziune pozitivă, nu polemic-speculativă, ci liturgică şi populară. Trecutul
idealizat al vechii Biserici era oferit ca oglindă prezentului divizat; iar în
locul interminabilelor delimitări polemice faţă de păgânism şi erezii, accentul
era pus pe pozitivitatea tradiţiei, pe construcţia interioară morală, liturgică şi
disciplinară a comunităţilor ca întreg, pozitivul şi interiorul fiind percepute
mai importante decât negativul polemic şi fixarea antagonistă faţă de exterior.
Morala şi spiritualitatea, Scriptura şi liturghia sunt aici în centrul tradiţiei şi
vieţii Bisericii ca adevăratul ei Canon sau Normativ apostolic, nu formulele
dogmatice sau cazuistica juridică ale sinoadelor.
Pentru a putea impune această viziune în noua Biserică imperială, redac
torii şi compilatorii Constituţiilor Apostolice au făcut apel la toate resursele
canonico-liturgice anterioare, pe care le-au rescris, remaniat, interpolat şi
compilat într-un cadru narativ ficţional tipic pseudoepigrafic. Au imaginat o
întâlnire a întregului cerc al apostolilor în Ierusalim cu ocazia Sinodului
apostolic (descris în Faptele Apostolilor 15) cu Pavel şi cu restul ucenicilor,
în frunte cu Iacob din Ierusalim şi Clement, secretarul apostolilor, cu sarcina
de a fixa în scris tradiţia apostolică sub forma unor „constituţii” care să com
pleteze scrierile apostolice ale Noului Testament. Pretenţiile de autoritate
apostolică revendicate pentru aceste „constituţii” date „prin Clement” sunt
considerabil escaladate; canonul 85 apostolic, cu care se încheie întreaga
compilaţie, plasează cele opt cărţi ale Constituţiilor Apostolilor îndată după
Apocalipsă în însuşi interiorul canonului biblic al Noului Testament. Nu se va
rămâne însă aici. Discreditate de suspiciunea de heterodoxie, Constituţiile
Apostolice vor fi imitate tot în Siria de un alt compilator care va produce

Octateuhul clementin, în a cărui deschidere acesta va plasa o ultimă prelu
crare a Tradiţiei Apostolice ipolitiene sub forma fictivă acum a unui Testa
ment al Domnului însuşi, lăsat apostolilor de Hristos înainte de înălţarea Sa
la ceruri. Un fel de „Levitic creştin” (von Hamack), prezentat ca un „Al Trei
lea Testament”, în care ordinea liturgico-canonică a Bisericii apare ca reve
laţie specială a Domnului înviat, Testamentul Domnului este punctul final
al genului pseudoepigraf al „constituţiilor/statutelor bisericeşti” din Biserica
veche. Pretenţiile pseudoepigrafice la autoritate fiind maximale, nu mai
puteau fi oricum depăşite, iar genul ca atare va dispărea pierzând concurenţa
cu cele trei serii de canoane — biblic, dogmatic (crezurile şi hotărârile sino
dale) şi juridic-disciplinare — în care se va divide normativul apostolic în
Biserica imperială a Sinoadelor. Sporul net de claritate şi precizie adus de
această triplă diviziune s-a făcut însă cu preţul separării lor de elementul litur
gic care va deveni tot mai mult un ritual sacralizat. Ritualizarea liturgicului
va atrage cu sine şi biblicizarea Scripturii, dogmatizarea credinţei şi juridi-
zarea disciplinei şi instituţionalizarea vieţii Bisericii — toate consecinţe ale
formalizării şi izolării lor reciproce. Nu putem decât regreta căderea în uitare
şi abandonarea literaturii canonico-liturgice datorate în primul rând arhais
mului formelor liturgice, inactuale în condiţiile evoluţiei accentuate a rituri
lor în secolele IV-V. Fiindcă sub forma ei pseudoepigrafică, apostolică sau
nou-testamentară, genul „constituţiilor bisericeşti” vehicula viziunea holistă
a vechiului Canon apostolic (şi a Tradiţiei apostolice) al Bisericii ca unitate
„perihoretică” între morală-credinţă-cult-disciplină-organizare dincoace de
scindările lui formalist-scolastice prin epistemizare, juridizare, ritualizarc,
biblicizare (ulterior şi prin eticizare sau pietism).
Literatura canonico-liturgică atribuită apostolilor suscită astăzi tot mai m ult
interesul istoricilor, canoniştilor şi liturgiştilor. în abordările încercate există
însă riscul de a o trata fie ca reprezentând o simplă „preistorie” a dreptului
canonic (Gaudemet) sau a formelor liturgice din marile rituri constituite ulte
rior (Dalmais), permiţând reconstituirea elementelor constitutive ale aces
tora, fie de a le trata sceptic drept simple „piese inteligente de propagandă”,
utilizate în diverse contexte şi care ca atare nu atât descriu realităţi liturgice
şi ecleziale efective, cât imaginează idealizându-le organizarea şi cultul unei
comunităţi apostolice fictive (Bradshaw). Compilaţiile de texte care pretind
să dea directive apostolice ideale în chestiuni de morală, cult, disciplină şi
organizare bisericească cad în desuetudine, atât în Orientul grec, cât şi în
Occidentul latin (rămânând la mare cinste doar în vechile Bisericile orientale),
atunci când în Biserica imperială a episcopilor şi sinoadelor bine organizate
vor intra în uz colecţiile de canoane şi formularele liturgice cu caracter atât
oficial, cât şi practic. „Gigantic caleidoscop” (Loofs) în care elementele

constitutive pot fi aranjate într-o varietate de forme, şi în care fiecare poate
vedea imaginea pe care o vrea, „literatura vie” a statutelor apostolice, rema
niate, prelucrate şi compilate mereu pentru a fi adaptate necesităţilor unor
contexte noi, a făcut loc în secolul VI unor configuraţii fixe, formalizate şi
aşezate sub semnul definitivului. într-un recent studiu, A. Faivre facea bi
lanţul şi trasa perspectivele cercetării contemporane a literaturii canonico-
liturgice308. Atentă să nu cadă victimă efectelor de „oglindă” şi de „miraj”
proprii acestei literaturi speciale, cercetarea actuală nu trebuie să piardă din
vedere că aceasta reprezintă un „corpus paleocreştin veritabil”, constituind un
„gen instituţional” mai degrabă decât unul literar. Starea ediţiilor şi a studii
lor evidenţiază problemele existente încă în interpretare: Didahia prin pozi
ţia de frontieră pe care o deţine în cadrul genului, iar Tradiţia Apostolică —
supralicitată poate de liturgiştii romano-catolici în căutarea unui precedent
pentru reformele liturgice ale Conciliului Vatican II — prin necesitatea de a
identifica documentul care i-a servit drept sursă, de alcătuire a unei sinopse
digitale a tuturor versiunilor, remanierilor şi adaptărilor ei, care aşteaptă să
fie studiate încă pentru ele însele; aceeaşi urgenţă priveşte şi Constituţiile
Bisericeşti ale Apostolilor, „ruda săracă” a genului. în ce priveşte colecţiile,
Octateuhul clementin aşteaptă încă o ediţie critică, la fel şi Sinodos-ul alexan
drin, a cărui întreagă istorie trebuie reluată, singura „colecţie privilegiată”
fiind evident Constituţiile Apostolice, care au beneficiat de ediţia comentată
magistrală, realizată în 1985-1987 de colegul de la Facultatea de Teologie Ca
tolică din Strasbourg al lui Alexandre Faivre, preotul profesor Marcel Metzger.
Constituţiile Apostolice — apogeul genului canonico-liturgic pseudoepigraf

Voluminoasa compilaţie pseudoepigrafică a Constituţiilor Apostolice
reprezintă, în opinia acestuia din urmă, „apogeul vechii literaturi canonice”,
„apogeul dreptului pseudoepigrafic”, o formă particulară de drept menită „să
acopere vidul legislativ al primelor secole creştine”. Recursul constituţiona-
liştilor antiohieni la autoritatea supremă a apostolilor adunaţi în sinod se ex
plică prin nevoia de a le asigura forţă de lege în Biserică. Contradicţia dintre
creştinism şi iudaism nu este citită în cheie cripto-marcionită drept opoziţia
radicală dintre Evanghelia lui Hristos şi Legea lui Moise, constituţionaliştii
receptând soluţia Didascaliei, care distinge între Prima Lege dată lui Moise,
care corespunde legii naturale şi este cuprinsă doar în Decalog, şi a Doua
Lege (deuterăsis) dată israeliţilor de Moise după căderea acestora în apostazia
308 A. FAIVRE, „La documentation canonico-liturgique. Bilan et prospectives”, în: La do

cumentation patrislique. Bilan et prospectives, Laval-Sorbonne, 1995, p. 3-41.
„viţelului de aur” şi care cuprinde prescripţiile rituale privitoare la puritate şi

cult. Această a Doua Lege a fost împlinită şi abolită de Iisus/Trimisul/Apos-
tolul Tatălui şi Care a luat locul lui Moise. întrucât legislaţia Sa nu acoperea
toate aspectele şi segmentele vieţii creştine, ea a fost continuată de aposto-
lii/trimişii Iui Hristos. Constituţiile Apostolice se prezintă astfel drept un
document elaborat de Clement pe baza dispoziţiilor stabilite de toţi apostolii
adunaţi în sinod la Ierusalim cu ocazia soluţionării chestiunii extensiunii vala
bilităţii pentru creştinii din păgâni a prescripţiilor rituale din Legea mozaică
(FA 15; Constituţiile Apostolice VI.xiv).
... datare şi localizare
Localizarea şi datarea mediului în care a lucrat echipa sau atelierul de re

dactori care a compilat Constituţiile se face relativ uşor plecând de la nume
roase indicii prezente în text: numele lunilor sunt cele din Siria elenistică;
lista scaunelor episcopale principale (VII.xlvi şi VIII.x.7, ai căror titulari
sunt prezentaţi anacronic drept tovarăşi ai apostolilor) este: Ierusalim, Roma.
Antiohia şi abia apoi Alexandria (contrar canoanelor 3 şi 7 de la Niceea, 325),
iar Constantinopol nu apare deloc (el va fi impus pe locul al doilea după
Roma de canoanele 2 şi 3 de la Constantinopol, 381); în fundal apare un oraş
important (cu instituţii şi instalaţii urbane), în care creştinii convieţuiesc cu
păgâni, iudei şi eretici: li se interzice frecventarea cultelor păgâne şi a sărbă
torilor iudaice, iar opoziţia faţă de iudaism şi iudeo-creştinism ocupă un loc
proeminent; Biserica creştină este o comunitate importantă numeric cu cler
mult şi un cult complex de tip antiohian, ca şi simbolul de credinţă baptis-
mal (VII.XLl.4-8), care e o compilaţie de formule din simboluri de credinţă
anterioare, mai ales din cel al sinodului întrunit la Antiohia cu ocazia lâmo-
sirii catedralei de aici în anul 341; „Canoanele Apostolice” din final rezumă
şi reiau canoane ale unor sinoade antiohiene din anii 325-380; de două ori
(V.XIII, VIII.XXXlll) este menţionată ca distinctă de praznicul Arătării (Epi-
faniei) lui Hristos sărbătoarea de origine romană a Naşterii Domnului, care
s-a impus treptat şi în Răsărit (e atestată la Constantinopol în 379, la Antio
hia, în jurul anului 380, iar la Ierusalim abia după 420). Toate acestea indică
precis spre Antiohia în jurul anului 380. Situaţia religioasă din metropola de
pe Orontes era una extrem de complexă, în Antiohia funcţionând trei-patru
comunităţi creştine concurente în frunte cu episcopi rivali: alături de cea a
episcopului oficial, care era arianul Dorotei (376-381), se aflau cele ale nice-
anului intransigent Paulin, recunoscut de Roma, cea a niceanului Meletie,
exilat din 360 (de unde va reveni abia în 379), iar din 372, cea a apolinaris-
tului Vital.
... semiarianism sau teologie populară

Teza care a prevalat mereu — plecând de la canonul 2 al Sinodului Trullan
(692) şi codicele 113 al Bibliotecii patriarhului Fotie (f 891), reluată de Usherr
(1644) şi Cotelier (1672) până la Tumer (1914) — e că autorul/redactorul
Constituţiilor Apostolice a fost un arian sau semiarian care le-ar fi folosit ca
mijloc de propagandă în serviciul unei comunităţi heterodoxe. Teza nu se sus
ţine însă, întrucât, dat fiind că între anii 363-381 Antiohia a fost reşedinţa îm
păraţilor arieni şi capitală a arianismului oficial, comunitatea ariană n-avea
nevoie de o propagandă indirectă prin mijloacele pseudoepigrafiei, iar după
381 propaganda ariană era interzisă. Cum arată Marcel Metzger, limbajul teo
logic folosit, biblic, şi nu filozofic, şi din care lipsesc cu totul formulele incon
testabil ariene, trădează mai degrabă un mediu conservator de păstori şi cano-
nişti, ostili speculaţiilor metafizice savante, care pun tot accentul pe mântuire
aşa cum apare în istoria biblică şi promovează o teologie în acelaşi timp scrip-
turistică, liturgică şi populară. Erorile denunţate sunt toate vechi: gnosticismul,
politeismul, diferitele modalisme monarhiene şi adopţianismul şi par să n-aibă
nici o legătură cu situaţia contemporană redactorilor. în timp ce arianismul
imperial monopolizase scena oficială, comunităţile se confruntau cu alte difi
cultăţi, sugerate de locul important pe care-1 deţine delimitarea de iudaism şi
iudeo-creştinism. în orice caz, teologia Constituţiilor Apostolice pare într-o
întârziere şi rezervă deliberată faţă de evoluţiile teologice precipitate în se
colul IV de luările de poziţie atât contra, cât şi pentru Sinodul de la Niceea I.
Antispeculativă şi axată exclusiv pe „economia” biblică a mântuirii recapitu
lată liturgic, această teologie este în acelaşi timp una clar trinitariană şi ierar-
hic-subordinaţianistă (e un „origenianism întârziat”). Treimea este una strict
„economică”, de aici şi preferinţa pentru doxologiile „Slavă Tatălui prin Fiul
în Duhul Sfânt”. Dumnezeul Unic e Creator al unui cosmos ierarhic şi Tată al
unui Fiu Unic veşnic; imaginea cea mai elocventă e cea din anaforaua euha-
ristică (VIII.XII.7-8): în vârful piramidei existenţelor tronează Dumnezeul Tată
a toate, la dreapta Căruia este Fiul, după Care vin puterile cereşti ale îngerilor
evocate minuţios. Aici se situează desigur aspectul care i-a şocat cel mai tare
pe copişti, care — cu excepţia unei singure familii de manuscrise — au şters
aceste pasaje care contravin direct pnevmatologiei Sinodului de la Constan-
tinopol din 381: Duhul Sfânt apare drept prima creatură a Tatălui prin Fiul
înainte de heruvimi şi de serafimi, constituţionaliştii refuzând să recunoască
egalitatea de cinstire dintre Duhul şi Fiul împreună cu Tatăl şi vorbind de
spre Duhul ca despre un închinător al Tatălui (VIII.XII.27 şi VI.XIV.2)309.
309 Constituţionalistul pare a ignora interpretarea lui Origen, care-i identifică în primii
heruvimi de lângă tronul Tatălui pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
Aceeaşi viziune subordinaţianistă se observă şi în soteriologia „economică”:

Tatăl e Obârşia mântuirii prin faptul că îl trimite pe Fiul Său în trup ca să
sufere pătimirea pentru noi ca Slujitor (Pais) în dependenţă de supunere ab
solută faţă de El şi ca să exercite ascultare; dacă Tatăl trimite, iar Fiul suferă
şi slujeşte, Duhul e martor şi dă mărturie. Prin supunere şi laudă, curtea/ie-
rarhia cerească a îngerilor e modelul Bisericii. Biserica a luat locul vechiului
Israel răzvrătit, care nu mai merită nici numele de Popor, nici de Israel, şi
este ea adevăratul Israel („care vede pe Dumnezeu”), noul Popor al lui
Dumnezeu răscumpărat şi sfinţit prin jertfa lui Hristos pentru a fi asociat în
Duhul Sfânt ierarhiei curţii cereşti.
... o imagine vie a unei Biserici episcopale urbane complex structurate
Poporul Bisericii este o comunitate structurată, ale cărui articulaţii apar

vizibile în locurile diferite pe care le ocupă fiecare cin sau stare la celebrările
liturgice şi în ordinea în care vin la împărtăşire (II.xxxvn. 12, VIIl.xili.14):
clericii cu cele trei trepte clasice: episcop, prezbiteri, diaconi (paraleli cu
ierarhia vechi-testamentară: arhiereu, preoţi, leviţi), laicii împărţiţi pe sexe
şi vârste, şi marginalii diverselor trepte de catehumenat, penitenţă, posesie.
Cartea I, cea mai scurtă, tratează despre „laici” şi comportamentul lor în
diverse împrejurări. Chiar dacă le sunt interzise funcţiile sacerdotale, li se
cere să contribuie la extinderea Bisericii în lume; nu este aşadar vorba de
un „laicat”, pentru că nu sunt definiţi în opoziţie cu clerul, ci referinţa este
mereu la unicul Laos/Popor al lui Dumnezeu. După ce cartea a Il-a tratează
amplu „despre episcopi”, Constituţiile revin, pe urmele Didascaliei, la văduve
(cartea III) şi orfani (cartea IV).
în Biserica descrisă în Constituţii totul converge, ca şi în Didascalie, în
persoana episcopului ales de tot poporul, dar şi exaltat dincolo de orice mă
sură umană: este nu doar părintele, stăpânul, învăţătorul, arhiereul, profetul şi
judecătorul poporului, „este după Dumnezeu dumnezeul vostru pământesc”
(II.XXVI.4; unde Didascalia scrie simplu: „este pentru voi un dascăl şi un
părinte după Dumnezeu”). Toţi, clerici şi laici, îi datorează veneraţie şi as
cultare totală. Se insistă pe mijlocirea şi mila pe care trebuie să o arate faţă
de păcătoşii pocăiţi, pe învăţătura credinţei adevărate împotriva ereziilor, pe
purtarea de grijă şi asistenţa materială pe care trebuie să le manifeste faţă de
toţi, mai ales faţă de cei în dificultăţi. Prezbiterii se estompează firesc în faţa
unui astfel de episcop. Există însă o diferenţă notabilă faţă de Didascalie,
unde diaconii joacă un rol mai important decât prezbiterii, care vin după
diaconi şi diaconiţe şi doar ca un consiliu al episcopilor. Constituţiile acordă
prezbiterilor un loc mult mai important, încredinţându-le doar lor învăţătura,
botezul, binecuvântarea poporului şi prezidarea Liturghiei în absenţa epis

copului, asociindu-i apostolilor. Dar reţin analogiile teologico-ecleziologice
ale Didascaliei: episcopul — Dumnezeu, diaconul — Hristos, diaconiţa —
Duhul Sfânt şi prezbiterii — apostolii (Il.xxvi.7, II.xxvm.4). Comparaţia
diaconului cu Hristos, Slujitorul prin excelenţă al Tatălui, este un argument
biblic care vrea să evidenţieze supunerea totală a diaconului episcopului şi
prezbiterilor în al căror serviciu se află; pe lângă slujirea liturgică minuţios
descrisă, în care se află la dispoziţia permanentă a episcopului în primirea
şi distribuirea darurilor şi ca intermediari pentru laici, diaconii dirijează în
numele episcopului serviciul caritativ al Bisericii.
Constituţiile înregistrează şi o serie de slujiri nesacramentale inferioare
poziţiei diaconului şi aflate pe atunci în evoluţie: ipodiaconii, citeţii, psalţii,
portarii şi, mai ales, diaconiţele cu rol în botezul femeilor, în examinarea
străinelor care intră în Biserică şi în serviciul caritativ; hirotonite, stau în
biserică în primul rând între femei, înaintea văduvelor, dar fără a juca un rol
liturgic. Slujirile itinerante din Didahie ale apostolilor, profeţilor şi didasca-
lilor se estompează cu totul: apostoli sunt doar cei Doisprezece plus Pavel,
profeţii sunt înlocuiţi cu prezbiterii, didascalii apar, dar sunt subordonaţi
episcopului şi prezbiterilor, care sunt acum învăţătorii prin excelenţă ai co
munităţilor. La fel stau lucrurile şi cu harismele neconferite de ierarhie şi
diferiţii harismatici — mărturisitorii, exorciştii şi taumaturgii din Tradiţia
Apostolică 9 şi 14 — a căror importanţă este drastic limitată (apar doar
într-un singur loc) şi subordonată harismelor ierarhiei: astfel mărturisitorul
(de care nu se vorbeşte în cartea V despre martiri) nu devine diacon sau
prezbiter decât prin hirotonie. Faţă de Tradiţia Apostolică, unde ordinea este:
diaconi, mărturisitori, văduve, ctitori, fecioare, ipodiaconi, constituţionalistul
regrupează mai precis poziţiile: mărturisitorii, fecioarele, văduvele şi exor
ciştii sunt stări de viaţă, în care se intră prin angajament personal şi un har
interior, nu prin hirotonie. Fecioarele, despre care didascalistul tace, au o
mai mare importanţă decât mărturisitorii sau exorciştii; sunt comparate cu
altarul tămâierii, dar nu se spune însă nimic despre forma angajamentului şi
condiţiile lor de viaţă, doar că beneficiază de o parte din zeciuială, ca şi vă
duvele care stau înaintea lor în adunări şi în listele cu membrii Bisericii; din
rândurile ambelor stări sunt recrutate diaconiţele. Ca şi Didascalia, Consti
tuţiile rezervă o carte întreagă, a IlI-a, văduvelor, dar le limitează atribuţiile
şi privilegiile; deşi nu se poate distinge uşor când se vorbeşte de văduve în
general şi când despre un cin special al văduvelor, se insistă pe larg pe cali
tăţile cerute celor ce vor să intre în acest cin comparat cu un altar de rugăciune:
vârsta, monogamia, nerecăsătorirea (pentru a nu se recăsători din motive
economice, trebuie sprijinite material de episcop), discreţia în discuţii, nea-
2 58 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to lic
lergarea după sponsori, ascultarea de episcop, prezbiteri, diaconi şi diaco-

niţe, nefăcând nimic fără avizul diaconului. Dacă Didascalia evocă punerea
mâinilor văduvelor peste bolnavi, în schimb Constituţiile, ca şi Tradiţia,
refuză văduvelor orice fel de serviciu liturgic, admis doar diaconiţelor. Ase
menea fecioarelor, văduvele sunt şi ele o stare de viaţă consacrată. Absenţa
oricărei referiri la monahism i-a făcut pe unii savanţi (Schwartz, 1936) să
presupună eronat că ar fi vorba de o omisiune polemică, de o ostilitate faţă
de monahism; Constituţiile vorbesc însă limpede, chiar dacă fără să insiste,
despre asceţi şi cei ce vieţuiesc „în înfrânare şi evlavie, în curăţie şi feciorie”,
care sunt menţionaţi atât în ecteniilor de la Liturghie (VIII.x, xi, xn.44), cât
şi între cei ce se împărtăşesc (VIII.Xin.14), dovadă că, deşi cu viaţă retrasă,
asceţii luau parte la cultul urban public al comunităţii, nu aveau propriile lor
biserici şi cultul lor separat.
Cu accentul pe etic şi liturgic, cu insistenţa pe aspectul biblic şi viziunea
comunitară a vieţii ecleziale, Constituţiile dau însă dovada unui remarcabil
realism şi fericit echilibru. Astfel, recunoaşterea locului special al fecioarelor
şi văduvelor, precum şi al asceţilor, în comunitatea creştină nu duce — ca în
Faptele apocrife ale Apostolilor — la exaltarea encratită a virginităţii şi la
refuzul gnostic al căsătoriei. Constituţiile afirmă explicit sfinţenia căsătoriei
şi refuză orice fel de excese — atât deviaţiile sexuale păgâne, cât şi excesele
iudaice de puritate rituală ori de puritate ascetică extremă —, afirmând rigu
ros importanţa fidelităţii conjugale, condamnând repudierea (afară de caz de
adulter) şi căsătoria cu o femeie repudiată, neagreând recăsătorirea văduvelor
şi condamnând sever căsătoria a treia. Sunt evocate şi rugăciunile soţilor,
înţelegerea lor, respectul părinţilor, educaţia strictă a copiilor şi tinerilor,
exigenţa ca orfanii (cartea a IV-a) să fie adoptaţi şi crescuţi de familiile creş
tine, relaţiile cu sclavii, respectul faţă de autorităţi. Modelul urmat şi dezvol
tat e acela al Epistolelor Pastorale pauline, dar şi al Didahiei, întreaga com
pilaţie meritând, cum bine sublinia Marcel Metzger, titlul de „Calea Vieţii”
creştinilor.
Insistenţa pe dimensiunea socială a vieţii creştine, pe spiritul ei comunitar
şi urban — proprii creştinismului antic, şi care se vor estompa din păcate în
lungul Ev Mediu, când, odată cu dispariţia colegiilor şi comunităţilor inter
mediare, religia va tinde să se privatizeze iar aspectul social să se limiteze
doar la stat şi familie — o demonstrează atenţia largă acordată sistemului
ofrandelor, donaţiilor şi asistenţei comunitare dezvoltat în cărţile II—IV, mai
ales cu referire la văduve şi orfani (cărţile III—IV) şi la mărturisitori şi mar
tiri (cartea V). Episcopului şi clerului li se datorează ofrande din pârgă şi
zeciuială levitică vechi-testamentară pentru întreţinere, asistenţa săracilor
facându-se din donaţii voluntare, a căror administrare revine episcopului
ajutat de diaconi, care se ocupă de repartizarea lor nemijlocită. Ca şi în

Didascalie, care e prelucrată aici, accentul cade pe aspectul etic al acţiunii
de asistenţă caritativă, formulându-se o serie de principii şi de îndemnuri pri
vitoare la adevăraţii beneficiari, la modul primirii donaţiilor şi al repartizării
lor, la evitarea abuzurilor şi la dimensiunea spirituală a întregului proces, ale
cărui aspecte materiale nu sunt tratate atât de tehnic cât am dori, ci pe care
trebuie să le intuim şi reconstituim.
... viaţa liturgică a unei Biserici urbane
Un loc principal în Constituţiile Apostolice îl deţine elementul liturgic, care

ocupă aproape un sfert din întreaga compilaţie şi ne oferă un bogat şi unic în
felul său Euchologion în care sunt redate nu doar textul sau formulele rugă
ciunilor310, ci şi indicaţii rituale cu valoare de rubrici ceremoniale, şi care se
distinge prin diversitatea lui, dar şi printr-o remarcabilă unitate de stil. Sunt
prelucrate materiale de origini diverse: elementele liturgice din Didahia IX-X
şi din Tradiţia Apostolică sunt profund remaniate în cărţile Vll.xxv-xxvn
şi VIII — „unităţile literare” anterioare prelucrate oferind de altfel doar partea
cea mai mică a materialului, ale cărui origini sunt necunoscute. Fapt extrem
de interesant, Constituţiile Vll.xxxm-xxxviii transcriu şi un set de rugăciuni
şi binecuvântări sinagogale sau iudeo-creştine. Afară de doar câteva piese
private, toate rugăciunile transcrise — unele complet, altele parţial şi care
atestă aceleaşi reguli de compoziţie311 — sunt destinate cultului public al
comunităţii, despre a cărui derulare concretă ni se oferă detalii extrem de
precise şi vii. Locul obişnuit al cultului creştin este lăcaşul bisericii, descris
sumar ca o navă (II.lvu.3-5), orientată spre răsărit. Comunitatea stă în pi
cioare la Evanghelie şi anafora, în genunchi la rugăciunile stăruitoare, se
prosternă adeseori şi şade la celelalte lecturi, la psalmodie şi predică. Sunt
evocate diverse gesturi, elemente (pâine, vin, apă, untdelemn), piese de mo
bilier şi veşminte liturgice.
Cartea VIII ne oferă o descriere aproape completă a unei fastuoase Liturghii
euharistice arhiereşti dintr-o mare catedrală a secolului IV în care putem
observa dialogul şi rolurile distincte ale diaconului, comunităţii şi episcopului.
Se remarcă numărul ridicat de lecturi biblice din Vechiul Testament — cărţi
istorice şi profetice — şi Noul Testament — apostol şi evanghelie — , cu
310 Sunt mai multe formulare: unul, mai scurt, în cartea VII şi altul, mai dezvoltat, în
cartea VIII.
311 Adresări ample, în care atributele divine elogiate devin prilejul unor dezvoltări teolo
gice, urmate de anamneza faptelor minunate ale lui Dumnezeu, şi de rugăciunile de cerere
încheiate cu doxologia finală adresată aproape invariabil Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh.
psalmi intercalaţi şi mai multe predici rostite de prezbiteri şi în cele din urmă
de episcopi. Este descrisă pe larg concedierea diverselor categorii de excluşi
de la cuminecarea cu Sfintele Taine (catehumeni, posedaţi, luminaţi, peni
tenţi). După ectenia mare ca rugăciune universală şi pregătirea spirituală (să
rutarea păcii) şi materială (daruri, spălare) pentru ofrandă, urmează fastuoasa
rugăciune euharistică (VIII.xn), aşa-numita „anaforâ clementină” de tip antio-
hian dezvoltat31231— o capodoperă liturgică —, apoi episcopul salută poporul,
iar diaconul rosteşte o a doua ectenie, urmată de cuminecarea poporului în
ordinea ierarhică a cinurilor şi stărilor, celebrarea încheindu-se cu mulţumi
rile pentru împărtăşire. Liturghia arhierească e redată şi descrisă în contextul
prezentării pe larg a ritului hirotoniei episcopului (VIII.iv, v, vm—xii) de
către mai mulţi episcopi ortodocşi (hirotoniile săvârşite de eretici fiind soco
tite inoperante, aceştia nefiind consideraţi clerici întrucât erezia şi schisma
atrag cu ele şi pierderea harului) printr-o rugăciune specială cu invocarea
Duhului Sfânt şi punerea Evangheliei deschise deasupra capului candidatului,
iar la celelalte trepte (prezbiteri, diaconi, diaconiţe) prin punerea mâinilor
episcopului.
Fără a se intra în detalii, dar atingând aspectele principale, este prezentat
şi catehumenatul (VIII.xxxn, XXXIX), făcându-se referiri şi la treptele lui:
apar şi auditori necatehumeni, precum şi grupul aparte al celor aflaţi în ulti
ma etapă a pregătirii pentru luminare şi botez. Ceremonialul Botezului11' e
descris pe larg (V II. x x x ix - x l v ) după un ritual de origine necunoscută in
care apar renunţarea la Satana şi aderarea la Hristos, ungerea cu untdelemn
(descrisă pe larg în Ill.xvi pentru femei: diaconul unge fruntea, diaconiţele
ung corpul, iar episcopul o desăvârşeşte pe cap cu punerea mâinilor), mărtu
risirea baptismală (evocată numai), o schiţă de rugăciune de sfinţire a apei
baptismale, cufundarea (doar menţionată; e descrisă exact cu formulă trinitară
şi cu triplă cufundare în canoanele apostolice 49-50), ungerea postbaptismală
cu mir, necunoscută în tradiţia siriană, cu două rugăciuni de binecuvântare a
mirului cu rol de a pecetlui legământul botezului — în Constituţii darul
Duhului Sfânt apare legat de ungerea şi punerea mâinilor prebaptismală —,
după care neofitul rosteşte „Tatăl nostru” şi cere harul Duhului Sfânt. în ce
priveşte disciplina, botezarea e rezervată episcopului şi prezbiterilor asistaţi
de diaconi şi diaconiţe, fiind interzisă clerului inferior, laicilor şi femeilor;
312 Adresarea teologică, anamneza economiei mântuirii întreruptă de Trisaghion şi conti

nuată cu relatarea instituirii euharistiei, ofranda, epicleza, mijlocirile şi doxologia.
313 Evocat şi mai înainte: în cartea III.XVl—XVIII după Didascalie, iar în cartea VII.XXII
după Didahie. în cartea VIII nu apare însă nici o urmă a ritualului baptismal complet din
Tradiţia Apostolică XVIII-XXI.
botezul conferit de eretici e o întinare şi impune rebotezarea, interzisă însă

în comunităţile ortodoxe; cei care refuză sau întârzie botezul sunt condam
naţi, şi se recomandă botezul copiilor; din ritualul Botezului decurge şi
comportamentul creştin.
Pentru creştinii care păcătuiesc după Botez există penitenţa. Pe urmele
Didascaliei, Constituţiile condamnă rigorismul ca atitudine inumană care-i
împinge pe păcătoşi spre păgânism, iudaism sau erezii, cartea a Il-a fiind un
amplu ghid pastoral pentru episcop despre cum să-i judece, dar şi să-i tra
teze şi reconcilieze cu Biserica pe cei ce se pocăiesc. O atitudine de milă şi
înţelegere faţă de aceştia e cerută nu numai de la episcop, ci şi de la creştinii
laici, cărora li se cere să evite certurile şi să caute pacea şi împăcarea; să nu
recurgă la tribunalele păgâne şi să rezolve disputele în interiorul comunităţii
creştine, apelând la tribunalul şi instituţiile judiciare ale acesteia compuse
din prezbiteri şi diaconi în frunte cu episcopul. Litigiile să fie judecate la
începutul săptămânii, pentru a lăsa timp de împăcare înainte de Liturghia
duminicală. Scopul este pastoral şi spiritual, urmărindu-se întoarcerea şi în
dreptarea celui vinovat — care e iertat, dacă se căieşte şi cere iertare — şi
salvarea sfinţeniei Bisericii (pedepse aspre sunt rezervate pentru acuzele
calomnioase). Se prevăd anchete minuţioase şi mai multe feluri de pedepse:
ameninţări verbale, posturi şi excluderi (aphorismos) temporare, loviturile
fiind interzise; pentru clerici sancţiunea e depunerea (kathciiresis). Procedura
judiciară e urmată de procesul penitenţial al cărui scop e acela de a sigura
îndreptarea şi reintegrarea păcătosului care acceptă penitenţa. Mustrat şi
exclus temporar din comunitate de episcop pentru a-i provoca pocăinţa, pă
cătosul e în acelaşi timp chemat de acesta la întoarcere şi schimbare. Dacă
după trei chemări şi întrevederi acesta nu recunoaşte, e respins şi tratat ca un
păgân; dacă arată semne şi roade ale pocăinţei, e admis şi i se impune un
timp de post, durere şi suspin alături de grupul penitenţilor pocăiţi admişi la
Liturghia Cuvântului, dar concediaţi cu rugăciune specială înainte de Euha
ristia propriu-zisă. Durata excluderilor penitenţiale pare mai degrabă scurtă,
iar penitenţa este repetabilă; nu se face nici o aluzie la cele patru clase de
penitenţi atestate în alte surse; prevederea mărturisirii păcatelor în cadrul
adunării, de care vorbeşte Didahia, este omisă. Reintegrarea în comunitate se
face prin rugăciunea întregii comunităţi şi punerea mâinilor de către episcop.
C o n s t it u ţ i il e in sistă şi p e r u g ă c iu n ile z iln ic e de d im in e a ţă şi d e seară
(Il.xxxvi, LIX, LX), săvârşite fie în case, fie în biserică, şi d escrie o parte din
ele (V II. x l v ii - x l v iii ; VlII.xxxn-xxxix): cu p sa lm i, im n e , e c te n ii, ru gă
ciuni, e le reu nesc toată com unitatea — in c lu siv pe cateh u m en i, p en iten ţi,
posedaţi, con ced iaţi în să înainte de rugăciune — în jurul ep isco p u lu i pentru
lecturi b ib lice şi învăţătura credinţei. Sunt indicate şi alte m o m en te de rugă
ciune zilnică legate, ca în Tradiţia Apostolică, de etapele Pătimirii lui Iisus

şi se prescrie, după Didahie (VIII.3), rostirea de trei ori pe zi a rugăciunii
„Tatăl nostru”.
Constituţiile atestă caracterul liturgic al sâmbetei, deşi nu descrie cultul aces
tei zile, şi prescrie păzirea de către creştini atât a sâmbetei, ca sărbătoare a
încheierii creaţiei, cât şi a duminicii, ca zi a învierii (V.XIV.20; VII.XXIII.3);
în ambele aceste zile postul e interzis, cu o singură excepţie: postul din
Sâmbăta Mare, toată Săptămâna Mare trebuind să fie postită cu post aspru
(V.XIII.3). Ca reacţie faţă de iudaism şi pentru a cinsti pătimirea lui lisus,
postul creştin săptămânal e miercurea şi vinerea (VII.xxili. 1—2). în două
rânduri (VIII.XXXIII şi pe larg V.xm-xx) este evocat şi anul liturgic, prezen-
tându-se ciclul sărbătorilor creştine de la Naşterea Domnului şi până la Cinci-
zecime; e expus şi calendarul pascal (V.xvm), Paştele netrebuind să fie prăz-
nuit odată cu iudeii (XVIII.xlvii.7). Tot de două ori (V.xxx şi VIII.xli- xuv )
este evocat şi cultul morţilor: cortegii funebre cu psalmodie, adunări litur
gice în cimitire cu lecturi biblice şi psalmi, dar şi cu celebrări euharistice şi
banchete funerare la care se recomandă moderaţie; se transcriu şi câteva
rugăciuni pentru cei decedaţi şi comemorări în zilele a treia, a noua, a trei-
zecea şi la un an de la deces cu pomenirile de făcut cu acele prilejuri.
„ Canoanele Apostolilor" — primul pas spre juridizarea tradiţiei canonice

Cartea a VUI-a şi ultima a Constituţiilor Apostolice se încheie (în capito
lul XLVII) cu o colecţie de 85 de „canoane” descrise în scurtul epilog drept
canoanele date de apostoli episcopilor. Această faimoasă colecţie de canoane
este o compilaţie de disciplină bisericească pentru clerici, despre care tratează
76 din cele 85 de reguli, fără unitate internă şi o ordine anume. Validată ca
autentic „apostolică” de canonul 2 al Sinodului Trullan (691) şi ca atare pusă
— pe urmele Sintagmei în X IV titluri de la Constantinopol de la sfârşitul se
colului VI — în fruntea canoanelor Bisericii Ortodoxe — unde se află până
astăzi, înaintea canoanelor Sinoadelor Ecumenice, ale Sinoadelor locale şi ale
Sfinţilor Părinţi, este în realitate o compilaţie din materialul canonic anterior,
cel puţin 28 de canoane rezumând canoane ale unor sinoade din secolul IV:
— de la sinodul din Antiohia din anul 328 provin canoanele 8, 9, 10 şi 11
despre datoria clerului de a se cumineca, despre prezenţa credincioşilor la
anaforaua euharistică şi despre excomunicarea celor ce se roagă cu excomu
nicaţi şi cu cei depuşi (can. 2 Antiohia); can. ap. 13, despre excomunicarea
celor ce primesc în comuniune excomunicaţi (can. 6 Antiohia); can. ap. 14,
despre excomunicarea episcopilor care-şi schimbă dieceza (can. 18 şi 21
Antiohia); can. ap. 15 şi 16, despre drepturile clericilor care-şi părăsesc comu
nitatea (can. 3 Antiohia); can. ap. 29, despre clericii depuşi (can. 4 Antiohia);
can. ap. 33, despre primirea clericilor străini (can. 7-8 Antiohia); can. ap. 34,
despre episcopul protos şi sinodul său (can. 9 Antiohia); can. ap. 35, împo
triva hirotoniilor făcute de un episcop în afara diecezei proprii (can. 13 şi 22
Antiohia); can. ap. 36, despre refuzul clericilor de a-şi lua în primire slujirile
şi respingerea episcopului de poporul nesupus (can. 17-18 Antiohia); can.
ap. 37, cel puţin două sinoade locale pe an (can. 20 Antiohia); can. ap. 38,
40-41, episcopul, averea Bisericii şi averea proprie (can. 24-25 Antiohia);
can. ap. 76, episcopia nu se lasă moştenire (can. 23 Antiohia);
— de la sinodul din Laodiceea provin: can. ap. 45, interzicerea rugăciunii
cu ereticii şi a acceptării rangului lor clerical (can. 9, 33 şi 34 Laodiceea);
can. ap. 70-71, interzicerea comuniunii religioase cu iudeii şi păgânii
(can. 37-39 Laodiceea);
— de la Sinodul I Ecumenic din Niceea provin: can. ap. 21-24, despre
eunucii clerici şi automutilare (can. 1 Niceea); can. ap. 80, interzicerea hiro
tonirii episcopi a neofiţilor (can. 2 Niceea) şi can. ap. 44, interzicerea dobânzii
şi cametei pentru clerici (can. 17 Niceea).
Alte douăzeci de canoane sunt extrase din textele interpolate de compila
torii Constituţiilor Apostolice însele: can. ap. 1 şi 2 despre hirotonia episco-
pilor (de alţi doi sau trei episcopi), a prezbiterilor şi diaconilor de episcop
(Ill.xx); can. ap. 6, incompatibilitatea îndeletnicirilor lumeşti pentru clerici
(II.Vi); can. ap. 7, interzicerea prăznuirii Paştelui odată cu iudeii (V . x v ii );
can. ap. 17, căsătoria a doua e impediment la hirotonie (II.ii; VI.XVII); can.
ap. 18, căsătoriile cu văduve, repudiate, prostituate sau actriţe sunt impedimente
Ia hirotonie (V I. x v ii ); can. ap. 20, interzicerea pentru clerici să devină ga
ranţi pentru împrumuturi (II.vi); can. ap. 26, interzicerea căsătoriei clericilor
după hirotonie (V I. x v ii ); can. ap. 3 3, clericii străini trebuie să fie primiţi
doar cu cărţi canonice (II. l v iii ; Vll.xxvm); can. ap. 4 6 , invaliditatea Taine
lor ereticilor (VI.XV); can. ap. 47, irepetabilitatea botezului ortodox, obliga
tivitatea rebotezării ereticilor (VI.XV); can. ap. 4 9 -5 0 , forma Botezului: trei
cufundări în numele Sfintei Treimi (VI.x, XI, XXVI); can. ap. 5 1 , interzicerea
pentm clerici a rigorismului alimentar şi sexual (VI.VIII, X, XI, XXVI); can.
ap. 52, interzicerea rigorismului faţă de păcătoşii care se pocăiesc (II.X -X X );
can. ap. 53, depunerea clericilor care practică ascetismul rigorist refuzând să
bea vin şi să guste came de sărbători (V.xx); can. ap. 6 0, interzicerea col
portării literaturii apocrife (VI.xvi); can. ap. 6 4, interzicerea rugăciunii în
comun cu evreii şi ereticii (II.LXI); can. ap. 66, interzicerea postului sâmbăta
şi duminica (V.xx); can. ap. 7 9, posedaţii nu pot deveni clerici (VIII.XXXII).
Din alte surse necunoscute provin: can. ap. 3—4, despre ofrandele legitime
şi cele oprite; can. ap. 5, interzicerea pentm clerici a divorţului sub pretext
de evlavie; can. ap. 19, căsătoriile între grade de rudenie apropiate, impedi
2 64 C a n o n u l O r t o d o x ie i t . C a n o n u l a p o s to lic
ment la hirotonie; can. ap. 25, depunerea clericilor pentru păcate grave nu
atrage cu sine şi excomunicarea; can. ap. 27, clericii care-şi bat credincioşii
sau folosesc violenţa sunt depuşi; can. ap. 29-30, clericii hirotoniţi pe bani
(simonie) şi cu trafic de influenţă politică sunt depuşi; can. ap. 42-43, cleri
cilor li se interzic sub pedeapsa depunerii jocurile de noroc şi beţia; can. ap. 48,
condamnarea repudierii şi a concubinajului laicilor sub pedeapsa excluderii;
can. ap. 54, clericii să nu intre în cârciumi; can. ap. 55-56, condamnarea
calomnierii clericilor; can. ap. 57, condamnarea ridiculizării celor cu defecte
fizice; can. ap. 58-59, condamnarea neglijenţei clericilor în catehizare şi
predică şi în asistenţa celor nevoiaşi; can. ap. 61, păcatele grave (desfrâu,
adulter), impedimente la intrarea în cler; can. ap. 62, apostazia clericilor şi
pedepsele ei; can. ap. 63, carnea de animale sugrumate, interzisă pentru cle
rici; can. ap. 65, sancţiuni pentru clericii şi laicii care săvârşesc omor prin
lovituri cauzatoare de moarte; can. ap. 67, sancţiuni pentru viol; can. ap. 68,
interzicerea rehirotonirii la ortodocşi, obligativitatea rehirotonirii celor hiro
toniţi de eretici; can. ap. 69, sancţiuni pentru clericii şi laicii care nu ţin Postul
Mare şi nu postesc miercurea şi vinerea; can. ap. 72-73, condamnarea furtu
rilor şi abuzurilor sacrilege de materiile şi vasele din biserică; can. ap. 77-78,
defectele fizice care nu sunt şi cele care sunt impediment la hirotonie în
episcop (surzenia, orbirea completă); can. ap. 81 şi 83, incompatibilitatea
între cler şi funcţiile publice sau politice şi între cler şi cariera militară; can.
ap. 82, condiţiile primirii sclavilor în cler; can. ap. 84, sancţionarea defăimării
autorităţii imperiale şi civile; can. ap. 85, lista cărţilor canonice ale Vechiu
lui şi Noului Testament; din care fac parte ca ultime inclusiv cele opt cărţi
ale Constituţiilor Apostolilor prin Clement ridicate prin autocanonizare la
rang de scripturi sacre.
Clericalizare şi laicizare — etapele unui proces intern

Constituţiile Apostolice sunt în acelaşi timp apogeul genului canonico-
liturgic pseudoepigraf din Biserica antică, dar anunţă deja o serie de mutaţii
specifice Bisericii creştinătăţii medievale. Una dintre ele — formalizarea
juridică a noţiunii de „canon” în chiar finalul compilaţiei — a fost discutată
deja mai sus. Alta, anunţată încă din titlul cărţii I: „despre laici”, priveşte
ecleziologia şi se referă la scindarea corpului unic al Bisericii produsă de
naşterea şi structurarea ierarhică a unui cler creştin profesionalizat. Analizat
într-o serie de lucrări şi studii de Alexandre Faivre314, acest proces de pro
314 Urm ăresc aici argumentaţia lui A lexandre F aivre din L e s la ïc s aux o rig in es de
l ’É g lise , Paris, 1984, dar şi din N a issa n ce d 'u n e hiérarchie. L es p re m iè re s éta p es du cursus
c lé r ic a l (Théologie historique 40), Paris, 1977.
gresivă şi simultană clericalizare şi laicizare corelativă a Bisericii antice s-a

desfăşurat în mai multe faze, primele etape putând fi urmărite deja în Noul
Testament. Fapt elocvent, cuvântul laikos nu apare nici în Septuaginta, nici
în Noul Testament. Iisus însuşi a fost deopotrivă de critic atât faţă de cleri
calismul saducheilor, cât şi faţă de laicismul legalist al fariseilor sau revolu-
ţionar-mesianic al zeloţilor, precum şi faţă de absolutizarea oricăror rapor
turi de forţă omeneşti atât sociale, cât şi religioase relativizate şi răsturnate
simbolic în lumina împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu (unde cei dintâi
vor fi cei din urmă şi cei din urmă, cei dintâi). Primii creştini sunt descrişi
în Faptele Apostolilor ca o fraternitate şi o comunitate deplină, inclusiv a
bunurilor materiale, cu dispariţia barierelor sociale, economice, culturale etc.
Toţi sunt sfinţi, toţi sunt preoţi (hiereis) — spre deosebire de evrei, unde
preoţia era ereditară şi rezervată exclusiv descendenţilor tribului lui Levi — ,
toţi sunt clerici în sensul originar al termenului de comoştenitori (kleronomoi)
ai lui Hristos şi lot sfânt (kleros) rezervat pentru Dumnezeu şi marcat cu
pecetea Duhului sfinţeniei. Toţi sunt liturgi prin botez participând la cultul în
Duh şi Adevăr celebrat de Unicul Arhiereu, Hristos Cel Răstignit şi înălţat.
Dacă toţi creştinii sunt una, nu toţi fac însă acelaşi lucru, în Biserica primară
existând o varietate de harisme şi de funcţii diverse, dar complementare:
pe lângă cei Doisprezece Apostoli, Şapte Diaconi, prezbiteri, profeţi, dascăli,
evanghelişti, taumaturgi etc. Femeile joacă un rol importat fără a avea însă
un statut şi un titlu special: mironosiţele, Prisc[ill]a, colaboratoarea lui Pavel
(Rm 16, 3; cf. FA 18; 1 Co 16, 19), diaconiţa Febe din Kenchreea (Rm 16, 1);
nu învaţă în biserică, dar profeţesc (fiicele diaconului Filip; FA 21, 9); speci
fic creştine sunt văduvele (FA 9, 39), descrise pe larg în Epistolele pastorale.
Acestea din urmă reflectă o situaţie deja schimbată faţă de comunităţile ini
ţiale, schimbare produsă de trecerea de la comunitatea eshatologică la comu
nităţile istorice confruntate cu problemele instalării în durată, ale transmite
rii identităţii, coeziunii şi ordinii locale. Odată cu trecerea de la itineranţă la
sedentaritate şi dispariţia profeţilor, comunităţile se grupează în jurul locţii
torilor şi apoi al succesorilor apostolilor absenţi: prezbiterii-episcopi încon
juraţi de diaconi, primii prezidând cultul şi distribuind Euharistia, iar ceilalţi
gestionând şi distribuind ofrandele comunităţii — poziţii şi slujiri rezervate
acum explicit bărbaţilor. Pentru a putea fi acceptate social, comunităţile din
Epistolele pastorale asumă o etică a conformismului şi adaptării la societatea
antică, refuzând orice fel de radicalism: alături de supunerea faţă de autori
tăţile civile şi respingerea contestaţiei profetice şi martirice se recomandă o
morală familială compatibilă cu societatea antică din care femeile erau ex
cluse instituţional: episcopul şi diaconul să fie căsătorit cu o singură femeie
şi stăpân exemplar al casei-familiei sale, iar, cu excepţia văduvelor, femeile
să se ocupă de copii şi gospodărie, fiind definite negativ prin tăcere şi supu

nere. In faţa revoltei harismaticilor din Corint împotriva ordinii prezbiterale
(şi a oricărei ordini instituţionale), Clement Romanul dezvoltă analogia
vechi-testamentară: prezbiterii, diaconii şi ceilalţi creştini sunt echivalenţii
preoţilor, leviţilor şi oamenilor „laici” (Clement foloseşte pentru prima dată
expresia anthropos laikos), în sensul de membrii ai Poporului ales al Israe
lului vechi, dar care exercită şi ei o leitourgia specifică.
Pe fundalul epocii de echilibru şi stabilitate pe care a traversat-o Imperiul
Roman în secolul II, sub împăraţii Traian (98-117), Hadrian (117-138),
Antoninus Pius (138-161) şi Marc Aureliu (161-185), creştinismul se răs
pândeşte rapid, dar se confruntă în acelaşi timp cu calomniile populare, cu
criticile intelectualilor şi cu suspiciunea autorităţilor, dar şi cu spectrul scin
dării interne prin proliferarea secesiunilor gnostice, marcionită sau monta-
nistă. Creştinii răspund la critici prin apologii, rezistă la presiunile autorităţilor
prin martiriu, iar în faţa riscurilor interne şi a ereziilor dezvoltă un sistem
normativ (Scripturi, Tradiţie, liste de succesiune episcopală, regula adevăru
lui) care va fi semnul distinctiv al Marii Biserici Catholice Ortodoxe. Con
centrată în jurul esenţialului, Biserica îşi continuă expansiunea în marile
oraşe din întreg Imperiul Roman şi în secolul III, care de la împăraţii
severieni şi până la Constantin a fost o lume intrată într-o profundă criză
militară, politică, economică şi religioasă. Criza s-a reflectat şi în înăsprirea
atitudinii faţă de creştini evidentă în persecuţiile tot mai violente şi mai
generale, începând cu interzicerea prozelitismului iudaic şi creştin de către
Septimiu Sever, trecând prin persecuţiile lui Deciu şi Valerian la mijlocului
secolului, reluate, după mica pace care a urmat edictului de toleranţă al lui
Galien din 260, în marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 303-312, al căror
eşec l-au marcat edictele de toleranţă din 311 şi apoi 313 odată cu Constantin
cel Mare. Secolul IV e veacul triumfului social al Bisericii care, din religie
permisă în 313, devine în 379-381 — după marea criză a arianismelor —
religia oficială a Imperiului Roman încreştinat.
Pe acest fundal şi al creşterii permanente a numărului creştinilor trebuie
văzute cele două mutaţii/cotituri de care vorbeşte A. Faivre. Prima a avut loc
între anii 180-260 pe fundalul conflictului dintre intelectualii-prezbiteri şi
dascălii harismatici şi rigorişti şi episcopii administratori monarhici şi laxişti
(ca acela dintre Ipolit şi Calist), dintre mărturisitori şi episcopi în cazul ati
tudinii faţă de cei „căzuţi” în persecuţii: Tradiţia Apostolică atestă în jurul
anilor 210-220 apariţia diviziunii în sânul poporului creştin între „clerici” şi
„laici”, care ajung să se definească prin separaţie şi opoziţie reciprocă: epis
copii, prezbiterii şi diaconii sunt „clerici” separaţi prin „hirotonie” pentru
„liturghisire”, care devine atributul lor exclusiv; restul slujirilor (văduve,
fecioare, citeţi, ipodiaconi) reprezintă simple „stări de viaţă” consacrată, ha-

risme subordonate harismei fondatoare a ierarhiei liturghisitoare. Câţiva ani
mai târziu (cca 230), Didascalia atestă în Siria apariţia episcopului ca mo
narh absolut în interiorul comunităţii sale; episcopul concentrează în el toate
funcţiile şi slujirile dintr-o aplicare literală a modelului preoţiei vechi-testa-
mentare: este arhiereu al Noului Testament, mijlocitor între Dumnezeu şi
oamenii păcătoşi, pe care-i împacă cu Dumnezeu; trebuie să fie venerat ca
Dumnezeu datorându-i-se supunere absolută; dar este totodată şi patronul şi
administratorul unic al patrimoniului comunităţii creştine. „Laicii” aici —
numai bărbaţii, nu şi femeile — sunt toţi cei ce dau „zeciuială” la altar pen
tru întreţinerea episcopului şi a celorlalţi clerici potrivit tipologiei levitice.
Clericii sunt aşadar cei „onoraţi” de laici pentru slujirea lor liturgică prin
„onorariu”. în loc ca episcopul să fie în slujba comunităţii, comunitatea apare
drept un instrument în serviciul episcopului şi al clericilor. Era constanti-
niană a consolidat clericalizarea instituţiilor bisericeşti. Secolul IV a fost în
Imperiul Roman veacul dc aur al administraţiei şi birocraţiei civile. După 313,
are loc un proces rapid de asimilare a clerului statutului funcţionarilor civili
cu importante privilegii. Clericii superiori ajung să aibă privilegii şi cariere
publice similare celor ale înalţilor funcţionari civili, clerul ajungând să se
mene tot mai mult cu „o enormă armată de funcţionari” religioşi, cu o vastă
birocraţie spirituală, organizată ierarhic315. Ca protest laic împotriva derivei
acestui creştinism public tot mai secularizat se naşte acum monahismul, care
la început alcătuia un al treilea gen de creştini, nici clerici, nici laici. Destul
de repede însă, mănăstirile devin pepiniere pentru episcopi. Iar în Occident
— care va menţine regula celibatului obligatoriu pentru slujitorii altarului —
se va produce o contaminare reciprocă între imaginea clerului şi cea a mo
nahului: clericii vor absorbi aici viaţa ascetică a monahilor, care va deveni
un atribut clerical obligatoriu, iar monahii vor aspira la cler. îndepărtaţi din
sinoade şi din alegerile episcopale, laicii vor mai fi folosiţi o vreme ca misio
nari şi naşi în botezul păgânilor şi pentru a face cultură creştină, dar după
instalarea barbarilor şi prăbuşirea Imperiului Roman clerul va prelua în
Occident şi monopolul culturii creştine, şi al culturii în genere. Deveniţi înalţi
funcţionari publici în Răsărit sau feudali ulterior în Apus, episcopii se vor
izola tot mai mult atât de clerici, cât şi de laicii căsătoriţi — deci profani —
şi analfabeţi — deci necultivaţi — , al căror unic prestigiu va fi acela de a-i
3IS Cler superior hirotonit: episcopi, prezbiteri, diaconi; şi cler inferior: diaconiţe, ipo
diaconi, citeţi, cântăreţi, uşieri, exorcişti, văduve, asceţi. Cum atestă Constituţiile Apostolice
şi canoanele Sinodului de la Laodiceea în Răsărit, precum şi diferitele liste ale curs«i-ului
clerical în Apusul latin (cf. A. Faivre, 1977).
„onora” pe slujitorii altarelor, noii leviţi, cu donaţii, şi a căror unică slujire

va fi achitarea contribuţiei/dijmei datorate.
Imitarea contraculturală a modelelor ordinii imperiale

în constituirea ordinii bisericeşti din primele secole, referinţa la ordinea
politico-religioasă a Imperiului Roman a jucat un rol decisiv, fenomenul
acestei interacţiuni reciproce inevitabile găsindu-şi o remarcabilă interpretare
în recentele analize şi investigaţii ale istoricului şi patrologului anglican
Allen Brent316. Imaginea generală care se compune din aceste cercetări este
că victoria creştinismului asupra Imperiului Roman, mai cu seamă în Occi
dent, dar nu numai aici, a fost aceea a unui stat în stat. Veritabil imperium in
impero, creştinismul în acelaşi timp a contestat cu succes şi a încercat fără
succes să înlocuiască imperiul potrivit unui model contracultural, altfel spus
prin crearea unei contraculturi în care valorile culturii/religiei dominante sunt
în acelaşi timp asimilate şi răsturnate. Astfel, primele trei capitole ale Evan
gheliei după Luca reformulează deja eshatologia apocaliptică în termenii ima
ginilor dominante ale ideologiei religioase imperiale reformate de Augustus
— după criza războaielor civile de la sfârşitul republicii, acesta realizasepax
deorum şi inaugurase „secolul de aur” dominat de pax, concordia, provi-
dentia. Creştinismul e prezentat în acelaşi timp drept cult iudaic al Templu
lui reformat şi drept ordine religioasă contraculturală care reflectă răsturnat
şi realizează valorile religiei şi ordinii imperiale augustane: adevărata pax
Dei e adusă de Pruncul din Betleem. Noua religie împlineşte obiectivele so
cietăţii imperiale, prin urmare creştinii din grupul lui Teofil se pot integra în
această societate — program vizionar şi prematur poate pentru secolul I, dar
care va fi reluat şi realizat în secolul IV de Eusebiu (f 340) şi Prudenţiu
( t 410). Pe aceeaşi linie a prezentării ordinii Bisericii drept versiune încreş-
tinată a ordinii imperiale se situează şi dezvoltările prezbiterului roman
Clement din Epistola redactată de el în numele Bisericii din Roma către
Biserica din Corint. Clement prezintă protestul harismaticilor egalitari şi
apocaliptici din Corint ca o revoltă (stasis) inacceptabilă împotriva ordinii
ierarhice şi a păcii atât a Bisericii, cât şi a imperiului, ba chiar ca o amenin
ţare la adresa stabilităţii ordinii cosmice şi metafizice a universului. Mântuirea
şi pacea lui Hristos nu vin aici printr-un cataclism apocaliptic care aboleşte
ordinea socială şi cosmică; din contră, ele insuflă în societate ordinea şi armo
nia susţinute de Dumnezeu în universul natural. Biserica creştină realizează
316 ALLEN BRENT, The Imperial Cult and the Development o f th e Church Order. Con
cepts and Images o f Authority in Paganism and Early Christianity before the Age o f Cyprian
(Vigiliae Christianae Supplements 45), Brill, Leiden, 1999
aşadar prin ordinea, armonia şi pacea contraculturii ei marginale atât năzuin

ţele politice ale păcii augustane, cât şi expresia religioasă a acestei păci din
cultul imperial. La Clement se observă o sinteză reciproc transformatoare şi
îmbogăţitoare între teologia creştină, ordinea imperială şi metafizica stoică
în serviciul unei integrări reciproce între Biserică şi imperiu, bazată atât pe
credinţa în Hristos, cât şi pe loialitatea faţă de împărat a creştinilor care par
ticipă indirect la cultul imperial prin rugăciunea pentru „divinul” împărat.
Noul cult imperial reformat, în care împăratul devenea nu numai „divinus”,
ci şi „deus” — alături de excluderea creştinilor din sinagogi —, a condus
însă inevitabil la persecuţii şi la conflictul Bisericii cu Imperiul şi Sinagoga,
reflectat în cartea Apocalipsei. în ciuda reactivării modelului apocaliptic al
confruntării martirice, cultul ceresc al Unicului Dumnezeu adevărat, descris
de profetul Ioan din Asia, apare drept o reconstituire iudeo-creştină răstur
nată a aparatului şi pompei cultului imperial. Acelaşi fenomen este detectat
magistral de Allen Brent şi în cazul episcopului Ignatie317. Enigmaticul
autoapelativ de Theophoros al acestuia devine inteligibil tocmai pe fundalul
cultului imperial: în opoziţie contraculturală cu purtătorii imaginii imperiale
(sebastophoroi) în cursul procesiunilor din cadrul riturilor cultului imperial,
Ignatie este şi el prin viaţa sa un purtător al Dumnezeului creştin, o statuie
(typos) vie a lui Dumnezeu, atât în faţa societăţii păgâne, cât şi a Bisericii
creştine. în sens eclezial, episcopul, prezbiterii şi diaconii devin icoane vii
ale actelor mântuitoare ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfanţ şi apostolilor faţă
de comunitatea creştină, a cărei unitate şi configuraţie simbolică trinitară
reprezintă o înfrângere şi o zdruncinare a puterilor demonice. Originea acestui
tip de reprezentare care utilizează persoane umane ca typoi ale unor Perso
naje divine este însă legată de cultul imperial din religia greco-romană antică,
iar aplicarea lui înţelegerii noţiunii de ordine bisericească creştină e o dez
voltare originală îndrăzneaţă a lui Ignatie, pentru care tipologia eclezială
317 Dezvoltarea acestei interpretări e tema recentei monografii a lui A llen B rent : Igna-
tius o f Antiocli and the Second Sophistic. A Study o f an Early Transformation o f Pagan
Cullure (Studien und Texte zu Antike und Christentum 36), Tubingen, 2006. Nici expresie
a iudeo-creştinismului, nici replică la adresa gnozei valentiniene, cum s-a susţinut, Epistolele
lui Ignatie dezvoltă în realitate o replică contraculturală creştină la sistemul imperial roman
într-un limbaj cultural şi religios propriu oraşelor-state greceşti din Asia Mică în timpul
celei de-a doua sofistici. întreaga ordine a Bisericii e remodelată misionar de Ignatie în ter
menii culturali şi convenţiile ordinii sociale greco-romane din Asia Mică. Respinsă de creş
tinii conservatori contemporani, opera ignatiană a fost receptată ulterior, dar cu preţul unor
distorsiuni care i-au obscurizat sensurile iniţiale. Una din aceste distorsiuni a făcut din
Ignatie victima persecuţiei imperiale a lui Traian, când în realitate el s-a predat pe sine au
torităţilor romane pentru a feri de represalii comunitatea creştină din Antiohia, ale cărei
diviziuni interne deveniseră atât de acute încât alarmaseră autorităţile civile.
devine o reflectare răsturnată a tipologiei cultului imperial antic. Procesiunea

de la Antiohia spre Roma a episcopului-martir, devenit purtător viu al ima
ginii lui Dumnezeu şi revelator în persoană al misterelor creştine în oficiul
şi sacrificiul său, se situează pe linia aceleiaşi răsturnări a imaginilor cultelor
de mistere şi a funcţiilor cultului imperial depăşit, dar nu prin distrugere, ci
prin asimilarea inversată, proprie modelului unei contraculturi de succes.
O nouă reformă a cultului imperial roman are loc la începutul marii crize
de la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III, ducând la dezvoltarea
finală a ideologiei unităţii imperiului bazată pe persoana împăratului devenit
veritabilul sacrament al unităţii imperiului şi pe asimilarea sincretistă a unor
culte orientale (Elagabal, Mithra) în serviciul ideologiei imperiale. în spriji
nul noii ideologii imperiale vine neoplatonismul, care ia acum locul stoi
cismului. Opus dualismului platonic, monismul stoic holistic şi colectivist al
Unului imanent servise drept bază metafizică pentru ideologia imperială şi
cultul imperial din primele două secole de existenţă ale imperiului, de la
Augustus la Marcus Aurelius. în cursul secolului II, stoicismul monist a fost
combătut de gnosticismul dualist care a respins colectivismul politic în nu
mele pluralismului şi al unui individualism negativ, bazate pe o viziune con-
flictuală despre univers ca haos cosmologic şi catastrofa metafizică. Ieşirea
filozofică din criza gnosticismului şi reconstituirea metafizică a ordinii cos
mice au fost aduse de neoplatonism, care a reaccentuat unitatea dintre om,
cosmos şi societate, văzute toate ca reflectări şi manifestări ale unui Un
transcendent. Neoplatonismului i se datorează şi insistenţa pe „monarchia”,
ideea metafizică potrivit căreia tot ce există în univers derivă dintr-o Obârşie
Unică şi se transmite prin medieri sau trepte ierarhice asemenea razelor
izvorâte din discul solar, expresia social-politică a unităţii cosmice şi mo
narhiei metafizice fiind persoana împăratului. Reacţia creştină la individua
lismul soteriologic, la negativitatea cosmică şi la pluralitatea eonilor gnostici
a fost simetrică şi concomitentă cu cea din cultura păgână reprezentată de
neoplatonism: Biserica a dezvoltat o viziune „monarhiană”, similară atât în
ce priveşte teologia trinitară unitariană, care domină secolul II, cât şi ordinea
Bisericii catholice-ortodoxe, prin dezvoltarea instrumentului unităţii şi ordinii
unitare a Bisericii: episcopatul monarhic. Coincidenţa între monarhianismul
trinitar şi cel episcopal poate fi observată la toţi reprezentanţii sistemului
episcopatului monarhic prefigurat la Ignatie şi desăvârşit în Constituţiile
Apostolice, unde monarhia episcopală e reflectarea unui monarhianism şi
subordinaţianism trinitar de tip arian. între sfârşitul secolului I şi Ignatie şi
sfârşitul secolului IV şi Constituţii avem la începutul secolului III pe Calist
al Romei, în acelaşi timp teolog monarhian şi episcop monarh acuzat de
Tertulian că se comportă ca un „pontifex maximus”, deci ca un împărat
păgân, încercând să devină „episcopus episcoporum”. Allen Brent sesizează

prin contextualizare implicaţiile faptului ignorat cel mai adesea de teologi că
episcopatul monarhic al lui Calist al Romei (217-222) coincide cronologic
strict cu domnia la Roma a împăratului sirian Elagabal (219-222), care a
încercat fără succes să impună monoteismul universal al Soarelui neînvins.
Punctul final al edificiului ordinii Bisericii Catholice centrate pe Roma a fost
pus teoretic de episcopul Ciprian al Cartaginei (f 258), la care se observă cum
ordinea episcopală reflectă ordinea imperială nu ca derivare sau expresie a
acesteia, ci ca imagine răsturnată a ei într-o contracultură rivală. Adevăraţii
creştini nu trebuie să participe la sacramentul unităţii imperiale, ci la acela al
Trupului lui Hristos. în fruntea trupului eclezial al lui Hristos stau episcopii
înconjuraţi de prezbiteri şi diaconi (Ignatie); episcopii trebuie să stea într-o
succesiune apostolică neîntreruptă (Irineu) şi să se recunoască reciproc
(Ciprian). Episcopul valid este atât icoană vie a Tatălui ceresc, cât şi urmaş
al apostolilor, şi trebuie să stea în comuniune reciprocă, veriga ultimă în lan
ţul recunoaşterilor reciproce fiind episcopul Romei, aflat în centrul întregii
reţele. Biserica catholică devine astfel oglinda răsturnată a ordinii imperiale:
un imperiu prezidat de episcopi-senatori, aflaţi în comuniune unii cu alţii şi
cu episcopul-principe, reflectare răsturnată a Împăratului-Monarh universal
absolut în rolul său de Pontifex Maximus. Toate formele vechi sau modeme
de episcopat de tip monarhic, concluzionează Brent în finalul pasionantei
sale cercetări din 1999, reflectă însă o teologie trinitară deficitară, de tip
monarhian, deci eretică. învăţătura ortodoxă despre Treime ca Trei Persoane
consubstanţiale şi coeterne egale nu se poate acomoda cu o evoluţie mo-
narhiană de acest tip condiţionată social şi cultural; Treimea fiind o revelaţie
divină transcendentă care irupe în orice cultură fără să poată fi absorbită de
aceasta.
De la episcopatul sacramental la cel jurisdicţional,

de la tipologie la ierarhie şi birocraţie
O deplasare importantă în cursul acestui proces de transformare culturală
a suferit nu numai înţelegerea noţiunii de ordine a Bisericii, ci şi cea de
reprezentare aflată la baza înţelegerii episcopatului însuşi, deplasare care
şi-a găsit exegetul modem în persoana aceluiaşi Allen Brent318. Punctul
de plecare este evident tot Ignatie „Teoforul” ( t 106), în ale cărui scrisori
găsim prima atestare clară a formei de conducere a Bisericii de către triada
318 A llen B rent , Cultural Episcopacy and Ecumenism. Representative M inistry in

Church History from the Age o f Ignatius tot he Reformation with Special Reference to Con
temporary Ecumenism (Studies in Christian Mission 6), Brill, Leiden, 1992.
e p is c o p -p r e z b ite r i-d ia c o n i şi prim a afirm are siste m a tic ă a c e e a ce face

dintr-un grup de creştini o societate corporativă cu o form ă de organizare şi
cultură distincte.
Excurs despre Epistolele ignatiene
Aşa cum scrie Eusebiu al Cezareii319, pe vremea împăratului Traian (97-117) străluceau
în Asia „Policarp care fusese făcut episcop al Bisericii din Smyrna”, „Papia, episcop şi el al
Bisericii din Hierapolis”, „precum şi cel de care-şi aduc aminte mulţimile şi astăzi: Ignatie.
care a fost ales ca al doilea urmaş al lui Petru pe scaunul episcopal din Antiohia. Potrivit
tradiţiei, el a fost trimis din Siria la Roma şi acolo a fost dat pradă fiarelor pentru credinţa
sa în Hristos. în timp ce străbătea Asia sub supravegherea foarte aspră a paznicilor, Ignatie
întărea Bisericile prin cuvântări” îndemnându-le „să se ferească de erezii”, şi „să ţină cu
tărie la tradiţia apostolilor”; pentru mai multă siguranţă Ignatie a fixat şi în scris aceste în
demnuri. Şi Eusebiu menţionează că din Smyrna Ignatie a scris Epistole către Efeseni. către
Magnezieni, către Trallieni şi către Romani (din care citează capitolul V), iar din Troa a
scris Epistole către Filadelfieni, către Smyrneni şi către Policarp (la rândul său Ignatie fiind
menţionat de Policarp în Epistola acestuia către Filipeni, din care Eusebiu citează cap. XII
final). Eusebiu cunoştea aşadar la începutul secolului IV o colecţie de şapte Epistole igna
tiene. Această colecţie nu există însă ca atare în manuscrisele greceşti, care ne transmit în
schimb o colecţie amplificată de 11, 12 sau 13 Epistole ignatiene în două forme:
— într-una din acestea, celor şase Epistole menţionate de Eusebiu (afară de cea către
Romani, care a circulat fiind citată integral în varianta zisă „colbertină” a Martiriului Sfan
ţului Ignatie): către Smyrneni, Policarp, Efeseni, Magnezieni, Filadelfieni şi Trallieni. le sunt
adăugate alte şase Epistole: o scrisoare a unei prozelite, Maria din Cassobelae. către Ignatie
şi răspunsul lui Ignatie către Maria, şi alte scrisori ale lui Ignatie către diaconul Heron
(potrivit lui Eusebiu, urmaşul său ca episcop al Antiohiei), către Antiohieni, către Tarsieni
şi către Filipeni;
— în cealaltă formă a acestei colecţii lungi care cuprinde acelaşi număr de 13 scrisori,
cele şapte Epistole autentice cunoscute de Eusebiu apar în versiuni mult amplificate şi inter
polate. Interpolatorul îşi trădează însă originea târzie prin aceea că atât în epistolele adăugate,
cât şi în pasajele interpolate în epistolele autentice vorbeşte despre trepte ale clerului inferior
(ipodiaconi, psalţi, citeţi, uşieri, exorcişti) şi de erezii (sabelianism, arianism, apolinarism)
cunoscute ca atare abia în secolul IV. Pentru a-şi disimula falsificările, el şi-a intercalat într-o
a doua fază epistolele confecţionate între cele autentice interpolate, aşa că în final colecţia
lungă a Epistolelor ignatiene interpolate şi adăugite se prezintă într-o ordine aleatorie, după
cum urmează: către Maria prozelita, către Trallieni, Magnezieni, Tarsieni, Filipeni. Filadel
fieni, Smyrneni, către Policarp, către Antiohieni, către Heron, către Efeseni şi către Romani;
şi scrisoarea Măriei din Casobellae către Ignatie. Deşi ordinea logică, potrivit prezumtivului
loc al scrierii epistolelor ar fi fost: Maria către Ignatie şi Ignatie către Maria (ambele din
Antiohia), Ignatie către Efeseni, Magnezieni, Trallieni şi Romani (toate din Smyrna), către
Filadelfieni, Smyrneni şi Policarp (din Troa), către Antiohieni şi Heron (din Filipi) şi către
Filipeni (din Regium).
Colecţia lungă, publicată în latină în 1498 şi în greacă în 1557-1558, a stârnit polemici
intense în contextul disputelor legate de episcopat şi ierarhia bisericească atât între catolici şi
319 Eusebiu al C ezareii, Historia Ecclesiastica III.xxxvi.

C a n o n u l ; i c a n o a n e le c re ş tin is m u lu i a p o s to lic 273
protestanţi, cât şi între protestanţii înşişi (episcopalieni şi prezbiterieni). Savanţi protestanţi

au detectat rapid interpolările şi adaosurile ca fiind opera unui falsificator identificat astăzi
cu certitudine ca aparţinând aceluiaşi cerc şi atelier literar semiarian din Antiohia celei de-a
doua jumătăţi a secolului IV, căreia i se datorează interpolarea şi compilarea Constituţiilor
Apostolice. Autenticitatea epistolelor scurte menţionate de Eusebiu a fost apărată de epis
copul anglican James Usherr în 1644, iar în 1646 Isaac Voss a publicat la Amsterdam textul
lor grecesc cu excepţia celui al Epistolei către Romani, descoperită şi publicată în 1698 la
Paris odată cu editarea variantei „colbertine”, antiohiene a Martiriului Sfântului Ignatie.
Disputele şi ediţiile au continuat să se succeadă, până când în secolul XIX erudiţii Th. Zahn
în 1873 şi J. B. Lightfood în 1885 au stabilit consensul ştiinţific actual privitor la autentici
tatea colecţiei „medii” compuse din şapte Epistole ignatiene. Contestat din nou de R. Joly
(1975), R. Weijenborg (1979), J. Rius-Camps (1980) sau T. Lechner (1999), consensul
Zahn-Lightfood a fost reafirmat şi reargumentat strălucit de Allen Brent (2006).
în 1845, Cureton edita un corpus siriac „scurt” alcătuit doar din trei epistole prescurtate,
începând din secolul XII în Evul Mediu occidental au fost puse în circulaţie alte patru epis
tole latine pseudoignatiene (două ale lui Ignatie către Ioan Apostolul şi una a lui Ignatie
către Fecioara Maria şi răspunsul Măriei către Ignatie) cu scopul evident de a susţine evla
via marială. Ediţia critică a corpusului „lung” interpolat în secolul IV — care-şi păstrează
intactă valoarea de document şi trebuie citit împreună cu Constituţiile Apostolice — a fost
realizată de F. X. Funk şi F. Diekamp în 1913.
La Ignatie, episcopul, prezbiterii şi diaconii pun în scenă în faţa comunităţii

istoria sfântă a trimiterii mântuitoare, de către Dumnezeu Tatăl, la oameni a
Fiului Său întrupat, răstignit, înviat şi înălţat. în Biserică, în sensul ei de
adunare liturgică, aceste slujiri apostolice nu reamintesc pur şi simplu creş
tinilor nişte evenimente istorice trecute, ci întrupează într-un „acum” veşnic
trimiterea Fiului de către Tatăl şi trimiterea apostolilor plini de Duhul Sfânt
de către Fiul, făcute vizibile de către episcop, icoană vie a Tatălui, care, în
conjurat de prezbiteri, icoane vii ale apostolilor plini de Duh Sfânt, îi trimite
pe diaconi, icoane vii ale lui Hristos, să slujească poporul aducând darurile
lui ca toţi împreună să slujească lui Dumnezeu. Ca şi în Apocalipsă320, cele
trei slujiri se disting321 ca typoi ale unor Personaje sfinte şi întreaga Biserică
liturgică e typos, icoană vie a Bisericii cereşti eterne, care a arhetipul ei. Nu
este vorba de platonism, pentru că aceşti typoi nu sunt doar copii palide care
reflectă prototipuri cereşti, ci continuă sacramental-eclezial întruparea isto
320 Cei douăzeci şi patru de bătrâni în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului sunt
imaginea celestă care corespunde episcopului-prezbiter care oferă, înconjurat de ceilalţi
prezbiteri, sacrificiul liturgic pur al neamurilor păgâne (cf. Maleahi 1, 12).
321 Toate cele trei slujiri se disting, ies în faţă sau şed înainte ca icoane vii, sunt proka-
themenoi eis typon. Sensul lui prokathemenos la Ignatie — arată A. Brent — nu e aşadar
atât acela de „a prezida”, funcţie unică, ci de „a se distinge”, de „a ieşi în faţă”; şi atunci
faimoasa adresare către Biserica din Roma ca prokathemene Ies agapes se traduce nu prin
„care prezidează iubirea”, ci „iese în faţă prin iubire”, „se distinge ca exemplu de iubire” .
rică a Cuvântului, ca în Evanghelia după Ioan. Adevăratul sens al reprezen

tării tipologice la Ignatie nu înseamnă că aceste trei slujiri reprezintă realită
ţile mântuitoare transcendente accesibile doar deţinătorilor acestora în faţa
unor laici diferiţi de ei; ci că acestea reprezintă/„tipifică” experienţa întregii
Biserici în procesul de mântuire şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă în faţa
puterilor demonice active în lume care sunt zdruncinate de însăşi adunarea
liturgică structurată de cele trei „tipuri” ca icoană vie a prezenţei mântuitoare
a lui Dumnezeu Treime în istorie. Singură istoria sfântă nu poate crea o co
munitate, ci trebuie să primească formă concretă tangibilă în simboluri ma
teriale concrete. întrucât în cultul extrem de simplu din bisericile-case din
primul secol creştin nu existau încă nici obiecte, nici veşminte sacre, tot
accentul cădea pe actele simbolice asociate de persoane simbolice distincte.
Istoria sacră e povestită de Ignatie în termenii întreitei tipologii ce reprezintă
experienţa comună a Bisericii creştine care-şi găseşte astfel unirea cu Dum
nezeu Tatăl prin Fiul, trimis de Acesta, şi prin apostolii plini de Duh, trimişi
de Fiul — şi relatează modul în care comunitatea harismatică adunată în
această ordine tipologică zdruncină puterile demonice. Aceeaşi reprezentare
liturgică a evenimentelor mântuitoare rezolvă în sens sintetic-iconic nu doar
tensiunile dintre harismă şi ordine, dintre istorie şi transcendenţă, ci şi tensiu
nea dogmatică dintre Iisus Fiu al Omului (poziţia iudaizantă) şi Iisus Fiu al
lui Dumnezeu (poziţia doketismului gnostic): Iisus Hristos al Bisericii apos
tolice este simultan şi paradoxal în acelaşi timp Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu
al Omului, prefigurând astfel formula dogmatică de la Chalcedon. Liturghia
controla nu numai istoria sacră, ci şi ordinea Bisericii, şi ea a impus reliefa
rea în adunările creştine a episcopului-unic din situaţia primară a sinagogii
creştine cu mulţi prezbiteri-episcopi: ca tip al Tatălui Unic în Liturghie epis
copul trebuie să fie şi el unic. De asemenea, aşa cum evenimentele mântui
toare sunt întrupate corporativ în comunităţi, comunităţile sunt şi ele întrupate
în persoanele corporative ale reprezentanţilor ei care, asemenea vizitatorilor
clerici ai lui Ignatie, devin icoane vii ale darurilor şi harismelor comunită
ţilor lor. Aşa cum în scrierile nou-testamentare „Petru”, „Iacob”, „Ioan” sau
„Pavel” sunt figuri reprezentative în sens harismatic-mistagogic încorporând
personalităţile corporative ale comunităţilor. Un alt aspect decisiv, asupra
căruia atrage atenţia Brent, este acela că, spre deosebire de Sinagoga/Adu-
narea iudaică, unde autoritatea personală a colegiului care o prezida era net
inferioară autorităţii impersonale a sulurilor Torei şi scripturilor reificate, în
Eclezia/Adunarea creştină nu existau suluri care să cuprindă predania (para-
dosis) evanghelică a împlinirii profeţiilor în Iisus Hristos, Domnul răstignit
şi înălţat (cf. 1 Co 15), ci doar persoane, fie prezente, fie absente, martore ale
învierii, care purtau acea predanie în chiar persoanele şi cuvintele lor şi care,
ca atare, erau „stâlpii” Bisericii. însuşi caracterul oral al acestei paradosis

revelate impunea astfel de persoane autorizate capabile să o exprime legitim
şi în virtutea căreia exercitau — fie sedentar ca Iacob, fie itinerant ca Pavel
— supravegherea (episkope) cu autoritate asupra comunităţilor lor. Chiar şi
după moartea apostolilor — când „predania” devine un „depozit” (paratheke)
— prezbiterului-episcop i se cere nu doar o simplă succesiune, ci o harismă
profetică, un duh apostolic, indispensabil pentru transmiterea şi interpretarea
lui. Nu există deci în Epistolele pastorale pauline o revanşă a slujitorilor
acestui „depozit” legitimaţi prin apelul la autoritatea apostolică din trecut
asupra unor harismatici care revendică o autoritate profetică în prezent. Cum
nu există nici o distincţie între depozitul credinţei încredinţat episcopului-
prezbiter şi credinţa comunităţii sale, pe care o întrupează şi o reprezintă, şi
pe care nu o livrează din exteriorul ei. Bisericile au preferat mult timp vocea
vie a apostolilor care-şi rosteau predania şi interacţionau dinamic cu viaţa
comunităţilor, şi această preferinţă explică succesul enorm de care s-a bucurat
literatura apostolică pseudoepigrafică şi dispozitivul pseudonimei apostolice:
„prin Clement” apostolii continuau să vorbească viu Bisericilor.
Abuzul gnosticilor atât de pseudonimia apostolică prin abundenta producţie
de evanghelii pseudoapostolice apocrife, cât şi de tradiţia orală falsificată în
tradiţii ezoterice mitologice au condus la sfârşitul secolului II la reificarea
paradosis-u\u\ apostolic în sistemul canonic de norme al scripturilor, cre
dinţei şi succesiunii apostolice a episcopilor. Unitatea Bisericii Catholice şi
continuitatea ortodoxiei s-au obţinut, dar cu preţul unei serii de reducţii.
Astfel, pluralitatea tradiţiilor apostolice (petrină, ioaneică, paulină, iacobină)
aflate iniţial într-o relaţie de diversitate într-o unitate de tip familial, bazată pe
consangvinitate, şi sinodal, bazată pe recunoaştere şi promovare reciprocă, a
fost interpretată după constituirea Noului Testament drept simplă diversitate
de expresie retorico-literară a unei unităţi abstracte de tip doctrinar. Tradiţia
vie a fost tot mai mult redusă la ordinea tradiţiei, reificându-se într-un sis
tem uniformizator de tip filozofic alcătuit din dogmata, opinii autoritative.
Iar din reprezentant al tradiţiei apostolice întrupate în diverse Biserici şi
forme culturale, episcopul devine un reprezentant în faţa comunităţii al unei
tradiţii apostolice moştenite prin succesiune, diadoche222. Tradiţia apostolică 32
322 Diadoche face parte, ca şi dogma, din vocabularul şcolilor filozofice antice. în cerce
tarea sa din 1999, Brent a atras atenţia asupra coincidenţei temporale revelatorii dintre pre
zentarea de către Diogenes Laertios a vieţilor şi dogmelor filozofilor antici ca istorie a patru
succesiuni reduse la două şi prezentarea similară a ereziilor şi ortodoxiei la Irineu şi Ipolit
(toţi scriu la sfârşitul secolului 11 şi începutul secolului III): toate ereziile derivă dintr-o unică
obârşie (Simon Magul la Irineu, Naaseni şi cultul şarpelui la Ipolit) şi dacă la baza filozofiei
stau doisprezece înţelepţi, Ia baza creştinismului stau cei Doisprezece Apostoli.
reificată devine pentru episcopi bastonul de mareşal, simbol al autorităţii

Bisericii învăţătoare asupra Bisericii învăţate, iar episcopul în loc de repre
zentant al credinţei comunităţii devine transmiţătorul exterior al depozitului
unei credinţe fixe către comunitate în sensul unei proclamări juridice. Preoţia
sa, iniţial identificare martirică cu arhieria unică a lui Hristos la care participă
prin botez întreaga comunitate, se dezvoltă începând cu secolul III într-un
sens decis vechi-testamentar ca reacţie la teologia populară de tip harismatic
conturată cu prilejul crizei provocate în comunităţile creştine de numărul
mare de apostaţi (lapsi) şi puţinii martiri, cu ocazia persecuţiilor din ce în ce
mai sistematice din acest timp. Cu acel prilej s-a format convingerea că gru
pul mărturisitorilor reprezintă autentic în faţa comunităţilor suferinţele şi
slava lui Hristos în trupul Său eclezial. Hristos îşi actualizează cel mai au
tentic efectul Pătimirii Sale, iertarea păcatelor, prin mărturisitori, în ale căror
suferinţe şi răni Se face prezent în chip concret, şi ca atare aceştia nu mai au
nevoie nici de botez, dacă sunt catehumeni, nici de hirotonie, dacă nu sunt
clerici, pentru a fi integraţi în Trupul lui Hristos sau pentru a acorda iertarea
celor căzuţi şi a-i împăca astfel cu Biserica. Episcopatul a răspuns la aceasta
nu numai insistând pe faptul că puterea de a ierta revine în exclusivitate cle
rului hirotonit, ci asumând el însuşi poziţia din care i-a evacuat pe mărturisi
tori, dar nu într-un context martirologic, ci vechi-testamentar. Cum sc ob
servă în Didascalia, episcopul este îndemnat să imite pc Hristos şi să ierte
păcatele poporului, nu însă martiric, participând la suferinţele şi rugăciunea
Lui pentru lume prin propriile suferinţe şi rugăciuni, ci ca mijlocitor între
Dumnezeu şi credincioşi, aducându-I euharistie ofranda sacrificială ispăşi
toare a Mielului junghiat şi distribuind în schimb iertarea şi dreptatea Lui.
asemenea arhiereilor din Vechiul Legământ. Preoţia sfântă apare ca mediind
mântuirea/iertarea unei comunităţi nemântuite/păcătoase. Didascalistul fuzi
onează astfel, distorsionându-le însă, cele două tipologii anterioare: clemen-
tină şi ignatiană. Potrivit celei clementine, episcopul este echivalentul arhie
reului, prezbiterii, al preoţilor, iar diaconii (dar şi văduvele şi orfanii), al
leviţilor. Potrivit celei ignatiene, dezvoltate, dar şi modificate, episcopul pre
zidează ca icoană vie (typos) a lui Dumnezeu Tatăl, diaconii stau pe lângă
episcop şi-l slujesc ca icoane vii ale lui Hristos, Trimisul Tatălui, diaconiţa e
cinstită ca icoană vie a Duhului Sfânt, Trimisul Fiului, prezbiterii sunt soco
tiţi icoane vii ale apostolilor, iar văduvele şi orfanii sunt icoane vii ale alta
rului, întrucât beneficiază de ofrande. Deşi foloseşte un limbaj şi imagini
ignatiene, Didascalia le distorsionează puternic sensul originar. O primă
diferenţă se vede în aceea că, dacă la Ignatie episcopul are un rol prin exce
lenţă euharistie şi martiric, în Didascalie episcopul are un rol primordial de
judecător al păcătoşilor şi sfinţitor al lor. O altă diferenţă se vede în aceea că
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 27 7
la Ignatie episcopul este întotdeauna în unire cu prezbiterii şi diaconii; deşi

clar diferite, slujirile acestora din urmă sunt egale în faţa poporului care le
datorează ascultare în mod egal, episcopul este syndiakonos; niciodată nu li
se porunceşte prezbiterilor sau diaconilor să se supună unii altora, modelul
de autoritate şi de unitate al întregii Biserici fiind unitatea interioară a simfo
niei şi a corului, prin care Biserica întrupează unitatea lui Dumnezeu Treime.
In Didascalie însă prezbiterii se estompează, iar diaconii devin slujitori nu
ai Bisericii lui Dumnezeu, ci ai episcopului devenit „monarh” pentru prima
dată în sens total. Nu Ignatie este, cum greşit se tot repetă, inventatorul epis
copatului monarhic — la Ignatie se poate vorbi doar de monoepiscopat (dar
monoepiscop era şi Iacob) —, ci episcopul anonim autor în jurul anului 230
al Didascaliei, unde pentru prima dată tripla tipologie a lui Ignatie e înlocuită
de o triplă ierarhie. O generaţie mai târziu, episcopul Ciprian al Cartaginei
(t 258) regândeşte ecleziologia catholic-ortodoxă în termenii juridici ai unei
ordini imperiale de tipul unui principat senatorial opunându-se monarhiei
petrine a episcopului Romei; ca apoi trecerea în era constantiniană la Biserica
imperială şi de mase să accentueze în secolul IV centralismul ierarhic şi juri-
dismul. Se produce astfel deplasarea de la episcopatul ignatian reprezenta-
ţional-sacramental-cultural la un episcopat jurisdicţional-teritorial323. Celor
două figuri ale episcopatului le corespund două tipuri de solidaritate şi de
legătură sociale (descrise de Durkheim): cel al unităţii „organice” specifice
societăţilor plurale inclusive, care-şi compun unitatea acceptându-şi şi re-
conciliindu-şi diversităţile după modelul armoniei muzicale, şi cel al unităţii
„mecanice” proprii societăţilor monolitice exclusive, care realizează unitatea
reducând diferenţele la uniformitate, şi în care tocmai efortul de a impune
unitatea prin excludere duce inevitabil la fragmentare şi diviziune.
323 Episcopul ignatian era nu al unui teritoriu, ci al unui unic popor catholic şi ortodox al
lui Dumnezeu dintr-un loc, în care se realizează întruparea/reprezentarea continuă a lui
Dumnezeu Treime, popor opus celui păgân, iudeu sau eretic. Ca şi regii medievali, şi epis
copii vor fi ai unor popoare, nu ai unor teritorii (rasa şi cultura, nu teritoriul, fiind compo
nentele fundamentale ale naţiunii). Adaptarea la ordinea imperială a ecleziologiei a impus,
împreună cu birocratizarea ierarhiei, şi principiul: un singur episcop într-o cetate (canonul 8
de la Niceea, 325). Episcopatul juridic-teritorial va fi creaţia reformelor gregoriene ale Bi
sericii occidentale ca monarhie papală în afara, împotriva şi deasupra imperiului creştin, fie
el constantinopolitan sau carolingian: Biserica e acum o imensă şi unică dieceză, condusă
de un episcop monarh cu jurisdicţie/suveranitate universală supremă, pe care o exercită prin
vicari care participă prin delegaţie, într-un teritoriu, la jurisdicţia/suveranitatea sa fără a o
poseda în plenitudinea ei.
VIII. Canonul liturgic

Pe lângă componenta etică şi cea canonic-constituţională, genul literaturii
apostolice pseudoepigrafice are însă şi o la fel de importantă componentă
liturgică. Documentele care ilustrează acest gen sunt în acelaşi timp compen-
dii canonico-disciplinare, dar şi manuale şi cărţi liturgice, fiind nu numai „con
stituţii” apostolice, dar şi veritabile „liturghiere/evhologhioane” apostolice.
De la textele normative la textele practice

în partea ei centrală, Didahia celor Doisprezece Apostoli cuprinde cele
mai vechi prescripţii şi formulare liturgice baptismale şi euharistice utilizate
în Siria la mijlocul sau la sfârşitul secolului I. Document extrem de impor
tant, dar şi complex, datorită multitudinii redactărilor lui în şcoala ipolitană
de la Roma din prima jumătate a secolului III, Tradiţia Apostolică ne oferă
cele mai vechi formulare de rugăciuni şi ritual ale hirotoniilor, Liturghiei
episcopale, iniţierii creştine, precum şi indicaţii privitoare la ciclul zilnic de
rugăciuni al creştinilor. Aceste formulare le regăsim prelucrate şi amplificate
în Canoanele lui Ipolit (Egipt, cca 336-340) şi în Testamentul Domnului
(Siria, începutul secolului V), ca şi în cartea a VUI-a (cap. III-XLV) a Con
stituţiilor Apostolice (Antiohia, cca 380), cartea a V il-a a Constituţiilor
cuprinzând o prelucrare a Didahiei (cap. I-XXXII), urmată de o importantă
colecţie de rugăciuni de origine iudaică (cap. XXXIII-XXXV11I) şi de o co
lecţie de rugăciuni creştine (cap. XXXIX-XL1X). Cunoscută încă din seco
lul XVI, Liturghia zisă „clementină” — cel mai amplu formular cunoscut —
a părut erudiţilor occidentali din secolele XVII-XIX — atât anglicanilor
„non-jurors”, cât şi francezului Pierre Lebrun (1661-1729) sau germanilor
Ferdinand Probst (1816-1899), Paul Drews (1858-1912) şi chiar Anton
Baumstark (1872-1948) — a reprezenta arhetipul apostolic al Liturghiei
Bisericii: înainte de a părăsi Ierusalimul, colegiul apostolilor ar fi elaborat
o Liturghie euharistică atotcuprinzătoare, din care au derivat toate riturile
istorice cunoscute, şi aceasta ar fi identică cu cea din cartea a VlII-a a Con
stituţiilor Apostolice.
De la unitate la diversitate şi de la prolixitate la concizie?

Până în secolul XX, liturgiştii au stat sub influenţa unui text apocrif atri
buit lui Produs, patriarhul Constantinopolului (434-446) — dovedit abia în
1962 drept un fals din secolul XVI324 — care susţinea că primele liturghii
324 PG 65, 849-852; cf. F. J. LEROY, „Produs «De Traditione Divinae Missae»: un faux
de Constantin Paleocappa”, Orientalia Christiana Periodica 28 (1962), p. 288-299.
apostolice au fost foarte lungi, dar au fost prescurtate deliberat (în etape, cea
a lui Iacob fiind prescurtată de Vasile cel Mare şi apoi cea a lui Vasile de
Ioan Hrisostom) pentru că n-au mai putut fi urmărite de generaţiile de creş
tini mai puţin râvnitoare care au urmat epocii apostolice. Cercetările istorice
au demonstrat însă exact contrariul: aproape invariabil, evoluţia textelor
liturgice a fost de la concizie la prolixitate, iar formularele liturgice din
aşa-zisele „constituţii bisericeşti” apostolice reflectă mai puţin o practică
liturgică reală, cât sunt texte prelucrate şi elaborate programatic pentru a
restabili sau impune un standard ideal al cultului creştin.
Recursul la manuscrisele liturgice

Trebuie mers aşadar la textele liturgice propriu-zise, cele care reflectă
nemijlocit practica liturgică, şi o întreagă direcţie de cercetare liturgică325
s-a consacrat descoperirii şi editării manuscriselor liturgice ale Bisericii
vechi şi bizantine, până la apariţia în secolul XVI a primelor ediţii tipărite
ale cărţilor liturgice ortodoxe. Şi acest tip de cercetare are însă serioase limite.
Una din ele priveşte faptul că nici în creştinismul primar, nici în iudaism
rugăciunile nu erau scrise, ci se transmiteau oral, fiind astfel supuse dezvol
tărilor şi modificărilor. Exista o schemă fundamentală dezvoltată pe baza
unei improvizaţii orale. Textele scrise apar în climatul sensibil din punct de
vedere doctrinar al secolului IV, dominat de controverse trinitare (arianism
şi pnevmatomahie), atât pentru a asigura conformitatea dogmatică a rugă
ciunilor, cât şi pentru a le adapta la noul cult din bazilicile monumentale care
se construiesc acum. Vechile formulare scurte din cultul domestic al epocii
persecuţiilor nu se mai adecvau cu noul ambient cultic, aşa că au fost rema
niate şi înlocuite — atât din motive de fast liturgic, cât şi catehetic — cu
325 Iniţiată de dominicanul francez J acques G oar (1601-1654) cu al său important

Euchologion sive Rituale Graecorum, Paris, 1647 (ed. II, mult ameliorată, Veneţia, 1730),
continuată de orientalistul E usebe R enaudot (1646-1720) cu Liturgiarum Orientalium
Collectio, Paris, 2 voi., 1715-1716, de H einrich DENZINGER (1819-1883) cu Ritus Orien
talium, 2 voi., 1863-1864, şi Frank E. Brightman (1856-1932), Liturgies Eastern and
Western, Oxford, 1896, doar voi. I „Eastern”; dar mai ales „Goar”-ul rus care a fost litur-
gistul ALEKSEI D imitrievskj (1856-1929) cu textele editate în monumentala serie Opisanie
liturghiceskih rukopisei hraniaşcihsia v bibliotekah pravoslavnogo Vostoka: voi. 1, Typika,
1895, CXLVII + 912 p.; voi. 2, Euchologia, 1901, XII + 1058 p.; voi. 3, Typika II, 1917,
V + 768 p.; seria planificată în patru părţi (1. Evhologhionul grec; 2. Evhologhionul slav;
3. Tipiconul grec şi 4. alte cărţi) a rămas neterminată, materiale pentru volumele 4 şi 5 exis
tând în arhiva lui Dimitrievski. Opera lui Dimitrievski a fost şi este continuată de şcoala
liturgiştilor iezuiţi de la Institutul Pontifical Oriental din Roma reprezentată de preoţii
profesori Juan Mateos (1917-2003), Miguel Arranz (n. 1930), Robert Taft (n. 1932) şi de
discipolii acestora, care au editat şi editează în continuare manuscrise liturgice bizantine.
compoziţii retorice fastuoase în care se oglindeşte cultura elenistică şi teologia

erudiţilor episcopi ai epocii, şi în care se poate percepe şi ceva din orizontul
de aşteptare al noilor creştini convertiţi la creştinism şi care-şi celebrau cre
dinţa în măreţele catedrale edificate în acest timp.
Euchologion-w/ egiptean al lui Serapion (secolul IV)
în 1894, neobositul cercetător al manuscriselor liturgice răsăritene, liturgis-

tul Aleksei Dimitrievski, publica la Kiev o colecţie de treizeci de rugăciuni
pe care le descoperise în manuscrisul 149 (din secolul XI, f. 7v-21v) apar
ţinând bibliotecii Marii Lavre de la Sfântul Munte Athos; cele 14 file ale
acestui codice bizantin transcriau într-o dezordine evidentă — datorată unei
greşeli a copistului — conţinutul unui remarcabil euchologion care a apar
ţinut episcopului egiptean Serapion din Thmuis ( t cea 3 60)326, prieten al
Sfântului Atanasie cel Mare ( t 373) şi amândoi ucenici ai avvei Antonie cel
Mare ( | 356). In dispoziţia originară, colecţia are următoarea structură: rugă
ciuni la ungerea celor ce se botează şi a bolnavilor (nr. 15-17), o rugăciune
de înmormântare (nr. 18), un set de şaptesprezece rugăciuni legate de Euha
ristie (nr. 19-30 şi 1-6, nr. 1 alcătuind extrem de interesanta anafora euha-
ristică a episcopului Serapion), alte cinci legate de Botez (nr. 7-11) şi trei
rugăciuni de Hirotonie a diaconilor, a prezbiterilor şi a episcopului (nr. 12-14).
Spre deosebire de cercetările mai vechi, care susţineau unitatea literară a
rugăciunilor pe care le considerau redactate de un singur autor, analiza atentă
a ultimului lor editor (M. Johnson, 1995) evidenţiază că avem de-a face cu
o colecţie eterogenă, compilată din surse şi autori diferiţi, reflectând patru
straturi sau subgrupuri distincte327, dar nici unul din ele nu trece dincolo de
mijlocul secolului IV; caracterul egiptean, contextul liturgic şi orientarea
teologică origeniană a anaforalei trimit toate spre epoca lui Serapion din
Thmuis şi este foarte probabil ca ele să fi fost colecţionate chiar de ucenicul
şi prietenul avvei Antonie şi al arhiepiscopului Atanasie al Alexandriei.
Suntem deci în prezenţa unui document liturgic de prim ordin pentru cu
noaşterea cultului creştin din secolul VI.
326 Ultima ediţie cu un studiu exhaustiv a fost realizată de M axwell E. J ohnson ,

The P ra yers o f Serapion o f Thmuis. A Literary, Liturgical, and Theological Analysis (Orien-
talia Christiana Analecta 249), Roma, 1995.
327 Un prim strat mai timpuriu cuprinde rugăciunile 1-6 (Euharistie), 7-11 (Botez, nu cu
nosc ungerea postbaptismală), 13 (hirotonia prezbiterului), 19, 21,24, 25, 26, 27, 28, 29 şi 30;
al doilea, rugăciunile 15-17 (la ungeri, cunosc ungerea postbaptismală); al treilea, rugăciu
nile 12 şi 14 (hirotonia diaconului şi prezbiterului) şi 20, 22, 23; şi al patrulea, rugăciunea 18
(de îngropare).
Barberini graecus 336 — cel mai vechi codice liturgic bizantin
Cel mai vechi manuscris liturgic grec care ni s-a păstrat datează însă abia
de la sfârşitul secolului VIII şi e reprezentat de faimosul Codex Barberini
graecus 336. Copiat pe pergament în uncială biblică greacă târzie, de tip
occidental, undeva în sudul Italiei înainte de anul 800, codicele se afla în
secolul XIV la Florenţa în posesia unui bibliofil (Niccolo Niccoli), de la
care a trecut prin testament în 1441 în biblioteca mănăstirii dominicane San
Marco, ajungând în secolul XIV în biblioteca Barberini din Roma, ca în 1902,
prin achiziţionarea acestei colecţii de papa Leon XIII, să intre în fondurile
Bibliotecii Apostolice Vaticane. Editat parţial şi utilizat copios de Jacques
Goar în notele faimosului său Euchologion din 1647, codicele a făcut, în
secolul XX, obiectul mai multor intenţii de editare anunţate (în 1933, 1953
de A. Stritmatter, şi în 1964-1974 de A. Jacob), dar nematerializate. Mult
aşteptata ediţia a venit abia în 1996 şi este rezultatul a doi tineri cercetători,
discipoli ai liturgistului Miguel Arranz din Roma: Stefano Parenti şi Elena
Velkovska328. Codicele păstrat are 279 de file legate în 36 de caiete; la ori
gine însă manuscrisul cuprindea un număr de 40 de caiete: lipsesc caietele
1,2, 3 şi 8 (absenţa acestora ne privează de o mare parte din anaforaua Sfân
tului Vasile), iar caietele 4 şi 5 sunt legate la sfârşitul volumului. Din cele
279 de foi actuale, filele 1-263 cuprind un euchologion bizantin complet,
urmate de fragmente din Canoanele Apostolice (65-70 şi 74—84) şi din Con
stituţiile Apostolice (VIII.iv, v, xvi-xxvn), codicele Barb. gr. 336 fiind cel
mai vechi manuscris grec cunoscut şi pentru aceste din urmă texte. La origine
codicele avea următorul cuprins: cele 85 de Canoane Apostolice erau urmate
de cartea a VlII-a, liturgică, a Constituţiilor Apostolice, după care venea
Euchologion-ul reprezentând o colecţie destul de eterogenă de 244 de „pie
se” liturgice, mai ales rugăciuni, de diverse provenienţe, dar cu o dispunere
care atestă un evident efort de ordonare:
1. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (1-22), cel mai vechi formular păstrat;
2. Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom (23-41), cel mai vechi formular
păstrat;
3. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (42-48), cel mai vechi formular
păstrat;
328 L 'Eucologio Barberini gr. 336 (Bibliotheca Ephemerides Liturgicae Subsidia 80),
Edizioni Liturgiche, Roma, 1996; ed. II revăzută şi cu traducere italiană, 2000. Un volum
special de analiză este în curs de apariţie. Codicele Barb. gr. 336 este o copie după marele
Euchologion al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol din secolul VIII, dinaintea crizei
iconoclaste. De aici şi importanţa lui deosebită.
282 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to lic
4. Cele Şapte Laude după ritul catedral (49-111): vecernia (49-64), mie-
zonoptica (65-69), utrenia (70-84), ceasul I (85-86), ceasul III (87-91),
ceasul VI (92-96), ceasul IX (97-101) şi aşa-numitul ceas III-VI (pentêkthê)
din Postul Mare (102-111);
5. Iniţierea creştină (112-126): rugăciunea a opta zi (112) şi a patruzecea
zi de la naştere (113), catehumenatul (114-119), botezul — mirungerea —
cuminecarea (120-125), spălarea de după opt zile de la botez (126);
6. Agheasmă Mare (127-133): binecuvântarea apei (127-131), la fântâna
din portic (132-133);
7. Privegherea (pannychis) din ritul catedral (135-139;
8. Pregătirea şi sfinţirea Sfântului Mir (140-142);
9. Cateheza patriarhală pentru candidaţii la botez (143-145);
10. Reconcilierea ereticilor cu Biserica (146-148, în speţă a maniheilor);
11. Sfinţirea bisericii (149-156);
12. Hirotoniile (157-168) episcopului (157-158), prezbiterului (159-160),
diaconului (161-162), diaconiţei (163-164), ipodiaconului (165), citeţului şi
cântăreţului (166) şi egumenului (167);
13. îmbrăcarea monahului (169) şi a monahiei (170);
14. Rugăciuni şi rituri pentru Palatul imperial (171-181): la încoronare
(171-172), la întâlnirea între împărat şi patriarh (173-174), pentru împărat
(175-176), pentru via imperială (177-178), pentru promovarea arhonţilor
( 179-180) şi binecuvântarea îmbarcării imperiale (181);
15. Rugăciuni la aducerea pârgii roadelor (182) şi la binecuvântarea unei
case (183);
16. Căsătoria (184-189): logodna (184-185), nunta (186-188), altă rugă
ciune pentru nuntă (189);
17. Rugăciuni înainte şi după masă (190-191), pentru călătorie (192),
pentru plutirea pe mare (193) şi pentru secetă (194-195);
18. Rugăciuni pentru bolnavi (196-198) şi untdelemnul de ungere a bolna
vilor (199-200);
19. Pocăinţa (201-205): rugăciuni pentru cei ce se întorc (201), pentru cei
ce se mărturisesc (202), pentru cei ce jură uşor (203), pentru cei siliţi să
mănânce mâncăruri oprite (204) sau care au mâncat din acestea (205);
20. Exorcisme pentru cei chinuiţi de duhuri necurate (206) şi pentru cei ce
suferă din pricina demonilor (207);
21. Rugăciuni la diverse ocazii: la tăiatul părului copilului (208-209), la
rasul bărbii (210), la înfrăţire (211), alta la tăiatul părului copilului (212),
pentru turmă (213), pentru cei ce agonizează (214), pentru vie (215), pentru
începutul semănatului (216), pentru vreme blândă (217), pentru cei ce aduc
roade (218), pentru secerat (219);
22. Rugăciuni la momente speciale ale anului liturgic: la binecuvântarea ra

murilor de Florii (220-221), la spălarea picioarelor din Joia Mare (222-225),
la îngenuncherea la Cincizecime (226-228);
23. Rugăciuni la diverse trebuinţe: la colivele pentru sfinţi (229), la sacri
ficiul boilor (230), la fântână (231), la zidirea casei (232), la cutremur (233),
la slujiri în mănăstiri (234), la roade noi (235), la colive (236), la poluţii noc
turne (237), la binecuvântarea apei murdare (238), la adusul mielului (239),
la intrarea în cler (240), la binecuvântarea casei (241-242);
24. Alt exorcism (243);
25. La intrare în monahism (244-256): la schima mică (244-248), la schi-
ma mare (249-254), la luarea culionului după opt zile (255), citiri biblice la
Liturghiile acestor opt zile (256);
26. Alt exorcism (257);
27. La tunderea monahiei (258-263);
28-29. Rugăciuni pentru cei decedaţi (264-270), pentru un ascet bolnav
(271) şi la acoperirea femeii (272);
30. Rugăciuni finale de la Liturghie (273-285): din spatele amvonului
(273-276), de la skevofilakion (277-280), altele din spatele amvonului
(281-285);
31. Ectenii diaconale (286-288): pentru Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite (286), pentru morţi (287) şi pentru bolnavi (288).
Recursul indispensabil şi revelator la manuscrisele liturgice etalează însă
şi o serie de probleme cu implicaţii în registrul metodologic pentru ştiinţa
liturgică, ale cărei mutaţii şi-au găsit recent o extrem de lucidă şi ca atare
revoluţionară prezentare, realizată de anglicanul Paul F. Bradshaw329 (n. 1940,
din 1985 profesor de liturgică la Universitatea Notre Dame din Statele Unite
ale Americii). Ca şi genul „constituţiilor bisericeşti”, şi manuscrisele litur
gice sunt o „literatură vie”, scrisă şi rescrisă mereu, proces în care întâlnim
tendinţe deconcertante: pe de o parte, de a selecta şi adapta tacit texte şi
rituri din trecut necesităţilor prezentului, pe de altă parte, de a transcrie din
inerţie texte vechi mult timp după ce ele au ieşti de fapt din uz. De aici
eşecul metodei filologice bazate pe postularea unui arhetip şi a unei origini
unice a cultului apostolic.
Adevărul istoric privitor la dezvoltarea cultului creştin pare să fi fost o
mişcare nu de diversificare, ci de progresivă amalgamare şi standardizare a
unei realităţi locale, iniţial extrem de diverse şi plurale (inclusiv în elemen
tele fundamentale), unificare care a însoţit procesul de federalizare treptată a
329 PAUL F. B radshaw , The Search o f the Origins o f Christian Worship. Sources and
Methods fo r the Study o f Early Liturgy, Oxford University Press, 1992, 20022.
284 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s lo l ic
Bisericilor în unităţi tot mai mari în jurul marilor centre ale creştinătăţii an
tice (Roma, Alexandria, Antiohia etc.). N-a fost însă o sinteză, ci o evoluţie
selectivă, în care a supravieţuit nu neapărat elementul sau ritul cel mai bun,
ci cel mai puternic (Taft).
Liturgica comparată
In consecinţă, o întreagă şi fecundă direcţie de cercetare liturgică în seco
lul XX a fost cea a liturgicii comparate, ale cărei principii au fost teoretizate
de F. Cabrol (1855-1937) şi, mai ales, de Anton Baumstark (1872-1948)330,
direcţie continuată de F. Hamm, H. Engberding şi membrii şcolii de liturgică
de la Institutul Pontifical Oriental din Roma: Juan Mateos (1917-2003),
Robert Taft (n. 1932) sau Gabrielle Winkler (n. 1940). în formularea lui
Baumstark, adept al unei abordări organiciste inspirate din lingvistica şi bio
logia comparată, evoluţia riturilor a urmat tendinţa generală de la varietate
şi simplitate iniţială spre uniformitate şi prolixitate retorică târzie, tendinţă
întreruptă ocazional de tendinţe retrograde spre varieri locale şi abrevieri.
Baumstark şi continuatorii lui au formulat chiar o serie de „legi” care ar
reglementa aceste procese, deschizându-se în acelaşi timp spre o abordare
mai suplă şi complexă, luând în considerare nu doar invariantele, ci şi dife
renţele, nu doar analiza structurală, ci şi contextele istorice.
Liturgica structurală ş i „forma Liturghiei "

în paralel şi în contrast cu abordarea organic-comparativă de tip Baumstark.
extrem de influentă a fost abordarea structurală teoretizată de liturgistul şi
monahul benedictin anglican Gregory Dix (1901-1952) într-o faimoasă cer
cetare despre „forma Liturghiei” publicată în 1945331. Dix oferea o altă ver
siune a teoriei originii comune şi a continuităţii dezvoltării cultului creştin,
potrivit căreia varietatea a crescut în timp ca efect al influenţelor şi accen
telor locale pe baza unui element comun care constituie stratul cel mai vechi,
dar acesta însă nu e reprezentat de o formulă, ci de o formă sau structură
comună a ritului, rămasă identică din epoca apostolică. întrucât apostolii au
fost evrei, această formă a Liturghiei nu putea veni decât din iudaism. încă
din 1872 germanul Gustav Bickell încercase să arate că prima parte a Litur
ghiei creştine, cea a Cuvântului, provine din rugăciunea iudaică din dimi
330ANTON Baumstark, Liturgie comparée. Principes et méthodes pour l'étude historique

des liturgies chrétiennes, Chevetogne, 1940, 19533 (faimoasa lucrare relua schiţa anterioară
a lui A. BAUMSTARK, Vom geschichtlichen Werden der Liturgie, 1923); cf. şi simpozionul
internaţional de la Roma, 25-29 septembrie 1998: Comparative Liturgy. Fifty Years after
Anton Baumstark (ed. R. T aft/G . Winkler) (Orientalia Christiana Analecta 265), Roma, 2001.
331 G regory DIX, The Shape o f the Liturgy, Londra, 1945.
neaţa de sabat, în timp ce a doua parte, propriu-zis euharistică, ar proveni

din seder-ul pascal sau rânduiala cinei iudaice de Paşte. în 1898, liturgistul
german P. Drews a sugerat însă că Liturghia euharistică derivă nu din seder-ul
pascal, ci din mulţumirile iudaice pentru masa din seara de sabat şi de săr
bători. Sugestia lui Drews a fost dezvoltată în 1925 şi 1928 de anglicanii
W. O. Osterley (1866-1950) şi F. Gavin (1890-1938), de unde a fost prelu
ată şi amplificată în 1945 de G. Dix. Pentru liturgistul anglican, prima parte
a Liturghiei e o simplă continuare a cultului Sinagogii din epoca lui lisus şi
forma ei fixă are următoarea structură: 1. salutarea oficiantului şi răspunsul
comunităţii, 2. lectură biblică, 3. psalmodie, 4. lectură biblică, 5. predică,
6. concedierea prozeliţilor, 7. rugăciuni, 8. concedierea comunităţii. Partea a
doua ar fi o adaptare liturgică a schemei celor şapte acte ale lui lisus la Cina
de pe urmă: a luat pâinea — a mulţumit — a frânt-o — şi a dat-o, iar după
cină — a luat paharul — a mulţumit — şi l-a dat apostolilor, reduse la patru
momente: oferire — mulţumire — frângere — cuminecare, care ar fi un
nucleu invariabil. Ca şi predecesorii săi anglicani, Dix credea şi el că rugă
ciunea euharistică a evoluat din mulţumirile/binecuvântările iudaice pentru
masă, aşa-numitele birkat ha-mazon, de la care s-au preluat însă doar schema
şi motivele generale — creaţie, mântuire, eshatologie —, nu şi expresiile,
binecuvântările iudaice fiind rescrise în întregime în limbajul Noului Testa
ment. Această schemă de bază a berakot-urilor încreştinate poate fi detectată
atât în cel mai vechi formular euharistie din Didahie, cât şi în relatările lui
Iustin şi Irineu din secolul II.
Derivarea Euharistiei din binecuvântările iudaismului

întreagă această teorie a fost dezvoltată, două decenii după Dix, de teo
logul romano-catolic oratorian, Louis Bouyer (1913-2004, pastor protestant
convertit la romano-catolicism) într-o amplă cercetare asupra originii, natu
rii, teologiei şi spiritualităţii rugăciunii euharistice332. în demarcare polemică
explicită faţă de teza liturgistului benedictin Odo Casei (1886-1946), pentru
care cultul creştin ar avea o structură misterică (Mysterienlehre) preluată de
la cultele de mistere greco-romane, Liturghia Bisericii este văzută de Bouyer
ca ivindu-se exclusiv pe fondul iudaismului333. într-o perspectivă riguros
332LOUIS BOUYER, Eucharistie. Théologie et spiritualité de la prière eucharistique,

Paris, 1966, 19682.
333 O variantă nuanţată şi lărgită a acestei teorii a oferit recent liturgistul romano-catolic
Enrico M aZZA (n. 1940, profesor la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano) în
L 'anafora eucaristica. Studi sulle origini (Bibliothaeca Ephemerides Liturgicae Subsidia 62),
Roma, 1992, rezumată în: La celebrazione eucaristica. Genesi del rito e sviluppo d ell’inter-
biblică cultul creştin e interpretat drept o celebrare a Cuvântului lui Dumne

zeu: Acesta este proclamat (în lecturi şi predică), evocat şi invocat (în rugă
ciunea de mulţumire/euharistie/răspuns), realizat efectiv în mod sacramental
(în prefacere) şi comunicat (în împărtăşire). Binecuvântarea lui Dumnezeu,
descoperit în faptele Lui minunate atât în viaţa de zi cu zi, cât şi revelat în
Cuvântul Său scripturistic citit în adunare, este în însăşi inima Bibliei şi a
spiritualităţii ei, unde a ajuns să ţină locul sacrificiilor, pe care le-a interio
rizat ca jertfă a buzelor (Ps 39). Exemple clasice de astfel de binecuvântări
vedem atât în Neemia 8-9, unde ca răspuns la citirea Torei de către Ezdra
bătrânii lui Israel rostesc cea mai amplă binecuvântare din paginile Vechiului
Testament, dar şi în Noul Testament, unde-L vedem pe Iisus însuşi binecu
vântând pe Tatăl Său pentru cunoaştere, adevăr şi viaţă (Ml 11,25-27, In 17)
şi pe Apostolul Pavel care-şi deschide marile epistole cu extinse binecuvân
tări similare, în care lisus ia însă locul Torei din Vechiul Legământ.
Viaţa iudeilor era intens ritualizată în primul rând datorită nenumăratelor
binecuvântări prin care aceştia îl lăudau pe Dumnezeu şi-şi sfinţeau viaţa. în
principiu, existau trei tipuri de binecuvântări334: binecuvântări pentru diverse
ocazii, binecuvântările mari din cadrul rugăciunilor de dimineaţă şi de seară
din cultul privat şi al sinagogii, şi binecuvântările mici de la ospeţe. Binecu
vântările mari erau şi sunt compuse din două binecuvântări rostite dimineaţa
şi seara înainte de recitarea obligatorie a lui „Ascultă (Sema ), lsraele” (Dl
6, 4-9) şi care sunt o laudă pentru crearea luminii cu Trisaghionul serafimic
(iotser — A) şi una pentru luminarea minţii (ahaba — B), la care s-a adăugat
în locul celor două sacrificii zilnice obligatorii de la Templu (din zori înainte
de răsăritul soarelui şi de la ceasul al nouălea şi până la apus) aşa-numita
tefila (C) alcătuită dintr-o serie de optsprezece binecuvântări solemne (Semone
esreh). Binecuvântările mici (birkat ha-mazon)335 erau şi sunt cele trei bine
cuvântări de după cină: pentru hrană (ha-zan — D), şi implicit pentru creaţie
şi providenţă, pentru Pământul (ha-arets — E) făgăduinţei, şi implicit pentru
eliberarea din robie şi Legământ, şi pentru Ierusalim (Ierusalaim — F), rugă
ciune pentru viitorul mesianic al lui Israel, la care de sabat şi de sărbători se
pretazione, San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano), 1996, de citit împreună cu volumul de
texte: Segno di unită. Le piu antiche eucaristie delle chiese a cura dei monaci e monache di
Bose sotto la direzione del prof. Enrico Mazza, Ed. Qiqajon, Comunitâ di Bose, 1996.
334 Primul tratat din Misna Talmudului este închinat tocmai binecuvântărilor (berakot),
dar din el cunoaştem numai începuturile acestora. întrucât scrierea rugăciunilor era interzisă
în iudaism, primele manuscrise cu texte liturgice iudaice datează din secolul IX. Situaţie si
milară cu cea din creştinism, unde cel mai vechi codice liturgic datează din jurul anului 800.
335Schema lor a fost reconstituită de L. FINKELSTEIN, „The Birkat ha-mazon”, The Jew
ish Quarterly Review 19 (1928-1929), p. 211-262.
adăuga şi un memorial (zikkaron — Z) al trecutului, prezentului şi viitomlui

mesianic al lui Israel.
Ritul complet al unei cine iudaice de sabat şi sărbători — cel care trans
pare în relatarea Cinei de pe urmă a lui Iisus cu apostolii din Luca 22, 14-20
(şi 1 Co 11, 23-25) — avea trei momente principale. El se deschidea prin
ritul introductiv al sfinţirii (qiddus) de tatăl familiei a unui pahar de vin cu
binecuvântare pentru roada viţei şi ziua de sabat sau sărbătoare. După care
venea ritul pâinii: tatăl familiei lua în mână pâinea, o binecuvânta/mulţumea,
o rupea şi o împărţea pentru cina care urma. Această pâine a fost oferită de
Iisus la Cina de Taină apostolilor cu precizarea: „Acesta este Trupul Meu”.
După cină, în timpul căreia se cântau cântări rituale (zemirot), la sfârşitul
mesei tatăl familiei recita mulţumirea zilnică obligatorie (cf. Dt 8, 10), aşa-
numitele birkat ha-mazon care în zilele de sabat şi sărbătoare erau rostite
asupra unui nou pahar de vin. Acest pahar final a fost binecuvântat şi distri
buit de Iisus la Cina de pe urmă apostolilor cu precizarea: „Acesta este Sân
gele Meu”. Schema aceasta cu un prim pahar neeuharistic, o frângere a pâinii
euharistizate înainte de ospăţ şi un alt pahar euharistizat cu birkat ha-mazon
încreştinate după ospăţ Bouyer crede că o poate identifica în cel mai vechi
document liturgic al Bisericii care este Didahia (IX-X) (Siria, mijlocul
secolului I).
Evoluţia ulterioară a Liturghiei euharistice apare călăuzită însă de intenţia
de a separa Euharistia de ospăţ şi de a uni ritul paharului ca împărtăşire cu
Sângele lui Hristos de ritul pâinii frânte ca împărtăşire cu Trupul lui Hristos;
ambele rituri apar acum plasate înaintea cinei (cum apar deja în relatarea
despre Cina din urmă a lui Iisus de la evangheliştii Matei şi Marcu). Elimi
narea timpurie a cinei ar explica diferenţele existente între cele două descrieri
ale Euharistiei pe care le oferă Pavel în întâia Epistolă către Corinteni, unde
avem atât o relatare a Cinei de pe urmă a lui Iisus cu apostolii (7 Co 11,23-25),
cât şi o descriere a Euharistiei Bisericii din Corint (10, 16-17), care apare
compusă din două momente: un rit al paharului cu binecuvântare şi unul al
pâinii frânte cu o intercalare privitoare la unitatea Bisericii (care apare şi în
Didahie), ambele înainte de ospăţ şi separate de acesta, care va şi dispărea
ulterior. Paharul cu cuvintele explicative care-1 indică drept conţinând Sân
gele lui Hristos e deja mutat de la locul lui iniţial, după cină, înainte de cină,
exact în poziţia paharului introductiv de qiddus, cu care se identifică şi căruia
îi ia locul. O deplasare similară s-ar fi petrecut astfel şi cu mulţumirile/bine-
cuvântările (birkat ha-mazon) legate de el, care trec şi ele înaintea cinei şi
iau locul scurtei binecuvântări asupra paharului aflate aici. Dispariţia cinei a
impus însă şi restabilirea ordinii normale: pâine — pahar, în loc de pahar —
pâine, precum şi contopirea celor două mulţumiri într-una singură. O altă
mutaţie atestată de descrierea lui Iustin Martirul a avut loc prin transferarea
Euharistiei, separate de ospăţul cinei de seară, duminică dimineaţa şi prin
racordarea ei cu o Liturghie a Cuvântului de tip sinagogal. Această racordare
a condus, în opinia lui Bouyer, la amalgamarea în viitoarele anaforale euha-
ristice, care se deosebesc prin modul diferit de combinare a elementelor pro
venite din binecuvântările mari (A — B — Q şi mici (D — E — F) ale iuda
ismului, rezultând un produs de sinteză (de tipul AD — BE — CF). Toate
diversele anaforale ar fi deci variante locale ale unei ordini/scheme apărute
după sudarea Euharistiei disociate de ospăţ/cină cu oficiul de lecturi al sina
gogii, în vechime existând o considerabilă libertate de improvizaţie (atestată
până astăzi în cazul Canonului euharistie roman, altfel foarte conservator,
ale cărui „prefeţe” sau părţi introductive variază pentru fiecare sărbătoare).
Anaforalele euharistice — principalele tipuri

în secolele IV-V s-au format mari tradiţii legate de patru sau cinci centre:
Siria orientală (Edessa) şi occidentală (Antiohia) şi Egipt (Alexandria) în
Răsărit, Roma (şi Milano) şi sudul Galiei + Spania în Occident. Liniile de
separaţie între acestea nu trec însă, cum s-ar putea crede, între Răsăritul grec
şi Apusul latin, fiindcă afinităţi clare există, pe de o parte, între Alexandria
şi Roma, iar, pe de altă parte, între Antiohia şi sudul Galiei-Spania.
Anaforalele din tipul alexandrin şi roman atestă un stadiu mai arhaic, un
efort mai puţin elaborat de sinteză între binecuvântările iudaice mari şi mici.
şi se prezintă în orice caz cu o structură mai puţin clară şi un plan la prima
vedere deconcertant. Astfel, Canonul euharistie Roman actual (atestat la
sfârşitul secolului VI în Sacramentarul gregorian) are următoarea secvenţă:
1. o mulţumire pentru mântuire (creaţia e doar evocată) culminând în „Sanc-
tus” (Is 6, 3), 2. o primă rugăciune evocând sacrificiul, 3. o primă serie de
mijlociri pentru vii şi comemorare a sfinţilor, 4. o rugăciune pentru accepta
rea sacrificiului şi o invocare pentru sfinţirea darurilor, 5. relatarea institui-
rii/Cinei ultime, 6. o anamneză sobră, 7. o ultimă invocare ca sacrificiul să
fie primit şi să-şi producă efectele, 8. o nouă mijlocire pentru morţi şi vii şi
o nouă comemorare a sfinţilor, 9. o doxologie finală. (Formula des repetată
„Per Christo Domino nostro” ţine locul micilor doxologii finale ale fiecărei
binecuvântări iudaice originare.)
Anaforaua clasică de tip alexandrin (greacă a Sfântului Marcu sau coptă/sa-
hidică a Sfântului Chirii) are o structură similară celei a Canonului Roman,
numai că mijlocirile şi comemorările sunt grupate aici la început, înainte de
„sanctus”: 1. o mulţumire iniţială, 2. o primă rugăciune evocând sacrificiul
(preepicleză), 3. mijlociri şi comemorări plus mgăciunea de acceptare a sacri
ficiului, 4. reluarea mulţumirii culminând în „Sanctus”, 5. o nouă mgăciune
de acceptare a sacrificiului şi o primă epicleză pentru sfinţirea darurilor,

6. relatarea instituirii/Cinei ultime, 7. anamneză, 8. o ultimă invocare de
acceptare a sacrificiului şi pentru efectele sale în noi (a doua epicleză),
9. o doxologie finală336. Caracteristică tipului de anaforale alexandrin-roman
e lipsa unei epicleze unice explicite, tipică pentru anaforalele antiohiene, în
locul căreia există două epicleze în sens mai larg, una înainte şi alta după
relatarea instituirii.
Celălalt tip de anaforale, cel antiohian, atestă o organizare şi integrare
diferită între elementele oferite de cele două tipuri iudaice de binecuvântări:
baza rugăciunii sunt cele trei birkat ha-mazon, iar elementele din binecuvân
tările sinagogale apar în blocuri distincte. Tipul antiohian are două variante:
unul siro-oriental (edessan) şi altul siro-occidental (propriu-zis antiohian).
Tipul siro-oriental e reprezentat de vechea anafora a Sfinţilor Addai şi Mari
(în uz la sirienii orientali „nestorieni”, caldeeni şi maroniţi); alcătuită din trei
rugăciuni distincte, fiecare cu încheiere proprie (asemenea celor trei birkat
ha-mazon)·, este un tip special şi arhaic de anafora, în care nu apare nici rela
tarea de instituire/a Cinei de pe urmă, nici referinţe sacrificiale (memorialul
fiind aici echivalentul sacrificiului).
în contrast cu acest tip sobru, în Siria occidentală, Ia Antiohia, odată cu
renaşterea literară a elenismului din secolul IV apare o anafora amplă, ex
trem de elaborată, în care elementele iudaice sunt în acelaşi timp dislocate şi
remontate bucată cu bucată după un plan foarte puţin tradiţional, dar foarte
logic, marcat atât de precizia şi rigoarea gândirii, cât şi de complexitatea
retorică a elenismului târziu. Acest tip are următoarea secvenţă: 1. o primă
laudă/mulţumire pentru creaţie care dezvoltă economia Tatălui culminând
în „Sanctus”, 2. o a doua laudă/mulţumire pentru mântuire care dezvoltă
economia Fiului şi culminează în relatarea instituirii/Cinei de pe urmă,
3. o anamneză, 4. o epicleză clasică a Duhului Sfânt, 5. mijlociri dezvoltate
pentru Biserică şi lume, 6. o doxologie trinitară. Planul dogmatic trinitar este
transparent: de la Tatăl Creatorul se trece la Fiul Mântuitorul pentru a se
ajunge la Duhul Sfinţitorul şi Arhitectul Bisericii. Acest tip „clasic” al ana-
foralei patristice e opera unor personalităţi teologice remarcabile, al căror
geniu şi a căror forţă de sinteză le reflectă; accentul trinitar şi insistenţa pe
lucrarea Duhului Sfânt în epicleză oglindesc în acelaşi timp controversele
hristologic-pnevmatologice ale veacului IV, care a văzut ascensiunea şi în
frângerea diverselor arianisme. Pe lângă monumentul literar unic al anaforalei
„clementine” din cartea a VIII-a a Constituţiilor Apostolice, acest tip anti-
336 în forma actuală, secţiunea cu nr. 6-9 provine din anaforalele de tip antiohian prin
intermediul celei atribuite lui Iacob fratele Domnului.
290 C a n on u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to lic
ohian e reprezentat de anaforaua ierusalimiteană atribuită Apostolului lacob,

fratele Domnului337, şi cele două anaforale bizantine: cea a Sfântului Vasile
cel Mare — cea mai biblică şi profundă teologic338 — şi cea a Sfântului Ioan
Hrisostom (aceasta din urmă a prelucrat teologic anaforaua siriacă anteri
oară a celor Doisprezece Apostoli). Aceste anaforale au servit drept model şi
altora aflate în uz în Biserica armeană, iacobită, maronită, coptă, etiopiană şi
chiar latină, numeroasele anaforale ale ritului latin hispano-mozarab derivând
din tradiţia antiohiană veche, înainte însă de reformularea ei retorică în stil
elenistic.
Revizuirea modelului explicativ al liturgicii structurale
Liturgiştii savanţi au continuat în a doua jumătatea a secolului XX să de
zbată intens acest model explicativ criticându-1 şi nuanţându-1 sau propu
nând elemente noi şi modele alternative privind originile şi dezvoltarea ritu
rilor şi elementelor rugăciunii euharistice339. S-a contestat astfel faptul că
Iisus ar fi folosit la Cina de pe urmă birkat ha-mazon (B. Spink, 1985). S-a
sugerat apoi că modelul iudaic al anaforalei euharistice n-a fost structura
tripartită a binecuvântărilor mesei (două mulţumiri şi o implorare; teză rea
firmată de E. Mazza, 1992), ci acela al aşa-numitei todah, rugăciunea care
însoţea sacrificiile vechi-testamentare (H. Cazelles, 1970 şi 1975; teză dez
voltată în 1981 de C. Giraudo, care a încercat să arate că anaforalele dezvoltă
structura bipartită a acestor todah, alcătuite dintr-o anamneză şi o epicleză.
între care se intercala ca „embolism” prilejul sacrificiului, în speţă relatarea
instituirii Euharistiei/Cinei). G. Cuming (1917-1998) a încercat începând din
1979 să demonstreze că atât anaforaua Sfântului Marcu340, cât şi cea a lui
lacob provin dintr-un nucleu originar, atestat de fragmentul de anafora păs
trat în papirusul Strasbourg gr. 254 (secolul V, editat în 1928) şi care are
următoarea structură simplă: mulţumire pentru creaţie, oferire, mijlocire şi
337 JOHN R. Fenwick, The Anaphoras o f St Basil and St James. An Investigation into their
Common Origin (Orientalia Christiana Analecta 240), Roma, 1992, încearcă să arate că
anaforalele lui lacob şi Vasile sunt prelucrări independente de la sfârşitul secolului IV ale
unui original comun, reprezentat de anaforaua egipteană a lui Vasile, fuzionată în cazul
anaforalei lui lacob cu anaforaua oglindită în Catehezele mistagogice ale Sfântului Chirii al
Ierusalimului.
338 Cf. H ans-Joachim Schulz , „Die Anaphora des hi. Basilius als Richtschnur trinitari-
schen Denkens”, în: Unser ganzes Leben Christus unsern Gott iiberantworten. FS. Faiiy von
Lilienfeld, Gottingen, 1982, p. 42-75.
339 Cf. discuţia critică recentă indispensabilă a lui Paul F. B radshaw , Eucharistic Ori
gins, Londra, 2004.
340 Cf. G. CUMING, The Liturgy o f St Mark edited from the Manuscripts with a Commen
tary (Orientalia Christiana Analecta 234), Roma, 1992.
doxologie. Tot după Cuming (în 1983), cele mai vechi rugăciuni euharistice
trebuie să fi fost doar expresii ale laudei pentru ce a făcut Dumnezeu, cul
minând într-o doxologie sau în „Sanctus”. Este ceea ce sugerase anterior şi
E. R. Ratcliff (în 1950), potrivit căruia la origine anaforaua consta doar dintr-o
mulţumire pentru creaţie şi mântuire, încheiată cu o mulţumire finală pentru
admiterea participanţilor la cultul ceresc al îngerilor rezumat în „Sanctus”.
In ultimii ani, „Sanctus”-ul însuşi a făcut obiectul unei serii de monografii
care au încercat să elucideze sensul şi originile enigmaticei introduceri a
imnului serafimilor din Isaia 6, 3 în rugăciunea euharistică, plecând de la
faptul că, absent în cele mai vechi rugăciuni euharistice, în unele mai târzii
apare ca adaos ulterior, în timp ce în altele pare a face parte din nucleul ori
ginar (B. Spink, 1991). întrucât numai în Egipt el apare ca parte integrantă
a tuturor anaforalelor, „Sanctus”-ul (fără „Benedictus”) ar fi o interpolare
adăugată în Egipt în a doua jumătate a secolului III, adoptarea lui ulterioară
în tipul antiohian fâcându-se în forma încreştinată (cu „Benedictus”) (R. Taft,
1991; 1999). Plecând de la indicii din literatura apocrifă siriacă, recent s-a
formulat ipoteza că, alături de epicleză, „Sanctus”-ul (fără „Benedictus”) a
apărut prima dată în uz creştin în ritul de iniţiere creştină sirian ca parte a
rugăciunii de sfinţire a apei şi untdelemnului (G. Winkler, 1994; 2002). Iar
pasionanta discuţie este departe de final341.
Euharistii diverse şi plurale

Pentru o poziţie critică în faţa proliferării acestor teorii, inspirată în ace
laşi timp de prudenţă şi scepticism, ca şi de respectul faţă de diversitatea
surselor şi pluralitatea documentelor, pledează cu argumente solide Paul
F. Bradshaw (1992/2002; 2004). Principalul obstacol metodologic care stă,
în opinia sa, în calea unui progres real în cercetarea originilor, a dezvoltării
cultului primilor creştini în general şi a Liturghiei euharistice în special, ar fi
tocmai fixaţia obsedantă pe unitate şi continuitate, ceea ce duce la forţarea
dovezilor, la selecţia documentelor şi excluderea celor care oferă forme di
verse, plurale şi discontinue. Tendinţei de armonizare şi proiecţiei retroactive
a practicilor ulterioare în documentele timpurii trebuie să li se prefere o ati
tudine prudentă, atentă la contextele variate şi care restituie diversitatea şi
pluralitatea formelor. în cazul Euharistiei, analiza atentă a surselor evidenţi
ază această pluralitate atât în ce priveşte ritul, cât şi elementele, semnificaţiile
şi rugăciunile euharistice, care prin variabilitatea lor exclud existenţa unei
scheme unice. Izvoarele atestă astfel nu doar ordinea pâine — pahar, ci şi
341 Cf. C iprian-Ioan Streza , „Când şi cum a fost introdus Trisaghionul biblic în anafo
raua euharistică?”, Revista teologică 17 (89) (2007), nr. 2, p. 82-101.
pahar — pâine (/ Co 10, 16-17); sunt atestate ospeţe nu doar cu pâine şi vin,
ci şi cu pâine şi apă (cf. 1 Co 10, 4: ultimul atestat de euharistiile ascetice ale
creştinilor radicali encratiţi, ebioniţi, marcioniţi, montanişti din secolul II)
sau doar cu pâine („frângerea pâinii” din Faptele Apostolilor canonice sau
apocrife) ori cu alte alimente: sare, untdelemn, miere, lapte; şi sunt euharis-
tii/ospeţe în care legătura memorială cu moartea lui Iisus Hristos şi cu Cina
Sa ultimă nu este evidentă, ceea ce i-a făcut pe unii savanţi (H. Lietzmann,
1926) să presupună existenţa şi a unui tip de euharistii/ospeţe cu semnifica
ţie eshatologică în care pe primul loc era anticiparea banchetului eshatologic
al împărăţiei şi care ar avea originea şi modelul în ospeţele apostolilor cu
Iisus Hristos Cel înviat. în opinia lui Bradshaw, n-ar exista de fapt nici o
legătură lipsită de orice echivoc între ceea ce s-a presupus prin reconstituire
savantă a fi fost binecuvântările iudaice la ospeţe (birkat ha-mazon) şi rugă
ciunile euharistice ulterioare. Pe lângă faptul că asemănările sunt prea vagi
şi exterioare, nu există un răspuns clar la întrebările: cum de mulţumiri/bine-
cuvântări rostite la sfârşitul ospăţului au ajuns să fie spuse înaintea consu
mării acestuia? şi, mai ales, cum de o schemă de rugăciune iudaică a ajuns
să domine la mesele şi în rugăciunile creştinilor proveniţi din păgâni?
Liturgistul anglican este sceptic şi cu privire la importanţa, supralicitată în
opinia lui, acordată unor documente fie datate timpuriu, cum ar fi anaforaua
din Tradiţia Apostolică, a cărei formă ţine de fapt de secolul IV, nu de înce
putul secolului III, fie greşit interpretate, cum ar fi rugăciunea din papirusul
Strasbourg gr. 254, care n-ar avea nimic euharistie; fiind doar o laudă pentru
creaţie (nu mântuire), fără referire la pâine şi la vin, unită cu mijlociri extinse,
aceasta a putut fi folosită iniţial în contextul laudelor zilnice, de unde a fost
ulterior preluată în uz euharistie prin inserarea unei formule de oferire. Tre
buie renunţat aşadar, crede Bradshaw, la presupoziţia că rugăciunile euharis
tice, fie orale, fie scrise, ar fi fost întreguri cursive, fără cusături. în realitate,
aşa cum arătase şi Enrico Mazza (1992), la fel ca şi rugăciunile iudaice,
rugăciunile euharistice sunt şi ele compuse din unităţi scurte combinate. De
aceea părţile componente adăugate — „Sanctus”, instituirea, epicleza — nu
sunt interpolări sau intruziuni în compoziţii unitare preexistente, ci continuă
tradiţia combinării de mici unităţi provenite din contexte diferite (atât iuda
ice, cât şi creştine), din care a rezultat varietatea de scheme din anaforale.
întâlnim astfel atât anaforale unitare (laudă pentru toate), cât şi bipartite
(anamneză şi epicleză), cât şi tripartite (două mulţumiri şi o implorare, ca în
Didahia cap. X sau laudă — oferire — mijlociri, ca în papirusul Strasbourg
gr. 254 şi în anaforaua lui Serapion). Rugăciunile euharistice au circulat oral
în forme fluide până la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV, când
au început să se cristalizeze şi să se fixeze în scris sub presiunea exigenţelor
catehetice şi doctrinare puse, pe de o parte, de mutarea Liturghiilor în noile

catedrale — ceea ce a dus la abandonarea vechilor formule domestice şi
adoptarea de formule noi, dezvoltate —, iar, pe de altă parte, de necesitatea
conformităţii doctrinare în faţa ereziilor trinitare. A avut loc o evoluţie prin
selecţie şi adaptare, urmată de faza încrucişărilor, când unităţi într-o tradiţie
(„Sanctus”, epicleză, instituire, mijlociri) au fost adaptate, în acelaşi loc sau în
altul, unor anaforale din alte tradiţii care nu le aveau; rezultatul final standar
dizat reprezentând formulele anaforalelor creştine clasice din epoca patristică.
Rituri de iniţiere diverse

Acelaşi refuz al uniformizărilor anacronice şi atenţia acordată diversităţii
se impune şi în cazul riturilor iniţierii creştine. Dificultatea majoră existentă
aici, evidenţiată încă de la începutul secolului X X (R. H. Connolly, 1909),
priveşte absenţa în vechea practică siriană a oricărui rit postbaptismal echi
valent cu cel al Mirungerii/Confirmării din tradiţia occidentală. Potrivit ex
plicaţiei tradiţionale, Mirungerea ar fi fost la început ungerea prebaptismală
administrată înaintea botezului cu apă, de unde a fost mutată după Botez
abia ulterior, în tradiţia occidentală. într-o serie de articole din 1976-1978,
Gabrielle Winkler (n. 1940, profesoară de liturgică la Tiibingen) a arătat însă,
plecând de la surse armene, că la origine practica siriană era doar ungerea
capului şi aceasta reflecta o teologie baptismală arhaică: Botezul era aici
înţeles nu ca participare la îngroparea şi învierea lui Hristos (Rm 6), ci ca
naştere de sus (In 3) şi participare la ungerea mesianică a lui Iisus de către
Duhul Sfânt la Iordan şi ca proclamarea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu de către
Tatăl. în vechea tradiţie siriană deci, iniţierea creştină avea un sens hristo-
logic, fiind centrată pe asimilarea cu Persoana lui Hristos: momentul decisiv
era angajamentul faţă de Hristos, după care candidatul era admis la învăţătura
lui Hristos, la capătul căreia era uns cu Duhul mesianic primit de Hristos la
Iordan şi renăscut la viaţa nouă prin întreita cufundare în apă în Numele
Domnului, ulterior în Numele Sfintei Treimi. Introducerea ulterioară a ungerii
prebaptismale a întregului corp a transformat această ungere într-un rit
catartic şi apotropaic cu transferarea ungerii mesianice a Duhului fie asupra
botezului însuşi, fie, atunci când botezul a fost reinterpretat pascal, asupra unei
ungeri postbaptismale distincte. Spre deosebire de Siria, în Africa de Nord,
după cum vedem din scrierile lui Tertulian (cca 200) şi Ciprian (cca 250),
sensul botezului era unul soteriologic. Modelul iniţierii nu era botezul în
Iordan al lui Iisus, ci moartea şi învierea Lui, la care candidatul participa
simbolic renunţând la lume şi coborând în apă, unde-şi mărturisea credinţa
în Sfânta Treime răspunzând la trei întrebări şi fiind cufundat la fiecare răs
puns în apă, din care ieşea pentru a primi ungerea poporului mesianic al lui
Dumnezeu şi darul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor şi a intra hrănit cu

Euharistie, cu lapte şi cu miere, în Biserică ca în noul Pământ al Făgăduinţei.
Tertulian este primul autor creştin care atestă o dublă ungere, atât prebaptis-
mală, cât şi postbaptismală, precum şi o rugăciune specială de invocare a
Duhului Sfânt peste apa botezului, semn că acum el nu se mai săvârşea în
ape vii, curgătoare, ci în bazine, a căror apă trebuia energizată şi vivificată
de Duhul Sfânt. Acelaşi rit era practicat şi la Roma, cum atestă Tradiţia
Apostolică — unde vedem apărând naşii, cateheza, exorcismele, postul pre-
baptismal şi botezul la capătul unei privegheri de toată noaptea —, numai că
în ritul roman apare o dublă ungere postbaptismală: una făcută de prezbiteri
în numele lui Iisus, alta de episcop cu darul Duhului Sfânt. La sfârşitul seco
lului IV la Milano, scrierile sfântului episcop Ambrozie ne arată înscrierea
candidaţilor de Epifanie, iar în sâmbăta dinaintea botezului o ceremonie de
deschidere a urechilor şi nărilor candidatului; o ungere prebaptismală a cor
pului întreg ca întărire în lupta cu diavolul, urmată de întreita renunţare, in
terogare a credinţei şi cufundare, de o ungere postbaptismală a episcopului,
de spălarea picioarelor noului botezat şi de pecetluirea lui probabil cu sem
nul crucii. Toate acestea sugerează că în creştinismul primar n-a existat o
schemă standard unică a iniţierii, dar că în secolul III exista un număr de
elemente comune: instrucţie pregătitoare — renunţare şi act de credinţă —
ungere — cufundare — punerea mâinilor, combinate în forme şi secvenţe
diferite în diversele tradiţii locale şi regionale.
Modele diverse de exercitare a slujirii ierarhice

O diversitate similară se observă — cum s-a putut vedea deja mai sus — şi
în documentaţia existentă cu privire la slujirile ierarhice şi hirotonie, o temă
intens disputată odată cu contestarea de către Reforma protestantă a papali
tăţii şi a episcopatului monarhic, ca evoluţii tardive, şi odată cu afirmarea
indistincţiei în Noul Testament a oficiilor prezbiteral şi episcopal. O influenţă
durabilă a exercitat teologul protestant olandez C. Vitringa (1659-1722),
care a susţinut că prezbiteratul din Biserica veche a avut drept model institu
ţia prezbiterilor sinagogali. La sfârşitul secolului XIX s-a susţinut însă că
modelul ar fi fost de fapt cel al colegiilor antice (E. Hatch, 1880). Tot acum
savanţii recunosc existenţa iniţială în Bisericile pauline a unei ordini haris-
matice (cf. 1 Corinteni) înlocuite treptat de una de tip sinagogal (Epistolele
Pastorale) (H. Holtzmann, 1880) sau congregaţional, teorie care a părut con
firmată (A. von Hamack, 1884) de descoperirea şi publicarea în 1883 a
Didahiei. în 1892, Rudolph Sohm a postulat existenţa iniţială în Biserică a
unei ordini şi conduceri pur harismatice, transformate ulterior într-o ordine
juridică de tip ierarhic odată cu apariţia Bisericii Catholice timpurii — teorie
care a influenţat profund teologia luterană protestantă a secolului XX

(R. Bultmann, E. Kăsemann, E. Schweitzer, H. von Campenhausen). Teologii
anglicani au apărat însă atât originea apostolică a episcopatului, cât şi mo
delul sinagogal (J. B. Lightfoot, Ch. Gore, G. Dix). Analizând cu mai multă
acurateţe contextele, cercetările din ultimele două decenii au evidenţiat coe
xistenţa în creştinismul primar a mai multor modele de conducere a comuni
tăţilor — sinagoga, casa, colegiile — şi a mai multor tipuri de lideri —
harismatici, patroni, aleşi — , aflaţi nu neapărat în tensiuni şi competiţie, ci
şi în conlucrare. Atât Didahia, cât şi Păstorul lui Herma, Epistola lui Clement
„Romanul” sau Epistolele lui Ignatie „Teoforul” atestă conflicte şi rivalităţi
clare între diversele tipuri şi forme de conducere: harismatici sau aleşi, itine
ranţi sau congregaţionali etc., dar şi efortul de a stabiliza forme şi structuri
fixe. S-a impus în cele din urmă tripartiţia episcop — prezbiteri — diaconi,
susţinută de tipologia vechi-testamentară arhiereu — preoţi — leviţi, epis
copul reuşind fie să asume, fie să controleze rolurile patronilor, profeţilor şi
dascălilor harismatici. La începutul secolului III, apare o schimbare majoră:
episcopii şi prezbiterii încep să fie descrişi în termeni hieratici/sacerdotali,
se hieratizează/sacerdotalizează, iar restul creştinilor se laicizează/poporani-
zează. In timp ce înainte episcopii şi prezbiterii erau întâi-stătătorii unui popor
hieratic/sacerdotal în întregul său — toţi creştinii fiind sacerdoteslhiereis
prin Botez, Mirungere, harisme şi martiriu —, de acum înainte ei devin o
preoţie separată în care se intră nu prin Botez, ci prin Hirotonie şi care-şi
exercită sacerdoţiul pe seama unui popor laicizat. La începutul secolului III
apar şi primele formulare de hirotonii — cele din Tradiţia Apostolică, cu
oscilaţia lor între perspectiva prezbiterală şi cea episcopală şi cu triumful
imaginii episcopului nu ca păstor şi învăţător, ci ca arhiereu prin excelenţă — ,
altele fiind atestate abia la mijlocul secolului IV, în Euchologion-vX lui
Serapion din Thmuis.
Patru etape ale dezvoltării cultului Bisericii în Răsărit

Secolul IV a adus cu sine o importantă mutaţie în istoria cultului creştin
care, potrivit sistem atizării preotului profesor A lexander Schmemann
(1961/1966), s-a constituit în patru faze succesive: într-o prima fază, a epocii
preconstantiniene, Liturghia şi cultul creştin erau expresia credinţei eshatolo-
gice a unei Biserici creştine minoritare şi persecutate, această credinţă fiind
cea care a născut cultul; în secolul IV a avut loc revoluţia epocii constan-
tiniene prin care Biserica a devenit religie de stat, iar creştinismul mişcare
de mase, cultul eshatologic devenind un cult misteric, de catedrală, menit
acum să nască el credinţa; ca reacţie la această evoluţie, tot în secolul IV are
loc contrarevoluţia tacită a monahilor, care se retrag şi recompun cultul în
jurul unei devoţiuni private şi solitare, centrate pe desăvârşirea individuală;

odată cu apariţia monahismului comunitar urban (vasilian, savait, studit în
Răsărit, benedictin în Apus) se realizează în diverse doze şi forme şi sinteza
între cele două figuri opuse de cult, ivite în secolul IV, cel catedral şi cel
monahal, cele două forme de cult creştin zilnic342 distinse de Anton Baumstark
(1923, 1940). Pentru majoritatea liturgiştilor din prima jumătate a secolului XX
(Duchesne, 1899; Batiffol, 1893; Dix, 1945) oficiul public al rugăciunilor
zilnice (ciclul aşa-numitelor Şapte Laude) era o creaţie a secolului IV. în
1944 însă, C. W. Dugmare a atras atenţia asupra influenţei cultului sinago-
gal în constituirea acestui oficiu. Cultul Sinagogii îl prelungea pe cel de la
Templul din Ierusalim, unde preoţii aduceau sacrificii însoţite de binecuvân
tări în fiecare dimineaţă înainte de răsăritul soarelui şi în fiecare seară îna
inte de apusul său, iar credincioşii erau obligaţi să recite dimineaţa şi seara
„Ascultă, Israele!” (Dt 6, 4-9) şi binecuvântările luminii şi luminării (iotser
şi ahavd). Aceste recitări şi binecuvântări au continuat şi după distrugerea
templului sub forma a două oficii de seară şi de dimineaţă, la care s-a adău
gat în locul sacrificiului aşa-numita tefila sau amida constituită din cele opt-
342 Plecând de la cercetarea fundamentală a lui N. M ansvetov ( Ţerkovnii uslav, tipik,

i ego obrazovanie i sudba vgrecekoi i v russkoi Ţerkvi, Moscova, 1885), liturgiştii contem
porani, cum este iezuitul MlGUEL ARRANZ (n. 1930), profesor de liturgică la Institutul Pon
tifical din Roma — în articolul de sinteză „Office divine II. En Orient". Dictionnaire de
Spiritualite XI (1982), col. 707-720, dar şi în cursurile din 1978 de la Academia Duhovni
cească din Leningrad: „Istoriia Tipikona” şi „Evharistia Vostoka i Zapada" disponibile la
http://arram.mrezha.net — prezintă formarea cultului/tipicului creştin în Răsărit ca alcătu-
indu-se în trei etape: 1. formarea ciclului zilnic în două centre: la Ierusalim până la distru
gerea lui de persani în anul 614 şi ocuparea lui de arabi în 638 a luat naştere Horologion-ui
(Ceaslovul) eremiţilor palestinieni, iar la Constantinopol până la izbucnirea iconoclasmului
în 726 s-a alcătuit Euchologion-ul catedral, Kontakarion-ul şi două reguli de lecturi pentru
ciclul pascal şi duminical (Kanonarion) şi pentru sărbători (Synaxarion); 2. formarea ciclu
lui pascal: la Ierusalim din 614 până la distrugerea bisericii Sfântului Mormânt de califul
al-Hakim în 1009 a luat naştere Oktoechion-ul şi primul Triodion, iar la Constantinopol de
la triumful asupra iconoclasmului din 843, până la devastarea lui de cruciaţi în 1204. au fost
receptate şi completate de monahii studiţi Horologion-ul, Oktoechion-ul şi Triodion-vA pa
lestiniene şi s-a format typikon-u\ monahal studit, aflat în uz în paralel cu ritul catedral:
3. formarea în secolele XII—XIII la Constantinopol a ciclului lunar al slujbelor sfinţilor,
grupate în cele douăsprezece Menaia şi impunerea sintezei tipiconale monahale savaite,
cuprinse în aşa-zisul Typikon de la Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim; format aici
încă din secolele X-XI, el s-a răspândit mai întâi în Asia Mică, după 1274 fiind adoptat şi
în Constantinopol (devastată în 1204, capitala bizantină n-a mai revenit în 1276 la fastul
vechiului rit catedral, nici la cel studit, ci a adoptat cultul mai auster al monahilor palesti
nieni), iar odată cu isihasmul din secolul XIV s-a impus în întreaga lume ortodoxă (fiind
tipărit în 1529, 1545, 1738 la Veneţia, iar în Rusia în 1610, 1633, 1644, 1651, 1662 şi mai
ales 1695 după reformele patriarhului Nikon).
sprezece binecuvântări mari. Sâmbăta, iar apoi şi lunea şi joia, la acestea se

adăugau lecturi comentate din Lege şi din Profeţi. Creştinii au păstrat şi ei
aceste două rugăciuni obligatorii (Dt 6, 7) de seara şi de dimineaţa (descrise
amplu în Constituţiile Apostolice VIII.xxxiv-xxxvni), la care au adăugat
(cum arată Tradiţia Apostolică 35 şi 41) şi rugăciuni la ceasurile al treilea,
al şaselea şi al nouălea din zi şi la miezul nopţii (după exemplul apostolilor
din Faptele Apostolilor), apărând astfel un ciclu de şase rugăciuni zilnice
(păstrat în aşa-numitul rit catedral), şi Ia care monahii vor adăuga rugăciunea
de după cină (pavecemiţa) şi ceasul întâi, formându-se astfel ciclul monahal
al celor Şapte Laude zilnice. în secolul IV s-au constituit aşadar două tipuri
de oficii zilnice:
Două oficii zilnice: catedral şi monahal?

— Oficiul catedral sau cântat (asmatikos), rit corporat, pentru catedrale, la
care participa întreaga Biserică — cler şi popor — care în exerciţiul preoţiei
împărăteşti aducea jertfa laudei şi mulţumiri pentru toată creaţia şi mijlociri
pentru mântuirea lumii. Era un rit fastuos şi muzical, cu psalmi aleşi şi cân
taţi antifonic, fără lecturi biblice, dar cu multe ectenii diaconale şi rugăciuni
episcopale sau prezbiterale, al cărui scop era marcarea ritmurilor zilei prin
celebrarea luminii, a privegherii îngerilor sau rugăciunii apostolilor. Oficiul
catedral (care s-a păstrat la Sfânta Sofia din Constantinopol până în 1204,
iar la Sfânta Sofia din Tesalonic până în 1430) era alcătuit din şase rugăciuni
publice: de seară, de miezul nopţii şi de dimineaţă, şi la ceasurile al treilea,
al şaselea şi al nouălea. Ceasurile erau compuse din trei psalmi antifonali, la
care poporul răspundea la fiecare verset cu refrenul „Aliluia” sau „Doamne,
auzi-mă!”, şi cinci rugăciuni prezbiterale: câte una pentru fiecare psalm, una
pe tema ceasului şi una la plecarea capului pentru binecuvântare, fiecare din
ele fiind prefaţate de o ectenie diaconală; la ceasurile al treilea şi al şaselea
din Postul Mare, ca şi la rugăciunile de seara şi de dimineaţa se adăugau şi
alte ectenii pentru catehumeni şi credincioşi. La rugăciunile de seara şi de
dimineaţa acestea erau precedate zilnic de o psalmodie compusă din opt
psalmi (mai puţini în zilele de sărbători) cântate în atriumul sau nartexul
bisericii, fiecare cu refrenele poporului şi rugăciunile prezbiterale corespun
zătoare. La ultimul psalm toată comunitatea intra în nava principală a bisericii,
în Postul Mare, întrucât dimineaţa era ocupată cu instrucţia catehumenilor,
ceasurile al treilea şi al şaselea şi Liturghia erau înlocuite de un oficiu special
de miezul zilei, aşa-numitul ceas al treilea-şaselea (Tritoekte), iar Ia vecernie
se adăuga un rit special de cuminecare (impropriu numită Liturghie) cu Da
rurile mai înainte sfinţite. în prima parte a nopţii (straja întâi) de sărbători, în
zile din Postul Mare, şi miercurile şi sâmbetele de peste an se celebra un
298 C a n on u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to lic
oficiu de priveghere (pannychis), la care de sărbători se recita câte un konta-

kion, omilie metrică pe tema prăznuirii.
— Oficiul monahal era la origine strict individual şi orientat pe formarea
spirituală; n-avea în el nimic corporat, ci era alcătuit dintr-o recitare şi me-
ditare continuă a Psaltirii cu rugăciuni pentru mântuire şi creştere duhov
nicească personală. Monahii semianahoreţi din deşertul Egiptului de Jos
(ai Patericului), care se adunau la biserici pentru Liturghie doar sâmbăta şi
duminica, nu celebrau în rugăciunile lor solitare de peste săptămână nici
vecernii, nici utrenii, nici miezonoptici; aveau o regulă de priveghere proprie,
veghind în timpul străjii întâi şi a patra din noapte (aproximativ orele 18-21
seara şi 3-6 dimineaţa), iar la aceste privegheri care puteau fi şi comune
(sinaxe) recitau cu meditări şi rugăciune câte doisprezece psalmi. Monahii
comunitari din Egiptul de Jos (pahomieni) şi apoi cei urbani au adăugat la
aceste două rugăciuni şi miezonoptica şi ceasurile al treilea, al şaselea şi al
nouălea. Cele două sisteme au fuzionat ulterior, monahii urbani studiţi adă
ugând rugăciunii de seară (vecerniei) catedrale (axată pe Psalmii 140-141,
129, 116) privegherea străjii întâi, care a devenit pavecerniţă, şi prefaţând
rugăciunea laudelor de dimineaţă catedrale (axată pe Psalmii 148-150) cu
privegherea străjii a patra, care a devenit utrenie (orthros), dar păstrând şi
oficiul miezonopticii (centrat pe Psalmul 118).
Un model alternativ de explicare a originii oficiului zilnic

Juan Mateos a dezvoltat (în 1963) clasificarea tipurilor oficiului zilnic
făcută de Anton Baumstark, arătând că pe lângă tipul catedral au existat două
tipuri monahale: deşertic (Egipt) şi urban (Capadocia); ulterior Gabrielle
Winkler (în 1970) şi Robert Taft (în 1986)343 au rafinat-o şi mai mult încer
când să evidenţieze, pe lângă un tip monahal pur şi unul catedral pur, exis
tenţa unor tipuri hibride: monahal catedralizat şi catedral monahalizat. Această
viziune a fost criticată însă în 1981 de Paul F. Bradshaw344, care a arătat că,
atent citite, sursele relevă faptul că rugăciunea creştină zilnică în forma ei
cea mai veche marca trei momente ale zilei: dimineaţa, amiaza şi seara, şi
unul al nopţii, miezul acesteia; pe lângă acestea, la Tertulian şi Ciprian mai
apar şi ceasurile al treilea, al şaselea şi al nouălea. Astfel că aşa-numitul oficiu
monahal urban nu era o inovaţie şi un hibrid între cel catedral şi cel mona
hal, ci unul conservator, reafirmând vechea practică creştină comună în
secolul III. Plecând de la aceasta în direcţii opuse s-au format atât oficiul
343 R obert Taft , The Liturgy o f the H ow s in East and West. The Origins o f the Divine
Office audits Meaning fo r Today, Collegeville MI, 1986.
344 PAUL F. B radshaw , Daily Prayer in the Early Church, 1981.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 29 9
catedral corporat şi fastuos, cu trimiteri la cultul Vechiului Testament, cât şi

cel monahal deşertic, axat exclusiv pe meditaţia continuă şi rugăciunea soli
tară neîncetată. Fascinaţia tradiţiei monahale egiptene a fost însă atât de mare,
încât oficiul monahal urban a început să asimileze elemente ale acestuia, iar
atracţia ritului catedral a condus la preluarea unor elemente ale acestuia,
ajungându-se astfel la diverse forme hibride. Prestigiul tradiţiei monahale a
condus la o adevărată „mişcare psalmică” în creştinătate, dar dacă monahii au
dat psalmii, ei au primit în schimb de la oficiul catedral, nu fără rezistenţe,
muzica, ajungându-se în cele din urmă la o estompare a distincţiilor între
diversele tipuri de oficiu, ca şi anterior cea între psalmi şi rugăciune.
Ba chiar creativitatea liturgică se va manifesta în Răsărit nu în ritul ca-
tedral/parohial foarte conservator, ci în cel monahal prin interacţiunea dintre
centrele monahale reprezentate de mănăstirile Sfântul Sava de lângă Ierusa
lim şi Studiu din Constantinopol. La Studiu vechiul Horologion palestinian
s-a grefat pe scheletul ritului catedral din Euchologion-ul Marii Biserici din
Constantinopol. Sinteza studită a fost apoi amplificată printr-o extraordinară
producţie imnografică sistematizată în ciclurile Octoihului (secolul VIII),
Triodului (secolul X) şi Mineielor (secolul XI), pentru soluţionarea proble
melor apărute din interferenţa acestora apărând şi Tipicoanele liturgice:
iniţial (secolele XI—XII) tipicul de tip studit, apoi neosavait, tipicul şi ritul
neosavait devenind în secolul XIV, prin Athos şi isihasm, ritul bizantin
standard al întregii Ortodoxii345.
345 Tipicul studii a fost ritul bizantin oficial până în secolul XII inclusiv, extinzându-se
de la Constanlinopol spre Georgia, Rusia, Athos şi sudul Italiei (aici a rezistat cel mai mult
în Calabria, Sicilia, Grottalerata). Caracteristicile sale erau următoarele: nu cunoştea prive
gheri de toată noapte în ajunul duminicilor sau sărbătorilor, când oficiile se ţineau după
orarul obişnuit; nu cunoştea polieleu la utrenie; tot la utrenie se spuneau două-trei catisme
din Psaltire; rugăciunile prezbiterale de la vecernie şi utrenie erau repartizate de-a lungul
întregii celebrări, nu grupate la începui ca acum; tot anul utrenia se încheia cu doxologia
mică şi stihoavna laudelor; de praznice ceasurile se suprimau; nu existau zile aliturgice,
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite celebrăndu-se inclusiv în Săptămâna Brânzei şi în
Vinerea Mare; iar prescripţiile privitoare la post erau mai uşoare. La Athos postul era mai
aspru, utreniile multor zile se încheie cu doxologie mare; la Liturghie, alături de Psalmii
102, 145 şi Fericiri plus antifoanele praznicului apar şi Psalmii 91, 92, 94. Specifice tipicu
lui neosavait sunt, în primul rând, marele număr de privegheri de toată noaptea (agrypniai)
în ajunul duminicilor şi sărbătorilor, creşterea ponderii psalmilor şi canonul imnografic în
nouă ode la utreniile de fiecare zi, toate caracteristici ascetice şi monahale pronunţate.
In timpul renaşterii isihaste din secolul XIV, tipicul savait s-a impus în tot Răsăritul; deşi
nu poate fi aplicat în litera lui nici chiar în mănăstiri, el a fost declarat normativ, fiind editat
în nenumărate rânduri. în secolul XIX a fost revizuit (la Constantinopol, 1838, şi la Atena,
1889), fâcându-se o distincţie clară între tipicul monahal pentru mănăstiri şi cel parohial
pentru care s-a admis că nu sunt obligatorii privegherile de toată noaptea, ceasurile şi siste
mul lecturilor din Psalmi sau din scrieri patristice.
Noi interpretări ale originilor marilor sărbători şi anului liturgic

In ce priveşte anul liturgic, cercetările din ultimele decenii sintetizate de
liturgistul anglican american, Thomas J. Talley (n. 1924) în 19 86346347, au
revoluţionat în bună parte consensul ştiinţific tradiţional stabilit în prima
jumătate a secolului XX.
... Poştele
Astfel, de exemplu, în ce priveşte sărbătorirea Paştelui, data şi modul
celebrării ei, poziţia tradiţională (Jungmann, McArthur etc.) era că încă din
epoca apostolică s-ar fi prăznuit duminica după echinocţiul de primăvară în
sensul poziţiei adoptate de Roma în controversa pascală din secolul II şi al
hotărârii Sinodului I Ecumenic (325), poziţia cvartodecimană a Bisericilor din
Asia, care-1 prăznuiau pe 14 nissan odată cu iudeii fiind taxată ca o deviere
iudaizantă sau o adaptare iudeo-creştină a Pesah-ului iudaic. Investigaţiile
istorice din ultimele decenii au arătat însă că, departe dc a fi fost o deviere,
cea mai veche celebrare pascală creştină este cea a cvartodecimanilor. Aşa
cum atestă extraordinarul text Despre Paşte al episcopului Mcliton din
Sardes din 165, cea mai veche omilic-slujbă pascală creştină păstrată'4 . în
timpul bucuriei comunităţii iudaice la cina care inaugura Pesah-ul lor în seara
de 14 nissan, primii creştini posteau pentru a ispăşi păcatul uciderii lui lisus
de Israelul cel vechi şi privegheau în aşteptarea mântuirii depline prin a Doua
Venire a lui Hristos, aşteptat să vină în chip văzut la miezul acestei nopţi;
în absenţa manifestării celei de-a Doua Veniri eshatologice, la căutatul coco
şilor creştinii rupeau postul şi doliul şi începeau cu bucurie săvârşirea Euha
ristiei ca întâlnire în taină cu Hristos Cel înviat. întrucât le venea greu să
accepte calculul iudaic anual al datei Paştelui (fiind lunar, calendarul iudaic
rămâne mereu în întârziere, drept pentru care periodic era nevoit să interca
leze o lună suplimentară), creştinii au încercat şi soluţia datei fixe, prăznu-
ind moartea lui lisus fie pe 6 aprilie (în Asia Mică), fie pe 25 martie (în
Spania, Galia, Siria). La sfârşitul secolului II, în interpretarea sensului cuvân
tului Pascha se produce o deplasare de pe sensul de „pătimire” pe acela de
„trecere”, cu o mutaţie corelativă de pe istorie pe alegorie. Când Paştele a
început să se prăznuiască duminica, efectul a fost intercalarea unei distanţe
între cruce şi înviere. în loc să fie, ca în cultul şi spiritul creştinismului primar
346 THOMAS J. Talley , The Origins o f the Liturgical Year, New York, 1986; cf. ?i Paul
F. BRADSHAW, The Search fo r the Origins o f Christian Worship, cap. 8.
347 Cf. remarcabila interpretare oferita de A listair Stewart-S ykes, The Lamb's High
Feast. Melito, Peri Pascha and the Quartodeciman Paschal Liturgy at Sardis (Vigiliae
Christianae Supplements 42), Brill, Leiden, 1992.
(ioaneic), menţinute de cvartodecimani, două faţete simultane ale aceluiaşi

mister pascal al lui Hristos Domnul, în acelaşi timp răstignit şi preamărit,
ele au devenit etape şi faze succesive ale unei secvenţe de mistere nemai-
legate suficient de bine între ele, cu riscul de a oscila între primatul acordat
Crucii şi Vinerii Mari (ca în Occidentul latin) sau învierii şi Duminicii Paş-
telui (ca în Răsăritul ortodox). Peste aceasta s-a grefat serbarea istoricizantă
a triduum-xAm pascal, care a condus apoi la dezvoltarea la Ierusalim a unui
ritual al celebrării Săptămânii Mari, ca actualizare pentru pelerini a dramei
episoadelor sfârşitului pământesc şi preamăririi lui Iisus Hristos. Prăznuirea
Paştelui duminical a condus în chip firesc şi la extinderea postului pentru
răstignirea lui Iisus la două zile, vinerea şi sâmbăta; la începutul secolului III,
el era deja de şase zile, fiind extins la toată săptămâna dinainte de Paşte.
Postul Mare ca perioadă de post de patruzeci de zile premergătoare Paşte
lui s-a impus universal abia prin hotărârea în acest sens a Sinodului I Ecu
menic (325). Explicaţia tradiţională a originii sale este cea a acompanierii
pregătirii catehumenilor în vederea botezului lor în ziua de Paşte. Plecând de
la o sugestie a lui Baumstark (1940) şi un studiu decisiv al lui R. Coquin
(1967), Talley arată însă că Postul Mare s-a format din fuziunea a două tra
diţii distincte: pc de o parte, postul vechi de patruzeci de zile de Ia Alexan
dria, care începea îndată după 6 ianuarie — imitând exemplul lui Iisus, Care
după botezul în Iordan a postit în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi — şi care
funcţiona şi ca perioadă finală de pregătire pentru botez, săvârşit la capătul
celor patruzeci de zile, precum şi ca perioadă de împăcare a păcătoşilor peni
tenţi cu Biserica, şi, pc dc altă parte, pregătirea pentru botez a catehumenilor,
care la Roma şi în Africa începea cu trei săptămâni înainte de Paşte. Fuziunea
ar fi fost operată la Niceea (325) ca parte integrantă a reglementării chestiunii
pascale. Dar când diversele Biserici au adăugat aceste 40 de zile la propriul
lor post prepascal, rezultatul a fost foarte diferit. Astfel, la Roma cele 40 de
zile s-au adăugat unui post prepascal de doar două zile, Postul Mare de 42 de
zile începând în duminica a şasea înainte de Paşte; dar întrucât duminicile
nu puteau fi zile de post, postul efectiv reducându-se la doar 38 de zile, el a
fost extins prin adăugarea celor patru zile lipsă, ceea ce face ca în tradiţia
latină Postul Mare să înceapă în aşa-numita Miercuri a Cenuşii. în Răsărit,
postul prepascal fiind deja extins la cele 6 zile, Postul Mare începea după
duminica a şaptea dinainte de Paşte şi se încheia vinerea, cu nouă zile înainte
de Paşte, Săptămâna Mare fiind un post distinct. Deoarece în Răsărit nu doar
duminicile, dar nici sâmbetele nu puteau fi zile de post (cu excepţia Sâmbetei
Mari), postul efectiv reducându-se la 31 de zile, s-a mai adăugat o săptă
mână pregătitoare; la sfârşitul secolului IV postul final incluzând Săptămâna
Mare era la Ierusalim şi la Antiohia de opt săptămâni, ulterior reducându-se
302 C a n o n u l O r t o d o x ie i .
1 C a n o n u l a p o s to lic
la şapte săptămâni (şase săptămâni + o săptămână pregătitoare de post parţial).

Biserica din Alexandria a adoptat mai târziu Postul Mare prepascal, dar când
l-a adoptat a făcut-o plasându-1 îndată înainte de Paşte ştergând astfel postul
distinct al Săptămânii Mari, ceea ce a pus-o în situaţia Bisericii Romei, dar
întrucât sâmbetele şi duminicile nu erau zile de post, pentru a ajunge la patru
zeci de zile de post efectiv, a adoptat şi ea o săptămână pregătitoare. Săptă
mâna Mare însăşi apare, cum a arătat J. Baldovin (1990), drept fuziunea a
două tradiţii: una care adopta cronologia Evangheliilor sinoptice (Mt) şi alta
care pleca de la cea ioaneică, acesteia din urmă datorându-i-se celebrarea
învierii lui Lazăr şi a intrării în Ierusalim cu cinci zile înainte de Paşte (In).
Dacă pentru Talley aceste două prăznuiri au ajuns la Constantinopol de la
Alexandria, unde reprezentau încheierea postului de 40 de zile, pentru
Baldovin ele au ajuns la Alexandria şi la Constantinopol plecând de fapt de
la Ierusalim, care a reprezentat un important creuzet liturgic, atât exportând,
cât şi importând prin intermediul pelerinilor veniţi şi plecaţi de aici acasă
practici liturgice diverse. (Tot Talley evidenţiază faptul că dubla Liturghie
din Joia Mare săvârşită în Ierusalim în secolul IV era o concesie făcută pele
rinilor adepţi ai cronologiei ioaneice.)
... Naşterea şi Arătarea

O altă chestiune disputată, şi în care cercetările au adus noi lumini, e şi
cea a originii sărbătorilor distincte ale Naşterii şi Arătării Domnului, ştiut
fiind faptul că sărbătorirea Naşterii pe 25 decembrie a apărui la Roma şi în
Africa de Nord, în timp ce în Răsărit şi în restul Apusului (inclusiv nordul
Italiei) ambele sărbători erau prăznuite pe 6 ianuarie. Au fost date două ex
plicaţii. Una misionară şi ţinând de istoria religiilor, teoretizată de clasicistul
Hermann Usener în 1889 şi reluată de benedictinul Bemard Botte în 1932,
susţine că sărbătoarea Naşterii Domnului ca Soare al Dreptăţii (Mal 3, 20) a
fost introdusă la Roma pentru a lua locul sărbătorii păgâne centrale din cultul
mithraic, introdusă în 274 de împăratul Aurelian ca sărbătoare a solstiţiului
de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian) şi care era Ziua Naşterii Soarelui
Nebiruit (Dies Natalis Solis Invicti), în timp ce în Răsărit data de 6 ianuarie
ar fi fost data solstiţiului potrivit unui vechi calendar egiptean. Cealaltă, mai
puţin cunoscută, enunţată de L. Duchesne în 1899, pleca de la faptul că data
naşterii lui Iisus a fost calculată plecând de la cea a morţii Lui sub premisa
că data morţii şi data concepţiei Domnului trebuiau să coincidă; şi atunci,
dacă data morţii şi a concepţiei era 6 aprilie, data naşterii devenea 6 ianua
rie, iar dacă prima era 25 martie, atunci cea din urmă devenea 25 decembrie.
Teoria lui L. Duchesne a fost reluată în 1986 de T. Talley plecând şi de la un
studiu din 1962 al lui R. Baitou, care demonstrase că, dacă un calendar egip
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s to l ic 303
tean cu data solstiţiului pe 6 ianuarie şi cu o sărbătoare păgână cu acest prilej

n-au existat, în schimb Clement Alexandrinul (cca 200) atestă faptul că la
Alexandria se credea că Iisus s-a născut pe 6 ianuarie anul 2 î. Hr. Talley a
atras apoi atenţia şi asupra faptului că tot pe 6 ianuarie începea la Alexandria
citirea Evangheliei după Marcu — Marcu fiind socotit întemeietorul Bise
ricii Alexandriei —, evanghelie care începe cu relatarea botezului lui Iisus.
In Asia pe 6 ianuarie începea lectura Evangheliei după Ioan, mai exact cu
episodul nunţii din Cana. Iar în Ierusalim pe 6 ianuarie începea lectura
Evangheliei după Matei, care se deschide cu relatarea Naşterii Domnului.
Secolul IV — discontinuitate şi înflorire sau continuitate şi declin?
Secolul IV a însemnat, precum se poate vedea, un moment de răscruce în

istoria Bisericii şi a cultului ei; pe lângă oficializarea creştinismului şi adop
tarea sistemului Bisericii de stat, pe lângă trecerea de la creştinismul minoritar
al catacombelor la creştinismul maselor (de la „creştinism” la „creştinătate”),
de la Biserica persecutată la Biserica imperială, secolul IV a fost calificat de
istorici ca marcând atât o revoluţie liturgică, cât şi epoca de aur a cultului
creştin, secolul liturgicului patristic prin excelenţă. Şi aici recenta evaluare
întreprinsă de Paul F. Bradshaw îndeamnă la demontarea acestor clişee:
secolul IV n-a fost o mutaţie bruscă, revoluţionară, a cultului, pentru că atestă
mai degrabă o evoluţie graduală şi complexă, în care practici şi atitudini deja
constituite în a doua jumătate a secolului III au devenit proeminente, iar altele
mai vechi au fost abandonate; n-a fost însă nici epoca de înflorire deplină a
cultului creştin, de echilibru între precaritatea şi simplitatea preconstantiniene
şi declinul lui medieval, multe din evoluţiile secolului IV fiind încercări de a
stăvili un declin deja evident şi care avea să se accentueze.
Impactul păgănismului asupra limbajului liturgic
Doi factori au modelat decisiv cultul creştin în această epocă prin strate
giile de abordare şi combatere pe care le-au suscitat în Biserică: păgânismul
şi erezia. în ce priveşte păgânismul, s-au confruntat două tendinţe opuse
izvorâte, pe de o parte, din dorinţa Bisericii de a-şi menţine statutul con-
tracultural, marcând aşadar diferenţele între valorile şi atitudinile ei, biblice,
şi cele ale cultelor păgâne din mediul cultural şi social al imperiului, iar, pe
de altă parte, din nevoia de a comunica cu acest mediu asimilând limbajul
cultural, atitudini şi valori ale ambientului păgân misionarizat. Cultul din
noile catedrale a început să preia o parte din recuzita templelor şi sanctua
relor antice, procesiuni urbane, elemente dramatice şi efecte psihologice din
ritualurile religiilor de mistere şi iniţiatice. Devenită cult public, al cărui scop

era acela de a asigura securitatea metafizică a imperiului şi a societăţii prin
intermediul favorii divine, Biserica a fost obligată să asume de asemenea
aparenţele exterioare ale unei religii statale şi imperiale oficiale. Triumful
social, câştigul real în expresivitatea exterioară şi manifestarea publică a
credinţei au fost însă secondate de un eşec în plan individual, de pierderea
influenţei asupra conştiinţelor, minţilor şi sufletelor noilor convertiţi, a căror
conduită semicreştină-semipăgână lăsa mult de dorit. Generalizarea acestui
creştinism mediocru a produs protestul tăcut al monahilor, care au emigrat
din noile comunităţi creştine urbane pentru a realiza un creştinism apostolic,
riguros spiritual, martiric şi eshatologic, în deşert şi la marginea societăţii
„creştine”. în noul cult urban creştin, în loc să fie expresia exterioară a unei
convertiri interioare deja începute şi o manifestare a credinţei Bisericii, ritu
rile încep să devină mijloace dramatico-psihologice de producere a unor
emoţii sacre care să ducă abia la convertirea interioară a indivizilor, în locul
transformării acestora accentul punându-se pe sfinţirea exterioară a elemen
telor liturgice sau mediului înconjurător.
Ereziile, impuls spre conformism şi standardizare
Totodată, teama de erezii, ca şi dorinţa de a imita şi adopta rituri şi practici

observate de alţii în călătorii şi pelerinaje au generat un efort deliberat de
încrucişare a tradiţiilor, iar apoi de standardizare şi de conformism liturgic.
Fenomenul poate fi ilustrat în toate riturile importante ale Bisericii creştine,
în secolul IV — am văzut — se generalizează şi Postul Mare şi se uniformi
zează data Paştelui, iar la mijlocul secolului V toate centrele mari ale creşti
nătăţii celebrează distinct atât Naşterea, cât şi Arătarea Domnului. în ce pri
veşte iniţierea, Paştele devine acum sezonul preferenţial pentru botezul cate-
humenilor (după ce înainte era propriu doar Romei şi Africii de Nord) şi
odată cu aceasta interpretarea lui pascală paulină devine dominantă (cea
hristologic-ioaneică siriană intrând în declin şi dispărând în cele din urmă);
formula baptismală declarativă şi ungerea prebaptismală se difuzează din
Siria trecând prin Egipt spre Spania, Galia şi Roma, în tip ce uzul interogaţii
lor şi ungerea postbaptismală fac drumul invers, dinspre Occident spre Orient,
trecând prin Ierusalim, rezultatul final fiind o asimilare reciprocă (nu însă o
uniformitate) a riturilor baptismale care masca diversitatea iniţială. Aceleaşi
procese de convergenţă se manifestă şi în ce priveşte anaforalele euharistice:
schemele domestice simple nu mai erau adecvate Liturghiilor fastuoase din
marile catedrale construite acum, aşa că ele au fost amplificate prin adăuga
rea de elemente noi („Sanctus”, epicleză etc.) sau blocuri întregi preluate din
alte tradiţii sau din alte rituri şi inserate în scheme locale în care nu existau
anterior, combinarea lor ducând la anaforale compozite tot mai complexe348.
Teama de erezie a început să limiteze tot mai mult libertatea de improviza
ţie a rugăciunii euharistice şi a celor publice în general, în climatul doctrinar
sensibil al secolului IV începând să apară primele texte scrise, pentru care în
Africa episcopilor li se cere deja să aibă aprobarea confraţilor în sinoade.
Faptul că diversele arianisme s-au folosit intens de imnografie ca mijloc de
propagandă i-ar făcut pe ortodocşi să pună accentul pe psalmi şi pe odele
biblice şi să se entuziasmeze de simplitatea oficiului monahal. Conflictele
dogmatice şi-au lăsat şi ele amprenta asupra cultului: arianismul devenit re
ligia triburilor germanice vizigote, ostrogote şi vandale, care în secolul V au
creat regate romano-germanice în Spania, Italia şi Africa, a determinat prin
reacţie accente liturgice şi iconografice diferite în Bisericile ortodoxe nice-
ene din Apus: în contrast cu cele ariene, acestea vor accentua mai mult divi
nitatea lui Hristos şi unitatea lui cu Tatăl, cu riscul subordonării Duhului
Sfânt (risc evident în adaosul interpretativ-misionar „Filioque” la Simbolul
Constantinopolitan, care avea să ducă ulterior, în secolul IX, la schisma între
Răsăritul şi Apusul creştin); în Răsărit controversele pnevmatologice, ultim
ecou al arianismului, au condus la modificarea doxologiei mici în sensul
unei formule conjunctive (în locul celei prepoziţionale anterioare, pasibile de
interpretare subordinaţianistă), la dezvoltarea epiclezei şi la impunerea şi în
Orient a Mirungerii postbaptismale, toate aceste elemente evidenţiind divi
nitatea Duhului Sfânt şi accentuând caracterul trinitar al cultului ortodox.
Mutaţii ale teologiei sacramentale — epicleze

O mutaţie are loc şi în ce priveşte epicleza, evidentă în diferenţa dintre
epicleza arhaică a anaforalei vasiliene bizantine şi cea a anaforalei hrisosto-
miene. Plecând de la anamneza misterului mântuirii în Hristos („aducându-ne
aşadar aminte de pătimire, cruce, înviere...”), trecând prin ofrandă („Ţie Iţi
aducem de toate şi pentru toate”), epicleza vasiliană menţionează mai întâi
caracterul figurativ al ofrandelor euharistice care sunt „antitipurile” (anti-
typa), adică ţin locul „tipurilor” Trupului şi Sângelui lui Hristos prezentate de
Acesta la Cina de pe urmă sub forma pâinii şi a vinului („de aceea... punând
noi înainte antitipurile Sfântului Trup şi Sânge ale Hristosului Tău”), după
348 Paul F. Bradshaw propunea în 2004 renunţarea la clasificarea anaforalelor după marile
centre ale creştinătăţii: antiohiene, alexandrine etc., şi sugera clasificări alternative ca, de ex.:
anaforale în care lauda şi mulţumirea din prima parte se concentrează pe creaţie, altele în
care acestea sunt centrate pe opera de mântuire în Hristos şi altele intermediare; sau: anafo
rale care în partea a doua se roagă numai pentru cei ce se cuminecă, altele care au în schimb
mijlociri generale şi altele care combină ambele elemente.
3 06 C a n on u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s to lic
care cere stăruitor Tatălui „să vină Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste
aceste daruri ce sunt puse înainte, să le binecuvânteze, să le sfinţească şi să
le arate [anadexai]: această pâine scumpul Trup... iar acest pahar scumpul
Sânge...”. Epicleza vasiliană invocă deci venirea Duhului Sfânt (epicleza con
temporanului egiptean al lui Vasile cel Mare, episcopul Serapion din Thmuis,
invoca venirea peste daruri a Logosului divin) şi prezenţa divină mai întâi
asupra Bisericii întregi, locul Duhului Sfânt (cum se vede în Tradiţia Apos
tolică) şi apoi asupra darurilor euharistice, pentru ca realitatea lor figurativă
să manifeste realitatea epifaniei lui Hristos în Trupul şi Sângele Său. Această
epicleză „epifanică” devine în anaforaua hrisostomiană o epicleză „metabo-
lizantă”, cerând Tatălui să „trimită” pe Duhul Său Cel Sfânt „peste noi peste
aceste daruri” şi „să le facă” (poiesai) Trupul şi Sângele lui Hristos „trans-
formându-le [metabalon] cu Duhul Tău Cel Sfânt”. Contemporanul latin al
Sfinţilor Vasile ( t 379) şi Ioan Hrisostom (f 407), Sfântul Ambrozie al
Milanului ( t 397) atribuie consacrarea şi transformarea ofrandei raţionale
euharistice, „figura Corporis et Sanguis Domini noştri Jesu Christi”, înseşi
cuvintelor de „instituire” ale lui Hristos de la Cina Sa ultimă3',l,.
... tipologia biblică devine alegorie misterică

La sfârşitul secolului IV vedem aşadar ivindu-se deja semnele trecerii spre
teologia sacramentală e Evului Mediu349350. Unul din aceste semne este forma
lizarea teologiei euharistice prin apariţia doctrinei consacrării darurilor printr-o
formulă de transformare şi condiţionare a realismului euharistie de eficacita
tea acestei formule de consacrare/transformare. Dar cel mai important semn
al acestei tranziţii, care marchează şi criza teologiei sacramentale, este des
compunerea gândirii tipologice, în acelaşi timp biblice şi liturgice, a Bisericii
apostolice şi a primelor trei secole, prin apariţia a două moduri independente
şi opuse de a înţelege Euharistia: figurativ-alegoric şi realist-fizicist. Pe de o
349 De Sacramentis IV.14, 21. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în Canonul euha
ristie roman nu există o epicleză unică explicită, ca în ritul antiohian, ci două epicleze în
sens mai larg, una înainte, iar alta după relatarea de instituire, premisele viitoarei polemici
euharistice dintre Apusul şi Răsăritul creştin pe tema „formulei” de sfinţire a Sfintelor
Daruri fiind puse astfel încă din secolul IV.
350 Excelent analizate de preotul profesor ENRICO Mazza în două monografii capitale:
La mistagogia. Le catechesi liturgiche della fine dei quarlo secolo e il loro meiodo (Bi-
bliotheca Ephemerides Liturgicae Subsidia 46), Roma, 1988, şi Continuită e discontinuilă.
Concezioni medievali dell ’Eucaristia in confronto con la tradizione dei Padri e della litwgia
(Bibliotheca Ephemerides Liturgicae Subsidia 113), Roma, 2001. Un util rezumat sintetic al
acestei evoluţii, în volumul aceluiaşi ENRICO Mazza , La celebrazione eucaristica. Genesi
del rito e sviluppo deU’interpretazione, San Paolo, Cinisiello Balsamo (Milano), 1996,
cap. 10-14.
parte deci, tipologia devenind alegorie, Euharistia riscă să fie înţeleasă drept
o simplă figură/imagine a sacrificiului sau Economiei mântuitoare a lui
Hristos, iar, pe de altă parte, pentru a contrabalansa această viziune figurativă
tot mai alegorică, prezenţa adevărată a lui Hristos în speciile euharistice trans
formate este interpretată în termenii unui realism fizicist obiectivist: Trupul
euharistie este substanţial carnea fizică şi sângele fizic ale lui Hristos învălu
ite în aparenţa accidenţilor pâinii şi vinului pentru a nu inspira dezgust celor
ce se cuminecă din ele. Teologii medievali vor crede că pot evita consecin
ţele extreme atât ale simbolismului figurativ, cât şi ale realismului fizicist prin
teoria transsubstanţierii bazată însă pe distincţia metafizică între substanţă şi
accidenţi, şi implicit pe asimilarea Euharistiei cu o întrupare continuă şi pe
transferul asupra Euharistiei — devenită obiect de contemplare, adorare,
procesiuni, asimilată relicvelor sfinţilor — a devoţiunii faţă de umanitatea şi
Pătimirea lui Iisus, icoane de substituţie ale unui Hristos divin ceresc, inac
cesibil altfel decât printr-o serie întreagă de medieri bisericeşti.
Toate aceste derive practice şi impasuri teoretice ar fi putut fi evitate dacă
s-ar fi menţinut înţelegerea ontologică a tipologiei nou-testamentare care nu
e o simplă metodă de interpretare a Vechiului Testament, ci o ontologie a
participării; altfel spus, tipologia se referă la realităţi, nu la semnificaţii.
Când Apostolul Pavel afirmă în I Corinteni 10 că prin Moise Israelul cel
vechi a avut parte tipologic de Botezul şi de Euharistia viitoare, sau autorul
Epistolei către Evrei — veritabil tratat de tipologie — spune despre cultul
pământesc al Cortului mărturiei că este o copie, replică (antitypon — 9, 4) al
unui model ceresc etern, la a cărei realitate/adevăr participa, ambii implicau
astfel faptul că tipologia biblică este nu doar un sistem hermeneutic, ci unul
ontologic. Şi, într-adevăr, pentru gândirea biblică tipologia este ontologică,
iar ontologia este tipologică. Aceasta înseamnă că evenimentele Vechiului
Legământ participau în mod figurat, dar foarte real, la evenimentele Noului
Legământ, şi ambele legăminte şi cultul lor prefigurează real o Realitate ce
rească deplină, în acelaşi timp viitoare şi eternă. Sfântul Maxim va exprima
gradele acestei participări tipologice astfel: Vechiul Legământ este „umbra”
(,skia), iar Noul Legământ este „icoana” (eikon) unei realităţi (aletheia)
eshatologice şi eterne: împărăţia lui Dumnezeu. Tipologia nu este însă doar
istorică, biblică, ci şi liturgică. Liturghia şi cultul mediază şi ele între două
serii de fapte: pe de o parte, un eveniment/mister irepetabil sau etern cu va
loare de realitatea originală (aletheia — mysterion/mysterium — typos)\ iar,
pe de altă parte, un rit/simbol repetabil în timp cu valoare de copie/imitaţie
figurativă (eikdn/mimesis — symbolon/sacramentum — antitypon). Euharistia
este astfel, în limbaj grec, icoana imitativă antitipică a unei realităţi miste-
rice tipice sau, în limbaj latin, un sacramentum mysterii. Ritul participă la şi
indică o realitate/eveniment/mister nu printr-o asemănare pur exterioară, ci

prin însăşi structura lui ontologică, având cu acestea o identitate în diferenţă,
fiind în acelaşi timp diferit de acestea prin aceea că e multiplu şi repetabil,
dar şi real identic cu ele fără a le duplica. Criza tipologiei biblice este evi
dentă încă din marile mistagogii ale secolului IV şi poate fi formulată în
pierderea semnificaţiei ontologice a „tipului”: dacă pentru Tertulian (f 220)
sau Vasile cel Mare ( | 379) „figura” desemna încă realitatea invizibilă figu
rată, pentru Teodor al Mopsuestiei ( | 428) tipul vizibil se opune realităţii
invizibile tipizate.
Distanţa este deja cea dintre tipologia istorico-liturgică biblică şi alegoria
misterică medievală: dacă în tipologie icoana imitativă priveşte natura invi
zibilă a evenimentului/realităţii tipizate, în alegorie aceasta se referă doar la
elemente exterioare perceptibile sensibil. Astfel, începând cu secolul IV în
Răsărit se vor dezvolta rituri, semne, obiecte, gesturi care pun în valoare cu
predilecţie elementele vizuale ca simboluri ale unor realităţi cereşti, iar în
Apus riturilor li se va atribui valoare morală, devenind simboluri vizibile ale
unei renaşteri interioare. Când concurenţa păgânismului a fost depăşită. Bise
rica va asimila vocabularul şi limbajul cultelor de mistere; în a doua jumătate
a secolului IV, limbajul misteric se va impune deja în faţa celui tipologic,
producând o criză latentă şi o mutaţie de proporţii. Dacă vechea tipoloşie
liturgică era biblică şi ontologică sau, altfel spus, istorică şi eshatologică->l.
alegoria misterică devine dramatică şi psihologică; alegoria mută accentul
de pe participarea ontologică a ritului la o realitate invizibilă evocată prin
cuvânt, pe suprafaţa perceptibilă a riturilor care devin reprezentări dramatice
cu impact emoţional.
Mutaţii în celebrarea Liturghiei şi practicarea Cuminecării

Toată această mutaţie a fost, evident, şi reflectarea transformării radicale a
practicării Euharistiei în secolul IV, odată cu trecerea la Biserica de mase şi
generalizarea creştinismului aproximativ şi superficial al mulţimilor slab
catehizate şi neconvertite de fapt individual, care umpleau măreţele catedrale
edificate acum în imperiul constantinian. Pentm a asigura sfinţenia Tainelor
şi cuminecarea vrednică, raţiuni pastorale au condus inevitabil la impunerea
unui set de exigenţe morale şi duhovniceşti care însă, în loc să încurajeze351
351 Dacă tipologia permitea integrarea organică şi reducerea la o identitate în diferenţă a

Vechiului şi Noului Testament, a mântuiri şi eshatologiei, a Bibliei şi Liturghiei, a memo
riei şi prezenţei, a figurii şi realităţii, criza produsă prin metamorfoza ei alegoric-misterică a
făcut ca toate aceste elemente să înceapă de atunci o viaţă autonomă, distorsionându-şi prin
izolare sensurile ecleziale autentice, cum arată istoria ulterioară a confesiunilor şi teologi-
ilor creştine.
C a n o n u l şi c a n o a n e le c re ş tin is m u lu i a p o s to lic 30 9
adoptarea de către cât mai mulţi creştini a unei conduite creştine autentice şi
responsabile, au avut un efect pervers producând descurajarea apropierii de
Sfintele Taine şi rărirea considerabilă a cuminecărilor. S-a creat astfel o dublă
ruptură: pe de o parte, între Euharistie/Liturghie şi cuminecare, Euharistia/Li-
turghia ajungând să fie considerată completă chiar şi fără împărtăşirea laicilor,
iar, pe de altă parte, între clerul sfânt şi conştient care celebra şi se împărtăşea
şi laicii impuri moral şi ignoranţi, care doar asistă la Liturghie. Consecinţele
în plan liturgic şi ecleziologic ale acestei evoluţii au fost dezastruoase: din cult
comunitar-eclezial prin excelenţă, Liturghia a ajuns să devină un rit/mister
celebrat de un cler profesionalizat, pentru laici şi în locul lor, nu împreună
cu ei. Liturghiile sunt dese, dar cuminecările devin rare. Se generalizează
practica simplei asistenţe la Liturghie, fără împărtăşire; cei prezenţi nu se
cuminecă, mulţi cuminecându-se în afara Liturghiei. Mai mult, Euharistia
însăşi, în loc să fie consumată, devine amuletă protectoare şi vindecătoare,
purtată pentru efecte secundare.
La sfârşitul secolului IV ospăţul euharistie comunitar e deja redus la pro
porţii simbolice şi Liturghia devine în schimb tot mai mult o dramă rituală
complexă, un spectacol liturgic fastuos, în care elemente accesorii sau secun
dare ocupă scena lăsată liberă de riturile esenţiale retrase dincolo de perdelele
altarului în tăcerea tainei.
Liturghia în secolul IV - Cuvânt proclamat, invocat, evocat şi întrupat

Liturghia însăşi arăta însă destul dc diferit de cea bizantină actuală formată
printr-o serie de adaosuri succesive introduse începând din secolul V şi care
au fost păstrate chiar atunci când nevoile reale pentru care apăruseră n-au
mai existat352. Astfel, în secolul IV Liturghia începea cu intrarea poporului
în biserică împreună cu clericii, în frunte cu episcopul, în procesiune fără
nici o cântare, iar după ce clericii, trecând de amvonul monumental din mij
locul bisericii pe solee, se aşezau pe scaunele lor (synthronon) din hemici-
352 Pentru orientări preliminare, a se vedea conferinţa lui J u a n MATEOS, The Evolution
o f the Byzantine Liturgy (John XXIII Lectures 1965), Fordham, New York, 1966, şi articolul
lui Ro b e r t T a f t , „H ow Liturgies Grow: the Evolution of the Byzantine «Divine Liturgy»”,
Orientalia Chris liana Periodica 43 (1977), p. 355-378. Acelaşi J. M a t e o s a iniţiat cu mo
nografia sa La Célébration de la Parole dans ta Liturgie byzantine (Orientalia Christiana
Analecta 191), Roma, 1971 (trad. rom. Cezar Login: J. MATEOS, Celebrarea Cuvântului în
Liturghia bizantină, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007) o istorie a Liturghiei Sfântului
Ioan Hrisostom continuată de succesorul său de la Institutul Pontifical Oriental, profesorul
ROBERT T a f t în seria The Liturgy o f St John Chiysostomos. A History, serie planificată în
cinci volume, din care au apărut: II. The Great Entrance (Orientalia Christiana Analecta
200), Roma, 1975; IV. The Diptychs (Orientalia Christiana Analecta 238), Roma, 1991); şi
V. The Precommunion Rites (Orientalia Christiana Analecta 261 ), 2000.
310 C a n on u l O r t o d o x ie i 1 . C a n o n u l a p o s to lic
ciul absidei centrale (berna), episcopul aşezat pe scaunul central (kathedra)

saluta poporul cu „Pace vouă!” şi începeau lecturile biblice. Acest început
era profund semnificativ şi făcea din vechea Liturghie o şcoală de riguroasă
spiritualitate biblică, teocentrică prin definiţie: în viaţa creştină iniţiativa este
a lui Dumnezeu, El ne cheamă, iar noi ascultăm şi-I putem cere ceva doar ca
unii care am răspuns mai întâi chemării Lui.
... adaosuri procesionale

Toată partea Liturghiei bizantine actuale de până la lecturi — cele trei
antifoane cu ecteniile mici intercalate, troparele şi Trisaghionul — îşi are ori
ginea într-o particularitate a cultului creştin constantinopolitan: aşa-numita
Liturghie „staţională” sau procesională. Inaugurat în 330 de Constantin cel
Mare ca nouă capitală a Imperiului Roman, Nouă Romă, Constantinopolul
n-a avut temple păgâne, ci de la început doar bazilici creştine, în frunte cu
Marea Biserică a Sfintei Sofii, inaugurată în 360. întregul oraş era privit ca
o biserică, pe străzile lui cu porticuri desfaşurându-se frecvente procesiuni
creştine atât penitenţiale — cu rugăciuni de implorare a milei lui Dumnezeu
pentru catastrofe (18 cutremure devastatoare în intervalul 404-960) şi inva
zii barbare —, cât şi ca manifestări ale ortodocşilor împotriva ereticilor, sau
invers. La aceste procesiuni între diferitele biserici sc cântau antifonic psalmi,
se rosteau ectenii şi se citea din Scripturi, precum şi imne şi tropare biseri
ceşti, cel mai popular refren utilizat fiind Trisaghionul („Sfânt c Dumnezeul
nostru! Sfânt tare! Sfânt fără de moarte! Miluieşte-ne!”). Acest rit procesio
nal a fost ulterior adăugat Liturghiei propriu-zise pe care o prefaţează acum.
ajungând să facă corp comun cu ea, deşi la început era distinct de ea. S-a
început cu Trisaghionul, care în 438-439 a fost introdus ca imn procesional
de intrare la Liturghiile din duminici şi din sărbători pentru a marca recu
noaşterea încă de la început de către comunitate a prezenţei lui Dumnezeu.
Bazilicile monumentale ale epocii constantiniene, fie de la Constantinopol,
Roma sau Ierusalim, construite după un plan rectangular cu trei nave lungi,
cea centrală încheindu-se cu un arc triumfal şi o absidă cu sem icalotă°\
aveau în faţă un portic/atrium larg — unde poporul aştepta intrarea solemnă
în biserică a tuturor: împărat şi oficialităţi, episcop şi cler (veniţi de la edifi
ciul separat special unde se păstrau vasele, veşmintele şi se pregăteau ofran-35
353 Forma rectangulară era simbolul cosmosului creat cu cele patru direcţii ale spaţiului,
dar dominanta simbolismului bazilicii era nu atât spaţială, cât temporală: lungimea navei ce
trebuia parcursă până Ia altar sugera pelerinajul în timp al Bisericii în drum spre eshaton şi
cer simbolizat de absidă şi calota ei semicirculară, cercul fiind simbolul cerului. Masa alta
rului se afla exact la intersecţia dintre navă şi absidă, dintre pământ şi cer, dintre istorie şi
eshaton.
dele euharistice) — , un nartex amplu şi uşi monumentale pe toate laturile,

care să permită accesul rapid în navă al unei mari mulţimi. în afara bazilicii
se aflau două edificii distincte: un baptisteriu cu bazin pentru botezul cate-
humenilor adulţi şi un skevofilakon unde se păstrau cărţile de cult, vasele
liturgice şi unde se aduceau şi se pregăteau ofrandele. Exact în centrul bazi
licii se înălţa un amvon monumental alcătuit dintr-o platformă înaltă (2-3 me
tri), de unde diaconii rosteau ecteniile şi citeau scripturile, amvonul fiind
centrul Liturghiei Cuvântului. La intersecţia dintre absida cu estradă (berna)
şi gradenele circulare (synthronon) rezervate pentru cler, în vârful şi mijlo
cul cărora se afla scaunul (kathedra) episcopului, şi nava centrală se afla
masa altarului — centrul Liturghiei euharistice — peste care se ridica uneori
un baldachin boltit şi cu perdele, şi care era separat de nava rezervată cre
dincioşilor printr-un grilaj, care în catedrale lua formă monumentală fiind
alcătuit din mici coloane cu arhitrave de care puteau atârna şi perdele.
Celebrare comunitară a împărăţiei eshatologice

în vechime Liturghia Cuvântului nu era înţeleasă ca oficiu pur didactic, ci
şi ca o purificare a sufletelor (cf. In 15, 3) pentru primirea adevărată a lui
Dumnezeu. Aveau loc trei-patru lecturi biblice: una sau două din Vechiul
Testament (abandonate din nefericire încă din secolul VIII), una din Apostol
şi alta din Evanghelie, între care se cântau antifonic doi psalmi (rămaşi azi
doar prin relicvele „prochimenului” şi „Aliluia”), după care se predicau una
sau chiar mai multe omilii. După omilii avea loc concedierea separată a
diverselor categorii de catehumeni şi de penitenţi; concedierile aveau forma
unei scurte ectenii speciale încheiate cu rugăciunea şi binecuvântarea episco
pului cu mâinile întinse asupra capetelor lor plecate. începea îndată Liturghia
credincioşilor deschisă cu rugăciunile universale ale credincioşilor despărţiţi
acum de catehumeni, rostite de diacon sub forma actualei ectenii mari, al
cărei loc originar în Liturghie era acesta (în secolul VIII ectenia mare era
deja rostită după Trisaghion şi Intrare, fiind atestată la începutul Liturghiei,
cum este acum, abia în secolul XII). Ectenia mare avea drept apendice şi
„ectenia păcii” („înger de pace”), precum şi sărutarea păcii, care era pecetea
fiecărei slujbe. Urma procesiunea solemnă, prin care diaconii aduceau de la
skevofilakion-ul din afara bisericii darurile, şi căreia i se alăturau până la
„berna” demnitarii şi împăratul cu ofrandele lor, precum şi clericii care în
frunte cu episcopul se apropiau acum de masa altarului. Episcopul aşeza
darurile pe altar şi rostea rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul pros-
comidiei de azi), după care iniţia dialogul cu credincioşii prefaţând marea
mgăciune euharistică sau anaforaua rostită de episcop sau de protoprezbiter
cu glas mare, întreruptă doar de intervenţiile şi reacţiile poporului şi de în
demnurile diaconilor. Anaforaua constituia în acelaşi timp mărturisirea de

credinţă solemnă a comunităţii şi răspunsul ei de laudă, evocare şi invocare
a lui Dumnezeu pentru creaţie, mântuire şi Liturghie, concentrate în Ofranda
euharistică. Transformată prin puterea invocată a Duhului în prezenţa tainică
a lui Hristos Cel răstignit şi preamărit, şi oferită Tatălui ca sacrificiu ispăşitor
suprem pentru întreaga Biserică văzută şi nevăzută, comemorată deasupra lui,
Ofranda euharistică era oferită apoi spre cuminecare credincioşilor nu atât ca
premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare a comuniunii
lor corporative, manifestare văzută a Bisericii catholice depline şi anticipare
a împărăţiei eshatologice a Sfintei Treimi.
Privatizarea pietăţii, scindarea Liturghiei,

scufundarea în tăcere a anaforalei
Această înţelegere şi practică apostolică a Liturghiei, posibilă în cazul
comunităţilor mici, structurate în jurul unor elite spirituale dc vocaţie, speci
fică Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putinţă în comu
nităţile amestecate din marile oraşe cosmopolite ale Imperiului Roman târziu.
Succesul cantitativ al Bisericii de mase fusese obţinut cu preţul relaxării
exigenţelor spirituale şi al căderii dramatice a calităţii vieţii creştine urbane.
Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici în
aparenţă înfloritoare şi triumfătoare au agravat criza în loc să o remedieze.
Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale de marile sărbători sau chiar
anuale, de Paşte, împotriva căreia protestează deja Sfântul loan Hrisostom
( t 407), şi generalizarea pentru laici a simplei asistenţe la Liturghie Iară îm
părtăşire era o recunoaştere nemărturisită a eşecului convertirii conştiinţelor
individuale, iar soluţiile crizei de fapt au adâncit-o.
Dublarea Liturghiei
Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat practic în două rituri paralele:
rugăciunile, în frunte cu anaforaua, riturile euharistice şi cuminecarea clerului
se sacedotalizează devenind privilegiu, drept şi obligaţie a clericilor curaţi şi
sfmţi şi se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de tăcere, consumându-se
după perdelele protectoare, dincolo de privirile şi auzul impure ale laicilor
profani şi ţinuţi la distanţă; acestora din urmă li se rezervă, pe lângă câteva
„eefonise”, o dramaturgie rituală dezvoltată şi o extindere a elementului coral-
muzical: cântările şi riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al
misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituţie pentru uzul
laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată des
făşurarea rituală. Celebrare comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt
evocat, convocat şi cuminecat, Liturghia apostolică a originilor devine acum
spectacol de imagini, lumini şi sunet într-o bazilică devenită în acelaşi timp

teatru sacru antic şi templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului
împărat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 şi 137 din 26 martie 565354),
care impun expres episcopilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugă
ciunii euharistice şi a celei baptismale, n-au reuşit să împiedice scufundarea
inexorabilă a acestor continente euhologice în oceanul recitării „secrete”
(mystikos), cu glas scăzut, cum apar în secolul VIII în Barberini gr. 336.
Odată cu anaforaua, aluneca însă în uitare sub aluviunile unei inflaţii de
elemente secundare întreaga teologie şi ecleziologie apostolică şi patristică,
esenţialul credinţei creştine dintotdeauna — sinteza canonului biblic, dog
matic şi liturgic al Bisericii.
354 Din Novela 137 din 26 martie 565 a lui Iustinian Despre alegerea şi îndatoririle
episcopilor:
„în numele Stăpânului lisus Hristos, Dumnezeul nostru, împăratul cezar Flavius Iustinian
învingătorul alumanilor, goţilor, francilor, germanilor, anţilor, alanilor, vandalilor, africa
nilor, norocos şi slăvit biruitor şi triumfător, august perpetuu, lui Petru ilustrul magistru al
dumnezeieştilor oficii.
Dacă ne sârguim să fie păzite sigure spre siguranţa supuşilor legile civile, a căror autori
tate ne-a încredinţat în iubirea Sa de oameni Dumnezeu, cu cât mai mare sârguinţă trebuie
să depunem pentru paza sfintelor canoane şi a legilor dumnezeieşti hotărâte pentru mântui
rea sufletelor noastre? Căci aceia care păzesc sfintele canoane se învrednicesc de ajutorul
Stăpânului Dumnezeu, iar cei care le încalcă se supun pe ei înşişi osândei. Dar unei osânde
şi mai mari se supun preacuvioşii episcopi, cărora li s-a încredinţat cercetarea şi paza ca
noanelor, dacă o încălcare a lor rămâne nerăzbunată. întrucât dumnezeieştile canoane nu se
păzesc, am primit însă diverse semnalări împotriva unor clerici şi monahi precum şi a unor
episcopi că nu trăiesc potrivit dumnezeieştilor canoane, şi că se găsesc alţii care nu cunosc
nici chiar rugăciunea Sfintei Ofrande [Liturghii] sau a Sfântului Botez. [...]
Cel care hirotoneşte să ceară mai întâi celui care urmează să fie hirotonit un libel cu
semnătură conţinând cele privitoare la dreapta lui credinţă, şi să recite şi dumnezeiasca
Ofrandă care se face în vederea dumnezeieştii Cuminecări, rugăciunea de la Sfântul Botez
şi celelalte rugăciuni. [...]
Pe lângă acestea poruncim ca toţi episcopii şi preoţii să facă dumnezeiasca Ofrandă şi
rugăciunea de la Sfântul Botez nu în tăcere, ci cu glas auzit de preacredinciosul popor, pen
tru ca şi de aici sufletele celor care le ascultă să se scoale spre o mai mare străpungere [a
inimii] şi spre lauda Stăpânului Dumnezeu. Căci aşa învaţă dumnezeiescul Apostol [Pavel]
în prima sa epistolă către corinteni: «Căci dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde
omul simplu ,Amin’ la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu într-adevăr
mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte» [/ Co 14, 16], iar romanilor le spune aşa: «Cu
inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire» [Rm 10, 10]. De
aceea, aşadar, se cuvine ca rugăciunea de la Sfânta Ofrandă şi celelalte rugăciuni să fie ofe
rite cu glas tare de preacuvioşii episcopi şi preoţi Domnului nostru lisus Hristos, Dumnezeul
nostru împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Bine ştiind preacuvioşii preoţi că dacă trec cu
vederea ceva din acestea vor avea de dat răspuns şi la înfficoşătoarea judecată a Marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, dar nici noi, cunoscând acestea, nu vom
avea linişte, nici nu le vom lăsa nerăzbunate. [...]”
Triumf ambiguu în sfârşitul unei lumi
Pentru Biserică secolul IV a constituit un moment hotărâtor în multiple

privinţe. A fost veacul unui triumf real, dar ambiguu. Rapiditatea cu care a
cucerit lumea şi un imperiu, în ciuda opoziţiei acestora, este într-adevăr
uimitoare şi un succes în sine. La doar şaptezeci de ani după apariţia la
Antiohia a primei comunităţi mesianice de „creştini”, în anii 111-113 creşti
nismul era deja semnalat lui Traian de către Plinius cel Tânăr în îndepărtata
Bithynie ca o „superstiţie” populară ce ameninţa cultele păgâne. în ciuda
ostilităţii şi persecuţiilor, creştinii s-au răspândit în întreg bazinul meditera
nean. La sfârşitul secolului IV, după ce în 313 creştinismul ortodox-catholic
devenise religie permisă, iar în 379 chiar religie de stat a Imperiului Roman,
creştinii erau deja aproape o treime din populaţia acestuia. Biserica „aposto
lică” şi „catholică” devenea acum o Biserică „ecumenică”, imperială.
Fenomenul însuşi al creştinismului eclezial — fiindcă în varianta lui catho-
lică/ortodoxă creştinismul era Biserica/Ecclesia una, sfântă, catholică/orto-
doxă şi apostolică — era o noutate în sânul lumii antice: creştinii nu erau
nici un popor, nici un club, nici un imperiu, fiind în acelaşi timp câte ceva
din toate acestea. Aşa cum s-a arătat355, dacă iudaismul era un „popor” cu o
Lege revelată, iar elenismul tindea spre o „filozofie” raţională, creştinismul
era „Biserică” având în centru revelaţia/evanghelia/predica „împărăţiei"
eshatologice a unui Dumnezeu Tată revelat de Duhul în Pătimirea-învicrea lui
Iisus Hristos Fiul Său. Creştinismul era un nou elenism şi un nou iudaism
universal, în care locul filozofiei era luat de Evanghelie, locul Legii lui
Dumnezeu era luat de împărăţia Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, iar cel al
Poporului era luat de noua comunitate mesianică a unei Biserici catholice
văzute şi universaliste. Iertaţi, spălaţi, împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţă.
Botez şi Euharistie, credincioşii erau introduşi într-o frăţietate supranaturală
dincolo de orice bariere de gen, culturale, sociale sau religioase, reconstituind
în Hristos, Care devenea pentru ei toate în toţi, creaţia nouă eshatologică,
anticipare socială văzută a împărăţiei eshatologice şi a vieţii veşnice în comu
niunea restabilită cu Dumnezeu.
Creştinii existau şi se propagau prin comunităţile paradoxale în acelaşi timp
locale şi universale ale Bisericilor, unităţi complete şi închise în coeziune
internă, dar şi în relaţii reciproce de comuniune cu toate celelalte Biserici,
împreună cu care alcătuiau o vastă reţea confederativă. Departe de a fi o
mişcare nonconformistă bazată pe anarhie harismatică, Bisericile erau comu
355 PIERRE B A TIFFO L(1861-1929), L ’É g lis e n a is s a n te e t le c a th o lic is m e , P a ris, 1909,

p. 486 sq.
nităţi de autoritate şi tradiţie: nu exista dreptul nici la păcat, nici la erezie, ci

obligaţia sfinţeniei şi a ortodoxiei; rigorismul ascetic al virtuţii şi mărturisi
rea integrală şi publică a dreptei-credinţe erau imperative la fel de importante
ca şi păstrarea unităţii, coeziunii şi omogenităţii comunităţilor prin cult şi
disciplină stricte sub conducerea unei ierarhii de succesiune apostolică alcă
tuită din episcopi, prezbiteri şi diaconi. Diversitatea şi sincretismele erau
caracteristicile păgânismelor, ereziilor şi filozofiilor, Biserica fiind o comu
nitate una, sfântă, catholică şi apostolică. Omogenitatea şi unanimitatea în
credinţă, cult, organizare şi disciplină erau condiţii indispensabile ale comu
niunii între creştinii catholici/ortodocşi şi între comunităţile catholice/orto-
doxe. Creştinii nu sunt membrii unui club, ci discipolii unei Şcoli divine şi
soldaţii unei Miliţii spirituale ascetice, martirice şi misionar-apostolice care
sub conducerea episcopilor ei propagă creştinismul multiplicând Biserici care
funcţionează după aceleaşi legi, aceeaşi structură şi tradiţie.
Autonome intern, Bisericile erau grupate încă de la început în jurul unor
centre de referinţă sau „Biserici principale” (Antiohia, Efes, Edessa, Alexan
dria, Cartagina ctc.), în fruntea tuturor stând Biserica (nu episcopul încă)
Romei. întemeiată pc martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Biserica pri
mă şi principală a Romei era încă din secolele II—III — cum arată mărturiile
lui Clement Romanul, Irincu, Abercius, Tertulian sau Ciprian — punctul de
referinţă şi moderaţie al tuturor Bisericilor creştine. Roma a avut, cum s-a
putut vedea mai sus, un rol decisiv în stabilirea Canonului creştinismului
catholic-ortodox şi apostolic: canonul biblic, regula de credinţă, canonul orga-
nizaţional al Bisericii vechi s-au precizat şi formulat în mare parte la Roma;
evident, nu de Roma singură, ci de Roma în permanente schimburi cu cele
lalte mari centre ale creştinătăţii: Efes, Antiohia, Cartagina. Tentaţia perma
nentă a episcopilor Romei a fost mereu, şi — aşa cum se va vedea în volu
mele următoare — ea se va accentua ulterior, aceea de a transforma — cum
spunea în 1959 H. Chadwick — elipsa în cerc şi de a emula modelul monar
hic (devenind din frate mai mare tată, din soră mai mare mamă). Iar tendinţa
generală a tuturor Bisericilor antice a fost aceea de a imita ordinea de tip
imperial, care era însă o unitate mecanică de tip juridic, nu una organică de
tip sacramental. Pliindu-se pe structurile şi mentalităţile unei societăţi impe
riale, Biserica a început să asume în secolul IV figura unei catholicităţi mo
narhice cu două variante, care aveau să intre în conflict încă de la sfârşitul
acestui veac: catholicismul bizantin, propriu Răsăritului, în care centrul de
unitate al unei Biserici mitropolitanizate şi patriarhalizate devine împăratul
creştin, şi catholicismul roman, care va fi cel al Apusului şi unde centrul de
unitate devine episcopul tot mai monarh al Romei, care se impune treptat în
faţa mitropoliilor, a autonomiilor locale şi a structurilor statale.
316 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
Creştinismul în secolul IV devine însă în acelaşi timp victima propriului

său succes şi tot mai prizonier al opţiunilor sau al accidenţilor săi de parcurs
istoric. Iisus şi apostolii au vestit împărăţia lui Dumnezeu şi au vrut un Israel
universal renovat printr-o mişcare eshatologică activă, încrezătoare că, în
ciuda contradicţiilor pe care le suscită, anulează în puterea învierii şi a Du
hului barierele unei lumi divizate, manifestând în „nebunia” şi „slăbiciunea”
Crucii noua creaţie reconciliată care recunoaşte regalitatea lui Dumnezeu.
Ruptura prea rapidă de iudaism în urma şocului anului 70 a însemnat prima
schismă şi o importantă pierdere prin întreruperea contactului nemijlocit cu
resursele religios-spirituale ale universului semitic în care apăruseră Biblia,
Iisus şi apostolii înşişi. Paliere întregi de semnificaţii s-au estompat sau au
fost preluate doar în cheie alegorică. Respins de iudaism dar primit în lumea
greco-romană, creştinismul s-a elenizat şi romanizat inevitabil, dar şi unila
teral. Din mişcare eshatologic-mesianică iudaică, Biserica a devenit tot mai
mult o religie greco-romană, o instituţie religioasă imperială clericalizată.
conservatoare, angoasată, centrată pe medierea mântuirii aduse de Hristos şi
înţelese fie ca răscumpărare de păcat şi de moarte prin Crucea Acestuia ca în
Apus, fie ca luminare şi îndumnezeire aduse de învierea şi Schimbarea Sa la
Faţă ca în Răsărit. Eshatologia orizontală, profetică şi orientată pc transfor
marea socială a comunităţilor s-a verticalizat şi privatizat devenind mistagogic
liturgică sau prefigurare şi transfigurare individuală a sufletelor sub peda
gogia episcopilor, urmaşi ai apostolilor, sau monahilor, urmaşi ai martirilor.
Instituţionalizarea inevitabilă a atras după sine şi un proces de formalizare a
elementelor componente ale Canonului apostolic al Bisericii, în care câştigul
în precizie s-a obţinut însă cu preţul fragmentării şi abstractizării, al epis-
temizării, juridizării şi instituţionalizării acestora. Scurt spus, revelaţia se
fixează în codice biblice impozante, dar odată cu canonul biblic apare şi
biblicismul şi reducerea Bibliei la texte; canonul credinţei se fixează nu doar
în simboluri, ci şi în dogme, dar odată cu ele se iveşte şi dogmatismul ab
stract şi pasiunea pentru formule doctrinare; canonul ierarhic devine din
tipologie sacramentală şi harismatică birocraţie ierarhică şi se formalizează
prin clericalism conducând la scindarea unităţii poporului creştin afectată şi
de concurenţa între episcopi, mitropoliţi, patriarhi, papi şi împăraţi; canonul
liturgic se formalizează devenind din celebrare eshatologică transfiguratoare
şi martirică, ritualism exterior adaptat nevoilor private; iar canonul etic-dis-
ciplinar se juridizează devenind o versiune de drept bisericesc echivalată
legilor civile ale îm păraţilor. Dislocarea aceasta a Canonului originar în
canoane parţiale autonomizate şi formalizate reprezintă simptomul tipic al
religiozităţii medievale, semnalment ea însăşi al crizei inexorabile al lumii
antice, al cărei sfârşit explică în bună măsură trecerea la noua religiozitate.
în chiar secolul de afirmare socială a creştinismului, care a fost veacul III,

semnele colapsului se acumulau: pe fondul răcirii generale a climei încep
invaziile popoarelor barbare, sistemul politic slăbeşte odată cu nesfârşitele
războaie civile ale anarhiei militare din anii 235-297, economia, oraşele,
civilizaţia şi demografia intră în acut declin. Imperiul Roman, care la maxima
sa înflorire pe timpul lui Traian număra 60-65 de milioane de locuitori, va
ajunge să numere în secolele VI-VII abia 18-20 de milioane. în faţa divizării
religiei antice într-o religie civică tot mai politizată şi o puzderie de religii
private şi culte de castă, creştinismul — cu credinţa sa în întrupare şi înviere —
oferea, într-o societate acut divizată, o viziune de religie solidară şi comu
nitară, o ordine, un sens şi o speranţă nouă. în secolul IV, asumând şi dând
noii religii patronajul său, Constantin a încercat de fapt să salveze un impe
riu profund schimbat, reorganizat monarhic şi atacat din toate părţile. într-o
atmosferă de insecuritate, de pesimism şi angoasă colectivă, în 395 au loc
divizarea imperiului şi prăbuşirea Romei Vechi devastată de barbari în 410,
urmată de lichidarea imperiului din Apus în 457, imperiul supravieţuind
centrat acum în jurul Noii Rome orientale, înfiinţate de Constantin ca o ca
pitală creştină în 330. Episcopii, monahii şi sfinţii devin noii şi singurii pro-
tectori/patroni ai maselor într-o lume în descompunere, şi în jurul lor se va
reconstitui o nouă societate. Ciumele reduc dramatic populaţia romanizată,
în jurul anului 600, vechea civilizaţie şi cultură urbană mediteraneană cu
instituţiile ei (for, băi, circ, teatre, şcoli) dispare aproape cu totul, resursele tot
mai limitate concentrându-se acum pe apărarea militară şi pe supravieţuire.
Cultura păgână şi instituţiile ei se sting. Biserica înfloritoare şi beneficiind
de tot mai mari privilegii — deşi divizată intern de schisme şi devenită prin
secesiunea monahismului o societate cu „două viteze” spirituale — fiind
singura formă dc cultură şi asociere populară a maselor. Secolul VII va fi
pentru Răsărit ceea ce a fost secolul V pentru Apus — veacul catastrofei
aproape totale: Imperiul Roman creştin pierde definitiv Occidentul germanizat,
Balcanii slavizaţi şi Orientul islamizat. Noul imperiu drastic redus teritorial
în jurul Constantinopolului e o formulă dificilă de supravieţuire militară,
economică, socială şi demografică. Fostele provincii devin districte militare,
vechile oraşe sunt simple castre şi garnizoane urbanizate, Constantinopolul
însuşi numără acum 60.000 de locuitori, de zece ori mai puţin decât în tim
pul lui Iustinian. Locul polis-ului antic e luat acum de mănăstiri. Devenite
cetăţi în pustie, şi revenite apoi din pricina invaziilor permanente în oraşe,
ele nu mai sunt refugii din faţa unei lumi păgâne dispărute, ci locurile de
înfiripare a unei noi lumi, societăţi creştine ideale, anticipare, speranţă a
unei vieţi îngereşti şi de iubire pe un pământ tot mai ostil şi sumbru, copleşit
de mizerie, lăcomie şi violenţă.
Biserica şi creştinismului au triumfat asupra lumii antice intrate în disolu-

ţie pentru că au ştiu să ofere arta de a supravieţui secole de-a rândul într-o
lume mediteraneană drastic diminuată şi în care catastrofele de toate felurile
erau starea normală a existenţei oamenilor. în asemenea condiţii, formalizarea
Canonului creştin şi pseudomorfozele lui — în primul rând trecerea de la
unitatea organică a pluralităţilor simfonizate la unitatea mecanică şi monolită
a reducerii diversităţilor la uniformităţi formale — devin dacă nu justificabile,
măcar explicabile istoric. Atunci când citesc sau îşi propun să recepteze
mărturiile canonice produse de creştinismul acelei lumi, creştinii de azi n-au
voie să confunde limitele şi constrângerile unei epoci istorice sau ale unui
tip anume de societate cu „limitaţiile care nu limitează”, proprii Canonului
apostolic peren al credinţei lor. Trebuie să reflecteze însă la semnificaţia
selecţiilor operate sau a accentelor distribuite de fiecare tip de organizare a
Bisericii în interiorul elementelor care alcătuiesc Tradiţia ei canonică, obser
vând cu discernământ ce anume s-a pierdut atunci când s-a câştigat ceva.
Vor fi obligaţi, în orice caz, să constate că ori de câte ori nu se mai conver
tesc interior la Canonul ultim al credinţei lor, identificându-se cu El, creştinii
ajung în mod inexorabil guvernaţi de canoane.
I
Evanghelie — martiriu apologie
Mărturia apostolică despre Iisus Hristos
în scrierile Noului Testament
în t r u în c e p u t
I o a n 1, 1-14. 1 6-18
1 întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi era Dumnezeu.

" El era dintru început la Dumnezeu. 3 Toate prin El s-au făcut şi fără El nu
s-a făcut nici un lucru care s-a făcut. 4 în El era Viaţă şi Viaţa era Lumina
oamenilor, 5 iar Lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.
6 Fost-a un om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan; 7 el a venit spre
mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. s Nu
era acela Lumina, ci [a fost trimis] ca să dea mărturie despre Lumină.
9 Lumina cea adevărată, care luminează tot omul, a venit în lume. 10 în
lume era şi lumea prin El s-a făcut, şi lumea nu L-a cunoscut. “ La ale Sale
a venit, şi ai Săi nu L-au primit. 12 Dar celor câţi L-au primit le-a dat puterea
de a se face copii ai lui Dumnezeu, [a dat-o] celor care cred în numele Lui
13 şi care s-au născut nu din sânge, nici din voinţa unei cămi, nici din voinţa
unui bărbat, ci din Dumnezeu. [...]
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup/came şi Şi-a făcut cortul între noi, şi noi am
văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
[...] 16 Pentru că din plinătatea Lui noi toţi am primit har în loc de har;
17 pentru că Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul s-au făcut prin
Iisus Hristos.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Unul-Născut Care
este în sânul Tatălui, Acela ni L-a explicat.
Io a n în a in t e -m e r g ă t o r u l ş i B o t e z ă t o r u l
L u c a 3, 1-3
1 în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar [14-37 d. Hr., deci

în anul 29], pe când Ponţiu Pilat era procurator al Iudeii [26-36 d. Hr.], Irod
era tetrah al Galileii şi Irod Filip, fratele lui, era tetrarh al Itureii şi al ţinutului
Trahonitidei, iar Lisaniu era tetrah al Abilenei, 2 pe timpul arhieriei lui Ana
şi Caiafa, fost-a un cuvânt al lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în
pustiu; 3 şi el a venit în tot ţinutul Iordanului vestind un botez al pocăinţei
spre lăsarea/iertarea păcatelor.
P r e d ic a lu i Io a n ş i B o t e z u l lu i lis u s
Matei 3, 1-2. 5-17
1 în zilele acelea vine Ioan Botezătorul vestind în pustiul Iudeii2 şi zicând:

„Pocăinţi-vă!, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” [...] 5 Atunci a ieşit la
el Ierusalimul şi toată Iudeea şi tot ţinutul din jurul Iordanului, 6 şi erau
botezaţi de el în râul Iordan mărturisindu-şi păcatele. 7 Văzând însă pe mulţi
din farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: „Pui de vipere! Cine v-a arătat
să fugiţi de mânia viitoare? 8 Faceţi deci un rod vrednic de pocăinţă! 9 Şi să
nu vi se pară că puteţi spune în voi înşivă: «Avem tată pe Avraam!», căci vă
spun că Dumnezeu poate să ridice copii lui Avraam chiar şi din pietrele
acestea. 10 Iată, securea zace la rădăcina pomilor. Aşadar orice pom care nu
face rod bun e tăiat şi aruncat în foc. 11 Eu vă botez în apă spre pocăinţă. Dar
Cel ce vine după mine, Căruia nu sunt vrednic să-I port încălţămintea, Acela
vă va boteza în Duh Sfânt şi foc. 12 El are în mâna Lui lopata şi-Şi va curăţi
aria: grâul îl va aduna în hambarul Său, iar pleava o va arde cu foc nestins!”
13 Vine atunci lisus din Galileea la Iordan să fie botezat de El. 14 Dar Ioan îl
împiedica zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”
15 Răspunzând însă lisus i-a zis: „Lasă acum, căci aşa ni se cuvine să împli
nim toată dreptatea!” Şi atunci l-a lăsat. 16 Iar botezat fiind lisus, îndată a
ieşit din apă. Şi, iată, cerurile s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu
coborând ca un porumbel şi venind peste El. 17 Şi iată un glas din ceruri
zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care îmi e bună-plăcerea!”
P r e d ic a lu i lis u s ş i a le g e r e a a p o s t o lilo r
Matei 4, 12-13. 15. 17-20. 23
12 Auzind însă că Ioan a fost predat, [lisus] a plecat în Galileea. 13 Şi lăsând

Nazaretul a venit şi a locuit în Capemaum lângă mare în hotarele lui
Zabulon şi Neftalin, 15 [...] „Galileea neamurilor/păgânilor” [/s 9, 1].
17 De atunci a început lisus să vestească şi să spună: „Pocăiţi-vă! Căci s-a
apropiat împărăţia cerurilor!”
18 Şi umblând pe lângă mare[a Galileii], a văzut doi fraţi: pe Simon cel
numit Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau năvodul în mare, căci erau
1.1. M ă r t u r i a a p o s t o l i c ă d e s p r e l i s u s H r i s t o s î n s c r i e r i l e N o u l u i T e s t a m e n t 323
pescari, 19 şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!”
20 Iar ei lăsând îndată năvodul I-au urmat. [...]
23 Şi străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, vestind Evanghelia
împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa din popor.
N e d u m e r ir e a lu i lo a n B o t e z ă t o r u l
M a tei 11, 2-6
2 Şi auzind loan în închisoare de faptele lui lisus, trimiţându-i vorbă prin
ucenicii Iui i-a zis: 3 „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?” 4 Şi răs
punzând lisus le-a zis: „Duceţi-vă şi daţi-i de veste lui loan cele ce auziţi şi
vedeţi: 5 orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii
înviază şi săracii primesc o veste bună. 6 Şi fericit este cel ce nu se va poticni
întru Mine!”
M a m a ş i f r a ţ ii lu i lis u s
M atei 12,46-50
46 Pe când grăia El mulţimilor, iată mama şi fraţii [verii] Lui stăteau afară
căutând să vorbească cu El. 47 Iar cineva I-a spus: „Iată mama şi fraţii [verii]
Tăi stau afară căutând să-Ţi vorbească!” 48 El însă răspunzând i-a zis celui
care-I vorbea: „Cine e mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?” 49 Şi întinzându-Şi
mâna spre ucenicii Lui a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!” 50 Fiindcă oricine
face voia Tatălui Meu din ceruri îmi este frate şi soră şi mamă!”
B o g ă ţ ia ş i m â n t u ir e a
M a tei 19, 23-26
23. A zis lisus ucenicilor Săi: „Amin vă spun vouă: cu greu va intra un
bogat în împărăţia cerurilor! 24 Şi iarăşi vă spun: mai uşor e să treacă o
cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dum
nezeu!” 25 Auzind însă aceasta învăţăceii au rămas uimiţi foarte, zicând:
„Atunci cine poate să se mântuiască?” 26 lisus însă privind la ei le-a zis: „La
oameni acest lucru e cu neputinţă; la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă!”
O b lig a ţ ia m ă r t u r is ir ii p e n t r u lis u s H r is t o s
M a tei 10, 32-33
32 „Pentru oricine va mărturisi [homogesei] pentru Mine înaintea oamenilor
voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu în ceruri; 3233 iar pe oricine Mă va tă
gădui înaintea oamenilor îl voi tăgădui şi Eu înaintea Tatălui Meu în ceruri.”
O b lig a ţ ia p r im ir ii a p o s t o lilo r ş i a u r m a ş ilo r lo r

Matei 10, 40
40 „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe
Mine, îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”
Litca 10, 16
16 „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe

voi, pe Mine Mă nesocoteşte, iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte
pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”
M ă r t u r is ir e a lu i P e t r u
Matei 16, 13-25. 28
13 Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe învăţăceii Lui
zicând: „Cine zic oamenii că e Fiul Omului?” 14 Iar ei au zis: „Unii, Ioan
Botezătorul, alţii, Ilie, alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi.” 15 Iar El le-a
zis: „Dar voi, cine spuneţi că sunt Eu?” 16 Şi răspunzând Petru a zis: „Tu eşti
Hristosul/Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” 1. 17 Iar Iisus răspunzând i-a
zis: „Fericit eşti Simone bar [fiul lui] Iona, că nu carnea sau sângele ţi-au
descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Care este în ceruri. Şi Eu îţi zic:
Tu eşti Petru/Piatră [Is 28, 16] şi pe această piatră/stâncă voi zidi Biserica
Mea şi porţile iadului nu vor avea putere împotriva ei. 19 Şi-ţi voi da cheile
[Zî 22, 22] împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în
cer şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri." Atunci le-a
poruncit învăţăceilor să nu spună nimănui că El este Hristosul/Mesia.
21 De atunci a început Iisus să arate învăţăceilor Lui că [Fiul Omului —
Mc 8, 31 şi Lc 9, 22] trebuie să se ducă la Ierusalim şi să pătimească multe
de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să
fie sculat. 22 Şi luându-L Petru a început să-L certe zicând: „Fie-Ţi milă de
Tine, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aceasta!” 23 Iar El întorcându-Se i-a zis
lui Petru: „înapoia Mea, satano! Piatră de poticnire îmi eşti, fiindcă nu gân
deşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!”
24 Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: „Dacă vrea cineva să vină la Mine,
să se tăgăduiască pe sine însuşi, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze! 23 Căci
oricine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul
pentru Mine îl va afla. [...] 28 Sunt unii din cei care stau aici care nu vor
gusta moartea, până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia Sa
[Dn 7, 13-14].”
1 Mc 8, 29: „Tu eşti Hristosul/Mesia!”; Lc 9,21: „Hristosul/Mesia lui Dumnezeu!”

1.1. M ă r t u r i a a p o s t o l i c ă d e s p r e I is u s H r i s t o s î n s c r i e r i l e N o u l u i T e s t a m e n t 325
M ă r t u r is ir e a T a t ă lu i la S c h im b a r e a la F a ţ ă
M atei 17, 1-9
' Şi după şase zile îi ia Iisus pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi îi
urcă într-un munte înalt în particular. 2 Şi [pe când se ruga — Lc 9, 29] S-a
schimbat la faţă înaintea lor şi faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui
s-au făcut albe ca lumina. 3 Şi iată li s-au arătat Moise şi Ilie vorbind împre
ună cu El. 4 Răspunzând însă Petru I-a zis lui Iisus: „Doamne [Rabi — Mc
9, 5; Povăţuitorule — Lc 9, 33], bine este să fim aici. Dacă vrei, voi face aici
trei corturi, unul pentru Tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie.” 5 Şi încă
pe când vorbea el, iată un nor luminos i-a umbrit şi iată un glas din cer care
spunea: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Ascultaţi-L!”
6 Şi auzind ucenicii au căzut pe faţa lor şi s-au înfricoşat foarte tare. 7 Şi
Iisus S-a apropiat şi, atingându-Se de ei, a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”
8 Iar ei ridicându-şi ochii n-au mai văzut decât pe Iisus singur. 9 Şi coborând
ei de pe munte, Iisus le-a poruncit zicând: „Nimănui să nu spuneţi vedenia
până ce Fiul Omului se va scula din morţi!”
A u t o r it a t e a B is e r ic ii
M atei 18, 15-20
15 „De-ţi va greşi fratele tău, du-te şi mustră-1 numai între tine şi el; şi de
te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău. 16 Iar de nu te va asculta, ia cu tine
încă unul sau doi, pentru ca «din gura a doi sau trei martori să se statorni
cească orice vorbă» [D t 19, 15]. 17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bise-
ricii/Adunării [e k k le s ia ] ; iar dacă nici de Biserică/Adunare nu va asculta,
să-ţi fie ca păgânul şi vameşul.
18 Amin vă spun vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer,
şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi delegate şi în cer!
19 Vă mai spun iarăşi că dacă doi dintre voi vor cădea de acord pe pământ
asupra unul lucru pe care-1 vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Care
este în ceruri. 20 Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor!”
N a şte re a d e sus
Ioan 3, 1-7. 13-19
1 Era un om dintre farisei, numele lui era Nicodim, demnitar al iudeilor.
2 Acesta a venit la El noaptea şi I-a zis: „Rabi! Ştim că de la Dumnezeu ai
ieşit învăţător, căci nimeni nu poate face semnele/minunile pe care le faci
Tu, dacă n-ar fi Dumnezeu cu el.” 3 A răspuns Iisus şi i-a zis: „Amin, amin
îţi zic: dacă nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea împărăţia lui
Dumnezeu.” 4 îi zice atunci Nicodim: „Cum poate un om să se nască fiind
bătrân? Poate oare să intre a doua oară în pântecul mamei lui şi să se nas
că?” 5 Iisus a răspuns: „Amin, amin îţi zic: de nu se va naşte cineva din apă
şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din
came, came este, ce este născut din Duh, duh este. 7 Nu te mira că ţi-am zis:
Trebuie să vă naşteţi de sus.” [...] 13 „Nimeni nu s-a urcat la cer decât Cel ce
S-a pogorât din cer, Fiului Omului Care este în cer. 14 Şi aşa cum Moise a
înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, 15 ca oricine
crede în El să aibă viaţă veşnică. 16 Fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică. 17 Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul în lume ca să
judece lumea, ci ca să mântuiască prin El lumea. 18 Cine crede în El nu este
judecat, iar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în numele
Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu. 19 Iar judecata aceasta este: că Lumina
a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina!”
Iis u s — P â in e a V ie ţ ii
Io a n 6, 26-35. 41 —43. 47-69
26 Iisus le-a zis: „Amin, amin vă zic: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut
semne/minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. 27 Lucraţi
însă nu pentru mâncarea care piere, ci pentru mâncarea care rămâne spre
viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dum
nezeu.” 28 I-au zis deci: „Ce să facem ca să lucrăm lucrurile lui Dumnezeu?"
Iisus a răspuns şi le-a zis: „Lucrul lui Dumnezeu acesta este: să credeţi în
Cel pe Care L-a trimis Acela.” 30 I-au zis deci: „Dar ce semn/minune faci
Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? 31 Părinţii noştri au mân
cat mana în pustiu [Nm 11, 7-9], precum stă scris: «Pâine din cer le-a dat să
mănânce» [Ps 78, 24].” 32 Le-a zis deci Iisus: „Amin, amin vă zic: Nu Moise
v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă pâinea cea adevărată din cer;
căci pâinea lui Dumnezeu e cea care coboară din cer şi dă viaţă lumii.”
34 I-au spus deci: „Doamne, dă-ne pâinea aceasta!” 35 Iisus le-a zis: „Eu sunt
Pâinea Vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi şi cine va crede în Mine nu
va înseta niciodată.” [...]
41 Deci iudeii murmurau despre El că a zis: „Eu sunt Pâinea care S-a co
borât din cer”, 42 şi ziceau: „Nu este oare acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi căruia
îi cunoaştem şi tatăl şi mama? Cum spune acum: «M-am coborât din cer»?”
43 Iisus a răspuns şi le-a zis: [...] 47 „Amin, amin zic vouă: cine crede în Mine
are viaţă veşnică. 48 Eu sunt Pâinea vieţii. 49 Părinţii voştri au mâncat mana
în pustie şi au murit; 50 Pâinea care Se coboară din cer e aceea din care de
mănâncă cineva nu mai moare. 51 Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a coborât
din cer. Dacă mănâncă cineva din această Pâine va fi viu în veac, iar Pâinea
pe care o voi da Eu pentru viaţa lumii este Carnea Mea [sarx m ou\" 52 Deci
iudeii se certau între ei zicând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm car
nea lui?” 53 Le-a zis deci Iisus: „Amin, amin zic vouă: dacă nu veţi mânca
carnea Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
54 Cine mănâncă Carnea Mea şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl
voi învia în ziua de pe urmă; 55 căci Carnea Mea e o mâncare adevărată, iar
Sângele Meu e o băutură adevărată. 56 Cine mănâncă Carnea Mea şi bea
Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în e l.57 Precum M-a trimis pe Mine Tatăl
şi Eu sunt viu din pricina Tatălui Meu, aşa şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va
fi viu din pricina Mea. 58 Aceasta e Pâinea care S-a coborât din cer, nu cum
au mâncat părinţii şi au murit; cine mănâncă Pâinea aceasta va fi viu în veac.”
59 Acestea le-a zis învăţând în sinagogă în Capemaum. 60 Deci mulţi din
învăţăceii Lui auzind au zis: „Aspru e cuvântul acesta. Cine poate să-l audă?”
61 Ştiind însă Iisus în Sine însuşi că învăţăceii Lui murmură cu privire la lu
crul acesta, le-a zis: „Vă poticniţi de lucrul acesta? 62 Dar dacă-L veţi vedea
pe Fiul Omului urcând acolo unde era mai înainte? 63 Duhul e cel ce face
viu, carnea nu e de nici un folos; cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi
sunt viaţă. 64 Dar sunt unii dintre voi care nu cred.” Căci Iisus ştia de la în
ceput cine sunt cei ce nu credeau şi cine e cel care-L va preda. 65 Şi a zis:
„De aceea v-am zic să nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i va fi dat de
la Tatăl.” 66 Şi de atunci mulţi din învăţăceii Lui s-au dus înapoi şi nu mai
umblau cu El. 67 A zis deci Iisus celor Doisprezece: „Nu vreţi şi voi să vă
duceţi?” 68 I-a răspuns Simon Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai
cuvintele vieţii veşnice, 69 iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul
lui Dumnezeu.”
Iis u s — C a le a , A d e v ă r u l ş i V ia ţ a
Io a n 14, 1-10
1 „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine.
2 în casa Tatălui Meu sunt sălaşuri multe; iar dacă n-ar fi, v-aş fi spus că Mă
duc să vă pregătesc un loc? 3 Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc,
iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. 4 Şi
unde Mă duc voi ştiţi calea.” 5 îi spune atunci Toma: „Doamne, nu ştim unde
Te duci şi cum putem şti calea?” 6 îi spune atunci Iisus: „Eu sunt, Calea,
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. 7 Dacă M-aţi
cunoscut pe Mine, veţi cunoaşte şi pe Tatăl, şi de-acum îl cunoaşteţi şi L-aţi
văzut.” 8 îi spune Filip: „Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne e de ajuns!” 9 îi
spune atunci Iisus: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?
Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl! Cum spui: «Arată-ni-L pe Tatăl!»
10Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?”
328 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s lo lic
l/sus — V iţ a . P o r u n c a iu b ir ii d e p lin e
Io a n 15,5.9-10. 12-13
5 „Eu sunt Viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce
roadă multă, pentru că fără Mine nu puteţi face nimic.
Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în
iubirea Mea. 10 Dacă păziţi poruncile Mele, rămâneţi în iubirea Mea, aşa
cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în iubirea Lui. [...]
Aceasta e porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu!
Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca să-şi pună cineva sufletul
pentru prietenii lui!”
lis u s — P ă s t o r u l c e l b u n
Io a n 10, 11. 14-18
11 „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul său pentru
oile lui. [...] 14 Eu sunt Păstorul cel bun şi-Mi cunosc oile şi ele Mă cunosc.
15 Aşa cum Mă cunoaşte Tatăl, aşa îl cunosc şi Eu, şi-Mi pun sufletul Meu
pentru oi. 16 Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe ele trebuie să
le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi vor fi o singură turmă şi un singur Păstor.
De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că-Mi pun sufletul, ca să-l iau iarăşi.
Nimeni nu-1 ia de la Mine, ci Eu îl pun de la Mine însumi. Putere am să-l
pun şi putere am să-l iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.”
V ia ţ a v e ş n ic ă — c u n o a ş t e r e a U n ic u lu i D u m n e z e u ş i a l lu i lis u s t r im is u l S ă u
Io a n 17,3
3 „Aceasta este viaţa veşnică:
să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe lisus pe Care L-ai trimis.”
în v ie r e a lu i lis u s H r is t o s ş i a r ă t a r e a S a u c e n ic ilo r la M a r e a T ib e r ia d e i
Io a n 21
1 După acestea, lisus li S-a arătat din nou învăţăceilor la Marea Tiberiadei.
Li S-a arătat aşa: 2 Erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamă
nul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din uce
nicii Săi. 3 Le spune Simon Petru: „Mă duc să pescuiesc.” Şi ei îi spun:
„Venim şi noi cu tine.” Şi au ieşit şi s-au suit în barcă, dar în noaptea aceea
n-au prins nimic.
4 Iar dacă s-a făcut dimineaţă, lisus a stat pe ţărm, dar învăţăceii nu ştiau că
este lisus. 5 Le zice deci lisus: „Copilaşi, nu cumva aveţi ceva de mâncare?”
1.1. M ă r t u r i a a p o s t o l i c ă d e s p r e I i s u s H r i s t o s î n s c r i e r i l e N o u l u i T e s t a m e n t 329
Ei I-au răspuns: „Nu.” 6 Iar El le-a zis: „Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a
bărcii şi veţi afla.” Au aruncat-o, aşadar, şi nu mai puteau s-o tragă de mul
ţimea peştilor.” 7 Atunci învăţăcelul acela pe care-1 iubea Iisus îi spune lui
Petru: „Domnul este!” Deci Petru, auzind că Domnul este, şi-a încins haina,
că era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare. 8 Şi ceilalţi învăţăcei au venit cu
bărcuţa, pentru că nu erau departe de ţărm, ca la două sute de coţi, trăgând
năvodul cu peşti.
9 Aşadar, când au ieşit la ţărm, au văzut jos jeratec şi peşte pus deasupra şi
pâine. 10 Le zice Iisus: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum!” 11 Deci
Simon Petru s-a suit în barcă şi a tras năvodul la ţărm, plin de peşti mari, o
sută cincizeci şi trei, şi, atâţia fiind, năvodul nu s-a rupt. 12 Le zice Iisus:
„Veniţi de prânziţi!” Şi nici unul dintre învăţăcei nu îndrăznea să-L întrebe:
„Cine eşti Tu?”, ştiind că este Domnul. 13 Vine Iisus, ia pâinea şi le dă; ase
menea şi peştele.
14 Aceasta este acum a treia oară când li S-a arătat Iisus învăţăceilor după
ce S-a sculat din morţi.
15 Deci pe când prânzeau, îi zice Iisus lui Simon Petru: „Simone al lui Iona,
Mă iubeşti mai mult decât aceştia?” El îi spune: „Da, Doamne, Tu ştii că Te
iubesc!” îi zice atunci: „Paşte mieluşeii Mei!” 16 îi zice iarăşi, a doua oară:
„Simone al lui Iona, Mă iubeşti?” El îi spune: „Da, Doamne, Tu ştii că-Ţi
sunt prieten.” îi zice atunci: „Păstoreşte oile Mele!” ,7 îi zice a treia oară:
„Simone al lui Iona, îmi eşti prieten?” Iar Petru s-a întristat că i-a zis a treia
oară: „îmi eşti prieten?”, şi l-a zis: „Doamne, Tu le ştii pe toate. Tu ştii
că-Ţi sunt prieten.” Şi atunci îi zice: „Paşte oile Mele! 1 Amin, amin îţi
spun: Când erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când
vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde
nu vrei.” 19 Iar aceasta a zis-o însemnând cu ce moarte [pe cruce] îl va slăvi
el pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: „Urmează-Mi!”
20 întorcându-se, Petru îl vede urmându-L şi pe învăţăcelul pe care-1 iubea
Iisus, acela care la Cină se rezemase de pieptul Său şi-I zisese: „Doamne,
cine este cel ce Te va vinde?” 21 Văzându-I deci pe acesta, Petru îi spune lui
Iisus: „Doamne, dar cu acesta ce-i?” 22 îi zice Iisus: „Dacă vreau ca acesta
să rămână până voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mi!” 23 Ca urmare, a
ieşit între fraţi cuvântul acesta, cum că învăţăcelul acela nu va muri; dar
Iisus nu i-a spus că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca acesta să rămână până voi
veni, ce te priveşte?”
24 Acesta este învăţăcelul care dă mărturie despre acestea şi care a scris
acestea, şi ştim că mărturia lui adevărată este. 25 Sunt însă şi multe altele pe
care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris una câte una, socot că lumea
aceasta n-ar cuprinde cărţile scrise. Amin.
3 30 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
Hristos C e l în v ia t — c h e ia S c r ip t u r ilo r în E u h a r is t ia B is e r ic ii
L uca 24, 13-35
13 Şi în aceeaşi zi [a învierii], iată doi dintre ei [învăţăcei] mergeau spre
un sat care era departe de Ierusalim cale de şaizeci de stadii [10,6 km], al
cărui nume era Emaus, 14 şi aceia vorbeau între ei despre toate cele ce se
întâmplaseră. 15 Şi pe când vorbeau şi discutau ei, însuşi Iisus apropiindu-Se
mergea împreună cu ei, 16 dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. 17 Şi
El le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea, pe care le schimbaţi unul cu altul um
blând?” Şi ei s-au oprit mâhniţi. 18 Şi răspunzând unul, pe nume Cleopa, a
zis către El: „Tu singur eşti pribeag în Ierusalim şi nu ştii cele întâmplate în
el în zilele acestea?” 19 Iar el le-a zis: „Care?” Şi ei I-au spus: „Cele privi
toare la Iisus Nazarenul [Nazarenos]2, Care a fost bărbat profet puternic în
faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul, 20*cum L-au predat
arhiereii şi stăpânitorii noştri să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit.
21 Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să răscumpere pe Israel. Şi cu
toate acestea, e a treia zi de când s-au întâmplat acestea. 22 Ne-au uimit şi
nişte femei ale noastre, căci ducându-se în zori la mormânt, 23 şi negăsind
trupul Lui, au venit zicând că au văzut o vedenie de îngeri care spuneau că
este viu. 24 Şi unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum au spus
femeile, dar pe El nu L-au văzut.” 25*Şi El a zis către ei: „O, lipsiţilor de
minte şi zăbavnicilor cu inima, ca să credeţi toate câte au grăi profeţii!
26 Oare nu trebuia Hristosul/Mesia să pătimească acestea şi să intre în slava
Lui?” 27*Şi începând de la Moise şi de la toţi profeţii le-a tâlcuit în toate
scriiturile cele privitoare la El însuşi.
Şi s-au apropiat de satul spre care mergeau, iar El se făcea că merge mai
departe. 29 Dar ei L-au silit zicând: „Rămâi cu noi că e spre seară şi ziua e
acum spre asfinţit.” Şi a intrat să rămână împreună cu ei. 30 Şi pe când şedea
la masă împreună cu ei, luând pâinea a binecuvântat-o şi frângând lc-a dat-o.
31 Şi li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut de la ei.
2 în Noul Testament Iisus e supranumit Nazarenos (Nazarenul) de şase ori — Mc 1.24;

10, 47; 14, 67; 16, 6 şi Lc 24, 19 — şi Nazdraios (Nazoreul) de treisprezece ori — Ml 2, 23;
20, 71; In 18, 5. 7; 19, 19; Lc 18, 37; FA 2, 23; 3, 6; 4, 10; 6, 14; 22, 8; 24, 5 şi 26, 9.
Pe crucea lui Iisus a stat scris „Iisus Nazoreul rege al iudeilor” (In 19, 19), Iisus însuşi i
se arată lui Pavel spunându-i: „Eu sunt Iisus Nazoreul pe care-L prigoneşti” (FA 22, 8),
iar Pavel este apostrofat ca „patron al partidei religioase a Nazoreilor [proloslalen ies ion
Nazdraion haireseds]” (FA 24, 5). Deşi în Ml 2, 23 se spune expres că Iisus e numit
Nazoreul (Nazoraios) pentru că a crescut în Nazaret/Nazara, tranziţia lingvistica de la
Nazaret la Nazoreul nu poate fi susţinută. Cea mai plauzibilă explicaţie pentru Nazarenos/Na-
zoraios este cea care îl derivă din ebraicul nelzer, „mlădiţa (din rădăcina Iui lesei)” şi e un
apelativ davidic dat lui Iisus şi familiei lui după trup şi spirituale plecând de la Isaia 11,1.
1.1. M ă r t u r i a a p o s t o l i c ă d e s p r e I is u s H r i s t o s î n s c r i e r i l e N o u l u i T e s t a m e n t 33 1
32 Şi au zis unul către altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne
vorbea pe cale şi ne deschidea scripturile?” 33 Şi sculându-se în ceasul acela
s-au întors în Ierusalim şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei îm
preună cu ei, 34 care spuneau că într-adevăr Domnul S-a sculat şi S-a arătat
lui Simon. 35 Şi ei au povestit cele întâmplate pe cale şi cum li S-a făcut
cunoscut în frângerea pâinii.
A r ă t a r e a C e lu i în v ia t , în ţ e le g e r e a S c r ip t u r ilo r ş i în ă lţ a r e a
Luca 24, 36-53
36 Şi pe când vorbeau ei acestea, El însuşi a stat în mijlocul lor şi le-a zis:
„Pace vouă!” 37 Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd
un duh. 38 Şi El le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel
de gânduri în inimile voastre? 39 Vedeţi mâinile şi picioarele Mele că Eu în
sumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că un duh n-are came şi oase cum Mă vedeţi
pe Mine că am!” 40 Şi zicând acestea le-a arătat mâinile şi picioarele. 41 Şi
pentru că ei nu credeau încă de bucurie şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva
de mâncare?” 42 Şi ei I-au dat o bucată de peşte fript. 43 Şi luând a mâncat
înaintea lor.
44 Şi le-a zis: „Acestea sunt cuvintele Mele, pe care vi le-am grăit fiind încă
împreună cu voi că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în
Lege, în Profeţi şi în Psalmi." 45 Şi atunci le-a deschis mintea să priceapă
Scripturile. 46 Şi le-a spus: „Aşa stă scris că Hristos/Mesia trebuie să păti
mească şi a treia zi să se scoale din morţi, 47 şi să se vestească în Numele
Lui pocăinţă spre iertarea păcatelor în toate neamurile păgâne începând de la
Ierusalim; 48 voi sunteţi martori ai acestor lucruri. 49 Şi iată Eu trimit peste
voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar voi să şedeţi în cetate [Ierusalim] până ce
veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”
50 Şi i-a scos [afară din cetate] spre Betania şi ridicându-Şi mâinile i-a bine
cuvântat. 51 Şi pe când îi binecuvânta, s-a depărtat de ei şi a fost ridicat la cer.
42 Iar ei închinându-l-se s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare, 53 şi erau
toată vremea în templu binecuvântând pe Dumnezeu.
P o r u n c a m is iu n ii ş i a b o t e z ă r ii n e a m u r ilo r p ă g â n e
Matei 28,16-20
16 Şi [după înviere] cei unsprezece învăţăcei au mers în Galileea la muntele
la care le poruncise Iisus, 17 şi, văzându-L, I s-au închinat ei care se îndoiseră.
18 Şi apropiindu-Se de ei, Iisus le-a grăit zicând:
„Mi s-a dat toată stăpânirea în cer şi pe pământ.
19 Drept urmare, atunci când mergeţi faceţi învăţăcei toate neamurile
păgâne,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

20 învăţând-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă.
Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului!”
în ă lţ a r e a la c e r
F aptele Apostolilor 1 ,3 -1 4
3 După ce a pătimit [Iisus], li S-a înfăţişat pe Sine însuşi viu apostolilor pe
care i-a ales prin multe semne doveditoare, fiind văzut de ei timp de patru
zeci de zile şi spunându-le cele despre împărăţia lui Dumnezeu. 4 Şi pe când
era cu ei, le-a poruncit să nu se despartă de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa
Tatălui „pe care aţi auzit-o de la Mine; 5 că Ioan a botezat cu apă, dar voi
veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt nu mult după aceste zile”. 6 Iar ci adunându-se.
îl întrebau zicând: „Doamne, oare în acest timp vei restaura împărăţia lui
Israel?” 7 Iar El le-a zis: „Nu este al vostru să cunoaşteţi anii sau timpurile
pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Lui. 8 Dar venind Duhul Sfânt peste voi
veţi lua putere şi veţi fi martori ai Mei în Ierusalim şi în toată ludeea şi
Samaria şi până la marginea pământului.” 9 Şi zicând acestea, pe când pri
veau ei, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. 111 Şi cum îl priveau ci
ţintă mergând la cer, iată au stat lângă ei doi bărbaţi în haine albe. “ şi au
zis: „Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? Acest lisus. Care a fost luat de
la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut mergând la ccr."
12 Atunci s-au întors în Ierusalim de la muntele ce sc cheamă al Măslini
lor, care e aproape de Ierusalim cale de o sâmbătă [cca 1 km]. 13 Şi când au
intrat [în oraş], s-au urcat în încăperea de sus, unde erau găzduiţi Petru şi
Ioan şi Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, lacob al lui
Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui lacob. 14 Toţi aceştia stăruiau într-o
inimă în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui lisus. şi cu
fraţii Lui.
P o g o r â r e a D u h u lu i S f â n t ş i v ia ţ a B is e r ic ii a p o s t o lic e
F aptele A postolilor 2, 1-5. 14. 22-23. 32-33. 36-38. 41-42. 44-47
1 Şi când s-a împlinit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. ' Şi
pe neaşteptate s-a făcut un vuiet din cer ca o suflare năprasnică şi a umplut
toată casa în care şedeau. 3 Şi li s-au arătat împărţite limbi ca de foc, şi au
şezut peste fiecare dintre ei, 4 şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a vorbi. 5 Şi în Ierusalim
locuiau [atunci] iudei, bărbaţi evlavioşi din orice neam de sub cer. [...]
14 Şi stând în picioare Petru împreună cu cei unsprezece a ridicat glasul şi
le-a vorbit: „Bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim, să vă fie cunoscut
acest lucru şi să luaţi în urechi vorbele mele. [...] 22 Pe lisus Nazoreul
[Nazoraios], bărbat dovedit între voi de Dumnezeu prin puteri, prin minuni
şi prin semne, pe care Dumnezeu Ie-a făcut prin El în mijlocul vostru, cum
ştiţi şi voi; 23 pe Care, predat fiind prin sfatul hotărât şi preştiinţa lui Dum
nezeu, L-aţi omorât pironindu-L prin mâna celor fără de lege, [...] 32 pe
Acest Iisus, ai Cărui martori suntem toţi, Dumnezeu L-a sculat. 33 Aşadar,
după ce a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a luat de la Tatăl făgăduinţa
Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, pe Care-L vedeţi şi auziţi şi voi. [...]
36 în chip sigur să cunoască toată casa lui Israel că pe Acest Iisus, pe Care
voi L-aţi răstignit, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos/Mesia.”
37 Iar ei auzind au fost străpunşi la inimă şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi
apostoli: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” 3S Iar Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fie
care dintre voi să se boteze în Numele lui Iisus spre lăsarea/iertarea păcate
lor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt!” [ ...] 41 Aşadar cei ce au primit
cuvântul s-au botezat, şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.
42 Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi
în rugăciuni. [...] 44 Şi toţi câţi credeau erau la un loc şi le aveau pe toate
comune, 43 îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor după cum
avea nevoie cineva; 46 şi stăruiau în fiecare zi într-o inimă în templu şi, frân-
gând pâinea în casă, gustau hrana cu veselie şi în simplitatea inimii, 47 lău
dând pe Dumnezeu şi având har Ia tot poporul [Israel], Iar Domnul adăuga
zi de zi pc cei ce se mântuiau la un loc.
B o t e z u l e u n u c u lu i e t io p ia n
Faptele Apostolilor 8, 27-39
27 Şi iată un bărbat etiopian, eunuc, dregător al „candachiei”, regina etiopie
nilor, care era peste toată vistieria ei, şi care venise la Ierusalim să se închine,
28 se întorcea acasă; şi şezând în carul său citea profetul Isaia. 29 Şi i-a zis
Duhul [diaconului Filip: „Apropie-te şi lipeşte-te de carul acesta!” 30 Şi
alergând Filip l-a auzit citind pe profetul Isaia şi a zis: „Ştii oare ce citeşti?”
31 Iar el a zis: „Cum aş putea, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi l-a rugat pe
Filip să urce şi să şadă împreună cu el. 32 Iar locul din Scriptură era acesta:
„Ca o oaie la înjunghiere a fost adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui
care-1 tunde, nu şi-a deschis gura Lui. 33 în umilirea Lui I s-a răpit şi judecata;
şi neamul Lui cine-1 va mai povesti? Că viaţa I s-a luat de pe pământ”
[Is 53, 7-8]. 34 Şi răspunzându-i lui Filip eunucul a zis: „Rogu-te, despre
cine vorbeşte profetul aceasta? Despre sine însuşi sau despre un altul?” 35 Iar
Filip deschizându-şi gura i L-a binevestit/evanghelizat pe Iisus începând de
la scriptura aceasta. 36 Şi cum mergeau pe cale, au venit la o apă, şi eunucul
a zis: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” 37 Iar Filip a zis: „De crezi
din toată inima, e cu putinţă.” Şi el răspunzând a zis: „Cred că Iisus Hris-
tos/Mesia este Fiul lui Dumnezeu!” 38 Şi a poruncit să stea carul şi au coborât

amândoi în apă, atât Filip, cât şi eunucul, şi l-a botezat. 39 Iar când s-a ridicat
din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip, şi eunucul nu l-a mai văzut. Şi
s-a dus pe calea lui bucurându-se.
B o t e z u l c e n t u r io n u lu i p ă g â n C o r n e liu
Faptele Apostolilor 10, 1-2. 25-29. 34-48
' Era în Cezareea [Palestinei] un bărbat pe nume Corneliu, centurion din
cohorta numită Italica, 2 bine-cinstitor şi temător de Dumnezeu cu toată casa
lui, care făcea multe milostenii poporului [Israel] şi se ruga lui Dumnezeu în
toată vremea. [ ...] 25 Şi când a fost să intre Petru, Corneliu întâmpinându-1
i s-a închinat căzând la picioarele lui. 26 Dar Petru l-a ridicat zicându-i:
„Scoală-te! Şi eu om sunt.” 27 Şi vorbind cu el a intrat şi a găsit pe mulţi
adunaţi, 28 şi le-a zis: „Voi ştiţi că nu este îngăduit unui bărbat iudeu să se
lipească sau să se apropie de cineva de altă seminţie, dar mie Dumnezeu
mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. 29 De aceea,
chemat fiind să vin, am venit fără să obiectez. [...]
34 Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, 35 ci în orice neam
păgân cine se teme de El şi face dreptate e primit de El. 36 Cuvântul pe care
I-a trimis El fiilor lui Israel binevestind pace prin Iisus Hristos/Mesia —
Acesta este Domn al tuturor — 37 voi îl ştiţi. Vorba care s-a (acut în toată
Iudeea începând din Galileea după botezul pe care l-a vestit loan, 38 pe Iisus
din Nazaret, cum L-a uns pe El Dumnezeu cu Duh Sfânt şi cu Putere, şi El a
străbătut [ţinutul] făcând bine şi vindecând pe toţi cei ţinuţi în stăpânire de
diavol pentru că Dumnezeu era cu El. 39 Şi noi suntem martori a toate cele
pe care le-a făcut în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim, dar pe Care ei L-au omo
rât spânzurându-L pe lemn. 40 Dumnezeu însă L-a sculat a treia zi şi l-a dat
să Se facă arătat 41 nu la tot poporul [Israel], ci nouă martorilor care am fost
aleşi mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El după ce S-a
sculat din morţi. 42 Şi ne-a poruncit să vestim poporului [Israel] şi să dăm
mărturie că El este Cel hotărât de Dumnezeu judecător al viilor şi al morţi
lor. 43 Despre El dau mărturie toţi profeţii, că oricine crede în El va primi
lăsarea/iertarea păcatelor prin Numele Lui.”
44 Şi încă pe când vorbea Petru aceste cuvinte, a căzut Duhul Sfânt peste
toţi cei ce ascultau cuvintele, 45 şi credincioşii din tăierea-împrejur [evrei],
care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase
şi peste păgâni; 46 căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu.
Atunci Petru a răspuns: 47 „Poate oare să împiedice cineva apa ca să fie
botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” 48 Şi a poruncit ca ei
să F ie botezaţi în Numele lui Iisus Hristos.
1.1. M ă r t u r i a a p o s t o l i c ă d e s p r e l i s u s H r i s t o s î n s c r i e r i l e N o u l u i T e s t a m e n t 335
S in o d u l a p o s t o lic d in Ie r u s a lim
Faptele A postolilor 15, 1-31
1 Şi coborând unii din Iudeea [la Antiohia], îi învăţau pe fraţi zicând:

„Dacă nu vă tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi!”
2 Şi făcându-se nu puţină disensiune şi discuţie cu Pavel şi cu Bamaba pentru
ei, au ales pe Pavel şi Bamaba şi pe alţi câţiva dintre ei să urce la apostolii şi
prezbiterii din Ierusalim [să discute] despre această chestiune. 3 Iar ei, fiind
trimişi de Biserică, au străbătut Fenicia şi Samaria povestind convertirea
păgânilor şi au făcut mare bucurie tuturor fraţilor.
4 Şi ajungând în Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de
prezbiteri, şi au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei. 5 Dar s-au sculat unii din
partida religioasă [hairesis] a fariseilor care crezuseră [în Hristos] zicând că
aceştia trebuie să se taie împrejur şi să ţină Legea lui Moise. 6 Şi s-au adunat
şi apostolii şi prezbiterii să vadă despre cuvântul acesta.
7 Şi după multă discuţie, sculându-se Petru le-a zis: „Bărbaţi fraţi, voi ştiţi
că din primele zile Dumnezeu m-a ales între voi ca prin gura mea păgânii să
audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. 8 Şi Dumnezeu, Cunoscătorul inimi
lor, le-a dat mărturie dându-le Duhul Sfânt ca şi nouă, 9 şi n-a făcut nici o
deosebire între noi şi ei, curăţindu-le inimile lor prin credinţă. 10 Aşadar, de
ce-L puneţi la încercare acum pe Dumnezeu punând pe grumazul ucenicilor
un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? 11 Dar prin
harul Domnului lisus credem că ne vom mântui în acelaşi fel ca şi aceia.”
12 Şi a tăcut toată mulţimea şi asculta pe Bamaba şi pe Pavel care explicau
câte semne/minuni şi lucruri uriaşe a făcut Dumnezeu între păgâni prin ei.
13 Iar după ce au tăcut ei, a rămas Iacob zicând: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă!
14 Simon [Petru] a explicat cum a purtat de grijă Dumnezeu să ia dintre nea
murile păgâne un popor pentru numele Lui. 15 Iar cu aceasta conglăsuiesc
cuvintele profeţilor, precum stă scris: 16 «După aceasta Mă voi întoarce şi
voi ridica cortul căzut al lui David, voi rezidi dărâmăturile lui şi-l voi ridica
drept din nou, 17 ca să-L caute pe Domnul şi ceilalţi oameni şi toate neamu
rile păgâne peste care a fost chemat numele Meu, zice Domnul, Care face
aceste lucruri» [Am 9, 11-12], 18 care-I sunt cunoscute din veac. 19 De aceea
judec să nu-i mai tulburăm pe cei care se întorc la Dumnezeu dintre păgâni,
20 ci să le trimitem o scrisoare să se abţină de la întinările idolilor, de Ia des-
frânare, de la [came de animal] sugrumat şi de la sânge. 21 Căci Moise are de
generaţii propovăduitorii lui în fiecare oraş, fiind citit în sinagogi în fiecare
sâmbătă.”
22 Atunci li s-a părut potrivit apostolilor şi prezbiterilor împreună cu toată
Biserica să trimită bărbaţi aleşi dintre ei la Antiohia împreună cu Pavel şi
336 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic
Bamaba, şi anume pe Iuda cel numit Barsaba şi pe Sila, bărbaţi conducători

între fraţi, 23 scriind prin mâinile lor acestea:
„Apostolii şi prezbiterii şi fraţii, fraţilor dintre păgâni din Antiohia, Siria
şi Cilicia, bucurie! 24 Fiindcă am auzit că unii dintre noi au ieşit şi v-au tul
burat cu cuvinte răvăşindu-vă sufletele, deşi nu le-am poruncit, 25 ni s-a pă
rut potrivit nouă într-o inimă să trimitem la voi bărbaţi aleşi împreună cu
iubiţii noştri Bamaba şi Pavel, 26 oameni care şi-au dat sufletele lor pentru
Numele Domnului nostru Iisus Hristos. 271-am trimis, aşadar, pe Iuda şi pe
Sila, care să vă vestească şi prin cuvânt aceleaşi lucruri. 28 Fiindcă a părut
lucru potrivit Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se mai pună nici o povară în
plus afară de aceste lucruri neapărat necesare: 29 şi anume să vă abţineţi de
la cele jertfite idolilor, de la sânge şi de la [carnea de animale] sugrumate şi
de la desfrânare, lucruri de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!”
30 Deci cei trimişi au coborât la Antiohia şi adunând mulţimea le-au dat
scrisoarea, 31 iar ei citind-o s-au bucurat pentru mângâierea făcută.
Cuvântarea de d e s p ă r ţ ir e a Apostolului Pavel către p r e z b it e r ii d in Efes

Faptele Apostolilor 20, 17-35
77 Trimiţând [Pavel] din Milet la Efes, a chemat la sine pe prezbiterii

Bisericii. 18 Şi când au venit la el le-a zis: „Voi ştiţi cum am fost cu voi tot
timpul din prima zi în care am păşit în Asia, 19 slujind Domnului cu toată
smerenia, cu lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iude
ilor. 20 Pentru că n-am ţinut pentru mine nimic din cele de folos ca să nu vi
le vestesc şi să nu vă învăţ în public şi în case, 21 dând mărturie iudeilor şi
păgânilor despre pocăinţa în Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Iisus.
22 Şi acum, legat fiind de Duhul, merg la Ierusalim neştiind cele ce mi se vor
întâmpla acolo, 23 decât că Duhul Sfânt dă mărturie prin oraşe despre mine
că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. 24 Dar nu ţin seama de nimic şi nu pun
nici un preţ pe sufletul meu, ca să sfârşesc alergarea şi slujirea mea, pe care
am primit-o de la Domnul Iisus, de a da mărturie de evanghelia/vestea cea
bună a harului lui Dumnezeu. 25 Şi acum, iată, ştiu că voi toţi, între care am
trăit vestind împărăţia, nu veţi mai vedea faţa mea. 26 De aceea vă dau măr
turie în ziua de azi că sunt curat de sângele tuturor, 27 pentru că nu m-am
reţinut să nu vă vestesc tot sfatul [voii] lui Dumnezeu. 28 Luaţi aminte la voi
înşivă şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi/supraveghetori,
să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. 29 Eu
ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi cumpliţi necruţând turma,
30 şi dintre voi se vor scula bărbaţi grăind lucruri strâmbe, ca să-i tragă pe
ucenici după ei. 31 De aceea privegheaţi, aducându-vă aminte că trei ani n-am
încetat ziua şi noaptea să vă povăţuiesc cu lacrimi pe fiecare. 32 Şi acum vă

încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, care poate să vă zidească
şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi. 33 Argint sau aur sau haină n-am
poftit de la nimeni. 34 Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au slujit pentru nevo
ile mele şi ale celor ce erau cu mine. 35 Toate acestea vi le-am arătat pentru
că ostenindu-vă astfel trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte
de cuvintele Domnului Iisus, pentru că El însuşi a zis: Mai fericit este a da
decât a lua.”
împotriva schismelor
1 Corinteni 1, 10-13; 3, 3-11. 16-17. 21-23
1 10 Vă îndemn însă, fraţilor, prin Numele Domnului nostru Iisus Hristos,

ca toţi să vorbiţi acelaşi lucru şi să nu fie între voi rupturi [schismata], ci să
fiţi desăvârşiţi în acelaşi gând şi în aceeaşi socotinţă [voinţă], 11 Căci mi s-a
arătat despre voi, fraţilor, de către cei din casa lui Chloe, că între voi sunt
certuri. Şi spun aceasta pentru că fiecare dintre voi spune: „Eu sunt al lui
Pavel!” „Iar eu, al lui Apollo!” „Iar eu, al Iui Kefa!” „Iar eu, al lui Hristos!”
13 Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau
aţi fost botezaţi în numele lui Pavel? [...]
3 3 Pentru că sunteţi încă trupeşti. Câtă vreme între voi e gelozie şi ceartă,
oare nu sunteţi trupeşti şi umblaţi după om? 4 Căci atunci când zice cineva:
„Eu sunt al lui Pavel!”, iar altul: „Eu, al lui Apollo!”, oare nu sunteţi oameni?
5 Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori [diakonoi] prin care aţi cre
zut, cum a dat fiecăruia Domnul. 6 Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumne
zeu a făcut să crească. încât nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci
Dumnezeu Care face să crească. 8 Iar cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una,
dar fiecare îşi va lua plata potrivit ostenelii Iui. 9 Fiindcă noi suntem colabo
ratori ai lui Dumnezeu. Voi sunteţi un ogor al lui Dumnezeu, o zidire a lui
Dumnezeu. 10 După harul lui Dumnezeu cel dat mie, ca un arhitect înţelept
am pus temelia, şi altul zideşte pe ea. Dar fiecare să vadă cum zideşte;
" căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care zace pusă şi care e
Iisus Hristos. [...] /6Nu ştiţi oare că sunteţi un templu al lui Dumnezeu şi că
în voi locuieşte Duhul Sfânt? 17 De va strica cineva templul lui Dumnezeu,
îl va strica şi pe el Dumnezeu. Căci sfânt este templul lui Dumnezeu, care
sunteţi voi. [ ...] 21 încât nimeni să nu se laude cu oameni; căci toate sunt ale
voastre, 22 fie Pavel, fie Apollo, fie Kefa, fie lume, fie viaţă, fie moarte, fie
cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt al voastre, 23 iar voi, ai lui Hristos şi
Hristos, al lui Dumnezeu.
3 38 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
J u d e c a t a in c e s t u o s u lu i ş i a im o r a lit ă ţ ii
1 Corinteni 5, 1-13; 6, 9-20
5 ' în general se aude că la voi e desfrânare, şi o asemenea desfrânare care

nu e nici măcar între păgâni, ca unul să aibă pe femeia tatălui său. 2 Şi voi
sunteţi îngâmfaţi şi nu v-aţi îndoliat mai degrabă, ca să fie scos din mijlocul
vostru cel ce face acest lucru. 3 Fiindcă eu, deşi sunt absent cu trupul, dar
prezent cu duhul, l-am şi judecat ca şi cum aş fi prezent pe cel ce a făcut una
ca aceasta: 4 ca adunându-vă voi în Numele Domnului Iisus şi duhul meu
împreună cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, 5 să-l predaţi pe unul ca
acesta Satanei spre pieirea trupului, ca duhul lui să se mântuiască în ziua
Domnului. 6 Nu e bună lauda voastră. Nu ştiţi că puţină drojdie dospeşte tot
aluatul? 7 Curăţiţi drojdia veche, ca să fiţi aluat nou, cum şi sunteţi azime
fără drojdie. Căci Hristos, Paştele nostru, S-a jertfit pentru noi. 8 încât să
prăznuim nu cu drojdie veche, nici cu drojdia răutăţii şi a vicleşugului, ci cu
azimele/pâinile nedospite ale curăţiei şi adevărului. 9 V-am scris în epistolă
să nu vă amestecaţi cu desfrânaţi, 10 fireşte nu cu desfrânaţii acestei lumi, sau
cu lacomii, răpitorii sau idolatrii, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lumea
asta. V-am scris însă acum să nu vă amestecaţi în cazul în care cineva care
se numeşte frate este desfrânat sau lacom sau idolatru sau bârfitor sau beţiv
sau răpitor; cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi împreună. 12 Căci ce am eu
să-i judec pe cei de afară? însă pe cei dinăuntru oare voi nu-i judecaţi? 13 Pe
cei din afară îi va judeca Dumnezeu. „Scoateti-1 afară dintre voi pe cel rău”
[Dt 17, 7].
6 9 Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?
Nu vă lăsaţi duşi în rătăcire! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici
onaniştii, nici homosexualii [cei ce se culcă bărbaţi cu bărbaţi], w nici hoţii,
nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împă
răţia lui Dumnezeu. " Aşa ceva aţi fost unii dintre voi, dar v-aţi spălat, dar
v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în Numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul
Dumnezeului nostru. 12 Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva. 13 [...] Trupul
nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. 14 Şi
Dumnezeu L-a sculat pe Domnul şi ne va scula şi pe noi prin puterea Lui.
15 Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt membre ale lui Hristos? Luând deci
membrele lui Hristos le voi face membre ale unei femei desfrânate? Să nu
fie! 16 Nu ştiţi oare că cine se lipeşte de femeia desfrânată este un trup [corp;
soma\ cu ea — căci zice [Scriptura]; „Şi vor fi cei doi un singur trup [o sin
gură came; sarx]” [Fc 2, 24] — , 77 iar cine se lipeşte de Domnul e un Duh
cu El. 18 Fugiţi de desfrânare! Orice păcat va face omul e în afara trupu
lui/corpului său, dar cel ce desfrânează păcătuieşte în trupul/corpul său.

19 Sau nu ştiţi oare că trupul/corpul vostru e un templu al Duhului Sfânt
Care locuieşte în voi, şi pe care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că nu sunteţi ai
voştri? 20 Fiindcă aţi fost cumpăraţi cu preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu în
trupul/corpul vostru!
D e s p r e c ă s ă t o r ie
1 Corinteni 7, 8-10. 17
8 Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: bine le este dacă rămân ca mine.
9 Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că e mai bine să se
căsătorească decât să ardă.
10 Iar celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se des
partă de bărbat — dar dacă s-a despărţit, să rămână necăsătorită sau să se
împace cu bărbatul său — şi bărbatul să nu-şi lase femeia!
7 Cum a împărţit fiecăruia Domnul, cum l-a chemat pe fiecare Domnul,
aşa să umble! Şi aşa orânduiesc în toate Bisericilor.
U n D u m n e z e u T a t ă l ş i U n D o m n Iis u s H r is t o s
1 Corinteni 8, 4-6
4 Ştim că idolul nu e nimic în lume şi că nu este nici un dumnezeu decât
Unul Singur.
5 Deşi sunt aşa-zişi dumnezei fie în cer, fie pe pământ, cum sunt mulţi
dumnezei şi mulţi domni,
6 pentru noi însă este Un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi
noi pentru El,
şi Un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El.
F u g iţ i d e id o la t r ie
1 Corinteni 10, 14-17. 19-21
14 Iubiţii mei, fugiţi de idolatrie! 14 Ca unor înţelepţi vă vorbesc. Judecaţi
voi ce spun. 16 Paharul binecuvântării pe care-1 binecuvântăm nu e oare cu
minecarea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o ftângem nu e oare cumine
carea Trupului/Corpului lui Hristos? " Pentru că o singură Pâine, un singur
Trup/Corp [soma] suntem noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o sin
gură Pâine. [...] 19 Ce vreau să spun? Este oare carnea jertfită idolilor ceva?
Sau este idolul ceva? 20 Vreau să spun doar că cele pe care le aduc jertfa
[păgânii] sunt aduse demonilor, şi nu lui Dumnezeu; şi nu vreau ca voi să vă
faceţi părtaşi ai demonilor. 21 Nu puteţi să beţi şi paharul Domnului şi paharul
demonilor; nu puteţi să luaţi parte şi la masa Domnului şi la masa demonilor.
B ă r b a t u l ş i f e m e ia în B is e r ic ă
1 Corinteni 11, 2-5. 7-12; 14, 33-35. 40
11 2 Vă laud că vă aduceţi aminte de mine în toate şi ţineţi predaniile aşa
cum vi le-am predat. 3 Vreau să ştiţi însă că: Hristos e capul oricărui bărbat,
cap femeii e bărbatul, iar cap al lui Hristos e Dumnezeu. 4 Orice bărbat care
se roagă ori profeţeşte cu capul acoperit îşi face de ruşine capul; ’ şi orice
femeie care se roagă ori profeţeşte cu capul descoperit îşi face de ruşine ca
pul [...]. 7 Fiindcă bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, întrucât este icoană
şi slavă a lui Dumnezeu, femeia însă e o slavă a bărbatului. 8 Fiindcă nu băr
batul este din femeie, ci femeia din bărbat, 9 pentru că n-a fost creat bărbatul
pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. 10 De aceea femeia e datoare să aibă
stăpânire [prin văl] peste capul ei din pricina îngerilor. " Totuşi nici femeia
fără bărbat, nici bărbatul fără femeie în Domnul, 12 căci aşa cum femeia este
din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie, şi toate sunt din Dumnezeu.
14 33 [...] Ca în toate adunările/bisericile [ekklesiais] sfinţilor, 14 femeile
să tacă în adunări/biserici, pentru că nu le este îngăduit să vorbească, ci să se
supună, precum spune şi Legea [cf. Fc 3, 16]. 33 Iar dacă vrea să înveţe ea
ceva, să-şi întrebe acasă bărbaţii, fiindcă e un lucru ruşinos pentru o femeie
să vorbească în adunare/biserică.
40 Toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială [euschemonos kai kala
taxin\.
N e o r â n d u ie li la C in a D o m n u lu i
1 Corinteni 11,17-22
17 Nu vă laud, pentru că nu vă adunaţi spre mai bine, ci spre mai rău.
Mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt rupturi
[schismata], şi în parte cred asta. 19 Fiindcă trebuie să fie între voi şi partide
religioase [haireseis], ca să se facă arătaţi între voi cei încercaţi. 211Aşadar,
când vă adunaţi la un loc, nu se poate mânca o Cină a Domnului, 21 căci
mâncând fiecare îşi ia cina lui, şi unul flămânzeşte, iar altul se îmbată.
N-aveţi oare case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui
Dumnezeu şi îi ruşinaţi pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? în asta
nu vă laud.
P r e d a n ia E u h a r is t ie i
1 Corinteni 11, 23-29
23 Că eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat vouă: şi anume că
în noaptea în care a fost predat, Domnul Iisus a luat pâine, 24 şi mulţumind a
frânt şi a zis: „Acesta este Trupul/Corpul Meu cel frânt pentru voi. Aceasta
să faceţi întru amintirea Mea!” 25 La fel [a luat] şi paharul după ce a cinat,

zicând: „Acest pahar e Noul Testament/Legământ întru Sângele Meu. Aceasta
să faceţi ori de câte ori veţi bea întru amintirea Mea! 26 Căci ori de câte ori
veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi
până ce va veni.
27 Astfel încât oricine va mânca Pâinea şi va bea Paharul Domnului cu
nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul/Corpul şi Sângele Domnului. 28 Să
se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din Pâine şi să
bea din Pahar. 29 Căci cel ce mănâncă şi bea [cu nevrednicie] osândă îşi mă
nâncă şi bea, pentru că nu distinge Trupul [Domnului].
H a r is m e le ş i u n it a t e a T r u p u lu i B is e r ic ii în iu b ir e
1 Corinteni 12, 3-12. 14. 20. 27-31; 13, 8-10. 13
12 3 Vă fac cunoscut că, aşa cum nimeni care vorbeşte în Duhul lui Dum
nezeu nu spune: „Anatema [să fie] Iisus!”, tot aşa nimeni nu poate spune:
„Domn [Kyrios — este] Iisus” decât în Duhul Sfânt.
4 Sunt diviziuni de harisme, dar Acelaşi Duh, J şi sunt diviziuni de slu-
jiri/diaconii, dar Acelaşi Domn, 6 şi diviziuni de lucrări/activităţi, dar Acelaşi
Dumnezeu Care lucrează toate în toţi. 7 Şi fiecăruia i s-a dat manifestarea
Duhului spre folos: 8 fiindcă unuia i s-a dat prin Duhul cuvânt de înţelep
ciune, altuia cuvânt de cunoaştere potrivit Aceluiaşi Duh, 9 altuia credinţă în
Acelaşi Duh, iar altuia darurile vindecărilor într-un Duh, 10 altuia lucrări ale
unor puteri, altuia profeţie, altuia discernământul duhurilor, altuia genuri de
limbi, iar altuia tâlcuirea/interpretarea limbilor. " Dar toate acestea le lu
crează Unul şi Acelaşi Duh Care împarte fiecăruia după cum voieşte. 12 Căci
aşa cum trupul/corpul e unul şi are multe membre, iar toate membrele trupu-
lui/corpului, deşi sunt multe, sunt un trup, tot aşa şi Hristos. [...] 14 Tru
pul/corpul nu e un singur membru, ci multe. [ ...] 20 Iar multele membre sunt
un trup/corp. [...] 27 Iar voi sunteţi un Trup/Corp al lui Hristos şi membre
fiecare dintr-o parte. 28 Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică mai întâi
apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători, apoi puteri,
apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, genuri de limbi. 29 Oare toţi sunt
apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? 30 Oare toţi au
daruri de vindecări? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi tâlcuiesc/interpre-
tează? 31 Fiţi geloşi însă pe harismele cele mai mari. [...] 13 8 Iubirea nu cade
niciodată. Profeţiile însă se vor desfiinţa, limbile vor înceta, cunoaşterea
se va desfiinţa, 9 fiindcă dintr-o parte cunoaştem şi dintr-o parte profeţim;
10 dar când va veni ceea ce este desăvârşit, parţialul va fi desfiinţat. [...]
13 Acum însă rămân credinţa, nădejdea, iubirea — acestea trei; mai mare
însă decât acestea e iubirea.
E v a n g h e lia m o r ţ ii ş i în v ie r ii lu i H r is t o s — p r e d a n ia B is e r ic ii
1 Corinteni 15, 1-9
1 Vă fac cunoscută, fraţilor, evanghelia [vestea bună] pe care v-am bine-
vestit-o, pe care aţi primit-o şi în care staţi, 2 şi prin care sunteţi mântuiţi; cu
ce cuvânt v-am binevestit-o — dacă o ţineţi, afară numai dacă n-aţi crezut în
zadar! 3 Căci între ele dintâi v-am predat ceea ce am primit şi eu:
că Hristos/Mesia a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor;
4 că a fost îngropat
şi că s-a sculat [a înviat] a treia zi, potrivit Scripturilor,
5 şi că S-a arătat lui Kefa, apoi celor Doisprezece,
6 S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care unii
trăiesc până acum, iar unii au adormit;
7 apoi S-a arătat lui Iacob, apoi apostolilor toţi,
8 iar la urmă de tot, ca unui făt lepădat/avortat înainte de vreme, mi S-a
arătat şi mie; 9 fiindcă eu sunt cel mai mic dintre apostoli, eu care nu sunt
vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu.
în v ie r e a lu i H r is t o s ş i în v ie r e a m o r ţ ilo r
1 Corinteni 15, 12-2812*590
12 Dacă se vesteşte că Hristos S-a sculat [a înviat] din morţi, cum zic unii
între voi că nu este înviere/sculare a morţilor? 13 Dacă nu este înviere a mor
ţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. 14 Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci goală
[de conţinut] e şi vestirea/propovăduirea noastră, goală e şi credinţa voastră;
15 ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am dat
mărturie împotriva lui Dumnezeu că L-a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a
înviat dacă morţii nu învie. 16 Căci dacă morţii nu învie, atunci nici Hristos
n-a înviat; 17 iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică e credinţa voastră,
sunteţi încă în păcatele voastre. 18 Iar cei ce au adormit în Hristos au pierit.
19 Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai vrednici de
milă decât toţi oamenii.
20 Acum însă Hristos a înviat din morţi, pârga [învierii] celor adormiţi.
21 Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om [vine] şi
învierea morţilor; 22 pentru că aşa cum în Adam au murit toţi, aşa şi în Hristos
vor fi făcuţi vii toţi. 23 Fiecare în cinul/rangul lui: pârga Hristos, apoi cei ai
lui Hristos la venirea/parusia Lui. 24 După aceea sfârşitul, când El va preda
îm părăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, când va desfiinţa orice stăpânire, orice
domnie şi orice putere. 25 Fiindcă El trebuie să împărăţească „până ce va pune
pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Lui” [Ps 109, 1] . 26 Ultimul vrăjmaş care va
fi desfiinţat va fi moartea. 27 „Căci pe toate le-a supus sub picioarele Lui”

[Ps 8, 7]. Iar când spune că I se supun toate, este evident că afară de Cel care
I-a supus Lui toate. 28 Iar când I se vor supune Lui toate, atunci Fiul însuşi
se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi.
Graţierea incestuosului
2 Corinteni 2, 5-11
5 Iar dacă m-a întristat cineva, nu pe mine m-a întristat, ci în parte — ca să

nu spun mai mult — pe voi toţi. 6 Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa
aceasta dată de cei mai mulţi. 7 Aşa încât, dimpotrivă, voi trebuie mai de
grabă să-l graţiaţi şi mângâiaţi, ca nu cumva unul ca aceasta să fie copleşit
de prea multa întristare. 8 De aceea vă îndemn să întăriţi în el iubirea. 9 Căci
de aceea v-am şi scris, ca să vă cunosc, punându-vă la încercare, dacă sun
teţi ascultători în toate. w Iar cui îi graţiaţi ceva, şi eu îi graţiez; fiindcă şi eu
ceea ce am graţiat, dacă am graţiat, am facut-o pentru voi în faţa lui Hristos,
11 ca să nu fim covârşiţi de Satana, ale cărui gânduri nu ne sunt necunoscute.
Vechiul şi Noul Testament

2 Corinteni 3, 5-6. 14—17; 4, 3-7
3 s Destoinicia noastră este de la Dumnezeu, 6 Care ne-a făcut destoinici

să fim slujitori/diaconi ai unui Nou Testament, nu ai unei litere, ci ai unui
duh/sens, căci litera ucide, dar duhul/sensul face viu. [...] 14 Dar gândurile
lor [ale fiilor lui Israel] s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi la citirea Ve
chiului Testament rămâne acelaşi văl neridicat, pentru că el se desfiinţează
în Hristos; 15 dar până în ziua de azi, când se citeşte Moise, un văl zace peste
inima lor, 16 iar când se vor întoarce Ia Domnul, vălul se va ridica. 17 Domnul
este duhul/sensul [Scripturii], iar unde este duhul/sensul [care este] Domnul
este libertate. [...]
4 3 Iar dacă Evanghelia noastră este şi ea acoperită cu un văl, e acoperită
în cei care pier, 4 în care dumnezeul acestui veac a orbit gândurile necredin
cioşilor, ca să nu le strălucească luminarea Evangheliei slavei lui Hristos,
Care e Icoana lui Dumnezeu. 56Căci nu ne vestim/propovăduim pe noi înşi
ne, ci pe Iisus Hristos Domnul, iar pe noi înşine sclavi ai voştri pentru Iisus.
6 Pentru că Dumnezeu Care a zis: „Să strălucească din întuneric lumina!”, El
a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoaşterii slavei lui Dumnezeu
pe faţa lui Hristos. 7 Şi avem această comoară în vase de lut, pentru ca pute
rea covârşitoare să fie a lui Dumnezeu, nu de la noi.
B in e c u v â n t a r e a t r in it a r ă
2 Corinteni 13, 13
13 Harul Domnului Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea

Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!
E v a n g h e lia lu i H r is t o s ş i n u a lt a !
Galateni 1,6-12
6 Mă mir că atât de repede treceţi de la cel care v-a chemat în harul lui
Hristos la o altă evanghelie, 7 care nu este alta, dacă n-ar fi unii care vă tul
bură şi vor să schimbe Evanghelia/Vestea bună a lui Hristos. 8 Dar chiar dacă
noi sau un înger din cer v-ar aduce o [altă] evanghelie pe lângă cea pe care
am binevestit-o vouă, să fie anatema! 9 Aşa cum v-am spus mai înainte, vă
spun iarăşi şi acum: dacă v-ar aduce cineva o [altă] evanghelie, pe lângă cea
pe care aţi primit-o, să fie anatema! 10 Fiindcă acum îi conving pe oameni sau
pe Dumnezeu? sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor,
n-aş fi un sclav al lui Hristos. " Vă fac însă cunoscut, fraţilor, că Evanghelia
binevestită de mine nu este după om, 12 pentru că nici eu n-am primil-o dc la
un om, nici n-am fost învăţat, ci printr-o descoperire a lui Iisus Hristos.
R e c u n o a ş t e r e a e v a n g h e lie i lu i P a v e l d e c ă t r e s t â lp ii B is e r ic ii d in Ie ru s a lim
Galateni 2, 1-2. 4—10
; După paisprezece ani m-am suit la Ierusalim cu Barnaba luându-l şi pc Tit;
m-am suit însă potrivit unei descoperiri, şi le-am expus Evanghelia pc care
o vestesc neamurilor/păgânilor, în particular celor ce păreau a fi [stâlpii], ca
nu cumva să alerg sau să fi alergat în gol [...], 4 din pricina fraţilor minci
noşi furişaţi care veniseră să iscodească libertatea noastră, pe care o avem în
Hristos, ca să facă din noi nişte sclavi, 5 cărora însă nu le-am cedat nici un
ceas prin supunere, ca adevărul Evangheliei să rămână şi pentru voi. 6 Iar cei
ce păreau a fi ceva — oricine ar fi fost ei, nu mă interesează; Dumnezeu nu
caută la faţa omului — nu mi-au adăugat nimic, 7 ci, dimpotrivă, văzând că
mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi-împrejur, după cum lui
Petru cea pentru cei tăiaţi-împrejur — 8 căci Cel ce a lucrat prin Petru în
trimiterea la cei tăiaţi-împrejur a lucrat şi prin mine în trimiterea la nea-
muri/păgâni — , 9 şi cunoscând harul dat mie, lacob şi Kefa şi Ioan, care
păreau a fi stâlpii, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă în semn de
comuniune, ca noi să binevestim la păgâni, iar ei la cei tăiaţi-împrejur;
10 numai să ne aducem aminte de cei săraci, lucru pe care m-am sârguit să-l
fac întocmai.
N o u t a t e a c r e ş t in ă — în f ie r e ş i u n it a t e
Galateni 3, 24-28; 4, 4—7
3 24 Legea [lui Moise] ne-a fost pedagog spre Hristos, ca să fim îndreptă
ţiţi din credinţă; 25 dar când a venit credinţa, nu mai suntem sub pedagog.
26 Fiindcă toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
27 Deoarece câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. 28 Nu mai
este iudeu, nici păgân, nu mai este sclav, nici om liber, nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi un singur [om] sunteţi în
Hristos Iisus.
4 4 Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său făcut
din femeie, făcut sub Lege, 5 ca pe cei aflaţi sub Lege să-i răscumpere, ca să
dobândim înfierea. 6 Iar pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis în inimile
voastre Duhul Fiului Său Care strigă: „Avva! Tată!” 7 Astfel că nu mai eşti
sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos.
C r e a ţ ia n o u ă — c a n o n u l f u n d a m e n t a l
Galateni 6, 15-16
15 Căci nici tăierea-împrejur [circumcizia] nu e ceva, nici netăierea-împrejur
[necircumcizia], ci o creaţie nouă. 16 Şi celor câţi se vor alinia acestui canon
[acestei reguli] pace şi milă să fie peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu!
G o lir e a d e S in e ş i p r e a m ă r ir e a lu i Iis u s H r is t o s D o m n u l
Filipeni 2, 5-11
5 Gândiţi în voi ceea ce e şi în Hristos Iisus, 6 Care deşi e în forma [slava]
lui Dumnezeu, n-a socotit drept un lucru răpit faptul de a fi El egal cu Dum
nezeu, 7 ci S-a golit pe Sine însuşi luând formă de sclav, făcut fiind aseme
nea oamenilor; şi prin înfăţişare aflat fiind ca un om, 8 S-a umilit pe Sine
însuşi făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă o moarte pe cruce. 9 De
aceea şi Dumnezeu L-a supraînălţat şi I-a dăruit Numele mai presus de orice
nume, 10 ca în Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor subpământeşti, 11 şi să mărturisească toată limba
„Domn” pe Iisus Hristos spre slava lui Dumnezeu Tatăl.
P r e d e s t in a r e s p r e în f ie r e ş i r e c a p it u la r e în H r is t o s
Efeseni 1, 3-12. 19-23
3 Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel
ce în Hristos ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea duhovnicească întru
cele cereşti; 4 precum ne-a ales întru El mai înainte de întemeierea lumii,
ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în iubire,7 prehotărându-ne/pre-
destinându-ne spre înfiere în El prin Iisus Hristos, potrivit bună-plăcerii voii

Lui, 6 spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit întru Cel iubit al Lui,
7 întru Care avem răscumpărarea prin Sângele Lui, iertarea greşelilor după
bogăţia harului Său; 8 har pe care l-a făcut să prisosească pentru noi în toată
înţelepciunea şi chibzuinţă 9 făcându-ne cunoscută taina voii Lui potrivit
bună-plăcerii pe care o plănuia întru Sine 10 spre economia plinirii timpuri
lor, ca toate să fie recapitulate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pă
mânt — 11 în El, în Care am şi primit moştenire fiind prehotărâţi/predestinaţi
potrivit planului Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, 12 pentru a fi
spre lauda slavei Lui. [...] 19 Potrivit lucrării puterii tăriei Lui, 2 pe care a
lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Lui în
cele cereşti 21 mai presus de orice stăpânire, putere şi domnie şi de orice
nume numit nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; 22 şi a supus toate
sub picioarele Lui şi pe El L-a dat mai presus de toate Cap Bisericii, 23 care
e Trupul/Corpul Lui, plinătatea/umplerea Celui ce plineşte/umplc toate în toţi.
T a in a Bisericii — u n it a t e a în H r is t o s în t r e iu d e i şi p ă g â n i
E fe s e n i 3, 4 -9 ; 2, 11-22
3 4 Citind puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos, ' [taină] care
n-a fost făcută cunoscută în alte generaţii fiilor oamenilor cum s-a descope
rit acum sfinţilor Lui apostoli şi profeţi în Duhul: 6 că neamurile păgâne sunt
comoştenitoare, concorporale şi copărtaşe ale făgăduinţei lui Hristos prin
Evanghelia 7 al cărei slujitor/diacon m-am făcut după darul harului lui Dum
nezeu dat mie potrivit lucrării puterii Lui, [...] 8 ca să bincvestesc păgânilor
bogăţia nepătrunsă a lui Hristos, 9 şi să-i luminez pe toţi care c economia
tainei celei ascunse de veacuri în Dumnezeu Care a creat toate. [...]
2 De aceea, aduceţi-vă aminte că odinioară voi, păgânii la trup, numiţi
netăiere-împrejur de cei ce se numeau tăiere-împrejur făcută de mână în
trup, 12 eraţi pe vremea aceea fără Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel
şi străini de legămintele făgăduinţei, neavând nădejde şi fără Dumnezeu în
lume. 13 Acum însă, în Hristos voi, care aţi fost cândva departe, aţi fost făcuţi
aproape prin sângele lui Hristos. 14 Fiindcă El este pacea noastră, El Care a
făcut cele două una şi a doborât peretele din mijloc al despărţiturii, desfiin
ţând în trupul Său duşmănia, 15 legea poruncilor în hotărârile ei, ca pe cei
doi să-i creeze în El într-un singur om nou făcând pace, 16 şi să-i împace pe
amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup/corp prin cruce, omorând în El
duşmănia. 17 Şi venind El a binevestit: „Pace vouă, celor de departe!” şi „Pace
celor de aproape!”; 18 fiindcă prin El avem amândoi într-Un Duh aducerea la
Tatăl. 19 Prin urmare, nu mai sunteţi străini şi pribegi, ci sunteţi concetăţeni
ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu, 20 zidiţi pe temelia apostolilor şi pro

feţilor, Piatra din capul unghiului fiind însuşi Hristos, 21 în Care închegată
fiind toată zidirea creşte să ajungă un templu sfânt în Domnul; 22 în El sunteţi
şi voi zidiţi împreună, spre a fi locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul.
U n it a t e a în B is e r ic a lu i H r is t o s
Efeseni 4, 3-7. 11-16
3 Sârguiţi-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii.
4 Este un singur Trup/Corp şi un singur Duh, precum aţi fost şi chemaţi la
o singură nădejde a chemării voastre;
J este Un singur Hristos, o singură credinţă, un singur botez;
6 este Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care e peste toate, prin toate
şi în toţi.
7 Şi fiecăruia dintre noi i s-a dat harul pe măsura darului lui Hristos. [...]
11 Şi El i-a dat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii
păstori şi învăţători, 12 spre desăvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujirii, spre
zidirea trupului/corpului lui Hristos, 13 până ce vom ajunge toţi la unitatea
credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la statura de bărbat desăvâr
şit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos; 14 ca să nu mai fim prunci duşi de
valuri şi purtaţi încolo şi încoace de orice vânt al învăţăturii prin hazardul
oamenilor, cu vicleşug spre uneltirea rătăcirii, ,s ci ţinând adevărul în iubire
să sporim întru toate pentru El, Care este Capul, Hristos, 16 din Care tot tru-
pul/corpul bine închegat şi alcătuit îşi face creşterea potrivit lucrării măsurate
a fiecărui membru spre zidirea lui însuşi în iubire.
H r is t o s — Ic o a n ă a T a t ă lu i şi C a p a l c r e a ţ ie i în B is e r ic ă
Coloseni 1, 12-20
12 Mulţumesc Tatălui Care ne-a făcut destoinici de partea moştenirii sfin
ţilor în lumină, 13 Care ne-a izbăvit din puterea întunericului şi ne-a strămutat
în împărăţia Fiului iubirii Sale, 14 întru Care avem răscumpărarea, iertarea
păcatelor.
15 Care e Chip/Icoană a Dumnezeului nevăzut, întâi-născutul întregii creaţii;
16 pentru că în El au fost create toate, cele din ceruri şi de pe pământ, cele
văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpânii, fie puteri — toate
au fost create prin El şi pentru El, 17 şi El este înainte de toate şi toate în El
s-au alcătuit. 8 Şi El este Capul Trupului/Corpului, al Bisericii; El Care e
început, întâi-născut din morţi, ca să fie El întâiul întru toate; 19 pentru că în
El I-a bineplăcut [lui Dumnezeu] să locuiască toată plinătatea, 20 şi prin El
să împace cu Sine toate, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând
pace prin sângele crucii Lui.
P r e ş t iin ţ a ş i p r e d e s t in a ţ ia în f ie r ii în T a t ă l p r in H r is t o s în D u h u l
Romani 8, 14-22. 29-30
14 Câţi sunt mânaţi de Duhul sunt fii ai lui Dumnezeu. 15 Pentru că n-aţi
primit un duh de sclavie, iarăşi spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, în
Care strigăm: „Awa! Tată!” 16 însuşi Acest Duh dă mărturie împreună cu
duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu; 17 iar dacă suntem copii, sun
tem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Hristos,
dacă pătimim împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El. 18 Căci
socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt demne de slava care ni se va
descoperi. 9 Creaţia întreagă arde de nerăbdare aşteptând descoperirea fiilor
lui Dumnezeu. 20 întrucât creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie,
ci din pricina celui care a supus-o, cu nădejde 21 că însăşi creaţia va fi eli
berată de sclavia stricăciunii spre libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu;
22 căci ştim că toată creaţia suspină şi e în dureri de naştere până acum. [...]
29 [Dumnezeu] pe cei pe care i-a preştiut, pe aceştia i-a şi prehotărât/pre-
destinat să fie conformi chipului/icoanei Fiului Său, ca El să fie întâi-născu-
tul între mulţi fraţi; 30 iar pe cei pe care i-a prehotărât/predestinat, pe aceştia
i-a şi chemat, iar pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit, iar pe
cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi slăvit.
M ă r t u r is ir e ş i c r e d in ţ ă
Romani 10, 6-13
6 Dreptatea din credinţă zice aşa: „Să nu spui în mintea ta: Cine se va sui
la cer?” [Dt 30, 12] ca să coboare pe Hristos! 7 Sau: „Cine se va coborî în
adânc?” [cf. D t 30, 13] ca să ridice pe Hristos din morţi! 8 Dar ce zice?
„Aproape de tine este cuvântul: în gura ta şi în inima ta” [Dt 30, 14], şi
anume cuvântul credinţei pe care-1 propovăduim. 9 Pentru că dacă vei măr
turisi cu gura ta „Domn” [.Kyrios] pe Iisus şi vei crede în inima ta că Dum
nezeu L-a sculat din morţi, te vei mântui; 10 căci cu inima se crede spre
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. 11 Pentru că zice Scriptura:
„Oricine crede în El nu va fi ruşinat” [Is 28, 16] . 12 Fiindcă nu este deosebire
între iudeu şi păgân, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor Care-i îmbogă
ţeşte pe toţi cei ce-L cheamă; 13 căci „oricine va chema Numele Domnului
se va mântui” [Ioil 2, 32].
Rugăciuni pentru toţi

1 Timotei 2, 1-4
1 Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, intervenţii şi
mulţumiri pentru toţi oamenii, 2 pentru împărat şi pentru cei sus-puşi, ca să
petrecem o viaţă paşnică şi liniştită în toată cucernicia şi cuviinţa. 3 Acest

lucru este frumos şi primit înaintea Mântuitorului nostru Dumnezeu, 4 Care
vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la recunoaşterea adevărului.
U n s in g u r D u m n e z e u ş i U n s in g u r M ijlo c it o r
1 Timotei 2, 5-7
5 Pentru că este Un singur Dumnezeu şi Un singur Mijlocitor între Dum
nezeu şi oameni, un om Hristos/Mesia Iisus, 6 Care S-a dat pe Sine însuşi
preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie dată la timpul său. 7 Pentru care
am fost pus vestitor şi apostol — spun adevărul, nu mint — învăţător al
neamurilor/păgânilor în credinţă şi adevăr.
B ă r b a ţ ii
1 Timotei 2, 8
8 Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase,
fără mânie şi alt gând.
F e m e ile
I Timotei 2, 9-15
9 Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă să se împodobească
cu sfială şi cuminţenie, nu cu cosiţe împletite cu aur, cu mărgăritare sau cu
veşmânt de mult preţ, 10 ci prin fapte bune, lucru cuvenit unor femei care au
făgăduit cinstirea lui Dumnezeu. " Femeia să se înveţe în linişte cu toată
supunerea; 12 nu-i îngădui femeii să înveţe pe alţii, nici să-l stăpânească pe
bărbat, ci să fie în linişte. 13 Fiindcă Adam a fost plăsmuit primul, apoi Eva;
14 şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia a fost amăgită şi a ajuns să calce po
runca. 15 Dar se va mântui prin naştere de copii, dacă va rămâne în credinţă
şi iubire, şi în sfinţire cu cuminţenie.
E p is c o p u l
1 Timotei 3, 1-7
1 Credincios este cuvântul: dacă pofteşte cineva episcopie [supraveghere],
doreşte un lucru bun. 2 Se cuvine deci ca episcopul să fie ireproşabil, bărbat
al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, iubitor de străini, destoinic
să înveţe pe alţii, 3 nebeţiv, nebătăuş, ci blând, necertăreţ, neiubitor de ar
ginţi, 4 fiind în chip frumos întâi-stătător [proistamenon] al casei lui, având
copii în supunere cu toată cuviinţa — 5 căci cine nu ştie să fie întâi-stătător
al casei lui, cum va purta de grijă de Biserica/Adunarea lui Dumnezeu? — ,
nu proaspăt botezat, ca nu cumva înfumurându-se să cadă în osânda diavo
lu lu i.7 Mai trebuie să aibă mărturie bună şi de la cei din afară, ca să nu cadă
în ocară şi în cursa diavolului.
D ia c o n ii
1 Timotei 3, 8-13
s Asemenea şi diaconii să fie cuviincioşi, nu cu două vorbe, nu dedaţi la vin
mult, nici la câştig ruşinos, 9 având taina credinţei într-o conştiinţă curată.
10 Şi ei să fie puşi mai întâi la încercare şi apoi să fie diaconiţi, dacă sunt
nevinovaţi. 11 Asemenea şi femei cuviincioase, neclevetitoare, treze şi cre
dincioase în toate. 12 Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei, întâi-
stătători în chip frumos ai copiilor şi caselor lor; 13 căci cei ce diaconesc
frumos îşi agonisesc o treaptă frumoasă şi multă îndrăznire în credinţa cea în
Hristos Iisus.
B is e r ic a ş i t a in a d r e p t e i-c r e d in ţ e
1 Timotei 3, 14-16
14 Acestea ţi le scriu nădăjduind să vin la tine repede; 15 ca să ştii, dacă
întârzii, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care e Biserica/Adu-
narea lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a Adevărului. 16 Şi într-adevăr mare
este taina bunei-cinstiri/dreptei-credinţe [mysterion eusebeias]:
El a fost arătat în trup,
îndreptăţit în Duh,
văzut de îngeri,
vestit între neamuri/păgâni,
crezut în lume,
luat sus în slavă.
M ă r t u r is ir e a b u n ă în f a ţ a în v ă ţ ă t u r ilo r m in c in o a s e
1 Timotei 6, 3-5. 9-16. 20-21
3 Dacă învaţă cineva altceva şi nu vine la cuvintele sănătoase ale Domnu
lui nostru Iisus Hristos şi la învăţătura bunei-cinstiri/dreptei-credinţe, 4 acela
e un îngâmfat, care nu ştie nimic, ci e bolnav de discuţii şi lupte în cuvinte,
din care se nasc invidie, ceartă, blasfemii, bănuieli rele, 5 gâlcevi necurmate
ale unor oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc buna-cin-
stire/dreapta-credinţă drept mijloc de câştig. [ ...] 9 Cei ce vor să se îmbogă
ţească cad însă în ispită, în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare,
care-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzanie; 10 căci iubirea de arginţi e
rădăcina tuturor relelor; poftind-o cu înfocare, unii au rătăcit de la credinţă
şi s-au străpuns cu multe dureri.
" Tu însă, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea,

buna-cinstire, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea. 12 Luptă-te lupta cea bună
a credinţei; pune mâna pe viaţa veşnică, la care ai fost chemat şi pentru care
ai mărturisit mărturisirea cea bună [kalen homologian] înaintea multor mar
tori. 13 îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Care a adus toate la viaţă, şi a
lui Hristos Iisus, Care a dat drept mărturie înaintea lui Ponţiu Pilat mărturi
sirea cea bună [kalen homologian], 14 să păstrezi fără întinare şi fără reproş
porunca până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, 13 pe care o va arăta
la timpul ei fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor, 16 Singurul care are nemurire şi locuieşte într-o lumină neapropiată,
pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nu poate să-L vadă. [...]
20 O, Timotei, păzeşte depozitul [paratheken] încredinţat, întorcându-te de
la glăsuirile deşarte, spurcate şi opoziţiile/antitezele celei numite mincinos
cunoaştere, 21 pe care le-au vestit unii şi au eşuat în credinţă.
O a m e n ii v r e m u r ilo r d in u r m ă
2 Timotei 3, 1-7; 4, 3^1
3 1 Să ştii însă şi aceasta că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele,
2 căci vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, necuvioşi, 3 neiubitori, neîn
duplecaţi, defăimători, nereţinuţi, neblânzi, neiubitori de bine, 4 trădători,
obraznici, îngâmfaţi, iubitori de plăceri mai degrabă decât iubitori de Dum
nezeu, 5 având forma bunei-cinstiri/dreptei-credinţe, dar tăgăduind pute-
rea/sensul ei. întoarce-le spatele acestora. 6 Căci dintre aceştia sunt şi cei ce
se vâră prin case şi captivează femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de
tot felul de pofte, 7 care se învaţă tot timpul, dar nu pot veni nicicând la
cunoaşterea adevărului.
4 3 Pentru că va veni vremea când nu vor mai suporta învăţătura sănătoasă,
ci-şi vor îngrămădi învăţături potrivit poftelor lor gâdilându-şi auzul, 4 îşi
vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate spre basme/mituri.
S f in ţ ir e a ş i m ă r t u r is ir e a lu i Hristos C e l p ă t im it o r
1 Petru 3, 15-22
15 „Domn” [Kyrios] să-L sfinţiţi pe Hristos în inimile voastre, gata mereu
să daţi răspuns [apologian] oricui cere de la voi cuvânt despre nădejdea care
este în voi, 16 dar cu blândeţe şi frică, având conştiinţă bună, ca tocmai în
ceea ce sunteţi bârfiţi să fie ruşinaţi cei ce clevetesc purtarea voastră bună în
Hristos. 17 Pentru că — aşa e voia lui Dumnezeu — e mai bine să suferiţi
făcând binele, decât făcând răul.
18 Fiindcă şi Hristos a suferit odată pentru păcat, un Drept pentru cei

nedrepţi, ca să ne aducă lui Dumnezeu, fiind omorât în trup, dar făcut viu în
Duh; 19 în Care ducându-Se a vestit şi duhurilor care erau în închisoare;
20 acestea fuseseră neascultătoare odinioară, când îndelungă-răbdarea lui
Dumnezeu aştepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea arca, în care puţine
suflete, opt, s-au mântuit prin apă. 21 Acest lucru prefigura [antitypon] bote
zul care vă mântuieşte acum şi care nu e o dezbrăcare de murdăria cărnii, ci
fagăduirea lui Dumnezeu a unei conştiinţe bune prin învierea lui Iisus Hristos,
Care, ducându-Se la cer, e la dreapta lui Dumnezeu, supunându-I-se
îngeri, stăpânii şi puteri.
B is e r ic a — t e m p lu v iu , p o p o r s a c e r d o t a l c o n d u s d e p ă s t o r i în s m e re n ie
1 Petru 2, 4-5. 9; 5, 1-6
2 4 Apropiindu-vă de El, Piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă şi de
cinste la Dumnezeu, 5 zidiţi-vă voi înşivă ca nişte pietre vii casă duhovni
cească spre o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti bineplăcute lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos. [...] 9 Voi sunteţi un neam ales, o preoţie îm
părătească, un neam sfânt, un popor agonisit ca să vestiţi virtuţile Celui ce
v-a chemat la lumina Sa minunată.
5 1 Pe prezbiterii dintre voi îi rog eu, coprezbiterul şi martorul pătimirilor
lui Hristos, şi părtaş în curând al slavei ce se va descoperi, 2 păstoriţi turma
lui Dumnezeu de la voi supraveghind-o [episkopountes] nu silnic, ci cu voie
bună potrivit lui Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci cu înflăcărare, 3 nu
ca şi cum aţi fi nişte stăpâni peste cei hărăziţi vouă, ci facându-vă exemple
turmei; iar când se va arăta Arhipăstorul [Hristos] veţi lua cununa neveşte
jită a slavei. 5 Asemenea şi voi, cei mai tineri, supuneţi-vă prezbiterilor. Şi
toţi îmbrăcaţi-vă unii faţă de alţii în smerita-cugetare, căci Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, dar celor smeriţi le dă har [Pr 3, 34]. 6 Smeriţi-vă
deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la vremea potrivită.
T a in a f ă r ă d e le g ii ş i r e ţ in e r e a e i
2 Tesaloniceni 2, 1-12
' în ceea ce priveşte venirea/parusia Domnului nostru Iisus Hristos şi
adunarea noastră la El, vă rugăm, fraţilor, 2 să nu vă clătinaţi repede cu min
tea, nici să vă lăsaţi înspăimântaţi nici printr-un duh, nici printr-un cuvânt,
nici printr-o epistolă ca de la noi, că ziua Domnului a şi venit. 3 Nici să nu
vă amăgească cineva în nici un fel, pentru că [nu va sosi] până ce nu va veni
mai întâi apostazia şi nu se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării,
4 potrivnicul şi cel ce se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu
1.1. M ă rtu ria a p o s to lic ă d e s p re Iis u s H risto s în s c rie rile N o u lu i T e s ta m e n t 353
sau se cinsteşte cu venerare [religie], încât să se aşeze el în templul lui

Dumnezeu şi să se arate pe sine însuşi că e dumnezeu. 1 Oare nu vă aduceţi
aminte că v-am spus acestea încă pe când eram la voi? 6 Şi acum ştiţi ce
anume îl reţine să se descopere la vremea lui. 7 Fiindcă taina fărădelegii se
lucrează deja. Dar să fie scos din drum cel care o reţine, 8 şi atunci se va
descoperi cel fără de lege, pe care Domnul îl va omorî cu duhul gurii Lui şi-l
va desfiinţa cu arătarea venirii Lui. 9 Arătarea aceluia va fi prin lucrarea lui
Satana cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase, 10 şi cu toată amă
girea nedreptăţii pentru cei ce pier, pentru că n-au primit în locul lor iubirea
adevărului, ca să se mântuiască. “ De aceea Dumnezeu le trimite o lucrare
de rătăcire, pentru ca să creadă minciunii, 12 ca să fie judecaţi toţi cei ce n-au
crezut adevărului, ci s-au complăcut în nedreptate.
Ţ in e ţ i p r e d a n iile
2 Tesaloniceni 2, 15
15 Prin urmare, fraţilor, staţi în picioare şi ţineţi predaniile pe care le-aţi

învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.
C in e n u lu c r e a z ă n ic i s ă n u m ă n â n c e
2 Tesaloniceni 3, 6 -12
6 Vă poruncim, fraţilor, în Numele Domnului Iisus Hristos, să vă feriţi de

orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o
de la noi. 7 Căci voi ştiţi cum anume trebuie să ne imitaţi, pentru că n-am
stat între voi fără rânduială, 8 nici n-am mâncat pâine pe degeaba de la cineva,
ci lucrând cu trudă şi osteneală zi şi noapte ca să nu fim povară cuiva dintre
voi; 9 nu că nu avem o stăpânire, ci ca să vă dăm exemplu pe noi înşine ca să
ne imitaţi. 10 Căci şi atunci când eram la voi vă porunceam: Dacă nu vrea
cineva să lucreze, nici să nu mănânce! " Fiindcă auzim că între voi unii
umblă fără rânduială, nelucrând nimic, dar aflându-se în treabă. 12 Unora ca
aceştia le poruncim şi-i îndemnăm în Domnul Iisus Hristos ca lucrând în
linişte să-şi mănânce pâinea lor.
Iis u s H r is t o s , D u m n e z e u ş i o m , A r h ie r e u v e ş n ic
Evrei 1, 1-4; 2, 1 4 - 3 , 1; 4, 1 4 - 5 , 1 .4 -6 ; 9, 1 1 -1 2 .2 4 -2 8 ; 10, 19-27
1 ‘ în multe rânduri şi în multe feluri grăindu-le Dumnezeu în vechime

părinţilor noştri prin profeţi, 2 în aceste zile de pe urmă ne-a grăit nouă
printr-un Fiu, pe Care L-a pus moştenitor a toate, prin Care a făcut şi veacu
rile. 3 Fiind El reflexul slavei Sale şi întipărirea substanţei Lui, şi purtând
toate cu cuvântul puterii Lui, după ce a făcut curăţirea păcatelor noastre, a
şezut de-a dreapta măreţiei Lui în cele mai înalte, 4 devenind El cu atât mai
superior îngerilor, cu cât a moştenit un Nume mai diferit decât ei.
2 [...] El S-a făcut părtaş sângelui şi trupului [nostru], ca prin moartea
Lui să-l desfiinţeze pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, h şi
să-i elibereze pe cei care prin frica de moarte erau ţinuţi în sclavie toată viaţa.
16 Căci nu ajută nişte îngeri, ci ajută sămânţa lui Avraam. 17 Pentru aceea se
cădea să se asemene întru toate fraţilor, ca să devină un arhiereu milostiv şi
credincios în cele privitoare la Dumnezeu spre ispăşirea păcatelor poporului;
căci în ceea ce a pătimit El însuşi fiind pus la încercare poate să ajute şi
celor ce sunt puşi la încercare. 3 1 Drept aceea, fraţi sfinţi, părtaşi ai unei
chemări cereşti, înţelegeţi-L pe Apostolul [trimisul] şi Arhiereul mărturisirii
noastre, Iisus. [...]
4 14 Având noi un Arhiereu Mare, Care a străbătut cerurile, pe lisus Fiul
lui Dumnezeu, să ţinem mărturisirea [homologias]', 15 căci n-avem un arhie
reu care să nu poată să sufere împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci
Unul pus la încercare în toate după asemănarea noastră afară de păcat. 16 Să
ne apropiem deci cu îndrăznire de tronul harului, ca să primim milă şi să
aflăm har spre ajutor la bună vreme. 5 ' Fiindcă orice arhiereu, luat fiind
dintre oameni, e aşezat pentru oameni în cele privitoare la Dumnezeu, ca să
aducă daruri şi jertfe pentru păcate [...].4 Şi nimeni nu-şi ia dc la sine însuşi
această cinste, ci chemat de Dumnezeu, ca Aaron. 5 Aşa şi Flristos nu S-a
slăvit pe Sine însuşi devenind Arhiereu, ci [L-a slăvit] Acela care l-a grăit:
„Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut” [Ps 2, 7 ],6 precum în alt loc zice:
„Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” [Ps 109, 4].
9 Hristos venind Arhiereu al bunătăţilor viitoare prin cortul mai mare şi
mai desăvârşit nefacut de mână, adică nu prin creaţia aceasta, L nici prin
sânge de ţapi şi vieţi, ci prin Sângele Lui, a intrat o dată pentru totdeauna în
Sfânta Sfintelor, aflând o răscumpărare veşnică. [...] 24 Căci Flristos n-a in
trat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, o copie a celei adevărate, ci în
cerul însuşi, ca să se înfăţişeze feţei lui Dumnezeu pentru noi; 23 nu ca să se
aducă pe Sine însuşi de multe ori, ca arhiereul care intră în sfânta sfintelor
în fiecare an cu sânge străin, 26 fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de
multe ori de la întemeierea lumii; acum însă S-a făcut o singură dată la în
cheierea veacurilor spre desfiinţarea păcatului prin jertfa Lui. 27 Şi aşa cum
oamenilor le este hărăzit să moară o singură dată, după care vine judecata,
28 aşa şi Hristos, aducându-Se o singură dată jertfă ca să ridice păcatele celor
mulţi, a doua oară Se va arăta fără păcat celor ce îl aşteaptă spre mântuire.
10 19 Având deci, fraţilor, îndrăznire în intrarea în sfânta sfintelor prin
sângele lui Iisus, 20 pe calea recentă şi vie pe care ne-a înnoit-o, prin catape
teasmă, adică prin trupul Său/camea Sa, 21 şi având un Mare Preot peste
casa lui Dumnezeu, 22 să ne apropiem cu inimă adevărată şi cu certitudinea

credinţei, stropindu-ne inimile de o conştiinţă rea şi spălându-ne trupul/cor-
pul cu apă curată; 23 să ţinem neclintită mărturisirea nădejdii, căci credincios
este Cel ce a făgăduit; 24 să luăm aminte unii la alţii spre stârnirea iubirii şi a
faptelor bune, 25 nepărăsind adunarea noastră, cum au obiceiul unii, ci mân-
gâindu-ne; cu atât mai mult cu cât vedeţi că s-a apropiat ziua. 26 Căci dacă
păcătuim de bunăvoie după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai
rămâne o jertfă pentru păcate, 27 ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi
aprinderea focului care-i va mistui pe cei potrivnici.
Antihristul
1 lo a n 2, 1 8 .2 2 -2 3
18 Copilaşilor, e ceasul de pe urmă, şi după cum aţi auzit că vine antihrist,

acum s-au făcut mulţi antihrişti, şi de aici cunoaştem că e ceasul de pe urmă.
[...] 22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este
Hristosul? Acesta este antihristul, cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
23 Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe
Fiul, îl are şi pe Tatăl.
Duhul lui Dumnezeu şi duhul lui antihrist

1 lo a n 4, 1-3
1 Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci puneţi la încercare duhurile dacă

sunt din Dumnezeu, pentru că mulţi profeţi mincinoşi au ieşit în lume. 2 în
aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus
Hristos a venit în trup/came e din Dumnezeu, 3 şi orice duh care nu mărturi
seşte pe Iisus nu este din Dumnezeu, şi este cel al lui antihrist, de care aţi
auzit că vine şi e deja în lume.
Dumnezeu este iubire

1 lo a n 4, 7 -16
7 Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea e din Dumnezeu şi

oricine iubeşte e născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu
iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. 9 în
aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, că pe Fiul Său Unul-
Născut Dumnezeu L-a trimis în lume, ca să fim vii prin El. 10 în aceasta e
iubirea, că nu noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci El însuşi ne-a iubit pe noi şi
L-a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre. “ Iubiţilor, dacă astfel
ne-a iubit Dumnezeu pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii.
12 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unii pe alţii,
Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea Lui e desăvârşită în noi. 13 în aceasta

cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui.
14 Şi noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său mântuitor al
lumii. 15 Dacă mărturiseşte cineva că Iisus e Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu
rămâne în el şi el în Dumnezeu. 16 Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea
pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este iubire, şi cine rămâne în
iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.
Mărturia d e s p r e F iu l
l l o a n 5, 6-1 2
6 Acesta este Cel ce a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai
în apă, ci în apă şi în sânge, şi Duhul e Cel care dă mărturie, pentru că Duhul
e adevărul. 7 Pentru că trei sunt cei care dau mărturie: 8 Duhul, apa şi sân
gele, şi aceştia trei una sunt. 9 Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui
Dumnezeu e mai mare, pentru că aceasta e mărturia lui Dumnezeu: că a dat
mărturie despre Fiul Lui. 10 Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia
întru sine; cine nu crede în Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că n-a
crezut în mărturia pe care a dat-o Dumnezeu despre Fiul Lui. " Şi aceasta
e mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă e în Fiul.
12 Cine are pe Fiul are viaţa, cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu arc viaţa.
A p o s t o lu l lo a n ş i e re z ia
2 loan
1 Bătrânul/Prezbiterul, alesei Doamne [Bisericii] şi fiilor ei, pe care îi iu
besc în adevăr şi nu numai eu, ci şi toţi care au cunoscut adevărul,' din pri
cina adevărului care rămâne în noi şi va fi cu noi în veac. 3 Har, milă, pace
fie cu voi de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr
şi în iubire.
4 M-am bucurat foarte că am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr,
precum am primit poruncă de la Tatăl. 5 Şi acum te rog pe tine, Doamnă, nu
ca scriindu-ţi o poruncă nouă, ci pe cea pe care am avut-o de la început: să
ne iubim unii pe alţii. 6 Şi aceasta e iubirea, precum aţi auzit de la început,
ca să umblaţi în ea. 7 Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu măr
turisesc pe Iisus Hristos venit în trup; acesta e amăgitorul şi antihristul.
8 Priviţi la voi înşivă, ca să nu pierdeţi ce aţi lucrat, ci să primiţi plată depli
nă. 9 Oricine vine şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumne
zeu, şi cel ce rămâne în învăţătura Lui, acesta are şi pe Tatăl, şi pe Fiul.
10 De vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură, nu-1 primiţi în casă şi
nu-i ziceţi: Bun venit! 11 Căci acela care-i zice: Bun venit! se face părtaş la
faptele lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am vrut să o fac prin hârtie şi cerneală, ci nă
dăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria voastră să fie
deplină. 13 Te îmbrăţişează copiii alesei tale surori.
A p o s t o lu l lo a n ş i s c h is m a
3 loan
1 Bătrânul/Prezbiterul, iubitului Gaius, pe care-1 iubesc într-adevăr. 2 Iubi

tule, mă rog să-ţi meargă bine în toate şi să fii sănătos, cum îi merge bine
sufletului tău. 3 Căci m-am bucurat mult când au venit fraţii şi au dat mărturie
de adevărul tău, precum umbli în adevăr. 4 Mai mare bucurie decât acestea
nu am, ca să aud că ai mei copii umblă în adevăr.
5 Iubitule, un lucru credincios faci în ceea ce lucrezi pentru fraţi, şi făcând
acest lucru pentru nişte străini, 6 care au dat mărturie în faţa Bisericii de
iubirea ta; bine faci şi trimiţându-i mai departe în chip vrednic de Dumnezeu.
7 Căci au ieşit pentru Numejle lui Hristos] neluând nimic de la păgâni.
8 Aşadar, noi suntem datori să-i sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim cola
boratori ai adevărului.
9 Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, iubitorul de întâietate între ei, nu ne
primeşte. 10 De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care
le face defaimându-ne cu vorbe urâte. Pentru că nemulţumindu-se cu aces
tea, nici el nu-i primeşte pe fraţi, nici pe cei ce vor să-i primească nu-i lasă
şi-i scoate afară din Biserică.
" Iubitule, nu imita răul, ci binele. Cel ce face binele este din Dumnezeu,
cel ce face răul nu L-a văzut pe Dumnezeu. 12 Lui Dimitrie i s-a dat mărturie
de către toţi şi de adevărul însuşi; şi noi dăm mărturie, şi ştii că mărturia
noastră e adevărată.
13 Multe aveam să-ţi scriu, dar nu vreau să-ţi scriu cu cerneală şi condei.
14 Nădăjduiesc să te văd degrabă şi să grăim gură către gură. 15 Pace ţie! Te
îmbrăţişează prietenii. îmbrăţişează-i pe prieteni, pe fiecare după numele lui.
H r is t o s c ă t r e B is e r ic i p r in p r o f e t u l lo a n
A pocalipsa 1 ,4 -8
4 loan, celor şapte Biserici care sunt în Asia:

Har vouă şi pace de la Cel c e este, Cel ce era şi Cel ce vine, 5 şi de la Iisus
Hristos, Martorul credincios, Întâiul-Născut din morţi şi Stăpânul împăraţilor
pământului!
Celui ce ne iubeşte şi ne-a dezlegat din păcatele noastre în sângele Lui,
6 şi ne-a făcut împărăţie, preoţi [hiereis] lui Dumnezeu şi Tatăl Lui — Lui
fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.
7 Iată vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, şi câţi L-au împuns, şi pentru
El vor jeli toate seminţiile pământului. Amin.
Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era
şi Cel ce vine Atoateţiitorul.
Liturghia cerească
A pocalipsa 1, 9-10; 4, 2. 4. 6-11; 5, 1.6-14
1 9 Eu, Ioan, fratele vostru şi copărtaş la necazul, împărăţia şi răbdarea în
Iisus, [...] 10 fost-am în duh în ziua Domnului [...], 4 2 şi iată un tron era în
cer şi pe tron şedea Cineva [ ...] 4 şi jur-împrejurul tronului erau douăzeci şi
patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni/prezbiteri
îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capul lor cununi de aur, [ ...] 5 şi în mij
locul tronului şi în jurul tronului erau patru fiinţe pline cu ochi dinainte şi
dinapoi. 7 Şi prima fiinţă era asemenea unui leu, a doua era asemenea unui
viţel, a treia avea o faţă ca de om, iar a patra era asemenea unui vultur care
zboară. Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de
ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru, şi n-au odihnă ziua şi noaptea zicând:
Sfânt! Sfânt! Sfânt!
Domnul, Dumnezeu Atoateţiitorul,
Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine!
Şi când fiinţele dădeau slavă, cinste şi mulţumire Celui ce şade pe tron,
celui viu în vecii vecilor, 10 cei doisprezece bătrâni cădeau înaintea Celui ce
şade pe tron şi se închinau Celui Viu în vecii vecilor, şi-şi aruncau cununile
înaintea tronului zicând:
11 Vrednic eşti, Doamne, Dumnezeul nostru,
să primeşti slava, cinstea şi puterea,
pentru că Tu ai creat toate
şi prin voia Ta au fost ele şi au fost create.
5 Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şade pe tron o carte scrisă pe
dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. [...] 6 Iar în mijlocul tro
nului şi al celor patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor am văzut stând un Miel
ca înjunghiat [...] 7 şi a venit şi a luat cartea din mâna Celui ce şade pe tron.
Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au
căzut înaintea Mielului, fiecare având o chitară şi cupe de aur pline cu tămâie,
care sunt rugăciunile sfinţilor, 9 şi cântau cântare nouă zicând:
Vrednic eşti să iei cartea
şi să deschizi peceţile ei
pentru că ai fost junghiat şi ai răscumpărat cu Sângele Tău
din toată seminţia, limba, poporul şi neamul,
10 şi i-ai făcut împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru,
şi împărăţesc pe pământ.
1.1. M ă rtu ria a p o s to lic ă d e s p re Iisu s H risto s în s c rie rile N o u lu i T e s ta m e n t 359
11 Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi jur-împrejurul tronului, fiin

ţelor şi bătrânilor, numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii,
12 zicând cu glas mare:
Vrednic este Mielul înjunghiat să ia
puterea, bogăţia, înţelepciunea şi tăria,
cinstea, slava şi binecuvântarea.
13 Şi toată făptura care era în cer şi pe pământ, sub pământ şi pe mare, şi toate
cele din ele, le-am auzit zicând:
Celui ce şade pe tron şi Mielului
binecuvântarea, cinstea slava şi stăpânirea în vecii vecilor,
14 şi cele patru fiinţe spuneau: „Amin”, iar bătrânii cădeau şi se închinau.
Ie r u s a lim u l c e r e s c
A pocalipsa 21, 1-2. 12-14. 22-27; 22, 1-5
21 1 Şi am văzut un cer şi un pământ nou, căci primul cer şi primul pământ

au trecut, iar marea nu mai este. 2 Şi am văzut cetatea sfântă, Ierusalimul
nou, coborând din cer de la Dumnezeu gătită ca o mireasă împodobită pen
tru Mirele ei [Mielul]. [...] 12 Avea un zid mare şi înalt, douăsprezece porţi,
iar la porţi doisprezece îngeri, iar numele scrise deasupra lor sunt cele ale
celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel; 13 spre răsărit avea trei porţi
şi spre miazănoapte, trei porti, spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi;
14 şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele douăsprezece nume, ale
celor doisprezece apostoli ai Mielului. [...] 22 Şi templu n-am văzut în ea,
căci Domnul Dumnezeu Atotţiitorul e templul ei, şi Mielul. 23 Şi cetatea
n-are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava Domnului a
luminat-o şi sfeşnicul ei este Mielul. 24 Şi vor umbla neamurile păgâne în
lumina ei şi împăraţii pământului vor aduce în ea slava lor; 25 porţile ei nu
se vor închide ziua, căci noapte nu va fi acolo, 26 şi vor aduce în ea slava şi
cinstea neamurilor păgâne. 27 Şi nu va intra în ea nimic spurcat şi care face
urâciune şi minciună, decât numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.
22 1 Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucitor, ieşind din tronul lui
Dumnezeu şi al Mielului. 2 în mijlocul pieţei ei şi al râului de o parte şi de
alta e Pomul Vieţii care face rod de douăsprezece ori pe an, dându-şi rodul
în fiecare lună şi frunzele lui spre tămăduirea neamurilor. 3 Şi nici un blestem
nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slujitorii Lui
îl vor adora, 4 şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. 5 Şi
noapte nu va mai fi şi nu vor avea nevoie de lumina sfeşnicului şi de lumina
soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în
vecii vecilor.
Venirea lu i Hristos
Apocalipsa 2 2 , 11- 13 . 17 . 20
" Cel nedrept să nedreptăţească mai mult, cel întinat să se întineze şi mai
mult, iar cel drept să facă dreptate mai departe şi cel sfânt să se sfinţească încă.
2 „Iată vin repede şi plata Mea este împreună cu mine, ca să dau fiecăru
cum este fapta lui. 13 Eu sunt Alfa şi Omega, întâiul şi Ultimul, începutul şi
Sfârşitul.” [...]
17 Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”
Şi cel ce aude să zică: „Vino!”
Şi cel însetat să vină, cel ce vrea să ia în dar apa vieţii. [...]
20 „Da, vin repede!”
„Amin. Vino Doamne Iisuse!”
Corespondenţa lui Plinius cel Tânăr
cu împăratul Traian
(Bithynia, nord-vestul Asiei Mici, cca 111-113)'
Caius Plinius împăratului Traian

(.Epistola X, 96)
îmi este obiceiul, stăpâne, să-ţi prezint toate lucrurile despre care am o
îndoială. Căci cine poate mai bine fie să facă să dea înapoi ezitarea mea, fie
să înveţe neştiinţa mea?
N-am fost niciodată de faţă la anchetele împotriva creştinilor. De aceea nu
ştiu ce anume şi până unde anume sunt de obicei pedepsiţi sau cercetaţi. Şi
nu puţin am şovăit dacă să fac vreo deosebire a vârstelor şi dacă cei plăpânzi
nu trebuie trataţi cumva diferit de cei în putere, dacă să li se dea iertare în
caz de căinţă, dacă nu cumva celui ce a fost creştin nu-i foloseşte la nimic că
a încetat, dacă trebuie pedepsit însuşi numele de creştin, chiar dacă lipsesc
ticăloşiile sau dacă trebuie pedepsite doar ticăloşiile legate de acest nume.
între timp cu cei ce mi-au fost deferiţi drept creştini am urmat în felul ur
mător: I-am întrebat dacă sunt creştini. Pe cei care mărturiseau i-am întrebat
din nou şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea, iar pe cei care stăruiau am
poruncit să fie duşi la moarte. Căci orice ar fi mărturisit, nu m-am îndoit că
trebuie cu siguranţă să fie pedepsită încăpăţânarea şi îndărătnicia neplecată.
Au fost şi alţii cuprinşi de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau
cetăţeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală [la Roma], Curând, prin
însuşi faptul cercetării, cum se întâmplă de obicei, au apărut mai multe
cazuri, nelegiuirea întinzându-se. A fost adusă o listă fără autor cuprinzând
numele multora. Celor care negau că sunt ori au fost creştini, întrucât îi
chemau pe zei după formula rostită de mine şi se rugau cu tămâie şi cu vin
statuii tale, pe care poruncisem să fie adusă împreună cu statuile zeilor, şi
în plus vorbeau de rău de Hristos, lucru la care se spune că cei ce simt cu
1PLINIUS JlTN, Epistulae, ed. C. F. Miiller, Leipzig, 1903, p. 291-293.

3 62 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
adevărat creştini nu pot fi siliţi de nimic, am socotit că trebuie să li se dea

drumul. Alţii din cei numiţi pe listă au spus că sunt creştini şi apoi au negat
zicând că au fost, dar acum au încetat, unii de trei ani, alţii de mai mulţi ani,
unii chiar de douăzeci. Toţi aceştia au venerat şi statuia ta şi statuile zeilor şi
au vorbit de rău pe Hristos.
Afirmau că marea lor vină sau greşeală a fost că obişnuiau să se adune
într-o zi anume înainte de răsărit şi să spună pe rând o cântare lui Hristos ca
unui zeu şi că se legau printr-un jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci ca să
nu facă furturi, hoţii sau adultere, să nu-şi încalce cuvântul şi să nu tăgădu
iască atunci când sunt chemaţi în tribunal ceea ce li s-a încredinţat. După ce
se săvârşeau acestea obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o
mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată. Lucru pe care au încetat a-1 mai
face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociaţiile
secrete [haeterias].
Am crezut că e necesar să cercetez care e adevărul şi prin torturi de la două
slujnice, care se numeau diaconiţe [ministras]. N-am găsit altceva decât o
superstiţie sucită şi lipsită de măsură. De aceea, amânând ancheta, am aler
gat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfatuire, dat fiind foarte
marele număr al celor implicaţi. Căci mulţi, de toate vârstele, stările şi am
bele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Şi molima acestei superstiţii s-a întins
nu numai în oraşe, ci şi în sate, şi cred că poate fi oprită şi îndreptată. Se
poate deja constata că templele care erau aproape părăsite au început să fie
frecventate şi ceremoniile sacre multă vreme întrerupte sunt reluate, şi car
nea jertfelor care până acum de-abia de îşi găsea un cumpărător, se găseşte
iarăşi. De unde se poate vedea uşor ce mare mulţime de oameni poate fi
îndreptată, dacă i se dă şansa unei căinţe.
Traian lui Plinius

Ai procedat cum trebuia, iubite Secundus, anchetând cauzele celor care
ţi-au fost denunţaţi drept creştini. Căci nu poate fi stabilit în general ceva
care să aibă o formă sigură. Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt
deferiţi şi demascaţi, trebuie pedepsiţi, dar astfel încât cine va nega că e
creştin şi va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noştri, chiar
dacă a fost suspect înainte, să dobândească iertare prin căinţă. Dar denunţu
rile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzaţie, căci sunt un exemplu
foarte rău şi nu ţin de veacul nostru.
Iustin Martirul şi Filozoful
( t 165)
Din Apologia I către Antoninus Pius
(Roma, cca 155)1
Demonii, Socrate şi Hristos

V. [...] Să se spună adevărul! întrucât în vechime răii demoni luând înfăţi
şare făceau adulter cu femeile, stricau copii şi arătau oamenilor lucruri înfri
coşătoare, cei ce nu judecau cu raţiunea faptele făcute au rămas înlemniţi şi,
răpiţi de spaimă şi neştiind că sunt nişte demoni răi, i-au numit zei şi li s-au
adresat fiecăruia cu numele pe care şi l-a dat fiecare dintre demoni. Iar când
Socrate a încercat, printr-o raţiune adevărată şi printr-o cercetare, să aducă
la lumină acestea şi să-i abată de la demoni pe oameni, atunci înşişi demonii
prin oamenii care se bucurau de răutatea lor au lucrat astfel încât l-au omorât
ca pe un ateu şi impios, spunând că introduce demoni noi. Şi acelaşi lucru îl
fac în chip asemănător şi cu noi. Fiindcă acestea au fost demascate prin cu-
vânt/raţiune nu numai la elini de Socrate, ci şi la barbari de însuşi Cuvân-
tul/Raţiunea care a luat chip/formă şi S-a făcut om şi S-a numit Iisus Hristos;
Căruia crezând spunem nu numai că demonii care fâptuiesc acestea nu sunt
drepţi, dar şi că sunt nişte demoni răi şi necuvioşi, care n-au fapte asemănă
toare nici măcar cu oamenii care doresc virtutea.
„Ateism ” sau adevărata credinţă

VI. De aceea suntem numiţi şi „atei”. Şi mărturisim că suntem atei faţă de
astfel de zei socotiţi astfel, nu însă faţă de Dumnezeul Cel foarte adevărat şi
Tată al dreptăţii, al cuminţeniei şi al celorlalte virtuţi, neamestecat cu vreo
răutate. Pe Acela şi pe Fiul care a venit de la El şi ne-a învăţat acestea, oşti
rea celorlalţi îngeri buni care-L urmează şi I se aseamănă, şi pe Duhul Cel
profetic îi venerăm şi ne închinăm Lor cinstindu-I în cuvânt/raţiune şi în
adevăr, predându-le fără gelozie oricui ar voi să înveţe ceva despre Ei, aşa
cum am fost învăţaţi noi înşine. [...]
1Traducere după: G iu s t in o , Apologie (ed. Giuseppe Girgenti), Milano, 1995.

Adevărata cinstire şi viaţă plăcută lui Dumnezeu
VIII. Gândiţi-vă însă şi la faptul că pentru voi am spus acestea, deşi ar sta
în puterea noastră să le tăgăduim atunci când suntem anchetaţi. Dar nu voim
să trăim spunând minciuni, căci dorind viaţa veşnică şi curată revendicăm
pentru noi vieţuirea [diagoge] împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Creatorul a
toate şi ne grăbim să mărturisim aceasta convinşi şi crezând că pot dobândi
acestea cei care L-au convins pe Dumnezeu prin fapte că au urmat Lui şi au
ales vieţuirea alături de El acolo unde nu rezistă nici o răutate. [...]
X. Am primit că Dumnezeu n-are nevoie de ofrandă materială de la oa

meni, întrucât îl vedem că El dă toate; am fost învăţaţi, suntem convinşi şi
credem că îi primeşte numai pe cei care imită calităţile bune inerente Lui:
cuminţenia, dreptatea, iubirea de oameni şi câte sunt proprii lui Dumnezeu
Care nu e numit de fapt de nici un nume pozitiv. Am fost învăţaţi că, fiind
bun, a creat la început toate dintr-o materie fără formă pentru oameni, care.
dacă s-ar arăta prin fapte vrednici de voinţa Lui, am primit că se vor învred
nici de vieţuirea împreună cu El împărăţind împreună cu El fiind făcuţi
nestricăcioşi şi nepătimitori. Căci în modul în care i-a creat la început fără
ca ei să existe, în acelaşi mod socotim că aceia care au ales liber cele plăcute
Lui se vor învrednici şi de nestricăciune şi de convieţuirea cu El. Pentru că
faptul că am fost făcuţi la început nu ne aparţine, dar acela de a urma celor
plăcute Lui alegându-le în mod liber prin puterile raţionale pe care ni le-a
dăruit El însuşi ne convinge şi ne duce la credinţă. Şi socotim că c în interesul
tuturor oamenilor să nu fie împiedicaţi să afle acestea, ci să fie îndemnaţi la
ele. Pentru că cele pe care nu puteau să le facă legile omeneşti, pe acestea
le-ar fi lucrat Cuvântul, fiind dumnezeiesc, dacă răii demoni n-ar fi răspândit
multe acuzaţii mincinoase şi atee, luând drept aliată pofta rea din fiecare şi
care are prin fire multe forme, dar dintre care nici una nu este proprie nouă.
Împărăţia lui Dumnezeu, nu împărăţie omenească
XI. Voi însă, auzind că aşteptăm o împărăţie, aţi presupus fără judecată că
vorbim de una omenească, în timp ce noi vorbim de cea împreună cu Dum
nezeu, cum se vede şi din faptul că, atunci când suntem anchetaţi de voi,
mărturisim că suntem creştini, deşi ştim că pe cel ce mărturiseşte îl aşteaptă
paguba morţii. Căci dacă am aştepta o împărăţie omenească, am tăgădui acest
fapt, ca să nu fim omorâţi, şi am încerca să ne ascundem, ca să dobândim
cele aşteptate; dar pentru că nu avem nădejdi pentru acum, nu ne preocupăm
de faptul că suntem omorâţi, întrucât cu moartea suntem datori negreşit.
1.3. Iustin M a rtiru l şi F ilo z o fu l, D in A p o lo g ia I c ă tre A n to n in u s P iu s 365
Creştinismul e folositor statului

XII. Noi însă vă suntem colaboratori şi aliaţi în vederea păcii mai mult decât
toţi oamenii, pentru că avem aceste păreri: că e cu neputinţă să se ascundă
de Dumnezeu vreun răufăcător, lacom, uneltitor sau virtuos, ci fiecare merge
după vrednicia faptelor lui la osânda sau mântuirea veşnică. Căci dacă toţi
oamenii ar cunoaşte acestea, în scurt timp n-ar mai alege cineva răutatea,
cunoscând că merge spre osândă veşnică prin foc, ci s-ar reţine în tot felul
de la ea şi s-ar împodobi cu virtutea, ca să dobândească cele bune de la
Dumnezeu şi să fie izbăvit de pedepse. Fiindcă nu pentru legile şi pedepsele
puse de voi încearcă să se ascundă cei fără de lege, ci ei fac fărădelegi ştiind
că se pot ascunde de voi întrucât sunteţi oameni; dacă ar afla şi ar fi convinşi
că e cu neputinţă să rămână lui Dumnezeu ascuns ceva, nu numai un lucru
făptuit, dar şi plănuit, atunci ar fi oneşti fie şi numai din pricina celor ce îi
aşteaptă în tot felul, cum aţi putea fi dc acord şi voi. [...]
Creştinismul — adevărata credinţă

XIII. Aşadar, pentru că nu suntem „atei”, venerând pe Creatorul acestui
univers, deşi spunem, aşa cum am fost învăţaţi, că n-are nevoie de sânge, de
libaţii şi tămâieri, II lăudăm, pe cât ne stă în putinţă, prin cuvânt de rugăciune
şi de mulţumire pentru toate câte ni s-au oferit, pentru că am primit că sin
gură demnă de El e această cinstire: faptul de a nu mistui în foc cele făcute
de El spre hrană, ci de a ni le oferi nouă înşine şi celor lipsiţi, fiindu-I mul
ţumitori prin adresarea de elogii şi imne prin cuvânt pentru faptul că ne-a
făcut şi pentru toate resursele date spre sănătate, pentru calităţile genurilor
şi transformarea anotimpurilor, şi pentru ca, adresându-I cereri, să putem
ajunge iarăşi în nestricăciune din pricina credinţei în El. Şi vom dovedi că 11
cinstim cu raţiune pe Cel care ni s-a făcut învăţătorul acestora şi Care pentru
asta S-a născut, pe lisus Hristos, Care a fost răstignit în ludeea pe timpul lui
Ponţiu Pilat care a fost procurator în ludeea pe vremea lui Tiberiu Cezar,
întrucât am fost învăţaţi că este Fiu al însuşi adevăratului Dumnezeu şi-L
ţinem pe locul al doilea [după Acesta], iar pe Duhul Cel profetic în rangul al
treilea. Căci tocmai aici, spun ei neştiind taina care este în aceasta, se arată
nebunia noastră de a da unui om răstignit locul al doilea după Dumnezeu
Cel neschimbabil, Care e pururea şi e Născătorul a toate — taină la care vă
îndemnăm să fiţi cu luare-aminte atunci când v-o explicăm.
Creştinismul — o viaţă nouă

XIV. Căci vă spunem dinainte să vă păziţi ca nu cumva demonii defăimaţi
mai înainte de noi să vă amăgească şi să vă întoarcă de la a citi în genere şi
de la a înţelege cele spuse — pentru că se luptă să vă aibă sclavi şi slugi, şi

uneori prin arătarea de vise, alteori prin ocolişuri magice încearcă să pună
stăpânire pe toţi cei care nu se luptă pentru mântuirea lor — , în felul în care
şi noi, după ce am crezut Cuvântului, ne-am depărtat de aceia şi urmăm
numai Dumnezeului Nenăscut prin Fiul. Noi care odinioară ne bucuram de
desfrânări, acum îmbrăţişăm numai cuminţenia; noi care ne foloseam de
meşteşuguri magice, ne-am consacrat Bunului şi Nenăscutului Dumnezeu;
noi care îndrăgeam mai mult decât toate resursele banilor şi avuţiilor, acum
şi cele ce le avem le aducem şi le punem în comun şi le împărtăşim oricărui
e lipsit de ele; noi, care ne uram şi omoram unii pe alţii şi din pricina obice
iurilor nu făceam cămine comune cu cei de altă seminţie, acum după arăta
rea lui Hristos ducem aceeaşi viaţă cu ei, ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri şi
încercăm să-i convingem pe cei ce ne urăsc în chip nedrept că cci care tră
iesc potrivit bunelor precepte ale lui Hristos au bune nădejdi să dobândească
împreună cu noi aceleaşi lucruri de la Dumnezeu Stăpânul tuturor. [...]
Botezul — renaştere din Dumnezeu

LXI. Vă vom explica acum modul în care ne-am consacrat lui Dumnezeu
fiind înnoiţi prin Hristos, ca nu cumva trecând cu vederea acest lucru să
părem că în explicarea noastră facem ceva rău. Câţi s-ar lăsa convinşi şi ar
crede că sunt adevărate cele învăţate şi spuse de noi şi făgăduiesc să poată
trăi aşa, aceştia sunt învăţaţi să se roage şi să ceară postind de la Dumnezeu
iertarea păcatelor dinainte, noi înşine rugându-ne şi postind împreună cu ei.
După care sunt duşi de noi unde e apă şi sunt renăscuţi în modul în care am
fost renăscuţi noi înşine: li se face atunci o baie în apă în numele Tatălui a
toate şi al Stăpânului Dumnezeu, al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al
Duhului Sfânt; căci Hristos a zis: „De nu vă veţi naşte din nou, nu veţi intra
în împărăţia cerurilor” [In 3, 3-5]. Faptul că e cu neputinţă ca aceia odată
născuţi să intre în pântecele mamelor lor este evident pentru toţi. Dar prin
profetul Isaia s-a spus în ce mod vor scăpa de păcatele lor cei care au păcă
tuit şi se căiesc, şi s-a zis aşa: „Spălaţi-vă, faceţi-vă curaţi, depărtaţi răutăţile
de la sufletele voastre, învăţaţi-vă să faceţi binele, faceţi judecată orfanului şi
dreptate văduvei, şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Şi de vor fi păca
tele voastre ca purpura, ca lâna le voi înălbi, iar de vor fi stacojii, ca zăpada
le voi albi. Iar de nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca; căci gura Domnului
a grăit acestea” [Zs 1, 16-20]. Iar cuvântul despre acest lucru l-am învăţat de
la apostoli. Pentru că ignorând prima noastră facere/geneză, ne-am născut
supuşi necesităţii dintr-o sămânţă umedă prin împreunarea unul cu altul a
părinţilor noştri şi aşa am ajuns în obiceiuri urâte şi în purtările rele, pentru
ca să nu rămânem copii ai necesităţii, nici ai ignoranţei, ci ai alegerii libere
1.3. Iu stin M a rtiru l şi F ilo z o fu l, D in A p o lo g ia I c ă tre A n to n in u s P iu s 367
şi ai ştiinţei şi să dobândim iertarea păcatelor pentru cele ce am greşit înainte,

de aceea se rosteşte în apă peste cel ce a ales să fie născut din nou şi s-a căit
pentru cele ce a greşit înainte Numele Tatălui a toate şi al Stăpânului Dum
nezeu, cel ce duce la baie pe cel ce urmează să fie spălat rostind numai acest
lucru. Căci nimeni n-ar putea spune un nume Dumnezeului Celui negrăit, iar
dacă ar îndrăzni cineva să spună că există, ar fi nebun cu o nebunie incurabilă.
Această baie se numeşte „luminare”, întrucât celor ce sunt învăţaţi acestea li
se luminează mintea. Cel ce se luminează e spălat şi în Numele lui Iisus
Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Ponţiu Pilat, şi în Numele Duhului
Sfânt, Care a vestit dinainte prin profeţi toate cele privitoare la Iisus. [...]
Euharistia Bisericii
LXV. După ce acela care a crezut şi s-a învoit împreună cu noi a fost spălat
astfel, îl ducem la cei care se numesc fraţi, acolo unde sunt adunaţi, făcând
cu stăruinţă rugăciuni comune pentru noi înşine şi pentru cel luminat, ca şi
pentru toţi ceilalţi de pretutindeni, ca să ne învrednicim ca, după ce am învă
ţat cele adevărate, să ne aflăm şi prin fapte cetăţeni buni şi păzitori ai celor
poruncite, ca să ne mântuim cu mântuirea veşnică. Când încetăm rugăciunile,
ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutare. După care se aduce întâi-stătătorului
\proestdti] fraţilor pâine şi un pahar de vin amestecat cu apă; şi acesta
luându-le înalţă laudă şi slavă Tatălui a toate prin Numele Fiului şi al Duhului
Sfânt şi face mulţumire multă pentru că am fost făcuţi vrednici de acestea de
către El. Terminând el rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul de faţă aclamă
zicând „Amin”, iar în limba ebraică „Amin” înseamnă „Aşa să fie!”. Iar după
ce întâi-stătătorul [proestos] a mulţumit şi tot poporul a aclamat, cei numiţi
diaconi dau fiecăruia din cei de faţă să se împărtăşească din Pâinea şi Vinul
şi apa euharistizate şi le duc şi celor ce nu sunt de faţă.
LXVI. Hrana aceasta e numită de noi „euharistie” şi nimeni altuia nu-i este
îngăduit să se împărtăşească din ea decât celui ce crede că sunt adevărate
cele învăţate de noi, care s-a spălat cu baia pentru iertarea păcatelor şi naş
terea din nou şi trăieşte aşa cum a predat Hristos. Fiindcă pe acestea nu le
luăm ca pe o pâine comună şi o băutură comună. Ci în modul în care Iisus
Hristos Mântuitorul nostru a avut trup şi sânge pentru mântuirea noastră
fâcându-se trup prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa am fost învăţaţi că şi
hrana euharistizată prin cuvântul rugăciunii de la El însuşi, hrană de care
sunt hrănite prin transformare [kata metabolen] sângele şi trupul nostru, e
Came şi Sânge ale lui Iisus Care S-a făcut trup. Căci în memoriile făcute de
ei şi care se numesc „Evanghelii”, aşa au predat apostolii că li s-a poruncit:
că Iisus luând pâine a mulţumit şi a zis: „Aceasta să faceţi în amintirea Mea.
368 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
Acesta este Trupul Meu” [Lc 22, 19-20]; şi luând în chip asemănător şi pa
harul a mulţumit şi a zis: „Acesta este Sângele Meu” [Mt 26, 28], şi le-a dat
numai lor. Lucru pe care imitându-1 răii demoni au predat să se facă şi în
misterele lui Mithra; pentru că şi în celebrările lor se pun înaintea celui iniţiat
pâine şi un pahar cu apă însoţite cu unele formule, lucru pe care fie îl ştiţi,
fie îl puteţi afla.
Liturghia duminicală — desfăşurare

LXVII. Noi însă după acestea ne aducem aminte pururea unii altora de
aceste lucruri. Şi cei care avem venim în ajutorul tuturor celor lipsiţi şi sun
tem pururea împreună unii cu alţii. Şi pentru toate câte ni s-au dat binecu
vântăm pe Făcătorul a toate prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt. Şi în ziua
numită a soarelui [duminica] se face strângerea la un loc a tuturor celor din
oraşe şi din ţarini şi se citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor până
când se poate. După care, când cel care citeşte încetează, întâi-stătătorul face
prin cuvânt povăţuirea şi chemarea la imitarea acestor frumoase lucruri. După
care ne ridicăm şi înălţăm toţi rugăciuni în comun; şi, precum spuneam mai
înainte, când încetăm rugăciunea, se aduce pâine şi vin cu apă, iar întâi-
stătătorul înalţă în chip asemănător, pe cât îi stă în putinţă, rugăciuni şi mul
ţumiri, iar poporul aclamă spunând „Amin”, şi se face împărţirea şi împărtă
şirea fiecăruia din [Darurile] cele euharistizate, iar celor ce nu sunt de faţă li
se trimite prin diaconi. Cei cu dare de mână şi care vor, dau fiecare în mod
liber din ale lor cât vor; ceea ce se adună se depune la întâi-stătător, iar el
vine în ajutorul orfanilor şi al văduvelor sau al celor lipsiţi din alt motiv, celor
ce sunt în închisori, străinilor aflaţi în trecere şi, simplu spus, devine îngrijitor
pentru toţi cei ce sunt în nevoi. Facem cu toţi strângerea la un loc în comun
în ziua soarelui [duminica], pentru că e ziua întâi, în care Dumnezeu, schim
bând întunericul şi materia, a făcut lumea, iar în aceeaşi zi Iisus Hristos
Mântuitorul nostru a înviat din morţi; fiindcă L-au răstignit în ajunul zilei lui
saturn [sâmbăta], iar în ziua de după cea a lui saturn, care este ziua soarelui
[duminica], arătându-Se apostolilor şi învăţăceilor Săi, i-a învăţat acestea pe
care vi le-am expus şi vouă spre cercetare.
îndemn final
LXVIII. Şi dacă vi se pare că au raţiune şi adevăr, cinstiţi-le; iar dacă vi se
par o neghiobie, dispreţuiţi-le ca pe nişte lucruri neghioabe! Dar nu hotărâţi
moarte, ca împotriva unor duşmani, împotriva noastră care nu vă facem nici
o nedreptate. Căci v-am spus mai înainte că, de veţi stărui în nedreptate, nu
veţi scăpa de judecata viitoare a lui Dumnezeu, iar noi vom striga: Ce-i place
lui Dumnezeu aceasta să se facă!
Scrisoarea Bisericii din Smyma
despre martiriul episcopului Policarp
( t 23 februarie 155)'
Biserica lui Dumnezeu pribeagă în Smyma, Bisericii lui Dumnezeu pri

beagă în Filomelion şi tuturor comunităţilor pribege în tot locul ale sfintei
Biserici catholice, mila, pacea şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului
nostru Iisus Hristos să se înmulţească.
1 1 V-am scris, fraţilor, cele privitoare la cei care au dat mărturie martirică
şi la fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia ca pecetluind-o
prin mărturia/martiriul lui; căci aproape toate cele dinainte s-au făcut pentru
ca Domnul să ne arate iarăşi ce este mărturia/martiriul potrivit Evangheliei.
Căci el a aşteptat să fie predat, ca şi Domnul, pentru ca şi noi să devenim
imitatori ai lui, neuitându-ne numai la cele ale noastre înşine, ci şi la cele ale
aproapelui [cf. Flp 2, 4]; fiindcă e propriu iubirii adevărate şi ferme să nu
vrea cineva să se mântuiască doar pe sine însuşi, ci şi pe toţi fraţii.
I i ' Fericite, aşadar, şi nobile sunt toate mărturiile martirilor care s-au
făcut potrivit voii lui Dumnezeu, căci noi care suntem mai evlavioşi trebuie
să-I atribuim puterea asupra a toate lui Dumnezeu. 2 Căci cine nu va admira
vitejia, răbdarea şi iubirea de Stăpânul ale acestora? Jupuiţi de biciuri astfel
încât li se vedea alcătuirea trupului până la venele şi arterele dinăuntru, au
răbdat atât, încât celor din jur li se făcea milă şi erau plini de durere; dar ei
au ajuns Ia o atât de mare vitejie, încât nici unul dintre ei nici n-a gemut, nici
n-a suspinat, arătându-ne nouă tuturor că în ceasul acela martori i/martirii lui
Hristos torturaţi erau absenţi din trup sau, mai bine zis, că Domnul era de
faţă şi vorbea cu ei. 3 Şi luând aminte la harul lui Hristos, au dispreţuit tortu
rile lumeşti, răscumpărând printr-un singur ceas pedeapsa veşnică, iar focul
torţionarilor le era răcoros, fiindcă aveau înaintea ochilor să scape de focul
veşnic şi care nu se stinge niciodată, iar cu ochii inimii priveau la bunurile
păstrate celor care rabdă şi „de care urechea n-a auzit, pe care ochiul nu le-a
1 Traducere după ed. H. M u s u r il l o , The Acts o f Christian Martyrs, Oxford, 1972,

p. 2-20; cf. ed. Th. Camelot, Source Chrétiennes 10 ter, 1958, p. 243-275.
văzut şi la inima omului nu s-au suit” [7 Co 2, 9; cf. Is 64, 3]; lor însă, care
nu mai erau oameni, ci îngeri, le-au fost arătate de Domnul. 4 în chip ase
mănător au răbdat pedepse cumplite şi cei condamnaţi să fie aruncaţi la fiare
sălbatice, întinşi pe scoici ascuţite şi pedepsiţi cu alte genuri de torturi, ca,
dacă s-ar putea, să-i întoarcă prin acest supliciu permanentizat spre tăgăduire.
I I I ' Căci multe a uneltit împotriva lor diavolul, dar, slavă lui Dumnezeu,
n-a putut nimic împotriva tuturor. Căci foarte viteazul Germanicus, care s-a
luptat în chip remarcabil cu fiarele, a învigorat prin răbdarea lui frica lor.
Pentru că vrând proconsulul să-l convingă şi spunându-i să-i fie milă de vârsta
lui [tânără], el însuşi a întărâtat silnic fiara asupra lui, vrând să fie scăpaţi
cât mai repede de viaţa lor nedreaptă şi nelegiuită. 2 De aceea, uimită de
vitejia iubitorului şi cinstitorului de Dumnezeu neam al creştinilor, mulţimea
a strigat: „Moarte ateilor! Să fie căutat Policarp!”
I V 1 Unul însă, pe nume Quintus, frigian, proaspăt venit din Frigia, văzând
fiarele, a fost cuprins de laşitate. Acesta s-a silit pe sine însuşi şi pe alţii să
vină de bunăvoie la proconsul, care stăruind mult l-a convins să jure şi să
sacrifice [zeilor], 2 De aceea, fraţilor, nu-i lăudăm pe cci ce se prezintă ei
înşişi, fiindcă nu aşa învaţă Evanghelia [cf. Ml 10, 23; In 7, 1].
V Preaminunatul Policarp însă mai întâi nu s-a tulburat când a auzit, ci
voia să rămână în oraş; dar cei mai mulţi l-au convins să iasă din oraş. Iar el
a ieşit la o căsuţă de ţară, nu departe de cetate, şi petrecea acolo împreună cu
puţini, nefăcând zi şi noapte nimic altceva decât să se roage pentru toţi şi
pentru Bisericile din toată lumea, cum îi era obiceiul. 2 Şi, rugându-se, cu trei
zile înainte de a fi prins a avut o vedenie şi a văzut perna lui arzând în foc.
Şi întorcându-se le-a zis celor împreună cu el: „Trebuie să fiu ars de viu."
VI Şi pentru că cei care-1 căutau stăruiau în căutare, s-a mutat în altă că
suţă de ţară, şi îndată s-au înfăţişat cei care-1 căutau; şi, negăsindu-1, au prins
doi copii care slujeau, dintre care unul, fiind torturat, a mărturisit. ’ Căci i-a
fost cu neputinţă să rămână ascuns, întrucât cei ce l-au trădat erau casnicii
ai lui. Iar ofiţerul de poliţie însărcinat cu această funcţie, pe nume Irod, s-a
grăbit să-l ducă în stadion, ca acela să-şi primească soarta făcându-se părtaş
al lui Hristos, iar cei ce l-au trădat să sufere pedeapsa lui Iuda.
V II1 Având deci cu ei copilul slujitor, într-o vineri pe la ceasul prânzului,
urmăritorii şi călăreţii cu armele lor obişnuite au ieşit alergând ca la un tâl
har [cf. M t 26, 55] şi, sosind seara târziu, l-au găsit zăcând culcat într-o
cămăruţă la etaj. Şi deşi ar fi putut pleca de acolo în alt loc, n-a vrut zicând:
„Facă-se voia lui Dumnezeu.” 2 Auzind deci că veniseră, coborând a stat de
vorbă cu ei, care au rămas uimiţi de vârsta şi calmul lui, mirându-se de ce
era atâta grabă să prindă un asemenea bătrân. Iar el a poruncit îndată să li se
pună înainte de mâncat şi de băut în acel ceas cât ar voi, dar le-a cerut să-i
1.4. S crisoarea B ise ric ii d in S m y rn a d e s p re m a rtiriu lu i e p is c o p u lu i P o lic a rp 371
îngăduie un ceas să se roage fără teamă. 3 Iar ei îngăduindu-i, stând el în

picioare cu faţa spre răsărit s-a rugat fiind plin de harul lui Dumnezeu, astfel
încât două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultă
tori, dintre care multora le părea rău că au pornit asupra unui bătrân aşa de
plin de cuviinţă dumnezeiască.
VIII1 Iar după ce a încetat rugăciunea în care i-a pomenit pe toţi cei ce se
întâmplaseră să se întâlnească cu el, mici şi mari, slăviţi şi lipsiţi de slavă, şi
toată Biserica catholică din toată lumea, venind ceasul să plece, aşezându-1 pe
un măgar l-au dus în oraş, fiind Sâmbăta Mare. 2 Şi l-au întâmpinat ofiţerul
Irod şi tatăl său, Nichita, care, mutându-1 într-o căruţă şi şezând lângă el, au
încercat să-l convingă zicând: „Ce lucru rău este să zici «Domn e Cezarul»,
să sacrifici, să faci cele ce urmează acestora şi să te salvezi?” El însă la în
ceput nu le-a răspuns, dar stăruind ei, le-a zis: „Nu voi face ce mă sfătuiţi.”
3 Iar ei, nereuşind să-l convingă, i-au spus cuvinte cumplite şi l-au dat jos cu
sârg, astfel încât, căzând din căruţă, şi-a sucit glezna. Iar el, neîntorcându-se,
ca şi cum n-ar fi păţit nimic, mergea cu sârg. Fiind adus în stadion, era atâta
hărmălaie în stadion, încât nu se putea auzi cineva.
IX 1 Iar pe când Policarp intra în stadion s-a făcut un glas din cer: „Fii tare,
Policarpe, şi viteaz!” Nimeni nu l-a văzut pe cel care vorbea, dar cei de-i
noştri de faţă au auzit glasul. Şi pe când era adus el, s-a făcut mare hărmălaie
când s-a auzit că a fost prins Policarp. " Şi adus fiind, l-a întrebat proconsu
lul dacă era el Policarp. Iar când el a mărturisit că e, a încercat să-l convingă
spunând: „Ai puţin respect de vârsta ta!” şi altele următoare acestora, cum au
obiceiul să le spună [creştinilor]: „Jură pe norocul Cezarului!”, „Căieşte-te!”,
„Spune: Moarte ateilor!” Iar Policarp, cu faţa gravă, privind la toată gloata
păgânilor nelegiuiţi din stadion şi clătinându-şi către ei mâna, suspinând şi
privind spre cer a zis: „Moarte ateilor!” 3 Dar întrucât proconsulul stăruia şi
zicea: „Jură şi îţi voi da drumul!”, Policarp a zis: „De optzeci şi şase de ani
Ii sunt sclav şi nu m-a nedreptăţit cu nimic. Şi cum voi putea să blasfemiez
pe împăratul meu Care m-a mântuit?”
X I Iar întrucât acela stăruia iarăşi şi zicea: „Jură pe norocul Cezarului!”,
el a răspuns: „Dacă crezi în zadar că voi jura pe norocul Cezarului, cum
spui, şi te prefaci că nu ştii cine sunt, ascultă-mă deschis: Sunt creştin! Iar
dacă vrei să afli cuvântul creştinismului, dă-mi o zi şi ascultă-1!” ' Procon
sulul a zis: „Convinge norodul!” Iar Policarp a spus: „Pe tine te-am socotit
vrednic de cuvânt, fiindcă am fost învăţaţi să dăm stăpânirilor şi autorităţilor
rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, şi care nu ne vatămă. Dar pe aceia
nu-i socotesc vrednici să mă apăr înaintea lor.”
X I I Proconsulul a zis: „Am fiare sălbatice. Lor te voi arunca, de nu te
căieşti!” Iar el a spus: „Cheamă-le. Căci nestrămutată e pentru noi căinţa de
372 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
la cele mai bune la cele mai rele; dar un lucru bun este strămutarea de la
cele rele la cele drepte.” 2 Şi i-a zis iarăşi: „Dacă dispreţuieşti fiarele şi nu te
căieşti, voi face să fii mistuit în foc!” Dar Policarp a spus: „Ameninţi cu un
foc care arde un ceas şi după puţin se stinge; căci nu cunoşti focul judecăţii
viitoare şi al pedepsei veşnice păstrat pentru necredincioşi. Dar de ce mai
întârzii? Adu ce vrei!”
X I I 1 Spunând însă acestea şi altele mai multe, s-a umplut de îndrăzneală
şi bucurie, iar faţa lui s-a umplut de har, încât nu numai că n-a căzut tulburat
de cele spuse lui, ci, dimpotrivă, l-a făcut pe proconsul să-şi iasă din fire
şi să-şi trimită crainicul în mijlocul stadionului să vestească de trei ori:
„Policarp a mărturisit că e creştin!” 2 Şi pe când se spunea de către crainic
acest lucru, toată mulţimea păgânilor şi iudeilor care locuiau în Smyma a
strigat cu mânie nestăvilită şi cu glas mare: „Acesta e învăţătorul Asiei, pă
rintele creştinilor, surpătorul zeilor noştri, care învaţă pe mulţi să nu le sacri
fice şi să nu-i venereze!” Spunând acestea, au strigat şi au cerut prefectului
Asiei [„asiarh”] Filip să dea drumul unui leu asupra lui Policarp. El însă a
zis că nu poate, pentru că vânătorile se terminaseră. 3 Atunci li s-a pămt po
trivit să strige ca Policarp să fie ars de viu; căci trebuia să se împlinească
vedenia cu perna care i se arătase, când, văzând-o arzând, pc când se ruga.
a zis profetic credincioşilor împreună cu el atunci când s-a întors la ei:
„Trebuie să fiu ars de viu.”
X I I I ' Aşadar, acestea s-au făcut cu o grabă atât de mare, mai repede decât
ar fi spuse, gloatele aducând îndată din ateliere şi băi lemne şi vreascuri, mai
ales iudeii care slujesc cu înflăcărare la acestea, cum le e obiceiul.' Iar când
rugul a fost gata, dezbrăcându-se de toate hainele şi desfacându-şi cingătoa-
rea, [Policarp] încerca să se şi descalţe, întrucât mai înainte nu tâcea el acest
lucru, pentru că fiecare dintre credincioşi se grăbea să se atingă repede de
trupul lui; căci din pricina bunei lui conduite era respectat tot timpul chiar şi
înainte de martiriu. 3 Aşadar, îndată au fost puse în jurul lui instrumentele
potrivite pentru un rug. Dar când au vrut să-l şi ţintuiască, a zis: „Lăsaţi-mă
aşa, căci Cel ce-mi dă să rabd focul îmi va da să rămân neclintit pe rug chiar
şi iară asigurarea care vine din cuiele voastre.”
X I V 1 Iar ei nu l-au ţintuit, dar l-au legat. El însă, punându-şi mâinile la spa
te şi fiind legat ca un berbec însemnat din turma mare, pregătit pentru a fi adus
jertfa de ardere tot plăcută lui Dumnezeu, înălţându-şi privirea spre cer a zis:
„Doamne, Dumnezeule, Atoateţiitorule, Tatăl iubitului şi binecuvântatului
Tău Slujitor/Copil [Paic/os]2, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoaşterea
2 Pais, „copil” în sens de slujitor în casă, se referă la „Slujitorul Domnului” (Ebedlalive)

despre care vorbeşte profetul Isaia (cap. 53).
1.4. S c ris o a re a B is e ric ii d in S m y rn a d e s p re m a rtiriu lu i e p is c o p u lu i P o lic a rp 373
privitoare la Tine, Dumnezeul îngerilor şi al puterilor, a toată făptura şi al

întregului neam al drepţilor care sunt vii înaintea Ta, 2 Te binecuvântez că
m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte în numărul martori-
lor/martirilor la paharul Hristosului Tău spre învierea vieţii veşnice a sufle
tului şi a trupului în nestricăciunea Duhului Sfânt; între care fie să fiu primit
astăzi înaintea Ta jertfa grasă şi primită, precum ai gătit şi ai arătat dinainte
şi ai împlinit Tu, Cel nemincinos şi adevărat. 3 Pentru aceasta şi pentru toate
Te laud, Te binecuvântez, Te slăvesc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu, Iisus
Hristos, iubitul Tău Slujitor, prin Care Ţie împreună cu El şi cu Duhul Sfânt
se cuvine slavă, acum şi în veacurile ce vor veni. Amin.”
X V I Iar când a înălţa el „Amin”-ul şi a isprăvit rugăciunea, oamenii însăr
cinaţi cu focul au aprins focul. Şi strălucind o flacără mare, am văzut o mi
nune noi, cei cărora li s-a dat a o vedea; noi cei care am fost păstraţi ca să
vestim celorlalţi cele făcute. 2 Căci, luând forma unei bolţi, focul a învăluit în
cerc trupul martirului ca o pânză de corabie umflată de vânt; şi era în mijloc
nu ca un trup ars, ci ca o pâine coaptă sau ca un aur ori argint ars în cuptor.
Pentru că am simţit o atât de mare bună-mireasmă, ca a unui suflu de tămâie
sau a unei alteia din aromatele preţioase.
X V II Văzând în sfârşit nelegiuiţii că trupul lui nu poate fi mistuit de foc, au
poruncit unui „conicelor” să sc apropie de el şi să-l străpungă cu pumnalul.
Şi făcând el aceasta, a ieşit o mulţime de sânge, încât a stins focul şi toată
gloata se minuna cât de mare c deosebirea între necredincioşi şi cei aleşi;
2 dintre care unul a fost şi preaminunatul Policarp, care în timpurile noastre a
fost învăţător apostolic şi profetic, episcop al Bisericii catholice din Smyma;
căci orice cuvânt care a ieşit din gura lui s-a săvârşit ori se va săvârşi.
XVII ‘ Dar cel gelos, defăimător şi rău, potrivnicul neamului drepţilor, vă
zând măreţia mărturiei/martiriului lui şi conduita lui ireproşabilă de la început,
văzându-1 însemnat cu cununa nestricăciunii şi dobândind un premiu incon
testabil, s-a străduit ca nici măcar trupul lui său să nu fie luat de noi, deşi
mulţi dintre noi doreau să facă aceasta şi să aibă parte de sfântul lui trup.
2 A sugerat deci lui Nichita, tatăl lui Irod şi frate al Alcei, să intervină la
guvernator să nu ne dea trupul lui; „ca nu cumva, spuneau ei, lăsându-1 pe
Cel răstignit, să înceapă să-l venereze pe acesta”. Acestea i le-au sugerat şi
instigat iudeii, care nu ne-au scăpat din ochi când am vrut noi să-l luăm din
foc, neînţelegând că noi nu vom putea nici să-L părăsim vreodată pe Hristos,
Care nevinovat a pătimit pentru păcătoşi şi pentru mântuirea întregii lumi a
celor mântuiţi, nici să venerăm pe altcineva.J Căci Acestuia ne închinăm ca
Unuia care e Fiu al lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim în chip vrednic ca
pe nişte învăţăcei şi imitatori ai Domnului din pricina neîntrecutei lor afec
374 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
ţiuni faţă de împăratul şi învăţătorul lor; ai căror părtaşi şi coînvăţăcei fie să

devenim şi noi!
X V III1 Văzând deci centurionul gâlceava iudeilor, punându-1 în mijloc,
cum e obiceiul, l-a ars. 2 Şi aşa ridicând noi mai târziu oasele lui mai preţi
oase şi mai încercate decât aurul, le-am depus acolo unde se cuvenea. 3 Şi
unde să ne dea Domnul să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm cu
veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului său spre aducerea-aminte
de cei ce au luptat mai înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor
lupta mai pe urmă.
X I X 1 Acestea sunt cele privitoare la fericitul Policarp, care împreună cu
cei din Filadelfia este al doisprezecelea care a fost martir în Smyrna, dar e
singurul pomenit mai mult de toţi, încât chiar şi păgânii vorbesc de el în tot
locul, pentru că a fost nu numai învăţător remarcabil, dar şi martir excepţio
nal, al cărui martiriu doresc să-l imite toţi întrucât a fost potrivit Evangheliei
lui Hristos. 2 Căci luptându-se şi biruind prin răbdarea lui pe magistratul
nedrept şi primind astfel cununa nestricăciunii, veselindu-se împreună cu
Apostolii şi toţi drepţii, slăveşte pe Dumnezeu şi Tatăl Atotţiitorul şi binecu
vântează pe Domnul nostru lisus Hristos, Mântuitoail sufletelor noastre şi
Cârmuitorul impurilor noastre, şi Păstorul Bisericii catholice din toată lumea
[tes kata ten oikoumenen katholikes Ekklesias].
XX Ne-aţi cerut, aşadar, să vă arătăm mai pe larg pe cele făcute, iar noi
vi le-am amintit pentru moment prin fratele nostru Marcion. Aflând deci
acestea, trimiteţi scrisoare şi fraţilor de dincolo, ca şi ei să slăvească pe
Domnul care Şi-a făcut alegerile dintre robii Lui. 2 Iar Celui ce poate să ne
ducă pe noi pe toţi întru harul şi darul Lui în împărăţia Lui veşnică prin Slu
jitorul [Paidos\ Său Unul-Născut, lisus Hristos, 1 se cuvine slavă, cinste,
putere, măreţie în veci. Salutaţi-i pe toţi sfinţii. Vă salută şi cei împreună cu
noi şi Evarest, cel ce a scris scrisoarea, cu toată casa lui.
X X I 1 A dat mărturie martirică fericitul Policarp în ziua a 2-a lunii xanthikos
[februarie], cu şapte zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta Mare, la
ora opt. A fost prins de Irod, mare preot [pontif] fiind Filip Trallianul, pro
consul Statius Quadratus, iar împărat în veci Domnul nostru lisus Hristos.
Lui fie slavă, cinste, măreţie şi tron veşnic din generaţie în generaţie. Amin.
X X I I ' Vă dorim, fraţilor, să fiţi sănătoşi aliniindu-vă cuvântului Evanghe
liei lui lisus Hristos, împreună cu Care fie slavă lui Dumnezeu şi Tatăl, şi a
Duhului Sfânt spre mântuirea sfinţilor aleşi, precum a dat mărturie fericitul
Policarp, pe ale cărui urme fie să ne găsim şi noi în împărăţia lui lisus Hristos.
2 Acestea le-a copiat Gaius, după exemplarul lui Irineu, ucenic al lui
Policarp şi care a trăit împreună cu Irineu. Iar eu, Isocrate, le-am scris după
copia lui Gaius. Harul fie cu toţi.
. . S c riso a re a B is e ric ii d in S m y rn a d e s p re m a rtiriu lu i e p is c o p u lu i P o lic a rp
1 4
375
3 Iar eu, Pioniu, le-am scris iarăşi din exemplarul de mai sus căutându-le
prin descoperirea fericitului Policarp care mi s-a arătat, adunându-le aproape
distruse de timp, ca şi pe mine să mă adune Domnul lisus Hristos în împă
răţia Lui cea cerească împreună cu aleşii Lui, Căruia fie slava împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.
[Alt final după un manuscris de la Moscova]

' Acestea le-a copiat Gaius din scrierile lui Irineu; Gaius care a fost, îm
preună cu Irineu, ucenic al lui Policarp. 2 Acest Irineu, care era la Roma pe
vremea martiriului episcopului Policarp, i-a învăţat pe mulţi; are multe scrieri
foarte frumoase şi foarte ortodoxe, în care pomeneşte de Policarp, că a învăţat
de la el, în care respinge de-ajuns orice erezie şi ne predă canonul bisericesc
şi catholic aşa cum l-a primit de la sfântul. 3 El spune şi aceasta: că întâl-
nindu-se odată cu Policarp, Marcion, de la care au ieşit cei ce se numesc
marcioniţi, şi spunându-i: „Recunoaşte-ne, Policarpe!”, acela i-a zis lui
Marcion: „Te recunosc, te recunosc, întâi-născutule al Satanei!” 4 în scrierile
lui Irineu se spune şi că în ziua şi ceasul în care Policarp dădea mărturie
martirică în Smyma, Irineu care era în Roma a auzit un glas ca de trâmbiţă
care spunea: „Policarp a dat mărturie martirică!”
5 Din scrierile lui Irineu le-a copiat, cum s-a zis mai înainte, Gaius, iar din
copiile lui Gaius le-a copiat Isocrate în Corint. Iar eu, Pioniu, le-am scris din
copia lui Isocrate căutându-le prin descoperirea sfântului Policarp, adu
nându-le aproape distruse de timp, ca şi pe mine să mă adune Domnul lisus
Hristos cu aleşii Lui în împărăţia Lui cea cerească. Lui fie slava împreună
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.
i fH/ЩУ1 ï\j } 53
Martiriul Sfântului Iustin
şi al celor împreună cu el: Hariton, Harit,
Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian
(Roma, iunie 165)'
I I Pe vremea nelegiuiţilor luptători pentru idolatrie s-au expus în oraşe şi

sate ordine necucemice împotriva cucernicilor creştini, încât îi sileau să aducă
libaţii zadarnicilor idoli. 2 Fiind deci arestaţi amintiţii bărbaţi sfinţi, au fost
aduşi la prefectul Romei pe nume Rusticus [cca 162-168].
I I I Introduşi fiind ei înaintea tribunalului, prefectul Rusticus i-a zis lui
Iustin: „Mai întâi, crede în zei şi ascultă de împăraţi!”
" Iustin a zis: „A crede în cele poruncite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
e un lucru ireproşabil şi neacuzabil.”
3 Prefectul Rusticus a zis: „Cu ce cuvinte/învăţături [logois] te ocupi?”
Iustin a zis: „Am încercat să învăţ toate cuvintele şi învăţăturile, dar m-am
alăturat cuvintelor adevărate ale creştinilor, chiar dacă ele nu sunt pe plac
celor ce au opinii false.”
4 Prefectul Rusticus a zis: „Acele cuvinte îţi plac, nenorocitule?”
Iustin a zis: „Da, pentru că le urmez cu o opinie/învăţătură dreaptă [meta
dogmatos orthou].”
J Prefectul Rusticus a zis: „Ce fel de opinie/învăţătură [dogma]?"
Iustin a zis: „Cinstim pe Dumnezeul creştinilor, pe care-L socotim Unul,
Făcător şi Creator a toată făptura văzută şi nevăzută, şi pe Domnul Iisus
Hristos Slujitorul/Copilul [Pa/s] lui Dumnezeu, Care a fost vestit mai înainte
de profeţi că va veni la neamul oamenilor Vestitor al mântuirii şi învăţător
al învăţăturilor bune. 6 Şi eu, om fiind, socotesc că spun lucruri mici faţă de
Dumnezeirea Lui infinită, mărturisind o putere profetică, 7 pentru că a fost
vestit mai înainte despre Cel despre Care am spus acum că este Fiul lui
Dumnezeu. Să ştii că de sus au vorbit dinainte profeţii despre venirea Lui
viitoare între oameni.”
1 Traducere după ed. H. MUSURILLO, The Acls o f the Christian Martyrs, Oxford, 1972,
p. 46-52 recenziunea B.
I I I 1 Rusticus prefectul a zis: „Unde vă adunaţi?”

Iustin a zis: „Acolo unde e alegerea şi putinţa fiecăruia. Crezi oare că noi
toţi ne adunăm în acelaşi loc? Nu este aşa, pentru că Dumnezeul creştinilor
nu e circumscris de un loc, ci, întrucât este nevăzut, umple pământul şi este
închinat şi preamărit de credincioşi pretutindeni.”
2 Rusticus prefectul a zis: „Spune unde vă adunaţi sau în ce loc îi strângi
pe ucenicii tăi.”
3 Iustin a zis: „Eu locuiesc la un oarecare Martin de lângă băile lui Timiotin
şi tot timpul de când am venit a doua oară în oraşul romanilor [Roma] nu
cunosc alt loc de întâlnire decât cel de acolo. Şi dacă voia cineva să vină la
mine, îi împărtăşeam cuvintele adevărului.”
4 Rusticus prefectul a zis: „Aşadar, nu cumva eşti creştin?”
Iustin a zis: „Da, creştin sunt.”
I V 1 Rusticus prefectul a zis lui Hariton: „Spune, Hariton, şi tu eşti creştin?”
Hariton a zis: „Creştin sunt din porunca lui Dumnezeu.”
2 Rusticus prefectul i-a zis lui Harit: „Tu ce zici, Harit?”
Harit a zis: „Creştin sunt cu darul lui Dumnezeu.”
3 Rusticus prefectul i-a zis lui Evelpist: „Iar tu ce eşti, Evelpist?”
Iar Evelpist, sclav al cezarului, a răspuns: „Şi eu sunt creştin făcut liber de
Hristos şi împărtăşesc aceeaşi nădejde prin harul lui Hristos.”
4 Rusticus prefectul i-a zis lui Hierax: „Şi tu eşti creştin?”
Hierax a zis: „Da, creştin sunt, căci cinstesc şi mă închin Aceluiaşi
Dumnezeu.”
5 Rusticus prefectul a zis: „Iustin v-a făcut creştini?”
Hierax a zis: „Eram creştin şi voi fi.”
6 Şi ridicându-se în picioare, Peon a zis: „Şi eu sunt creştin.”
Rusticus a zis: „Cine te-a învăţat?”
Peon a zis: „De la părinţi am primit această frumoasă mărturisire.
Evelpist a zis: „Am ascultat cu plăcere cuvintele lui Iustin, dar şi eu am
primit faptul de a fi creştin de la părinţi.”
Rusticus a zis: „Unde sunt părinţii tăi?”
Evelpist a zis: „în Capadocia.”
8 Prefectul Rusticus i-a zis lui Hierax: „Părinţii tăi unde sunt?”
Iar el a zis: „Adevăratul nostru Tată e Hristos, iar mamă e credinţa în El.
Părinţii mei pământeşti au murit şi eu am venit aici fiind smuls din Iconiu-
mul Frigiei.”
9 Rusticus prefectul i-a zis lui Liberian: „Şi tu ce zici? Eşti creştin? Nu
eşti nici tu pios?”
Liberian a zis: „Şi eu sunt creştin. Şi sunt pios, căci mă închin Singurului
Dumnezeu Adevărat.”
1.5. M a r t ir i u l S f a n ţu l u i I u s t i n şi a l c e l o r î m p r e u n ă c u e l 379
V I Prefectul i-a zis lui Iustin: „Ascultă tu, cel numit învăţat şi care crezi
că ştii cuvinte/învăţături adevărate: dacă după ce vei fi biciuit ţi se va tăia
capul, crezi că te vei urca la cer?”
2 Iustin a zis: „Nădăjduiesc că voi avea lăcaşurile lui, dacă voi răbda aces
tea. Fiindcă ştiu că harul dumnezeiesc rămâne cu cei ce trăiesc aşa până la
arderea întregii lumi.”
3 Rusticus prefectul a zis: „Presupui aşadar că vei urca la ceruri ca să pri
meşti oarecare răsplătiri bune?”
Iustin a zis: „Nu presupun, ci ştiu exact şi sunt sigur.”
4 Rusticus prefectul a zis: „Să venim aşadar la lucrul necesar şi grabnic ce
ne stă înainte. Adunându-vă, aşadar, jertfiţi într-un suflet zeilor!”
Iustin a zis: „Nimeni care are bună chibzuinţă nu cade dintr-o bună pietate
într-o impietate.”
5 Rusticus prefectul a zis: „Dacă nu vă supuneţi, veţi fi pedepsiţi fără milă!”
6 Iustin a zis: „Avem făgăduinţa că, dacă suntem pedepsiţi pentru Hristos,
ne vom mântui, pentru că acest lucru ni se va face mântuire şi îndrăznire la
înfricoşătorul tribunal universal [pankosmiou] al Stăpânului şi Mântuitorului
nostru.”
7 Iar ceilalţi martiri au zis şi ei: „Fă ce vrei, căci noi suntem creştini şi nu
jertfim idolilor!”
8 Rusticus prefectul a pronunţat sentinţa şi a zis: „Cei ce n-au vrut să jert
fească zeilor şi să se supună ordinului împăratului să fie duşi să fie biciuiţi şi
să li se taie capetele potrivit dreptei urmări a legilor.”
V II Şi sfinţii martiri s-au dus la locul obişnuit slăvind pe Dumnezeu, li
s-au tăiat capetele şi şi-au săvârşit mărturia/martiriul [martyrian] în mărturi
sirea [homologia] Mântuitorului nostru. 2 Iar unii dintre credincioşi, luând pe
ascuns trupurile lor, le-au depus într-un loc potrivit, conlucrând cu ei harul
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
Epistola către Diognet
(Alexandria, cca 190-200, sau Smyma, înainte de 150)'
întrebările lui Diognet
I I Fiindcă te văd, preaputemice Diognet, extrem de sârguitor în a învăţa

despre pietatea/religia [theosebeian] creştinilor şi întrebându-te extrem de
\ \ \ \ ■PWWX^F'iCi ,’V.
limpede şi atent cu privire la ei: în ce Dumnezeu cred şi ce cult îi aduc? cum
dispreţuiesc toţi lumea şi nesocotesc moartea? cum nu-i socotesc zei pe cei
socotiţi astfel de către elini şi nu păzesc nici superstiţia iudeilor? care e ma
rea afecţiune pe care o au unii faţă de alţii? şi de ce acest nou neam sau mod
de viaţă a venit în lume abia acum, şi nu mai înainte, 2 primesc această
înflăcărare a ta şi cer de la Dumnezeu, Care ne dă şi să grăim şi să auzim, ca
mie să-mi dea să vorbesc astfel, încât ascultându-mă să devii mai bun, iar ţie
să asculţi astfel, încât să nu-1 întristezi pe cel care-ţi vorbeşte.
Pregătire duhovnicească
I I I Curăţindu-te deci de toate gândurile care ţi-au ţinut în stăpânire mai

înainte gândirea şi descotorosindu-te de obişnuinţa care te amăgeşte, şi
ajungând un om nou ca la început — întrucât, cum ai mărturisit tu însuţi, vei
auzi un cuvânt nou — , vino şi priveşte nu numai cu ochii, ci şi cu mintea, ce
substanţă şi ce formă au cei pe care-i numiţi şi socotiţi zei.
1 Traducere după ed. H.-I. MARROU, À Diognete (Sources Chrétiennes 33 bis), 1965.
Recent, C harles E. H ill , From the Lost Teaching o f Polycarp. Identifying Irenaeus ' Ap
ostolic Presbyter and the Author o f Ad Diognetum, Tubingen, 2006, a propus identificarea
necunoscutului autor al Epistolei către Diognet cu Sfântul Policarp al Smymei ( t 155),
identificat totodată cu prezbiterul apostolic anonim a cărui învăţătură antimarcionită e citată
de Sfântul Irineu în Contra ereziilor IV.xxvil-xxxtl. Ceea ce repune radical şi pasionant în
discuţie datarea şi contextualizarea fascinantei Epistole anonime către Diognet.
382 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
Contra idolatriei
2 Oare nu este unul piatră asemănătoare celei călcate în picioare? Nu este
altul aramă, cu nimic mai bun decât vasele de aramă de care ne folosim? Nu
este altul lemn deja putrezit? Altul argint care are nevoie de un om să-l pă
zească spre a nu fi furat, altul fier mâncat de rugină, iar altul lut cu nimic
mai ales decât cel făcut vase pentru slujirea cea mai de necinste? 1 Nu sunt
toate acestea dintr-o materie supusă stricăciunii? Nu sunt făuriţi de fier şi de
foc? Nu i-a plămădit pe unul sculptorul, pe altul turnătorul în bronz, pe altul
argintarul, iar pe altul olarul? Oare înainte să fi fost întipărite prin meşte
şugurile acestora în forma lor fiecare din aceştia, fiecare din ele nu fusese
transformată deja ca acum? Iar vasele de acum, făcute din aceeaşi materie,
n-ar putea deveni oare asemenea acestora, dacă ar da peste aceiaşi meşteşu
gari? 4 Şi, iarăşi, cele care sunt acum venerate de voi n-ar putea fi făcute de
oameni vase asemenea celelalte? Nu sunt toate surde, oarbe, neînsufleţite,
nesimţitoare, nemişcătoare? Nu sunt toate supuse putrezirii? Nu sunt toate
supuse stricăciunii? 5 Pe acestea le numiţi zei, acestora le slujiţi, acestora vă
închinaţi şi în cele din urmă vă asemănaţi cu acestea. 6 De aceea îi urâţi pe
creştini, pentru că nu-i socotesc zei. 7 Dar voi înşivă, carc-i socotiţi şi credeţi
astfel, nu-i dispreţuiţi oare mult mai mult? Nu-i batjocoriţi şi insultaţi mult
mai mult voi, care pe cei de piatră şi de lut îi veneraţi fără să-i păziţi, dar pe
cei de argint şi de aur noaptea îi încuiaţi, iar ziua le puneţi paznici, ca să nu
fie furaţi?
Contra sacrificiilor sângeroase

8 Prin cinstirile pe care vi se pare că le aduceţi acestora mai degrabă pe
depsiţi, în cazul în care ar avea simţire; iar că n-au simţire o arătaţi prin aceea
că vă închinaţi lor cu sânge şi grăsimi. 9 Cine dintre voi ar răbda, cine ar
suporta să i se facă acestea? Nici un om n-ar suporta de bunăvoie această
pedeapsă, fiindcă are simţire şi judecată; dar piatra suportă, fiindcă e nesim
ţitoare; prin urmare, voi înşivă arătaţi care e simţirea lor. 10 Despre faptul că
creştinii nu slujesc unor astfel de zei aş putea spune multe altele; dar dacă
acestea nu ţi s-ar părea destule, socot că e de prisos să spun mai multe.
Contra sacrificiilor iudaice

I I I ' Socot că doreşti să auzi în continuare mai ales despre faptul că ei nu
au aceeaşi pietate [theosebein] cu iudeii. 2 Iudeii aşadar, când se abţin de la
adorarea [zeilor] mai sus-zisă, cer în chip înţelept să se creadă într-Un Dum
nezeu şi să fie venerat ca un Stăpân a toate; dar când îi aduc un cult asemă
nător celor spuse mai sus, greşesc. 3 Căci atunci când aduc ofrande unor zei
1.6. E p i s to l a c ă t r e D i o g n e t 383
nesimţitori şi surzi, elinii/păgânii dau dovadă de lipsă de minte; dar când

aceştia le aduc lui Dumnezeu socotind că ar avea nevoie de ele, ar trebui să
creadă că e mai degrabă o neghiobie, nu pietate. 4 Căci „Cel ce a făcut cerul
şi pământul şi toate cele care sunt în ele” [Ps 145, 6], Care ne dă tuturor cele
de care avem nevoie, n-ar putea avea El însuşi nevoie de acestea pe care le
dă El însuşi celor ce cred că I le dau. 5 Iar cei care cred că-L celebrează prin
sânge, grăsimi şi arderi de tot şi că-L cinstesc prin aceste onoruri, nu mi se
pare că se deosebesc cu nimic de cei ce arată aceeaşi generozitate idolilor
surzi şi care nu pot să se împărtăşească din această cinstire. Iar a-şi închipui
cineva că dă ceva Celui ce n-are nevoie de nimic [e un lucru cu totul nebunesc].
I V 1 Dar cu privire la frica lor scrupuloasă cu privire la mâncăruri, la su
perstiţia lor privitoare la sâmbete, la trufia tăierii-împrejur, la afectarea pos-
tirii şi a lunilor noi, lucruri vrednice de râs, nu de cuvânt, cred că nu trebuie
să afli de la m ine.' Cum este oare îngăduit ca, dintre cele făcute de Dumne
zeu spre întrebuinţarea oamenilor, unele să fie primite ca fiind bine făcute,
iar altele să fie refuzate ca inutile şi de prisos? 3 Cum nu este o impietate a
acuza pe Dumnezeu că împiedică să se facă un lucru bun în zi de sâmbătă?
4 Cum nu c demn de râs faptul de a te mândri cu mutilarea trupului ca şi cu
o mărturie a unei alegeri, ca şi cum din această pricină ai fi mai iubit de
Dumnezeu? 3 Iar faptul că observă stelele şi luna ca să ţină lunile şi zilele,
şi că împart după pornirile lor economiile lui Dumnezeu şi schimbările tim
pului, pe unele pentru sărbători, iar pe altele pentru doliu, cine ar socoti că
aceasta e un semn de pietate şi nu mult mai mult de lipsă de minte? 6 Socot
că ai aflat îndeajuns că pe drept cuvânt se abţin creştinii atât de la uşurătatea
şi amăgirea comună, cât şi de la indiscreţia şi trufia iudeilor. Dar nu te
aştepta să afli dc la un om taina pietăţii [theosebeias mysterion] lor.
Misterul creştin
V1 Căci creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământ,
nici prin grai, nici prin haine; 2 fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se
folosesc de un dialect paralel [parellagmene] şi nici nu duc o viaţă paralelă
[parasemon]. 3 învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau excogitare
a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină [dogma] omenească,
ca alţii.
4 Locuind în cetăţi greceşti, ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia şi
urmând obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul
vieţii, arată ca minunată şi recunoscut paradoxală constituţia republicii/cetă-
ţeniei lor2.
2 Thaumasten kai homologoumenos paradoxon ten katastasin tes heauton politeias.

5 Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi [paroikoi], iau parte la

toate [treburile publice] ca nişte cetăţeni şi suportă toate [îndatoririle] ca
nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.
6 Se căsătoresc ca toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele.
7 Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat [comun],
8 Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup.
9 Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer.
10 Se supun legilor hotărâte, iar prin vieţile lor biruie legile.
11 Iubesc pe toţi, dar sunt prigoniţi de toţi.
12 Sunt necunoscuţi şi condamnaţi.
Sunt omorâţi şi fac vii pe alţii.
13 Sunt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi;
sunt lipsiţi de toate şi prisosesc în toate.
14 Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri.
15 Sunt huliţi şi sunt îndreptaţi.
Sunt defăimaţi şi binecuvântează;
sunt ocărâţi şi cinstesc [pe cei ce-i ocărăsc].
16 Fac binele şi sunt pedepsiţi ca nişte răi;
pedepsiţi fiind, se bucură ca unii făcuţi vii.
1 Sunt combătuţi de iudei ca fiind de altă seminţie cu ei
şi sunt persecutaţi de păgâni,
dar cei care-i urăsc nu ar putea spune cauza duşmăniei lor.
Creştinii — sufletul lumii

V I1 Simplu spus, ceea ce este sufletul în corp [en somaţi psyche] aceasta
sunt creştinii în lume \en kosmo christianoi].
Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate membrele corpului, iar creştinii
sunt răspândiţi în cetăţile lumii.
Sufletul locuieşte într-un corp, dar nu este din corp; iar creştinii locuiesc
în lume, dar nu sunt din lume.
4 Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sunt cunoscuţi
că sunt în lume, dar pietatea lor rămâne nevăzută.
Carnea urăşte sufletul şi se războieşte cu el, deşi nu e cu nimic nedrep
tăţită de el, pentru că e împiedicată să se bucure de plăceri, iar pe creştini
lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că se împotri
vesc plăcerilor.
6 Sufletul iubeşte carnea care-1 urăşte şi membrele lui; iar creştinii iubesc
şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei.
7 Sufletul e închis în corp, dar el ţine la un loc corpul; iar creştinii sunt
deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea.
1.6. Epistola către Diognet 385
8 Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi

ei în corturi stricăcioase aşteptând nestricăciunea în ceruri.
9 Sufletul se face mai bun suferind cele rele în hrană şi băutură, iar creşti
nii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc tot mai mult.
10 într-un atât de mare rang [taxin] i-a pus Dumnezeu [în lume], pe care
nu le este îngăduit a-1 refuza.
Creştinismul ca revelaţie a Cuvântului lui Dumnezeu

V II' Cum spuneam, ceea ce li s-a predat nu e o invenţie pământească,
ceea ce cer să se păzească cu atâta grijă nu e o născocire muritoare şi nu li
s-a încredinţat administrarea unor taine/mistere omeneşti. 2 Ci cu adevărat
însuşi Dumnezeul atoateţiitor, atoatecreator şi nevăzut, El însuşi din ceruri a
aşezat în oameni şi a întărit în inimile lor Adevărul şi Cuvântul Sfânt şi neîn
ţeles nu trimiţând oamenilor, cum şi-ar putea imagina cineva, un slujitor, un
înger sau arhonte, sau pe cineva din cei ce conduc cele pământeşti sau unul
din cei cărora li s-au încredinţat guvernările în ceruri, ci pe însuşi Meşterul
şi Creatorul a toate, prin Care a creat cerurile, prin Care a închis marea în
hotarele ei, ale Cărui taine le păzesc cu credinţă toate elementele/stihiile, de
la Care a primit soarele porunca să păzească măsurile alergărilor zilei, Căruia
I se supune luna, care a primit poruncă să lumineze noaptea, Căruia I se su
pun stelele care urmează alergarea lunii, de Care au fost rânduite şi hotărâte
toate şi Căruia 1 se supun cerurile şi cele din ceruri, pământul şi cele de pe
pământ, marea şi cele din mare, focul, aerul, adâncul, cele din înălţimi, cele
din adâncuri şi cele din mijloc; pe Acesta L-a trimis lor.
3 L-a trimis oare, cum ar putea socoti vreunul din oameni, pentru tiranie,
pentru frică şi pentru înlemnire? 4 Nicidecum. Ci L-a trimis în îngăduinţă şi
blândeţe, cum trimite un împărat pe fiul său împărat; L-a trimis ca Dumne
zeu, L-a trimis ca unor oameni; L-a trimis mântuindu-i, convingându-i, nu
violentându-i, căci la Dumnezeu nu există violenţă; 5 L-a trimis chemând, nu
prigonind; L-a trimis iubind, nu judecând. 6 Căci îl va trimite şi judecând, şi
atunci cine va putea suporta venirea Lui?
[... Lacună în unicul manuscris, comentată de copist astfel: „Aşa am găsit o tăietură în
original, care era foarte vechi"...]
Dovada martirilor
7 Nu vezi că sunt aruncaţi la fiare, ca să tăgăduiască pe Domnul, şi nu simt
învinşi? 8 Nu vezi că, pe cât sunt pedepsiţi mai mult, pe atât se înmulţesc?
9 Acestea nu par fapte de om, acestea sunt o putere a lui Dumnezeu, acestea
sunt o dovadă a prezenţei Lui.
386 Canonul O rtodoxiei I. Canonul apostolic
Neputinţa filozofiei, necesitatea Revelaţiei

V III1 Căci cine dintre oameni a ştiut ce este Dumnezeu înainte să vină El
însuşi? Ori să primeşti oare cuvintele deşarte şi flecare ale acelor filozofi
demni de crezare? Dintre care unii au spus că Dumnezeu e un foc — nu
mind dumnezeu focul în care vor merge —, alţii apă, iar alţii altul dintre
elementele/stihiile create de Dumnezeu. 3 Deşi, dacă unul din aceste cuvinte
ar fi primit, atunci s-ar putea spune în chip asemănător că e dumnezeu fiecare
din celelalte creaturi. 4 Dar acestea sunt monstruozităţile şi rătăcirea şarla-
tanilor/vrăjitorilor. 5 Căci nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu L-a
cunoscut, ci El S-a arătat pe Sine însuşi. 6 S-a arătat prin credinţă, singura
căreia i s-a îngăduit să vadă pe Dumnezeu.
Economia mântuirii
7 Căci Dumnezeu Stăpânul şi Ziditorul a toate, Care a făcut toate şi le-a pus
în ordine, a fost nu numai iubitor de oameni, ci şi îndelung-răbdător. 8 A fost,
este şi va fi mereu aşa: îngăduitor, bun, nemânios şi adevărat, şi El Singur
este bun. Gândind El un gând mare şi de nespus, l-a comunicat doar Sluji-
torului/Copilului [Paidi] Său. 10 Cât timp l-a ţinut în taină şi a păstrat pentru
El înţeleptul Său sfat, părea că nu-i pasă şi n-are grijă de noi. 11 Dar când a
descoperit şi făcut arătate prin Slujitorul/Copilul Său cele pregătite de la în
ceput, ni le-a dat dintr-odată pe toate: ne-a dat şi să ne împărtăşim de bine
facerile Lui şi să vedem şi să înţelegem cele la care cine dintre noi s-ar fi
putut aştepta?
De ce atât de târziu?
I X ' Aşadar, după ce toate acestea au fost rânduite de El însuşi împreună
cu Copilul Său, ne-a lăsat până în timpul din urmă să fim purtaţi de porniri
dezordonate, cum voiam, duşi de plăceri şi pofte, negreşit nu bucurându-Se
de păcatele noastre, ci suportându-le, nu arătând bunăvoinţă faţă de acel
timp al nedreptăţii, ci creând timpul de acum al dreptăţii, pentru ca întrucât
în timpul de atunci ne-am arătat din faptele proprii nevrednici de viaţă, să
fim făcuţi acum vrednici de bunătatea lui Dumnezeu, şi după ce ne-am arătat
neputincioşi să intrăm prin noi înşine în împărăţia lui Dumnezeu, să o putem
face prin puterea lui Dumnezeu.
Taina mântuirii
2 Fiindcă atunci când s-a umplut paharul nedreptăţii noastre şi s-a arătat în
chip desăvârşit că plata care o aştepta e pedeapsa şi moartea, şi a venit şi
1.6. E p i s to l a c ă t r e D i o g n e t 387
vremea pe care o fixase dinainte Dumnezeu ca să-Şi arate bunătatea şi pute

rea Sa — o, covârşitoarea iubire de oameni şi dragoste a lui Dumnezeu! — ,
nu ne-a îndepărtat, nu ne-a ţinut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung şi ne-a
suportat; şi fiindu-I milă a primit El însuşi păcatele noastre, El însuşi L-a dat
pe Fiul Său preţ de răscumpărarea pentru noi; pe Cel sfânt pentru cei nele
giuiţi, pe Cel lipsit de răutate pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepţi,
pe Cel nestricăcios pentru cei stricăcioşi, pe Cel nemuritor pentru cei muri
tori. 3 Căci ce altceva putea acoperi păcatele noastre decât dreptatea Lui?
4 în cine era cu putinţă să fim îndreptaţi noi, nelegiuiţii şi impioşii, decât nu
mai în Fiul lui Dumnezeu? 3 O, ce dulce schimb! O, ce creaţie nepătrunsă!
O, ce binefaceri neaşteptate! Ca fărădelegea multora să fie ascunsă într-un
Singur Drept, iar prin dreptatea Unuia să fie îndreptaţi mulţi nelegiuiţi.
6 Aşadar, după ce în timpul de până acum a arătat neputinţa firii noastre de a
dobândi viaţă, a arătat acum pe Mântuitorul putând să mântuiască şi să facă
cele cu neputinţă: prin acestea două a vrut să ne facă să credem în bunătatea
Lui şi să-L socotim Hrănitor, Tată, învăţător, Sfătuitor, Medic, Minte, Lu
mină, Cinste, Slavă, Tărie, Viaţă, nemaiîngrijindu-ne de haină şi hrană.
Chemare la Iubire. Natura ei paradoxală

X 1 Dacă vei dori şi tu această credinţă şi o vei primi, mai întâi vei cu
noaşte pe Tatăl. ' Căci Dumnezeu i-a iubit pe oameni; pentru ei a făcut lu
mea, lor le-a supus toate cele de pe pământ, lor le-a dat raţiune şi minte, lor
le-a îngăduit să privească spre cer, pe ei i-a plămădit după chipul Său, la ei
L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut, lor le-a făgăduit împărăţia în cer şi o va
da celor ce L-au iubit pe El.
3 Iar cunoscându-L, de ce bucurie crezi că vei fi umplut? Sau cum îl vei
iubi pe Cel care te-a iubit aşa înainte de a-L fi iubit tu pe El? 4 Iar iubindu-L
vei fi un imitator al bunătăţii Lui. Şi nu te mira că omul poate să se facă imi
tator al lui Dumnezeu [mimetes Theou]; poate, dacă vrea. 5 Căci fericirea nu
înseamnă a-1 stăpâni tiranic pe aproapele, nici a voi să fii mai mult decât cei
slabi, nici a fi bogat, nici a aplica violenţa celor sărmani, şi nu în acestea
poate cineva să imite pe Dumnezeu, ci acestea sunt în afara măreţiei Lui.
6 Ci este imitator al lui Dumnezeu cel care primeşte povara aproapelui, care
vrea ca în cele în care e bun să facă bine celor mai mici, care dând celor lip
siţi cele pe care le-a primit de la Dumnezeu devine un dumnezeu pentru cei
ce le primesc de la el. 7 Atunci, deşi eşti pe pământ, vei vedea că Dumnezeu
are cetatea Sa în ceruri, atunci vei începe să grăieşti tainele lui Dumnezeu,
atunci vei iubi şi-i vei admira pe cei pedepsiţi pentru că nu vor să-L tăgă
duiască pe Dumnezeu, atunci vei condamna înşelăciunea şi rătăcirea lumii,
când vei cunoaşte viaţa adevărată în cer, când vei dispreţul ceea ce pare aici
drept moarte, când te vei teme de adevărata moarte păstrată pentru cei ce vor
fi condamnaţi la focul veşnic care îi va pedepsi până la sfârşit pe cei predaţi
lui. 8 Atunci îi vei admira şi ferici pe cei ce au răbdat pentru dreptate focul
acesta de aici, când vei cunoaşte focul acela.
[... Lacună in unicul manuscris păstrat comentată de copist astfel: „Şi aici originalul
avea o tăietură’’...]
Revelarea Cuvântului prin apostoli şi în Biserică

X I I Nu spun lucruri străine, nu caut paradoxul, ci fiind ucenic al apostoli
lor mă fac învăţător al păgânilor şi slujesc cu vrednicie cele predate celor ce
se fac învăţăcei ai Adevărului. 2 Căci cine, fiind învăţat corect şi născut prin
Cuvântul iubitor, nu caută să afle limpede cele arătate lămurit ucenicilor
prin Cuvântul? Lor le-a făcut arătate Cuvântul arătându-Se grăind deschis,
nefiind înţeles de necredincioşi, dar povestind învăţăceilor, care fiind soco
tiţi de El învăţăcei au cunoscut tainele Tatălui. 3 Pentru aceasta a trimis Cu
vântul, ca arătându-Se lumii, El, Care a fost necinstit de popor [Israel], să fie
crezut de neamuri [păgâni] fiind vestit prin apostoli. 4 El, Care era dintru
început, S-a arătat Cel Nou deşi era găsit vechi şi se naşte mereu nou în ini
mile sfinţilor. 5 El, Cel Veşnic, e socotit acum Fiu. Prin El se îmbogăţeşte
Biserica, harul desfăşurat se înmulţeşte în sfinţi dând înţelegere, arătând taine,
vestind timpurile, bucurându-se pentru credincioşi, dăruit celor care caută,
care nu rup hotarele credinţei şi nu calcă hotarele Părinţilor. 6 Aici e cântată
frica Legii, e cunoscut harul profeţilor, e întărită credinţa Evangheliilor, e
păzită tradiţia apostolilor şi harul Bisericii saltă.
îndemn la cunoaştere
7 Neîntristând acest har, vei cunoaşte cele pe care le grăieşte Cuvântul prin
cine vrea, când vrea. 8 Căci de câte am fost puşi în mişcare să vi le spunem
cu osteneală prin voinţa Cuvântului Care ne-a poruncit v-am făcut părtaşi şi
pe voi din iubire faţă de cele ce ne-au fost descoperite nouă.
X I I I Pe care citindu-le şi ascultându-le cu sârguinţă, veţi cunoaşte câte le
dă Dumnezeu celor ce-L iubesc în chip drept, care devin un rai al desfătării,
un pom plin de toate roadele şi înfloritor, crescând în ei înşişi şi împodobiţi
cu tot felul de roade. 2 Căci în acest ogor a fost sădit Pomul Cunoaşterii şi
Pomul V ieţii, dar nu Pomul Cunoaşterii omoară, ci neascultarea omoară.
3 Căci nu sunt fără sens cele scrise, şi anume că Dumnezeu a sădit de la în
ceput în mijlocul raiului un Pom al Cunoaşterii şi un Pom al Vieţii, arătând
prin cunoaştere viaţă. Nefolosindu-se curat de ea [cunoaştere], cei de la în-
1.6. Epistola către Diognet 38 9
ceput au fost dezgoliţi prin înşelăciunea şarpelui. 4 Căci nu e nici viaţă fără
cunoaştere, nici cunoaştere sigură fără viaţă adevărată; de aceea au fost sădiţi
aproape unul de altul. 5 Văzând acest sens şi mustrând cunoaşterea exercitată
fără adevărul poruncii care duce la viaţă, spune: „Cunoaşterea îngâmfă,
iubirea zideşte” [7 Co 8, 1]. 6 Căci cine crede că ştie ceva fără o cunoaştere
adevărată şi mărturisită de viaţă, nu cunoaşte: e înşelat de şarpe pentru că nu
iubeşte viaţa. Dar cine cunoaşte cu frică şi caută viaţa, acela sădeşte în nă
dejde şi aşteaptă rod. 7 Să-ţi fie cunoaştere inima, iar viaţă Cuvântul Adevă
rului. 4 Purtând acest Pom şi dorind rodul lui, vei culege pururea cele dorite
de la Dumnezeu, de care şarpele nu se atinge, înşelăciunea nu se apropie;
Eva nu se mai strică, ci o Fecioară crede. 9 Mântuirea se arată, apostolii se
umplu de înţelegere, Paştele Domnului se apropie, vremile se adună, iar
Cuvântul Se armonizează cu lumea şi învăţându-i pe sfinţi Se bucură. Prin
El e slăvit Tatăl, Căruia fie slava în veci. Amin.
Mărturii epigrafice
Epitaful Sfântului episcop Abercius din Hieropolis

(Frigia, Asia Mică)
( t cca 200)'
Cetăţean ales al unei cetăţi alese, am făcut acest [mormânt]

încă din viaţă, ca să am la soroc loc de depus trupul.
Numele meu e Abercius [şi sunt] ucenicul unui Păstor fără prihană
Care-Şi paşte turmele de oi pe munţi şi pe câmpii
şi ai Cărui ochi mari văd toate.
Căci El m-a învăţat Scripturile credincioase [ale Vieţii],
m-a trimis la Roma să privesc o împărăţie
şi să văd o Regină cu veşmânt şi sandale de aur [Biserica de aici].
Acolo am văzut un Popor care avea o Pecete strălucitoare [a Botezului].
Am văzut şi câmpia Siriei şi toate oraşele ei, chiar şi Nisibi.
Trecând Eufratul am găsit peste tot tovarăşi.
Pe Pavel l-am avut [drept model în călătorii]. Peste tot m-a condus credinţa
şi peste tot mi-a pus înainte hrană un Peşte12 [Iisus Hristos] dintr-un Izvor,
foarte mare şi curat, pe care-1 pescuise o Fecioară fără prihană
şi pe care-1 dădea mereu spre mâncare prietenilor;
avea şi un Vin bun, pe care-1 dădea amestecat cu apă împreună cu Pâine.
1 Inscripţie descoperită de W. M. Ramsay în 1883 şi donată de sultanul Abdul Hamid

papei Leon XIII, actualmente în Muzeul Vaticanului. Abercius, menţionat ca polemist
antimontanist de Eusebiu (Istoria bisericească V.16.3), e pomenit ca sfânt pe 22 octombrie.
Traducere după textul reconstituit de H. Leclercq în Dictionnaire d ’A rchéologie Chrétienne
et Liturgie 1/1, 1907, col. 70 şi 74.
2 „Peşte”, în greacă ΙΧΘΥΣ, e folosit ca nume de cod pentru mărturisirea creştină,
fiindcă literele lui corespund iniţialelor expresiei Ι[ΗΣΟΥΣ] Χ[ΡΙΣΤΟΣ] Θ[ΕΟΥ] Υ[ΙΟΣ]
Σ[ΩΤΗΡ] = „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
Acestea am pus să fie scrise aici eu, Abercius,

ajuns intr-adevăr la şaptezeci şi doi de ani.
Oricine înţelege acestea şi gândeşte la fel cu mine să se roage pentru Abercius.
Dar nimeni să nu pună pe altul în mormântul meu,
iar dacă o va face, să dea două mii de monede de aur vistieriei romanilor,
şi scumpei mele patrii Hieropolis, o mie.
Inscripţia lui Pectorius din Autun (Galia)

(secolele II-III)3
Neam dumnezeiesc al Peştelui [Ichthys] ceresc, păstrează-ţi o inimă sfântă

pentru că ai primit între muritori un izvor nemuritor
de ape dumnezeieşti. Incălzeşte-ţi, prietene, sufletul
cu Apele veşnice ale unei înţelepciuni dătătoare de bogăţie.
Primeşte Hrana dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor;
mănânc-o tu, cel flămând, ţinând în palmele Tale un Peşte.
Doresc aprins să mă satur de Peşte, Stăpâne Mântuitorule.
Somn uşor să aibă mama, rogu-te, Lumină a celor morţi,
Ascandiu, tată, atât de plin de har inimii mele,
împreună cu dulcea mamă şi fraţii mei
în pacea Peştelui adu-ţi aminte de al tău Pectorius.
3 Traducere după textul grec reconstituit în Dictionnaire d ’Archéologie Chrétienne et

Liturgie X11I/2, 1938, col. 2892.
II
Roma şi Antiohia — două viziuni
despre apostolicitate şi Biserică
п ч Λ · t|\ UiO W W W ’ Ml
Clement Romanul
Epistola Bisericii din Roma
către Biserica din Corint
(Roma, 69 sau 96-98)'
Biserica Iui Dumnezeu pribeagă în Roma, Bisericii lui Dumnezeu pribeagă

[paroikousa] în Corint, celor chemaţi şi sfinţiţi în voia Iui Dumnezeu prin
Domnul nostru Iisus Hristos. Harul şi pacea de la Atoateţiitorul Dumnezeu
prin Iisus Hristos să se înmulţească!
Revolta din Biserica Corintului

1 1* Din pricina nenorocirilor şi întâmplărilor neaşteptate care au avut loc la
voi una după alta, credem că ne-am întors târziu spre lucrurile aflate la voi
în litigiu, iubiţilor, şi spre străina de aleşii lui Dumnezeu, întinata şi ne-
cuvioasa răzvrătire [stasw] pe care câteva persoane repezite şi arogante au
aprins-o până la o atât de mare nebunie, încât numele vostru venerat, vestit
şi demn de iubire a ajuns să fie mult hulit.
Sfinţenia de odinioară
2 Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-a lăudat credinţa voastră atot-
virtuoasă şi tare? Cine n-a admirat cuminţea şi blânda voastră pietate în
Hristos? Cine n-a vestit chipul de mare cuviinţă al iubirii voastre de străini?
Cine n-a fericit cunoaşterea voastră desăvârşită şi sigură? 3 Făceaţi totul fără
părtinire şi umblaţi în poruncile lui Dumnezeu, supunându-vă conducăto
rilor voştri şi dând cinstea cuvenită prezbiterilor/bătrânilor voştri; pe tineri
îi îndemnaţi să gândească modest şi demn; femeilor le porunceaţi să săvâr
şească totul cu conştiinţa nepătată, demnă şi sfântă, iubindu-şi după cuviinţă
bărbaţii lor; şi le învăţaţi să-şi gospodărească aşa cu demnitate cele ale casei
în regula/canonul supunerii şi în toată cuminţenia.
1 Traducere după ed. A. Jaubert: CLÉMENT DE ROME, Épître aux Corinthiens (Sources
Chrétiennes 167), 1971, p. 98-104, 158-200.
II1 Gândeaţi toţi umil, fără nici o trufie, supunându-vă mai degrabă decât
supunând, mai bucuros dând decât primind, mulţumindu-vă cu mijloacele de
trai cele date vouă de Hristos, luând aminte cu grijă la cuvintele Lui,
punându-le în măruntaiele voastre, iar pătimirile Lui erau înaintea ochilor
voştri. 2 Trăind aşa, pace adâncă şi minunată vi se dădea tuturor şi dor nesă
turat pentru facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfânt [Rm 5, 5] era de
plină peste voi toţi. 3 Plini de o sfântă hotărâre cu bună înflăcărare, întindeaţi
mâinile voastre către Atotţiitorul Dumnezeu implorându-L să vă fie îndură
tor dacă aţi păcătuit cumva fără voie. 4 Lupta voastră zi şi noapte era pentru
toată frăţia ca prin milă şi conştiinţă numărul aleşilor Lui să se mântuiască.
J Eraţi sinceri, deschişi şi neranchiunoşi unul faţă de altul. 6 Orice răzvrătire
[stas/s] şi ruptură [schisma] vă erau o urâciune. Plângeaţi pentru păcatele
semenilor voştri şi socoteaţi ale voastre lipsurile lor. 7 Nu vă părea rău de tot
binele pe care îl făceaţi şi „eraţi gata pentru orice lucru bun” [2 Tim 2, 21;
Tit 3, 1]. s împodobiţi cu o conduită atotvirtuoasă şi venerabilă, săvârşeaţi
totul în frică de Dumnezeu; poruncile şi îndreptările Domnului erau scrise
pe latul inimii voastre [Pr 7, 3; 22, 20].
Anarhia, Jiica geloziei

I I I 1 Toată slava şi lărgimea vi s-au dat vouă, dar s-a împlinit ceea ce este
scris: „Cel iubit a mâncat şi a băut, s-a lărgit şi s-a îngrăşat şi a dat cu piciorul'"
[Dl 32, 15] . 2 De aici au ieşit gelozie şi invidie, ceartă şi răzvrătire, prigoană
şi dezordine, război şi captivitate2. 3 Aşa s-au sculat cei fără cinste împotriva
celor de cinste [Is 3, 5], cei fără slavă împotriva celor cu slavă, cei neînţe-
lepţi împotriva celor înţelepţi, tinerii împotriva bătrânilor. J De aceea drep
tatea [Is 59, 14] şi pacea s-au depărtat; fiecare a părăsit frica de Dumnezeu
şi i s-a slăbit vederea credinţei; nu mai umblă în poruncile cele legiuite de
Dumnezeu [Lv 18, 3; 20, 23], nici nu se mai poartă potrivit îndatoririlor
către Hristos, ci fiecare merge după poftele inimii sale rele, purtând în suflet
o gelozie [zelos] nedreaptă şi necuvioasă, prin care şi „moartea a intrat în
lume” [5o/ 2, 24; Rm 5, 12].
Gelozia duce la crimă

Exemple din Vechiul Testament
I V ' Că aşa este scris: „Şi după câteva zile a adus Cain din roadele pămân
tului jertfă lui Dumnezeu; şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor
2 Zelos kaiphthonos, eris kai stasis, diogmos kai akatastasia, poleinos kai aichmalosia.
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l , E p i s t o l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă t r e B i s e r i c a d i n C o r i n t 397
sale şi din grăsimea lor. 2 Şi a căutat Dumnezeu spre Abel şi spre darurile
sale; iar spre Cain şi jertfele lui n-a privit. 3 Şi s-a întristat Cain foarte şi s-a
mâhnit faţa lui. 4 Şi a zis Dumnezeu lui Cain: «De ce te-ai întristat şi de ce
s-a mâhnit faţa ta? Dacă ai fi adus drept şi ai fi împărţit drept, n-ai fi păcătuit.
5 Linişteşte-te! La tine va fi întoarcerea lui şi tu îl vei stăpâni.» 6 Şi a zis
Cain către Abel, fratele lui: «Să mergem la câmp.» Şi a fost când ei erau la
câmp, s-a sculat Cain asupra lui Abel, fratele lui, şi l-a omorât” [Fc 4, 3-8].
7 Vedeţi, fraţilor? Gelozia şi invidia [zelos kaiphthonos] au săvârşit ucidere
de frate. 8 Din pricina geloziei, părintele nostru Iacob a fugit din faţa lui
Esau, fratele lui [Fc 27, 41 sq] . 9 Gelozia a făcut ca losif să fie prigonit până
la moarte şi dus în robie [Fc 37, 1-36]. 10 Gelozia l-a silit pe Moise să fugă
din faţa lui Faraon, împăratul Egiptului, când a auzit de cel de acelaşi neam
cu el: „Cine te-a pus pe tine judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă
omori şi pe mine, cum ai ucis ieri pe egiptean?” [7ş 2, 14; FA 7, 27]. " Din
pricina geloziei Aaron şi Mariam au locuit în afara taberei [Nm 12, 14-15].
L Gelozia i-a coborât în iad de vii pe Datan şi Abiron, pentru că se răscula-
scră împotriva robului lui Dumnezeu Moise [Nm 16, 1-35]. 13 Din pricina
geloziei David a fost prigonit nu numai de cei de alt neam, ci a fost prigonit
şi de Saul, împăratul lui Israel.
Exemple contemporane — martiriul Apostolilor Petru şi Pavel
V I Dar să punem capăt exemplelor vechi şi să venim la atleţii [credinţei]
foarte aproape de noi. Să luăm exemplele nobile din generaţia noastră. 2 Din
gelozie şi invidie au fost prigoniţi cei mai mari şi cei mai drepţi stâlpi ai
Bisericii [Ga 2, 9] şi au luptat în această întrecere până la moarte. 3 Să-i punem
înaintea ochilor noştri pe bunii apostoli: 4 pe Petru, care, din pricina unei
gelozii nedrepte, n-a suferit una, nici două, ci mai multe chinuri; şi după ce a
dat astfel mărturie [de martir], a plecat la locul de slavă datorat lui. 5 Din
pricina unei gelozii şi a unei sfadiri, a primit şi Pavel premiul răbdării,
6 purtând de şapte ori lanţuri, fugar şi lovit cu pietre [2 Co 11, 24-25], ajun
gând un crainic atât în răsărit, cât şi în apus, a primit faima nobilă a credinţei
lui; 7 învăţând dreptatea în toată lumea locuită şi ajungând până la marginile
apusului, a dat mărturie în faţa guvernatorilor [FA 24-26]. Şi aşa s-a eliberat
de lumea aceasta şi s-a dus în locul cel sfânt, făcându-se o foarte mare pildă
de răbdare.
V II Acestor bărbaţi care au dus o viaţă de cuvioşie li s-a adăugat o mare
mulţime de aleşi care, suferind şi ei din pricina geloziei multe munci şi chi
nuri, au fost între noi o foarte frumoasă pildă. 2 Din pricina geloziei au suferit
persecuţii şi femei; deghizate în Danaide şi Dirce au îndurat chinuri groaz
nice şi nelegiuite, dar au mers pe calea cea sigură a credinţei; şi cele slabe cu
trupul au primit strălucit premiu. 3 Gelozia a înstrăinat pe soţii de soţi şi a

schimbat cuvântul spus de părintele nostru Adam: „Acesta este acum os din
oasele mele şi trup din trupul meu” [Fc 2, 23]. Gelozia şi sfădirea au dărâmat
cetăţi mari şi au nimicit din rădăcină popoare mari.
Pocăinţa
V II' Acestea vi le scriem, iubiţilor, nu sfatuindu-vă pe voi, ci amintindu-
ni-le şi nouă; că şi noi suntem în acelaşi loc de luptă şi aceeaşi luptă ne stă
în faţă. ' De aceea să părăsim grijile deşarte şi zadarnice şi să venim la ca
nonul cel slăvit şi sfânt al predaniei noastre; 3 să vedem ce este bun, ce este
plăcut şi ce este primit înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi [I Tim 2, 3; 5, 4].
4 Să privim cu ochii deschişi la sângele lui Hristos şi să cunoaştem cât este
de scump [1 Pir 1,19] lui Dumnezeu şi Tatălui Lui, că, vărsându-se pentru
mântuirea noastră, a adus har de pocăinţă [metanoias charin] întregii lumi.
5 Să străbatem cu mintea toate generaţiile şi să vedem că, din generaţie în
generaţie, Stăpânul a dat loc de pocăinţă [Sol 12, 10] celor ce vor să se
întoarcă la El. ° Noe a predicat pocăinţa, iar cci care l-au ascultat s-au mântuit.
7 lona a predicat ninivitenilor pieirea cetăţii lor, iar cei care s-au căit de pă
catele lor au făcut îndurător pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi au dobândit
mântuire [lona 3, 4-10; Mt 12, 41; Lc 11, 32], deşi erau străini de Dumnezeu.
VIII1 Slujitorii/liturgii harului lui Dumnezeu, prin Duhul S fânt, au vorbit
despre pocăinţă. 2 însuşi Stăpânul tuturora a grăit eu jurământ despre pocă
inţă: „Eu grăiesc, zice Domnul; nu voiesc moartea păcătosului, ci pocăinţa lui"
[7z 18,23; 33, 11]; adăugând şi voinţa Lui cea bună, spune: *„Pocăiţi-vă,
casa lui Israel, de nelegiuirile voastre! Spus-am fiilor poporului Meu: «Dacă
vor fi păcatele voastre de la pământ până la cer, şi dacă vor fi mai roşii decât
cârmâzul şi mai negre decât sacul de pocăinţă şi dacă vă veţi întoarce la Mine
din toată inima voastră şi veţi spune: ,Tatăl’ vă voi asculta ca pe un popor
sfânt»” [text necunoscut, aminteşte de Iz 18, 30; Ps 102, 12; Ir 3, 19. 22;
Is 1, 18] .4 Iar în alt loc spune aşa: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă; îndepărtaţi vicle
niile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei; încetaţi cu răutăţile voastre;
învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, izbăviţi pe cel nedreptăţit, faceţi
dreptate orfanului, daţi dreptate văduvei şi veniţi apoi să vorbim, zice Dom
nul. Şi dacă vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi şi dacă
vor fi ca cârmâzul, ca lâna le voi albi; dacă veţi voi şi Mă veţi asculta, bună
tăţile pământului veţi mânca; iar dacă nu veţi voi şi nu Mă veţi asculta, sabia
vă va mânca, că gura Domnului a grăit acestea” [/s 1, 16-20].7 Voind dar ca
toţi cei care-L iubesc pe El să aibă parte de pocăinţă, i-a întărit prin voinţa
Lui cea atotputernică.
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s to l a B i s e r i c ii d in R o m a c ă tr e B i s e r i c a d in C o r i n t 399
Ascultarea şi credinţa
I X 1 De aceea să ne supunem măreţei şi slăvitei Lui voinţe; rugând mila şi

bunătatea Lui, să cădem înaintea Lui, să ne îndreptăm spre îndurările Lui,
părăsind ostenelile zadarnice, sfădirea şi gelozia, care duc la moarte. 2 Să ne
aţintim privirile la cei care slujesc/liturghisesc în chip desăvârşit măreţei Lui
slave [2 Ptr 1, 17]. 3 Să luăm pildă pe Enoh care, prin ascultarea sa, fiind
găsit drept, a fost mutat de pe pământ şi nu s-a găsit moartea lui [Fc 5, 24].
4 Să luăm pildă pc Noe, care, prin slujirea/liturghia lui, fiind găsit credin
cios, a predicat lumii naşterea din nou, iar Stăpânul, prin el, a mântuit ani
malele, care au intrat în corabie în înţelegere unele cu altele [Fc 6, 8-9. 17;
2 Ptr 2, 5].
X I Avraam, care a fost numit prieten, a fost găsit credincios, pentru că a
ascultat dc cuvintele lui Dumnezeu. ' Acesta, prin ascultare, a ieşit din
pământul lui şi din casa părintelui său, pentru ca părăsind pământ puţin,
rude sărace şi casă mică, să moştenească făgăduinţele lui Dumnezeu. Că
Dumnezeu i-a spus lui: ’ „Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa
părintelui tău şi vino în pământul pc care ţi-1 voi arăta şi te voi face neam
mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat; şi
voi binecuvânta pc cci ce te binecuvântează şi voi blestema pe cei ce te bles
temă; şi voi binecuvânta în tine toate neamurile pământului” [Fc 12, 1-3].
4 Şi iarăşi, când s-a despărţit dc Lot, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Ridică
ochii tăi şi caută din locul în care eşti acum, spre miazănoapte şi spre mia
zăzi şi spre răsărit şi spre mare; că tot pământul, pe care-1 vezi, ţi-1 voi da ţie
şi seminţei talc până în veac.5 Şi voi face sămânţa ta ca nisipul pământului;
dacă poate cineva număra nisipul pământului şi sămânţa ta o va număra”
[Fc 13, 15 17]. 6 Şi iarăşi spune: „L-a scos Dumnezeu pe Avraam afară şi
i-a zis: «Caută la cer şi numără stelele, dacă le vei putea număra; aşa va fi
sămânţa ta.» Şi a crezut Avraam în Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate”
[Fc 15, 5-6]. ' Pentru credinţa şi iubirea lui de străini, i s-a dat lui fiu la
bătrâneţe [Fc 18, 2-14; 21, 2]; iar prin ascultare, l-a adus lui Dumnezeu jertfa
pe unul din munţii pe care i l-a arătat [Fc 22, 1-18].
X I I Pentru iubirea de străini şi pentru evlavia sa, Lot a scăpat din Sodo-
ma, în timp ce toată împrejurimea a fost pedepsită cu foc şi pucioasă [Fc 19;
2 Ptr 2, 6-7]. Stăpânul a făcut cu asta cunoscut că nu-i părăseşte pe cei ce
nădăjduiesc în El, iar pe cei ce înclină în altă parte îi pedepseşte şi-i chinuie.
' Femeia lui a ieşit împreună cu el; dar pentru că a fost de altă părere şi nu
s-a unit cu el, i s-a dat semn, să fie stâlp de piatră până în ziua de azi, ca să
cunoască toţi că cei care şovăie şi se îndoiesc de puterea lui Dumnezeu ajung
judecată şi semn pentru toate generaţiile.
X I I ' Pentru credinţa şi iubirea ei de străini a fost mântuită Rahav desfrâ

nata. Isus al lui Navi a trimis iscoade în Ierihon; 2 regele cetăţii a aflat că au
venit oameni să iscodească ţara sa şi a trimis bărbaţi ca să-i prindă, ca, fiind
prinşi, să-i omoare. 3 Rahav cea iubitoare de străini i-a primit în casa ei şi i-a
ascuns în foişor sub snopi de in. 4 Când au venit oamenii regelui şi i-au
spus: „La tine au intrat iscoadele ţării noastre; scoate-i că aşa porunceşte
regele!” Rahav a răspuns: „Da, au intrat la mine bărbaţii pe care-i căutaţi, dar
au plecat îndată şi sunt pe drum”, şi le-a arătat încotro s-au dus. 5 Rahav le-a
spus apoi bărbaţilor pe care-i ascunsese: „Ştiu bine că Dumnezeu vă dă vouă
pământul acesta; că frică şi groază de voi i-a cuprins pe cei ce-1 locuiesc;
deci când veţi lua cetatea, scăpaţi-mă pe mine şi casa tatălui meu.” 6 Şi aceia
i-au zis: „Va fi aşa, cum ne-ai grăit nouă. Când vei afla că am venit, adună
pe toţi ai tăi sub acoperişul tău şi se vor mântui, dar toţi care vor fi găsiţi în
afara casei tale vor pieri.” 7 Şi au mai spus să pună semn: „să atârne de casa
ei ceva roşu” [los 2]. Prin aceasta au făcut cunoscut mai dinainte că prin sân
gele Domnului se vor mântui toţi cei ce cred şi nădăjduiesc în Dumnezeu.
Vedeţi, iubiţilor, că în femeia aceasta avem nu numai credinţă, ci şi profeţie.
X III1 Să ne smerim/umilim, aşadar, fraţilor, lepădând orice mândrie, îngâm
fare, neînţelepciune şi furie, şi să facem ceea ce este scris. Că zice Duhul cel
Sfânt: „Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea lui, nici cel tare cu tăria
lui, nici cel bogat cu bogăţia lui; ci cel ce se laudă, în Domnul să se laude,
să-L caute pe El şi să facă judecată şi dreptate” [//· 9, 22 -23; / Rg 2, 10:
1 Co 1,31; 2 Co 10, 17]. Mai ales să ne aducem aminte de cuvintele Dom
nului Iisus pe care le-a grăit, învăţând blândeţea şi îndelunga-răbdare. ' Că
aşa a zis: „Miluiţi, ca să fiţi miluiţi; iertaţi, ca să vi sc ierte: precum faceţi,
aşa vi se va face; precum daţi, aşa vi se va da, precum judecaţi, aşa veţi fi
judecaţi; precum vă purtaţi cu blândeţe, aşa se vor purta şi alţii cu blândeţe cu
voi; cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” [text necunoscut;
aminteşte de: Mt 5,7; 6, 12. 14; Mc 11,25; Ml 7, 1-2. 12; Lc 6. 37-38. 31:
Mc 4, 24]. J Cu această poruncă şi cu aceste îndemnuri să ne întărim pe noi
înşine, ca să ne purtăm cu smerenie/umilinţă, supunându-ne sfintelor Lui
cuvinte. Că zice cuvântul cel sfânt: 4 „Spre cine voi privi, dacă nu spre cel
blând şi liniştit, care tremură de cuvintele Mele?” [Is 66, 2].
împotriva celor mândri

X I V ' Drept şi cuvios lucru este, bărbaţi fraţi, să ne supunem mai degrabă
lui Dumnezeu decât să urmăm acelora care în trufie şi dezordine s-au făcut
conducători ai unei urâcioase gelozii.' Că vom suferi nu mică pagubă, ci mai
degrabă mare primejdie, dacă ne vom pleca orbeşte oamenilor, care aţâţă la
ceartă şi răzvrătiri ca să ne înstrăineze de ceea ce e frumos. 3 Să fim buni cu
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s t o l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă t r e B i s e r i c a d i n C o r i n t 401
noi înşine, potrivit îndurării şi dulceţii Creatorului nostru. 4 Că este scris: „Cei
buni vor moşteni pământul şi cei fără răutate vor rămâne pe el” [Pr 2, 21;
Ps 36, 9. 38].
X V I Să ne lipim, aşadar, de cei care fac cu cucernicie pace, nu de cei care
voiesc pace cu făţărnicie. 2 Că spune Scriptura undeva: „Poporul acesta cu
buzele Mă cinsteşte, dar inima lui este departe de Mine” [Zs 29, 13; Mi 15, 8;
Mc 7, 6] .3 Şi iarăşi: „Cu gura lor binecuvântau, iar cu inima lor blestemau”
[Ps 61,4]. 4 Şi iarăşi zice: „L-au iubit cu gura lor, dar cu limba lor L-au
minţit; inima lor nu era dreaptă cu El şi nici nu s-au încrezut în testamentul
Lui” [Ps 77, 40-41]. ' De aceea „mute să fie buzele cele viclene, care gră
iesc împotriva dreptului fărădelege” [Ps 30, 18]. Şi iarăşi: „Pierde-va Dom
nul toate buzele cele viclene, limba cea lăudăroasă, pe cei ce spun: «Limba
noastră o vom mări, buzele noastre la noi sunt. Cine este Domnul nostru?»
6 Pentru necazul săracilor şi pentru suspinul săracilor, acum Mă voi scula,
zice Domnul, şi Ic voi aduce mântuire. Şi le voi vorbi pe faţă” [Ps 11, 3-5].
X V II Hristos este al celor cc au gândire umilă, nu al acelora care se ridică
mai presus de turma Lui. " Sceptrul măreţiei lui Dumnezeu, Domnul lisus
Hristos. n-a venit cu zgomotul trufiei, nici al îngâmfării, deşi putea, ci sme-
rindu-sc, precum a spus despre El Duhul cel Sfânt. Că zice: 3 „Doamne, cine
a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit? Vestit-am ca
un prunc înaintea Lui şi ca o rădăcină în pământ însetat; n-are chip, nici slavă;
şi L-am văzut pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era necin
stit. mai prejos decât chipul oamenilor; fiind om întru bătaie şi durere, ştiind
să îndure slăbiciunea; că s-a schimbat faţa Lui, a fost defăimat şi nesocotit.
4 Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durerea şi noi am so
cotit că El este în durere, în bătaie şi în chin.3 Dar El a fost rănit pentru pă
catele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa păcii noastre
este asupra Lui; cu rana Lui noi ne-am vindecat. 6 Toţi ca nişte oi am rătăcit;
omul din calea Lui s-a abătut. 7 Şi Domnul L-a dat pe El pentru păcatele
noastre, iar El în bătăi nu-Şi deschide gura Sa. Ca o oaie la junghiere s-a dus
şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-1 tunde pe El, aşa nu-Şi deschide
gura Sa. în umilirea Lui i s-a luat şi judecata. 8 Iar neamul Lui cine-1 va spune,
pentru că s-a luat de ^pe pământ viaţa Lui. 9 Pentru fărădelegile poporului
meu vine la moarte. n Şi-i voi da pe cei răi pentru mormântul Lui şi pe cei
bogaţi pentru moartea Lui; că fărădelege n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug
în gura Lui. Şi Domnul vrea să-L curăţească pe El de rană. " Dacă veţi aduce
jertfă pentru păcate, sufletul vostru va vedea multă vreme urmaşi. 12 Şi
Domnul vrea să scoată din durere sufletul Lui, să-I arate lumină, să-L plăs
muiască cu pricepere, să îndrepteze pe cel drept, bine slujind celor mulţi şi
păcatele lor El le va purta. 13 Pentru aceasta El va moşteni pe mulţi şi va îm
402 C a n on u l O r t o d o x ie i !. C a n o n u l a p o s to lic
părţi prăzile celor puternici, pentru că s-a dat spre moarte sufletul Lui şi cu
cei fărădelege a fost socotit. 4 Şi El a purtat păcatele multora şi pentru fără
delegile lor a fost dat” [Is 53, 1-12; FA 8, 32—33]. 15 Şi iarăşi zice: „Iar Eu
sunt vierme şi nu om; ocară oamenilor şi defăimare poporului. 16 Toţi cei ce
M-au văzut M-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au din cap: „Nădăj
duit-a în Domnul, izbăvească-L pe El, mântuiască-L, că-L voieşte” [Es
2 1 ,6 -8 ; Mc 15,29; Mt 27,43]. 1 Vedeţi, bărbaţi iubiţi, cine este Cel ce
ne-a fost dat pildă! Dacă Domnul s-a umilit atâta, ce trebuie să facem noi,
care prin El am venit sub jugul harului Lui?
Smerenia sfinţilor
X V I I 1 Să-i imităm pe aceia care au umblat în piei de oaie şi cojoace
[Evr 11, 37], predicând venirea lui Hristos, adică pe llie, Elisei, încă şi pe
Iezechiel, pe profeţi şi pe lângă aceştia şi pe cei care au primit o bună măr
turie de la Dumnezeu [Evr 11,37—40; 4 Rg 1, 8; 2, 14]. 2 Mare mărturie a
primit Avraam şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu; Avraam, privind la
slava lui Dumnezeu, a spus cu smerenie: „Eu sunt pământ şi cenuşă” [Fc
18, 27] . 3 încă şi despre Iov s-a scris aşa: „Iar Iov era om drept, fără de pri
hană, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de orice rău" [Iov 1,1].
4 Dar el se învinuia, zicând: „Nimeni nu este lipsit de întinăciunc, de-ar fi o
zi viaţa lui” [Iov 14, 4—5]. 5 Moise a fost numit „credincios în toată casa lui"
[Nm 12, 7; Evr 3, 2. 5], şi datorită slujirii lui. Dumnezeu a pedepsit Egiptul
cu plăgi şi nenorociri; dar şi el, cu toate că a fost foarte slăvii, nu s-a mân
drit, ci a spus când a primit prin rug însărcinarea aceea: „Cine sunt eu. ca să
mă trimiţi pe mine?” [Iş 3, 11]; „eu sunt slab la glas şi zăbavnic la limbă"
[/$ 4, 10]. Şi iarăşi spune: 6 „Eu sunt aburul unei oale ce fierbe.”
X V III1 Ce să spunem apoi de David, care a primit mărturie? Dumnezeu a
spus despre el: „Aflat-am bărbat după inima mea, pe David, fiul lui lesei;
cu milostivire veşnică l-am uns” [Ps 88, 20; 1 Rg 13, 14; FA 12, 22]. 2 Dar
şi David l-a spus lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila
Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea; 3 mai vârtos
mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte; că fărădelegea
mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. 4 Ţie unuia am
greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptăţit întru cuvintele Tale şi
să biruieşti când vei judeca Tu. 5 Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi
întru păcate m-a născut maica mea. 6 Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate
şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. ' Stropi-mă-vei cu
isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.
8 Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele umilite.
9 întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s t o l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă t r e B i s e r i c a d i n C o r i n t 403
10 Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru
cele dinăuntru ale mele. 11 Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel
Sfânt nu-L lua de la mine. 12 Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh
conducător mă întăreşte. 13 învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei
necredincioşi la Tine se vor întoarce. u Izbăveşte-mă de vărsări de sânge,
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. 15 Bucura-se-va limba mea de
dreptatea Ta. Doamne, gura mea vei deschide şi buzele mele vor vesti lauda
Ta. 16 Că de-ai fi voit jertfa, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
17 Jertfă pentru Dumnezeu e un duh zdrobit; o inimă zdrobită şi umilită
Dumnezeu nu o va urgisi” [Ps 50, 1-18].
X IX 1 Gândirea umilă şi modestia unor atât de mulţi şi unor astfel de băr
baţi, care, pentru ascultarea lor, au primit mărturie de la Dumnezeu, ne-a
făcut mai buni nu numai pe noi, ci şi pe cei din generaţiile de dinaintea
noastră care au primit cuvintele lui Dumnezeu întru frică şi întru adevăr.
Pacea şi Dumnezeu
2 Aşadar, după ce am participat la multe fapte mari şi slăvite, să ne întoar
cem la scopul pe care l-am urmărit de la început, acela al păcii. Să ne aţin
tim privirile spre Tatăl şi Creatorul întregii lumi şi să ne alipim de măreţele
şi covârşitoarele Lui daruri şi de binefacerile păcii. 3 Să-L vedem cu mintea
şi să nc uităm cu ochii sufletului la voia Lui îndelung-răbdătoare. Să ne gân
dim că e lipsii de mânie faţă de toată creaţia Lui.
Armonia cosmosului
X X 1 Cerurile, puse în mişcare prin guvernarea Lui, se supun Lui în pace.
' Ziua şi noaptea îşi săvârşesc alergarea rânduită de El [Fc 1, 5 sq], neîm-
piedicându-se una de alta. J Soarele, luna şi corul stelelor evoluează potrivit
poruncii Lui în armonie [homonoia] respectând fără nici o abatere hotarele
care li s-au pus. 4 Pământul, rodind potrivit voinţei Lui, dă, la timpuri potri
vite, tot felul de hrană oamenilor, animalelor şi tuturor vieţuitoarelor de pe
el, fără să se împotrivească sau să schimbe ceva din legile puse de El.
J Regiunile cele nedescoperite ale abisurilor şi cele nepovestite ale adâncu
rilor se ţin prin aceleaşi porunci. 6 întinderea cea nesfârşită a apelor mării,
alcătuită la creare în adunări de mări, nu depăşeşte hotarele ce i s-au pus, ci
face aşa precum i s-a poruncit. 7 Că a spus Dumnezeu: „Până aici să vii şi
valurile tale în tine se vor sfărâma” [Iov 38, 11].s Oceanul cel fără de sfârşit
pentru mintea oamenilor şi luminile, care se află dincolo de el, se conduc de
aceleaşi legi ale Stăpânului. 9 Anotimpurile: primăvara, vara, toamna şi iama,
vin în pace unele după altele. 10 Locurile vânturilor îşi împlinesc la timpul
lor, fără tulburare, slujirea. Izvoarele cele pururea curgătoare, create pentru
desfătarea şi sănătatea noastră, dau fără întrerupere oamenilor sânurilor lor,

ca să vieţuiască. Cele mai mici vieţuitoare se adună unele cu altele în armo
nie şi pace [en homonoia kai eirene], 11 Marele Creator şi Stăpânul tuturora
a poruncit ca toate acestea să fie în pace şi armonie. A făcut bine tuturor
creaturilor Lui, dar mai presus de toate nouă, care căutăm scăpare la îndu
rările Lui, prin Domnul nostru Iisus Hristos, 12 Căruia fie slava şi măreţia în
vecii vecilor. Amin.
Armonia în comunităţi
X X I' Vedeţi, iubiţilor, să nu ne fie nouă tuturor spre pedeapsă binefacerile
cele multe ale lui Dumnezeu, dacă nu vieţuim în chip vrednic de El şi dacă
nu facem în armonie [homonoia] cele bune şi plăcute înaintea Lui.' Că spune
undeva Scriptura: „Duhul Domnului este lumină, care cercetează comorile
inimii” [Pr 20, 27]. 3 Să ştim bine că Domnul este aproape [Ps 33, 17;
118, 151; 144, 19], că nici unul din gândurile noastre nu-I este ascuns şi nici
ceva din planurile pe care le facem. 3 Aşadar, este drept să nu ne abatem de
la voinţa Lui. s Mai bine să supărăm pe oamenii nesocotiţi şi nepricepuţi, pe
cei mândri şi îngâmfaţi cu lăudăroşenia cuvântului lor decât pe Dumnezeu.
6 Să ne temem de Domnul Iisus, al Cărui sânge s-a dat pentru noi; să-i respec
tăm pe conducătorii noştri; să-i cinstim pe prezbitcri/bălrâni; să-i învăţăm pe
tineri învăţătura fricii de Dumnezeu, iar pc soţiile noastre să Ic îndreptăm
spre ce este bun. 7 Să arate purtarea cea vrednică de iubire a castităţii, să vă
dească voinţa cea curată a blândeţii lor, să facă, prin tăcere, cunoscută bună
tatea limbii lor şi să-şi arate iubirea lor, nu după simpatii, ei să o ofere tutu
ror cu cuvioşie, în chip egal, tuturor celor ce se tem de Dumnezeu. ' Copiii
noştri să aibă parte de creşterea cea întru Hristos; să înveţe ce putere are
gândirea umilă înaintea lui Dumnezeu şi ce poate dragostea curată în faţa lui
Dumnezeu; să înveţe că bună şi mare este frica de Dumnezeu şi că mântuie
pe toţi cei care trăiesc cu cuvioşie în Dumnezeu, cu cuget curat. 9 Că El
cercetează gândurile şi simţămintele noastre; suflarea Lui este în noi şi o ia
când voieşte [ f t 103, 30-31 \Ecc 12, 7].
Dumnezeu ascultă inimile simple

X X I I 1. Toate acestea întăresc credinţa în Hristos. Că şi El prin Duhul cel
Sfânt aşa ne cheamă: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-Mă pe Mine! Frica de Domnul
vă voi învăţa. 2 Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile
bune? 3 Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug.
4 Fereşte-te de rău şi fa bine.5 Caută pacea şi o urmează. 6 Ochiul Domnului
spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor, iar faţa Domnului spre cei
ce fac rele, ca să piardă de pe pământ pomenirea lor. 7 Strigat-a dreptul şi
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s t o l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă tr e B i s e r i c a d i n C o r i n t 405
Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a izbăvit pe el [Rs 33, 11-16].
s Multe sunt biciuirile păcătosului, dar pe cei ce nădăjduiesc în Domnul mila
Lui îi va înconjura” [Ps 31, 11].
X X III1 Părintele cel întru toate milostiv şi binefăcător iubeşte pe cei ce se
tem de El şi dă cu blândeţe şi bunăvoinţă harurile Lui celor ce apropie de El
cu cuget curat. ' De aceea să nu ne îndoim, dar nici să se îngâmfe sufletul
nostru din pricina covârşitoarelor şi slăvitelor Lui daruri.
Planurile lui Dumnezeu se împlinesc

3 Departe să fie de noi Scriptura aceasta, care zice: „Nenorociţi sunt cei
îndoielnici, cei care se îndoiesc în sufletul lor şi zic: «Acestea le-am auzit şi
pe vremea părinţilor noştri şi iată am îmbătrânit şi nimic din acestea nu ni
s-a întâmplat» [citat necunoscut]. 4 O, nepricepuţilor! Comparaţi-vă cu un
pom! Luaţi ca pildă viţa de vie; mai întâi îi cad frunzele cele vechi; apoi lăs-
tăreşte, apoi îi dă frunza, apoi floarea; şi după acestea agurida şi în sfârşit
strugurele copt.” Vedeţi că în scurtă vreme ajunge la coacere fructul pomului?
5 într-adevăr iute şi pc neaşteptate se va împlini voinţa lui Dumnezeu. De
spre aceasta dă mărturie şi Scriptura, zicând: „Va veni iute şi nu va zăbovi”
[Is 14, 1; Evr 10, 37]; şi „Fără de veste va veni Domnul în templul Lui şi
Sfântul pe Care voi îl aşteptaţi” [Mal 3, 1].
învierea viitoare, prefigurată în natură

X X IV 1 Să înţelegem, iubiţilor, cum Stăpânul ne arată necontenit că va fi
învierea viitoare, a cărei pârgă L-a făcut pe Domnul Iisus Hristos, înviindu-L
din morţi. * Să vedem, iubiţilor, învierea, care se săvârşeşte în viaţa cea de
toate zilele. 3 Ziua şi noaptea ne arată învierea; noaptea adoarme, ziua
înviază; ziua pleacă, noaptea vine. 4 Să luăm fructele! Cum şi în ce chip
creşte sămânţa? 5 A ieşit semănătorul şi a aruncat în pământ pe fiecare din
seminţe; acestea, căzând în pământ, uscate şi goale, putrezesc; apoi măreţia
purtării de grijă a Stăpânului le înviază din stricăciune; şi dintr-o sămânţă
cresc mai multe şi fac rod.
X X V 1 Să vedem semnul minunat, care se petrece în ţinuturile din răsărit,
adică în acelea din Arabia. 2 Este acolo o pasăre, care se numeşte phoenix;
această pasăre este una singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se
apropie de moarte îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate;
când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. 3 Din trupul putrezit se
naşte un vierme; acesta se hrăneşte din cadavrul animalului mort şi-i cresc
penele şi aripile; apoi când ajunge puternic, ia cuibul acela în care sunt oasele
premergătorului ei şi, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt,
în oraşul numit Heliopolis. 4 Şi ziua în amiaza mare, în văzul tuturora, zboară
la altarul soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce înapoi.

Preoţii cercetează cronicile şi găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci
sute de ani.
X X V I1 Mai putem socoti oare mare şi minunat lucru dacă Creatorul lumii
îi va învia pe toţi aceia care I-au slujit cu cuvioşie în încrederea bunei cre
dinţe, când chiar printr-o pasăre ne arată măreţia făgăduinţei Lui? 2 Că spune
undeva Scriptura: „Şi mă vei scula şi mă voi mărturisi Ţie” [text necu
noscut; aminteşte de: Ps 27, 7; 87, 11]; şi: „M-am culcat şi am adormit;
sculatu-m-am, că Tu cu mine eşti” [Ps 3, 5; 22, 4]. 3 Şi iarăşi Iov spune: „Şi
va învia trupul acesta al meu, care a îndurat toate acestea” [Iov 19, 25].
Dumnezeu e adevărat şi atotputernic

X X V II' Aşadar, să ne fie legate sufletele noastre prin această nădejde de
Cel care-i credincios în făgăduinţele Sale şi drept în judecăţile Sale. 2 Cel
care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi. Că la Dumne
zeu totul e cu putinţă [Mt 19, 26; Mc 10, 27], afară de minciună [Evr 6, 18;
Tit 1, 2]. Să se aprindă, dar, în noi credinţa în El şi să socotim că toate sunt
aproape de El. 4 Cu cuvântul măreţiei Lui s-au întemeiat toate [Soi 9, 1; Evr
3, 1] şi tot cu cuvântul Lui poate să le piardă. 5„Cine-i va zice Lui: «pentru ce
ai făcut?» Sau cine va sta împotriva puterii tăriei Lui?” [So/ 12, 12; 11,21].
Dumnezeu le face pe toate când vrea şi cum vrea şi nimic nu piere din cele
hotărâte de El [Mt 5, 18]. 6 Toate sunt înaintea Lui şi nimic nu este ascuns
voinţei Lui, 7 că „cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui
o vesteşte tăria; ziua spune cuvânt zilei, iar noaptea vesteşte nopţii ştiinţă; şi
nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă” [Pi 18, 1-3].
X X V III1 Aşadar, pentru că Dumnezeu le vede şi le aude pe toate, să ne
temem de El şi să părăsim poftele urâte ale faptelor rele, ca mila Lui să ne
acopere la judecata ce va să fie. 2 Că cine dintre noi poate scăpa de mâna
Lui cea puternică? Care lume va primi pe vreunul din cei ce fug de El? Că
spune undeva Scriptura: 3 „Unde mă voi duce şi unde mă voi ascunde de la
faţa Ta? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; dacă mă voi duce la marginile
pământului, acolo este dreapta Ta; dacă mă voi pogorî în adâncuri, acolo
este Duhul Tău” [Pi 138, 6-7] .4 Unde poţi, aşadar, fugi sau unde poţi scăpa
de Cel ce cuprinde toate?
Să fim vrednici de alegerea Lui sfântă

X X IX ' Să ne apropiem, aşadar, de El în cuvioşia sufletului, înălţând către
El mâini curate şi fără de prihană, iubind pe Părintele nostru cel bun şi mi
lostiv, Care ne-a făcut pe noi Luişi partea alegerii Sale. 2 Că aşa este scris:
„Când Cel Preaînalt a împărţit neamurile, când a împrăştiat pe fiii lui Adam,
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s t o l a B i s e r i c i i d in R o m a c ă t r e B i s e r i c a d i n C o r i n t 407
a pus hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Parte a

Domnului fost-a Iacob, poporul Lui, Israel, partea Lui de moştenire”
[Dt 32, 8-9]. 3 Şi în alt loc zice: „Iată, Domnul îşi ia Luişi neam din mijlo
cul neamurilor, după cum omul ia pârga ariei sale; şi vor ieşi din neamul
acela sfintele sfinţilor” [citat necunoscut].
Să facem faptele sfinţeniei

X X X I Aşadar, pentru că suntem parte sfântă, să facem fapte de sfinţenie,
fugind de clevetiri, de legături spurcate şi necurate, de beţii, de răzvrătiri, de
pofte scârboase, de adulterul urâcios şi de scârboasa mândrie. 2 Că spune
Scriptura: „Dumnezeu le stă mândrilor împotrivă, iar celor umiliţi le dă har”
[Pr 3, 34; Iac 4, 6; 1 Ptr 5, 5 ].3 Să ne alipim, dar, de aceia cărora li s-a dat de
la Dumnezeu harul. Să ne îmbrăcăm în armonie, umilindu-ne/smerindu-ne,
înfrânându-ne, depărtându-ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind drepţi prin
fapte, nu prin cuvinte [Mt 7, 21; Rm 2, 13; 1 Co 4, 20; lac 1, 22; 2, 14-26].
4 Că spune Scriptura: „Cel ce spune multe va trebui, la rândul său, să şi audă.
Socoteşte oare vorbăreţul că este drept? 5 Binecuvântat este cel născut din
femeie, dacă trăieşte puţin. Nu vorbi multe” [Iov 11, 2-3]. 6 Lauda noastră
să ne fie în Dumnezeu [Rm 2, 29; I Co 4, 5; 2 Co 10, 17] şi nu de la noi;
Dumnezeu urăşte pe cel ce se laudă singur.7Mărturia faptei noastre bune să ne
fie dată de alţii [Pr 27, 2], precum a fost dată părinţilor noştri celor drepţi.
8 Aroganţa, îndrăzneala şi cutezanţa sunt la cei blestemaţi de Dumnezeu;
bunătatea, umilinţa/smerenia şi blândeţea la cei binecuvântaţi de Dumnezeu.
Căile binecuvântăm
XXXII Să ne alipim, dar, de binecuvântarea Lui şi să vedem care sunt căile
binecuvântării. Să desfăşurăm înaintea minţii noastre cele petrecute la înce
put. ~ Pentru ce a fost binecuvântat părintele nostru Avraam [Fc 12, 1-3; Ga
3, 6-9]? Nu pentru că prin credinţă a făcut dreptate [Rm 4, 1-25; Iac 2, 21-26]
şi adevăr? 3 Isaac, cunoscând viitorul, cu deplină încredere s-a adus cu plă
cere jertfa [Fc 22, 1-18] 4 Iacob cu umilinţă a plecat din pământul lui din
pricina fratelui său şi s-a dus la Laban; i-a slujit lui [Fc 27, 42-45] şi i s-a
dat sceptrul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel [3 Rg 11, 31-32].
XXXIII Dacă judeci cu sinceritate fiecare lucru în parte, vei cunoaşte măre
ţia darurilor date de Dumnezeu.2 Din Iacob se trag preoţii [hiereis] şi leviţii,
toţi cei ce slujesc jertfelnicului lui Dumnezeu; din Iacob, după trup, Domnul
lisus [Rm 9, 5]; din Iacob, împăraţii, conducătorii şi povăţuitorii poporului
iudeu; celelalte sceptre ale lui sunt în mai mică slavă, după cum a făgăduit
Dumnezeu că „va fi sămânţa ta ca stelele cerului” [Fc 15, 5; 22, 17; 26, 4].
Dumnezeu singur ne face drepţi

3 Toţi au fost slăviţi şi măriţi nu prin ei înşişi sau prin faptele lor sau prin
dreptatea pe care au săvârşit-o, ci prin voinţa lui Dumnezeu. 4 Şi noi dar,
fiind chemaţi prin voinţa lui Hristos Iisus, nu ajungem drepţi prin noi înşine,
nici prin înţelepciunea noastră sau prin priceperea noastră sau prin evlavia
noastră sau prin faptele pe care le-am săvârşit în cuvioşia inimii, ci prin cre
dinţa 1Rm 3, 28. 30; Ga 2,16; 3, 8-11; E f 2, 8] prin care Dumnezeu Cel atot
puternic i-a îndreptat din veac pe toţi. Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
... dar să facem şi noi faptele dreptăţii

X X X III1 Ce să facem dar, fraţilor? Să ne oprim de la facerea binelui şi să
părăsim iubirea? Stăpânul nu va îngădui nicidecum să facem asta. Dimpo
trivă, să ne silim să săvârşim cu stăruinţă şi cu tragere de inimă tot lucrul
bun [2 Co 9, 8; 2 Tim 2, 21; 3, 17; Tit 1, 16; 3, 1]. 2 Că însuşi Creatorul şi
Stăpânul lumii se bucură de lucrurile Lui [Fc 1, 8 sq ],3 Prin puterea Lui cea
foarte mare a întărit cerurile, iar prin înţelepciunea Sa cca neînţeleasă le-a
împodobit; a despărţit pământul de apa ce-1 înconjura şi l-a întemeiat pe
temelia tare a voinţei Lui, iar prin ordinul Lui a poruneit să fie pc pământ
vieţuitoarele care să-l locuiască; creând mai dinainte marea şi animalele din
ea, a pus, cu puterea Lui, hotare mării. 4 Peste toate a plăsmuit, eu sfintele şi
neprihănitele Sale mâini, pe om, fiinţa cca mai aleasă şi mai măreaţă, chip al
icoanei Lui. 5 Că aşa a spus Dumnezeu: „«Să facem pe om după chipul şi
asemănarea Noastră.» Şi a făcut Dumnezeu pe om; bărbat şi femeie i-a făcut"
[Fc 1,26. 27]. 6 După ce a terminat toate acestea, Ic-a lăudat, le-a binecuvân
tat şi a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!” [Fc 1,22. 28]. Să luăm aminte, dar.
că toţi drepţii s-au împodobit cu fapte bune [3 Mac 6, 1] şi însuşi Domnul.
împodobindu-Se cu fapte bune, s-a bucurat. s Având, dar, această pildă să ne
apropiem fără zăbavă de voinţa Lui şi să lucrăm din toată puterea noastră
fapta dreptăţii.
X X X IV 1 Lucrătorul cel bun primeşte cu îndrăznire pâinea muncii lui; dar
cel leneş şi trândav [Sir 4, 29] nu se uită în ochii celui care i-a dat de lucru.
Trebuie deci să fim înflăcăraţi spre facerea de bine, că de la Dumnezeu sunt
toate [Rm 11,36; 1 Co 8, 6]. 3 Ne-a spus doar mai dinainte: „lată Domnul şi
plata Lui înaintea feţei Lui, ca să dea fiecăruia după fapta lui” [Is 40, 10;
62, 11; Pr 24, 12; Ps 61, 11; Rm 2, 6; Ap 22, 12]. 4 Ne îndeamnă, dar, să
credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot lucrul
bun. 5 Lauda şi îndrăznirea noastră să fie în El. Să ne supunem voinţei Lui.
Să ne gândim la toată mulţimea îngerilor Lui, cum slujesc/liturghisesc voin
ţele Lui, stând înaintea Lui. 6 Că spune Scriptura: „Miriade de miriade stă
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s to l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă tr e B i s e r i c a d i n C o r i n t 409
teau înaintea Lui şi mii de mii slujeau Lui [Dn 7, 10] şi strigau: Sfânt, Sfânt,
Sfânt Domnul Savaot, plină este toată zidirea de slava Lui” [Is 6, 3]. 7 Şi
noi, dar, adunându-ne în armonie şi conştiinţă în acelaşi loc, să strigăm cu
stăruinţă către El ca dintr-o gură ca să ne facem părtaşi marilor şi slăvitelor
Lui făgăduinţe. s Că spune Scriptura: „Ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi
la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Domnul celor ce-L aşteaptă pe El”
[Is 64, 4; I C o l, 9].
Să luptăm pentru darurile lui Dumnezeu

XXX V 1 Cât de fericite şi minunate sunt darurile lui Dumnezeu, iubiţilor!
' Viaţă în nemurire, strălucire în dreptate, adevăr în îndrăznire, credinţă în
încredere, înfrânare în sfinţire. Şi acestea cad sub înţelegerea noastră. J Dar
oare acelea care sunt pregătite celor ce-L aşteaptă pe El? Pe acelea le cu
noaşte însuşi Creatorul şi Părintele Cel Preasfânt [4 Mac 7, 4; 14, 7] al vea
curilor [/ Tini 1, 17]; El cunoaşte mărimea şi frumuseţea lor. 4 Noi să ne
luptăm, deci, să fim găsiţi în numărul celor care-L aşteaptă, ca să avem parte
de darurile cele făgăduite.
’ Dar cum va lî asta, iubiţilor? Dacă va fi întărită mintea noastră cu cre
dinţa în Dumnezeu, dacă vom căuta cele bine-plăcute Lui şi bine-primite de
El, dacă vom săvârşi cele potrivite voinţei Lui celei neprihănite şi dacă vom
merge pe calea adevărului, aruncând de pe noi toată nedreptatea şi răutatea,
lăcomia, certurile, purtările rele, vicleniile, clevetirile, vorbitul de rău, ura de
Dumnezeu, mândria, îngâmfarea, slava deşartă şi neiubirea de străini. 6 Cei
care fac acestea sunt urâţi înaintea lui Dumnezeu; şi „nu numai cei care le
fac, ci şi cei care îi laudă” [Rm 1, 32]. 7 Că spune Scriptura: „Iar păcătosului
i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce povesteşti dreptăţile Mele şi iei legământul
Meu în gura ta? HTu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia
ta. Dacă vedeai hoţ alergai cu el şi cu cei desfrânaţi partea ta o puneai. Gura
ta a înmulţit răutate, iar limba ta a împletit vicleşuguri. Şezând, împotriva
fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale puneai poticneală,
9 Acestea ai făcut şi am tăcut. Socoteai, nelegiuitule, că voi fi asemenea ţie?
10 Mustra-te-voi şi te voi pune în faţa ta! "în ţeleg eţi, dar, acestea cei ce
uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească ca un leu şi să nu mai fie
cel ce izbăveşte. 12 Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi
arăta lui mântuirea lui Dumnezeu»” [Ps 49, 17-24].
Iisus Hristos, calea mântuirii

X X V I1 Aceasta este, iubiţilor, calea în care am găsit mântuirea noastră,
pe Iisus Hristos, Arhiereul [Evr 2, 1 7 - 3 , 1] jertfelor noastre, ocrotitorul şi
ajutorul slăbiciunii noastre. 2 Prin El căutăm la înălţimile cerurilor; prin El
vedem, ca într-o oglindă, nepătata şi preaînalta Lui faţă; prin El s-au deschis
ochii inimii noastre, prin El nepriceputa şi întunecata noastră minte înfloreşte
la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoştinţa cea nemuritoare.
El, „fiind strălucirea măreţiei Lui, este cu atât mai mare decât îngerii cu cât
a moştenit nume mai deosebite decât ei” [Evr 1, 3. 4]. 3 Că este scris aşa:
„Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” [TTs 105, 5;
Evr 1,7]. 4 Iar despre Fiul Lui, Stăpânul a zis aşa: „Fiul Meu eşti Tu. Eu
astăzi Te-am născut [Pi 2, 5; Evr 1, 5]. Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie
moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului” [Ps 2, 6 ];5 Şi iarăşi îi
spune Lui: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe duşmanii tăi aşternut
picioarelor Tale” [Pi 109, 1-2; Evr 1, 13]. Dar cine sunt duşmanii? Cei răi
şi cei ce se împotrivesc voinţei Lui.
Analogia militară
X X X V I I Să fim deci nişte soldaţi, bărbaţi fraţi, cu toată stăruinţa sub or
dinele Lui cele fără de prihană. 2 Să ne gândim la soldaţii aflaţi sub ordinele
guvernanţilor noştri, cu câtă bună rânduială, cu câtă ascultare, cu câtă supu
nere îndeplinesc poruncile. 3 Nu sunt toţi comandanţi, nici căpetenii peste o
mie de ostaşi, nici peste o sută, nici peste cincizeci şi aşa mai departe, ci fie
care în grupa sa îndeplineşte cele poruncite de împărat şi de guvernanţi.
4 Cei mari nu pot fi fără cei mici şi nici cei mici fără cei mari; este o coeziune
între toţi şi sunt de folos unul altuia.
Analogia corpului uman şi social

5 Să luăm corpul nostru; capul fără picioare nu este nimic, la fel nici pi
cioarele fără cap; iar cele mai mici membre ale corpului nostru sunt de nea
părată trebuinţă şi folositoare întregului corp; dar toate membrele consimt
şi se folosesc de o unică supunere ca să fie salvat corpul întreg [Rm 12, 4-5;
I C o 12,12-31].
X X X V III' Să fie aşadar salvat întreg corpul nostru în Hristos Iisus şi fie
care să se supună semenului său [Ef 5, 21], aşa cum a fost pus în harisma lui
[Rm 12, 6; 7 C o l, l \ l P t r A , 10].
Darurile sunt pentru slujire, nu pentru trufie

2 Cel tare să se îngrijească de cel slab, iar cel slab să-l respecte pe cel tare;
bogatul să-l ajute pe sărac, iar săracul să-l mulţumească lui Dumnezeu că i-a
dat să-şi împlinească prin cel bogat lipsa lui. înţeleptul să-şi arate înţelep
ciunea lui nu în vorbe, ci în fapte bune. Cel umil/smerit să nu dea mărturie
despre el însuşi, ci să lase ca altul să dea mărturie despre el. Cel curat cu
II. 1. C l e m e n t R o m a n u l, E p i s t o l a B i s e r i c ii d i n R o m a c ă tr e B i s e r i c a d i n C o r i n t 411
trupul să nu se mândrească, ştiind că altul este cel ce i-a dat înfrânarea.

3 Să ne gândim, aşadar, fraţilor, din ce materie am fost făcuţi, cum eram şi
ce eram când am venit pe lume; din ce mormânt şi întuneric ne-a adus în
lumea Lui Cel ce ne-a plăsmuit şi ne-a creat, gătindu-ne nouă binefacerile
Lui înainte de a ne naşte. 4 Având, aşadar, toate acestea de la El, se cuvine
să-I mulţumim Lui pentru toate, Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.
XXXIX1 Nişte oamenii nebuni, nepricepuţi, proşti şi neînvăţaţi râd de noi
şi ne batjocoresc, vrând să se laude cu ideile lor. 2 Dar ce poate un muritor
sau care este tăria unuia făcut din ţărână? J Că este scris: „Nu au chip înaintea
ochilor mei, ci numai vânt şi glas auzeam. 4 Ce? Va fi oare curat muritorul
înaintea Domnului? Sau este bărbat fără prihană în faptele lui, când nu se
încrede în slugile sale şi a văzut ceva strâmb la trimişii săi [Iov 4, 16-18].
5 Cerul nu este curat înaintea Lui [Iov 15, 5]. Cu atât mai mult cei ce locu
iesc case de lut, din care şi noi din acelaşi lut suntem. I-a strivit ca pe un
vierme şi de dimineaţa până seara nu mai sunt; pentru că n-au putut să-şi
ajute loruşi, au pierit. 6 A suflat asupra lor şi s-au sfârşit pentru că nu aveau
înţelepciune. 7 Strigă, dacă te va auzi cineva sau dacă vreunul din sfinţii în
geri te va vedea; că pe cel fără de minte îl ucide mânia, iar pe cel rătăcit îl
omoară invidia. ' Eu i-am văzut pc cei fără de minte prinzând rădăcini, dar
îndată a fost mistuită viaţa lor. Departe de mântuire să fie fiii lor, ocărâţi să
fie la uşile mai mici şi să nu fie cel ce izbăveşte. Că cele ce au fost pregătite
acelora, drepţii le vor mânca, iar ei nu vor fi izbăviţi de rele” [/ov4, 19-5; 5].
Ordinea levitică
XL 1 Aşadar, pentru că acestea ne sunt cunoscute şi am pătruns în adâncu
rile cunoaşterii dumnezeieşti, se cuvine să facem în rânduială/ordine [taxei —
I Co 14, 40] pe toate câte a poruncit Stăpânul; să le facem la vremile rându
ite. 2 A poruncit ca ofrandele şi liturghiile să nu se săvârşească la întâmplare
şi fără rânduială, ci la anumite timpuri şi ceasuri. 3 El a rânduit, cu voinţa Lui
cea preaînaltă, unde şi prin cine vrea să se săvârşească acestea, pentru ca,
fiind săvârşite toate cu cuvioşie şi cu încuviinţarea Lui, să fie bine primite
de voinţa Sa. 4 Aşadar, cei ce aduc la vremile rânduite ofrandele sunt bine
primiţi şi fericiţi; pentru că nu păcătuiesc cei ce urmează poruncile Stăpânului.
5 Arhiereului îi sunt date liturghisiri proprii, preoţilor [hiereis] li s-a rânduit
loc propriu, leviţilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date
porunci pentru laici.
X L I' Fiecare dintre noi, fraţilor, să bine-placă lui Dumnezeu în tagma/ran-
gul său propriu în conştiinţă bună, nedepăşind reguWcanonul fixată sluji-
rii/liturghisirii lui în cuviinţă. 2 Nu se aduc, fraţilor, pretutindeni jertfe con
41 2 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s lo lic
ţinui sau jertfe de rugăciune sau jertfe pentru păcat sau jertfe pentru greşeli
[Iş 29, 42; Nm 28, 3-8; Lv 4, 3], ci numai în Ierusalim; iar acolo nu se aduc
jertfele în orice loc, ci înaintea templului la jertfelnic, după ce darul de jertfă a
fost cercetat mai întâi de arhiereu şi de slujitorii/liturghisitorii amintiţi mai sus.
3 Cei ce fac ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu au ca pedeapsă moartea.
4 Vedeţi, fraţilor, cu cât am fost învredniciţi de mai multă cunoştinţă, cu atât
mai mult suntem supuşi unei mai mari primejdii.
Succesiunea apostolică
X L II1 Apostolii ne-au adus Evanghelia de la Domnul Iisus Hristos; Iisus
Hristos a fost trimis de Tatăl. 2 Aşadar Hristos este dc la Dumnezeu, iar apos
tolii de la Hristos; deci amândouă s-au făcut cu bună rânduială [eutaktds]
din voinţa lui Dumnezeu. 3 Primind ei, aşadar, porunci, plini de certitudine
prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi crezând în cuvântul lui Dum
nezeu, au ieşit cu certitudinea Duhului Sfânt evanghelizând că arc să vină
împărăţia Iui Dumnezeu. 4 Vestind/propovăduind, aşadar, în sate şi oraşe, aşe
zau în ele pârga acestora, punându-i la încercare prin Duhul, drept cpiscopi
şi diaconi [supraveghetori şi slujitori] ai celor ce aveau să creadă. ' Şi acest
lucru nu era ceva nou, căci de mult timp stătea scris despre cpiscopi şi dia
coni, căci spune undeva Scriptura: „Voi aşeza pe episcopii/supraveghetorii
lor în dreptate şi pe diaconii/slujitorii lor în credinţă” [cf. Is 60, 17].
Moise şi Aaron
X L III' Şi ce e de mirare, dacă cei încredinţaţi dc Dumnezeu în Hristos cu
o lucrare ca aceasta i-au aşezat pe cei de care am vorbit mai înainte? Că şi
fericitul Moise, „credinciosul slujitor în toată casa” [ N m 12. 7: E v r 3, 2. 5],
a însemnat în sfintele cărţi toate cele poruncite lui, iar pe el I-au urmat şi
ceilalţi profeţi, care au dat mărturie de cele ce s-au poruncit de Dumnezeu.
Că atunci când din pricina preoţiei s-a născut gelozie, şi seminţiile lui Israel
s-au răsculat, care din ele să fie împodobită cu acest nume slăvit, acela a
poruncit căpeteniilor celor douăsprezece seminţii să-i aducă toiege scrise cu
numele fiecărei seminţii. Moise a luat toiegele, le-a legat, le-a pecetluit cu
inelele căpeteniilor seminţiilor şi le-a pus în cortul mărturiei pe masa lui
Dumnezeu. 3 Şi închizând cortul, a pecetluit lacătele aşa cum pecetluise
toiegele. 4 Şi le-a spus: „Bărbaţi fraţi, al cărei seminţii va odrăsli toiagul, pe
aceea a ales-o Dumnezeu, ca să săvârşească cele ale preoţiei [hierosyne]
şi să-I slujească Lui!” 5 Când s-a făcut ziuă, Moise a adunat tot poporul lui
Israel, cele şase sute de mii de bărbaţi, a arătat peceţile căpeteniilor semin
ţiilor, a deschis cortul mărturiei şi a scos toiegeîe; şi a fost găsit toiagul lui
II. 1. C le m e n t R o m a n u l, E p is to la B is e ric ii d in R o m a c ă tre B is e ric a d in C o rin t 413
Aaron, nu numai odrăslit, ci având şi rod [Nm 17, 16-26]. 6 Ce socotiţi iubi
ţilor? Nu ştia oare mai dinainte Moise că are să se întâmple aceasta? Negreşit,
ştia! Dar, ca să nu se facă tulburare în poporul lui Israel, a făcut aşa, spre a fi
slăvit numele adevăratului şi singurului Dumnezeu, Căruia fie slava în vecii
vecilor. Amin.
Apostoli, episcopi şi prezbiteri

XLIV1 Şi apostolii noştri au ştiut prin Domnul nostru Iisus Hristos că va fi
ceartă pentru numele/funcţia episcopiei. 2 De aceea, având preştiinţa desăvâr
şită a acestui fapt, i-au aşezat pe cei mai înainte zişi şi au dat între timp drept
lege ca, dacă vor adormi, alţi bărbaţi încercaţi să le urmeze în slujirea/litur-
ghia lor. 3 Socotim, aşadar, că nu este drept să fie respinşi din slujirea/litur-
ghia lor cei ce au fost aşezaţi de aceia sau între timp de alţi bărbaţi aleşi cu
bunăvoirea întregii Biserici şi care au slujit/liturghisit ireproşabil turmei lui
Hristos cu gândire umilă, liniştit şi netulburat, primind multă vreme mărturie
de la mulţi. 3 Că nu mic păcat vom avea dacă vom respinge din episcopie pe
cei ce au adus darurile în chip ireproşabil şi cuvios. 3 Fericiţi, aşadar, prezbi-
terii care, terminându-şi mai înainte călătoria vieţii, au avut un sfârşit roditor
şi desăvârşit; pentru că nu se vor mai teme că-i va muta cineva din locul fixat
lor. 6 Căci vedem că pe unii cu conduită frumoasă i-aţi mutat din slujirea/li-
turghia pe care au cinstit-o în chip ireproşabil.
Drepţii sunt prigoniţi

X L V 1 Fiţi ambiţioşi şi zeloşi, fraţilor, în cele ce privesc mântuirea. 'C e r
cetaţi Sfintele Scripturi, cele adevărate, cele date prin Duhul cel Sfânt. 3 Ştiţi
că nimic nedrept, nici neadevărat nu este scris în ele; nu veţi găsi în ele că
cei drepţi au fost alungaţi de bărbaţii cei cuvioşi. 4 Au fost prigoniţi drepţii,
dar de nelegiuiţi; au fost închişi în temniţă, dar de necuvioşi; au fost ucişi cu
pietre, dar de cei fără de lege; au fost omorâţi, dar de cei cuprinşi de invidie
spurcată şi nedreaptă. 5 Suferind acestea, în chip slăvit le-au îndurat. 6 Ce să
spunem, fraţilor? Daniel a fost oare aruncat în groapa cu lei de cei care se
temeau de Dumnezeu [Dn 6, 16-23]? 7 Sau Anania, Azaria şi Misail au fost
oare închişi în cuptorul cel de foc de cei care slujeau religiei celei măreţe şi
slăvite a Celui Preaînalt [Dn 3, 19-23]? Nu! Să nu fie asta! Cine erau, dar, cei
ce făcuseră acestea? Oameni răi şi plini de toată răutatea, care au ajuns la atâta
mânie, încât i-au chinuit pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu gând cuvios şi
neprihănit, neştiind că Cel Preaînalt este apărătorul şi sprijinitorul celor ce slu
jesc Preasfântului Său Nume cu cuget curat, Căruia fie slava în vecii vecilor.
Amin. 8 Iar cei care au îndurat cu încredere au moştenit slavă şi cinste, au
fost înălţaţi şi au fost scrişi de Dumnezeu în cartea Lui, în vecii vecilor. Amin.
Schisma şi efectele ei
X L V I1 De nişte exemple ca acestea trebuie să ne alăturăm şi noi, fraţilor.
Că este scris: „Alăturaţi-vă de sfinţi, că acei care se alătură lor se vor sfinţi.”
3 Şi iarăşi, în alt loc, zice: „Cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi; cu cel
ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici” [Pi 17, 28-29] .4 Să
ne alăturăm, deci, de cei nevinovaţi şi drepţi, că ei sunt aleşii lui Dumnezeu.
5 Pentru ce sunt între voi certuri, mânii, dezbinări, schisme şi război? 6 Nu
avem oare un singur Dumnezeu şi un singur Hristos şi un singur Duh al ha
rului, revărsat peste noi, şi o singură chemare în Hristos [Ef A, 4-6; l Co 8,6]?
7 Pentru ce să despărţim şi să sfăşiem membrele lui Hristos, pentru ce să ne
răzvrătim împotriva propriului nostru trup şi să ajungem la o atât de mare
nebunie, încât să uităm că suntem membre unii altora [Rm 12, 5; / Co
12, 12-27]? Aduceţi-vă aminte de cuvintele lui Iisus, Domnul nostru!,s Că a
spus: „Vai de omul acela! Mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut, decât
să smintească pe unul din aleşii Mei; mai bine i-ar fi fost lui să-şi fi pus îm
prejurul lui o piatră de moară şi să se fi aruncat în mare decât să smintească pe
unul din aleşii Mei” [Ml 26,24; 18,6; Mc 14, 21; 9, 42; Lc 22,22; 17, 1-2].
Schisma voastră i-a întors pe mulţi dintre voi, i-a aruncat pe mulţi în depri
mare, pe mulţi în îndoială, şi pe noi toţi în întristare. Şi dezbinarea voastră
se permanentizează.
X L V II1 Luaţi iarăşi epistola fericitului Pavel Apostolul.' Cc v-a scris mai
întâi la începutul evanghelizării lui? 3 Cu adevărat inspirat dc Duhul v-a scris
despre el însuşi, despre Kefa şi Apollo [/ Co 1, 10-12] pentru că şi atunci
aţi făcut părtiniri. 4 Dar părtinirea aceea v-a adus un păcat mai mic. căci aveaţi
părtiniri faţă de nişte oameni care aveau mărturie dc apostoli şi faţă de un
bărbat pus la încercare de ei. 5 Acum însă înţelegeţi cine v-au întors şi au
micşorat prestigiul vestitei voastre iubiri de fraţi. 6 Lucru ruşinos, iubiţilor,
foarte ruşinos şi nedemn de conduita în Hristos e să se audă că foarte tarea şi
vechea Biserică a corintenilor e în revoltă împotriva prezbiterilor din pricina
uneia sau a două persoane! 7 Şi acest zvon n-a ajuns numai până la noi, ci şi
la cei ce au alte înclinaţii [credinţe] decât noi, astfel încât din pricina ne
buniei voastre se aduc blasfemii Numelui Domnului, iar vouă înşivă vi se
lucrează o primejdie.
Poarta lui Hristos

X L V III1 Să înlăturăm deci în grabă acest lucru, să cădem la picioarele
Stăpânului şi să plângem rugându-L ca, milostivindu-Se, să Se împace cu
noi şi să ne restaureze în conduita noastră curată şi demnă a iubirii de fraţi.
2 Căci iubirea de fraţi este poarta dreptăţii deschisă spre viaţă, precum este
II. 1. C le m e n t R o m a n u l, E p is to la B is e ric ii din R o m a c ă tre B ise ric a d in C o rin t 415
scris: „Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii şi, intrând prin ele, voi lăuda pe
Domnul; 3 aceasta este poarta Domnului; drepţii vor intra prin ea” [Pi 117, 19].
4 Dintre multele porţi deschise, numai poarta dreptăţii este poarta lui Hristos
[In 10, 7-9]; toţi care intră prin ea sunt fericiţi şi-şi îndreaptă mersul lor în
cuvioşie, în dreptate, săvârşind toate tară tulburare. 5 E cineva credincios, e
cineva puternic în a-şi spune ştiinţa, e cineva înţelept în discernământul cu
vintelor, e cineva curat în fapte? ^ Dar cu mult mai mult trebuie să fie umi-
lit/smerit cu cât pare să fie mai mare şi să caute ce este de folos în comun
pentru toti şi nu doar ce este de folos pentru el însuşi [/ Co 10, 24. 33; 13, 5;
Flp 2, 21].
Măreţia iubirii
XLIX1Cine iubeşte pe Hristos să facă poruncile lui Hristos [In 14,15.21.23;
15, 10; I In 2, 5; 4, 18; 5, 1-3] . 2 Cine poate tâlcui legătura iubirii [Col 3,14]
lui Dumnezeu? 3 Cine poate spune îndeajuns măreţia frumuseţii Lui? 4 înăl
ţimea la care ne ridică iubirea e de nepovestit.5 Iubirea ne lipeşte de Dum
nezeu, „iubirea acoperă mulţime de păcate” [/ Pir 4, 8], iubirea pe toate le
suferă; iubirea nu face dezbinare; iubirea nu se răscoală, iubirea le face pe
toate în înţelegere; în iubire s-au desăvârşit toţi aleşii lui Dumnezeu; fără
iubire nimic nu este bineplăcut lui Dumnezeu. 6 Cu iubire ne-a primit Stăpâ
nul; pentru iubirea pe care o avea pentru noi, Iisus Hristos, Domnul nostru,
Şi-a dat cu voia lui Dumnezeu sângele Său pentru noi, trupul Său pentru
trupul nostru şi sufletul Său pentru sufletele noastre [In 3, 16; 1 In 4, 9. 10;
Ga 1,4; 2, 20; Ef5, 2].
L 1 Vedeţi, iubiţilor, cât de mare şi minunată e iubirea! desăvârşirea ei nu
se poate tâlcui. 2 Cine e destoinic să fie găsit în iubire decât numai cei pe
care-i învredniceşte Dumnezeu? Să ne rugăm, aşadar, şi să cerem îndurării
Lui să fim găsiţi în iubire, fără părtinire omenească şi fără pată. 3 Toate
generaţiile de la Adam şi până astăzi au trecut; dar cei care au fost desăvârşiţi
în iubire, potrivit harului lui Dumnezeu, au loc între bine-credincioşii, care
se vor arăta la venirea împărăţiei lui Hristos. 4 Că scris este: „Intraţi în că
mări pentru foarte puţină vreme, până va trece urgia şi mânia Mea; şi-Mi voi
aduce aminte de o zi bună şi vă voi scula din mormintele voastre” [Is 26, 20;
Iz 37, 12] .5 Fericiţi suntem, iubiţilor, dacă facem poruncile lui Dumnezeu în
armonia iubirii, ca pentru iubire să ni se ierte păcatele. 6 Că este scris: „Feri
ciţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele! Fericit
bărbatul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi nici nu este în gura lui
vicleşug” [Ps 31, 1-2; Rm 4, 7-8]. 7 Fericirea aceasta a fost spusă despre cei
aleşi de Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia fie slava în
Mărturisirea păcatelor
L I 1 Să ne rugăm, aşadar, să ne ierte Dumnezeu toate păcatele pe care le-am
făcut şi în care am căzut prin ispita celui potrivnic [2 Tes 2, 4; 1 Tim 5, 14;
1 Ptr 5, 8]; iar aceia care au fost căpeteniile răzvrătirii şi ale dezbinării tre
buie să se uite la faptul că avem o nădejde comună.2 Cei ce vieţuiesc cu frică
şi cu iubire vor să cadă mai degrabă ei înşişi în chinuri decât semenii lor;
sau, mai bine spus, primesc mai degrabă să fie condamnaţi ei înşişi decât
armonia care ne-a fost predată atât de bine şi de drept. 3 Căci un lucru bun
este pentru om să-şi mărturisească greşelile decât să-şi învârtoşeze inima,
cum s-a învârtoşat inima celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Moise, slujitorul
lui Dumnezeu [Nm 16, 1-2], a căror osândă s-a făcut cunoscută: 4 „Că s-au
pogorât de vii în iad” [Nm 16, 30. 33] şi: „moartea îi va paşte pe ei” [Ps 48,14].
2 Iar Faraon şi oastea lui şi toate căpeteniile Egiptului, carele şi călăreţii lor,
nu pentru altă pricină s-au scufundat în Marca Roşie şi au pierit, ci pentru că
şi-au învârtoşat inimile lor cele neînţelegătoare, după cc s-au făcut semne şi
minuni în pământul Egiptului de către Moise, slujitorul lui Dumnezeu [Iş 14].
L I I 1 Stăpânul nostru, fraţilor, n-are nevoie de nimic; nu cere de la nimeni
nimic [FA 17, 25] decât să I se aducă mărturisiri. 2 Căci spune David, alesul
Său: „Mărturisi-mă-voi Domnului şi-I va place Lui mai mult decât un viţel
tânăr căruia îi cresc coamele şi unghiile. Să vadă săracii şi să se veselească”
[Ps 68, 34-36] ;3 şi iarăşi zice: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi dă
Celui Preaînalt rugăciunile tale; şi cheamă-Mă în ziua necazului tău şi te voi
scoate şi Mă vei proslăvi [Ps 49, 15-16] ,4 că jertfa pentru Dumnezeu e un
duh zdrobit” [Ps 50, 18].
Exemplul lui Moise

L III1 Cunoaşteţi, şi cunoaşteţi bine, fraţilor, Sfintele Scripturi [2 Tim 3, 15]
şi v-aţi aplecat mereu asupra cuvintelor lui Dumnezeu. Spre aducere-aminte
vă scriu acestea. 2 Că lui Moise, după ce s-a suit în munte şi a petrecut pa
truzeci de zile şi patruzeci de nopţi în post şi umilinţă [/ş 24, 18; 34, 28; Dt
9, 9. 18], Dumnezeu i-a spus: „Pogoară-te degrabă de aici, că fărădelege a
făcut poporul tău, pe care l-ai scos din pământul Egiptului. S-a abătut repede
din calea pe care le-ai poruncit-o şi şi-au făcut chipuri turnate” [Iş 32, 7-8;
Dt 9, 12]. 3 Şi a spus Domnul către el: „Ţi-am spus ţie o dată şi de două ori
zicând: Am văzut poporul acesta şi iată este tare la cerbicie. Lasă-Mă să-i
nimicesc şi să şterg numele lor de sub cer şi te voi face pe tine neam mare şi
minunat şi mult mai mult decât acesta” [Dt 9, 13-14; Iş 32, 10]. 4 Şi a spus
Moise: „Nicidecum, Doamne! Iartă poporului acestuia păcatul sau şterge-mă
şi pe mine din cartea celor vii” [/ş 32, 32]. 5 Ce iubire mare! Ce neîntrecută
I I.l. C le m e n t R o m a n u l, E p is to la B is e ric ii d in R o m a c ă tre B is e ric a d in C o rin t 41 7
desăvârşire! Slujitorul vorbeşte cu îndrăznire către Domnul său, cere iertare

pentru mulţime sau cere să piară şi el împreună cu ei.
Sacrificiu propriu în locul dezbinării

L IV 1 Cine e, aşadar, între voi nobil, îndurător şi plin de iubire 2 să zică:
„Dacă din pricina mea se face dezbinare, ceartă/sfadă şi schisme/rupturi, voi
pleca, mă voi duce unde voiţi şi voi face cele poruncite de mulţime; numai
turma lui Hristos să fie în pace cu prezbiteri aşezaţi!” 3 Cel care va face
aceasta va dobândi mare slavă în Hristos şi va fi primit în orice loc, „că a
Domnului este pământul şi plinirea lui” [Ps 23, 1] .4 Acestea le-au făcut şi le
vor face cei care au purtarea lui Dumnezeu fără să regrete.
L V 1 Dar să aducem pilde şi de la păgâni. în vreme de ciumă, în urma ho
tărârii unui oracol, mulţi împăraţi şi conducători s-au dat pe ei la moarte ca
să-şi izbăvească cetăţenii cu sângele lor; mulţi au plecat din cetăţile lor, ca
să nu se facă mai mare tulburare. 2 Cunoaştem pe mulţi de-ai noştri, că s-au
lăsat puşi în lanţuri, ca să scape pe alţii; mulţi s-au lăsat vânduţi ca robi,
pentru ca, cu preţul primit, să hrănească pe alţii. 3 Multe femei, întărite de
harul lui Dumnezeu, au săvârşit multe fapte de bărbăţie. 4 Fericita ludita, pe
când cetatea era asediată, a cerut voie de la bătrâni s-o lase să se ducă în
tabăra celor de alt neam. ' A ieşit din dragostea de patrie şi de poporul ase
diat punându-sc pe sine în primejdie; şi Domnul a dat pe Olofem în mâinile
femeii fIdt 8- 13].6 Nu într-o mai mică primejdie s-a pus şi Estera, cea desă
vârşită în credinţă, ca să scape cele douăsprezece seminţii ale lui Israel de
pieirca ce Ic ameninţa. Prin postul şi umilinţa/smerenia ei, a rugat pe Stăpâ
nul Cel atoalevăzător, pe Dumnezeul veacurilor, Care, văzând umilinţa/sme
renia sufletului ei, a izbăvit poporul, pentru care Estera îşi primejduise viaţa
[Est 4, 16; 7, 6-10].
Primirea certării
L V I' Şi noi, dar, să ne rugăm pentru cei ce au căzut în vreun păcat, ca să
le dea moderaţie şi umilinţă spre a se supune, nu nouă, ci voinţei lui Dum
nezeu; că aşa le va fi lor roditoare şi desăvârşită aducerea-aminte de ei cu
îndurări la Dumnezeu şi la sfinţi. 2 Să primim, iubiţilor, certarea [paideia], de
care nimeni nu trebuie să se supere. Povăţuirea, pe care o facem unii altora,
este bună şi foarte folositoare, că ne lipeşte de voinţa lui Dumnezeu. 3 Că aşa
zice cuvântul cel sfânt: „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat”
[Ps 117, 18]. 4 „Că pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi bate pe tot
fiul pe care îl primeşte” [Pr 3, 12; Evr 12, 6] .5 „Certa-mă-va dreptul cu milă,
spune psalmistul, şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă
capul meu” [Pi 140, 6]. 6 Şi iarăşi spune: „Fericit este omul pe care l-a certat
418 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
Domnul; şi dojenirea Celui Atotputernic n-a dispreţui; că El te face să su

feri, dar iarăşi te face bine; 7 a bătut, dar mâinile Lui au tămăduit. 8 De şase
ori din nevoi te scoate, iar în a şaptea nu se va atinge de tine rău. 9 în timp de
foamete te va izbăvi de moarte, iar în timp de război te va scoate din mâna
săbiei. 10 De biciul limbii te va ascunde şi nu te vei teme de relele ce vor
veni. " De cei nedrepţi şi de cei nelegiuiţi vei râde, iar de fiarele sălbatice
nu te vei teme, 12 că fiarele sălbatice vor trăi în pace cu tine. 13 După aceea
vei cunoaşte că va fi pace în casa ta, iar belşugul din cortul tău nu va lipsi.
14 Vei cunoaşte că multă este sămânţa ta, iar copiii tăi ca iarba ţarinei. 15 Vei
merge la groapă ca grâul cel copt, secerat la timp sau ca un stog la arie la
vreme adunat” [Iov 5, 17-26]. ^V edeţi, iubiţilor, cât de mare sprijin au cei
certaţi de Stăpân? Că, fiind tată bun, ne ceartă, ca să ne miluiască cu certarea
[paideia] Lui cea sfântă.
L V II1 Aşadar, voi care aţi pus temeliile dezbinării supuneţi-vă prezbite-
rilor [cf. I Ptr 5, 5] şi lăsaţi-vă certaţi spre pocăinţă, plecându-vă genunchii
inimii voastre. 2 învăţaţi să vă supuneţi dezbrăcând aroganţa trufaşă şi mân
dră a limbii voastre; căci e mai bine pentru voi să vă găsiţi mici, dar aleşi în
turma lui Hristos, decât părându-vă că sunteţi excepţionali să fiţi azvârliţi
din nădejdea Lui.
Glasul înţelepciunii
3 Că aşa grăieşte înţelepciunea cea plină de virtute: „Iată vă voi trimite
vouă înainte graiul suflării Mele şi vă voi învăţa cuvântul Meu. 4 Pentru că
v-am chemat şi nu M-aţi auzit; pentru că v-am grăit cuvinte şi n-aţi luat
aminte, ci aţi defăimat sfaturile Mele şi de certările Mele n-aţi ascultat, voi
râde şi Eu de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni peste voi prăpă
dul, când tulburarea va sosi pe neaşteptate asupra voastră, iar nenorocirea va
veni ca un vifor sau când va veni peste voi strâmtorare şi împresurare.J Că
va fi când Mă veţi chema şi Eu nu vă voi auzi pe voi; cei răi Mă vor căuta şi
nu Mă vor găsi; că au urât înţelepciunea, iar frica Domnului n-au ales, nici
n-au voit să ia aminte la sfaturile Mele şi au batjocorit mustrările Mele.
6 Pentru aceea vor mânca roadele căii lor şi se vor sătura de necredinţa lor.
7 Pentru că au făcut nedreptate pruncilor, vor fi ucişi, iar cercetarea va pierde
pe cei necredincioşi. Cel ce Mă ascultă va locui cu încredere spre nădejde şi
se va linişti fără teamă de orice rău” [Pr 1, 23-33].
L V I I I 1 Să ne supunem, aşadar, Numelui celui preasfânt şi slăvit al lui
Dumnezeu, ca să scăpăm de ameninţările pe care înţelepciunea le-a făcut
celor neascultători şi „să ne sălăşluim cu încredere” [Dt 33, 12. 28] în Nu
mele cel preasfânt al măreţiei Sale. 2 Primiţi sfatul nostru şi nu vă va părea
rău. Viu este Dumnezeu şi viu este Domnul lisus Hristos şi Duhul cel Sfânt,
II. 1. C le m e n t R o m a n u l, E p is to la B is e ric ii d in R o m a c ă tre B is e ric a d in C o rin t 419
credinţa şi nădejdea celor aleşi! Că acela care face, fără părere de rău, cu
umilinţă/smerenie şi cu stăruitoare bunăvoinţă poruncile şi dreptăţile date de
Dumnezeu, acela va fi rânduit şi socotit în numărul celor mântuiţi, prin Iisus
Hristos, prin Care lui Dumnezeu fie slava în vecii vecilor. Amin.
L IX ' Iar dacă unii nu vor da ascultare celor spuse de Dumnezeu prin noi,
să ştie că se expun păcatului şi unei nu mici primejdii.
Marea rugăciune de cerere

2 Noi vom fi nevinovaţi de acest păcat şi vom cere, făcând stăruitoare
rugăciuni şi cereri, ca Făcătorul tuturor lucrurilor să păstreze numărul cel
socotit al aleşilor Lui din întreaga lume, prin iubitul Lui Fiu Iisus Hristos,
prin Care ne-a chemat de la întuneric la lumină, de la necunoaştere la cu
noaşterea slavei numelui Lui. 3 Ca să nădăjduim în Numele Tău, începutul
întregii creaţii, Cel ce ai deschis ochii inimii noastre [Ef 1, 18], ca să Te
cunoaştem pe Tine, Singurul preaînalt întru cele preaînalte, Cel sfânt, Care
întru sfinţi Te odihneşti [Is 57, 15], Cel ce umileşti trufia celor mândri
[A 13, 11], Cel ce risipeşti sfaturile neamurilor [Pi 32, 10], Cel ce ridici pe
cei umiliţi/smeriţi la înălţime şi umileşti/smereşti pe cel înalt [Iov 5, 11;
Is 10, 33; Iz 17, 24; 21, 31], Cel ce îmbogăţeşti şi faci sărac [/ Rg 2, 7], Cel
ce ucizi şi faci viu [Dl 32, 39; / Rg 2, 6; 4 Rg 5, 7], singurul binefăcător al
duhurilor şi Dumnezeul oricărui trup [Nm 16, 22; 27, 16], Cel ce priveşti în
adâncuri [Tin 1,31], Cel ce vezi faptele omeneşti, ajutorul celor în primejdii,
mântuitorul celor deznădăjduiţi [Idt 9, 12], făcătorul şi ocrotitorul oricărui duh
[Am 4, 13; Iov 10, 12], Cel ce înmulţeşti neamurile pe pământ şi din toate ai
ales pe cei ce Te iubesc pe Tine, prin Iisus Hristos, Fiul Tău Cel iubit, prin
Care ne-ai învăţat, ne-ai sfinţit şi ne-ai cinstit, 4 pe Tine Te rugăm, Stăpâne,
fii ajutorul şi sprijinitorul nostru [Ps 118, 114; Idt 9, 11]. Mântuie pe cei
dintre noi care sunt în strâmtorare; pe cei umiliţi/smeriţi miluieşte-i, pe cei
căzuţi ridică-i, celor din nevoi arată-Te, pe cei bolnavi vindecă-i, pe cei ră
tăciţi din poporul Tău întoarce-i [Iz 34, 16]; satură-i pe cei flămânzi, slobo-
zeşte-i pe cei legaţi dintre noi, ridică-i pe cei slabi [Iov 4, 4], mângâie-i pe
cei slabi la suflet, ca toate neamurile să Te cunoască pe Tine, că Tu eşti sin
gurul Dumnezeu [3 Rg 8, 60; 4 Rg 19, 19; Is 37, 20; Iz 36, 23; In 17, 3], şi
Iisus Hristos Fiul Tău, iar „noi poporul Tău şi oile păşunii Tale” [Pi 78, 13].
L X 1 Tu, prin lucrările puterii Tale, ai făcut cunoscută alcătuirea veşnică a
lumii. Tu, Doamne, ai zidit lumea, Tu Cel ce eşti credincios în toate neamu
rile, drept în judecăţile Tale, minunat în putere şi măreţie, înţelept în a zidi şi
priceput în a întemeia cele zidite de Tine, bun în cele văzute şi credincios
celor ce cred în Tine. Milostive şi îndurate [I o il 4, 13; S i r 2, 11], iartă-ne
nouă fărădelegile, nedreptăţile, păcatele şi greşelile noastre. 2 Nu socoti păca
tele robilor şi roabelor tale, ci curăţă-ne cu curăţenia adevărului Tău [In 17, 17]
şi îndreaptă paşii noştri [Pi 118, 133; 39, 3] ca să mergem în sfinţenia inimii
[5 Rg 9, 4] şi să facem cele bune şi bineplăcute înaintea Ta [Dl 6, 18;
12, 25. 28; 13, 19; 21, 9] şi înaintea conducătorilor noştri. J Da, Stăpâne,
arată faţa Ta peste noi [Nm 6, 25; Ps 30, 16; 66, 1], spre cele bune în pace,
ca să ne acoperi pe noi cu mâna Ta cea puternică [Is 51, 16], să ne izbăveşti
de tot păcatul cu braţul Tău cel înalt [Dl 4, 34; 5, 15] şi să ne scapi de cei ce
ne urăsc pe nedrept [Ps 17, 20; 105, 11]. 4 Dă-ne armonie şi pace, nouă şi
tuturor celor ce locuiesc pământul, precum ai dat părinţilor noştri, când Te
chemau cu cuvioşie, în credinţă şi adevăr [Ps 144, 19], ca să ne supunem
atoateştiitorului şi preasfântului Tău Nume, conducătorilor şi stăpânitorilor
[toii archousin kai hegoumenois] noştri de pe pământ.
Rugăciune pentru conducătorii păgâni ai imperiului

L X I 1 Tu, Stăpâne, le-ai dat lor stăpânirea împărăţiei [exousian tes basi-
leias] prin puterea Ta cea mare şi nespusă, pentru ca noi, cunoscând slava şi
cinstea dată lor de Tine, să ne supunem lor, întru nimic împotrivindu-ne
voinţei Tale. Dă-le lor, Doamne, sănătate, pace, armonic, stabilitate ca să
exercite neîmpiedicat conducerea/guvemarca [hegemonia] dată lor de Tine.
2 Că Tu, Stăpâne, cerescule împărat al veacurilor [Tob 13, 6. 11; / Tini 1. 17].
eşti Cel ce dai fiilor oamenilor slavă, cinste şi stăpânire peste cele ce sunt pe
pământ, Tu, Doamne, îndreptează sfatul lor spre ce este bun şi bineplăcut
înaintea Ta, ca exercitând ei în pace, blândeţe şi în cuvioşie conduccrca/gu-
vemarea dată lor de Tine, să aibă parte de îndurarea Ta. 3 Pe Tine. Care sin
gur eşti puternic să faci cu noi acestea şi alte mai multe bunătăţi, Te lăudăm
prin Iisus Hristos, Arhiereul [Evr 2, 17; 3, 1; 4, 4. 15; 5, 5; 7, 26; 8, 1; 9. 11]
şi apărătorul sufletelor noastre, prin Care Ţie fie slava şi măreţia, acum şi
din neam în neam şi în vecii vecilor. Amin.
îndemn final
L X I I 1 V-am scris de ajuns, bărbaţi fraţi, despre cele cuvenite religiei
noastre şi despre cele mai de folos lucruri spre o viaţă virtuoasă pentru cei
care vor să o îndrepte în chip evlavios şi drept. 2 Căci în tot locul am atins
cele privitoare la credinţă, pocăinţă, iubirea adevărată, înfrânare, cuminţenie
şi răbdare, aducându-vă aminte că trebuie să bineplăceţi în chip cuvios
Atoateţiitorului Dumnezeu în dreptate, în adevăr şi în îndelungă-răbdare,
vieţuind într-un gând fără ranchiună, în iubire şi pace cu blândeţe statornică,
precum au bineplăcut şi părinţii voştri, umilindu-se/smerindu-se înaintea
Tatălui Dumnezeu şi Creatorul şi a tuturor oamenilor. 3 Cu atât mai multă
II. 1. C le m e n t R o m a n u l, E p is to la B is e ric ii din R o m a c ă tre B is e ric a d in C o rin t 421
plăcere v-am adus aminte acestea, întrucât ştiam limpede că scriem unor băr
baţi credincioşi şi aleşi, care s-au adâncit în cuvintele povăţuirii lui Dumnezeu.
LXIII1 Drept este ca venind la asemenea şi atât de mari exemple să ne
plecăm grumazul şi să ocupăm locul ascultării ca, potolind răzvrătirea za
darnică, să ajungem fără pată la scopul ce ne stă înainte în adevăr. 2 Căci
bucurie şi veselie ne veţi aduce dacă, ascultând de cele scrise de noi prin
Duhul Sfânt, veţi reteza mânia nedreaptă a geloziei voastre potrivit interven
ţiei pentru pace şi armonie pe care am facut-o în scrisoarea aceasta.
3 V-am trimis bărbaţi credincioşi şi înţelepţi, care au trăit ireproşabil între
noi de la tinereţe până la bătrâneţe, şi care vor fi martori între voi şi noi.
J Am făcut aceasta ca să ştiţi că toată grija noastră a fost şi este ca să fiţi cât
mai repede în pace.
LXIV1 încolo. Dumnezeu Care vede toate, Stăpânul duhurilor şi Domnul
a tot trupul. Care L-a ales pe Domnul Iisus Hristos şi prin El pe noi ca popor
ales, să dea oricărui suflet care cheamă sfântul şi de mare cuviinţă Numele
Său credinţă, frică, iubire, răbdare, îndelungă-răbdare, curăţie şi cuminţenie
spre a bineplăcea Numelui Său prin Arhiereul şi Patronul nostru Iisus Hristos,
prin Care Lui fie slavă, măreţie, putere şi cinste, acum şi în toţi vecii veci
lor. Amin.
LX V 1 Iar pe trimişii noştri, pe Claudiu Efebul şi pe Valerian Biton, îm
preună cu Fortunat să-i trimiteţi îndată în pace, cu bucurie, ca mai repede să
ne vestească pacea şi armonia, pe care o dorim şi o poftim, pentru ca şi noi
să ne bucurăm cât mai degrabă de stabilitatea [eustatheias] voastră.
‘ Harul Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi cu toţi cei chemaţi de
pretutindeni de Dumnezeu prin El, prin Care lui Dumnezeu slavă, cinste,
putere, măreţie, împărăţie veşnică, din veacuri în veacurile veacurilor. Amin.
3 :·
Ignatie Teoforul, episcopul Siriei
( t cea 107)
Cele treisprezece epistole

ale corpusului amplificat în secolul IV 1
Maria din Cassobelae lui Ignatie

Maria, prozelită a lui lisus Hristos, lui Ignatie Teoforul, preafericitului
episcop al Bisericii apostolice din Antiohia, cel iubit în Dumnezeu Tatăl şi
lisus, bucurie şi sănătate.
I I întrucât, minunate, Hristos a fost făcut cunoscut şi la noi că este Fiu al
Dumnezeului Celui Viu, că în vremurile din urmă S-a înomenit prin Fecioara
Maria din sămânţa lui David şi a lui Avraam potrivit celor prezise despre
El şi prin El de către corul profeţilor, de aceea cerem rugându-ne să ne fie
trimis de către înţelegerea ta Maris, prietenul nostru, episcop al Neapolisului
nostru natal de lângă Anazarvos, şi Evloghie, prezbiter al Cassobelaei, ca să
nu fim fără patroni ai cuvântului Dumnezeu, 2 întrucât spune undeva şi Moise:
„Să vadă Domnul Dumnezeu de un om care să conducă poporul acesta şi să
nu fie adunarea Domnului ca nişte oi care n-au păstor” [Nm 27, 17].
I I I Să nu te temi însă deloc, fericite, de faptul că mai sus-zişii sunt tineri;
căci vreau să ştii că dispreţuiesc trupul şi nesocotesc patimile lui şi strălucesc
în ei înşişi cu cărunteţea, deşi au fost chemaţi de foarte tineri la preoţie. 2 Dez
groapă însă gândul tău prin Duhul dat ţie de Dumnezeu prin Hristos şi cu
noaşte că, deşi era mic copil, Samuel a fost numit „văzătorul” [I Rg 9, 3 etc.]
şi a fost numărat în ceata profeţilor, l-a mustrat pe bătrânul Eli pentru fărăde
lege pentru că îşi preferase fiii nebuni lui Dumnezeu Cauza a toate, şi-i lăsase
nepedepsiţi când luaseră în râs preoţia şi fuseseră neruşinaţi faţă de popor.
I I I 1Tot aşa şi înţeleptul Daniel, deşi era tânăr, i-a judecat pe unii bătrâni
cruzi, arătându-i că sunt exterminatori, nu bătrâni, şi deşi după neam erau
iudei, după purtare erau canaaniţi [Susana]. 2 Iar Ieremia, când din pricina
' Traducere după ed. F. X. Fu n k /F . DlEKAMP, Patres Apostolici, voi. II, TQbingen, 1913,
p. 83-268.
tinereţii a refuzat profeţia încredinţată lui de Dumnezeu, a auzit de la El: „Nu

spune: Sunt foarte tânăr!, căci vei merge la toţi cei la care te voi trimite şi vei
vorbi toate câte-ţi voi porunci, pentru că Eu sunt cu tine!” [Ir 1, 7] .3 Iar în
ţeleptul Solomon, deşi avea doar doisprezece ani, a înţeles marea chestiune
ridicată de cele două femei pentru copiii lor neştiindu-se ai cui erau [3 Rg3],
încât tot poporul era uimit de atât de marea înţelepciune a copilului şi se te
mea de el nu ca de un băieţandru, ci ca de un bărbat desăvârşit. 4 Iar ghicito-
rile reginei etiopienilor, care aveau în ele roadă ca şi curgerile Nilului, le-a
dezlegat astfel încât ea însăşi, care era aşa de înţeleaptă, a rămas uimită.
I V 1 Iar iubitorul de Dumnezeu Iosia, încă pe când de-abia putea grăi arti
culat, i-a vădit pe cei ţinuţi de duhul rău că sunt mincinoşi şi amăgesc popo
rul, a descoperit amăgirea demonilor şi i-a dat drept exemplu pe cei ce nu
erau dumnezei, pe preoţii lor i-a junghiat, altarele lor le-a răsturnat, jertfelni
cele le-a întinat cu leşuri moarte, templele le-a surpat, dumbrăvile le-a tăiat,
stâlpii i-a zdrobit, mormintele necredincioşilor lc-a deschis, ca să nu mai
rămână nici măcar un semn al celor răi. Un astfel de zelos a fost pentru
dreapta credinţă şi pedepsitor al necredincioşilor, deşi încă i se bâlbâia limba
[4 Rg 24]. 2 Şi David profetul şi împăratul, rădăcina după trup a Mântuito
rului, a fost uns de Samuel rege încă pc când era un flăcău, căci zice el
însuşi undeva: „Mic eram între fraţii mei şi foarte tânăr în casa tatălui meu"
[Pi 151, 1].
V 1 Şi-mi lipseşte timpul dacă aş voi să-i urmăresc pe toţi cei care au bine-
plăcut lui Dumnezeu încredinţându-li-sc de către Dumnezeu profeţie, preoţie
şi împărăţie, dar pentru aducere-aminle să fie de ajuns cele spuse. ' Te im
plor să nu socoteşti că aş fi prezumţioasă şi închipuită; căci nu li-am încre
dinţat aceste cuvinte învăţându-te, ci aducându-le aminte părintelui meu în
Dumnezeu. Pentru că-mi ştiu măsurile şi nu mă compar cu cineva ca voi.
îm brăţişez sfântul tău cler şi de Hristos iubitorul tău popor păstorit de
purtarea ta de grijă. Toţi credincioşii de Ia noi te salută. Roagă-te să fiu
sănătoasă potrivit lui Dumnezeu, fericite păstor.
Către Maria [din Cassobelae]

Ignatie, cel numit şi Teoforul, celei miluite prin harul Dumnezeului Tatăl
Preaînalt şi al Domnului Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, preacredin-
cioasei, vrednicei de Dumnezeu şi purtătoarei de Hristos fiice Maria, multă
bucurie în Dumnezeu.
I 1 Mai bună decât scrisul e vederea, întrucât e o parte a corului simţurilor
care prin semnele de prietenie pe care le împărtăşeşte îl cinsteşte nu numai pe
H.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p is to le 425
cel care le primeşte, ci prin cele pe care le primeşte în schimb îmbogăţeşte

dorul de lucruri încă şi mai bune. 2 Dar, cum se spune, al doilea liman e şi
modul literelor, pe care l-am primit ca pe un port bun de la credinţa ta de
departe văzând prin ele binele din tine. J Pentru că sufletele celor buni, o,
atotînţeleaptă femeie, seamănă cu izvoarele foarte curate care prin înfăţişa
rea lor îi atrag să bea din ele pe trecători chiar dacă nu le este sete; tot aşa
înţelepciunea ta ne atrage chemându-ne să ne împărtăşim din apele dumne
zeieşti care ţâşnesc în sufletul tău.
I I 1 Eu însă, fericito, nefiind acum atât al meu însumi, cât al altora, sunt
purtat de voinţele multor potrivnici, fie prin fugă din loc în loc, fie prin ares
turi, fie prin lanţuri. 2 Dar nu mă las întors de nimic din acestea, ci mai
degrabă prin nedreptăţile lor devin şi mai mult învăţăcel, ca să dobândesc pe
Hristos. ' Fie să mă bucur de lucrurile cumplite pregătite pentru mine, fiindcă
„nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum faţă de slava care se va des
coperi nouă” [Rm 8, 18].
III 1 Cele poruncite de tine prin scrisoare le-am împlinit bucuros, neîndo-
indu-mă cu nimic de persoanele pe care le-ai verificat că sunt bune. Căci am
cunoscut că prin judecata lui Dumnezeu ai dat mărturie pentru bărbaţii aceia,
nu pentru vreo favoare trupească. ‘ Mult m-au bucurat şi continuele tale
menţionări ale pasajelor scripturistice, pe care citindu-le n-am mai avut nici
o îndoială privitoare la acest lucru. Căci nu puteau să-mi scape ochilor ele,
care aveau o demonstrare incontestabilă de la tine. 3 Sufletul mi l-aş pune
pentru tine, pentru că iubeşti pe Iisus, Fiul Dumnezeului Celui Viu [Mt
16, 16]; de aceea şi El îţi va spune: „Pe cei ce Mă iubesc, îi iubesc şi Eu, iar
cei ce Mă caută vor găsi pace” [Pr 8, 17].
I V 1 îmi vine să-ţi spun că e adevărat cuvântul pe care l-am auzit despre
tine încă fiind tu la Roma pe lângă fericitul papă Anenclet, căruia i-a urmat
acum preavrednicul de fericire Clement, auditorul lui Petru şi al lui Pavel; iar
acum ai adăugat la el însutit, şi fie să mai adaugi tu însuţi! 2 Mult am dorit
să vin la voi, ca să fiu odihnit de voi, dar „nu în puterea omului stă calea lui”
[Ir 10, 23]. Căci garda militară îmi reţine intenţia, neîngăduindu-i să fie dusă
la capăt. Iar în cele ce sunt nu mai pot nici să fac, nici să sufăr ceva. 3 De
aceea socotind secundă scrisoarea faţă de mângâierea între prieteni, îmbrăţi
şez sfântul tău suflet rugându-te să adaugi la încordarea ta; căci osteneala de
acum e puţină, dar plata aşteptată e multă.
V1 Fugiţi de cei ce tăgăduiesc pătimirea lui Hristos şi naşterea Lui după
trup. Mulţi sunt acum cei ce bolesc de această boală. Dar a te îndemna cele
lalte e de prisos, întrucât eşti desăvârşită în toată fapta cea bună şi în cuvân
tul cel bun şi-i poţi povăţui în Hristos şi pe alţii. 2 îmbrăţişează şi pe toţi cei
care asemenea ţie se ţin de mântuirea lor în Hristos. Te îmbrăţişează prezbi-
terii şi diaconii şi înainte de toţi sfântul Heron. Te îmbrăţişează Cassian,

gazda mea, şi sora mea, soţia lui, şi preaiubiţii lor copii. 3 Să te sfinţească
pururea Domnul în putere cu sănătate trupească şi sufletească, şi fie să te
văd dobândind în Hristos cununa.
Către Efeseni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, celei binecuvântate în măreţia şi plinătatea

lui Dumnezeu, celei prehotărâte înainte de veci să fie pururea într-o slavă
unică, neschimbabilă, unită şi aleasă în Pătimirea cea adevărată, în voinţa lui
Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru lisus Hristos, Mântuitorul nostru,
Bisericii vrednice de fericire care este în Efesul Asiei, multă bucurie în lisus
Hristos şi într-o nepătată bucurie.
I I Am primit în Dumnezeu iubitul vostru nume, pe care l-aţi dobândit
printr-o fire dreaptă potrivit credinţei şi iubirii în Hristos lisus, Mântuitorul
nostru; fiind imitatori ai iubirii de oameni a lui Dumnezeu, după ce aţi fost
readuşi la viaţă în Sângele lui Hristos, aţi săvârşit în chip desăvârşit lucrul
rudeniei. 2 Căci auzind că vin din Siria legat în lanţuri pentru Hristos, nădej
dea noastră comună, convins că prin rugăciunea voastră voi dobândi să mă
lupt la Roma cu fiarele, pentru ca prin martiriu să pot 11 învăţăcel al „Celui
ce S-a adus pe Sine însuşi lui Dumnezeu ofrandă şi jertfa întru miros de
bună-mireasmă” [Ef 5, 2] [v-aţi grăbit să mă vedeţi]. 3 Am primit aşadar în
Dumnezeu mulţimea voastră multă în Onisim, cel într-o nepovestită iubire,
şi care e episcopul vostru; pe care vă doresc să-l iubiţi potrivit lui Hristos
lisus şi voi toţi să fiţi întru asemănarea lui. Binecuvântat este Dumnezeu Care
v-a dăruit vouă, care sunteţi astfel, să aveţi în Hristos un astfel de episcop.
I I I Cât despre Burus, cel rob împreună cu mine, diaconul vostru potrivit
lui Dumnezeu şi binecuvântat întru toate, îmi doresc să rămână nepătat spre
cinstea Bisericii şi a preafericitului vostru episcop. ’ Iar Crocus, cel vrednic
de Dumnezeu şi de voi, pe care l-am primit ca exemplu al iubirii voastre,
m-a odihnit întru toate „şi nu s-a ruşinat de lanţurile mele” [2 Tun 1, 16],
fiindcă şi pe el îl va răcori Tatăl lui lisus Hristos împreună cu Onisim,
Burus, Euplus şi Fronto, prin care v-am văzut prin iubire pe toţi. 3 Fie să mă
bucur pururea de voi, dacă voi fi vrednic. Cuviincios lucru aşadar este ca voi
să slăviţi în tot felul pe lisus Hristos Care v-a slăvit pe voi, ca într-o unică
supunere să fiţi desăvârşiţi în aceeaşi minte şi acelaşi gând şi să spuneţi toţi
aceleaşi lucruri despre acelaşi lucru [cf. I Co 1, 10], ca supunându-vă epis
copului şi prezbiteriului să fiţi sfinţiţi întru toate.
II.2. Ignatie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p is to le 427
I I I 1Nu vă dau ordine ca şi cum aş fi cineva. Căci deşi sunt legat în lan
ţuri pentru nume[le de creştin], nu sunt încă desăvârşit în Iisus Hristos;
fiindcă acum am început să fiu învăţăcel şi să vă grăiesc ca unor tovarăşi de
învăţătură. Pentru că eu trebuie să fiu antrenat/uns de voi în credinţă, povă-
ţuire, răbdare şi îndelungă-răbdare.2 Dar pentru că iubirea nu mă lasă să tac
despre voi, de aceea am luat-o înainte îndemnându-vă să alergaţi împreună
cu socotinţa [gnome] lui Dumnezeu. Căci Iisus Hristos face toate după soco
tinţa [gnome] Tatălui, cum spune undeva El însuşi: „întotdeauna fac cele
plăcute Lui” [In 8, 29]. 3 Prin urmare, şi voi trebuie să trăiţi după socotinţa
[gnome] lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi să aveţi zel ca Pavel, căci el spune:
„Faceţi-vă imitatorii mei, cum sunt şi eu al lui Hristos” [/ Co 4, 11].
I V 1 De aceea şi vouă vi se cuvine să alergaţi împreună cu socotinţa [gno
me] episcopului, care vă păstoreşte potrivit lui Dumnezeu; ceea ce şi faceţi
fiind înţelepţiţi de Duhul. Căci prezbiteriul cel vrednic de aceste nume, pentru
că e vrednic de Dumnezeu, este aşa de armonizat cu episcopul ca şi corzile
cu chitara. Legaţi astfel prin armonia şi iubirea simfonică/conglăsuitoare, al
cărei Iniţiator şi Paznic e Iisus Hristos,2 fiecare în parte să deveniţi un sin
gur cor, ca simfonizând armonic, luând legătura lui Dumnezeu în unitate, să
deveniţi prin conglăsuire/siinfonie una cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său
iubit Iisus Hristos, Domnul nostru; căci zice: „Dă-le, Părinte sfinte, ca aşa
cum Eu şi Tu una suntem, aşa şi ei să fie în Noi una” [In 17, 22]. Este aşadar
folositor ca voi, uniţi cu Dumnezeu printr-o unitate nepătată, să fiţi imitatori
ai lui Hristos, ale Cărui membre sunteţi.
V 1Căci dacă în scurt timp am eu o asemenea familiaritate cu episcopul
vostru, care nu e omenească, ci duhovnicească, cu cât mai mult vă fericesc
pe voi cei împreunaţi/uniţi cu el precum Biserica cu Domnul Iisus şi Dom
nul cu Dumnezeu Tatăl Lui, ca toate să fie simfonice/conglăsuind în unitate.
‘ Nimeni să nu vă ducă în rătăcire! Dacă nu este cineva înăuntrul altarului, e
lipsit de Pâinea lui Dumnezeu. Căci dacă rugăciunea unuia sau a doi are atât
de mare putere, încât Hristos stă în mijlocul lor [cf. Mt 18, 20], cu cât mai
mult rugăciunea episcopului şi a întregii Biserici care urcă într-un glas/sim-
fonic spre Dumnezeu încredinţează că li se vor da toate cererile făcute în
Hristos. 3 Aşadar, cel ce se separă de unele ca acestea şi nu se adună în sfatul
jertfelor şi în „Biserica întâi-născuţilor cei scrişi în cer” [cf. Evr 12, 23] e un
lup în piele de oaie [Mt 7, 15] care arată un chip blând. 4 Sârguiţi-vă aşadar,
iubiţilor, să vă supuneţi episcopului, prezbiterilor şi diaconilor; căci cine se
supune acestora ascultă de Hristos care i-a promovat, iar cine nu ascultă de
Hristos Iisus, „şi cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui
Dumnezeu rămâne peste el” [In 3, 36]. Căci cine nu ascultă de cei superiori
este certăreţ şi trufaş, iar „Dumnezeu, zice, celor mândri le stă împotrivă,
dar celor smeriţi le dă har” [Pr 3, 34; Iac 4, 16]; I Ptr 5, 5] şi: „Cei mândrii
au făcut fărădelege foarte” [Ps 118, 51 ].5 Iar Domnul spune preoţilor: „Cine
vă ascultă, pe Mine Mă ascultă, şi cine ascultă de Mine ascultă de Tatăl care
M-a trimis pe Mine. Iar cine Mă nesocoteşte pe Mine nesocoteşte pe Cel ce
M-a trimis pe Mine” [Lc 10, 16].
V II Aşadar, cu cât mai mult îl vedeţi pe episcop tăcând, temeţi-vă mai
mult de el; căci pe oricine îl trimite Stăpânul casei la administrarea ei, aşa
trebuie să-l primiţi ca pe însuşi Cel ce L-a trimis [cf. Mt 10, 40 par.]. Este
evident aşadar că pe episcop trebuie să-l vedem ca pe însuşi Domnul, întrucât
stă înaintea Domnului. Iar „bărbatul văzător şi ager în faptele sale trebuie să
stea cu împăraţii, iar nu cu oamenii de nimic” [Pr 22, 29]. 2 însuşi Onisim
laudă peste măsură buna voastră rânduială [eutaxia] în Dumnezeu, pentru că
toţi vieţuiţi după adevăr şi nici o erezie nu locuieşte între voi. Nici nu ascultaţi
pe altcineva mai mult decât pe lisus Hristos, adevăratul Păstor şi învăţător,
şi sunteţi, cum vă scrie Pavel, „un trup/corp şi un Duh, pentru că aţi fost şi
chemaţi la o singură nădejde a credinţei; este un Domn, o credinţă, un botez,
un Dumnezeu şi Tată a toate, Care e peste toate, prin toate şi în toate”
[Ef 4, 4 - 6 ] .J Astfel sunteţi deci voi, ca unii care aţi fost învăţaţi elementele
[creştinismului] de astfel de pedagogi, cum sunt Pavel, purtătorul dc Hristos.
şi preacredinciosul Timotei.
V III Dar unii oameni foarte răi obişnuiesc să poarte numele [dc creştin]
cu vicleşug, făcând şi altele nevrednice de Dumnezeu şi gândind lucruri
contrare învăţăturii lui Hristos spre ruina lor şi a celor cc sc încred în ci: şi
de care trebuie să vă feriţi ca de nişte fiare sălbatice; „Căci dreptul care se
fereşte se va mântui în veac; iar pieirea impioşilor arc loc dintr-odată şi e
prilej de bucurie” [Pr 11,3]. Căci „sunt câini muţi, care nu pot să latre”
[/î 56, 10], dar turbaţi şi care muşcă în ascuns, de care trebuie să vă feriţi;
căci sunt bolnavi incurabil. 2 Medicul nostru însă este Singurul Dumnezeu
adevărat, Cel Nenăscut şi Neapropiat, Domnul a toate, Tatăl şi Născătorul
Unului-Născut. Avem Medic şi pe Domnul nostru lisus Hristos, Fiul Unul-
Născut şi Cuvântul mai înainte de veci, Care mai apoi S-a făcut şi om din
Maria Fecioara, căci „Cuvântul S-a făcut trup/came” [In 1, 14], Cel Necor
poral într-un corp, Cel Nepătimitor într-un corp pătimitor, Cel Nemuritor
într-un corp muritor, Viaţa în stricăciune, ca să elibereze şi să vindece de
moarte şi de stricăciune sufletele noastre şi să le tămăduiască pe ele, cele
bolnave de impietate şi pofte rele.
V III' Prin urmare, să nu vă amăgească cineva, cum nici nu sunteţi amăgiţi;
căci toţi sunteţi ai lui Dumnezeu. Căci atunci când nu este în voi nici o poftă
care poate să vă întineze şi să vă aducă chin, de aici urmează că vieţuiţi potri
vit lui Dumnezeu şi sunteţi ai lui Hristos. Iar ei sunt măturătura [cf. 1 Co 4,13]
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p isto le 429
voastră, a preacuratei Biserici a efesenilor, celei vestite şi mult-lăudate în

veci. 2 Cei trupeşti nu pot face cele duhovniceşti, cum nici credinţa cele ale
necredinţei, nici necredinţa cele ale credinţei. Dar voi, fiind plini de Duhul
Sfânt, nu faceţi nimic trupesc, ci faceţi toate cele duhovniceşti. Sunteţi desă
vârşiţi în Hristos Iisus, Care este „Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al
credincioşilor” [1 In 4, 10].
IX Am aflat însă că au trecut pe la voi unii având o rea învăţătură, a unui
duh străin şi rău; cărora nu le-aţi dat drumul să semene neghina lor, astu-
pându-vă urechile ca să nu primească rătăcirea vestită de ei, convinşi că
duhul care duce în rătăcire poporal nu grăieşte cele ale lui Hristos, ci cele
ale sale, căci spune minciuni. ' Dar Duhul Sfânt nu grăieşte cele ale Sale, ci
cele ale lui Hristos, şi nu de la Sine însuşi, ci de la Domnul, cum şi Domnul
ne-a vestit cele de la Tatăl. „Căci cuvântul pe care-1 auziţi nu este al Meu, ci
al Tatălui Care M-a trimis” [In 14, 24]. 3 Iar despre Duhul Sfânt zice: „Nu
va grăi de la El însuşi, ci câte va auzi de la Mine” [In 16, 13]. Iar despre Sine
însuşi spune Tatălui: „Eu Te-am preaslăvit pe pământ; lucrai pe care Mi L-ai
dat L-am săvârşit. Am arătat Numele Tău oamenilor” [In 17,4]. Prin urmare,
fiecare îl slăveşte pe Cel dc la Care a şi primit ce va face; îl vesteşte pe El şi
propovăduieşie cuvintele Lui. 4 Dar duhul care rătăceşte se vesteşte pe sine
însuşi, grăieşte ale sale, căci caută să-şi placă lui însuşi; se slăveşte pe sine,
căci este plin de înfumurare: spune minciuni, amăgeşte, înşeală, linguşeşte,
vicleneşte, llecăreşte, e în dezacord, vorbeşte fără măsură, spune lucruri
ruşinoase şi e mereu temător. De lucrarea lui ne va izbăvi lisus Hristos, Cel ce
ne-a întemeiat pe stâncă ca pe nişte pietre alese frumos potrivite în zidirea
lui Dumnezeu Tatăl, urcate la înălţime prin Hristos, Care S-a răstignit pentru
noi, folosindu-Se ca de o funie de Duhul Sfânt; ridicate sus de la pământ la
cer prin credinţă şi iubire, umblând împreună cu cei nepătaţi. J Căci zice:
„Fericiţi cei nepătaţi în cale, care umblă în Legea Domnului” [Ps 118, 1].
Iar calea nerătăcită e Iisus Hristos; căci zice: „Eu sunt Calea şi Viaţa” [In 14, 6];
dar calea duce la Tatăl, căci zice: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”
[ibid],6 Fericiţi sunteţi aşadar voi purtătorii de Dumnezeu, purtătorii de Duh,
purtătorii de temple, purtătorii de sfinţenie, împodobiţi întru toate în porun
cile lui Iisus Hristos, „preoţie împărătească, neam sfânt, popor câştigat”
[/ Pir 2, 9; Iş 19, 6]. Pentru care veselindu-mă, m-am învrednicit ca prin
cele ce le scriu să grăiesc „cu sfinţii în Efes, credincioşilor în Hristos Iisus”
[Ef\, 1]. Mă bucur aşadar pentru voi, pentru că nu luaţi aminte la zădărnicie,
nici nu iubiţi după trup, ci după Dumnezeu.
X ' Rugaţi-vă neîncetat [cf. I Tes 5, 17] şi pentru ceilalţi oameni, căci este
în ei nădejde de pocăinţă, ca să dobândească pe Dumnezeu. Căci oare „cel
ce cade nu se va ridica, şi cel ce se duce nu se va întoarce?” [Ir 8, 4]. îngă
duiţi-le să fie făcuţi învăţăcei de voi. Fiţi deci slujitori ai lui Dumnezeu şi
gură a lui Hristos, căci zice Domnul: „Dacă veţi scoate dintr-un nevrednic un
cinstit, ca gura Mea veţi fi” [Ir 15, 19]. 2 La mâniile lor fiţi smeriţi, blasfe-
miilor lor opuneţi-le rugăciunile voastre stăruitoare; când rătăcesc, voi staţi
tari în credinţă; biruiţi năravul sălbatic în blândeţe, arţagul în molcomire;
căci fericiţi sunt cei blânzi” [Mt 5, 5], iar Moise era „mai blând decât toţi
oamenii” [Nm 12,3] şi David era blând foarte. De aceea îndeamnă Pavel
spunând: „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi;
destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, educând/certând cu blândeţe pe cei
ce stau împotrivă” [2 Tim 2, 24-25]. 3 Nu vă sârguiţi să vă răzbunaţi pe cei
ce vă nedreptăţesc, căci zice [Psalmistul]: „Dacă am răsplătit celor ce mi-au
răsplătit mie rele” [Pi 7, 5]. Spuneţi celor ce vă urăsc pe voi: „Fraţii noştri
sunteţi”, ca să fie slăvit Numele Domnului [Pi 85, 9]; şi să-L imităm pe
Domnul, „Care fiind defăimat n-a defăimat şi El” [/ Pir 2, 23], răstignit fiind
n-a răspuns, pătimind n-a ameninţat [ibid.}, ci S-a rugat pentru vrăjmaşii
Lui: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu cc fac” [Lc 23, 34] .4 Dacă cineva cu cât
e nedreptăţit mai mult, rabdă mai mult, acesta c cu adevărat al lui Hristos.
Vedeţi ca nu cumva să se găsească între voi o iarbă a diavolului; pentru că
ea este amară şi sărată. Fiţi treji şi cuminţi în Hristos lisus.
X I I Sunt vremile de pe urmă. Să nc ruşinăm, să ne temem de îndelunga-
răbdare a lui Dumnezeu. Să nu dispreţuim bogăţia bunătăţii şi suportării Lui.
Fie să ne temem de mânia viitoare, fie să iubim harul dc acum în această
viaţă. Numai să fim găsiţi în Hristos pentru a vieţui adevărat." Fără El să nu
doriţi vreodată nici măcar să respiraţi; căci El este nădejdea mea. El este lauda
mea, El este bogăţia mea neştirbită, întru care îmi port din Siria până la
Roma lanţurile, mărgăritarele duhovniceşti, în care fie să fiu desăvârşit prin
rugăciunea voastră şi să mă fac părtaş al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al
morţii Lui, al învierii Lui din morţi şi al vieţii Lui neştirbite. Pe care fie să o
dobândesc, ca să fiu găsit în moştenirea creştinilor efeseni, care în puterea
lui lisus Hristos au fost întotdeauna împreună cu apostolii, cu Pavel, cu Ioan
şi cu preacredinciosul Timotei.
X I I I Ştiu cine sunt şi cui scriu. Eu sunt Ignatie cel foarte mic şi asemenea
celor aflaţi sub primejdie şi sub judecată; voi însă sunteţi milostiviţi şi întăriţi
în Hristos. 2 Sunteţi pe lângă drumul celor omorâţi de la sângele dreptului Abel
[Ml 23, 35] până la sângele lui Ignatie cel foarte mic. Sunteţi cei iniţiaţi în tai
ne împreună cu Pavel cel sfinţit şi martirizat, pentru că este un vas al alegerii
[FA 9, 15]. Pe ale cărui urme şi ale celorlalţi sfinţi fie să fiu găsit şi eu când
voi dobândi pe lisus Hristos, şi care în rugăciunile Iui vă pomeneşte mereu.
X I I I 1 Sârguiţi-vă aşadar să vă adunaţi mai des pentru Euharistia şi slava
lui Dumnezeu; căci atunci când sunteţi încontinuu în acelaşi loc, puterile
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p isto le 431
Satanei se surpă şi „săgeţile lui aprinse” [Ef 6, 16] spre păcat sunt întoarse
fără efect. Căci armonia voastră şi credinţa voastră simfonică/conglăsuitoare
sunt ruina lui şi chinul apărătorilor lui. 2 Nimic nu e mai bun decât pacea
potrivit lui Hristos, în care se desfiinţează orice război al duhurilor aeriene
şi pământeşti: „căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci
împotriva stăpâniilor, împotriva puterilor şi împotriva stăpânitorilor întune
ricului, împotriva duhurilor răutăţii din văzduh” [Ef 6, 12].
X V I Prin urmare, nici unul din gândurile diavolului nu vă vor rămâne
ascunse dacă veţi avea ca şi Pavel în chip desăvârşit credinţa şi iubirea care
sunt începutul şi sfârşitul vieţii: începutul vieţii e credinţa, iar sfârşitul ei e
iubirea. Iar când acestea două ajung în unitate desăvârşesc omul lui Dumne
zeu. Toate celelalte urmează spre frumuseţe şi bunătate. Nimeni care mărtu
riseşte credinţa nu trebuie să păcătuiască, nici cel ce are iubire nu trebuie
să-l urască pc fratele. Căci Cel ce a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău”, a zis şi: „iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” [Ml 19, 19]. Cei ce se
mărturisesc a fi ai lui Hristos se recunosc nu numai din câte spun, ci şi din
câte fac, „căci din rodul lui se cunoaşte pomul” [Ml 12, 33].
X V ' Mai bine este a tăcea şi a fi decât a vorbi şi a nu fi, căci „împărăţia
lui Dumnezeu nu e în cuvânt, ci în putere” [I Co 4, 20]; „cu inima se crede,
cu gura se mărturiseşte”, cu una „spre dreptate”, iar cu cealaltă „spre mântu
ire" [Rm 10. 10]. Bine este a învăţa, dacă cel ce spune şi face, căci „cel ce va
face şi va învăţa acesta va fi mare în împărăţie” [Ml 5, 19].2 Domnul nostru
şi Dumnezeu lisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu mai întâi a făcut şi
apoi a învăţat, cum dă mărturie Luca, „a cărui laudă în Evanghelie este în
toate Bisericile” [2 Co 8, 18]. 3 Nimic nu e ascuns Domnului, ci chiar cele
ascunse ale noastre sunt aproape de El. Aşadar pe toate să le facem ca şi
cum El ar locui în noi, ca să fim temple ale Lui [/ Co 3, 16; 6, 19] şi El să
fie în noi un Dumnezeu. Hristos să grăiască în noi ca şi în Pavel. Duhul
Sfânt să ne înveţe să grăim cele ale lui Hristos asemenea Lui.
X V II „Nu vă lăsaţi înşelaţi, fraţii mei! Cei ce strică casele nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu” [I Co 6, 9-10]. 2 Iar dacă cei ce strică case ome
neşti sunt condamnaţi la moarte [Lv 20, 10], cu cât mai mult vor suferi
osândă veşnică cei ce încearcă să falsifice învăţătura lui Hristos, pentru care
Domnul lisus, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a suferit cruce şi moarte?,
iar cel care, îngrăşat şi îngroşat, nesocoteşte învăţătura Lui va ajunge în iad.
3 în chip asemănător, orice om care a primit putere de discernământ de la
Dumnezeu, dar urmează unui păstor neexperimentat şi primeşte ca adevărată
o opinie mincinoasă, va fi pedepsit. „Ce comuniune are lumina cu întuneri
cul? Ori Hristos cu Beliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?
Sau templul lui Dumnezeu cu idolii?” [2 Co 6, 14-15]. Iar eu zic: ce comu
niune are adevărul cu minciuna, dreptatea cu nedreptatea, sau opinia adevă

rată cu cea mincinoasă?
X V II' De aceea a primit Domnul mir pe cap ul Său [Ml 26], ca Biserica
să miroase a nestricăciune; căci zice [Scriptura]: „Mir revărsat este numele
Tău; de aceea Te iubesc pe Tine fetele; ele te-au atras; în urma Ta vor fugi
după mireasma mirurilor Tale” [Cânt 1, 3 4]. Să nu se lase unsă cu duhoarea
învăţăturii acestui veac sfânta Biserică a lui Dumnezeu; să nu se lase înrobită
de viclenia lui ca întâia femeie [Eva]. 2 De ce, dacă suntem raţionali, să nu
devenim înţelepţi? De ce, dacă am primit de la Hristos o putere de judecată
cu privire la Dumnezeu, să cădem în ignoranţă? Şi necunoscând din nepăsare
harisma pe care am primit-o, să pierim fără minte?
X V III1 Crucea lui Hristos este pentru necredincioşi poticneală, dar pentru
credincioşi mântuire şi viaţă veşnică [cf. / Co 1, 18]. „Unde este înţeleptul?
Unde este întrebătorul?” [I Co 1,20]. Unde este lauda celor ce-şi spun puter
nici? 2 Căci Fiul lui Dumnezeu Cel născut mai înainte de veci şi după soco
tinţa [gnome] Tatălui a alcătuit toate, Acesta, potrivit economiei, a fost purtat
în pântece de Maria, zămislindu-se din sămânţa lui David [cf. Rm 1, 3; 2 Tini
2, 8] şi din Duhul Sfânt. Căci zice [profetul]: „Iată, Fecioara va lua în pântec
şi va naşte un Fiu, şi se va chema Emanuel” [Is 7, 14]. Acesta S-a născut şi a
fost botezat de Ioan, ca să se încredinţeze porunca dată profetului [Isaia].
X IX Stăpânitorului acestui veac i-au rămas ascunse fecioria Măriei şi
naşterea ei, asemenea şi moartea Domnului: trei taine strigătoare care s-au
făptuit în tăcere, dar s-au arătat nouă. 2 O stea a strălucit în ccr mai presus dc
toate cele dinaintea ei; lumina ei era nespusă şi noutatea ei producea minu
nare celor ce o vedeau; toate celelalte stele împreună cu soarele şi luna au
făcut horă în jurul stelei, iar ea le covârşea prin strălucirea ei. Şi s-a făcut
tulburare: de unde noutatea care s-a arătat? j De atunci înţelepciunea lumească
a înnebunit, vrăjitoria a ajuns flecară, iar magia ridicolă; orice aşezământ al
răutăţii a dispărut, bezna s-a risipit şi stăpânirea tiranică s-a surpat, pentru că
Dumnezeu S-a arătat ca un om şi omul a lucrat ca un Dumnezeu. Dar nici
primul lucru [divinitatea] n-a fost o aparenţă, nici cel de-al doilea [umanita
tea] o simplă umanitate, ci una a fost adevăr, iar cealaltă o economie. A luat
început ceea ce a fost desăvârşit de Dumnezeu; începând de atunci toate s-au
pus în mişcare pentru plănuirea desfiinţării morţii.
X X 1 Staţi, fraţilor, tari în credinţă în Iisus Hristos şi în iubirea Lui, în
pătimirea Lui şi în învierea Lui. Adunaţi-vă toţi în comun în harul care vine din
Numele Său într-o singură credinţă a lui Dumnezeu Tatăl şi Iisus Hristos,
Fiul Lui Unul-Născut şi Întâi-Născut decât toată făptura [cf Col 1, 15], dar
după trup din neamul lui David [cf. Rm 1,3; 2 Tim 2, 8], călăuzit de Mângâ
ietorul; 2 ascultând de episcop şi de prezbiteriu cu minte neîmpărţită, ffân-
11.2. Ignatie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 433
gând o singură Pâine, care e un leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci

a fi vii în Dumnezeu prin lisus Hristos, tratament curăţitor.
X X I' Sufletul meu să fie pus în locul vostru şi al celor pe care i-aţi trimis
spre cinstirea lui Dumnezeu ca şi pe voi. Pomeniţi-mă şi pe mine, ca şi pe
voi să vă pomenească lisus Hristos, Cel binecuvântat în veci. 2 Rugaţi-vă
pentru Biserica antiohienilor din Siria, de unde sunt dus legat în lanţuri la
Roma, fiind ultimul din credincioşii de acolo, precum m-am învrednicit să
port aceste lanţuri spre cinstea lui Dumnezeu. Fiţi sănătoşi în Dumnezeu Tatăl
şi Domnul lisus Hristos, nădejdea noastră comună, în Duhul Sfânt. Amin.
Harul fie cu voi.
Către Magnezieni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, celei binecuvântate în harul lui Dumnezeu
Tatăl în Hristos lisus Mângâietorul, în Care îmbrăţişez Biserica care este în
Magnezia pe Meandru, şi vă urez în Dumnezeu Tatăl şi Hristos lisus Domnul
nostru să aveţi în El cea mai marc bucurie.
/ 1Cunoscând multa bună-rânduială a iubirii voastre potrivit lui Dumnezeu,
m-am hotărât veselindu-mă să vă grăiesc în credinţa lui lisus Hristos. ' Căci
învrednicit fiind de un nume dumnezeiesc şi dorit [de creştin], cânt Bisericile
cu lanţurile pe care le port şi în care le urez unire cu trup şi duh cu lisus
Hristos, „Care e Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor”
[/ Tini 4, 10], prin al Cărui Sânge aţi fost răscumpăraţi [/ Ptr 1, 18-19]; prin
Care aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, aţi fost cunoscuţi de El
[Ga 4, 9 ];j în Care răbdând aţi fugit de toată răutatea acestui veac; „căci cre
dincios este Cel ce nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste ce puteţi” [J Co 10, 13].
I I 1 Aşadar pentru că m-am învrednicit să vă văd prin Damas, episcopul
vostru vrednic de Dumnezeu, prin vrednicii de Dumnezeu prezbiteri Bassus
şi Apollonius şi prin tovarăşul meu de viaţă, diaconul Zotion, de care mă
bucur că se supune episcopului şi prezbiteriului prin harul lui Dumnezeu în
legea lui lisus Hristos.
I I I ' Se cuvine însă ca voi să nu dispreţuiţi vârsta episcopului vostru, ci
să-i acordaţi tot respectul potrivit voinţei lui Dumnezeu Tatăl, precum am
aflat că şi sfinţii prezbiteri nu se uită la aparenta lui tinereţe, ci la înţelepciu
nea lui în Dumnezeu. Fiindcă „nu cei cu mulţi ani sunt înţelepţi, nici bătrânii
nu cunosc priceperea, ci e un duh în muritori” [Iov 32, 9]. 2 Căci Daniel
înţeleptul a ajuns la doisprezece ani posedat de Duhul dumnezeiesc şi i-a dat
în vileag drept calomniatori şi poftitori de frumuseţe străină pe bătrânii
[acuzatori ai Susanei] care purtau în zadar cărunteţea lor. 3 Iar Samuel, încă
434 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l ap o sto lic
fiind copil mic, l-a mustrat pe Eli cel de nouăzeci de ani pentru că-şi prefera
copiii săi [/ Rg 3, 4]. Asemenea şi leremia aude de la Dumnezeu: „Nu spune:
Sunt foarte tânăr!” [Ir 1,7]. 4 La fel şi Solomon şi Iosia, întâiul ajungând
rege la doisprezece ani a făcut acea înfricoşătoare şi cu anevoie de înţeles
judecată cu cele două femei pentru copiii lor [3 Rg 3]; iar cel de-al doilea,
urcând pe tron la opt ani, a dărâmat altarele şi a surpat templele [idolilor], şi
a ars dumbrăvile închinate demonilor, iar nu lui Dumnezeu, iar pe preoţii
mincinoşi i-a junghiat ca pe nişte corupători şi amăgitori ai oamenilor, iar nu
slujitori ai Dumnezeirii [4 Rg 23]. 5 Aşadar nu tinereţea trebuie să fie dispre
ţuită uşor când e închinată lui Dumnezeu, ci răutatea voinţei, chiar şi a celui
bătrân şi învechit în zile rele. 6 Tânăr era purtătorul de Hrislos Timotei, dar
auziţi ce-i scrie învăţătorul său [Pavel]: „Nimeni să nu dispreţuiască tinere
ţea ta, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul şi cu purtarea” [/ Tim 4, 12].
Se cuvine aşadar ca şi voi să vă supuneţi episcopului vostru şi să nu-1 con
traziceţi cu nimic, căci este un lucru înfricoşător să contraziceţi pe unul ca
acesta. Fiindcă nu pe acesta care se vede îl înşeală cineva, ci îl nesocoteşte
pe Cel nevăzut, Care nu poate fi nesocotit de cineva. ' Iar aşa ceva nu-şi are
raportarea la om, ci la Dumnezeu; căci lui Samucl îi spune Dumnezeu: „Nu
pe tine te-au nesocotit, ci pe Mine” [/ Rg 8, 7], iar Moisc scrie: „Căci mur
murul nu e împotriva noastră, ci împotriva Domnului Dumnezeu” [lş 16. 8].
Şi într-adevăr, nici unul din cei care s-au ridicat împotriva superiorilor lor
n-a rămas nepedepsit, fiindcă Datan şi Abiron n-au contrazis Legea, ci pe
Moise, şi au fost prăvăliţi de vii în iad [Nm 16, 32]; Core şi cei două sute
cincizeci de adepţi ai lui, care au conspirat împotriva lui Aaron, au fost arşi
cu foc [Nm 16, 35]. 10. Ajungând paricid, Abesalom a ajuns să se spânzure
într-un pom şi inima lui cu sfaturi rele a fost lovită de săgeţi [2 Rg 18]. Lui
Abedadad i s-a tăiat capul dintr-un motiv asemănător [/ Rg 20]. Când a cu
tezat cele ale preoţilor şi preoţiei, Ozia a fost lovit cu lepră [2 Par 26]. Saul
a fost lipsit de cinste pentru că n-a aşteptat pe arhiereul Samuel [/ Rg 15].
Aşadar şi voi trebuie să-i respectaţi pe superiori.
IV Cuviincios este nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim, căci nu
faptul de a fi numit, ci acela de a fi te face fericit. 2 Dacă unii vorbesc de
episcop, dar fac fără el toate, unora ca acestora însuşi Cel ce este adevăratul
şi întâiul episcop şi singurul Arhiereu prin fire le va spune: „Ce Mă chemaţi:
Doamne! Doamne!, şi nu faceţi ce spun?” [Lc 6, 46], căci unii ca aceştia nu
mi se pare că au conştiinţă bună, ci sunt nişte ironici şi făţarnici.
V1 Deci pentru că lucrurile au un sfârşit, şi în faţa noastră stă o viaţă din
păzirea [poruncilor] şi o moarte din neascultare, şi fiecare va merge în locul
pe care şi l-a ales, să fugim de moarte şi să alegem viaţa. 2 Căci, spun, între
oameni se găsesc două caractere: unul e o monedă autentică, iar altul e o
II.2. Ignatie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 435
monedă mincinoasă, calpă, falsă, contrafăcută, lucrată nu de Dumnezeu, ci

de diavol. 3 Nu spun că sunt două naturi de oameni, ci că unul şi acelaşi om
devine când al Iui Dumnezeu, când al diavolului, ajuns aşa nu prin natura
[physeos] sa, ci prin voinţa [gnomes] lui. 4 Necredincioşii au o icoană a stă-
pânitorului răutăţii, credincioşii au o icoană a Stăpânului Dumnezeu Tatăl şi
a lui lisus Hristos, prin Care dacă nu avem puterea de a muri spontan pentru
adevăr întru pătimirea Sa, nu va fi în noi nici viaţa Lui.
V II Aşadar, întrucât în persoanele mai înainte scrise am văzut şi iubit în
credinţă toată mulţimea voastră, vă îndemn: sârguiţi-vă să faceţi toate în armo
nia [homonoia] lui Dumnezeu, episcopul prezidând în locul lui Dumnezeu,
prezbiterii în locul colegiului apostolilor, iar diaconii cei foarte dulci mie
încredinţaţi cu slujirea lui lisus Hristos, Născut de Tatăl mai înainte de veci,
Acesta era Cuvânt, Dumnezeu, Fiu Unul-Născut [In 1, 1. 18], şi El rămâne
la sfârşitul veacurilor, „căci împărăţia lui Dumnezeu nu va avea sfârşit”,
spune Daniel profetul [Dn 2, 44; 7, 14; Lc 1, 33]. ' Aşadar, să ne iubim toţi
unii pe alţii în armonie şi nimeni să nu se uite la aproapele după trup, ci în
Hristos lisus. Să nu fie între voi nimic care să vă poată împărţi, ci fiţi uniţi
cu episcopul supunându-vă prin el lui Dumnezeu în Hristos.
VIII Aşadar, aşa cum Domnul nu face nimic fără Tatăl, căci spune: „De
la Mine însumi nu pot face nimic” [cf. In 5, 19], aşa şi voi nu faceţi nimic
fără episcop, nici prezbiterul, nici diaconul, nici laicul. Şi nimic să nu vă
apară binecuvântat dacă e contrar voii lui, căci aşa ceva e un lucru fărăde
lege şi duşman lui Dumnezeu. ' Adunaţi-vă toţi în acelaşi loc în rugăciune:
să fie o singură cerere comună, o singură minte, o singură nădejde în iubire,
în credinţa nepătată în Hristos lisus, pentru că nimic nu e mai bun decât ea.
Adunaţi-vă toţi ca unul în templul lui Dumnezeu, ca la un singur jertfelnic,
ca la Un lisus Hristos, Arhiereul nenăscutului Dumnezeu.
VIII1 Nu vă lăsaţi duşi în rătăcire de învăţături străine, nici nu luaţi aminte
la basme şi genealogii nesfârşite [/ Tim 1,4] şi la înfumurări iudaice. „Cele
vechi au trecut; iată s-au făcut noi toate” [2 Co 5, 17]. Căci dacă până acum
trăim potrivit Legii iudaice şi tăierii-împrejur a trupului, tăgăduim că am
primit harul. ' Fiindcă preadumnezeieştii profeţi au trăit potrivit lui lisus
Hristos — de aceea au şi fost prigoniţi —, insuflaţi de har ca să-i încredinţeze
pe cei neascultători că este Un Dumnezeu Care S-a arătat pe Sine însuşi prin
lisus Hristos, Fiul Său, Care e Cuvântul Lui, nu rostit, ci fiinţial; căci nu este
o glăsuire a unei rostiri articulate, ci o Fiinţă născută cu o lucrare dumneze
iască, Care a bineplăcut în toate Celui ce I-a dat subzistenţă.
I X 1 Deci dacă cei care trăiau în vechile scripturi au ajuns la noutatea nă
dejdii primind pe Hristos, cum învaţă Domnul Care spune: „Dacă aţi fi crezut
lui Moise, aţi crede şi în Mine, căci despre Mine a scris acela” [In 5, 46], şi
436 C a n o n u l O r t o d o x ie i l. C a n o n u l ap o sio lic
iarăşi: „Avraam părintele vostru s-a veselit să vadă ziua Mea, şi a văzut-o
şi s-a bucurat” [In 8, 57], „căci mai înainte să fi fost Avraam sunt Eu”
[In 8, 58]; 2 cum vom putea atunci trăi fără El, ai Cărui robi fiind profeţii
L-au văzut în Duhul aşteptându-L ca pe un învăţător şi ca pe Domnul şi
Mântuitorul lor zicând: „Va veni şi ne va mântui” [Is 35, 4]? 3 Prin urmare,
să nu mai ţinem sâmbetele în chip iudaic şi bucurându-ne de trândăvii; căci
zic Scripturile: „Cine nu lucrează nici să nu mănânce” [2 Tes 3, 10], şi iarăşi:
„în sudoarea feţei tale să mănânci pâinea ta” [Fc 3, 19]. Ci fiecare din voi să
ţină sâmbetele în chip duhovnicesc, bucurându-se în meditarea legilor, nu
în nelucrarea trupului, minunându-se de creaţia lui Dumnezeu, nu mâncând
mâncăruri gătite în ajun, nici bând supe încălzite şi umblând un număr mă
surat de paşi, nici veselindu-se de dănţuiri şi bătăi din palme care n-au nici
un sens. 4 Iar după ce păzeşte sâmbetele, fiecare iubitor de Hristos să prăz-
nuiască ziua Domnului, ziua învierii, ziua-regină, consul al tuturor zilelor,
pe care aşteptând-o profetul zicea: „întru sfârşit, pentru a opta zi” [Ps 6, 1;
11, 1]; în care a răsărit viaţa noastră şi s-a făcut biruinţa asupra morţii în
Hristos; 5 dar pe care o tăgăduiesc copiii pierzaniei, duşmanii crucii, „al căror
dumnezeu e pântecele, care gândesc cele pământeşti” [Flp 3, 18-19], care
sunt „iubitori de plăceri şi nu iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea evla
viei, dar tăgăduind puterea/sensul ei” [2 Tini 3, 4 5], neguţători ai lui Hristos,
falsificatori ai cuvântului [2 Co 2, 17], vânzători ai lui Iisus, stricători ai
femeilor şi poftitori ai lucrurilor altora, înghiţitori dc averi — de care tic să
fiţi izbăviţi cu mila lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos!
X 1 Să nu fim aşadar nesimţitori faţă de bunătatea Lui; căci dacă ne-ar
imita după cele ce facem, n-am mai fi; „că de te vei uita la fărădelegi,
Doamne, Doamne, cine va mai putea sta?” [P.v 129, 3]. ’ Să ne facem aşadar
vrednici de numele bun pe care l-am primit. Căci oricine se numeşte cu un
alt nume decât acesta, nu este al lui Dumnezeu, nici n-a primit profeţia care
vorbeşte despre voi: „Se va chema cu un nume nou, cu care-1 va numi Dom
nul, şi va fi un popor sfânt” [Is 62, 2]. Lucru care s-a împlinit prima dată în
Siria, „căci în Antiohia s-au numit învăţăceii creştini” [FA 11,26], pe când
Pavel şi cu Petru întemeiau Biserica. 3 îndepărtaţi deci drojdia rea, cea înve
chită, cea înăcrită [cf. 1 Co 5, 7] şi prefaceţi-vă într-o drojdie nouă, a harului.
Săraţi-vă în Hristos, ca să nu domnească peste voi cel străin. 4 E absurd să ai
pe Iisus Hristos pe limbă, iar în minte să ai iudaismul care a încetat; căci nu
creştinismul a crezut în iudaism, ci iudaismul în creştinism, în care orice
neam care a crezut şi orice limbă care mărturiseşte au fost adunate la Dum
nezeu, şi cei cu inimă de piatră au ajuns copii ai lui Avraam [Ml 3, 9], prie
tenul lui Dumnezeu, iar în sămânţa lui au fost binecuvântaţi [Fc 22, 18] toţi
cei rânduiţi spre viaţa veşnică în Hristos [FA 13, 48].
II.2 . I g n a t i e T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i , T r e i s p r e z e c e e p is t o le 437
X I I Acestea însă [vi le-am spus], iubiţii mei, nu pentru că aş fi aflat că

unii dintre voi ar fi aşa, ci întrucât ca unul mai mic decât voi vreau să vă
feresc să nu cădeţi în undiţele slavei deşarte, ci să aveţi o certitudine deplină
în Hristos, 2 Care a fost născut mai înainte de veci de Tatăl, iar mai apoi S-a
născut din Maria Fecioara fără legătură cu vreun bărbat; Care vieţuind în
chip cuvios şi vindecând toată boala şi slăbiciunea din popor [Mt 4, 23] şi
făcând semne şi minuni [In 4,48] spre binefacerea oamenilor a vestit celor ce
căzuseră în politeism pe Unul şi Singurul Dumnezeu adevărat, pe Tatăl Său
[In 17, 3] ,3 şi suferind pătimirea şi răbdând crucea de la ucigaşii de Hristos
iudei pe vremea guvernatorului Ponţiu Pilat şi a regelui Irod, a murit, a înviat
şi S-a înălţat la ceruri la Cel care L-a trimis şi şade de-a dreapta Lui, iar la
sfârşitul veacurilor va veni cu slava Tatălui să judece viii şi morţii şi să dea
fiecăruia după faptele lui. 4 Cine ştie şi crede cu deplină certitudine acestea
fericit este, aşa cum şi voi sunteţi iubitori de Dumnezeu şi iubitori de Hristos
în deplina certitudine a nădejdii noastre, de la care fie ca nimeni dintre voi
să nu se abată!
X III M-aş bucura de voi întru toate, dacă aş fi vrednic! Căci deşi sunt legat,
totuşi nu sunt ceva faţă de vreunul din voi cei dezlegaţi. Ştiu că nu vă înfu
muraţi; pentru că îl aveţi pe lisus în voi. 2 Ştiu că atunci când vă laud vă
ruşinaţi, precum stă scris: „Dreptul e acuzatorul lui însuşi” [Pr 18, 17], şi:
„Spune tu cel dintâi păcatele tale, ca să fi îndreptăţit” [Is 43, 26], şi: „Când
faceţi toate cele poruncite vouă, spuneţi: slugi netrebnice suntem” [Lc 17, 10],
„întrucât cc este la oameni înalt este urâciune la Dumnezeu” [Lc 16, 15],
căci zice: „Dumnezeule, milostiv fie mie păcătosului” [Lc 18, 13] .3 De aceea,
marii aceia Avraam şi Iov s-au numit pe ei înşişi „pământ şi cenuşă” înaintea
lui Dumnezeu [Fc 18, 27; Iov 42, 6]; iar David spune: „Cine sunt eu înaintea
Ta, Doamne, că m-ai slăvit până la aceasta?” [2 Rg 7, 18]; şi Moise, cel mai
blând decât toţi oamenii, îi spune lui Dumnezeu: „Am voce slabă şi limbă
zăbavnică” [/ş 4, 10]. Gândiţi aşadar umil şi voi, ca să fiţi înălţaţi, „căci cel
ce se umileşte pe sine însuşi va fi înălţat, iar cel ce se înalţă pe sine însuşi va
fi umilit” [Mt 23, 12 par.].
X III1 Sârguiţi-vă, aşadar, să vă întăriţi în învăţăturile Domnului şi ale apos
tolilor, ca „în toate câte faceţi să mergeţi pe drumul cel bun” [cf. Ps 1, 3] cu
trupul şi cu duhul, în credinţă şi iubire, împreună cu vrednicul vostru epis
cop şi vrednic împletită şi duhovniceasca cunună a prezbiteriului vostru şi a
diaconilor potrivit lui Dumnezeu. 2 Supuneţi-vă episcopului şi unii altora, ca
Hristos Tatălui, ca între voi să fie o unire [henosis] potrivit lui Dumnezeu.
X IV 1 Ştiind că sunteţi plini de tot binele, v-am îndemnat pe scurt în iubirea
lui lisus Hristos. 2 Pomeniţi-mă în rugăciunile voastre, ca să dobândesc pe
Dumnezeu; precum şi Biserica din Siria, al cărei episcop nu sunt vrednic să
438 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to l ic
fiu numit. Căci am nevoie de rugăciunea voastră unită în Dumnezeu şi de

iubirea voastră, ca prin buna voastră ordine Biserica din Siria să se învredni
cească să fie păstorită în Hristos.
X V 1 Vă îmbrăţişează din Smyma, de unde vă şi scriu, efesenii care sunt de
faţă spre slava lui Dumnezeu ca şi voi, care m-aţi odihnit în toate împreună
cu Policarp. Vă îmbrăţişează în cinstea lui Iisus Hristos şi celelalte Biserici.
2 Fiţi sănătoşi în armonie dobândind duh nedeosebitor în Hristos lisus prin
voia lui Dumnezeu.
Către Trallieni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii sfinte şi iubite de Dumnezeu Tatăl

şi Iisus Hristos, care este în Tralles, celei alese şi vrednice de Dumnezeu,
celei ce are pace în trupul şi sângele lui lisus Hristos, nădejdea noastră, în
pătimirea Sa prin cruce şi moarte şi în înviere; pe care o îmbrăţişez în chip
apostolic în plinătatea ei şi-i urez multă bucurie.
I ' Am aflat că aveţi o gândire nepătată şi nefăţarnică în răbdare nu prin
întrebuinţare, ci prin dobândire, cum mi-a arătat Polibius, episcopul vostru,
care cu voia lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului lisus Hristos Fiul Său şi
conlucrarea Duhului a venit în Smyma şi aşa s-a bucurat împreună cu mine
cel legat în lanţuri în Hristos lisus, încât am văzut în el toată mulţimea voastră.
2 Primind aşadar prin el bunăvoinţa voastră potrivit lui Dumnezeu, am dat
slavă găsindu-vă că sunteţi imitatori ai lui Iisus Hristos Mântuitorul.
II1 Supuneţi-vă episcopului ca Domnului, căci el „priveghează pentru su
fletele voastre ca unul ce are să dea seama lui Dumnezeu” [Evr 13, 17]. De
aceea îmi apăreţi vieţuind nu după om, ci după Iisus Hristos Care a murit
pentru noi ca, crezând în moartea Lui, să vă faceţi prin botez părtaşi ai învi
erii Lui. 2 Este necesar aşadar ca oricâte faceţi să nu faceţi nimic fără epis
cop, ci să vă supuneţi şi prezbiteriului ca unor apostoli ai lui Iisus Hristos,
nădejdea noastră, în Care petrecând vom fi găsiţi. 3 Trebuie însă ca şi diaconii,
care sunt slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, să placă tuturor în tot felul, căci
nu sunt slujitori/diaconi ai mâncărurilor şi băuturilor, ci servitori ai Bisericii
lui Dumnezeu. Se cade aşadar ca şi ei să se ferească de învinuiri ca de foc
aprins. Aceştia să stea aşadar aşa.
I I I 1 Voi însă respectaţi-i ca pe Hristos Iisus, al Cărui loc îl păzesc ca nişte
străjeri, aşa cum episcopul e o figură [typos] a Tatălui a toate, iar prezbiterii
sunt ca un colegiu [synedrion] al lui Dumnezeu şi o asociaţie [syndesmos]
de apostoli ai lui Hristos. Fără aceştia nu există biserică aleasă, nu există
II.2 . I g n a tie T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i, T r e i s p r e z e c e e p i s t o l e 439
întrunire sfântă, nu există adunare de cuvioşi. 2 Sunt convins că şi voi aveţi

această dispoziţie. Căci am primit exemplul iubirii voastre şi-l am cu mine
însumi în episcopul vostru, a cărui instituţie însăşi e o mare învăţătură, iar
blândeţea lui e o putere; şi de care, socot, se ruşinează şi cei fără Dumnezeu.
3 Iubindu-vă vă cruţ de la a vă scrie mai intens, ca să nu par unora că sunt
aspru sau lipsit [de înţelegere]. Sunt legat în lanţuri pentru Hristos, dar încă
nu sunt vrednic de Hristos; dar dacă mă voi desăvârşi, poate mă voi face.
I V 1 Nu vă dau ordine ca un apostol, ci mă măsor pe mine însumi, ca nu
cumva în lauda mea să pier. Bine este însă a mă lăuda în Domnul. Chiar
dacă sunt sănătos în cele privitoare la Dumnezeu, trebuie să mă tem mai
mult şi să nu iau aminte la cei ce mă ridică în slăvi degeaba; căci cei ce mă
laudă mă biciuiesc. 2 Pentru că iubesc să pătimesc, dar nu ştiu dacă sunt
vrednic; căci gelozia vrăjmaşului nu se arată multora, dar pe mine mă războ
ieşte. îmi trebuie, aşadar, blândeţe, în care se nimiceşte stăpânitorul veacului
acestuia [In 14, 30], diavolul.
V I N-aş putea oare să vă scriu lucruri mai tainice? Dar mă tem ca nu
cumva, fiind voi prunci [/ Co 3, 11], să vă aduc vătămare. Lăsaţi-mă! Nepu
tând să lc primiţi lucrarea, veţi fi sugrumaţi. " Căci şi eu, deşi sunt legat în
lanţuri şi pot înţelege cele cereşti, cetele îngereşti şi diversităţile arhanghelilor
şi oştilor, deosebirile puterilor şi domniilor, diversităţile tronurilor şi stăpâ
nirilor, măreţiile veacurilor şi excelenţele heruvimilor şi serafimilor, înălţimea
Duhului, împărăţia Domnului şi incomparabilul Atoateţiitorului Dumnezeu;
deşi cunosc acestea, nu sunt însă nicidecum desăvârşit sau ucenic, ca Pavel
şi Petru, căci multe îmi lipsesc ca să nu fiu lipsit de Dumnezeu.
VII Vă îndemn aşadar nu eu, ci iubirea lui Iisus Hristos, „ca să vorbiţi toţi
acelaşi lucru şi să nu fie între voi schisme, ci să fiţi desăvârşiţi în aceeaşi
socotinţă şi în aceeaşi minte” [/ Co 1, 10]. "Căci sunt unii care grăiesc lu
cruri deşarte şi amăgesc minţile [777 1, 10], nu creştini, ci neguţători de Hristos,
care poartă cu amăgire numele lui Hristos, falsifică cuvântul [cf. 2 Co 2, 17]
Evangheliei, împletind veninul rătăcirii cu vorbirea dulce cu unii care ames
tecă aconit în vinul dulce, ca acela care bea, lăsându-şi furat simţul gustativ
de dulceaţa foarte mare, să se arunce fără pază în moarte. îndeamnă cineva
dintre cei vechi: „Nimeni care amestecă binele cu rău să nu fie numit bun”.
3 Căci vorbesc de Hristos nu ca să propovăduiască pe Hristos, ci ca nesoco
tească pe Hristos, şi nu vorbesc de lege ca să susţină o lege [Rm 3, 31], ci ca
să vestească lipsa oricărei legi. Căci pe Hristos îl înstrăinează de Tatăl, iar
legea, de Hristos; naşterea din Fecioară o defaimă; neruşinându-se de cruce
tăgăduiesc pătimirea şi nu cred în înviere; pe Dumnezeu îl introduc ca necu
noscut, pe Hristos îl socotesc ca nenăscut, iar despre Duhul nu mărturisesc
nici măcar că există. 4 Iar unii dintre ei spun că Fiul e simplu om, că Tată,
Fiu şi Duh Sfânt sunt acelaşi lucru, că creaţia e opera lui Dumnezeu, dar nu
prin Hristos, ci printr-o altă putere.
V II1 Asiguraţi-vă aşadar faţă de unii ca aceştia, ca să nu primiţi un laţ
pentru sufletele voastre. Şi faceţi ca viaţa să vă fie fără poticneală pentru toţi
oamenii, ca să nu vă faceţi o cursă postul de observare şi ca o mreajă întinsă”
[Os 5, 1]; „căci cine nu se vindecă pe sine însuşi în faptele lui e frate al celui
ce se distruge pe sine însuşi” [Pr 18, 9]. 2 Aşadar, dacă şi voi lepădaţi înfu
murarea, trufia, îngâmfarea, uitatul de sus, vă e cu putinţă să fiţi neseparaţi
de Dumnezeu, „căci El e aproape de cei ce se tem de El” [Ps 84, 10] şi:
„Spre cine voi privi, dacă nu spre cel smerit şi liniştit şi care tremură de
cuvintele Mele?” [Is 66, 2]. 3 Respectaţi însă şi pe episcopul vostru ca pe
Hristos, cum v-au poruncit fericiţii apostoli. Cine e înăuntrul altarului e curat;
de aceea şi ascultă de episcop şi de prezbiteri; dar cine e în afară acesta este
cel ce face ceva fără episcop, prezbiteri şi diaconi; unul ca acesta are con
ştiinţa întinată şi e mai rău decât un necredincios [/ Tim 5, 8]. 4 Căci ce este
un episcop decât cel ce ţine toată stăpânirea şi puterea dincolo de toţi, în
trucât îi e cu putinţă să o ţină unui om ajuns imitator după putinţă a lui
Hristos Dumnezeu? Şi ce este prezbiteriul decât o adunare sfântă, consilieri
şi asesori ai episcopului? Iar diaconii ce sunt decât imitatori ai lui Hristos,
care slujesc episcopului precum Hristos Tatălui şi aduc o liturghie curată şi
nepătată ca sfântul Ştefan fericitului lacob, Timotci şi Lin lui Pavel şi
Anenclitos şi Clement lui Petru? 5 Aşadar cine nu ascultă dc aceştia ar trebui
să fie cu totul fără Dumnezeu şi impios, nesocotind pe Hristos şi micşorând
porunca Lui.
V III1 Vă scriu acestea nu pentru că aş fi aflat că între voi sunt unii ca
aceştia — şi fie să nu îngăduie vreodată să ajungă la urechile mele unul ca
acesta Dumnezeu Cel ce n-a cruţat pe Fiul Său [cf. Rm 8, 32] pentru Sfânta
Biserică — dar prevăzând cursele celui rău vreau să vă asigur prin îndemnu
rile mele ca pe nişte copii ai mei iubiţi şi credincioşi în Hristos, adminis-
trându-vă anticipat leacurile profilactice ale bolii molipsitoare a celor nesu
puşi, boală de care voi fugiţi prin bunăvoirea lui Hristos, Domnul nostru.
Luând asupra voastră blândeţea, faceţi-vă imitatori ai pătimirilor lui Hristos
şi ai iubirii Lui cu care ne-a iubit, dându-Se pe Sine însuşi preţ de răscum
părare pentru noi [1 Tim 2, 6], ca prin Sângele Său să ne cureţe de vechea
noastră impietate şi să ne dea viaţă nouă celor ce eram cât pe ce să pierim de
răutatea care era în noi. 3 Nimeni dintre voi să n-aibă deci ceva împotriva
aproapelui, căci zice Domnul nostru: „Iertaţi şi vi se va ierta” [Lc 6, 37]; nu
daţi prilej păgânilor, ca nu cumva din pricina câtorva nebuni să fie hulite
cuvântul şi învăţătura, căci zice profetul ca în numele lui Dumnezeu: „Vai
celui prin care numele Meu e hulit între păgâni” [Is 52, 5].
II.2 . I g n a tie T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i , T r e i s p r e z e c e e p is t o le 441
I X 1 Fiţi surzi, aşadar, când cineva vă vorbeşte fără Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu făcut din David, Cel din Maria, Care S-a născut cu adevărat şi
din Dumnezeu şi din Fecioară, dar nu la fel; căci Dumnezeu şi omul nu sunt
acelaşi lucru. 2 Cu adevărat El a luat trup, căci „Cuvântul S-a făcut trup” [In
1, 14] şi a vieţuit fără păcat — căci zice: „Cine dintre voi Mă va putea vădi
de păcat?” [In 8, 46]. 3 A mâncat şi a băut cu adevărat, a fost răstignit şi a
murit pe vremea lui Ponţiu Pi lat: a fost răstignit şi a murit cu adevărat, nu
aparent, în văzul celor cereşti, pământeşti şi subpământene: cele cereşti sunt
firile netrupeşti, cei pământeşti sunt iudeii, romanii şi oamenii de faţă în acel
timp când a fost răstignit Domnul, iar cei subpământeni sunt mulţimea care
a înviat împreună cu Domnul, căci zice [Scriptura]: „Şi multe trupuri ale
sfinţilor adormiţi au înviat deschizându-se mormintele” [Mt 27, 52]. 4 Şi a
coborât la iad singur, dar s-a urcat de aici cu o mulţime şi a rupt despărţitura
şi peretele din mijloc [Ef 2, 14] din veac. Şi a înviat a treia zi sculându-L
Tatăl, şi petrecând patruzeci de zile împreună cu apostolii a fost înălţat la
Tatăl şi a şezut de-a dreapta Lui aşteptând „până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi
sub picioarele Lui” [cf. Ps 109, 1] .5 Aşadar vineri la ceasul al treilea a primit
verdictul de la Pi lat cu îngăduinţa Tatălui, la ceasul al şaselea a fost răstig
nit, la ceasul al nouălea Şi-a dat duhul, înainte de apusul soarelui a fost în
gropat; sâmbăta a rămas sub pământ în mormântul în care l-a pus Iosif din
Arimateea; duminica, când s-a luminat de ziuă a înviat din morţi precum
spusese: „Aşa cum lona a fost în pântecul balenei trei zile şi trei nopţi, tot
aşa şi Fiul Omului va fi în inima pământului trei zile şi trei nopţi” [Mt
12, 40]. 6 Prin urmare, vinerea cuprinde pătimirea, sâmbăta mormântul,
duminica învierea.
X ' Dacă însă, precum spun unii fără Dumnezeu, adică fără credinţă, El
S-a făcut om în aparenţă, n-a luat cu adevărat trup, a murit aparent şi n-a
pătimit cu adevărat, atunci pentru ce mai port eu lanţuri şi doresc să mă lupt
cu fiarele? 2 Prin urmare, degeaba mor, mint faţă de crucea Domnului şi de
prisos spune profetul: „Vor privi la Cel pe Care L-au împuns şi se vor lovi
în piept ca pentru cel iubit” [Za 12, 10]. 3 Prin urmare, necredincioşii nu
sunt mai prejos decât cei care L-au răstignit. Eu însă nu-mi pun nădejdile în
cel ce a murit pentru mine în aparenţă, ci cu adevărat; căci minciuna e străină
de adevăr. 4 Aşadar, Maria a născut cu adevărat un trup care avea locuind în
el pe Dumnezeu, iar Dumnezeu Cuvântul S-a născut cu adevărat din Fecioară
ţesându-Şi un trup cu pătimiri asemenea nouă; cu adevărat a fost în pântece
Cel ce plăsmuieşte pe toţi oamenii în pântec şi Şi-a făcut pentru Sine însuşi
un trup din sămânţa Fecioarei, chiar dacă fără să aibă legătură cu vreun bărbat;
a fost purtat în pântec o perioadă de timp ca şi noi şi S-a născut cu adevărat
ca şi n o i.J Şi vieţuind treizeci de ani a fost botezat de Ioan cu adevărat, nu
aparent. Şi propovăduind trei ani Evanghelia şi făcând semne şi minuni,

Judecătorul a fost judecat de iudeii mincinoşi şi de Pilat guvernatorul, a fost
biciuit, a fost lovit pe obraz, a fost scuipat, a purtat cunună de spini şi haină
de purpură, a fost condamnat, a fost răstignit cu adevărat, nu aparent, nu
imaginar, nu printr-o amăgire; 6 a murit cu adevărat, a fost îngropat şi S-a
sculat din morţi precum S-a rugat mai înainte, zicând: „Iar Tu, Doamne,
scoală-Mă şi le voi răsplăti lor” [Ps 40, 11]; şi răspunzându-1 Tatăl care-L
aude întotdeauna zice: „Scoală, Dumnezeule, şi judecă pământul, că tu vei
avea moştenire toate neamurile” [Pi 81, 8]. 7 Iar Tatăl care L-a sculat, ne va
scula şi pe noi prin El, fără de Care nu va avea cineva viaţa adevărată, căci
spune: „Eu sunt Viaţa. Cine crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu, şi
oricine e viu şi crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu în veac” [In
11,25-26]. 8 Fugiţi aşadar de ereziile fără Dumnezeu, căci sunt născociri ale
diavolului, ale şarpelui, obârşie a răului, care prin femeie l-a amăgit pe Adam,
părintele neamului nostru.
X I I Fugiţi însă şi de vlăstarele lui rele, de Simon, fiul său întâi-născut, de
Menandru şi Vasilide şi de toată gloata răutăţii Lui, dc adoratorii unui om,
de ebioniţi, pe care Ieremia profetul îi numeşte „blestemaţi” [//■ 17, 5].
' Fugiţi şi de necuraţii nicolaiţi cei numiţi în chip mincinos aşa, cei iubitori
de plăceri şi defăimători; căci nu aşa a fost Nicolac al apostolilor [FA 6, 5].
Fugiţi şi de odraslele celui rău Teodot şi Cleobul, care nasc rod purtător de
moarte, din care de va gusta cineva, îndată va muri, nu dc moartea vremel
nică, ci de cea veşnică. 4 Aceştia nu sunt sădire a Tatălui, ci odrasle bleste
mate şi spune Domnul: „Orice sădire pe care n-a sădit-o Tatăl Meu Cel ceresc,
va fi smulsă” [Ml 15, 13]. 5 Căci dacă ar fi fost mlădiţe ale Tatălui, n-ar li
fost „duşmani ai crucii” [FIp 3, 18] lui Hristos, ci ai celor ce „L-au omorât
pe Domnul slavei” [/ Co 2, 8]. Ei însă acum, făgăduind crucea şi ruşi-
nându-se de pătimire, acoperă călcarea de lege a iudeilor luptători împotriva
lui Dumnezeu şi ucigaşi ai Domnului, căci e puţin lucru a-i numi ucigaşi ai
profeţilor. 6 Pe voi însă Hristos vă cheamă la nestricăciunea Lui prin pătimirea
şi învierea Sa întrucât sunteţi membre ale Lui.
X I I I Vă îmbrăţişez din Smyma împreună cu Bisericile care sunt cu mine,
ai căror conducători m-au odihnit cu trupul şi cu sufletul întru toate. 2 Vă
îndeamnă lanţurile mele, pe care le port pentru Iisus Hristos rugându-mă să
dobândesc pe Dumnezeu. Rămâneţi în armonie [homonoia] unii cu alţii şi în
rugăciune; căci se cuvine ca fiecare din voi, şi îndeosebi prezbiterii, să-l ră
corească pe episcop spre cinstea Tatălui şi spre cinstea lui Iisus Hristos şi a
apostolilor. 3 Doresc să mă ascultaţi în iubire, ca să nu fiu prin cele ce vă
scriu mărturie împotriva voastră. Rugaţi-vă şi pentru mine, care am nevoie
de iubirea voastră, ca în mila lui Dumnezeu să mă învrednicesc de moşte
I I.2 . I g n a t i e T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i, T r e i s p r e z e c e e p is t o le
443
nirea pe care sunt gata să o dobândesc, ca să nu fiu pus la încercare şi găsit

nevrednic.
X III' Vă îmbrăţişează iubirea smymenilor şi efesenilor. Pomeniţi în rugă
ciunile voastre Biserica din Siria, de la care nu sunt vrednic să mă numesc,
fiind ultimul dintre cei de acolo. ' Fiţi sănătoşi în Iisus Hristos, supu-
nându-vă episcopilor, asemenea şi prezbiterilor şi diaconilor, şi iubiţi-vă unii
pe alţii cu o inimă neîmpărţită. 3 Duhul meu se curăţă pentru voi nu numai
acum, ci şi când voi dobândi pe Dumnezeu. Căci încă sunt în primejdie, dar
credincios este Tatăl să-mi împlinească în Iisus Hristos — în Care fie să fim
găsiţi fără pată — cererea mea şi a voastră. Fie să mă bucur de voi în Domnul.
Către Romani
Ignatie, cel numit şi Teoforul, celei miluite în măreţia Dumnezeului Celui
Preaînalt şi Tată al lui Iisus Hristos Fiul Său Unul-Născut, Bisericii sfinţite
şi luminate prin voinţa lui Dumnezeu Care a făcut toate câte sunt, potrivit
credinţei şi iubirii lui Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru; care
se distinge [prokathetai] în locul ţinutului Romanilor, vrednică de Dumne
zeu, vrednică de cuviinţă, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică
de a dobândi ce doreşte, vrednică de curăţie şi care se distinge în iubire
[prokalhemene Ies agapesf, care are legea lui Hristos, numele Tatălui şi
poartă Duhul; pe care o îmbrăţişez în Numele lui Dumnezeu Atoateţiitorul şi
al lui Iisus Hristos Fiul Său; celor uniţi după trup şi după duh cu toată po
runca Lui, plini fără deosebire de tot harul lui Dumnezeu şi curăţiţi de orice
culoare străină, multă bucurie în Dumnezeu şi Tatăl şi în Domnul nostru.
I ' întrucât rugându-mă lui Dumnezeu am dobândit faptul de a vedea feţele
voastre vrednice de văzut, întrucât am primit chiar mai mult decât am cerut;
căci legat în lanţuri fiind în Hristos Iisus, nădăjduiesc să vă îmbrăţişez, dacă
va fi voia [lui Dumnezeu] să mă învrednicesc să ajung până la sfârşit.' Căci
începutul e bine orânduit dacă voi dobândi harul de a primi la capăt neîm
piedicat moştenirea mea. Pentru că mă tem ca iubirea voastră să nu mă
nedreptăţească: pentru că vouă vă e uşor să faceţi ce vreţi, dar mie îmi este2
2 Expresie controversată care a generat o mulţime de interpretări. Exegeza romano-cato-

lică o interpretează într-un sens juridic: Biserica Romei ar „prezida” comunitatea creştină
(„iubirea”) din Italia şi în general. Istoricii protestanţi o interpretează într-un sens caritativ:
Biserica Romei era în centrul unei reţele de întrajutorare între Bisericile creştine. Cea mai
plauzibilă lectură ar fi însă martirică: semnul maxim al iubirii fiind martiriul, Biserica Romei,
locul martiriului Sfinţilor Petru şi Pavel, „se distinge” prin originea ei specială în iubirea
martirică a celor doi apostoli.
greu să dobândesc pe Dumnezeu dacă mă veţi cruţa sub pretextul unei prie
tenii trupeşti.
I I ' Fiindcă nu vreau ca voi să plăceţi oamenilor, ci să plăceţi lui Dumne
zeu [cf. 1 Tes 2, 4], precum şi plăceţi. Pentru că nici eu nu voi mai avea vre
odată un asemenea prilej ca să dobândesc pe Dumnezeu, nici voi, dacă veţi
tăcea, nu vă veţi putea înscrie numele pe o faptă mai bună. Căci dacă veţi
tăcea despre mine, eu voi deveni al lui Dumnezeu; dar dacă veţi îndrăgi tru
pul meu, voi alerga iarăşi. 2 Nu-mi daţi mai mult decât să fiu adus libaţie lui
Dumnezeu cât timp jertfelnicul e gata, ca facându-vă în iubire un cor, să
cântaţi Tatălui în Iisus Hristos că Dumnezeu l-a învrednicit pe episcopul
Siriei să fie găsit trimis din răsărit în apus martor al pătimirilor Lui. Frumos
lucru este a te desface de lume pentru Dumnezeu, ca să răsări în El.
I I I ' Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni; pe alţii i-aţi învăţat. Eu însă vreau
să fie validate cele pe care le porunciţi când faceţi învăţăcei. 2 Pentru mine
cereţi doar putere dinăuntru şi din afară, ca nu numai să vorbesc, ci şi să vo-
iesc; nu numai să mă numesc creştin, ci să şi fiu găsit creştin; căci dacă voi
fi găsit, pot să mă şi numesc aşa şi să fiu credincios atunci când nu mă arăt
lumii. 3 Nimic ce se arată nu e veşnic, „căci cele cc sc văd sunt trecătoare,
iar cele ce nu se văd sunt veşnice” [2 Co 4, 18]. Creştinismul nu e opera
unei persuasiuni/ convingeri, ci a unei măreţii. Când este urât de lume, e iubii
de Dumnezeu; „căci dacă aţi fi din lumea aceasta, lumea ar iubi cc este al ei;
acum însă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi. Rămâneţi la Mine"
[In 15, 19].
I V 1 Scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturor, că eu de bunăvoie
mor pentru Dumnezeu, dacă nu mă veţi împiedica. Vă rog nu-mi faceţi o
bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu de mâncare fiarelor, prin care pot
dobândi pe Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi sunt măcinat de dinţii
fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Dumnezeu. ’ Mai degrabă linguşiţi
fiarele, ca să mi se facă mormânt şi să nu mai rămână nimic din trupul meu,
ca nu cumva adormind să fiu găsit povară cuiva. Atunci voi fi adevărat învă
ţăcel al lui Iisus Hristos, când lumea nu va mai vedea nici trupul meu. Ru
gaţi pe Domnul pentru mine ca prin aceste instrumente să fiu găsit jertfa lui
Dumnezeu. J Nu vă dau ordine/constituţii [diatassomai] ca Petru şi Pavel;
aceia erau apostoli ai lui Iisus Hristos, iar eu sunt cel mai mic; aceia erau
liberi ca nişte sclavi ai lui Dumnezeu, eu sunt până acum sclav. Dar dacă voi
pătimi, voi ajunge un dezrobit al lui Iisus Hristos şi voi învia în El liber. Fiind
legat în lanţuri în El învăţ acum să nu mai poftesc nimic lumesc sau deşert.
V 1 Din Siria până la Roma mă lupt cu nişte fiare pe uscat şi pe mare,
noapte şi zi, fiind ţinut legat de doisprezece leoparzi, adică de un pluton de
soldaţi; care, chiar şi atunci când li se fac binefaceri, devin mai răi. Dar în
II.2. I g n a tie T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i , T r e i s p r e z e c e e p is t o le 445
nedreptăţile lor devin şi mai mult învăţăcel, fără să mă îndreptăţesc de acest

lucru [1 Co 4, 4]. 2 M-aş bucura de fiarele pregătite pentru mine, pentru care
mă rog să fie găsite de mine repede; pe care le şi dezmierd să mă mănânce
repede, iar nu ca pe unii de care nu s-au atins înfricoşate. Şi chiar dacă nu
vor voi de bună voie, eu le voi forţa. 3 Iertaţi-mă, dar eu ştiu ce-mi este de
folos. Acum încep să fiu învăţăcel. Nimic din cele văzute şi nevăzute să nu
fie gelos pe mine, pentru că voi dobândi pe Iisus Hristos. Foc şi cruce, haite
de fiare sălbatice, tăieri şi împărţiri ale trupului, risipiri de oase, hăcuiri de
membre, măcinări ale întregului trup şi pedeapsa diavolului să vină peste
mine, numai să dobândesc pe Hristos!
V II La nimic nu-mi vor folosi marginile lumii, nici împărăţiile veacului
acesta. Mai bine este pentru mine să mor [cf. I Co 9, 15] pentru Hristos
Iisus decât să împărăţesc peste marginile pământului. „Căci la ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” [Lc
9, 25]. Pe Domnul II doresc, pe Fiul adevăratului Dumnezeu şi Tată, Iisus
Hristos. Pe Acela II caut, Care a murit pentru noi şi a înviat. ' Iertaţi-mă,
fraţilor; nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, căci moarte e viaţa fără Hristos.
Nu-1 dăruiţi lumii pc cel ce vrea să fie al lui Dumnezeu. Lăsaţi-mă să pri
mesc o lumină curată, căci ajungând acolo, voi fi un om al lui Dumnezeu.
j îngăduiţi-mi să fiu imitator al pătimirii lui Hristos Dumnezeul. Dacă-L are
cineva în sine însuşi, să înţeleagă ce vreau şi să aibă compasiune de mine,
ştiind cele care mă ţin.
V III Stăpânitorul veacului acestuia vrea să mă răpească şi să strice soco
tinţa [gnonien] mea pentru Dumnezeu. Nimeni din cei de faţă să nu-1 ajute.
Fiţi mai bine cu mine, adică cu Dumnezeu. Nu vorbiţi de Iisus Hristos şi
preferaţi lumea! 2 Pizma să nu locuiască în voi. Nici dacă v-aş ruga fiind de
faţă, să nu vă lăsaţi convinşi, ci credeţi mai degrabă celor ce vă scriu. Căci
vă scriu fiind viu, dar îndrăgostit să mor pentru Hristos. Dragostea [eros]
mea este răstignită şi nu e în mine foc iubitor de materie, ci apă vie care ţâş
neşte în mine şi-mi spune dinăuntru: „Vino la Tatăl!” 3 Nu mă bucur de hrana
stricăcioasă, nici de plăcerile acestei vieţi. Vreau Pâinea lui Dumnezeu, o
Pâine a vieţii, care e Trupul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut mai
apoi din sămânţa lui David şi Avraam; şi vreau drept băutură Sângele Lui,
care este o iubire nestricăcioasă şi o viaţă veşnică.
VIII1Nu mai vreau să trăiesc după oameni. Dar va fi aceasta dacă o veţi
vrea voi. „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai sunt viu, fiindcă
viu în mine e PIristos” [Ga 2, 20]. 2 Prin puţine litere vă cer: nu mă refuzaţi!;
credeţi-mă că-L iubesc pe Iisus Care S-a predat pe Sine însuşi pentru mine.
„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a făcut mie?” [Ps 115, 3]
însuşi Dumnezeu şi Tatăl şi Domnul Iisus Hristos vă va arăta acestea, pentru
că spun adevărul. 3 Rugaţi-vă şi voi pentru mine ca să dobândesc scopul

meu în Duhul Sfânt. Nu v-am scris după trup, ci după socotinţa [gnomen] lui
Dumnezeu. Dacă voi pătimi, m-aţi iubit; dacă voi fi respins, m-aţi urât.
IX Pomeniţi în rugăciunea voastră Biserica din Siria, care în locul meu
se foloseşte drept păstor de Domnul Care a zis: „Eu sunt Păstorul Cel bun”
[In 10, 11], şi El singur o va supraveghea [îi va fi episcop] şi iubirea voastră
de El. 2 Eu mă şi ruşinez să spun că sunt dintre ei, căci nu sunt vrednic, fiind
ultimul dintre ei şi un avorton [7 Co 15, 8]. Dar aş fi miluit să fiu cineva,
dacă voi dobândi pe Dumnezeu. 3 Vă îmbrăţişează duhul meu şi iubirea
Bisericilor care m-au primit în numele lui lisus Hristos, nu ca pe unul în tre
cere, căci mă duceau înainte din oraş în oraş Bisericile care nu erau aproape
de drumul meu.
X 1 Vă scriu acestea din Smyma prin efesenii cei vrednici de fericire. Este
cu mine împreună cu alţii mulţi şi Crocus, anume dorit de mine. 2 Iar despre
cei care au venit înainte de mine din Siria la Roma spre slava lui Dumnezeu
cred că ştiţi: arătaţi-le că sunt aproape; căci toţi sunt vrednici de Dumnezeu
şi de voi, şi pe ei se cuvine să-i odihniţi întru toate, 3 V-am scris acestea în
ziua a noua înainte de calendele lui septembrie. Fiţi sănătoşi până la sfârşit
în răbdarea lui lisus Hristos.
!u
Către Filadelfieni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului
I
lisus Hristos, care este în Filadelfia, celei miluite în iubire şi întărite în

armonia lui Dumnezeu, care se veseleşte fără deosebire în pătimirea Dom
nului nostru lisus Hristos şi e umplută de toată mila în învierea Lui; pe care o
îmbrăţişez în Sângele lui lisus Hristos, care e o bucurie veşnică şi statornică;
mai cu seamă dacă sunt ei cu episcopul, cu prezbiterii şi cu diaconii arătaţi
în voinţa lui Dumnezeu Tatăl prin Domnul lisus Hristos, Care potrivit voii
Sale a întărit în chip ferm Biserica pe stâncă printr-o zidire duhovnicească
nefăcută de mână, de care lovindu-se vânturile şi râurile nu o vor putea răs
turna [Mt 7, 25], şi fie ca nici duhurile răutăţii să nu poată cândva ceva
împotriva ei, ci să fie slăbite prin puterea lui lisus Hristos, Domnul nostru.
I ' Văzându-I pe episcopul vostru, am cunoscut că nu de la sine însuşi, nici
prin oameni s-a învrednicit să pună mâna pe această slujire a comuniunii,
nici prin slavă deşartă, ci în iubirea lui lisus Hristos şi a lui Dumnezeu Tatăl,
Care L-a sculat din morţi; şi de a cărui blândeţe sunt uimit, căci tăcând, poate
mai multe decât cei ce vorbesc multe. 2 Pentru că este în armonie cu porun
cile Domnului şi cu îndreptările Lui cum sunt corzile cu chitara şi e nu mai
11. 2 . I g n a t i e T e o f o r u l , e p i s c o p u l S i r i e i, T r e i s p r e z e c e e p i s t o l e 447
puţin ireproşabil decât preotul Zaharia [Lc 1, 6]. De aceea sufletul meu
îi fericeşte voinţa [gnomen] lui spre Dumnezeu, cunoscând că e virtuos şi
desăvârşit, precum şi neclintirea şi nemânierea lui în toată blândeţea Dum
nezeului Celui Viu.
111 Aşadar, ca nişte copii ai luminii [Ef6, 12] fugiţi de împărţirea unităţii
şi de relele învăţături ale ereticilor, de la care „o întinare a ieşit în tot pămân
tul” [Ir 23, 15]. 2 Unde e păstorul, acolo urmaţi-i ca nişte oi; căci sunt mulţi
lupi îmbrăcaţi în blană de oaie [Mt 7, 15] care robesc cu o plăcere rea pe cei
care alergă spre Dumnezeu. Dar în unitatea voastră nu vor avea loc.
I II1 Ţineţi-vă departe de ierburile rele, pe care nu Iisus Hristos le cultivă,
ci fiara omorâtoare de om, pentru că nu sunt o sădire a Tatălui, ci o sămânţă
a celui rău. Nu pentru că am găsit la voi o împărţire vă scriu acestea, ci
vreau să vă asigur dinainte ca pe nişte copii ai lui Dumnezeu. 2 Căci câţi
sunt ai lui Hristos, aceştia sunt împreună cu episcopul; iar câţi se depărtează
de el şi îmbrăţişează comuniunea cu cei blestemaţi, aceştia vor fi tăiaţi îm
preună cu ei; pentru că nu sunt o cultivare a lui Hristos, ci o sămânţă a vrăj
maşului, de care fie să fiţi pururea izbăviţi prin rugăciunile preacredincio-
sului şi preablândului păstor care vă prezidează. Vă rog aşadar în Domnul:
câţi pocăindu-se vor veni la unitatea Bisericii primiţi-i cu toată blândeţea, ca
trezindu-se ci prin bunătatea şi neranchiuna voastră din cursa diavolului, şi
ajungând vrednici de Hristos, să dobândească mântuire veşnică în împărăţia
lui Hristos. 3 Fraţilor, nu vă lăsaţi duşi în rătăcire: dacă urmează cineva cuiva
care se rupe de adevăr, nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu [/ Co 6, 9-10];
şi dacă nu se depărtează cineva de cel ce propovăduieşte cuvinte mincinoase,
va fi osândit la gheenă; căci nu trebuie nici să ne depărtăm de cei cucernici,
nici să ne asociem cu cei impioşi.4 De umblă cineva într-o socotinţă [gnome]
străină, acesta nu este al lui Hristos, nici părtaş al pătimirii Lui, ci este o
vulpe care strică via lui Hristos [Cânt 2, 15]. Nu vă amestecaţi cu unul ca
acesta, ca să nu pieriţi împreună cu el, chiar de-ar fi tată, fiu, frate sau din
familie; căci spune [Scriptura]: „Să nu-i cruţe ochiul tău” [Dt 13, 9;
19, 13. 21]. 5 Pe cei care-L urăsc pe Dumnezeu trebuie, aşadar, să-i urâţi şi
voi şi să vă topiţi pentru vrăjmaşii Lui [cf. Ps 138, 21]. Desigur nu să-i loviţi
sau prigoniţi, cum fac păgânii care nu cunosc pe Domnul Dumnezeu [1 Tes
4, 5], ci să-i socotiţi vrăjmaşi şi să vă separaţi de ei; dar să-i şi povăţuiţi şi
să-i chemaţi la pocăinţă dacă vor asculta, dacă v-ar ceda. 6 Căci Dumnezeul
nostru e iubitor de oameni şi „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
vină la cunoaşterea adevărului” [1 Tim 2,4]; pentru că „face să răsară soarele
şi peste răi şi peste buni şi dă ploaie şi peste drepţi şi peste nedrepţi” [Mt
5,4-5]. Vrând ca voi să fiţi imitatori ai bunătăţii lui Dumnezeu, spune: „Fiţi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” [Mt 5, 48].
I V 1 Am încredere în voi în Domnul că nu gândiţi nimic altceva. De aceea

îndrăznind scriu iubirii voastre vrednice de Dumnezeu îndemnându-vă să vă
folosiţi de o singură credinţă, de o singură propovăduire şi de o singură Eu
haristie; căci unul e Trupul Domnului lisus şi unul Sângele Lui vărsat pentru
noi. Fiindcă o singură Pâine a fost ruptă şi un singur Pahar a fost împărţit
tuturor; este un sigur altar pentru toată biserica şi un singur episcop împreună
cu prezbiteriul şi diaconii cei robi împreună cu mine. 2 Pentru că este şi Un
Singur Nenăscut, Dumnezeul şi Tată, şi Un Singur Fiu Unul-Născut, Dum
nezeu Cuvânt şi om, şi Un Singur Mângâietor, Duhul Adevărului, dar şi o
singură propovăduire, o singură credinţă, un singur botez şi o singură Bise
rică, pe care au întemeiat-o Sfinţii Apostoli de la o margine la alta a pămân
tului în Sângele lui Hristos prin propriile lor sudori şi osteneli. 3 Iar voi ca
„un popor ales şi un neam sfânt” [cf. I Pir 2, 9] trebuie să săvârşiţi toate în
armonie în Hristos. „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri în frica lui Dum
nezeu” [Ef 5,21-22]; fecioarelor, supuneţi-vă lui Hristos în nestricăciune,
nu scârbindu-vă de căsătorie, ci dorind ce e mai bun, nu pentru a defăima
însoţirea conjugală, ci pentru meditarea la Lege. „Copiilor, supuneţi-vă pă
rinţilor voştri” [Ef 6, 1] şi iubiţi-i ca pe nişte colaboratori ai lui Dumnezeu
la naşterea voastră. „Sclavilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri” [Ef 6, 5] întru
Dumnezeu, ca Hristos să vă facă dezrobiţi [/ Co 7, 22]. „Bărbaţilor, iubiţi-vă
femeile voastre” [Ef 5, 25] ca unele ce sunt roabe ale lui Dumnezeu ca şi voi
ca pe trupul vostru, ca pe nişte părtaşe ale vieţii şi colaboratore la naşterea
de copii. Fecioarelor, să aveţi înaintea ochilor numai pe Hristos şi în sufletele
voastre pe Tatăl Lui, luminate de Duhul. 4 M-aş bucura de sfinţenia voastră
ca de a lui Ilie, ca de a lui Isus al lui Navi, ca de a lui Melchiscdec, ca de a
lui Elisei, ca de a lui Ieremia, ca de a lui Ioan Botezătorul, ca de a învăţăce
lului iubit [Ioan], ca de a lui Timotei, ca de a lui Tit, ca de a lui Evodius, ca
de a lui Clement, care au ieşit în curăţie din această viaţă. 3 Neblamându-i
însă pe ceilalţi fericiţi pentru că s-au căsătorit; căci mă rog să fiu găsit vred
nic de Dumnezeu să fiu găsit în împărăţie pe urmele lor, pe ale lui Avraam,
Isaac şi Iacob, ale lui Iosif şi Maria şi celorlalţi profeţi, ale lui Petru şi Pavel
şi ale celorlalţi apostoli care s-au căsătorit nu de dragul poftei, ci de râvna
rostului pentru care există căsătoria. 6 Părinţilor, „creşteţi-i pe copiii voştri
în educaţia şi povăţuirea Domnului” [Ef 6,4] şi învăţaţi-i sfintele Scripturi şi
meserii ca să nu se bucure în lenevie; căci zice [Scriptura]: „Un tată drept îşi
creşte bine [copilul] şi inima lui se bucură de un fiu înţelept” [Pr 23, 24].
Stăpânilor, fiţi cu luare-aminte la slugile voastre cu bunăvoinţă, cum învăţa
sfântul Iov, căci una e firea şi unul e neamul umanităţii, pentru că „în Hristos
nu mai e nici sclav, nici om liber” [Ga 3 ,2 8 ].7 Demnitarii să asculte de cezar,
soldaţii de demnitari; diaconii de prezbiteri ca de nişte preoţi, prezbiterii şi
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p is to le 449
diaconii şi restul clerului împreună cu tot poporul, soldaţii, demnitarii şi

cezarul de episcop, iar episcopul de Hristos, precum Hristos de Tatăl; aşa e
salvată prin toate unitatea. 8 Iar văduvele să nu fie vagaboande, lacome şi
alergând de jur-împrejur, ci ca foarte serioasa Iudita, ca foarte cuminţea Ana.
Acestea nu vi le poruncesc ca un apostol, căci „cine sunt eu sau cine e casa
tatălui meu” [cf. 2 Rg 7, 18], ca să spun că am o cinstire egală cu a lor?
Ci vă vorbesc ca un tovarăş de arme, soldat camarad cu voi [Flp 2, 25] din
poziţia unuia aflat sub ordin.
V I Fraţii mei, foarte mă revărs iubindu-vă şi veselindu-mă peste măsură
vreau să vă fac siguri; dar nu eu, ci Domnul Iisus, pentru Care sunt legat în
lanţuri. Mă tem însă mai mult, căci nu sunt încă desăvârşit. Mă va desăvârşi
însă rugăciunea voastră către Dumnezeu, ca să dobândesc lucrul la care am
fost chemat fugind la Evanghelie ca la trupul lui Iisus Hristos şi la apostoli
ca la prezbiteriul Bisericii. ‘ îi iubesc şi pe profeţi ca pe unii care-L vestesc
pe Hristos, ca pe unii ce sunt părtaşi ai Aceluiaşi Duh ca şi apostolii. Căci
aşa cum profeţii mincinoşi şi apostolii mincinoşi au atras unul şi acelaşi duh
rău, amăgitor şi rătăcitor al poporului, tot aşa şi profeţii şi apostolii au primit
de la Dumnezeu prin Iisus Hristos Unul şi Acelaşi Duh Sfânt, bun şi condu
cător, drept, adevărat şi învăţător. 3 Pentru că Unul este Dumnezeul Vechiu
lui şi Noului Testament; Unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni
[1 Tim 2, 5] la creaţia fiinţelor inteligibile şi sensibile şi la o proniere po
trivită şi corespunzătoare a lor; şi Unul este Mângâietorul Care a lucrat în
Moisc, în profeţi şi în apostoli. 4 Prin urmare, toţi sfinţii s-au mântuit în
Hristos nădăjduind în El şi aşteptându-L, iar prin El au dobândit mântuirea,
fiind sfinţi vrednici de iubire şi vrednici de credinţă, primind mărturie de la
Iisus Hristos în Evanghelia nădejdii comune.
V II Dacă propovăduieşte cineva Un Dumnezeu al Legii şi al Profeţilor,
dar tăgăduieşte că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, mincinos este, ca şi tatăl lui,
diavolul [In 8,44]; unul ca acesta e un iudeu mincinos ţinând de tăierea-
împrejur de jos. 2 Dacă mărturiseşte cineva pe Hristos Iisus Domn, dar tăgă
duieşte pe Dumnezeul Legii şi al Profeţilor, spunând că Tatăl lui Hristos nu
e Făcătorul cerului şi al pământului, unul ca acesta nu stă în adevăr, ca şi
tatăl lui, diavolul [In 8, 44], şi este discipol al lui Simon Magul, iar nu al
Duhului Sfânt. 3 Dacă spune cineva că este Un Dumnezeu, şi mărturiseşte şi
pe Hristos Iisus, dar socoteşte că Domnul e un simplu om, nu Dumnezeu
Unul-Născut, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, ci crede că e doar
din suflet şi din trup, unul ca acesta e un şarpe care propovăduieşte amăgire
şi rătăcire spre pierzania oamenilor; unul ca acesta e sărac la minte, cum
spune şi numele cu care e supranumit, „ebionit”. 4 Dacă mărturiseşte cineva
acestea, dar numeşte stricăciune şi întinare împreunarea trupească legiuită şi
450 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
facerea de copii sau numeşte scârboase unele mâncări, unul ca acesta are în
el pe balaurul apostat [Iov 26, 13; Ap 12, 9]. 5 Dacă mărturiseşte cineva pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi laudă creaţia, dar numeşte aparentă întru
parea şi se ruşinează de pătimire, unul ca acesta a tăgăduit credinţa nu mai
puţin decât iudeii ucigaşi de Hristos. 6 Dacă mărturiseşte cineva acestea şi că
Dumnezeu Cuvântul, fiind în Sine însuşi Cuvântul, locuieşte într-un trup
omenesc ca sufletul într-un trup, pentru că ceea ce locuieşte în el este Dum
nezeu, nu un suflet omenesc, dar spune că sunt un lucru bun şi împreunările
trupeşti contrare legii şi fixează drept ţel al fericirii plăcerea, ca şi cel ce se
numeşte în chip mincinos nicolait, acesta nu mai poate fi nici iubitor de
Dumnezeu, nici iubitor de Hristos, ci stricător al trupului său şi de aceea gol
de Duhul Sfânt şi străin de Hristos. 7 Toţi aceştia sunt coloane şi morminte
ale unor morţi, pe care sunt scrise doar numele unor oameni morţi. 8 Fugiţi
aşadar de relele meserii şi cursele duhului care lucrează acum în fiii veacului
acestuia [Ef 6, 2], ca nu cumva necăjiţi fiind de el să slăbiţi în iubire; ci fiţi
toţi în acelaşi loc cu inimă neîmpărţită şi suflet voitor, gândind într-un suflet
un singur lucru [Flp 2, 2], având mereu aceleaşi opinii despre aceleaşi lu
cruri, atât în uşurare, cât şi în primejdii, atât în întristări, cât şi în bucurii.
Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos că am o conştiinţă bună între
voi şi nu poate cineva să se laude nici în ascuns, nici pe faţă, că am împovă
rat pe cineva sau cu un lucru mic sau cu unul mare [2 Co 11,9; 12, 13]. Şi le
doresc tuturor celor cărora le-am grăit să nu aibă acest lucru drept mărturie
împotriva lor.
V II' Căci, chiar dacă unii au vrut să mă ducă în rătăcire după trup, duhul
meu nu se lasă dus în rătăcire, pentru că de la Dumnezeu l-am primit,
„fiindcă ştie de unde vine şi unde merge” [In 3, 8]şi dă în vileag cele ascunse.
Pentru că am strigat în mijlocul vostru, am grăit cu glas mare — cuvântul nu
e al meu, ci al lui Dumnezeu —: Luaţi aminte la episcop, la prezbiteriu şi
diaconi! Iar dacă bănuiţi că spun acestea pentru că am aflat dinainte de îm
părţirea unora, martor îmi este Cel pentru Care sunt legat în lanţuri că n-am
aflat-o din gura unui om, ci Duhul mi-a strigat spunând acestea: „Fără epis
cop să nu faceţi nimic! Trupul vostru păstraţi-1 ca pe un templu al lui Dum
nezeu [cf. 1 Co 6, 19]! Iubiţi unirea! Fugiţi de împărţiri! Fiţi imitatori ai lui
Pavel şi ai celorlalţi apostoli, ca şi ei ai lui Hristos [cf. 1 Co 11, 1]!”
V III1 Eu aşadar am făcut ce era al meu ca om pus spre unire spunând şi
acestea: Unde e disensiunea socotinţei/voinţei [gnomes], mânie şi ură, acolo
nu locuieşte Dumnezeu. Dumnezeu îi iartă deci pe toţi cei ce se pocăiesc
dacă aleargă împreună spre unitatea lui Hristos şi şederea împreună cu epis
copul. Cred harului lui Iisus Hristos, că va dezlega de la voi orice legătură
a nedreptăţii. 2 Vă îndemn aşadar: nu faceţi nimic cu arţag, ci potrivit învă
ţăturii Iui Hristos; căci i-am auzit pe unii spunând: „Dacă nu voi găsi
evanghelia în arhive, nu voi crede.” Unora ca aceştia le spun: Pentru mine
arhivele sunt Iisus Hristos! A nu-L asculta e o ruină evidentă. O arhivă de
neatins sunt pentru mine crucea, moartea şi învierea Lui, şi credinţa cu pri
vire la acestea; în care vreau să fiu şi îndreptăţit prin rugăciunea voastră.
3 Cine nu crede în Evanghelie nu crede deodată în toate; căci arhivele nu
stau înaintea Duhului. „Lucru aspru este a lovi cu piciorul în ţepuşă” [FA
26, 14], aspru lucru este a nu crede în Hristos, aspru lucru este a nesocoti
propovăduirea/vestirea [ketygma] apostolilor.
I X 1 Buni erau preoţii [hiereis] şi slujitorii cuvântului, dar mai bun Arhie
reul Căruia i S-au încredinţat Sfintele Sfintelor, singurul Căruia i s-au încre
dinţat cele ascunse ale lui Dumnezeu. Bune sunt puterile slujitoare ale lui
Dumnezeu. 2 Bun e şi Duhul Sfânt, Care e mai sfânt decât toate cele sfinte şi
slujitor/diacon al Cuvântului. Dar cel mai sfânt peste toţi sfinţii e Arhiereul,
Care e înger şi Diacon al Tatălui şi Stăpânitor al legiunilor oştirii cereşti;
prin Care Tatăl a făcut toate şi proniază toate. Acesta este Calea [In 14, 6]
care duce la Tatăl, Piatra [I Co 10, 4], îngrăditura [/5 58, 12], Cheia
[/5 22, 22], Păstorul [In 10, II], Victima, Uşa [In 10,9] Cunoaşterii, prin
Care au intrat Avraam, Isaac şi Iacob, Moise şi tot corul profeţilor şi stâlpii
lumii, apostolii, precum şi mireasa lui Hristos, pentru care El Şi-a vărsat
Sângele în chip dc zestre, ca să o cumpere. Toate acestea sunt pentru uni
tatea Unuia şi Singurului Dumnezeu adevărat. J Evanghelia are însă ceva
extraordinar: venirea Mântuitorului lisus Hristos, Pătimirea Lui şi învierea
Lui însuşi. Căci cele pe care profeţii le-au vestit zicând: „Până ce va veni
Cel căruia îi sunt puse deoparte toate şi El este aşteptarea neamurilor pă
gâne” [Fc 49, 10], acestea s-au împlinit în Evanghelie: „Mergând faceţi
învăţăcei toate neamurile păgâne, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului
şi al Duhului Sfânt” [Mt 28, 19]. Aşadar toate împreună sunt bune: Legea,
Profeţii, Apostolii, toată adunarea care a crezut prin ei; numai dacă ne vom
iubi unii pe alţii.
X 1 întrucât, potrivit rugăciunii şi îndurării voastre până în măruntaie pe
care o aveţi în Hristos Iisus, mi s-a vestit că Biserica din Antiohia Siriei e în
pace, se cuvine ca voi, în calitate de Biserică a lui Dumnezeu, să alegeţi/hiro-
toniţi un episcop care să fie acolo un ambasador pe lângă Dumnezeu, ca să le
fie îngăduit să se adune în acelaşi loc şi să slăvească Numele lui Dumnezeu.
2 Fericit în Hristos Iisus cel ce s-a învrednicit de o asemenea slujire/dia-
conie. Dacă veţi fi sârguitori şi vă veţi grăbi, vă veţi preaslăvi în Hristos. Iar
dacă veţi voi, nu vă va fi cu neputinţă să faceţi aceasta pentru numele lui
Dumnezeu, fiindcă Bisericile mai apropiate au trimis mereu episcopi, iar
altele prezbiteri şi diaconi.
452 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
X I 1 Cât despre Filon diaconul, bărbat cu bună mărturie din Cilicia, care
şi acum îmi slujeşte împreună cu Gaius şi Agatopod, bărbat ales, care mă
urmează din Siria, renunţând ambii la viaţa lor, şi care dau mărturie pentru
voi, mulţumesc şi eu lui Dumnezeu pentru voi. Pentru că i-aţi primit, vă va
primi şi pe voi Domnul. Iar cei care i-au necinstit să fie izbăviţi prin harul lui
Iisus Hristos, Care nu vrea moartea păcătosului, ci pocăinţa lui [Iz 33, 11;
2 Ptr 3, 9]. 2 Vă îmbrăţişează iubirea fraţilor din Troada, de unde vă scriu
prin Burus cel trimis în acelaşi timp de efeseni şi smyrneni în semn de
cinstire. Şi pe care îi va răsplăti Domnul Iisus Hristos, în Care nădăjduiesc
cu trupul, cu sufletul şi cu duhul, în credinţă, iubire şi armonie. Fiţi sănătoşi
în Domnul Iisus Hristos, nădejdea noastră comună, în Duhul Sfânt.
Către Smyrneni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii lui Dumnezeu Tatăl Cel Preaînalt
şi a iubitului Său Fiu Iisus Hristos, celei binecuvântate cu toată harisma,
celei pline de credinţă şi iubire, celei nelipsite de orice harismă, celei cu cea
mai mare cuviinţă dumnezeiască şi purtătoarei de sfinţi, care este în Smyma
Asiei, multă bucurie în nepătatul Duh şi în Cuvântul lui Dumnezeu.
11 Slăvesc pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care prin
El v-a înţelepţit aşa. Căci am înţeles că sunteţi desăvârşiţi într-o credinţă ne
clintită ca pironiţi cu trupul şi cu duhul de crucea Domnului Iisus Hristos şi
întăriţi în iubire de Sângele lui Hristos, plini de certitudine cu adevărat în
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Întâi-Născul decât toată
creaţia [Col 1, 15], Dumnezeu Cuvântul, Fiul Unul-Născut, Care după trup e
din neamul lui David [cf. Rm 1,3], din Fecioara Maria, botezat de loan, ca
să fie plinită de El toată dreptatea [M t 3, 15]; 2 Care a vieţuit cu cuvioşie fără
păcat, iar pe vremea lui Ponţiu Pilat şi a tetrarhului Irod a fost pironit cu ade
vărat pentru noi cu trupul — de la care plecând suntem şi noi, adică de la de
Dumnezeu fericita Lui Pătimire — ca să ridice semn [cf. Is 5, 26; 11, 12 etc.]
în veci prin înviere pentru sfinţii şi credincioşii Lui, fie dintre iudei, fie dintre
păgâni, [ca să-i adune] într-un singur trup/corp al Bisericii Lui.
II ‘ Fiindcă toate acestea le-a pătimit pentru noi; şi a pătimit cu adevărat,
nu în aparenţă, cum a şi înviat cu adevărat; nu cum spun unii din necredin
cioşi care, ruşinându-se de plăsmuirea omului, de cruce şi de însăşi moartea
Lui, spun că în aparenţă, nu cu adevărat a luat asupra Sa trupul din Fecioara
şi doar aparent a pătimit, uitând pe Cel ce a spus: „Cuvântul S-a făcut trup”
[In 1, 14] şi: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl ridic” [In 2, 19], şi:
„Dacă Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” [In 12, 32].
2 Prin urmare Cuvântul a locuit în trup ca într-o casă, căci „înţelepciunea

Şi-a zidit sieşi o casă” [Pr 9, 1]. Cuvântul Şi-a ridicat a treia zi templul
dărâmat de iudeii luptători împotriva lui Hristos. Iar când trupul Lui a fost
înălţat asemenea şarpelui de aramă din pustie [In 3, 14], i-a tras pe toţi la
Sine spre mântuire veşnică.
I I I 1 Eu însă îl ştiu făcut în trup/corp nu numai în naşterea şi răstignirea
Lui, ci îl cunosc şi cred că e în trup şi după învierea Lui. 2 Când a venit la
cei din jurul lui Petru le-a zis: „Luaţi-Mă! Pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sunt
demon fără trup, căci duhul n-are came şi oase cum Mă vedeţi pe Mine că
am” [Lc 24, 39];3 Iar lui Toma îi spune: „Du degetul în întipăritura piroane-
lor şi du-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea” [In 21, 27], şi îndată a crezut că
este însuşi Hristos; drept pentru care I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul!”
[In 20, 28] . 4 De aceea au dispreţuit şi moartea, căci e puţin lucm a spune că
au dispreţuit ocările şi loviturile. 3 Dar n-a rămas numai la acestea, ci după
ce li S-a arătat că S-a sculat cu adevărat, iar nu în mod aparent, a şi mâncat
şi băut cu ei până la patruzeci de zile întregi [FA 10, 41]. Şi văzându-L ei
aşa, S-a înălţat cu trupul la Cel ce L-a trimis, intrând iarăşi în slavă şi putere
împreună cu acesta; căci spun cuvintele Scripturii [ta logia]: „Acest Iisus,
Care S-a înălţat de la voi la cer, va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut
mergând la cer” [FA 1, 11] . 6 Iar dacă ei spun că la sfârşitul veacului va veni
fără trup, cum îl vor vedea atunci cei ce L-au împuns şi recunoscându-L se
vor bate în piept [Za 12, 10; In 19, 37]? Căci din pricina simplităţii firii lor
cele necorporale n-au nici înfăţişare, nici figură ori vreo imitare a unei vietăţi
care are o formă.
I V 1 Vă îndemn acestea, iubiţilor, ştiind că şi voi sunteţi aşa. Vreau să vă
feresc însă dinainte de fiarele cu chip de om, cărora nu trebuie doar să le în
toarceţi spatele, ci de care trebuie să şi fugiţi, şi doar să vă rugaţi pentru ei,
dacă se vor pocăi cumva. 2 Căci dacă Domnul a fost doar în aparenţă în trup şi
a fost răstignit doar în aparenţă, mă tem că şi eu sunt legat doar în aparenţă.
Iar atunci de ce m-am dat pe mine însumi morţii, la foc, la sabie şi la fiare?
Dar nu în aparenţă, ci cu adevărat rabd toate acestea pentru Dumnezeu ca să
pătimesc împreună cu El Care-mi dă putere, căci de la mine însumi n-am
atâta vlagă.
V 1Necunoscându-L pe Acesta, unii L-au tăgăduit şi sunt avocaţi mai de
grabă ai minciunii decât ai adevărului. Pe aceştia nu i-au convins nici profe
ţiile, nici Moise, dar până acum nici Evanghelia, nici pătimirile noastre ale
fiecăruia. 2 Căci şi despre noi gândesc acelaşi lucm. Căci ce folos am, dacă
cineva mă laudă pe mine, dar pe Domnul meu îl huleşte/blasfemiază, nemăr-
turisindu-L Dumnezeu purtător de trup? Iar cine nu spune aceasta îl tăgădu
ieşte în chip desăvârşit fiind un purtător de cadavru. 3 Nu mi s-a pămt potrivit
să scriu numele lor, întrucât sunt ale unor necredincioşi; nici să-mi fie mie
a-i pomeni până nu se vor pocăi.
V I ' Nimeni să nu se lase dus în rătăcire! De nu crede cineva că Hristos
Iisus a dus o viaţă în trup şi nu mărturiseşte crucea, pătimirea şi sângele Lui
vărsat pentru mântuirea lumii, acesta nu va dobândi viaţă veşnică, chiar de-ar
fi împărat, preot, demnitar, om simplu/fară carte, stăpân sau sclav, bărbat
sau femeie. Cine poate să înţeleagă să înţeleagă, cine poate să audă să audă!
[Ml 14, 11; 13, 13] . 2 Locul, demnitatea şi bogăţia să nu îngâmfe pe nimeni,
iar lipsa de slavă şi sărăcia să nu umilească pe nimeni; căci totul e credinţa
în Dumnezeu şi nădejdea în Hristos, desfătarea de bunătăţile aşteptate şi
iubirea de Dumnezeu şi cei de o seminţie. Căci zice [Scriptura]: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” [Dt 6, 5; Ml 22, 37], iar Domnul spune: „Aceasta este viaţa veşnică:
să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis” [In 17, 3], şi: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unii pe
alţii; de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Profeţii” [In 13, 34; Ml
22,40]. 3 Uitaţi-vă aşadar Ia cei ce cred altfel cum stabilesc drept lege că
Tatăl e necunoscut şi cum au unii cu alţii o duşmănie lipsită de credinţă; nu
se îngrijesc de iubire, nesocotesc cele aşteptate, socotesc statornice cele pre
zente, trec cu vederea poruncile, se uită de sus la văduvă şi orfan, scuipă pe
cel necăjit, râd de cel legat în lanţuri.
V II1 Se ruşinează de cruce, îşi bat joc de pătimire, iau în râs învierea.
Sunt odrasle ale duhului care e obârşia răului, care prin femeie l-a scos pe
Adam din poruncă, care prin Cain l-a ucis pe Abel, care s-a luptat cu Iov.
care I-a acuzat pe Iosua al lui losedec, care a cerut să treacă prin sită credinţa
apostolilor [Lc 22, 31], care a ridicat mulţimea iudaică împotriva Domnului,
„care lucrează şi acum în fiii neascultării” [Ef 2, 2]; de care ne izbăveşte pe
noi Domnul Iisus Hristos Care S-a rugat să nu lipsească credinţa apostolilor,
rugându-se însă nu ca şi cum de la Sine însuşi n-ar fi putut să o păzească, ci
bucurându-se de superioritatea Tatălui Său. 2 Se cuvine, aşadar, să vă ţineţi
departe de unii ca aceştia şi să nu vorbiţi despre ei nici în particular, nici în
public, ci să luaţi aminte la Lege, Ia Profeţi şi la cei ce au binevestit/evan-
ghelizat cuvântul mântuirii. Dar de ereziile cu nume urât şi de cei ce fac
schisme fugiţi ca de un început al relelor.
V I I I 1 Urmaţi episcopului ca Hristos Iisus Tatălui, şi prezbiteriului ca
apostolilor, iar pe diaconi respectaţi-i ca pe unii care slujesc porunca lui
Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce ţin de Biserică.
Acea Euharistie să fie socotită validă care este sub episcop sau sub cel căruia
îi va îngădui acela. 2 Oriunde s-ar arăta episcopul, acolo să fie şi mulţimea,
aşa cum oriunde Se arată Hristos, stă de faţă şi oştirea cerească ca înaintea
unui General [Arhistrateg] al puterii Domnului şi un Guvernator al întregii

firi inteligibile. Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a aduce ofrande,
nici a aduce jertfă, nici a săvârşi o primire, ci să se facă ceea ce i se pare
aceluia că e bineplăcut lui Dumnezeu, ca să fie sigur şi valid tot ce se face.
I X 1 Bine este să ne trezim să ne întoarcem în pocăinţă la Dumnezeu cât
mai avem vreme; „căci în iad nu este cine să se mărturisească Ţie” [Ps 6, 6],
„căci iată omul şi lucrul lui sunt înaintea feţei Lui” [Is 6 2 ,1 1 ].2 Şi [Scriptura]
zice: „Fiule, cinsteşte pe Dumnezeu şi pe împărat” [Pr 24, 21]. Sau eu spun:
cinsteşte pe Dumnezeu ca pe Cauză şi Domn a toate, pe episcop ca pe un
arhiereu care poartă icoana lui Dumnezeu: prin stăpânire pe cea a lui Dum
nezeu, iar prin preoţie pe cea a lui Hristos. Iar după el trebuie să-l cinsteşti şi
pe împărat. Fiindcă nu este cineva superior lui Dumnezeu sau asemenea Lui
în toate cele ce sunt, nici cineva mai mare în Biserică decât episcopul care
slujeşte ca preot lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii lumi, nici între
demnitari cineva asemănător împăratului care asigură celor aflaţi sub demni
tari pacea şi ordinea legală. 3 Cine cinsteşte pe episcop va fi cinstit de Dum
nezeu, aşa cum cine-l necinsteşte va 11 pedepsit de Dumnezeu. Căci dacă cel
ce se ridică împotriva împăraţilor va fi pe drept cuvânt vrednic de osândă ca
unul care dizolvă buna ordine legală comună, de o pedeapsă cât mai grea
credeţi că se va învrednici cel ce alege să facă ceva fără episcop rupând astfel
armonia [homoiioian] şi tulburând buna ordine [eutaxian]? Căci preoţia este
lucrul cel mai înalt dintre toate cele bune între oameni, şi cine e nebun să se
ridice împotriva ei necinsteşte nu un om, ci pe Dumnezeu şi pe Hristos Iisus,
Întâi-Născutul şi Singurul Arhiereu al Tatălui prin fire. 4 Aşadar, toate să fie
săvârşite la voi cu bună ordine în Hristos: laicii să se supună diaconilor,
diaconii prezbiterilor, prezbiterii episcopului, episcopul lui Hristos, precum
Acesta Tatălui. 5 în toate m-aţi odihnit, fraţilor, şi pe voi să vă odihnească
Iisus Hristos. M-aţi iubit şi absent şi prezent. Să vă răsplătească Dumnezeu,
pentru Care aţi arătat acestea faţă de cel legat în lanţuri pentru El. Căci deşi
eu nu sunt vrednic, înflăcărarea voastră e mare. „Cine cinsteşte un profet va
primi plată de profet” [Ml 10, 41], iar cine cinsteşte pe unul legat în lanţuri
pentru Iisus Hristos va primi plată de martiri.
X ' Bine aţi făcut primind ca diaconi/slujitori ai lui Iisus Hristos pe Filon,
pe Gaius şi Agatopod, care mi-au urmat pentru Dumnezeu fiind diaconi/slu
jitori ai lui Hristos; ei mulţumesc foarte mult Domnului pentru voi, pentru
că i-aţi odihnit în tot felul. 2 Nimic din ce le-aţi făcut nu vă va fi nesocotit.
Să vă dea Domnul să aflaţi milă de la Domnul în ziua aceea! [cf. 2 Tim 1, 18].
3 Vă dau în schimb Duhul meu şi lanţurile mele, pe care nu le-aţi dispreţuit,
nici nu v-aţi ruşinat de ele. De aceea nici de voi nu se va ruşina nădejdea
desăvârşită, Iisus Hristos.
456 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
X I I Rugăciunile voastre s-au apropiat de Biserica antiohienilor şi ea este

în pace; de unde venind legat în lanţuri vă îmbrăţişez pe toţi nu ca unul care
aş fi vrednic de cei de acolo, întrucât sunt ultimul dintre ei. M-am învrednicit
însă potrivit voinţei lui Dumnezeu, nu din conştiinţa mea, ci din harul lui
Dumnezeu; de care mă rog să mi se dea în chip desăvârşit, ca prin rugăciu
nile voastre să dobândesc pe Dumnezeu. 2 Aşadar, pentru ca lucrul vostru să
fie desăvârşit pe pământ şi în cer, se cuvine spre cinstea lui Dumnezeu ca
Biserica voastră să aleagă un ambasador care, ducându-se în Siria, să se
bucure cu cei de acolo pentru că au pace, pentru că şi-au reprimit măreţia lor
şi li s-a restabilit micul lor corp. 3 Ceea ce mi s-a părut vrednic este lucrul
acesta: să trimiteţi pe cineva dintre ai voştri cu o scrisoare, ca să preaslă-
vească împreună cu ei liniştea ce li s-a făcut potrivit lui Dumnezeu şi faptul
că prin rugăciunile voastre am dobândit drept liman bun pe Hristos. Fiţi de
săvârşiţi şi gândiţi cele desăvârşite, fiindcă atunci când vreţi să faceţi binele,
Dumnezeu e gata să vă dea ajutorul Lui.
X I I I Vă îmbrăţişează iubirea fraţilor voştri din Troada, de unde vă şi scriu
prin Burus, pe care l-aţi trimis să fie cu mine împreună cu efcsenii, confraţii
voştri, şi care m-a odihnit în toate. Ar fi un lucru folositor dacă l-ar imita
toţi, întrucât e un exemplu al slujirii/diaconiei lui Dumnezeu. Harul Domnului
să-l răsplătească în toate. ~ îmbrăţişez pe vrednicul de Dumnezeu episcopul
vostru Policarp, prezbiteriul cu dumnezeiască cuviinţă şi pc diaconii cci pur
tători de Hristos, cei împreună robi cu mine, pe fiecare în parte şi pe toţi în
comun, în numele lui Iisus Hristos, în trupul şi în sângele Lui, în pătimirea
şi învierea Lui, trupească şi duhovnicească, în unitatea lui Dumnezeu şi a
voastră. Har vouă, milă, pace şi răbdare în Hristos pururea!
X I I I 1 îmbrăţişez casele fraţilor împreună cu femeile şi copiii lor, cu cele
pururea-fecioare şi văduvele. Fiţi sănătoşi în puterea Duhului! Vă îmbrăţi
şează Filon codiaconul, care e împreună cu mine. îmbrăţişez casa lui Gavias,
căreia îi urez să fie tare în credinţă şi iubire trupească şi duhovnicească,
îmbrăţişez pe Alki, numele iubit de mine, pe neasemănatul Daphnos, pe
Euteknos şi pe toţi după nume. Fiţi sănătoşi în harul lui Dumnezeu şi al
Domnului nostru Iisus Hristos, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune dumne
zeiască şi sfântă!
Către Policarp, episcopul Smymei

Ignatie, episcop al Antiohiei şi martor al lui Iisus Hristos, lui Policarp,
episcopul Bisericii smymenilor sau, mai bine zis, celui ce-1 are drept episcop
pe Dumnezeu Tatăl şi pe Domnul Iisus Hristos, multă bucurie.
II.2. Ignatie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 457
1 ' Primind socotinţa ta în Dumnezeu rezemată ca pe o stâncă neclintită, îl

preaslăvesc pentru că m-am învrednicit de faţa ta nepătată, de care fie să mă
bucur pururea în Dumnezeu. 2 Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi
la alergarea ta şi să-i îndemni pe toţi să se mântuiască. Apără-ţi locul cu toată
grija trupească şi duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic
nu e mai bun. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe
toţi în iubire, precum şi faci. 3 Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere
pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu
fiecare cu egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, ca şi
Domnul a toate „căci El, spune [Scriptura], a luat neputinţele noastre şi a
purtat bolile noastre” [Is 53, 4]. Şi unde e osteneala mai mare, acolo şi câşti
gul e mai mult.
II1 Dacă iubeşti nişte învăţăcei, n-ai nici o mulţumire; mai degrabă suportă-i
în blândeţe pe cci molipsiţi. Nu orice rană se vindecă cu acelaşi plasture.
Accesele violente fâ-le să înceteze prin legături înnodate. 2 Fii înţelept în toate
ca şarpele şi curat ca porumbiţa [cf. Mt 10, 16]. De aceea eşti din suflet şi din
trup, trupesc şi duhovnicesc, ca să nu-ţi lipsească nimic şi să prisoseşti în orice
harismă. 3 Timpul îţi cere să te rogi. Căci aşa cum vântul îl ajută pe cârmaci,
iar limanurile bune sunt spre salvare pentru corabia lovită de furtună, tot aşa
e şi pentru line dobândirea lui Dumnezeu. Fii treaz ca un atlet al lui Dumne
zeu, a cărui voinţă e nestricăciunea şi viaţa veşnică, de care eşti convins şi tu.
Pentru toate îţi pun în schimb sufletul meu şi lanţurile, pe care le-ai iubit.
I I I 1 Să nu te uimească cei ce par a fi vrednici de credinţă, dar care învaţă
învăţături străine. Stai tare ca o nicovală în care se loveşte. Mare atlet e cel
care e lovit şi învinge. Noi mai cu seamă trebuie să răbdăm toate pentru
Dumnezeu, ca şi El să ne aştepte în împărăţia Sa. 2 Adaugă mai mult la sâr-
guinţa ta; aleargă mai intens. Observă vremurile. Cât eşti aici, fii biruitor.
Căci aici este stadionul, acolo sunt cununile. Aşteptă pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, pe Cel fără timp în timp, pe Cel nevăzut prin fire văzut în trup,
pe Cel nepipăit şi de neatins ca netrupesc, dar pentru noi atins şi pipăit în
trup, pe Cel nepătimitor ca Dumnezeu, dar pentru noi pătimitor ca om, pe
Cel care a răbdat pentru noi în tot felul.
I V 1 Văduvele să nu fie cu nepăsare! După Domnul tu să fii îngrijitorul
lor. Nimic să nu se facă fără socotinţa/voinţa [gnomes] ta, nici tu să nu faci
ceva fără socotinţa/voinţa lui Dumnezeu, ceea ce nici nu faci. Fii statornic!
' Să se facă mai des adunări. Cheamă-i pe toţi după nume. 3 Nu dispreţul
sclavii şi sclavele, dar nici ei să nu se îngâmfe, ci să slujească mai mult spre
slava lui Dumnezeu, ca să dobândească de la Dumnezeu o mai bună libertate.
Să nu dorească să fie eliberaţi pe cheltuiala comunităţii, ca să fie găsiţi
sclavi ai poftei.
V I Fugi de meseriile rele, sau mai bine vorbeşte despre ele. Grăieşte suro
rilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească trup şi duh cu soţii
lor. Asemenea şi fraţilor mei porunceşte-le în numele lui Iisus Hristos să-şi
iubească soţiile, ca şi Domnul Biserica [Ef 5, 25]. 2 Dacă poate cineva să
rămână în curăţie spre cinstirea trupului Domnului, să rămână fără laudă de
sine. Dacă se va lăuda, va pieri; iar dacă acest lucru va fi cunoscut şi de
altcineva afară de episcop, s-a stricat. Cei şi cele care se căsătoresc trebuie
să-şi facă unirea cu socotinţa/voinţa episcopului, ca atunci căsătoria lor să
fie potrivit Domnului, iar nu potrivit poftei. Toate să se facă spre cinstirea
lui Dumnezeu.
V I I Luaţi aminte la episcop, ca şi Dumnezeu să ia aminte la voi. Sufletul
mi-1 pun pentru cei ce se supun episcopului, prezbiteriului şi diaconilor. Fie
să am şi eu parte de la Dumnezeu împreună cu ei. Osteniţi-vă unii împreună
cu alţii, luptaţi împreună, alergaţi împreună, pătimiţi împreună, dormiţi
împreună, sculaţi-vă împreună ca nişte economi, asesori şi servitori ai lui
Dumnezeu. 2 Căutaţi să plăceţi Celui ai Cărui soldaţi sunteţi, de la care vi se
dă şi solda; nimeni să nu fie găsit dezertor. Botezul vostru să vă rămână
drept armă, credinţa drept coif, iubirea drept lance, răbdarea drept armură;
faptele să fie depozitele voastre, ca să primiţi plăţile voastre vrednice dc
Dumnezeu. Fiţi îndelung-răbdători unii cu alţii în răbdare şi Dumnezeu va fi
îndelung-răbdător cu voi. Fie să mă bucur de voi pururea.
VIII Pentru că, aşa cum mi s-a arătat. Biserica din Antiohia Siriei are pace
prin rugăciunea voastră, şi eu aş ajunge mai voios în negrija lui Dumnezeu,
dacă prin pătimire voi dobândi pe Dumnezeu, ca să fiu găsit în rugăciunea
voastră învăţăcel. 2 Se cuvine, preafericite de Dumnezeu Policarpe. să aduni
un sfat/consiliu cu cuviinţă dumnezeiască şi să alegeţi, dacă aveţi pe cineva
foarte iubit şi nezăbavnic, care să poată fi numit curier al lui Dumnezeu;
acesta să se învrednicească să meargă în Siria, ca, mergând în Siria, să slă
vească iubirea voastră nezăbavnică spre slava lui Dumnezeu. f Creştinul n-are
putere asupra lui însuşi, ci-şi face răgaz pentru Dumnezeu. Acesta e un lucru
al lui Dumnezeu şi al vostru, când îl veţi săvârşi. Căci cred harului că sunteţi
gata spre facerea de bine care este a lui Dumnezeu. Cunoscându-vă intensi
tatea adevărului, v-am îndemnat printr-o scriere mică.
VIII' Aşadar, fiindcă n-am putut scrie tuturor Bisericilor, pentru că trebuie
să plutesc pe neaşteptate din Troada la Neapole, cum porunceşte voia [lui
Dumnezeu], vei scrie ca unul ce ai dobândit socotinţa [gnomen] lui Dumne
zeu Bisericilor care-mi stau în cale, ca ele să facă acelaşi lucru: cele care pot
să trimită delegaţi cu piciorul, iar celelalte scrisori prin cei trimişi de tine, ca
să fie slăviţi printr-o faptă veşnică, cum şi eşti vrednic. 2 Vă îmbrăţişez pe
toţi pe nume şi pe soţia lui Eutropiu împreună că toată casa ei şi copiii ei.
îmbrăţişez pe iubitul meu Attalos. îmbrăţişez pe cel ce se va învrednici să

meargă în Siria. Harul să fie cu el pururea şi cu Policarp care l-a trimis. Fiţi
sănătoşi mereu în Dumnezeul nostru lisus Hristos, în Care rămâneţi în uni
tatea şi supravegherea [episkope] lui Dumnezeu. îmbrăţişez pe Alki, numele
drag mie. Amin. Harul fie cu voi. Fiţi sănătoşi în Domnul.
Către cei din Tars

Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii mântuite în Hristos, celei vrednice
de laudă, celei vrednice de pomenire şi celei vrednice de iubire, care e în
Tars, mila şi pacea de la Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru lisus Hristos să
se înmulţească mereu.
/ ' Din Siria până la Roma mă lupt cu fiarele, nefiind devorat de nişte fiare
sălbatice — căci, după cum ştiţi, cu voia lui Dumnezeu acestea l-au cruţat
pe Daniel —, ci de fiare cu chip de om, în care ascunzându-se fiara neîm
blânzită mă înţeapă şi răneşte zi dc zi. ’ Dar nu fac caz de nici unul din aceste
lucruri cumplite, nici nu pun preţ pc sufletul meu [cf. FA 20, 24], ca şi cum
l-aş iubi mai mult decât pc Domnul. De aceea sunt gata pentru foc, pentru
fiare, pentru sabie, pentru cruce, numai să văd pe Mântuitorul şi Dumnezeul
meu Care a murit pentiu mine. 3 De aceea vă îndemn eu, cel legat în lanţuri
pentru Hristos \Ej 4, I], care sunt purtat pe pământ şi prin apă: staţi tari în
credinţă [cf. Col 1,23], pentru că dreptul din credinţă va fi viu [Ave 2, 4; Rm
1. 17]; fiţi neclintiţi, pentru că „Domnul îi face să locuiască în casă pe cei ce
au o singură purtare” [Pi 67, 7].
111 Am aflat că unii din slujitorii Satanei au vrut să vă tulbure, unii spu
nând că lisus S-a născut aparent, a fost răstignit aparent şi a murit aparent,
alţii spunând că nu este Fiul Creatorului, alţii că El este Dumnezeul Cel peste
toate, alţii că e un simplu om; alţii că acest trup nu va învia şi că trebuie să
trăim şi să ducem o viaţă de desfătare, fiindcă acesta e capătul celor bune
pentru cele ce se vor descompune nu mult după. ~ Un roi de atât de mari rele
s-a năpustit peste noi. Dar voi „n-aţi cedat nici măcar un ceas supunerii faţă
de ele” [Ga 2, 5], căci sunteţi concetăţeni şi învăţăcei ai lui Pavel care „a
împlinit propovăduirea Evangheliei în cerc de la Ierusalim şi până în Iliric”
[Rm 5, 19] şi care purta „în trup stigmatele lui Hristos” [Ga 6, 17].
I I I 1 Aducându-vă aminte de el ştiţi toţi negreşit că lisus Domnul S-a năs
cut cu adevărat din Maria, făcut din femeie [Ga 4,4] şi a fost răstignit cu
adevărat — căci spune: „Iar mie fie a mă lăuda doar în crucea Domnului
lisus” [Ga 6, 13] — , 2 a murit cu adevărat şi a înviat — căci spune: „Dacă
Hristos avea să pătimească, dacă e întâiul din învierea morţilor” [FA 26, 23]
şi: „Ceea ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ceea ce
este viu, e viu pentru Dumnezeu” [Rm 6, 10]. 3 Pentru că dacă Hristos n-a
murit, ce nevoie mai e de lanţuri?, ce nevoie mai e de răbdare? De ce a mai
fost răstignit Petru, iar Pavel şi Iacob au fost tăiaţi cu sabia, Ioan a fost sur
ghiunit în Patmos şi Ştefan a fost omorât cu pietre de iudeii omorâtori ai
Domnului? Dar nici una din acestea n-a fost degeaba; pentru că Domnul a
fost răstignit cu adevărat de cei necucemici.
I V 1 Şi Acesta, Cel născut din femeie, e Fiu al lui Dumnezeu, iar Cel răs
tignit e mai întâi-născut decât toată zidirea [Col 1, 15] şi Dumnezeu Cuvânt
şi El a făcut toate [In 1, 1-2]; căci spune Apostolul: „Este Un Dumnezeu
Tatăl, din Care sunt toate, şi Un Domn lisus Hristos, prin Care sunt toate”
[1 Co 8, 6] şi iarăşi: „Căci este Un Dumnezeu şi Un Mijlocitor între Dum
nezeu şi oameni, Un Om lisus Hristos” [/ Tim 2, 5], şi: „în El au fost create
toate, cele din cer şi de pe pământ, văzute şi nevăzute; şi El este înainte de
toate şi toate în El au fost alcătuite” [Col 1, 16-17].
V I Şi că El însuşi nu este Dumnezeu Cel peste toate, ci Fiul Aceluia, o
spune El însuşi: „Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi
Dumnezeul vostru” [In 20, 17] şi: „Iar când îi va spune Lui toate, atunci El
însuşi Se va supune Celui ce l-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate
în toţi” [I Co 15, 28]. 2 Prin urmare, Unul este Cel ce a supus şi Care este
toate în toţi, şi Altul Cel căruia i-au fost supuse şi Care se va supune împre
ună cu toate.
V I I Nu este nici simplu om Cel prin Care şi în Care s-au făcut toate, căci
„toate prin El s-au făcut” [In 1, 3] şi: „Când a făcut cerul, am fost împreună
cu El; acolo eram lângă El armonizând [toate] şi E l mă bucura în fiecare zi”
[Pr 8, 27. 30]. 2 Cum poate auzi un simplu om: „Şezi de-a dreapta Mea” [Ps
101, 1] şi cum putea spune: „înainte să fi fost Avraam sunt E u ” [In 8, 56], şi:
„Preamăreşte-Mă cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi fost lumea”
[In 17, 24]. Ce om putea spune: „M-am pogorât din cer nu ca să fac voia
Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” [In 6, 38]. Despre ce om s-a putut spune:
„Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. în
lume era şi lumea prin EI s-a făcut, şi lumea nu L-a cunoscut; la ale Sale a
venit şi ai Lui nu L-au primit” [In 1, 9-11]? 4 Cum putea fi Unul ca Acesta
un simplu om care-şi are începutul existenţei din Maria, iar nu Dumnezeu,
Cuvânt şi Fiu Unul-Născut? Căci „întru început era Cuvântul şi Cuvântul
era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” [In 1, 1], şi altundeva: „Dom
nul M-a zidit drept început al căilor Lui pentru lucrurile Lui; înainte de veac
M-a întemeiat şi înainte de toate dealurile M-a născut” [Pr 8, 22. 23. 25].
V I I I Iar că vor învia şi trupurile noastre arată când spune: „Amin spun
vouă că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui
H.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 461
Dumnezeu, şi cei care-L vor auzi vor fi vii” [In 5, 27] şi apostolul zice:
„Căci acest lucru stricăcios trebuie să îmbrace nestricăciunea, iar acest lucru
muritor trebuie să îmbrace nemurirea” [1 Co 15, 53]. 2 Iar că trebuie să vie
ţuim cuminte şi drept, spune tot el iarăşi: „Nu vă lăsaţi duşi în rătăcire! Nu
adulterii, nici onaniştii, nici homosexualii, nici desfrânaţii, nici bârfitorii, nici
beţivii, nici hoţii nu vor putea moşteni împărăţia cerurilor” [l Co 6, 9-10]; şi:
„Dacă morţii nu vor învia, atunci nici Hristos n-a înviat; prin urmare, goală
e propovăduirea noastră, goală e şi credinţa noastră, sunteţi în păcatele voas
tre, şi cei care au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos
numai în viaţa aceasta, suntem mai vrednici de milă decât toţi oamenii.
Dacă morţii nu învie, atunci să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”
[7 Co 15, 16-19. 32] . 3 Dar dacă aceasta e dispoziţia noastră, atunci în ce ne
mai deosebim de măgari şi de câini, care nu se îngrijesc pentru viitor de
nimic altceva decât ce să mănânce şi poftind cele de după mâncare?, pentru
că nu cunosc mintea care pune în mişcare dinăuntru.
VIII1 Fie să mă bucur de voi în Domnul [Fim 20]. Fiţi treji. Dezbrăcaţi
fiecare toată răutatea şi mânia sălbatică, bârfa, calomnia, vorbirea ruşinoasă,
gluma, şuşoteala, îngâmfarea, beţia, lascivitatea, iubirea de slavă, invidia şi
tot ce însoţeşte acestea. „Şi îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos, iar
grija de trup să nu o faceţi pofte” [Rm 13, 14]. Prezbiteri, supuneţi-vă epis
copului, diaconii prezbiterilor, poporul diaconilor. Sufletul mi-1 pun pentru cei
ce păzesc această bună rânduială [eutaxian]. Şi Domnul să fie cu ei mereu!
I X 1 Bărbaţi, iubiţi-vă soţiile voastre, iar femeile, soţii; copii, respectaţi-vă
părinţii, părinţi, „creşteţi-vă copiii în educaţia/certarea şi povăţuirea Domnu
lui” [Ef6,4]; pe cele care sunt în feciorie cinstiţi-le ca pe nişte preotese ale lui
Hristos, iar pe văduvele care sunt în cuviinţă ca pe un altar al lui Dumnezeu.
' Stăpâni, porunciţi sclavilor cu cruţare; sclavi, slujiţi stăpânilor cu frică.
Nimeni dintre voi să nu fie fără lucru, căci lipsa lucrului e mama lipsurilor.
Acestea nu vi le poruncesc ca şi cum aş fi ceva, chiar dacă sunt legat în lan
ţuri, ci vi le aduc aminte ca un frate. Domnul fie cu voi!
X 1 Fie să mă bucur de rugăciunile voastre. Rugaţi-vă ca să dobândesc pe
Iisus. Vă încredinţez Biserica din Antiohia.' Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei
şi Policarp, omul lui Dumnezeu, căruia îi încredinţez Biserica Siriei. Vă îm
brăţişează Biserica filipenilor, de unde vă şi scriu. Vă îmbrăţişează Filon,
diaconul vostru, căruia îi mulţumesc ca unuia care-mi slujeşte cu sârg întru
toate. Vă îmbrăţişează Agatopod diaconul, care mă urmează în Hristos din
Siria. 3 îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă [Rm 16, 16]. îmbrăţişez
pe toţi şi pe toate care sunt în Hristos. Fiţi sănătoşi la trup, la suflet şi la duh,
şi nu mă uitaţi! Domnul fie cu voi!
Către Antiohieni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii miluite de Dumnezeu şi alese de
Hristos care pribegeşte în Siria şi a primit cea dintâi supranumele lui Hristos
[numele de creştin], bucurie în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos.
I I Uşoare şi nu grele mi-a făcut Domnul lanţurile când am aflat că sunteţi
în pace şi petreceţi în toată armonia trupească şi duhovnicească. 2 „Vă rog
aşadar eu, cel legat în lanţuri pentru Domnul, să umblaţi în chip vrednic de
chemarea la care aţi fost chemaţi” [Ef 4, 1], păzindu-vă, pe de o parte, de
ereziile celui rău care au intrat la noi spre amăgirea şi pierzania celor care se
lasă convinşi de el, iar, pe de altă parte, luând aminte la învăţătura apostolilor
şi crezând în Lege şi Profeţi, respingând toată rătăcirea iudaică şi păgână,
nici introducând o mulţime de zei, nici tăgăduind pe Hristos sub pretextul
Unui Singur Dumnezeu.
I I I Căci Moise, credinciosul rob al lui Dumnezeu, a zis: „Domnul Dum
nezeul Tău este Un Domn” [Dt 6, 4] şi proclamându-L pe Unul şi Singurul
Dumnezeu L-a mărturisit îndată şi pe Domnul nostru zicând: „Şi Domnul a
făcut să ploaie peste Sodoma şi Gomora de la Domnul foc şi pucioasă” [Fc
19, 2 4 ];2 şi iarăşi: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul Nostru!»
Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” [Fc 1,26-27].
Iar că se va face om arată spunând: „Profet ca Mine va ridica Domnul dintre
fraţii voştri” [DM8, 15].
I I I 1 Iar când, vorbind în numele lui Dumnezeu, profeţii au zis: „Eu sunt
Dumnezeu întâi şi Eu după acestea, şi afară de Mine nu este Dumnezeu” [Is
41,4], vorbesc despre Tatăl a toate. 2 Iar despre Domnul nostru lisus Hristos
spun: „Un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e de sus; şi se cheamă numele
Lui înger al sfatului celui mare, Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Stăpâni-
tor” [Is 9, 5];3 despre înomenirea Lui spun: „Iată, Fecioara va lua în pântece
şi va naşte un Fiu şi se va chema numele lui Emanuel” [Zs 7, 14]; iar despre
pătimirea Sa: „Ca o oaie spre junghiere a fost adus şi ca un miel fără de glas
înaintea celui ce îl tunde” [Zs 53, 7] şi: „Sunt ca un miel fără răutate dus la
junghiere” [Ir 11,19].
I V 1 Dar şi evangheliştii, când spuneau că Tatăl e singurul Dumnezeu ade
vărat [In 17, 3], n-au lăsat deoparte cele privitoare la Domnul nostru, ci au
scris: „întru început era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [In
1, 1-3]; 2 iar despre înomenire: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit
între noi” [In 1, 14] şi: „Cartea generaţiei lui Iisus Hristos, fiul lui David,
fiul lui Avraam” [Mt 1, 1]. 3 Iar apostolii care spuneau că e „Un Singur
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 463
Dumnezeu” [Ef 4, 6], tot ei spuneau că e „Un singur Mijlocitor între Dum
nezeu şi oameni” [I Tim 2, 5], şi nu se ruşinau de întruparea şi pătimirea
Lui, căci ce spuneau? „Un Om Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine însuşi
pentru viaţa lumii” [/ Tim 2, 6; In 6, 51].
V I Aşadar, oricine vesteşte Un Singur Dumnezeu spre desfiinţarea dumne-
zeirii lui Hristos, e fiu al diavolului şi duşman a toată dreptatea [FA 13, 10].
Iar cine mărturiseşte pe Hristos drept Fiu nu al Celui ce a făcut lumea, ci al
altuia necunoscut, pe lângă Cel pe Care L-au propovăduit Legea şi Profeţii,
acesta e un instrument al diavolului. 2 Şi cine refuză înomenirea şi se ruşi
nează de crucea Lui, pentru care sunt legat în lanţuri, acesta e un antihrist
[/ In 2, 22]. Şi cine spune că Hristos e un simplu om, e blestemat potrivit
profetului, pentru că nu se încrede în Dumnezeu, ci în om; de aceea e şi lipsit
de rod, asemenea mirtului sălbatic [Ir 17, 5-7].
VII Acestea vi le scriu, o măslini noi [Ps 127, 3] ai lui Hristos, nu pentru că
ar fi cunoscută o altfel de gândire a voastră, ci vrând să vă feresc dinainte,
ca un tată pe copiii lui. 2 Feriţi-vă de lucrătorii vicleni, „duşmanii crucii lui
Hristos, al căror sfârşit e pierzania şi dumnezeu pântecele, şi a căror slavă e
spre ruşinea lor” [F!p 3, 18-19]. Feriţi-vă de aceşti câini [cf. Flp 3, 2] muţi,
de aceşti şerpi care se târăsc, de aceste năpârci, de aceste vipere, de aceşti
vasilişti şi aceşti scorpioni; căci aceştia sunt vulpi viclene, maimuţe care
imită pe oameni.
VIII Faceţi-vă imitatori ai lui Pavel şi ai lui Petru. Nu pierdeţi depozitul
încredinţat. Pomeniţi-1 pe Evodius, vrednicul de fericire păstor al vostru,
căruia cel dintâi i s-a încredinţat de către apostoli conducerea voastră. Să nu
ne ruşinăm de părintele nostru, să ne facem copii adevăraţi, nu bastarzi.
2 Ştiţi cum am petrecut împreună cu voi. Cele pe care vi le-am spus fiind
prezent, acestea vi le scriu absent: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul Iisus,
să fie anatema” [/ Co 16, 22]. Faceţi-vă imitatorii mei. Sufletul mi-1 voi pune
pentru voi când voi dobândi pe Iisus. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele
[Col 4, 18].
VIII1 Prezbiteri, „păstoriţi turma care e la voi” [1 Pir 5, 2] până Se va
arăta Dumnezeu Care va fi stăpân peste voi. Fiindcă eu „de acum sunt adus
drept libaţie” [2 Tim 4, 6], ca „să câştig pe Hristos” [Flp 3, 8]. 2 Diaconii să
cunoască ce demnitate au şi să se sârguiască să fie ireproşabili, ca să fie imi
tatori ai lui Hristos. Poporul să se supună prezbiterilor şi diaconilor. Fecioa
rele să cunoască Cui anume li s-au consacrat.
I X 1 Bărbaţii să-şi iubească soţiile, aducându-şi aminte că la creaţie s-a dat
o singură femeie unui singur bărbat, nu mai multe unuia singur. Femeile
să-şi cinstească bărbaţii ca pe trupul/camea lor, şi să nu îndrăznească să-i
cheme pe nume. Să fie cuminţi socotindu-i drept bărbaţi numai pe soţii lor,
cu care s-au şi unit potrivit voinţei/socotinţei [gnomen] lui Dumnezeu.
Părinţi, educaţi-vă copiii cu educaţie sacră. Copii, cinstiţi-vă părinţii, ca să
vă fie bine [cf. E f 6, 3].
X 1 Stăpânilor, nu fiţi trufaşi cu sclavii voştri, imitându-1 pe Iov care spu
nea: „Dacă aş defăima judecata slujitorului meu sau a slujnicei mele când se
judecă ei cu mine, ce voi face dacă Domnul va face cercetarea mea?” [Iov
31, 13]. Şi ştiţi ce urmează. 2 Sclavilor, nu-i înfuriaţi pe stăpâni cu nimic, ca
să nu vă faceţi pentru voi înşivă pricini ai unor rele neaşteptate.
XI Nimeni care nu lucrează să nu mănânce, ca să nu devină vagabond şi
proxenet. Beţia, mânia, invidia, bârfa, strigătul, hula nici măcar să nu fie
numite între voi [cf. E f 5, 3]. Văduvele să nu petreacă în desfătări, ca să nu
sfideze cuvântul [cf. 1 Tun 5, 6. 11]. 2 Supuneţi-vă cezarului în cele în care
supunerea e lipsită de primejdie. Pe demnitari nu-i aţâţaţi spre întărâtări de
furie, ca să nu daţi prilej celor care-1 caută împotriva voastră. 3 Cât despre
vrăjitorie, pederastie sau invidie e de prisos a mai scrie [2 Co 9, 1], când a
face acestea e un lucru oprit chiar şi păgânilor. Acestea vi le poruncesc nu
ca un apostol, ci vi le aduc aminte ca unul ce sunt rob împreună cu voi.
X I I 1 îmbrăţişez sfântul prezbiteriu. îmbrăţişez pe sfinţii diaconi şi numele
drag mie, pe care mi-aş dori să-l văd în locul meu în Duhul Sfânt când voi
dobândi pe Hristos, şi pentru care mi-aş pune sufletul. " îmbrăţişez pe
ipodiaconi, citeţi, cântăreţi, portari, pe cei ce se ostenesc, pe exorcişti, pe
mărturisitori. îmbrăţişez pe străjerii sfintelor uşi, pe diaconiţcle în Hristos.
3 îmbrăţişez preacuviincioasele văduve. îmbrăţişez poporul Domnului de la
mic până la mare şi toate surorile mele în Domnul.
X I I I 1 îmbrăţişez pe Cassian, pe soţia lui şi preadragii lui copii. Vă îmbră
ţişează Policarp, vrednicul de cuviinţă episcop, care se interesează de voi şi
căruia v-am şi încredinţat în Domnul. întreaga Biserică a smymenilor vă po
meneşte în rugăciuni în Domnul. 2 Vă îmbrăţişează Onisim, păstorul efese-
nilor. Vă îmbrăţişează Damas, episcopul Magnesiei. Vă îmbrăţişează Polibiu,
cel al tralienilor. Vă îmbrăţişează Filon şi Agatopod, diaconii şi următorii mei.
îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă [cf. Rm 16, 16].
X I V 1 Acestea vi le scriu din Filipi. Să vă ţină sănătoşi la duh şi la trup Cel
ce este Singurul Nenăscut prin Cel Născut mai înainte de veci, şi fie să vă
văd în împărăţia lui Dumnezeu! ' îl îmbrăţişez pe cel ce vă va fi stăpân în
locul meu, de care fie să mă bucur în Hristos! Fiţi sănătoşi pentru Dumnezeu
şi Hristos, luminaţi prin Sfântul Duh!
11.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p is to le 465
Către Heron, diacon din Antiohia

Ignatie, cel numit şi Teoforul, cinstitului de Dumnezeu, preadoritului, prea-
cuviinciosului, de Hristos purtătorului şi de Duh purtătorului, adevăratului
copil în credinţă şi iubire, lui Heron diaconul lui Hristos, slujitorul lui Dum
nezeu, har, milă şi pace de la Dumnezeu Atoateţiitorul şi de la Hristos Iisus
Domnul nostru, Fiul Lui Unul-Născut, „Care S-a dat pe Sine însuşi pentru
păcatele noastre, ca să se scoată din acest veac rău de acum” [Ga 1,4] şi să
ne mântuiască în împărăţia Lui cerească.
i ' Te îndemn în Dumnezeu să adaugi la alergarea ta şi să-ţi aperi demni
tatea. îngrijeşte-te de conglăsuirea cu sfinţii. Poartă-i pe cei mai slabi, ca să
împlineşti legea lui Hristos [cf. Ga 6, 2]. Fă-ţi răgaz pentru posturi şi rugă
ciuni, dar nu fără măsură, ca să nu te dărâmi pe tine însuţi. 2 Nu te abţine cu
totul de la vin şi de la came, căci nu sunt lucruri de care să ne scârbim; căci
zice [Scriptura]: „Veţi mânca bunătăţile pământului” [Is 1, 19] şi: „Mâncaţi
came ca şi legume" [Fc 9, 3]; şi: „Vinul veseleşte inima omului, untdelemnul
veseleşte faţa omului, iar pâinea inima omului o întăreşte” [Ps 103, 15]; dar
cu măsură şi bună rânduială, întrucât vi le procură Dumnezeu. „Căci cine
poate să mănânce şi cine poate să bea fără El? Căci de este cumva ceva fru
mos c al Lui, şi de este ceva bun, e al Lui” [Ecc 2, 25]. 3 Ia aminte la citire,
ca să cunoşti legile nu numai tu însuţi, ci să le poţi şi explica altora. Fii treaz
ca un atlet al lui Dumnezeu. „Nici un soldat nu se încurcă cu treburile vieţii,
ca să fie pe plac celui carc-1 înrolează; iar dacă şi se întrece cineva, nu e încu
nunat dacă nu se va întrece după legile jocului” [2 Tim 2, 4-5]. Eu cel legat
în lanţuri îmi pun sufletul pentru tine.
I I 1 Oricine vorbeşte pe lângă cele poruncite, chiar de ar fi vrednic de cre
zare, chiar dacă posteşte, chiar dacă e feciorelnic, chiar dacă ar face minuni
şi ar profeţi, să-ţi apară drept un lup în piele de oaie [Ml 7, 15] care lucrează
stricăciunea oilor. ' Dacă tăgăduieşte cineva crucea şi se ruşinează de păti
mirea Lui, să-ţi fie ca însuşi potrivnicul [Satana]; „chiar de şi-ar împărţi
averile săracilor, chiar de-ar muta munţii, chiar de şi-ar preda trupul arderii”
[1 Co 13, 3], să fie pentru tine urâciune. 3 Dacă vorbeşte de rău cineva Legea
sau Profeţii, pe care Hristos le-a împlinit cu venirea Sa, să-ţi fie ca antihris
tul. Dacă spune cineva că Domnul e un simplu om, este iudeu omorâtor de
Hristos.
I I I ' „Cinsteşte văduvele care sunt cu adevărat văduve” [7 Tim 5, 3].
Fii patron al orfanilor, căci Dumnezeu este „tată al orfanilor şi judecător al
văduvelor” [Pi 67, 6]. 2 Nimic să nu faceţi fără episcopi, căci ei simt preoţi,
iar tu eşti slujitor/diacon al preoţilor. Ei botează, lucrează cele sfinte, hiroto
nesc, hirotesesc. Iar tu le slujeşti ca sfântul Ştefan în Ierusalim lui lacob şi
prezbiterilor. J Nu fi nepăsător faţă de adunări [sinaxe]; caută-i pe toţi după

nume. „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta, ci pildă fa-te credincioşilor
cu cuvântul şi cu purtarea” [1 Tim 4, 12].
I V 1 Nu te ruşina de slugi, căci comună este firea noastră şi a lor. Nu te
scârbi de femei, căci ele te-au născut şi crescut; prin unnare, trebuie să iubeşti
pe cele ce sunt pricina naşterii tale, dar numai în Domnul, iar fără femeie
bărbatul nu poate face copii; prin unnare, trebuie să le cinstim pe colabora
toarele naşterii noastre.2 „Nici bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără
bărbat” [7 Co 11, 11] afară de primii oameni plăsmuiţi; căci trupul lui Adam
e din cele patru stihii, iar cel al Evei din coasta lui Adam. 3 Iar naşterea ui
mitoare a Domnului e numai din Fecioară nu pentru că împreunarea sexuală
legitimă ar fi scârboasă, ci pentru că era o naştere cuvenită lui Dumnezeu;
pentru că a fost lucru cuvenit pentru Creator să nu se folosească de naşterea
obişnuită, ci de una uimitoare şi străină, întrucât era un Creator.
V1 Fugi de trufie, căci Domnul celor trufaşi le stă împotrivă [/ Pir 5, 5].
Scârbeşte-te de vorbirea de minciuni, căci spune [psalmistul]: „Picrde-vei pe
toţi cei ce grăiesc minciuna” [Ps 5, 7]. Păzcşte-te de invidie, căci iniţiatorul
ei e diavolul şi urmaşul său Cain, care l-a pizmuit pc fratele lui şi din invidie
a lucrat crimă [Fc 4] . 2 îndeamnă pe surorile mele să iubească pc Dumnezeu
şi să se mulţumească doar cu bărbaţii lor; în chip asemănător îndeamnă-i şi
pe fraţii mei să se mulţumească cu soţiile lor. Păziţi-lc pc fecioare ca pc nişte
vase ale lui Hristos. Fii îndelung-răbdător, ca să ai multă înţelepciune. Nu fi
nepăsător faţă de săraci, în care vei avea parte de prosperitate, „căci prin
milostenii şi fapte de credinţă sunt curăţite păcatele” [Pr 15, 27a],
VI Păstrează-te curat [/ Tim 5, 22] ca pe un locaş al lui Dumnezeu: eşti un
templu al lui Hristos, eşti un instrument al Duhului. Ştii cum te-am crescut.
Chiar dacă sunt cel mai mic, fa-te gelos pe mine, imită purtarea mea. Nu mă
laud în lume, ci în Domnul. Pe Heron, copilul meu, îl îndemn. „Iar cel ce se
laudă, în Domnul să se laude” [2 Co 10, 17]. ' Fie să mă bucur de tine
[Fim 20], copil iubit, al cărui păzitor să fie Singurul Dumnezeu Nenăscut şi
Domnul fisus Hristos. Nu crede tuturor, nu avea îndrăznire faţă de toţi, nici
chiar dacă te-ar linguşi cineva; căci mulţi sunt slujitorii Satanei, şi „cine se
încrede repede e uşuratic la inimă” [Sir 19, 4].
VII1 Adu-ţi aminte de Dumnezeu şi nu vei păcătui vreodată. Nu fi cu su
fletul îndoit în rugăciunea ta, căci fericit este cel ce nu se îndoieşte. Cred în
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi în Fiul Lui Unul-Născut, că Dumne
zeu mi-1 va arăta pe Heron pe scaunul meu. Adaugă aşadar la alergarea ta.
2 îţi poruncesc pe Dumnezeul a toate, pe Hristos şi în prezenţa Duhului Sfânt
şi a cetelor [duhurilor] slujitoare: păzeşte depozitul meu [1 Tim 6, 13.20],
pe care eu şi Hristos ţi l-am încredinţat ţie şi nu te judeca nevrednic de cele
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p isto le 467
arătate mie despre tine de Dumnezeu. îţi încredinţez Biserica antiohienilor.

V-am încredinţat în Domnul Iisus Hristos lui Policarp.
VIII1Te îmbrăţişează în Hristos episcopii Onisim, Bitus, Damas, Polibiu
şi toţi cei din Filipi, de unde ţi-am şi scris această scrisoare. 2 îmbrăţişează
prezbiteriul cel cu cuviinţă dumnezeiască, îmbrăţişează pe sfinţii tăi tovarăşi
de diaconie, de care fie să mă bucur în Hristos cu trupul şi cu duhul. îmbră
ţişează poporul Domnului de la mic până la mare după nume, pe care ţi-i
încredinţez ca Moise lui Iosua, generalul lor de după el [Dt 31,7]. Şi să nu ţi
se pară greu ceea ce s-a spus: căci chiar dacă nu suntem cum erau aceia, ne
rugăm măcar să ne facem, pentru că şi noi suntem copii ai lui Avraam. 3 Fii
aşadar tare, Heron, acţionează eroic şi bărbăteşte; căci de acum înainte tu vei
duce şi scoate poporul Domnului cel din Antiohia şi „adunarea Domnului nu
va fi ca nişte oi care nu au păstor” [Nm 27, 14].
I X 1 îmbrăţişează pe Cassian, gazda mea, şi pe foarte cuviincioasa lui
soţie şi pe preaiubiţii lor copii, cărora „Dumnezeu le va da să găsească milă
de la Domnul în ziua aceea” [2 Tim 1,18] pentru slujirea lor faţă de noi; şi
pe care ţi-i încredinţez în Hristos. 2 îmbrăţişează în Hristos după nume pe
toţi credincioşii care sunt în Laodiceea. Nu fi nepăsător nici faţă de cei din
Tars, ci uită-te peste ei mai des, întărindu-i în Evanghelie. 3 Salut în Domnul
pe Maris, episcopul din Neapolis de lângă Anazarvos. Salut-o şi pe foarte
cuviincioasa Maria [din Cassobelae], fiica mea mult-învăţată, şi „Biserica
din casa ei” [cf. Rm 16, 5], pentru care mi-aş pune sufletul, pentru că e
exemplară între femeile cucernice. 4 Tatăl lui Hristos să te păzească, prin
Fiul Său Unul-Născut, sănătos şi cu bună reputaţie în toate spre viaţă foarte
lungă pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Fii sănătos în Domnul şi roagă-te
ca să mă desăvârşesc.
Către Filipeni
Ignatie, cel numit şi Teoforul, Bisericii lui Dumnezeu care este în Filipi,
celei miluite în credinţă, răbdare şi iubire nefaţamică, milă, pace de la Dum
nezeu Tatăl şi Domnul Iisus Hristos, „Care e Mântuitorul tuturor oamenilor,
şi mai cu seamă al credincioşilor” [/ Tim 4, 10].
1 1 Aducându-ne aminte de iubirea şi sârguinţa voastră în Hristos, pe care
le-aţi arătat faţă de noi, am socotit că este lucru cuviincios să scriu iubirii
voastre sufleteşti de fraţi potrivit lui Dumnezeu, ca să vă aduc aminte de
alergarea voastră în Domnul, ca „toţi să grăiţi acelaşi lucru, având un suflet,
gândind acelaşi lucru, urmând acelaşi canon” al credinţei, cum vă povăţuia
Pavel [Flp 2, 2; 3, 16]. 2 Căci dacă Unul este Dumnezeul a toate, Tatăl lui
Hristos, „din Care sunt toate” [7 Co 8, 6], Unul e şi Domnul nostru lisus
Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu Domnul a toate, „prin Care sunt
toate”, şi Unul este Duhul Sfânt, Care a lucrat în Moise, în profeţi şi în apos
toli, unul e şi botezul dat întru moartea Domnului, şi una e Biserica aleasă,
una trebuie să fie şi credinţa în Hristos; căci este „Un Domn, o credinţă, un
Botez, Un Dumnezeu şi Tată a toate şi prin toate şi în toţi” [£/'4, 5-6].
II Este aşadar Un Dumnezeu şi Tată, şi nu doi, nici trei, Unul e Cel ce
este [7j 3, 14] şi nu este altul afară de El, Singurul adevărat. „Căci Domnul,
zice [Scriptura], Dumnezeul Tău, Domnul Unul este” [Dt 6, 7], şi iarăşi:
„Nu Un Dumnezeu ne-a creat? Nu Unu! e Tatăl nostru al tuturor?” [Mal
2, 10]. Este şi Un Fiu, Cuvânt Dumnezeu; căci spune [Scriptura]: „Unul-
Născut Care este în sânurile Tatălui” [In 1, 18] şi iarăşi: „Un Domn lisus
Hristos” [7 Co 8, 16] şi în altă parte: „Care e numele Lui sau care e numele
Fiului Său, ca să cunoaştem?” [Pr 30, 4]. 3 Unul e şi Mângâietorul; căci,
spune [Scriptura], „este Un Duh, căci am fost chemaţi la o singură nădejde a
chemării noastre” [£/"4, 4], şi iarăşi: „La Un Duh am fost adăpaţi toţi” [/ Co
12, 13] şi cele ce urmează. Iar „toate acestea”, adică harismele, „le lucrează
Unul şi Acelaşi Duh” [7 Co 12, 11]. 4 Aşadar nu sunt nici trei taţi, nici trei
fii, nici trei mângâietori, ci Un Tată, Un Fiu şi Un Mângâietor. Dc aceea şi
Domnul când i-a trimis pe apostoli să facă învăţăcei toate neamurile [păgâ
ne], le-a poruncit „să boteze în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului
Sfânt” [Ml 28, 19], nu într-Unul cu trei nume, nici în Trei Care s-au înomenit,
ci în Trei de aceeaşi cinstire [homolimous].
III Căci Unul e Cel ce S-a înomenit, nici Tatăl, nici Mângâietorul, ci
numai Fiul, nu aparent, nici imaginar, ci într-adevăr, căci „Cuvântul S-a făcut
trup” [In 1, 14], pentru că „înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă" [Pr 9, 1]. : Şi
Dumnezeu Cuvântul S-a născut ca om cu trup din Fecioară fără legătură cu
bărbat; căci „Fecioara va lua în pântece şi va naşte un Fiu” [Is 7, 14]. Prin
urmare, S-a născut cu adevărat, a crescut cu adevărat, a mâncat şi a băut cu
adevărat, a fost răstignit, a murit şi a înviat cu adevărat. Cine crede acestea
aşa cum sunt, aşa cum s-au făcut, este fericit; cine nu crede acestea e spurcat
nu mai puţin decât cei care L-au răstignit pe Domnul. Căci stăpânul acestei
lumi se bucură când tăgăduieşte cineva crucea, deoarece ştie că mărturisirea
crucii e pierzania lui. Pentru că acesta e trofeul ridicat împotriva puterii lui,
pe care văzându-1 tremură şi de care auzind se teme.
I V 1 Şi înainte să aibă loc crucea, el se sârguia ca ea să aibă loc şi lucra în
fiii neascultării [Ef 2, 2]: lucra în Iuda, în farisei, în saduchei, în bătrâni, în
tineri, în preoţi. Iar când urma să aibă loc, l-a tulburat şi a sădit părere de rău
în vânzător, i-a arătat un laţ şi l-a învăţat sugrumarea [Mt 27, 3-5] .2 A înfri
II.2. Ignatie T e o f o ra l, e p is c o p u l S irie i, T re is p re z e c e e p is to le 469
coşat-o şi pe femeie tulburând-o în vis [Mt 27, 19], şi a încercat să oprească

cele ale crucii el care pusese în mişcare toate pentru ridicarea ei: nu
părându-i rău de un rău atât de mare — căci dacă ar fi fost aşa, n-ar fi fost cu
totul rău —, dar simţea pierzania lui; pentru că crucea lui Hristos era înce
putul condamnării lui, începutul morţii, începutul pierzaniei lui. 3 De aceea
lucrează în unii negarea crucii, ruşinarea de pătimire, numirea morţii aparentă,
eliminarea naşterii din Fecioară, defăimarea firii ca mizerabilă. Cu iudeii
luptă pentru tăgăduirea crucii, cu elinii pentru calomnierea Măriei, cu ereticii
pentru naşterea imaginară. 4 Căci multe forme are generalul răutăţii, deoarece
îşi ascunde gândul, e inconsistent, e contrar lui însuşi, avansează unele şi
arată altele; căci este înţelept în a face răul, dar nu ştie nicicând ce este binele
[//■ 4, 22], fiind plin de ignoranţă din pricina nebuniei lui de bunăvoie. Şi
cum nu este aşa cel care nu vede raţiunea nici când stă la picioarele lui?
V I Căci dacă Domnul e un simplu om din suflet şi din trup, de ce mai
elimini naşterea firii comune a oamenilor? De ce numeşti pătimirea aparentă
de parcă ar fi un lucru uimitor pentru un om?, şi de ce socoteşti aparenţă
moartea unui muritor? " Iar dacă e Dumnezeu şi om, de ce spui că e o fără
delege a numi „Domn al slavei” [/ Co 2, 8] pe Cel neschimbabil prin fire?
De cc zici că e o fărădelege a spune despre Legiuitorul Care are suflet ome
nesc că e Cuvântul făcut trup [In 1, 14], Cuvântul făcut om şi că n-a locuit
doar într-un om? 3 Dar cum e atunci magicianul acesta, Care în vechime a
alcătuit cu voinţa Tatălui toată firea simţită şi gândită, iar prin înomenirea
Lui a vindecat toată boala şi slăbiciunea?
V II Cum nu este Dumnezeu Acesta Care învie morţii, trimite pe ologi te
feri, curăţă pe leproşi, redă vederea orbilor, iar pe cele ce sunt fie le sporeşte,
fie le transformă, ca pe cele cinci pâini şi cei doi peşti şi apa în vin, şi pune
pe fugă cu un cuvânt toată oştirea ta? ' De ce faci rea firea Fecioarei şi nu
meşti ruşinoase membrele ei, când în vechime le purtai în procesiuni publice
şi porunceai să fie dezgolite cele bărbăteşti în văzul celor femeieşti, şi cele
femeieşti spre pofta neînfrânată a bărbaţilor? 3 Acum pe acestea le socoteşti
ruşinoase şi te prefaci decent tu, duhul desfrânării, neştiind că numai atunci
devine ceva ruşinos, când e întinat de fărădelege; dacă e absent păcatul, nimic
din cele făcute nu e ruşinos, nici rău, ci toate sunt bune foarte [cf. Fc 1,31].
Iar tu care nu vezi le faci rele?
V il7 Dar cum, iarăşi, FIristos nu ţi se pare că e din Fecioară, ci că e Dum
nezeul Cel peste toate [Ef 4, 6], Cel ce este [Iş 3, 14], Atotţiitorul? Aşadar,
Cine L-a trimis? Spune! Cine e Stăpânul Lui? De voinţa Cui a ascultat? Ce
legi a împlinit Cel ce nu e supus nici voinţei, nici puterii cuiva? 2 Şi tu care
suprimi naşterea lui Hristos, legiuieşti că Cel Nenăscut S-a născut şi a fost
pironit pe cruce Cel fără început, cu îngăduinţa Cui nu pot să spun. 3 Dar
viclenia ta nu-mi este ascunsă şi ştiu că faci paşi laterali şi şovăielnici. Tu

însă care pretinzi că ştii totul, nu ştii cine e Cel ce S-a născut.
VIII1 Fiindcă multe îţi rămân ascunse: fecioria Măriei, naşterea uimitoare,
Cel care e în trup, steaua care călăuzeşte pe cei din răsărit, magii care aduc
daruri, salutarea adusă Fecioarei de arhanghelul, zămislirea uimitoare a Fe
cioarei logodite, vestirea unui înainte-mergător copil pentru Cel din Fecioară
şi săltarea lui în pântec din pricina a ceea ce văzuse înainte, 2 imnele îngeri
lor pentru Cel născut, vestea cea bună a îngerilor, frica lui Irod pentru luarea
împărăţiei, porunca uciderii pruncilor, strămutarea în Egipt, revenirea de
acolo înapoi, scutecele pruncului, înscrierea omenească, hrănirea cu lapte,
numele de tată dat celui ce n-a aruncat sămânţa, ieslea pentru că nu mai era
loc, nici o pregătire omenească, înaintarea în creştere, cuvintele omeneşti,
foamea, setea, călătoria, osteneala, aducerile de jertfe, apoi şi tăierea-împre-
jur, 3 botezul, glasul Tatălui peste Cel ce se boteza, despre Cine şi de unde
era Acesta, mărturia Duhului şi a lui Dumnezeu dc sus, glasul profetului
Ioan însemnând prin „Mielul” pătimirea, lucrarea diferitor semne, feluritele
vindecări, certarea stăpânitoare care a poruncit mării şi vânturilor, duhurile
rele puse pe fugă, tu însuţi chinuindu-te întristai dc puterea Celui arătat şi
neavând ce să faci. 4 Văzând acestea crai cuprins de ameţeală; nu ştiai că o
fecioară era cea care născuse, dar te-au uimit cântarea îngerilor, închinarea
magilor, arătarea stelei. Dar te-ai întors la neştiinţă din pricina lucrurilor
umile; căci mici ţi s-au părut scutecele, ieslea, tăierea-împrejur, hrănirea cu
lapte, şi ele-ţi apar nedemne de Dumnezeu.
IX L-ai văzut iarăşi rămânând om după ce l-ai văzut patruzeci de zile şi
nopţi negustând hrană omenească, îngeri slujindu-i, de care ai tremurat, după
ce l-ai văzut mai întâi botezat ca un om comun şi neştiind cauza. Iar după
postire ai îndrăznit iarăşi împotriva celui flămând şi l-ai ispitit ca pe un om
comun, neştiind cine să fie; 2 căci spuneai: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, spune
ca pietrele acestea să se facă pâini” [Ml 4, 4], iar faptul că a spus „De eşti
Fiul lui Dumnezeu” ţine de neştiinţă. Căci dacă ai fi cunoscut cu adevărat, ai
fi crezut că pentru Creatorul e în mod egal cu putinţă şi să facă ceva ce nu
este şi să transforme ceea ce este. 3 Şi L-ai ispitit prin pântece pe Cel ce hră
neşte pe toţi cei ce au nevoie de hrană, şi L-ai ispitit pe „Domnul slavei”
[/ Co 2, 8], uitând din pricina răutăţii minţii tale că „nu numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” [Dl 8, 3; Ml 4, 7].
4 Căci dacă ai fi ştiut că era Fiul lui Dumnezeu, ai fi cunoscut că Cel ce a
putut să-şi facă trupul stricăcios să nu simtă lipsuri patruzeci de zile şi nopţi,
ar fi putut face acest lucru şi mereu. Dar de ce a flămânzit? Ca să arate că a
luat un trup cu pătimiri asemănătoare oamenilor. Prin întâiul lucru a arătat
că e Dumnezeu, iar prin al doilea că este şi om.
II.2. Ig n atie T e o fo ru l, e p is c o p u l S irie i, T r e is p re z e c e e p isto le 471
X ‘ Tu deci, care ai căzut ca un fulger din slava cea mai înaltă [cf. Lc 10, 18],
ai îndrăznit să spui: „Aruncă-te jos” Domnului pentru Care cele ce nu sunt
sunt socotite ca unele care sunt [Ml 4, 5] şi să-L provoci la slavă deşartă pe
Cel ce nu Se arăta ostentativ, 2 şi te-ai prefăcut că citezi cu privire la El
Scriptura: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, şi te vor ridica pe mâini,
ca să nu loveşti de piatră piciorul Tău” [Ps 90, 11-12] şi în acelaşi timp te-ai
prefăcut că nu ştii celelalte ascunzând cele ce [Psalmistul] profeţea despre
El şi slujitorii Lui: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi
balaur” [Ps 90, 13].
X I ' Aşadar, dacă tu eşti ceea ce Domnul calcă în picioare, cum de-L ispi
teşti pe Cel de neispitit, uitând de Legiuitorul care porunceşte: „Să nu ispiteşti
pe Domnul Dumnezeul tău” [Dl 6, 16; Mt 4, 7]? Ba chiar cutezi, preaspurcate,
să-ţi însuşeşti lucrurile lui Dumnezeu şi să spui că ţi s-a predat stăpânirea
asupra lor, îi propui Domnului căderea ta şi fagăduieşti să-I dai cele ale Lui
dacă ţi se va închina căzându-ţi la pământ [Ml 4, 8-9]. " Şi cum n-ai tre
murat să spui împotriva Stăpânului aşa ceva, tu cel ajuns din răutatea minţii
duhul cel mai rău dintre toate duhurile rele? Prin pântece ai fost biruit şi prin
slava deşartă ai fost necinstit, iar acum atragi la necredinţă prin iubirea de
bani şi de stăpânire. ’ Tu. Beliar, balaurul, apostatul, şarpele strâmb, depăr
tatul [apostatul] de Dumnezeu, separatul de Hristos, înstrăinatul de Duhul
Slănt, izgonitul din corul îngerilor, ocărâtorul legilor lui Dumnezeu, duşma
nul celor legiuite, cel ce te-ai răsculat împotriva primilor plăsmuiţi şi i-a
întors de la poruncă pe cei ce nu te-au nedreptăţit cu nimic, cel ce l-ai sculat
împotriva lui Abel pe omorâtorul de om Cain, cel ce te-ai războit cu Iov, cel
ce spui Domnului: „Dacă mi te vei închina căzând la pământ!” [Ml 4, 9]!
4 Ce îndrăzneală! Ce nebunie! Tu rob fugit, rob biciuit, care te-ai răzvrătit
împotriva bunului Stăpân, îi spui unui asemenea stăpân, Dumnezeu al tuturor
celor gândite şi simţite: „Dacă mi te vei închina căzând la pământ!”
X I I 1 Dar Domnul e îndelung-răbdător şi nu-1 întoarce în nefiinţă pe cel ce
din neştiinţă îndrăzneşte asemenea lucruri, ci răspunde blând: „Piei, satano!”
[Mt 4, 10]. 2 N-a spus: „înapoia Mea!” [cf. Mt 16, 23], căci nu e cu putinţă
ca el să se întoarcă, ci: „Piei, satano!” în cele pe care le-ai ales! „Piei” în
cele pentru care te-ai hotărât din răutatea minţii! Căci Eu ştiu Cine sunt şi de
Cine sunt trimis şi cunosc Cui trebuie să Mă închin; căci zice [Scriptura]:
„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-I slujeşti!” [Dt 6,13;
Ml 4, 10]. J îl ştiu pe Unul, îl cunosc pe Singurul, de Care te-ai depărtat ca
un apostat. Nu sunt un potrivnic al lui Dumnezeu [antitheos], mărturisesc
excelenţa Lui, şi nu refuz să Mă închin Celui pe Care-L ştiu Cauza naşterii
Mele, Domn şi Păzitor al subzistenţei Mele, căci Eu sunt viu pentru Tatăl
[In 6, 57].
X I I I 1 Acestea am fost silit să vi le scriu, fraţilor, de dispoziţia mea faţă de

voi îndemnându-vă spre slava lui Dumnezeu, nu ca fiind eu ceva, ci ca un
frate. Supuneţi-vă episcopului, prezbiterilor şi diaconilor. lubiţi-vă unii pe
alţii în Domnul ca pe nişte statui ale lui Dumnezeu. 2 Vedeţi bărbaţilor şi
iubiţi-vă soţiile ca pe propriile voastre membre, iar femeile iubiţi-vă bărbaţii
ca fiind una cu ei prin contact. Dacă trăieşte cineva în curăţie sau înfrânare,
să nu se înalţe, ca să nu-şi piardă plata. 3 Sărbătorile să nu le necinstiţi; păre-
simile să nu le dispreţuiţi, căci cuprind o imitare a conduitei Domnului, şi nu
treceţi cu vederea săptămâna Pătimirii. Postiţi miercurea şi vinerea, dând
prisosul vostru săracilor. Dacă posteşte cineva duminica ori sâmbăta, afară
de o singură sâmbătă, acestea e omorâtor al lui Hristos.
X I V 1 Rugăciunile voastre să se întindă la Biserica Antiohiei, de unde sunt
dus legat în lanţuri la Roma. îmbrăţişez pe sfântul episcop Policarp, îmbrăţi
şez pe sfântul episcop Vitalius, sfântul prezbiteriu şi diaconii cei robi îm
preună cu mine; pentru care mi-aş pune şi sufletul. 2 îmi iau rămas-bun încă
— o dată de la episcop şi de la prezbiteri în Domnul. Dacă săvârşeşte cineva
№ “ *** Paştele împreună cu iudeii sau primeşte semnele [simbolurile] praznicului
lor, e părtaş al celor ce au omorât pe Domnul şi pe apostolii Lui.
X V 1 Vă îmbrăţişează diaconii Filon şi Agalopon. îmbrăţişez adunarea
rii-şti n: i t h
fecioarelor şi cinul văduvelor, de care fie să mă şi bucur. îmbrăţişez poporul

Domnului de la mic la mare. 2 V-am trimis această scrisoare prin citeţul
Euphanius, bărbat cinstit de Dumnezeu şi foarte credincios, pc care l-am
întâlnit la Regium când eram dus cu corabia. Aduceţi-vă aminte de lanţurile
mele [Col 4, 18], ca să fiu făcut desăvârşit în Hristos. 3 Fiţi sănătoşi la trup,
la suflet şi la duh, gândind cele desăvârşite, întorcând spatele lucrătorilor
fărădelegii şi stricătorilor cuvântului adevărului, făcuţi puternici în harul
Domnului nostru lisus Hristos.
Patru epistole latine, apocrife medievale
Către Ioan Apostolul

Ignatie şi fraţii care sunt cu el, lui Ioan sfântul bătrân
Suntem greu îndureraţi de întârzierea ta în a ne întări prin adresări şi mângâieri. Dacă
absenţa ta se va prelungi, ea îi va lăsa părăsiţi pe mulţi dintre noi. Grăbeşte-te aşadar să vii,
căci credem că ne va scoate din încurcătură. Sunt aici şi multe din femeile noastre care
doresc să vadă pe Maria [mama] lui lisus şi care vor în fiecare zi să alerge de la noi la voi,
ca să se atingă de ea, să atingă sânii care L-au alăptat pe Domnul lisus şi să o întrebe unele
din lucrurile ei de taină. Dar şi Salome, pe care o iubeşti, fiica Anei, care a rămas cinci luni
cu ea în Ierusalim şi alţi câţiva cunoscuţi relatează că e plină de toate harurile şi de toate
virtuţile, după obiceiul unei fecioare, rodnică în virtute şi în har. Şi, precum spun, e veselă
în prigoane şi întristări, nu murmură în lipsuri şi nevoi; recunoscătoare faţă de cei ce o ocă
răsc, se bucură de necazuri; e îndurerată împreună cu cei nenorociţi şi întristaţi ca una care
împărtăşeşte aceleaşi întristări şi nu zăboveşte să vină în ajutorul lor. Străluceşte însă când
dispută în lupta credinţei împotriva molipsitoarelor conflicte ale răutăţilor. E învăţătoarea
noii noastre religii şi a pocăinţei şi slujitoarea tuturor faptelor evlaviei pe lângă credincioşi.
E devotată celor smeriţi şi se smereşte mai devotat decât cei devotaţi; e mărită în chip mi
nunat de toţi deşi e denigrată de cărturari şi farisei. Pe lângă acestea mulţi ne relatează de
spre ea multe altele, dar nu îndrăznim să dăm crezare tuturor şi să ţi le relatăm pe toate.
Dar, aşa cum ni se povesteşte de către oameni demni de încredere, în Maria mama lui lisus
natura sfinţeniei îngereşti e însoţită [sociatur] cu natura umană. Şi unele ca acestea au stârnit
cele dinăuntru ale noastre şi ne constrâng să dorim [să vedem] înfăţişarea acestei — dacă e
îngăduit să vorbim aşa — minuni cereşti şi preasfinte arătări. Tu însă pleacă-te cu sârguinţă
dorinţei noastre şi fii sănătos. Amin.
Către acelaşi
Ignatie al său, lui Ioan sfântului bătrân
Dacă îmi este îngăduit, vreau să urc la tine, în părţile Ierusalimului, şi să-i văd pe sfinţii
credincioşi care sunt acolo; mai cu seamă pe Maria mama lui lisus, despre care se spune că
e admirată şi dorită de toţi. Căci pe cine nu l-ar desfăta faptul de a o vedea şi de a vorbi cu
ea, care a născut din ea pe Dumnezeu Cel adevărat, dacă e prieten al credinţei şi religiei
noastre? De asemenea şi pe vrednicul lacob, cel supranumit şi Iustus, despre care se spune
că e asemenea lui Hristos lisus la faţă, prin viaţă şi modul de purtare, ca şi cum ar fi un frate
geamăn al Lui din acelaşi pântec. Despre care spun că dacă-1 voi vedea, îl voi vedea pe
lisus însuşi în toate trăsăturile trupului Său. Precum şi pe ceilalţi sfinţi şi sfinte. Vai! ce mai
întârzii?, ce mă mai reţine? Bunule învăţător, porunceşte să mă grăbesc şi fii sănătos. Amin.
Către Fecioara Maria

Ignatie al ei, Măriei purtătoarei de Hristos
Ar fi trebuit să mă întăreşti şi mângâi pe mine care sunt proaspăt botezat şi ucenic al [iu
bitului] tău Ioan. Căci lucruri minunate de spus am auzit despre lisus al tău şi sunt uimit de
cele auzite. Ca să fiu sigur de cele auzite doresc din inimă să le aud de la tine, care ai fost
mereu familiară şi legată intim cu El şi ştii tainele Lui. Ţi-am scris şi altă dată şi te-am rugat
aceleaşi lucruri. Rămâi cu bine şi proaspăt botezaţii care sunt ca mine să fie întăriţi de tine,
prin tine şi în tine. Amin.
Răspunsul Fecioarei Maria

Smerită slujnică a lui Hristos lisus, lui Ignatie, iubitului împreună-ucenic
Cele ce le-ai auzit şi învăţat despre lisus de la Ioan sunt adevărate. Acelea să le crezi, de ace
lea să te alipeşti, ţine cu tărie făgăduinţa creştinismului primit şi potriveşte-ţi obiceiurile şi
viaţa cu această făgăduinţă. Voi veni împreună cu Ioan să te văd pe tine şi pe cei ce sunt îm
preună cu tine. Stai tare în credinţă şi fii bărbat [cf. I Co 16, 13], şi să nu te mişte asprimea pri
goanei, ci rămâi cu bine şi să salte duhul tău în Dumnezeu Mântuitorul tău [cf. Lc 1,47]. Amin.
ШСТШКРИЖ
r t l W J I и ni
III
Canonul Scripturii
şi canonul Adevărului
Sfântul Irineu al Lyonului
(t 202)
Tradiţia apostolică şi dovedirea ei
împotriva falsificării gnostice
(cca 180)
Gnoza falsificatoare
(Contra ereziilor, cartea I, prefaţă)1
pref. Respingând adevărul, unii introduc cuvinte mincinoase şi „genea

logii nesfârşite, care produc mai degrabă discuţii decât zidirea lui Dumnezeu
cea în credinţă”, cum zice Apostolul [1 Tim 1,4], şi printr-o verosimilitate
încropită în chip viclean fură mintea celor mai lipsiţi de experienţă şi duc în
captivitate, falsificând cuvintele Domnului; facându-se exegeţi răi ai lucru
rilor spuse bine, îi răstoarnă pe mulţi abătându-i sub pretextul „gnozei” de la
Cel care a alcătuit şi împodobit această lume, ca unii care pot să arate ceva
mai înalt şi mai bun decât Dumnezeu Care a făcut pământul şi toate cele din
el [/f 20, 11; Ps 145, 6; FA 4, 24; 14, 13]: îngrijindu-se de verosimilitate îi
aduc prin meşteşugul cuvintelor pe cei simpli la mania cercetărilor şi dis
cuţiilor, după care, nemaiîngrijindu-se de verosimilitate, îi dau pierzaniei
facându-i să gândească blasfemii şi impietăţi la adresa Creatorului fiindcă nu
pot distinge minciuna de adevăr. Fiindcă rătăcirea nu se arată pe ea însăşi aşa
cum este, ca nu cumva fiind dezgolită să ajungă recunoscută, ci, împodo-
bindu-se în chip viclean cu haina verosimilităţii, prin aparenţă exterioară se
arată celor mai lipsiţi de experienţă — deşi e un lucru ridicol a spune acest
lucru — mai adevărată decât adevărul. Căci aşa cum spunea cineva superior
nouă; „Smaraldul care pentru unii e o piatră preţioasă e insultat drept o bu
cată de sticlă trucată printr-un meşteşug, atunci când nu e de faţă cel care e
în stare să verifice şi să demaşte ceea ce e făcut în chip viclean printr-un
meşteşug; dar atunci când în argint a fost amestecată aramă, care om simplu
va putea să verifice uşor acest lucru?” Noi însă nu vrem ca din cauza noastră
1 IRËNÉE DE LYON, C o n tre les h érésies, L ivre I (S o u rc e s C h ré tie n n e s 2 6 4 ) , P a r is , 1 9 8 9 ,

p. 1 8 -2 2 .
478 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
unii să fie răpiţi ca nişte oi de lupi, necunoscându-i din pricina pieii de oaie
pe care şi-o pun în afară [Mt 7, 15], ei, de care Domnul ne-a poruncit să ne
păzim, pentru că deşi vorbesc ca şi noi, nu gândesc ca şi noi.
Falsificarea gnostică a Scripturilor

(Contra ereziilor, cartea I, cap. VIII. I ; 1X.4-5; X. I -3 ; XXII. I )2
VIII1 Ipoteza/tema [argumentum / hypothesis] nici profeţii n-au vestit-o,

nici Domnul n-a învăţat-o, nici apostolii n-au predat-o, dar ei se laudă că o
cunosc mai bine decât alţii; citind-o ei din texte nescripturistice şi sârgu-
indu-se, după cum se spune, să împletească funii din nisip, pentru a fi credi
bili încearcă să potrivească cu cele spuse de ei fie parabole ale Domnului,
fie ziceri profetice, fie cuvinte apostolice, pentru ca ficţiunea lor să nu pară
că e lipsită de mărturie, trecând dincolo de ordinea şi înlănţuirea [ordinem et
textwn] Scripturilor; şi, desfacând pc cât le stă în putinţă membrele [corpului]
adevărului, transferă şi transformă, şi făcând un lucru din altul îi amăgesc pe
mulţi prin aparenţa [fantasma] rău alcătuită a cuvintelor Domnului astfel
potrivite. In felul în care cineva, atunci când un artist iscusit face cu grijă din
pietricele icoana frumoasă a unui împărat, ar strămuta pietricelele acelea
desfacând figura omului şi le-ar reasambla ca să facă din ele forma, şi ea rău
alcătuită, a unui câine sau a unei vulpi, după care ar susţine sus şi lare şi ar
spune că aceasta de acum e acea icoană frumoasă pc care a alcătuit-o iscu
situl artist; şi arătând pietricelele puse la un loc frumos de primul artist în
icoana împăratului, dar strămutate în chip rău de cel din umiă în forma unui
câine, i-ar amăgi prin aparenţa [fantasma] pietricelelor pe cei mai simpli care
n-au înţelegerea formei împăratului şi i-ar convinge că această figură ruşi
noasă de vulpe e acea frumoasă icoană a împăratului; în acelaşi mod şi ei.
cosând cap la cap poveşti de babe [cf. I Tim 4, 7] şi smulgând apoi de ici şi
de acolo ziceri, expresii şi parabole, vor să potrivească astfel cuvintele lui
Dumnezeu cu miturile lor. [...]
I X 4. Căci după ce şi-au confecţionat ipoteza/tema lor, adunând expresii

apoi şi nume risipite, le strămută, precum spuneam mai sus, din semnificaţia
lor conformă naturii în cea care e contrară naturii, făcând lucruri asemănă
toare cu cei care propun ce fel de teme ipotetice le vin în minte, după care
încearcă să le mediteze prin versuri homerice, astfel încât celor simpli să li
2 I r é n ÉE DE L y o n , C ontre les h érésies, L iv re I (S o u rc e s C h r é tie n n e s 2 6 4 ), P a ris, 1989,

p . 1 1 3 - 1 1 6 , 1 4 6 - 1 6 4 ,3 0 8 - 3 1 0 .
III. 1. S fanţul Irin e u al L y o n u lu i, T r a d iţia a p o s to lic ă şi d o v e d ire a ei 479
se pară că Homer însuşi a făcut versuri pe această temă ipotetică meditată de

ei, şi mulţi se lasă seduşi de succesiunea bine compusă a versurilor şi ajung
să se întrebe dacă nu cumva le-a făcut Homer însuşi. Iată cum — căci nimic
nu ne împiedică de dragul exemplului să menţionăm şi acestea, întrucât în
ambele cazuri e vorba de o întreprindere asemănătoare — se descrie prin
versuri homerice trimiterea lui Heracle de către Euristeu la câinele din Hades:
Astfel grăind l-a trimis neînvinsul Heracle

pe de mari isprăvi făptuitorul, ce adânc suspina,
Euristeu, fiul lui Steneleu Perseidul,
să aducă din Ereb câinele crudului Hades.
Iar el a plecat ca un leu hrănit în munţi încrezător în puterile sale
trecând prin oraş; şi îl urmau prietenii toţi,
copile, tineri şi bătrâni fără noroc,
plângând şi jelind de parcă spre moarte mergea.
Henncs îl însoţea şi Atena cu ochi azurii,
căci ştiau în inimile lor câtă durere avea fratele lor3.
Cine dintre cei mai simpli nu s-ar lăsa furat de aceste versuri şi n-ar socoti
că Homer însuşi le-a compus pc această temă? Dar cel iscusit în cele home
rice va recunoaşte versurile, nu însă şi tema, ştiind că unele din ele sunt spu
se despre Odiseu, altele despre Heracle însuşi, altele despre Priam, iar altele
despre Menclau şi Agamemnon; şi luându-le şi redându-le pe fiecare temei
lui, va face să dispară tema propusă.
Tot aşa şi cel ce ţine în el însuşi neclintit canonul Adevărului [regulam
veritatis / kanona aletheias], pe care l-a primit prin Botez, va recunoaşte în
acestea numele, expresiile şi parabolele din Scripturi, dar nu va recunoaşte
tema/ipoteza blasfematoare [sistemul gnostic]; căci va recunoaşte pietricelele,
dar nu va primi vulpea în locul icoanei împăratului: redând pe fiecare din
cele spuse ordinii [taxis] lui şi potrivindu-1 cu corpul mic al adevărului, va
dezgoli şi arăta inconsistenţa ficţiunii/plăsmuirii lor.
5 Iar pentru că acestei piese de teatru nu-i lipseşte decât deznodământul, şi
anume ca cineva să pună capăt farsei lor adăugând cuvântul care să o de
strame, am socotit potrivit să arătăm mai întâi în ce anume diferă între ei
înşişi părinţii acestui mit, ca unii ce sunt din diverse duhuri ale rătăcirii; căci
din acestea se va putea vedea foarte exact, chiar înainte de demonstrare,
adevărul solid vestit de Biserică şi vorbirea mincinoasă confecţionată de ei.
3 înlănţuire de versuri din Odiseea 10, 76; 21,26; Iliada 14, 123; 8, 368; Odiseea 6, 130;
lliada 24, 327; Odiseea 11, 38; Iliada 24, 328; Odiseea 11, 626; Iliada 2, 409.
Unitatea credinţei Bisericii
X 1 Căci, deşi e risipită în întreaga lume până la marginile pământului, Bi

serica, aceea care a primit de la apostoli şi învăţăceii lor credinţa într-Unul
Dumnezeu Atotţiitorul „Cel ce a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele
din ele” [/y 20, 11; Ps 145, 6; FA 4, 24; 14, 15] şi într-Unul Hristos lisus
Fiul lui Dumnezeu întrupat [In 1, 14] pentru mântuirea noastră, şi în Duhul
Sfânt Care a vestit prin profeţi economiile, venirea, naşterea din Fecioară,
Pătimirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri ale iubitului Hristos lisus
Domnul nostru, precum şi venirea Lui din ceruri în slava Tatălui [Mt 16, 27]
ca să recapituleze toate [Ef I, 10] şi să învie toată carnea întregii umanităţi,
pentru ca în faţa lui Hristos lisus Domnul, Dumnezeul, Mântuitorul şi împă
ratul nostru potrivit bunăvoirii [Ef 1, 9] Tatălui Celui Nevăzut [Col 1, 15]
„să se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor
dedesubt şi toată limba să se mărturisească” [Flp 2, 10-11] Lui şi să se facă
în toţi judecată dreaptă [Rm 2, 5], iar duhurile răutăţii [Ef 6, 12] şi îngerii
călători ai poruncii şi ajunşi apostaţi, ca şi oamenii impioşi, nedrepţi, nele
giuiţi şi blasfematori să-i trimită în focul cel veşnic [Mt 18, 8; 25, 4], dar
celor drepţi şi cuvioşi, care au păzit poruncile Lui şi au rămas în iubirea Lui
[In 14, 15; 15, 10], unii de la început, alţii din pocăinţă, să Ic dăruiască
nestricăciune şi slavă veşnică [2 Tim 2, 10; 7 Ptr 5, 10]. Acea Biserică deci,
care a primit, cum spuneam, această vestire [predicationem / kerygma] şi
această credinţă [/idem / pistin], deşi e risipită în întreaga lume, le păzeşte cu
grijă ca şi cum ar locui într-o singură casă şi crede în chip asemănător în ele
ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă [FA 4, 32] şi le vesteşte,
învaţă şi predă cu un glas ca având o singură gură.
2 Căci deşi graiurile din lume nu sunt asemănătoare, sensul predaniei/tra-
diţiei [virtus traditionis / dynamis tes paradoseos] este unul şi acelaşi. Şi nici
Bisericile întemeiate în Germania nu cred altfel sau au o altă predanie/tra-
diţie, nici cele dintre iberici sau celţi, nici cele din răsărit, nici cele din Egipt
şi din Libia, nici cele întemeiate în mijlocul lumii. Ci aşa cum soarele, făp
tura lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi lumina, vestirea
Adevărului, străluceşte pretutindeni [In 1,5] şi luminează pe toţi oamenii
[In 1,9] care vor să vină la cunoaşterea adevărului [I Tim 2, 4]. Şi nici cel
mai puternic în cuvânt dintre întâi-stătătorii din Biserici nu va spune altele
decât acestea — căci nimeni nu este mai presus decât învăţătorul [Mt
10, 24], — nici cel slab în cuvânt nu va putea micşora această predanie/tra-
diţie, căci credinţa e una şi aceeaşi; aşa cum nici cel care poate spune multe
despre ea nu o va înmulţi, nici cel care spune puţin n-o va împuţina.
I I I .I . S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a ei 481
Chestiuni de cercetat
3 Faptul că unii ştiu mai mult sau mai puţin potrivit priceperii nu apare în
schimbarea temei [argumentum / hypothesin] înseşi şi născocind un alt
Dumnezeu pe lângă Creatorul, Făcătorul şi Hrănitorul acestui univers, ca şi
cum Acesta nu ne-ar mai fi de ajuns, nici născocind un alt Hristos sau alt
Unul-Născut, ci în analizarea celor spuse în parabole şi armonizarea lor cu
tema adevărului, în expunerea planului şi a economiei lui Dumnezeu pentru
umanitate; în a arăta că Dumnezeu a avut îndelungă răbdare pentru aposta
zia îngerilor călcători ai poruncii şi neascultarea oamenilor; în a vesti de ce
anume Unul şi Acelaşi Dumnezeu a făcut cele vremelnice şi cele veşnice,
cele cereşti şi cele pământeşti; în a înţelege de ce anume Dumnezeu fiind
nevăzut S-a arătat profeţilor nu într-o singură formă, ci altora într-altfel; în a
înştiinţa de ce anume s-au făcut mai multe testamente/legăminte cu umanita
tea, şi a învăţa care e caracterul fiecăruia din testamente/legăminte; în a cer
ceta de ce anume „Dumnezeu a închis în neascultare toate, ca să-i miluiască
pe toţi” [Rm 11, 32]; în a da mulţumire pentru ce anume „Cuvântul” lui
Dumnezeu „S-a făcut trup” [In 1, 14] şi a pătimit; şi a vesti de ce anume veni
rea Fiului lui Dumnezeu S-a făcut la sfârşitul veacurilor, adică de ce anume
începutul S-a arătat la sfârşit; în a desfăşura câte zac în Scripturi cu privire
la sfârşit şi la cele viitoare; şi în a nu trece sub tăcere de ce pe neamurile pă
gâne lipsite de nădejde Dumnezeu le-a făcut „comoştenitoare, concorporale
şi copărtaşe” [Ef 3, 6] ca pe sfinţi; în a vesti cum anume „ceea ce e muritor
— această carne — se va îmbrăca în nestricăciune şi ceea ce e stricăcios, în
nestricăciunc" [/ Co 15, 54], în a proclama cum anume „a ajuns popor cel
care nu era popor şi iubită cea care nu era iubită” [Os 2, 25; Rm 9, 25] şi
cum anume „au ajuns mai mulţi copiii celei părăsite decât ai celei care are
bărbat” [/î 54, 1; Ga 4, 27]. Fiindcă despre acestea şi unele ca acestea a
strigat Apostolul: „O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoaşterii lui
Dumnezeu; cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi neadulmecate căile Lui”
[Rm 11, 33].
Canonul Adevărului
X X II1 Noi însă să ţinem canonul/regula Adevărului, şi anume că există
Un singur Dumnezeu Atoateţiitor Care prin Cuvântul Său a creat toate, a
întocmit şi făcut din nimic toate ca să fie, după cum spune Scriptura: „Prin
Cuvântul lui Dumnezeu s-au întărit cerurile, şi prin Duhul gurii Lui toată
puterea lor” [Pi 32, 6] şi iarăşi: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu
s-a făcut” [In 1, 3]. Şi nimic nu face excepţie din aceste „toate”, ci Tatăl a
făcut prin El toate, fie văzute, fie nevăzute [Col 1, 16], fie simţite, fie gândite,
482 Canonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
fie vremelnice — în vederea unei economii —, fie veşnice [2 Co 4, 18]. Nu

le-a făcut prin îngeri sau puteri separate de voinţa Lui, pentru că Dumnezeu
n-are nevoie de nimic, ci prin Fiul şi Cuvântul Său face, orânduieşte, guver
nează şi dă existenţă Ia toate. El este Cel care a făcut lumea — căci lumea
face parte din toate — , El este Cel care l-a plăsmuit pe om [Fc 2, 7]; El este
Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob [/ş 3, 6; Mt 22, 29], şi deasupra Lui
nu există alt „Dumnezeu”, nici „început”, nici „Putere”, nici „Pleromă”; acesta
este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos [E f\, 3]. Ţinând deci această regu-
lă/acest canon, putem dovedi uşor că aceştia s-au abătut de la adevăr, chiar
dacă spun lucruri foarte multe şi variate.
Apostoli, Scriptură, Tradiţie şi Biserică

(Contra ereziilor, cartea III, cap. I -IV, XI.7-9, XXI şi XXIV. 1—2)J
Cum a primit Biserica Evanghelia
I 1 Stăpânul a toate a dat apostolilor Săi puterea dc a vesti Evanghelia şi

prin ei am cunoscut Adevărul, adică învăţătura Fiului lui Dumnezeu; lor le-a
zis Domnul: „Cine ascultă de voi, de Mine ascultă, şi cine vă nesocoteşte pe
voi, pe Mine Mă nesocoteşte” [Lc 10, 16]. Căci nu prin alţii am cunoscut
economia mântuirii noastre, ci prin aceia prin care a ajuns la noi Evanghelia,
pe care mai întâi au vestit-o, iar apoi ne-au predat-o după voia lui Dumnezeu
în Scripturi, ca să fie temelie şi stâlp al credinţei noastre [cf. / Tim 3, 15].
Căci nu este îngăduit să spunem că au vestit înainte de a fi avut cunoaşterea
desăvârşită, cum îndrăznesc să spună unii, lăudându-sc că sunt corectorii
[emendatores] apostolilor. Căci după ce Domnul nostru a înviat din morţi şi
ei s-au îmbrăcat cu putere de sus [Lc 24, 49] prin venirea Duhului Sfânt
[FA 1, 8], dobândind certitudinea şi cunoaşterea desăvârşită privitoare la
toate, au ieşit la marginile pământului [FA 1, 8], binevestindu-ne lucrurile
bune care ne vin de la Dumnezeu şi vestind oamenilor pacea cerească, toţi şi
fiecare având Evanghelia lui Dumnezeu [Rm 1, 1 ş. a.].
Astfel, Matei a publicat la evrei în graiul lor o formă scrisă a Evangheliei,
pe când Petru şi Pavel evanghelizau la Roma şi întemeiau aici Biserica. Iar
după moartea acestora, Marcu, învăţăcelul şi tălmaciul lui Petru, ne-a predat
şi el în scris cele vestite de Petru. Iar Luca, următorul lui Pavel, a pus într-o
carte Evanghelia vestită de acela. După care Ioan, învăţăcelul Domnului care
4 Ir é N ÉE DE L Y O N , C o n tre tes hérésies, L ivre II! ( S o u r c e s C h r é tie n n e s 2 1 1 ) , P a ris , 1974,

p. 2 0 -5 2 , 1 5 8 -1 7 4 , 3 9 8 -4 1 0 .
III. 1. S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a e i 483
şi-a plecat capul la pieptul Său [In 13, 23], a publicat şi el o Evanghelie pe
când petrecea în Efesul Asiei.
' Şi toţi aceştia ne-au transmis Un Singur Dumnezeu Creator al cerului şi
al pământului vestit de Lege şi Profeţi, şi Un Singur Hristos Fiul lui Dum
nezeu. Dacă nu e de acord cineva cu aceştia, acela îi dispreţuieşte pe cei care
sunt părtaşii Domnului [Evr 3, 14], dispreţuieşte pe însuşi Domnul, dispre
ţuieşte şi pe Tatăl [Lc 10 16], şi se condamnă pe sine însuşi [Tit 3, 11],
împotrivindu-se şi luptând contra mântuirii lui, ceea ce fac toţi ereticii.
Ereticii nu primesc nici Scripturile, nici Tradiţia

I I ' Fiindcă atunci când li se argumentează din Scripturi, aceştia se întorc
spre acuzarea Scripturilor înseşi, ca şi cum ele n-ar fi corecte, nici n-ar avea
autoritate, pentru că ar vorbi în diverse moduri şi pentru că adevărul n-ar
putea fi găsit plecând de la ele de cei care nu cunosc „tradiţia” [traditio / pa-
radosis]. Fiindcă aceasta nu e transmisă prin litere, ci prin viu grai, din care
pricină şi Pavcl zicea: „Vorbim şi noi o înţelepciune între cei desăvârşiţi, dar
nu înţelepciunea lumii acesteia” [/ Co 2, 6]. Şi această „înţelepciune” fiecare
din ei spune că c cca pe care a găsit-o el însuşi, adică o plăsmuire [ficţiune],
astfel că e normal ca după ei adevărul să fie uneori la Valentin, alteori la
Marcion, alteori la K.erinth. după care a fost la Vasilide şi în alt contrazi
cător care nu poate grăi nimic mântuitor. Căci stricând canonul Adevărului,
fiecare din ci s-a ticăloşit/pervertit până într-atât, încât nu se ruşinează să se
vestească pc sine însuşi.
" Dar atunci când îi chemăm la acea Predanie/Tradiţie care vine de la
apostoli şi care se păstrează în Biserici prin succesiunile prezbiterilor, ei se
împotrivesc acestei Predanii/Tradiţii, spunând că, întrucât ei sunt mai înţe
lepţi nu numai decât prezbiterii, ci chiar decât apostolii, au găsit adevărul
curat; fiindcă apostolii au amestecat în cuvintele Mântuitorului cele ale Legii
[Vechi], şi nu numai apostolii, ci însuşi Domnul a rostit cuvinte venite une
ori de la „Demiurg”, alteori de la „Intermediere”, iar alteori de la „Puterea
supremă”, dar ei cunosc fără nici o îndoială, în chip neîntinat şi pur taina
ascunsă [ E fi, 9; Col 1, 26]! Ceea ce este cea mai neruşinată blasfemie la
adresa Creatorului. Şi aşa s-a ajuns că ei nu mai sunt de acord nici cu Scrip
turile, nici cu Predania/Tradiţia.
Tradiţia apostolică a Bisericii

I I I ' Dar Predania/Tradiţia apostolilor care s-a arătat în toată lumea poate
fi văzută în orice Biserică de cei care vor să vadă adevărul, şi putem să-i
numărăm pe cei care au fost aşezaţi de apostoli episcopi în Biserici, şi pe
urmaşii lor până la noi, şi care n-au învăţat, nici n-au cunoscut ceva asemă
nător cu cele delirate de ei. Căci dacă apostolii ar fi cunoscut mistere/taine
pe care le-ar fi învăţat pe cei „desăvârşiţi” separat şi în ascuns de ceilalţi,
atunci le-ar fi transmis mai ales celor cărora le-au încredinţat înseşi Bisericile;
pentru că ei voiau ca aceia pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat
însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate, căci
dacă aceştia procedau corect, mare era folosul, dar dacă eşuau, era cea mai
mare nenorocire.
Succesiunea apostolică în Biserica Romei

2 Dar pentru că ar fi foarte lung ca într-un astfel de volum să enumerăm
succesiunile tuturor Bisericilor, o vom lua aici chiar pe cea a Bisericii celei
foarte mari şi foarte vechi şi cunoscute de toţi, întemeiate şi aşezate în Roma
de cei doi preaslăviţi Apostoli Petru şi Pavel: arătând că Predania/Tradiţia
pe care aceasta o are de la apostoli şi credinţa pe care o vesteşte oamenilor
ajung prin succesiunile episcopilor până la noi, îi ruşinăm pe toţi cci care în
orice fel, fie prin aroganţă, fie prin slavă deşartă, fie prin orbire şi rea gândire
fac adunări paralele; căci cu această Biserică, în care s-a păstrat totdeauna
pentru cei de pretutindeni Predania/Tradiţia care vine de la apostoli, e necesar
să se pună de acord orice Biserică, cu alte cuvinte credincioşii dc pretutindeni,
din pricina originii sale mai puternice5.
3 Deci după ce fericiţii apostoli au întemeiat şi zidit această Biserică, au
încredinţat slujirea/liturghia episcopiei lui Linus [67?- 76/80], pe carc-l men
ţionează Pavel în Epistolele sale către Timotei [2 Tim 4, 21]. Acestuia îi ur
mează Anaclet [76/80-88/90]. După care, pe locul al treilea dc la apostoli,
episcopia îi este hărăzită lui Clement [88/92-97/101] care i-a văzut pe apos
tolii înşişi şi a fost în legătură cu ei: propovăduirea apostolilor îi răsuna încă
în urechi şi avea sub ochi Predania/Tradiţia lor. Nu era singurul, căci mai
trăiau încă mulţi care fuseseră învăţaţi de apostoli. Sub acest Clement s-a
făcut o dezbinare nu mică între fraţii care erau în Corint, şi Biserica din
Roma a scris o foarte puternică scrisoare corintenilor adunându-i în pace şi
înnoind credinţa lor în Predania/Tradiţia pe care o primiseră recent de la
apostoli, şi care vesteşte Un Singur Dumnezeu Atotputernic, Făcător al ceru-
5 „Sed quoniam valde longum est omnium Ecclesiarum enumerare succesiones, maxi-
mae et antiquissimae et omnibus cognitae, a gloriossisimis duobus apostolis Petro et Paulo
Romae fundatae et constituitae Ecclesiae, eam quant habet ab apostolis traditionem et ad-
nuntiatam hominibus fidem per succesiones episcoporum pervenientem usque ad nos [...]
ad hanc enim Ecclesiam propter potentiorem principalitatem necesse est omnem convenire
Ecclesiam, hoc est eos qui sunt undique fideles, in qua semper ab his qui sunt undique
conservata est ea quae est ab apostolis traditio.”
III. 1. S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă ş i d o v e d i r e a e i 485
Iui şi al pământului, Plăsmuitor al omului, Care a adus potopul şi l-a chemat

pe Avraam, Care a scos poporul din pământul Egiptului, Care a vorbit cu
Moise, Care a dat Legea şi i-a trimis pe profeţi, Care a gătit foc diavolului şi
îngerilor lui. Cei care vor pot învăţa din această scriere că Acest Dumnezeu e
vestit de Biserici drept Tată al Domnului nostru Iisus Hristos şi pot înţelege
Predania/Tradiţia apostolică a Bisericii, fiindcă această scrisoare e mai ve
che decât aceştia care învaţă mincinos că există un alt Dumnezeu deasupra
Creatorului şi Făcătorului tuturor celor ce sunt. Acestui Clement i-a urmat
Evarist [97/100-105?], lui Evarist Alexandru [105/107-115/116], după care
al şaselea de la apostoli a fot aşezat Xist [115/116-1252], după el Telesfor
[1257-136?] care a dat mărturie [martirică] în chip slăvit, apoi Hyginus
[1367-140?], apoi Pius [1407-155?], după el Anicet [1557-166?], lui Anicet
i-a urmat Sotir [1667-174?], iar acum pe locul al doisprezecelea de la apos
toli deţine episcopatul Eleutheriu [1747-198?]. Prin această ordine şi succe
siune [ordinalione el succesione] a ajuns până la noi Predania/Tradiţia [tradi-
tio / paradosis] care sc găseşte în Biserici, şi vestirea \praeconatio / kerygma]
Adevărului. Iar aceasta e o dovadă foarte deplină că una şi aceeaşi e credinţa
făcătoare de viaţă care e păstrată şi predată în adevăr în Biserică de Ia apos
toli până acum.
Succesiunea apostolică în Bisericile din Asia

4 Dar şi Policarp, nu numai că a fost învăţăcel şi a trăit împreună cu mulţi
din cei care au văzut pe Domnul, dar a fost şi aşezat de apostoli episcop în
Asia, în Biserica din Smyrna; pe acesta l-am văzut şi noi în prima noastră
tinereţe, fiindcă a trăit multă vreme şi a ieşit din viaţă la adânci bătrâneţi
dând mărturie [martirică] în chip slăvit şi strălucit. Şi el învăţa mereu pe alţii
acestea pe care le-a învăţat de la apostoli şi pe care Ie predă şi Biserica, şi
care sunt singure adevărate. Martore pentru acestea sunt toate Bisericile din
Asia şi cei care au urmat până acum lui Policarp, care e un martor al adevă
rului mai demn de crezare şi mai sigur decât Valentin şi Marcion şi ceilalţi
rău gânditori. Venind la Roma sub Anicet, acesta [Policarp] a întors pe mulţi
de la ereticii mai sus-zişi la Biserica lui Dumnezeu, propovăduind că a pri
mit de la apostoli unul şi acelaşi adevăr, cel predat de Biserică. Sunt unii
care l-au auzit spunând că Ioan, învăţăcelul Domnului, ducându-se în Efes la
baie să se spele, văzându-1 înăuntru pe Kerinth a ieşit din baie fără să se spele,
ci strigând: „Să fugim! Ca nu cumva să cadă peste noi baia, căci înăuntrul ei
e Kerinth, duşmanul adevărului.” Iar însuşi Policarp, atunci când Marcion l-a
văzut şi a spus: „Recunoaşte-nel”, le-a răspuns: „Te recunosc drept întâi-
născut al Satanei!” Atât de mare temere aveau apostolii şi învăţăceii lor să
486 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s lo iic
n-aibă comuniune nici măcar în cuvânt cu cei ce falsifică adevărul, cum

spune şi Pavel: „Pe omul eretic după prima şi a doua mustrare evită-1, bine-
ştiind că unul ca acesta e rătăcit şi păcătuind se condamnă pe sine însuşi”
[77/ 3, 10-11]. Există şi o scrisoare foarte puternică a lui Policarp scrisă
către filipeni, din care cei ce vor şi se îngrijesc de mântuirea lor pot să afle
caracterul credinţei lui şi vestirea/propovăduirea [kerygma] Adevărului. Dar
şi Biserica din Efes, întemeiată de Pavel, şi în care Ioan a rămas până pe
vremea lui Traian, e o martoră adevărată a Predaniei/Tradiţiei apostolilor.
Rolul şi conţinutul Tradiţiei apostolice

I V 1 Atât de puternice fiind aceste dovezi, nu mai trebuie căutat Ia alţii
Adevărul care e uşor de primit de la Biserică, întrucât apostolii au adunat în
ea în chipul cel mai deplin ca într-un hambar bogat toate cele ale Adevăru
lui, pentru ca oricine vrea, să primească din ea băutura vieţii [Ap 22, 17].
Fiindcă ea este intrarea în Viaţă, iar toţi ceilalţi sunt furi şi tâlhari [In 10, 8].
De aceea, pe aceia trebuie să-i evităm [777 3, 10], dar cele ale Bisericii trebuie
iubite cu cea mai mare sârguinţă, iar Predania/Tradiţia Adevărului trebuie pri
mită. Căci ce? Dacă s-ar ivi vreo controversă pentru vreo chestiune măruntă,
oare n-ar trebui să alergăm la Bisericile mai vechi în care au petrecut apos
tolii, primind de la ele învăţătura exactă despre chestiunea ce stă înainte?
Şi dacă apostolii nu ne-ar fi lăsat Scripturi, n-ar trebui oare să urmăm Prcda-
niei/Tradiţiei pe care ei au predat-o celor cărora le-au încredinţat Bisericile?
' Acestei rânduieli [ordinationi] i se supun multe neamuri păgâne ale bar
barilor care au crezut în Hristos şi care, având mântuirea scrisă fără hârtie şi
cerneală [2 In 12] prin Duhul în inimile lor [2 Co 3, 3] şi păzind cu grijă
Predania/Tradiţia veche, cred într-Unul Dumnezeu Făcătorul cerului şi al
pământului şi al tuturor celor din ele [Iş 20, 11 ş. a.], şi în Hristos Iisus Fiul
lui Dumnezeu Care, din pricina iubirii covârşitoare faţă de plăsmuirea Lui
[E f 3, 19], a răbdat naşterea din Fecioară, unindu-1 pe om prin El însuşi cu
Dumnezeu, a pătimit în zilele lui Ponţiu Pi lat, a înviat, S-a înălţat întru slavă
şi va veni întru slavă ca Mântuitor al celor mântuiţi şi Judecător al celor ju
decaţi şi va trimite în foc veşnic pe cei care falsifică adevărul şi dispreţuiesc
pe Tatăl Său şi venirea Lui. Cei care, lipsiţi de carte, au această credinţă sunt,
în ce priveşte graiul, barbari, dar în ce priveşte gândirea, obiceiurile şi con
duita sunt prin credinţa lor preaînţelepţi şi bine-plac lui Dumnezeu vieţuind
în toată dreptatea, curăţia şi înţelepciunea. Iar dacă cineva le-ar vesti cele
născocite de eretici vorbindu-le în graiul lor, îndată astupându-şi urechile, fug
departe nesuportând nici măcar să audă cuvinte blasfematoare. Astfel, prin
acea Predanie/Tradiţie veche a apostolilor, nu primesc în minte nimic din
H M . S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a e i 487
monstruozităţile acestora, fiindcă la aceştia nu este nici o adunare, nici o în

văţătură aşezată; 3 căci înainte de Valentin n-au existat valentinieni, înainte
de Marcion nu erau marcioniţi, şi nici ceilalţi rău-gânditori înregistraţi aici
n-au existat defel înainte să fi apărut iniţiatorii şi inventatorii distorsiunii lor.
Fiindcă Valentin a venit la Roma pe vremea lui Hyginus, a înflorit pe vre
mea lui Pius şi a rămas până pe vremea lui Anicet. Kerdon, predecesorul lui
Marcion, a fost şi el pe vremea lui Hyginus, care a fost al optulea episcop;
el a venit la Biserică şi făcând mărturie/penitenţă publică a petrecut astfel:
când învăţând în ascuns, când făcând mărturisire/penitenţă publică, când fiind
mustrat pentru cele pe care le învăţa rău şi depărtat din tovărăşia fraţilor. Iar
Marcion, care i-a urmat, a înflorit pe vremea lui Anicet, care a fost al zecelea
episcop [al Romei]. Iar ceilalţi numiţi gnostici îşi trag obârşia de la Menandru,
ucenicul lui Simon [Magul], fiecare din ei arătându-se însă părinte şi iniţiator
al gândirii pe care o împărtăşea. Dar toţi aceştia s-au răsculat la apostazia lor
mult mai târziu, abia la jumătatea timpului de când exista Biserica.
Evanghelia telramorfă
XI începuturile Evangheliei vestesc Un Dumnezeu Meşter al acestui
univers, pe Cel ce a fost propovăduit de profeţi, a dat Legea prin Moise,
vestindu-L Tată al Domnului nostru lisus Hristos şi afară de Acesta nemai-
ştiind alt Dumnezeu şi alt Tată. Atât de mare e certitudinea în jurul acestor
Evanghelii, încât înşişi ereticii dau mărturie de ele şi fiecare din ei smulge
din ele ceva în încercarea de a-şi întări învăţătura proprie. Căci ebioniţii, care
se folosesc doar de Evanghelia după Matei, sunt demascaţi tocmai de ea că
nu gândesc corect despre Domnul. Marcion o amputează pe cea după Luca,
dar din cele păstrate din ea de el se dovedeşte că blasfemiază împotriva Sin
gurului Dumnezeu care este. Cei ce separă pe „lisus” de „Hristos” şi spun că
„Hristos” a rămas nepălimitor, dar „lisus” a pătimit, o preferă pe cea după
Marcu, dar dacă ar citi-o cu iubire de adevăr ar putea să se îndrepte. Iar cei
ai lui Valentin, folosindu-se din plin de cea după Ioan pentru dovedirea „pere
chilor” [syzygiai] lor, sunt demascaţi de ea că nu spun nimic corect, cum am
arătat în cartea I. Aşadar, întrucât cei ce ne contrazic dau mărturie de ele şi se
folosesc de ele, demonstraţia noastră plecând de la ele e sigură şi adevărată.
8 Nu se poate admite că Evangheliile sunt într-un număr nici mai mare,
nici mai mic decât acestea. Fiindcă există patru regiuni ale lumii în care sun
tem şi patru vânturi principale, şi întrucât Biserica e răspândită peste tot
pământul, iar stâlpul şi postamentul Bisericii sunt Evanghelia şi Duhul Vieţii,
e potrivit ca ea să aibă patru stâlpi care suflă din toate părţile nestricăciunea
şi fac vii pe oameni. De unde se arată că, atunci când S-a arătat oamenilor,
Logosul, Meşterul a toate, Care şade pe heruvimi şi ţine la un loc toate [cf.
Sol 1,7], ne-a dat o Evanghelie tetramorfâ ţinută la un loc de Un Singur Duh.
Precum spune şi David care cere venirea lui: „Arată-Te Cel ce şezi pe heru
vimi” [Pi 79, 2]. Căci heruvimii au patru feţe [Iz 1, 6. 10] şi feţele lor sunt
icoane ale lucrării Fiului lui Dumnezeu. Pentru că „primul animal, asemenea
unui leu” [Ap 4, 7], arată caracterul Său puternic, conducător şi imperial, „al
doilea, asemenea unui viţel” [ibid], arată rânduiala Lui jertfitoare şi preo
ţească, „al treilea, având o faţă ca de om” [ibid.], evocă limpede venirea Lui
ca om, iar „al patrulea, asemenea unui vultur” [ibid], arată darea Duhului ce
zboară peste Biserică. Evangheliile sunt, aşadar, în acord cu aceste [animale]
între care şade Hristos lisus. Căci cea după loan relatează naşterea Lui de
conducător, puternic şi slăvit, spunând: „întru început era Cuvântul şi Cu
vântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” [In 1, I] şi: „Toate prin
El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic” [In 1, 3]. De aceea, această Evan
ghelie e plină de toată îndrăznirea, căci aşa este faţa ei. Cea după Luca,
având un caracter preoţesc, începe cu preotul Zaharia care aduce tămâie lui
Dumnezeu [Lc 1,9] căci era deja pregătii Viţelul cel îngrăşat ce urma să fie
jertfit pentru regăsirea fiului cel tânăr [Lc 15, 23. 30]. Matei însă povesteşte
naşterea Lui ca om, căci zice: „Cartea generaţiei lui lisus Hristos, fiul lui
David, fiul lui Avraam” [Ml 1, 1] şi iarăşi: „Iar naşterea lui Hristos a fost aşa"
[Ml 1, 18]; această Evanghelie are o formă umană, dc aceea în toată Evan
ghelia El rămâne un om smerit şi blând [Ml 11,29]. Marcu însă pleacă de la
Duhul profetic Care coboară peste oameni de sus şi a tăcut acest început:
„început al Evangheliei, cum stă scris în Isaia profetul” [Mc 1, 1-2], arătând
o icoană zburătoare a Evangheliei; de aceea îşi face vestirea scurt şi rapid,
fiindcă aceasta e o caracteristică profetică. Şi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu
a vorbit cu patriarhii dinaintea Iui Moise potrivit dumnezeirii şi slavei Lui;
celor din Lege le-a acordat o rânduială preoţească şi liturgică; după care,
fâcându-Se om pentru noi, a trimis peste tot pământul darul Duhului ceresc
Care ne acoperă cu aripile Lui [ft· 16, 8; 60, 5]. Aşadar, după cum e lucrarea
Fiului lui Dumnezeu, aşa e şi forma animalelor, iar aşa cum e forma anima
lelor, aşa e şi caracterul Evangheliei: animalele sunt tetramorfe, şi Evanghelia
este tetramorfâ; tetramorfâ e şi lucrarea Domnului. De aceea patru legăminte
au fost date umanităţii: unul înainte de potop pe vremea lui Adam, al doilea
după potop pe vremea lui Noe, al treilea e darea Legii pe vremea Iui Moise,
iar al patrulea e cel care înnoieşte şi recapitulează toate în el însuşi, cel care
prin Evanghelie învie şi înaripează pe oameni spre împărăţia cerească.
9 Aşa stând deci lucrurile, zadarnici şi neînvăţaţi, încă şi îndrăzneţi sunt
toţi cei care nesocotind forma Evangheliei introduc fie mai multe, fie mai
puţine feţe ale Evangheliilor decât cele spuse, unii ca să pară că au găsit mai
III. 1. S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a ei 489
mult adevăr, iar alţii ca să poată nesocoti economiile lui Dumnezeu. Căci
Marcion, care respinge întreaga Evanghelie sau, mai bine zis, se taie pe el
însuşi de la Evanghelie, se laudă că are o parte a Evangheliei. Alţii, ca să
nesocotească darul Duhului revărsat cu bunăvoirea Tatălui peste umanitate
în vremurile de pe urmă, nu primesc forma Evangheliei după Ioan, în care
Domnul a făgăduit să trimită pe Mângâietorul [In 15, 26], ci resping în ace
laşi timp Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat nenorociţi sunt cei ce,
pe de o parte, vor să existe profeţi mincinoşi, dar, pe de altă parte, resping
din Biserică harisma profetică, pătimind lucruri asemănătoare celor care vin
cu făţărnicie, dar se abţin de la comuniunea cu fraţii. Se înţelege că unii ca
aceştia nu-1 primesc nici pe Apostolul Pavel, căci în Epistola către Corinteni
acesta a vorbit în mod exact despre harismele profetice [/ Co 14, 1-40] şi
cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în Biserică [1 Co 11, 4-5]. Prin
toate acestea păcătuiesc împotriva Duhului lui Dumnezeu şi cad într-un păcat
neiertat [Ml 12, 31 -32]. Iar cei ai lui Valentin, fiind în afara oricărei frici şi
publicând scrieri proprii, se laudă că au mai multe evanghelii decât sunt, dacă
au ajuns până la o atât de mare îndrăzneală, încât să numească „evanghelie a
adevărului” pe cea compusă de ci nu de mult şi care nu are nimic în acord cu
Evangheliile apostolilor, pentru ca nici Evanghelia să nu fie la ei neblasfe-
miată. Căci dacă „evanghelia” publicată de ei e „a adevărului”, dar ea nu
seamănă cu cele predate nouă de către apostoli, atunci cei ce vor pot să afle,
cum se arată din Scripturile însele, că aceea predată de către apostoli nu mai
este Evanghelia Adevărului. Dar că numai acelea sunt adevărate şi solide şi
că Evangheliile nu pot fi nici mai multe, nici mai puţine decât cele spuse
mai înainte am dovedit deja prin atâtea lucruri. Căci dacă Dumnezeu a făcut
toate cu bună ordine şi bună armonie, atunci trebuia să fie cu bună ordine şi
bună armonie şi forma Evangheliei.
Despre Septuaginta
X X I 1 Dumnezeu S-a făcut, aşadar, om şi însuşi Domnul ne-a mântuit
[Is 63, 9], dându-ne semnul Fecioarei. Dar nu cum spun unii din cei ce
îndrăznesc să traducă acum Scriptura: „lată, fata/tânăra [neanis] va lua în
pântece şi va naşte fiu” [7s 7, 14], cum a tradus Teodotion din Efes şi Aquila
din Pont, amândoi prozeliţi iudei, şi cărora le urmează şi ebioniţii care spun
că El s-a născut din Iosif, desfiinţând această atât de mare economie a lui
Dumnezeu pentru noi şi nesocotind mărturia profeţilor pe care a lucrat-o
Dumnezeu. Căci această profeţie a fost făcută înainte să se fi făcut deporta
rea poporului la Babilon, adică înainte să fi luat stăpânirea mezii şi perşii;
şi a fost apoi tradusă în greacă de iudeii înşişi mult înainte de timpul venirii
490 C a n on u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic
Domnului nostru, ca să nu rămână nici o bănuială că iudeii au tradus aşa ca

să ne facă pe plac nouă; căci dacă ar fi ştiut că vom exista noi şi că ne vom
folosi de mărturiile din Scripturi, n-ar fi şovăit să ardă ei înşişi Scripturile
care arată că şi celelalte neamuri păgâne au parte de Viaţă şi mai arată că
aceia care se fălesc că sunt casa lui lacob şi poporul lui Israel vor pierde
moştenirea harului lui Dumnezeu.
' Fiindcă înainte ca romanii să-şi fi întărit stăpânirea lor, pe când macedo
nenii ţineau încă Asia, Ptolemeu, fiul lui Lagos, ambiţionând ca biblioteca
întemeiată de el la Alexandria să fie împodobită cu cele mai importante scrieri
ale tuturor oamenilor, a cerut celor din Ierusalim să aibă de Ia ei scripturile
lor traduse în graiul grec. Şi ei, care pe atunci erau supuşii macedonenilor,
i-au trimis lui Ptolemeu şaptezeci de bătrâni, cei mai iscusiţi la ei în Scrip
turi şi în amândouă limbile, ca să facă cea ce voia el. Şi vrând el să-i pună la
încercare şi temându-se ca nu cumva, înţelegându-se între ei, să ascundă
prin traducere adevărul din Scripturi, despărţindu-i pe unii de alţii a poruncit
ca toţi să traducă aceeaşi Scriptură, şi a făcut aşa pentru toate cărţile. Iar
când s-au adunat ei la un loc Ia Ptolemeu şi au comparat traducerea fiecăruia.
Dumnezeu a fost slăvit şi Scripturile au fost recunoscute cu adevărat dum
nezeieşti, întrucât de la început şi până la sfârşit toţi au citit aceleaşi texte cu
aceleaşi cuvinte şi aceleaşi nume, încât păgânii care erau de faţă au recunos
cut că Scripturile au fost traduse prin insuflarea lui Dumnezeu. Şi nu c nici o
mirare că Dumnezeu a făcut acest lucru, întrucât după cc în acea ducere în
captivitate a poporului făcută de Nabucodonosor Scripturile fuseseră dis
truse, şi iudeii s-au întors în ţara lor după şaptezeci dc ani. pe vremea lui
Artaxerxes, împăratul perşilor, El l-a insuflat pe Ezdra, preotul din seminţia
lui Levi, să restabilească toate cuvintele profeţilor din trecui şi să restituie
poporului Legea dată prin Moise.
J Aşadar, întrucât cu atâta adevăr şi har al lui Dumnezeu au fost traduse
Scripturile prin care Dumnezeu a pregătit şi prefigurat credinţa noastră în
Fiul Său — căci ne-a păzit curate Scripturile în Egipt, în care sporise casa
lui lacob fugind de foametea din Canaan, şi în care a fost păstrat şi Domnul
nostru fugind de prigoana venită de la Irod —, şi întrucât această traducere a
Scripturilor fusese făcută înainte să fi coborât Domnul nostru şi înainte să se
fi arătat creştinii — căci Domnul nostru S-a născut în jurul anului patruzeci
şi unu al domniei lui Augustus, iar Ptolemeu, pe vremea căruia s-au tradus
Scripturile, a fost mult mai vechi —, prin urmare foarte neruşinaţi şi obraz
nici se arată cei care vor acum să facă altfel traducerile atunci când, plecând
de la acele Scripturi, sunt demascaţi de noi şi constrânşi spre credinţa în
venirea Fiului lui Dumnezeu.
Tare, neplăsmuită şi singura adevărată e credinţa noastră, care îşi are do
vada evidentă din Scripturile traduse în acest mod, şi vestirea/propovăduirea
[kerygma] Bisericii e fără nici o interpolare. Căci apostolii, care sunt mai
vechi decât toţi aceştia, consună cu mai sus-zisa traducere, iar traducerea
aceasta consună cu predania/tradiţia apostolilor. Căci Petru, Ioan, Matei şi
Pavel şi cei de după ei şi urmaşii lor au vestit toate cele ale profeţilor aşa
cum le cuprinde traducerea Bătrânilor [celor Şaptezeci, Septuaginta]. 4. Căci
Unul şi Acelaşi Duh Sfânt e Cel ce a vestit în Profeţi cum şi în ce fel va fi
venirea Domnului, Cel care în Bătrâni a tradus frumos cele profeţite frumos şi
Cel care în Apostoli a vestit că a venit plinirea vremilor înfierii şi s-a apro
piat împărăţia cerurilor şi că ea locuieşte în oamenii care cred în Emanuel
Care S-a născut din Fecioară.
Biserica — locul Duhului Sfânt

X X IV 1[...} Să păzim deci credinţa pe care am primit-o de la Biserică,
căci sub înrâurirea lucrării Duhului lui Dumnezeu ca o comoară de preţ
intr-un vas frumos sc întinereşte [depositum iuvenescens] şi face să întine
rească însuşi vasul în care este. Căci Bisericii i-a fost încredinţat darul lui
Dumnezeu [In 4, 10], cum a fost încredinţat făpturii plăsmuite suflarea [lui
Dumnezeu; Fc 2, 7], ca toate membrele ei care se împărtăşesc de ea să fie
făcute vii; fiindcă în ea a fost aşezată comuniunea lui Hristos, adică Duhul
Sfânt, arvuna nestricăciunii [Ef I, 4], întărirea credinţei noastre [Col 2, 7] şi
scara urcuşului nostru la Dumnezeu [Fc 28, 12], pentru că „în Biserică, zice
Apostolul [Pavel], Dumnezeu a aşezat apostoli, profeţi, învăţători” [/ Co
12, 28] şi toată cealaltă lucrare a Duhului [/ Co 12, 11]. De acest Duh însă
n-au parte toţi cei care nu aleargă la Biserică, ci se lipsesc pe ei înşişi de viaţă
prin reaua lor gândire şi acţiune. Fiindcă acolo unde e Biserica, acolo e şi
Duhul lui Dumnezeu, şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo e Biserica şi
orice harismă; iar Duhul este adevărul [1 In 5, 6]. De aceea, cei care n-au
parte de El nu se mai hrănesc de la sânul mamei lor spre viaţă, nici nu se mai
împărtăşesc din izvorul foarte strălucitor care curge din Trupul lui Hristos
[Ap 22, l;/« 7, 37-38], ci „îşi sapă puţuri sparte” [Ir 2, 13] făcute din gropi
de pământ şi beau apă împuţită din noroi, fugind de credinţa Bisericii ca să
nu fie demascaţi şi scoţând afară Duhul ca să nu fie educaţi. 2 Ajunşi străini de
adevăr, e normal să se tăvălească în orice rătăcire şi să fie izbiţi de valurile
ei, gândind despre aceleaşi lucruri tot altele şi altele după împrejurări şi
neavând o opinie fermă, vrând să fie sofişti ai cuvintelor mai degrabă decât
învăţăcei ai adevărului, fiindcă nu sunt întemeiaţi pe o singură stâncă, ci pe
un nisip [Mt 7, 24-27] care are în el pietre multe.
Omul duhovnicesc / gnosticul creştin

(Contra ereziilor, cartea IV, cap. XX X III)6
X X X III1 Un învăţăcel cu adevăr „duhovnicesc”, care primeşte Duhul lui
Dumnezeu Care a fost de la început cu oamenii în toate economiile lui
Dumnezeu vestind cele viitoare, arătând cele prezente şi povestind cele tre
cute, „îi judecă pe toţi, dar el însuşi nu este judecat de nimeni” [/ Co 2,15].
Fiindcă el îi judecă pe păgânii care „slujesc mai mult creaturii decât Cre
atorului” [Rm 1,25] şi cu minte neîncercată [Rm 1, 28] îşi cheltuie toată
făptuirea.
Ii judecă şi pe iudeii care n-au primit Cuvântul libertăţii, nici n-au vrut să
fie dezrobiţi când L-au avut prezent în mijlocul lor pe Eliberatorul, ci s-au
prefăcut inoportun şi în afara Legii că slujesc lui Dumnezeu Care n-are lipsă
de nimic şi n-au recunoscut venirea lui Hristos pe care Acesta a făcut-o pentru
mântuirea oamenilor, nici n-au venit să înţeleagă că toţi profeţii au vestit
două veniri ale Lui [ca mântuitor şi ca judecător].
' Judecă şi învăţătura lui Marcion. Cum poate admite doi dumnezei sepa
raţi de o distanţă infinită? Sau cum va fi bun ccl carc-i smulge pe oamenii
străini lui celui care i-a făcut şi-i cheamă în împărăţia lui? Şi de cc bunătatea
lui e neputincioasă să-i mântuiască pe toţi? De cc parc bun faţă de oameni,
dar e foarte nedrept faţă de cel care i-a făcut pc oameni răpindu-i cele ale
lui? Cum dacă exista dintr-un alt Părinte, mai putea Domnul mărturisi cu
dreptate Trup al Său pâinea creaţiei noastre şi mai putea afirma drept Sânge
al Său amestecul paharului? De ce s-a mai mărturisit pe Sine însuşi Fiu al
Omului, dacă n-a suferit naşterea din om? Cum ne-a mai putut ierta păcatele,
cu care eram datori Făcătorului şi Dumnezeului nostru? Cum de a mai fost
răstignit şi din coasta Lui împunsă a ieşit sânge şi apă [In 19, 34] tără ca El să
fie came, ci doar arătând ca un om? Ce trup au îngropat cei ce l-au îngropat
şi ce a fost cel care a înviat din morţi?
3 îi judecă şi pe toţi cei ce pornesc de la Valentin şi care cu limba mărturi
sesc Un Dumnezeu Tată şi că toate sunt din El, dar spun că acela care a făcut
toate e rod al unei lipse şi care cu limba mărturisesc Un Domn Iisus Hristos
Fiul lui Dumnezeu, dar în gândirea lor acordă o emanaţie proprie Unului-
Născut, una proprie Cuvântului, alta lui Hristos şi alta Mântuitorului, astfel
încât potrivit lor toate acestea sunt spuse a fi una, dar fiecare din ele se înţe
lege fără ele şi-şi are emanaţia proprie potrivit perechii [syzygia] lui. Prin
urmare, doar limbile unora ca aceştia ajung la o unitate, gândirea şi mintea
lor care cercetează adâncurile [/ Co 8, 6] nu ajung însă la unitate şi cad sub
6IRÉNÉE DE L y o n , Contre les hérésies, Livre IV (Sources Chrétiennes 100), Paris, 1965,
p. 802-815.
I I I .l . S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă ş i d o v e d i r e a e i 493
judecata de multe feluri a lui Dumnezeu, când vor fi întrebaţi cu privire la

născocirile lor de Hristos, despre Care spun că e posterior pleromei celor
treizeci de eoni şi, ca şi cum l-ar fi moşit ei înşişi, spun că emanaţia lui s-a
făcut după o lipsă din pricina pasiunii care ar fi avut loc în Inţelepciune/Sofia.
li va judeca Homcr, profetul lor, plecând de la care au născocit unele ca
acestea, şi care spune: „Duşman asemenea porţilor iadului îmi este cel ce în
inimă ascunde un lucru şi în afară rosteşte un altul” [Iliada 9, 312-313].
Va judeca şi grăirile deşarte ale gnosticilor cu rea gândire, dovedindu-i că
sunt discipoli ai lui Simon Magul.
4 îi va judeca şi pe ebioniţi. Cum pot să se mântuiască, dacă Cel ce a lucrat
mântuirea lor pe pământ nu era Dumnezeu? Cum va ajunge omul la Dumne
zeu, dacă n-a ajuns Dumnezeu la om? Cum vor lăsa naşterea morţii, dacă nu
vor fi renăscuţi prin credinţă într-o naştere nouă dată în chip uimitor de
Dumnezeu ca semn de mântuire, cea din Fecioară [cf. Is 7, 14]? Sau cum
vor prim de la Dumnezeu înfierea, dacă rămân în naşterea după om din
această lume? Cum avea mai mult decât Solomon şi mai mult decât Iona
[Ml 12, 41-42] şi era Domn al lui David [Ml 22, 43] Cel ce era de aceeaşi
substanţă cu ei? Cum l-a mai doborât pe cel ce era tare împotriva omului
[Ml 12, 29], pe cel care nu numai că-1 biruise pe om, dar îl şi ţinea sub stă
pânirea lui. cum l-a mai biruit pe biruitor şi l-a dezlegat pe omul biruit, dacă
nu era superior omului biruit? Iar superior omului făcut după asemănarea lui
Dumnezeu şi mai înalt decât el cine altul putea fi decât Fiul lui Dumnezeu,
după a Cărui asemănare a fost făcut omul? De aceea însuşi Fiul lui Dumne
zeu a arătat Ia sfârşit ce este asemănarea făcându-Se om şi luând în El însuşi
vechea plămădire.
' îi va judeca şi pe cei ce introduc aparenţa. Căci cum mai cred ei că pot
discuta cu adevărat, dacă învăţătorul lor era o aparenţă? Iar cum mai pot
avea de la el ceva ferm, dacă a fost o aparenţă şi nu o realitate? Şi ei înşişi
cum mai pot avea parte cu adevărat de mântuire, dacă acela în care spun că
cred s-a arătat în aparenţă? Prin urmare, toate la ei sunt aparenţă şi nu reali
tate, şi atunci se va putea cerceta dacă nu cumva şi ei oferă mulţimilor o
aparenţă de oameni, nefiind oameni, ci vietăţi necuvântătoare.
6 îi va judeca şi pe profeţii mincinoşi care n-au primit de la Dumnezeu
harisma profeţiei, nici nu se tem de Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă, fie
pentru vreun câştig sau aflaţi sub altă lucrare a duhului rău se prefac că pro
feţesc şi spun minciuni împotriva lui Dumnezeu.
7 îi va judeca şi pe cei ce fac schisme, care sunt goi de iubirea lui Dumne
zeu şi privesc la folosul lor, nu la unirea Bisericii, şi din pricini mărunte şi
întâmplătoare taie şi divid marele şi slăvitul Corp al lui FIristos, şi-l desfiin
ţează pe cât le stă în putinţă vorbind de pace şi făcând război, strecurând
ţânţarul şi înghiţind cămila [Mt 23, 24], căci nu poate fi făcută de ei o în
dreptare pe atât de mare pe cât este vătămarea schismei.
Ii va judeca şi pe toţi care sunt în afara adevărului, adică în afara Bisericii,
„dar el însuşi nu va fi judecat de nimeni” [7 Co 2, 15], căci la el toate ţin
împreună:
— în Unul Dumnezeu Atoateţiitorul, din Care sunt toate [7 Co 8, 6] are o
credinţă întreagă;
— în Fiul lui Dumnezeu Hristos Iisus Domnul nostru, prin Care sunt toate
[ibid], şi faţă de economiile Lui prin care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om
are o convingere fermă;
— iar în Duhul lui Dumnezeu Care dă cunoaşterea adevărului [7 Tim 2,4],
Care expune oamenilor în fiecare generaţie economiile Tatălui şi Fiului, după
cum vrea Tatăl, are o cunoaştere/gnoză adevărată. 8 Această [gnoză] e învă
ţătura apostolilor, vechea alcătuire a Bisericii din toată lumea, caracterul dis
tinctiv al Corpului lui Hristos potrivit succesiunii episcopilor, cărora aceia
le-au încredinţat Biserica din fiecare loc, o păstrare ncfalsificată a Scriptu
rilor care a ajuns până la noi, o dare de seamă deplină a lor fără adaos, nici
suprimare, o lectură nefraudată şi o exegeză legiuită şi armonioasă, potrivit
Scripturilor, fără primejdie şi fără blasfemie; şi darul extraordinar al iubirii,
mai preţioasă decât cunoaşterea/gnoza, mai slăvită decât profeţia şi mai pre
sus decât toate celelalte harisme.
De aceea, din iubirea ei pentru Dumnezeu Biserica trimite la Tatăl o
mulţime de martiri în tot locul şi toată vremea; toţi ceilalţi nu numai nepu
tând să arate la ei acest lucru, dar nici măcar spunând că o astfel de mărturie
martirică e necesară, ci că o mărturie martirică adevărată e gândirea lor. [...]
Căci numai Biserica rabdă în chip curat oprobriul celor persecutaţi pentru
dreptate [Mt 5, 10], care rabdă tot felul de pedepse şi sunt omorâţi din pricina
iubirii de Dumnezeu şi mărturisirii Fiului Său, fiind mutilată necontenit şi
îndată crescându-i în loc alte membre şi redevenind întreagă, ca prefigurarea
ei femeia lui Lot ajunsă stâlp de sare [Fc 19, 26].
Dovedirea credinţei apostolice1
O expunere rezumativă a credinţei

I. Ştiind, iubitul meu Marcian, zelul tău pentru buna cinstire a lui Dumne-
zeu/pietate [theosebeia], care singură îl duce pe om la Viaţa veşnică, te feli-7
7 IRÉNÉE DE LYON, Démonstration de ta prédication apostolique (Sources Chrétiennes 406),

Paris, 1995, p. 82-92.
I I I .l . S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a ei 495
cit şi-ţi urez ca, păstrând intactă credinţa, să-I fi plăcut lui Dumnezeu Care
Te-a făcut. Şi pentru că nu ne este îngăduit să fim mereu împreună şi să ne
fim de folos unul altuia, uşurându-ne grijile pentru viaţa pământească prin
convorbirea neîncetată despre cele ce sunt de folos, întrucât în acest timp
suntem departe cu trupul unul de altul, pe cât e cu putinţă n-am întârziat să
grăim cu tine în scris şi să-ţi arătăm pe scurt vestirea [kerygma] adevărului
spre întărirea credinţei tale. îţi trimitem un fel de memorial rezumativ, ca
prin puţine să ajungi la multe, înţelegând prin aceste lucruri modeste toate
membrele corpului adevărului şi primind prin acest rezumat demonstraţiile
lucrurilor lui Dumnezeu. Căci aşa vei aduce drept roadă mântuirea ta, îi vei
ruşina pe toţi cei ce au opinii mincinoase/false şi vei arăta, cu toată îndrăz
neala, oricui vrea să cunoască cuvântul nostru teafăr şi neatins.
Căci una şi ducând în sus e calea tuturor celor ce văd, luminată de lumina
cerească, dar multe şi întunecoase sunt căile celor ce nu văd: prima duce la
împărăţia cerurilor unindu-1 pe om cu Dumnezeu, dar acelea duc la moarte,
despărţindu-l pe om de Dumnezeu. De aceea e necesar şi pentru tine, şi pentru
toţi cei ce poartă de grijă de mântuirea lor, să vă faceţi drumul fără abatere şi
ferm prin credinţă, ca nu cumva slăbind să rămâneţi în poftele materiale sau
abătându-vă să vă depărtaţi de la calea dreaptă.
Adevăr pentru suflet, curăţie pentru tmp

//. Şi întrucât omul e o vietate compusă din suflet şi din trup, se cuvine ca
acest drum să se facă şi prin unul, şi prin altul. Căci dat fiind că urmează
căderi din fiecare din acestea, urmează de aici că există atât o curăţie a tru
pului, care e abţinerea de la toate lucrurile ruşinoase şi de la toate faptele
rele, cât şi o curăţie a sufletului, care stă în a păstra întreagă credinţa în
Dumnezeu, neadăugând la ea şi nescoţând din ea nimic. Căci buna cinstire a
lui Dumnezeu/pietatea e întunecată de întinăciunea trupului şi stricată atunci
când intră în suflet minciuna/falsitatea; şi e păstrată în frumuseţea şi măsura
ei atunci când vor exista necontenit adevărul în suflet şi curăţia în trup. Căci
ce folos este a cunoaşte adevărul în cuvinte, dar a întina trupul şi a face fap
tele răutăţii? Sau ce folos poate avea curăţia trupului, dacă nu este adevăr în
suflet? Fiindcă acestea se bucură una de alta şi luptă împreună ca să-l înfăţi
şeze pe om lui Dumnezeu.
De aceea spune Duhul Sfânt prin David: „Fericit bărbatul care nu umblă
în sfatul celor necucemici/impioşi” [ f t 1,1], adică al păgânilor care nu-L
cunosc pe Dumnezeu — căci „necucemici” sunt cei care nu-L cinstesc pe
Cel ce este cu adevărat Dumnezeu, şi de aceea spune Cuvântul lui Moise:
„Eu sunt Cel ce sunt” [Iş 3, 14]; aşadar, „necucemicii” sunt cei care nu-L
cinstesc pe Cel ce este Dumnezeu — „şi în calea păcătoşilor n-a stat” — iar
„păcătoşi” sunt cei ce au cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu păzesc porunca

Lui, adică dispreţuitorii ei — „şi în scaunul molipsitorilor/ciumaţilor n-a
şezut” — iar „molipsitori/ciumaţi” sunt cei care nu se strică doar pe ei înşişi,
ci şi pe ceilalţi printr-o învăţătură strâmbă, căci „scaunul” e simbolul şcolii;
aşa sunt toţi cei eretici: şed în scaunele molipsitorilor/ciumaţilor şi-i strică
pe cei ce primesc veninul învăţăturii lor.
III. Prin urmare, ca să nu păţim şi noi aşa, trebuie să ţinem neclintit cano-
nul/regula credinţei şi să facem poruncile lui Dumnezeu, crezând în Dumne
zeu şi temându-ne de El, pentru că e Domnul, şi iubindu-L, pentru că e Tată.
Aşadar, facerea [de fapte bune] se naşte din credinţă, căci zice Isaia: „Dacă
nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” [7s 7, 9]; iar credinţa o naşte adevărul,
căci credinţa stă pe cele ce există cu adevărat, ca să credem în cele ce sunt
aşa cum sunt, şi crezând în cele ce sunt aşa cum sunt, să şi păzim cu tărie
mereu convingerea privitoare la ele. Aşadar, întrucât credinţa cuprinde în ea
mântuirea noastră, trebuie să avem mare grijă de ea, ca să avem înţelegerea
adevărată a celor ce sunt.
Regula credinţei primită la Botez

Iar credinţa aşa cum ne-au predat-o prezbiterii, ucenicii apostolilor, ne
procură aceasta: mai întâi ne sfătuieşte să nc aducem aminte că am primit un
Botez spre iertarea păcatelor în numele lui Dumnezeu Tatăl şi în numele lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, mort şi înviat, şi în Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu; că acest Botez e pecetea vieţii veşnice şi naşterea din
nou în Dumnezeu, ca să fim acum nu fii ai unor oameni muritori, ci ai
Dumnezeului veşnic; şi că Dumnezeul veşnic e mai presus de toate cele fă
cute şi toate sunt sub El, şi toate cele ce sunt sub El au fost făcute de El, ca
Dumnezeu să nu domnească peste ce e al altuia, ci peste cele ale Sale, şi toate
să fie ale lui Dumnezeu, iar aşa Dumnezeu să fie atotputernic şi toate să fie
din Dumnezeu.
Dumnezeu a creat toate prin Fiul şi Duhul Său

IV. E necesar ca toate cele făcute să aibă un început al facerii/genezei lor
dintr-o mare cauză. Dar începutul a toate e Dumnezeu, fiindcă El n-a fost
făcut de cineva, ci toate au fost făcute de El. De aceea, mai întâi trebuie să
credem că este un Dumnezeu şi Tată, Care a zidit şi potrivit/armonizat toate
şi a făcut să fie cele ce nu erau, şi Care cuprinzând toate e Singurul necu
prins. între acestea toate e şi această lume a noastră, iar în această lume e
omul; prin urmare, şi lumea a fost creată de Dumnezeu.
V. Astfel Se arată Un singur Dumnezeu Tată, nefăcut/nedevenit, nevăzut,
Făcătorul a toate, peste Care nu mai e alt Dumnezeu şi după Care nu mai e
alt Dumnezeu. Căci Dumnezeu e cuvântător/raţional şi de aceea a făcut toate

printr-un Cuvânt/Raţiune, şi Dumnezeu este Duh, şi aşa a împodobit toate
cu un Duh. Cum spune şi Profetul: „Prin Cuvântul Domnului s-au întărit
cerurile, şi prin Duhul Lui toată puterea lor” [Ry 32, 6]. Prin urmare, întrucât
Cuvântul întăreşte, adică face cele corporale şi le dă existenţă, iar Duhul po-
triveşte/armonizează diversitatea puterilor, pe drept cuvânt Fiul e numit Cu
vânt, iar Duhul, înţelepciune a lui Dumnezeu. Aşadar bine spune şi Pavel,
Apostolul Său: „Unul e Dumnezeu Tatăl Care e peste toate şi prin toate şi în
noi toţi” [Ef A, 6]: căci „peste toate” e Tatăl, „prin toate” e Cuvântul — căci
toate s-au făcut de Tatăl prin EI — şi „în noi toţi” e Duhul care strigă
„Avva! Tată!” [Ga 4, 6; Rm 8, 15] şi-l face pe om după asemănarea lui
Dumnezeu. Prin unnare, Duhul îl arată pe Cuvântul, şi de aceea profeţii au
vestit pe Fiul lui Dumnezeu, iar pe Duhul ÎI articulează Cuvântul, şi de aceea
El însuşi [Cuvântul] e tâlcuitorul profeţilor şi Cel ce duce pe om la Tatăl.
Cele trei articole ale regulii de credinţă

VI. Aceasta e ordinea [tara] credinţei noastre, temelia zidirii şi tăria vieţii
noastre:
— un Dumnezeu Tată nefăcut, necuprins, nevăzut, Dumnezeu unic, Creator
a toate; acesta este primul punct/articol al credinţei noastre.
Al doilea punct este:
— Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Iui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul
nostru, Care S-a arătat profeţilor potrivit caracterului profeţiei lor şi potrivit
naturii economiilor Tatălui; prin Care toate s-au făcut şi Care la sfârşitul
timpurilor, ca să recapituleze toate [Ef 1, 10], S-a făcut om între oameni,
văzut şi pipăit, ca să nimicească moartea, să arate viaţa şi să lucreze comu
niunea între Dumnezeu şi om.
Iar al treilea punct este:
— Duhul Sfânt, prin Care profeţii au profeţit, părinţii au învăţat cele ale
lui Dumnezeu şi drepţii au fost îndreptaţi pe calea dreptăţii, şi Care la sfârşi
tul timpurilor a fost turnat în chip nou peste umanitate înnoind pe om pentru
Dumnezeu în tot pământul.
Botezul renaşterii
VII. De aceea Botezul renaşterii noastre se face prin aceste trei puncte,
dăruindu-ne renaşterea în Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său în Duhul Sfânt;
căci cei ce poartă pe Duhul lui Dumnezeu ajung la Cuvântul, adică la Fiul,
Fiul îi duce la Tatăl, iar Tatăl le dă nestricăciunea/incoruptibilitatea. Prin
urmare, fără Duhul nu poate fi văzut Cuvântul lui Dumnezeu, iar fără Fiul
nu poate ajunge cineva la Tatăl; căci cunoaşterea Tatălui e Fiul, iar cunoaş
terea Fiului lui Dumnezeu e prin Duhul Sfânt, dar pe Duhul îl dă Fiul celor
pe care-i vrea Tatăl şi cum vrea El.
Dumnezeu, Creatorul şi Judecătorul a toate

VIII. Tatăl e numit de Duhul Preaînalt [Fc 14, 18; Ps 7, 17 etc.], Atotpu
ternic [Ir 3, 19; 15, 14 etc.] şi Domn al puterilor [/>s 23, 10; 45, 8], ca noi să
învăţăm că însuşi Dumnezeu e Făcătorul cerului, al pământului şi al întregii
lumi, Creatorul îngerilor şi al oamenilor şi Domnul a toate, prin Care sunt
toate şi Hrănitorul a toate, milostiv, îndurat, bun, drept, Dumnezeul tuturor,
al iudeilor, al păgânilor şi al credincioşilor: al credincioşilor ca Tată — căci
la sfârşitul timpurilor a deschis legământul înfierii —, al iudeilor ca Dumne
zeu şi Legiuitor — căci în timpurile din mijloc, întrucât oamenii au uitat de
Dumnezeu şi s-au depărtat de El, i-a dus spre slujire prin Lege, ca să înveţe
că au un Dumnezeu Plăsmuitor şi Care dă suflarea vieţii [Fc 2, 7] şi că
Acestuia trebuie să-l slujim ziua şi noaptea — , iar al păgânilor ca un Creator
şi Atotputernic. Este şi Hrănitorul, împăratul şi Judecătorul tuturor, fiindcă
nimeni nu scapă de judecata Lui, nici iudeul, nici păgânul, nici credinciosul
care păcătuieşte, nici îngerul, ci cei care nesocotesc acum bunătatea Lui vor
cunoaşte prin judecată puterea Lui, după cum spune fericitul Apostol: „Neşti-
ind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă; dar după învârtoşa-
rea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu Care va da fiecăruia după faptele lui" [Rm
2, 4—6]. Acesta e Cel numit în Lege Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui lacob [/j 3, 6], Dumnezeul celor vii [Ml 22, 32], şi
cu toate acestea înălţimea şi măreţia acestui Dumnezeu e de nepovestit.
Crearea îngerilor
IX. Iar lumea e cuprinsă de şapte ceruri, în care locuiesc puteri nenumărate
[cf. / s i l , 2-3], îngeri şi arhangheli, care slujesc Dumnezeului Atotputernic
şi Creator a toate nu pentru că ar avea El lipsă de aşa ceva, ci pentru ca ei să
nu fie inactivi şi inutili. De aceea Duhul lui Dumnezeu lucrează multe, şi
Isaia profetul enumără şapte forme de slujire care se odihnesc în Fiul lui
Dumnezeu, adică în Cuvântul la venirea Lui ca om; căci zice: „şi se va
odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,
duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al cucerniciei; şi-L va umple
duhul temerii de Dumnezeu” [/5 11, 2-3]. Aşadar, primul cer de deasupra,
care Ie cuprinde pe celelalte, este al înţelepciunii; al doilea plecând de la el e
al înţelegerii, al treilea e al sfatului, al patrulea numărat de sus e al tăriei, al
III. 1. S f â n tu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă ş i d o v e d i r e a ei 499
cincilea e al cunoaşterii, al şaselea e al cucerniciei, iar al şaptelea, care e

bolta noastră, e plin de duhul temerii care luminează cerurile. Drept figură a
acestora Moise a primit candelabrul cu şapte braţe care strălucea neîncetat în
sfânta [Iş 25, 31-39], căci a primit cultul drept figură/model [typos] a ceruri
lor, după cum i-a spus Cuvântul: „Să faci toate după figura/modelul celor pe
care le-ai văzut în munte” [7ş 25, 40; Evr 8, 5].
X. Aşadar acest Dumnezeu e slăvit de Cuvântul Său, Care e Fiul Lui, şi de
Duhul Sfânt, Care e înţelepciunea Tatălui a toate. Iar puterile Acestora, adică
ale Cuvântului şi înţelepciunii, care se numesc heruvimi şi serafimi, slăvesc
cu glasuri neîncetate pe Dumnezeu, şi orice alcătuire e în ceruri aduce slavă
lui Dumnezeu, Tatăl a toate. El a alcătuit prin Cuvântul Său lumea, şi în lume
sunt şi îngeri, iar lumii întregi i-a dat drept lege să rămână fiecare în starea
lui şi să nu treacă peste hotarul fixat de Dumnezeu, săvârşind fiecare lucrul
care i-a fost poruncit.
Plămădirea
XI. Pe om însă l-a plămădit cu mâinile proprii luând din pământ ce era
mai curat şi mai fin şi amestecând după măsură cu pământul puterea Lui.
Căci în această plămadă a pus de jur-împrejur trăsăturile Sale proprii, pentru
ca ceea ce sc vede să fie deiform — fiindcă omul plămădit după chipul Iui
Dumnezeu a fost pus pe pământ —, iar ca să se facă viu „a suflat în faţa lui
duh dc viaţă” [Fc 2, 7], ca omul să fie asemenea lui Dumnezeu atât potrivit
suflării, cât şi potrivit plămădirii. El era aşadar liber şi stăpân pe sine, fiind
fâcut de Dumnezeu ca să stăpânească peste cele ce sunt pe pământ. Şi această
mare creaţie pregătită de Dumnezeu înaintea plămădirii omului a fost dată
omului ca o ţarină care cuprindea în ea toate. în această ţarină erau lucrătorii
şi slujitorii lui Dumnezeu, Care crease toate, iar peste ţarină domnea un su
praveghetor care fusese aşezat peste tovarăşii lui de slujire: slujitorii aceştia
erau îngeri, iar supraveghetorul era un arhanghel.
Raiul
XII. Aşadar, fâcându-1 pe om stăpân al pământului şi al tuturor celor ce
sunt în el, Dumnezeu l-a aşezat în ascuns stăpân şi al slujitorilor care erau
în el. Aceştia însă ajunseseră deja la desăvârşire, dar stăpânul, adică omul,
era şovăielnic, fiindcă era copil şi trebuia să ajungă crescând la desăvârşire.
Iar ca această educare şi creştere a lui să se facă în desfătare, i-a pregătit un
loc mai bun decât această lume, superior ei prin aer, frumuseţe, lumină, hrană,
plante, rod, ape şi toate celelalte necesare vieţii, al cărui nume e rai. Atât de
frumos şi de bun era raiul: Cuvântul lui Dumnezeu umbla adeseori în el şi
500 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
vorbea cu omul prefigurând astfel cele viitoare, şi anume faptul că avea să

locuiască împreună cu oamenii, vorbind cu ei şi învăţându-i dreptatea. Omul
însă era copil neavând încă o judecată desăvârşită, drept pentru care a şi fost
înşelat uşor de amăgitorul.
Formarea femeii
XIII. Aşadar, pe când era omul în rai, Dumnezeu i-a adus înainte toate
animalele şi i-a poruncit să le pună nume „şi orice nume a dat Adam unui
suflet viu, aşa a rămas numele lui” [Fc 2, 19]. Dar I-a plăcut să facă omului
şi un ajutor, căci Dumnezeu a zis aşa: „Nu este bine ca omul să fie singur.
Să-i facem ajutor potrivit pentru el” [Fc 2, 18]. Dar între toate animalele nu
s-a găsit un ajutor egal şi asemănător lui Adam. Dumnezeu însuşi a trimis
atunci peste Adam un extaz şi el a adormit; pentru ca dintr-un lucru să se
facă alt lucru, a venit peste Adam prin voia lui Dumnezeu somnul care nu
fusese făcut în rai. Şi Dumnezeu a luat una din coastele Iui Adam şi a um
plut locul ei cu came, iar din coasta pe care a luat-o a zidit o femeie şi a
adus-o înaintea lui Adam. Văzând-o, acesta a zis: „lată acum os din oasele
mele şi came din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din băr
batul ei a fost luată” [Fc 2, 23].
XIV. Şi Adam şi Eva — căci acesta era numele femeii — „erau goi şi nu
se ruşinau” [Fc 2, 25], fiindcă în ei era un cuget nevinovat şi copilăresc şi în
acesta nu era nimic din gândurile ticăloase ce se nasc în suflet prin poftele şi
dorinţele ruşinoase. întrucât îşi păzeau neatinsă firea, pentru că ccca ce fusese
suflat în plămada lor era un Duh de viaţă şi câtă vreme acest Duh rămâne în
locul şi puterea lui, nu poate fi gândit răul. De aceea nu se ruşinau săru-
tându-se şi îmbrăţişându-se în chip sfânt în felul copiilor.
Porunca lui Dumnezeu

XV. Dar pentru ca omul să nu gândească lucruri mari şi să se înalţe ca şi
cum n-ar avea stăpân şi, din pricina puterii date lui şi a îndrăznelii faţă de
Făcătorul său Dumnezeu, să păcătuiască întrecându-şi măsura, şi să pri
mească arogant gânduri de trufie faţă de Dumnezeu, de aceea i-a fost dată de
Dumnezeu o lege ca să ştie că are drept stăpân pe Domnul a toate. Şi EI i-a
pus unele hotare/1 imite, pentru ca, dacă va păzi porunca lui Dumnezeu, să
rămână mereu aşa cum era, adică nemuritor, iar dacă nu o va păzi, să se facă
muritor, desfacându-se în pământul din care a fost luată plămada lui. Iar
porunca a fost aceasta: „Din orice pom care e în rai să mănânci, dar numai
din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care
veţi mânca, cu moarte veţi muri” [Fc 2, 16-17].
III. 1. S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă ş i d o v e d i r e a ei 501
Căderea lui Adam

XVI. Această poruncă omul n-a păzit-o, pentru că el n-a ascultat de Dum
nezeu, amăgit fiind de îngerul care, gelos pe el pentru multele daruri făcute
de Dumnezeu acestuia, s-a făcut netrebnic pe sine însuşi, iar pe om păcătos,
convingându-1 să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Făcându-se aşadar
prin minciună iniţiator al păcatului, îngerul a fost izgonit el însuşi, pentru că
L-a ofensat pe Dumnezeu, dar l-a făcut şi pe om să fie alungat afară din rai.
Şi pentru că s-a depărtat prin voinţă de Dumnezeu, a fost numit în ebraică
Satana, adică apostat, dar se numeşte şi diavol. Aşadar Dumnezeu a bleste
mat şarpele care-1 purtase pe diavol, blestem care atinge atât acest animal,
cât şi pe îngerul Satan care s-a ascuns în el; iar pe om l-a depărtat de la faţa
Sa, mutându-i locuinţa în împrejurimile raiului de atunci, fiindcă raiul nu
poate primi un păcătos.
Crima lui Caii?

XVII. Ajunşi în afara raiului, Adam şi femeia lui au căzut în multe neno
rociri petrecând în lumea aceasta în întristare, chin şi suspine; pentru că
omul lucra pământul sub razele soarelui, iar acesta scotea spini şi pălămidă,
pedeapsa păcatului [Fc 3, 17-19]. Atunci s-a împlinit şi scriptura: „Adam a
cunoscut pe femeia lui şi zămislind a născut pe Cain” [Fc 4, 1]. După care a
născut pe Abel [Fc 4, 2]. Dar îngerul apostat, care-1 dusese pe om în neas
cultare şi făcuse din el un păcătos şi care fusese pricina izgonirii lui din rai,
nemulţumit cu primul rău, a făcut şi un al doilea rău acestor fraţi; căci
umplându-1 cu duhul său pe Cain, l-a făcut ucigaş de frate [Fc 4, 8]. Şi aşa a
murit Abel, omorât de fratele său, însemnând prin aceasta că unii vor suferi
prigoană/persecuţii, vor fi necăjiţi şi omorâţi, iar nedrepţii îi vor omorî şi
prigoni pe cei drepţi. Mâniat mai mult din pricina acestui lucru, Dumnezeu
l-a blestemat pe Cain şi s-a întâmplat ca toţi urmaşii din stirpea lui, din
generaţie în generaţie, să fie asemenea strămoşului lor [Fc 4, 17-24]. Dar
Dumnezeu a ridicat lui Adam alt fiu în locul lui Abel cel omorât [Fc 4, 25].
Ticăloşia omenirii
XVIII. Răul însă întinzându-se a atins tot neamul oamenilor, astfel încât
n-a mai rămas între ei decât o foarte mică sămânţă de dreptate. Căci pe pă
mânt s-au făcut însoţiri fără de lege, fiindcă îngerii s-au amestecat cu fiicele
oamenilor, care le-au născut fii, care din pricina mărimii lor neobişnuite au
fost numiţi uriaşi [Fc 6, 2-4]. îngerii au dat în dar femeilor lor învăţături
ticăloase, căci le-au învăţat virtuţile rădăcinilor şi ierburilor, vopselele şi
fardurile, găsirea de materii preţioase, cremele afrodiziace, urile, iubirile,

seducţiile, vrăjitoriile, ghicitoria şi idolatria urâtă lui Dumnezeu.
Noe şi potopul
XIX. Când au intrat şi acestea în lume, lucrurile răutăţii s-au înmulţit, iar
cele ale dreptăţii au scăzut, astfel încât atunci când, la a zecea generaţie
după primul om, a venit asupra lumii judecata de la Dumnezeu prin potop
s-a mai găsit un singur om drept: Noe [Fc 6, 8]. Din pricina dreptăţii lui s-a
salvat şi el şi femeia lui şi cei trei fii ai lui şi cele trei femei ale fiilor lui
închizându-se în arcă împreună cu toate animalele pe care i-a poruncit
Dumnezeu lui Noe să le bage în arcă; fiindcă atunci când s-a făcut nimicirea
tuturor oamenilor care erau pe pământ, cele păzite în arcă s-au salvat. Noe
însă a avut trei fii; Sem, Ham şi lafet, al căror neam s-a înmulţit din nou,
căci aceştia sunt începutul oamenilor de după potop [Fc 9, 18-19].
Fiii lui Noe

XX. Unul din ei însă a căzut sub blestem, iar doi au moştenit binecuvânta
rea pentru faptele lor. Căci cel mai tânăr dintre ei, numit Ham, râzând de
tatăl său şi fiind socotit căzut în păcatul impietăţii din pricina batjocurii aduse
tatălui său, a primit un blestem, pe care l-a transmis tuturor urmaşilor lui, şi
tot neamul de după el a fost blestemat, crescând şi înmulţindu-se in păcat.
Dar, din pricina pietăţii faţă dc tatăl lor, Sem şi fratele lui, lafet, au dobândit
binecuvântare. Blestemul lui Ham cu care l-a blestemat tatăl său Noe c acesta:
„Blestemat să fie Ham! Slugă să fie fraţilor lui!” [Fc 9, 25]. Ajungând la
maturitate, el a dat naştere multor urmaşi pe pământ în paisprezece generaţii
care au mişunat pe faţa lui până când neamul lui a fost secerat de Dumnezeu
dat fiind judecăţii. Căci cananeenii, heteii, fereseii, heveii, amoreii, iebuseii
şi ghergheseii, sodomenii, arabii şi cei ce locuiesc Fenicia, toţi egiptenii şi
libienii sunt din sămânţa lui Ham [cf. Fc 10, 6-20] şi au căzut sub blestem,
acest blestem întinzându-se mai departe asupra impioşilor.
XXI. In acelaşi fel în care a ieşit blestemul, în acelaşi fel şi binecuvântarea
a ieşit într-un rang asupra neamului celui binecuvântat. Primul dintre ei a fost
binecuvântat Sem cu aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul
lui Sem! Ham să fie sluga lui!” [Fc 9, 25]. Iată puterea binecuvântării: Dum
nezeul şi Domnul a toate S-a făcut posesiunea pietăţii lui Sem. Această
binecuvântare a ieşit ajungând la Avraam, care e socotit a zecea generaţie în
jos din sămânţa lui Sem [Fc 11, 10-26]. De aceea Tatălui şi Dumnezeului a
toate I-a plăcut să fie numit „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
I I I .l . S f a n ţu l I r i n e u al L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă ş i d o v e d i r e a ei 503
Dumnezeul lui Iacob” [/■$■ 3, 6], căci binecuvântarea lui Sem s-a întins la
Avraam. Iar binecuvântarea lui Iafet e aceasta: „Să lăţească Dumnezeu pe
Iafet şi să locuiască în casa lui Sem, şi Ham să fie sluga lui” [Fc 9, 27].
Iar această binecuvântare a înflorit la sfârşitul veacului, după ce S-a arătat
Domnul, prin chemarea neamurilor păgâne, când Dumnezeu le-a lăţit chema
rea; căci „în tot pământul a ieşit sunetul lor şi până la marginile lumii cuvân
tul lor” [Pi 18, 5]. „Lăţire” este aşadar chemarea [klesis] dintre neamurile
păgâne, adică Biserica [Ekklesia]·, şi ea „locuieşte” în casa lui Sem, adică în
moştenirea părinţilor, primind drepturile de întâi-născut în Hristos Iisus.
Aşadar, în ce rang a fost binecuvântat fiecare, în acel rang a primit prin
urmaşi roada binecuvântării.
Legământul lui Noe

XXII. După potop însă Dumnezeu a încheiat un legământ cu toată lumea,
şi anume cu toate animalele necuvântătoare şi oamenii, că nu va mai nimici
lot ce se iveşte din pământ. Şi le-a dat un semn: „Când cerul se va acoperi
cu nori, se va arăta un curcubeu în nor şi-Mi voi aduce aminte de legământul
Meu, şi nu voi mai pierde prin apă tot ce mişcă pe faţa pământului” [Fc
9, 14-15]. Şi a schimbat hrana oamenilor, poruncindu-le să mănânce came,
căci de la Adam întâiul plăsmuit până la potop oamenii se hrăneau doar
cu seminţe şi roadele pomilor, dar mâncarea de carne nu le era îngăduită.
Şi pentru că cei trei fii ai lui Noe erau [noul] început al neamului omenesc,
Dumnezeu i-a binecuvântat spre creştere şi înmulţire zicând: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groaza şi frica de voi să fie peste
toate fiarele pământului şi peste toate păsările cerului, şi să vă fie de mâncare
ca şi iarba verde. Numai came în sângele ei, care e sufletul ei, să nu mân
caţi; căci şi sângele vostru îl voi cere din mâinile tuturor fiarelor şi din mâi
nile oamenilor. Cine va vărsa sânge de om i se va vărsa sângele lui pentru
acest sânge, pentru că după Chipul/Icoana lui Dumnezeu l-am făcut pe om”
[Fc 9, 1-6]. Dar Chipul/Icoana lui Dumnezeu e Fiul [2 Co 4, 4; Col 1, 15],
după al Cărui chip a fost făcut omul. De aceea S-a arătat în El în timpurile
din urmă, ca să facă acest chip asemenea Lui însuşi.
Turnul Babei
XXIII. După acest legământ neamul omenesc s-a înmulţit ieşind din să
mânţa celor trei. Dar pe pământ era o singură buză [Fc 11, 1], adică o singură
limbă. Plecând aşadar din răsărit şi umblând pe pământ au ajuns în pământul
Senaar [Fc 11,2], foarte lat, unde au încercat să zidească un turn, plănuind
să se urce prin el la cer şi vrând să lase opera lor ca aducere-aminte pentru

oamenii ce vor veni după ei. Au făcut zidirea din cărămizi arse şi bitum. Iar
îndrăzneala lor creştea pentru că toţi aveau acelaşi gând şi un singur grai
slujea sfatului voii lor. Aşadar, pentru ca lucrarea lor să nu înainteze mai
mult, Dumnezeu le-a împărţit limbile şi n-au mai putut să se înţeleagă unii
cu alţii. Şi aşa s-au risipit şi au ocupat lumea, pe care o locuiau pe grupuri,
fiecare după limba lui, de unde au ieşit pe pământ multele popoare diferite şi
vorbind alte limbi. Aşadar, întrucât trei feluri de oameni ocupau pământul şi
unul din ele era în blestem şi două în binecuvântare, binecuvântarea s-a făcut
mai întâi pentru Sem, al cărui neam locuia în răsărit şi ocupa ţinutul caldeilor.
Avraam şi credinţa Iui

XXIV. înaintând timpul, şi anume în a zecea generaţie după potop, îl găsim
pe Avraam căutându-L pe Dumnezeu Care-i era dator plecând de la binecu
vântarea strămoşului său. Şi pentru că în înflăcărarea sufletului său umbla
prin tot pământul căutând şi scrutând unde să fie Dumnezeu şi nu putea să-L
găsească, milostivindu-Se de cel care-L căuta singur în tăcere, Dumnezeu i
S-a arătat lui Avraam făcându-i-Se cunoscut prin Cuvântul Său ca printr-o
rază de lumină. Căci i-a vorbit din cer şi i-a zis: „Ieşi din pământul tău şi din
rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi vino în pământul pe care ţi-1 voi arăta
şi acolo să locuieşti!” [Fc 11,28]. Iar el crezând în glasul ceresc, deşi era
de şaptezeci de ani şi avea femeie ea însăşi în vârstă, a ieşit cu ca din
Mesopotamia, luând cu sine şi pe Lot, fiul fratelui său mort.
Şi când a venit în pământul care acum se numeşte Iudeea, pc care-I locu
iau şapte neamuri ivite din Ham, Dumnezeu i S-a arătat în vedenie şi a zis:
„îţi voi da pământul acesta ţie şi urmaşilor tăi în posesie veşnică” [Fc 12, 7:
13, 15]; precum şi că urmaşii Iui vor fi pribegi într-un pământ care nu este al
lor, unde vor fi chinuiţi şi vor fi robi patru sute de ani, dar în a patra genera
ţie se vor întoarce în locul făgăduit lui Avraam, când Dumnezeu va judeca
neamul acela care i-a dus în robie pe urmaşii lui. Şi ca odată cu mulţimea
Avraam să cunoască şi slava urmaşilor lui, Dumnezeu l-a scos afară în
noapte şi i-a zis: „Ridică-ţi ochii sus spre cer şi vezi stelele de pe cer dacă
le poţi număra; aşa vor fi urmaşii tăi” [Fc 15, 5]. Şi văzând Dumnezeu neşo-
văirea sufletului său, i-a dat mărturie zicând prin Duhul Sfânt în Scriptură:
„Şi a crezut Avraam şi i s-a socotit spre dreptate” [Fc 15, 6; Rm 4, 3]. Era
însă netăiat-împrejur când a primit mărturia. Şi pentru ca înălţimea credinţei
Iui să se facă cunoscută printr-un semn, i-a dat tăierea-împrejur ca „pecete
a dreptăţii credinţei pe care a avut-o în netăiere-împrejur” [Rm 4, 11; Fc
17,9-14].
I I I - 1- S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a ei 505
După care i s-a născut un fiu, Isaac, din Sara cea stearpă potrivit făgăduinţei
lui Dumnezeu; pe care l-a tăiat împrejur potrivit poruncii pe care i-a dat-o
Dumnezeu. Iar Isaac a născut pe Iacob. Şi aşa vechea binecuvântare a lui
Sem a venit la Avraam, de la Avraam la Isaac, şi de la Isaac la Iacob, Duhul
împărţindu-le moştenirea, căci Dumnezeu s-a chemat „Dumnezeul lui Isaac
şi Dumnezeul lui Iacob”. Iacob însă a născut doisprezece fii, după care s-au
numit cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Moise şi eliberarea din robie

XXV. Iar pe când o foamete a cuprins tot pământul, s-a întâmplat ca numai
în Egipt să mai fie hrană. Prin urmare, Iacob s-a mutat în Egipt cu toţi urmaşii
lui, şi numărul tuturor celor ce s-au strămutat era şaptezeci şi cinci de suflete
[Fc 46, 27]; dar în patru sute de ani, aşa cum fusese prezicerea, s-au făcut
şase sute şaizeci de mii. Dar pentru că erau trataţi rău şi foarte oprimaţi de
o rea robie şi gemeau şi suspinau la Dumnezeu, Dumnezeul părinţilor, al
lui Avraam, Isaac şi Iacob i-a scos pe ei din Egipt prin Moise şi Aaron,
lovindu-i pe egipteni cu zece plăgi, la ultima plagă trimiţând un înger nimi
citor care să omoare pe întâii lor născuţi de la om până la dobitoc. De la care
i-a scăpat pe fiii lui Israel, arătând în taină pătimirea lui Hristos prin junghi-
erea unui miel fără prihană şi prin sângele lui dat pentru ungerea caselor
evreilor pentru ferirea lor. Numele acestei taine e Paşte [cf. Iş 12, 11. 27],
cauză a libertăţii. Iar tăind Marea Roşie, i-a dus pe fiii lui Israel teferi în
pustiu, dar pe egiptenii care-i urmăreau şi au intrat după ei în mare i-a pier
dut pe toţi [cf. Iş 14, 15-31]. Aceasta a fost judecata lui Dumnezeu asupra
celor care i-au tratat rău pe urmaşii lui Avraam.
Pustiul şi darea Legii

XXVI. în pustiu Moise a primit de la Dumnezeu Legea, un decalog scris
pe tăbliţe de piatră de degetul lui Dumnezeu [Iş 31, 18; Dt 9, 10] — iar acest
deget al lui Dumnezeu e Duhul Sfânt trimis de Tatăl [In 15, 26] — şi porun
cile şi îndreptările pe care le-a dat spre păzire fiilor lui Israel. Din porunca
lui Dumnezeu a ridicat un cort al mărturiei, o întocmire văzută pe pământ a
celor duhovniceşti şi nevăzute care sunt în ceruri şi o prefigurare a formei
Bisericii, ca şi profeţii ale celor viitoare, în care a pus vase, altare şi un chivot,
în care a pus tăbliţele. Şi i-a aşezat preoţi pe Aaron şi pe fiii săi, dând preoţia
întregii lor seminţii — iar ei au fost urmaşii lui Levi — , pe care a chemat-o
prin cuvântul lui Dumnezeu să slujească în templul lui Dumnezeu şi cărora
le-a impus legea levitică, care arată cum anume se cuvine să fie cei cărora le
revine datoria de a sta neîncetat în templul lui Dumnezeu [Nm 1, 48-53].
Necredinţa şi pedepsirea poporului

XXVII. Iar când s-au apropiat de pământul pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui
Avraam şi urmaşilor lui, Moise a ales câte un om din fiecare seminţie/trib şi
i-a trimis să iscodească pământul şi cetăţile care erau în el şi pe locuitorii din
acele cetăţi [Nm 13, 1-14; Dt 1,22-23]. Atunci Dumnezeu i-a descoperit
singurului nume care poate să-i mântuiască pe cei ce cred în el şi, schim-
bându-i numele lui Osea, fiul lui Navi, unul din cei trimişi, Moise l-a numit
Isus, şi aşa l-a trimis cu puterea acestui nume, crezând că din pricina călă
uzirii acestui nume îi va vedea înapoi teferi, ceea ce s-a şi întâmplat; căci
plecând şi iscodind, s-au întors aducând cu ei un ciorchine de struguri [Nm
13, 23-24]. Dar unii dintre cei doisprezece trimişi au aruncat întreg poporul în
spaimă, spunând că acele cetăţi erau foarte mari şi întărite şi că erau locuite
de fiii uriaşilor, aşa că nu vor putea cuceri pământul acela [Nm 13, 25-33;
Dt 1,26-28]. Făcându-se aceasta, s-a întâmplat că tot poporul plângea necre-
zând că Dumnezeu era Cel care le dădea putere şi lc supunea toate, şi au
vorbit de rău chiar despre pământul acela, spunând că nu era bun şi că nu era
vrednic să sufere primejdii pentru un asemenea pământ [Nm 14, 1-5]. Doi
însă din cei doisprezece, Isus fiul lui Navi şi Calcb fiul lui Icfone, şi-au rupt
hainele din pricina răului făcut şi îndemnau poporul să nu-şi piardă curajul
şi să-şi abată inimile, pentru că Dumnezeu le va da toate sub mâna lor şi
pământul e foarte bun [Nm 14, 6-9]. Dar pentru că nu s-au lăsat convinşi, ci
poporul stăruia în aceeaşi necredinţă, Dumnezeu a schimbat calea lor. ca să
rătăcească lovindu-i în pustiu. Şi câte zile au ieşit şi s-au întors cei cc iscodi
seră pământul — iar ele erau patruzeci —, punând un an pentru o zi, patruzeci
de ani i-a ţinut în pustiu, nesocotind vrednic din pricina necredinţei lor să
intre în pământul acela pe nimeni din cei ce aveau vârsta şi mintea adultă,
afară de cei doi care dăduseră mărturie pentru moştenire, adică dc Isus fiul
lui Navi şi de Caleb fiul lui lefone, şi de toţi câţi erau prunci şi nu ştiau ce e
dreapta şi stânga [Nm 14, 26-38]. Aşadar, tot poporul necredincios s-a sfârşit
puţin câte puţin în pustiu suferind lucruri vrednice de necredinţa lui, iar
crescând copiii au împlinit în patruzeci de ani numărul morţilor.
Deuteronomul
XXVIII. Şi când s-au împlinit patruzeci de ani, poporul a venit lângă Iordan
şi au făcut tabără înaintea Ierihonului. Şi adunând acolo Moise poporul, a
recapitulat toate, povestind lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu până în ziua
aceea, povăţuindu-i pe cei ce crescuseră în pustiu să se teamă de Dumnezeu
şi să păzească poruncile Lui, făcând ca un fel de nouă legiuire peste aceea şi
adăugându-i cele făcute mai înainte; iar aceasta s-a numit a doua lege [deu-
III. 1- S f a n ţu l I r i n e u a l L y o n u l u i , T r a d i ţ i a a p o s t o l i c ă şi d o v e d i r e a ei 507
teronom], în care sunt scrise multe profeţii atât despre Domnul nostru lisus
Hristos, cât şi despre popor, despre alegerea păgânilor şi despre împărăţie.
Intrarea şi instalarea în Pământul Făgăduinţei

XXIX. Şi sfârşindu-şi Moise alergarea [vieţii], i s-a zis de către Dumnezeu:
„Urcă în munte şi sfărşeşte-te, pentru că nu tu vei duce poporul Meu în pă
mântul acela!” [Dt 32, 49-52]. Şi el s-a sfârşit potrivit cuvântului Domnului
şi i-a urmat Isus fiul lui Navi. Tăind în două Iordanul, acesta a dus poporul
în pământul acela şi nimicind cele şapte neamuri păgâne care locuiau în el,
l-a împărţit poporului. Acolo era Ierusalimul, în care a fost rege David şi
Solomon fiul său, care a zidit templul în numele lui Dumnezeu după asemăna
rea cortului făcut de Moise după modelul lucrurilor cereşti şi duhovniceşti.
Profeţii
XXX. Aici au fost trimişi de Dumnezeu profeţii: prin Duhul Sfânt ei au
povăţuit poporul şi l-au întors la Dumnezeu Tatăl Atotputernic, facându-se
crainici ai arătării Domnului nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ves
tind că trupul Său va înflori din sămânţa lui David [Is 11, 1], ca după trup să
fie fiul lui David, care era printr-un lung şir de generaţii fiul lui Avraam
[Ml 1,1], iar după Duh va fi Fiul lui Dumnezeu: preexistent la Tatăl, născut
înainte de toată creaţia, arătat lumii întregi ca om la sfârşitul veacului, Cu
vânt al lui Dumnezeu care recapitulează în Sine însuşi toate cele ce sunt în
cer şi pe pământ [Ef 1, 10].
De ce întruparea Fiului lui Dumnezeu?

XXXI. Acesta l-a unit aşadar pe om cu Dumnezeu şi a lucrat o comuniune
între Dumnezeu şi om, întrucât altfel nu ne putem împărtăşi de nestricăciu-
ne/incoruptibilitate decât dacă ea însăşi venea la noi. Căci fiind nevăzută,
nestricăciunea/incoruptibilitatea nu ne era de nici un folos. Ea s-a făcut aşadar
văzută, ca în orice parte să primim împărtăşirea de nestricăciune/incoruptibi-
litate. Şi pentru că în Adam cel întâi-plămădit toţi am fost legaţi de moarte
pentru neascultare, se cădea să fim dezlegaţi de moarte prin ascultarea Celui
ce S-a făcut om pentru noi. Pentru că în trup domnea moartea, se cădea ca
ea să-l lase pe om din stăpânirea ei primind nimicirea ei prin acest trup. Prin
urmare „Cuvântul S-a făcut trup” [In 1, 14], ca păcatul să nu mai fie în noi,
scos afară prin însuşi trupul prin care stăpânise. De aceea Domnul nostru a
primit acelaşi trup cu întâiul-plăsmuit, ca să se lupte pentru părinţi şi să biruie
în Adam pe cel care ne biruise în Adam.
De ce o naştere din fecioară?

XXXII. De unde este aşadar substanţa întâiului-plăsmuit? Din voinţa şi înţe
lepciunea lui Dumnezeu şi dintr-un pământ feciorelnic, căci zice Scriptura:
„Dumnezeu n-a dat ploaie” înainte să fi fost făcut omul „şi nu era om să
lucreze pământul” [Fc 2, 5]. Prin urmare, pe când era el încă feciorelnic
„a luat Dumnezeu ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om” [Fc 2, 7] ca în
ceput al umanităţii. Aşadar, când a recapitulat în Sine acest om, Dumnezeu a
primit aceeaşi economie a formării trupului ca şi a aceluia, născându-Se din
voinţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu dintr-o Fecioară, ca să arate şi El un trup
după asemănarea celui al lui Adam şi să se facă însuşi omul despre care stă
scris că la început era după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu [Fc 1, 26].
XXXIII. Şi aşa cum omul s-a prăbuşit şi căzând a murit printr-o fecioară
neascultătoare, aşa omul a primit iarăşi viaţa care s-a reaprins în el tot
printr-o Fecioară, care a ascultat de cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă Domnul
a venit să caute din nou oaia cea pierdută care era omul. De aceea nu s-a făcut
o altă plăsmuire, ci născându-se din cea care-şi avea neamul de la Adam, a
păstrat asemănarea plăsmuirii; căci se cădea ca Adam să fie recapitulat în
Hristos „pentru ca muritorul să fie înghiţit de nemurire” [2 Co 5, 4; / Co
15, 54] şi Eva să fie în Maria, ca facându-se o Fecioară avocata unei fecioare
să dezlege neascultarea unei fecioare prin ascultarea unei Fecioare.
De ce moartea pe cruce?
XXXIV. Iar călcarea poruncii prin lemn s-a dezlegat prin ascultarea de pe
lemn, prin care ascultând de Dumnezeu Fiul Omului a fost ţintuit de lemn
golind cunoaşterea răului şi câştigând cunoaşterea binelui; căci răul e neas
cultarea de Dumnezeu, aşa cum binele este ascultarea de Dumnezeu. De
aceea, făcând cunoscute mai dinainte cele viitoare — căci pentru acestea au
fost profeţii, ca să vestească cele viitoare —, Cuvântul spune prin profetul
Isaia aşa: „Eu nu sunt neascultător, nici nu contrazic: spatele Meu Mi l-am dat
spre bătăi şi obrajii Mei spre palme şi faţa Mea n-am întors-o de la ruşinea
scuipărilor” [Is 50, 5-6]. Aşadar, prin ascultarea prin care a ascultat până la
moarte [Flp 2, 8] spânzurând pe lemn [Ga 3, 13], a dezlegat vechea neascul
tare făcută prin lemn.
Dar pentru că El însuşi e Cuvântul, Dumnezeul Atotputernic, Care în as
pectul Lui nevăzut e coextensiv cu tot universul şi ţine la un loc [Sol 1,7]
lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea lui [Ef 3, 18] — căci prin Cuvântul
lui Dumnezeu sunt guvernate toate — , Fiul lui Dumnezeu deja înscris în
formă de cruce [X] în univers a fost răstignit şi în aceste dimensiuni. Căci se
cădea ca El, Care Se făcuse văzut, să arate şi înscrierea Sa în formă de cruce
[X] în univers, ca prin forma Sa văzută [de răstignit] să arate lucrarea Lui în
nevăzut, şi anume că El este Cel ce luminează înălţimea, adică cele ce sunt
în ceruri, Cel ce ţine adâncul, adică cele din cele mai de jos ale pământului,
Cel ce întinde lungimea de la răsărit până la apus, Cel ce cârmuieşte lărgimea
de la miazănoapte şi până la miazăzi şi îi cheamă de peste tot pe cei risipiţi
la cunoaşterea Tatălui.
Fiul lui Avraam şi al lui David

XXXV. A împlinit, aşadar, şi făgăduinţa făcută lui Avraam, prin care Dum
nezeu i-a făgăduit acestuia să facă sămânţa/urmaşii lui asemenea stelelor
cerului [Fc 15, 5; 22, 17]. Căci acest lucru l-a făcut Hristos născându-Se din
Fecioara, care-şi avea neamul din Avraam, şi fâcându-i pe cei ce cred în El
ca nişte luminători în lume [Flp 2, 15], îndreptăţindu-i pe păgâni prin ace
eaşi credinţă împreună cu Avraam, căci „Avraam a crezut şi acest lucru i s-a
socotit o dreptate” [Fc 15, 6; Rm 4, 3; Ga 3, 6; Iac 2, 23]. în chip asemănător
suntem îndreptăţiţi şi noi, cei care credem în Dumnezeu, „căci dreptul va fi
viu din credinţă” [Ave 2, 4; Rm 1, 17; Ga 3, 11]. Prin urmare, făgăduinţa dată
lui Avraam nu s-a făcut prin Lege, ci prin credinţă; fiindcă Avraam s-a în
dreptai prin credinţă şi „legea nu este dată pentru cel drept” [1 Tim 1, 9]. în
chip asemănător şi noi nu suntem îndreptăţiţi prin Lege, ci prin credinţă, o cre
dinţă atestată de Lege şi de profeţi şi pe care ne-o dă Cuvântul lui Dumnezeu.
XXXVI. A împlinit şi făgăduinţele date lui David, căci Dumnezeu i-a făgă
duit să ridice din rodul pântecelui său un împărat veşnic, a cărui împărăţie
nu va avea sfârşit [Ps 131, 11; FA 2, 30]. Iar acest împărat e Hristos, Fiul lui
Dumnezeu făcut Fiul Omului, adică ivit ca un rod din Fecioara care-şi avea
neamul din David. Căci de aceea s-a făcut făgăduinţa despre rodul pântece
lui, care e propriu zămislirii unei femei, iar nu despre rodul coapselor, nici al
rărunchilor, care e propriu generării unui bărbat, ca să arate că era vorba de
un Rod propriu unui pântec fecioresc din David, Rod care domneşte în veci
peste casa lui David, şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit [Lc 1, 33].
Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu

XXXVII. Astfel Fiul Iui Dumnezeu, făcut fiul lui David şi fiul lui Avraam
[M l, 1], a lucrat în chip măreţ mântuirea noastră, a împlinit făgăduinţa făcută
părinţilor şi a dezlegat vechea neascultare. Căci recapitulând în El însuşi
acestea ca să ne dea viaţă, Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup [In 1, 14]
prin economia unei Fecioare, ca să dezlege moartea şi să-l facă viu pe om,
căci în temniţele păcatului eram noi, pentru că eram născuţi prin păcat şi
căzuserăm sub moarte.
510 C a n on u l O r t o d o x ie i 1 . C a n o n u l a p o s to lic
XXXVIII. Prin urmare, Dumnezeu Tatăl, bogat fiind în milă, L-a trimis pe
Cuvântul Meşteşugar [al lumii], Care, venind să ne mântuiască, S-a pogorât
în ţinuturile în care am ajuns şi unde ajungând am pierdut viaţa, dezlegând
lanţurile temniţei. Şi lumina Lui s-a arătat şi a risipit întunericul temniţei, a
sfinţit naşterea noastră şi a nimicit moartea, dezlegând înseşi lanţurile în care
eram ţinuţi. Şi a arătat învierea făcându-Se El însuşi Întâi-Născut între cei
morţi [Col 1, 18; Ap 1, 5], sculând în El însuşi omul căzut şi înălţându-1 în
cele mai presus de ceruri de-a dreapta slavei Tatălui, cum făgăduise Dumne
zeu prin profetul, zicând: „Şi voi ridica cortul căzut al lui David” [Am 9, 11;
FA 15, 16], adică trupul ivit din David. Acestea le-a săvârşit cu adevărat
Domnul nostru Iisus Hristos lucrând în chip măreţ mântuirea noastră, ca să
ne învie cu adevărat mântuindu-ne pentru Tatăl.
XXXIX. Dar cel care nu va primi naşterea Lui din Fecioară cum va primi
învierea Lui din morţi? Căci nu e nimic de mirare sau uimitor dacă acela
care n-a fost născut nici n-a înviat din morţi, căci nu putem vorbi măcar de
învierea celui ce nu e născut; pentru că cine e nenăscut e şi nemuritor, şi cine
nu cade sub naştere, nu cade nici sub moarte, şi cine nu primeşte începutul
unui om, cum va putea primi sfârşitul lui? Aşadar, dacă nu s-a născut, atunci
nici n-a murit, şi dacă n-a murit, nici n-a înviat din morţi, iar dacă n-a înviat
din morţi, atunci moartea nu e învinsă, nici nu c desfiinţată împărăţia ei, iar
dacă moartea nu e învinsă, cum vom urca la viaţă noi, cci căzuţi dc la înce
put sub moarte? Aşadar, cei care scot afară mântuirea de la om şi nu cred că
Dumnezeu îi va învia din morţi, aceştia dispreţuiesc şi naşterea Domnului
nostru, pe care a suferit-o pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu facându-Se trup,
ca să arate învierea trupului şi să aibă întâietatea în toate [cf. Col I, 18]:
în cer, pentru că e Întâiul-Născut al Sfatului Tatălui, Cuvânt desăvârşit Care
cârmuieşte şi legiuieşte toate; pe pământ, pentru că e întâi-născutul unei Fe
cioare, bărbat drept, sfânt, cinstitor de Dumnezeu, bun, plăcut lui Dumne
zeu, desăvârşit în toate, şi mântuindu-i de iad pe toţi cei care-L urmează,
pentru că e întâi-născut din morţi [Col 1, 18; Ap 1, 15] şi începător al Vieţii
[FA 3, 15] lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat
XL. Astfel are aşadar Cuvântul lui Dumnezeu întâietatea în toate, pentru
că e om adevărat, precum şi „sfetnic minunat şi Dumnezeu tare” [/s 9, 6],
chemându-1 pe om la comuniunea cu Dumnezeu, ca prin această comuniune
cu El să primim împărtăşirea nestricăciunii/incoruptibilităţii. Prin urmare,
Cel ce era vestit de Legea dată prin Moise şi de profeţii Dumnezeului Celui
Preaînalt şi Atotputernic, Fiul Tatălui a toate, de la Care sunt toate, Care a
grăit cu Moise, Acesta a venit în Iudeea, însămânţat de Dumnezeu prin

Duhul Sfânt şi născut din Fecioara Maria care era sămânţa lui David şi a lui
Avraam, Iisus, Unsul lui Dumnezeu, arătând că El însuşi este Cel ce fusese
vestit şi mai înainte prin profeţi.
Apostolii şi Biserica din păgâni
XLI. Pregătind poporul pentru primirea Cuvântului vieţii, înainte-mergă-

torul Său, Ioan Botezătorul a arătat că Hristosul/Mesia este Cel peste Care
odihnea Duhul lui Dumnezeu amestecat cu trupul Lui. învăţăcei ai Lui şi
martori ai tuturor faptelor bune, ai învăţăturii, ai pătimirii şi morţii Lui, ai
învierii şi înălţării Sale la ceruri după învierea Lui trupească, apostolii trimişi
de El în puterea Duhului Sfânt în toată lumea, au săvârşit chemarea neamu
rilor păgâne, arătând oamenilor calea vieţii, abătându-i de la idoli, de la des-
frânare şi lăcomie [FA 21, 25], curăţindu-le sufletele şi trupurile prin botezul
apei şi al Duhului Sfânt [In 3, 5] pe Care L-au primit de Ia Domnul şi L-au
împărţit credincioşilor, şi aşa au întemeiat Bisericile. Au întărit în credinţă,
iubire şi nădejde chemarea neamurilor păgâne vestită mai înainte de profeţi,
arătând-o prin slujirea lor potrivit milostivirii lui Dumnezeu făcută cu ele şi
primindu-lc şi pe ele în făgăduinţa părinţilor [patriarhilor], făgăduind celor
ce cred aşa, care iubesc pe Domnul şi trăiesc în sfinţenie, dreptate şi răbdare
că Dumnezeul a toate le va da viaţa veşnică prin învierea din morţi prin Cel
care a fost mort şi a înviat, Iisus Hristos, Căruia Dumnezeu I-a predat împă
răţia tuturor lucrurilor, puterea peste vii şi peste morţi, precum şi judecata;
şi le-au dat sfatul să-şi păstreze trupul curat pentru înviere şi sufletul nestricat
prin cuvântul adevărului [cf. 2 Co 6, 7].
XLII. Căci aşa vor fi credincioşi, dacă rămâne în ei Duhul Sfânt Care Se
dă în botez, şi e păzit de cel care-L primeşte, dacă trăieşte în adevăr, sfinţe
nie, dreptate şi răbdare. Pentru că Acest Duh face învierea în cei care cred,
trupul/camea lor primind iarăşi sufletul şi înviind împreună cu acesta prin
puterea Duhului Sfânt şi fiind introdus în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta
e rodul binecuvântării lui Iafet arătat în chemarea neamurilor păgâne prin
Biserică, care aşteaptă să primească sălăşluirea ei în casa lui Sem, potrivit
făgăduinţei lui Dumnezeu [cf. Fc 9, 27].8
8 Partea a Il-a (§ 426^196) face demonstrarea prin profeţii a preexistenţei Fiului Iui
Dumnezeu şi a manifestării Lui patriarhilor Vechiului Testament (XLIU-LI1), a naşterii
Sale ca om (LI1I-LXVI), a minunilor, pătimirii şi preamăririi Lui (LXVII-LXXXV) şi a
Bisericii din păgâni ca nou popor al lui Dumnezeu (LXXXVI-XCVII).
Concluzie
XC VIII. Aceasta este, preaiubitule, vestirea/propovăduirea adevărului, acesta
e caracterul distinctiv al mântuirii noastre, aceasta e calea vieţii, pe care pro
feţii au vestit-o, Hristos a întărit-o, apostolii au predat-o, iar Biserica a înmâ
nat-o fiilor ei în toată lumea.
XC1X. Pe care se cade să o păzim cu toată sârguinţa, bineplăcând lui Dum
nezeu prin fapte bune şi o gândire sănătoasă, când nimeni nu va mai socoti
că există un alt Dumnezeu Tată decât Cel ce ne-a făcut, cum socotesc ereticii,
care nesocotesc pe Dumnezeu Care este, facându-şi idol din unul care nu este,
şi-şi plănuiesc un „tată” mai presus decât Cel ce ne-a făcut şi socotesc că au
găsit ceva mai mare decât adevărul; căci toţi aceştia sunt impioşi şi blasfe-
matori faţă de Făcătorul şi Tatăl lor, aşa cum am dovedit în „Demascarea şi
răsturnarea fals-numitei astfel gnoze [Contra ereziilor]”.
Alţii iarăşi dispreţuiesc venirea Fiului lui Dumnezeu şi economia întrupării
Lui, pe care ne-au predat-o apostolii, iar profeţii au arătat-o dinainte că va fi
recapitularea umanităţii, după cum ţi-am arătat pe scurt; unii ca aceştia se
numără împreună cu necredincioşii.
Iar alţii nu primesc darurile Duhului Sfânt şi resping de la ei harisma pro
feţiei, de care adăpat fiind omul rodeşte viaţa lui Dumnezeu; aceştia sunt cei
de care vorbeşte Isaia: „Căci vor fi ca un stejar ale cărui frunze cad şi ca o
grădină care nu are apă” [/s 1, 30], şi în acest fel nu vor fi dc nici un folos
lui Dumnezeu, întrucât nu pot aduce rod.
C. Aşadar, rătăcirea i-a făcut pe mulţi să cadă de la adevăr în cele trei arti
cole ale pecetluirii noastre, căci fie îl dispreţuiesc pe Tatăl, fie nu-L primesc
pe Fiul — căci contrazic economia întrupării Lui —, fie nu primesc pe Duhul
Sfânt, adică dispreţuiesc profeţia. De toţi cei asemenea se cade să ne ferim
şi să fugim de gândirea lor, dacă vrem să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să
dobândim mântuirea care vine de la El.
Tertulian din Cartagina
(î 226)
Despre prescrierea ereticilor
(cca 200)'
Inevitabilitatea ereziilor
1 1 Condiţia timpurilor prezente ne provoacă şi la îndemnul acesta: nu tre
buie să ne mirăm de aceste erezii, nici de faptul că există, pentru că s-a vestit
dinainte că vor fi, nici că răstoarnă credinţa unora, căci pentru acesta există:
ca să aibă credinţa parte de ispitire şi punere la încercare. 2 Aşadar, în zadar şi
tară minte se scandalizează mulţi că ereziile au atâta putere: „Dacă n-ar avea
putere, n-ar exista. 3 întrucât, dacă e sortit să fie ceva, aşa cum primeşte o
cauză ca să fie, aşa îi urmează şi o putere prin care să fie şi nu poate să nu fie.”
/ / ' Căci şi febra e socotită prin celelalte pricini aducătoare de moarte şi
de chinuri care aduc omului sfârşitul, şi nu ne mirăm că ea există, pentru că
există, nici că îi aduce sfârşitul, căci pentru acesta există. 2 Prin urmare, întru
cât ereziile au fost făcute pentru slăbirea şi pieirea credinţei, dacă ne înspăi
mântăm că ele pot face aceasta, înainte să ne înspăimântăm că ele există,
pentru că au puterea de a face aceasta întrucât există şi, întrucât pot aceasta,
au şi existenţa. 3 Dar întrucât febra, precum se ştie, e un rău atât prin cauza,
cât şi prin puterea ei, de ea ne scârbim, mai degrabă decât ne mirăm şi ne
ferim de ea pe cât ne stă în putinţă, întrucât desfiinţarea ei nu stă în puterea
noastră. 4 De erezii însă, care aduc moartea veşnică şi văpaia unui foc mai
mare, unii preferă să se mire de faptul că ele pot face aceasta, decât să le
1 Traducere după ed. F. Refoulé: T ertullien , Traité d e la p re sc r ip tio n co n tre les h é r é

tiques (Sources Chrétiennes 46), Paris, 1957, p. 89-151. Avocat de meserie, Tertulian aplică
în acest tratat împotriva ereticilor procedura juridică din dreptul roman a aşa-numitelor
praescriptiones. Acestea erau intervenţii în tribunal fie în favoarea reclamantului (pro a d o r e ),
fie a acuzatului (p ro re o ) cu scopul de a evita anticipat în interesul acestora producerea unor
efecte ale procesului sau chiar pentru a evita ca procesul să se angajeze pe fond. Argumentul
lui Tertulian este deci acesta: nu trebuie angajate discuţii cu ereticii pe baza unor Scripturi
care nu le aparţin lor, ci Bisericii şi Tradiţiei acesteia; ieşind din Biserică, ereticii îşi pierd
automat dreptul de a utiliza o proprietate străină: Tradiţia apostolică.
evite, deşi au puterea de a le evita.5 De altfel, ele n-ar mai avea nici o putere,
dacă ei nu s-ar mai mira că ele au atâta putere; căci sau mirându-se ajung să
se scandalizeze, sau pentru că se scandalizează de aceea se miră, ca şi cum
atâta putere ar veni din vreun adevăr. 6 De mirare ar fi ca răul să aibă puterile
lui, întrucât ereziile au atâta putere doar la cei care nu sunt tari în credinţă.
7 în lupta boxerilor şi a gladiatorilor de multe ori cineva învinge nu pentru
că e puternic sau pentru că nu poate să nu învingă, ci pentru că cel care este
învins era lipsit de puteri; de aceea, acelaşi învingător, pus mai apoi faţă în
faţă cu unul mai tare, dă înapoi învins. 8 Nu altfel stau lucrurile cu ereziile:
ele îşi trag puterea din slăbiciunile unora, neputând nimic dacă dau peste o
credinţă tare.
Ereziile — scandal pentru cei slabi
I I I 1 Căci de obicei aceşti admiratori naivi sunt duşi la ruină de unele per
soane cucerite de erezie.' „De ce cutare femeie sau cutare bărbat foarte credin
cioşi, foarte cuminţi şi foarte obişnuiţi ai Bisericii au trecut în partea aceea?”
3 Dar cine spune aceasta nu-şi va putea oare răspunde că aceia pe care ere
ziile i-au putut schimba astfel nu trebuie socotiţi nici cuminţi, nici credin
cioşi, nici obişnuiţi [ai Bisericii]? 4 Saul, bun înaintea altora, a fost răsturnat
apoi de gelozie [7 Rg 9, 2; 18, 10]. David, bărbat bun după inima Domnului
[7 Rg 13, 14; FA 13, 22], a căzut mai apoi în omor şi desfrâu [2 Rg 11].
Solomon, dăruit de Domnul cu tot harul şi cu toată înţelepciunea, a fost adus
de femei la idolatrie [3 Rg 11,4]. 5 Numai Fiului lui Dumnezeu I-a fost dat
să rămână fără păcat [Evr 4, 15; 7 Pir 2, 22]. Ce deci? Dacă un episcop, un
diacon, o văduvă, o fecioară, un dascăl sau chiar un martir s-au abătut de la
regula [credinţei], de aceea vor părea ereziile că au adevărul? 6 După per
soane punem la încercare credinţa, sau persoanele după credinţă? Nimeni nu
este înţelept dacă nu este credincios, nimeni nu este mai mare dacă nu este
creştin, şi nimeni nu este creştin dacă nu stăruie până la sfârşit [Ml 10, 22].
Ca om tu îi cunoşti pe fiecare din exterior, crezi ce vezi, dar vezi până
unde ai ochi. „Dar ochii Domnului, zice [Scriptura], sunt înalţi” [4 Ezr 8,20].
„Omul se uită la faţă, Dumnezeu la inimă” [7 Rg 16, 7]. 8 De aceea „Dom
nul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” [2 Tim 2, 19] şi „orice plantă pe care
n-a sădit-o El o va smulge” [Mt 15, 13]; îi arată pe cei dintâi cei din urmă
[Mc 10, 31] şi ţine în mână lopata ca să-şi cureţe aria [Mt 3, 12]. ’ Zboare
cât vor voi paiele credinţei uşoare la orice suflare a ispitelor; cu atât mai
curată se va aşeza grămada de grâu în hambarul Domnului! 10 Oare nu s-au
întors de la însuşi Domnul unii dintre ucenici scandalizaţi [In 6, 66]? Dar
pentru aceasta ceilalţi n-au crezut că trebuie să se abată de Ia urmele paşilor
Lui, ci aceia care au ştiut că El este Cuvântul Vieţii şi că de la Dumnezeu a
III.2 . T e r tu l ia n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 515
venit [In 13, 3], au stăruit în tovărăşia Lui până la sfârşit, deşi El le-a îngă
duit liniştit să se depărteze de El dacă vor [In 6, 67]. " Că unii, ca Figel,
Hermogen, Filet şi Imeneu, l-au părăsit pe apostolul Lui [Pavel; 2 Tim 1, 15;
I Tim 1, 20] e un lucru mic, căci însuşi vânzătorul lui Hristos [Iuda] a fost
dintre apostoli. 12 Ne mirăm de Bisericile Lui dacă sunt părăsite de unii,
când ceea ce ne arată creştini sunt cele pe care le pătimim după exemplul lui
Hristos însuşi [/ Ptr 2, 21; 4, 13]? 13 „Dintre noi au ieşit, zice [Scriptura],
dar n-au fost dintre noi; dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas fără îndoială cu
noi” [/ In 2, 19].
Ereziile — profeţite dinainte

I V ' De ce nu ne aducem aminte mai degrabă atât cuvintele Domnului, cât
şi scrisorile apostolilor, care nu doar ne-au vestit dinainte ereziile care aveau
să vină, ci ne-au şi poruncit să fugim de ele, şi în acest fel, aşa cum nu ne
înspăimântăm că ele există, tot aşa nu ne vom mira nici de faptul că pot face
lucruri de care trebuie să fugim. 2 Domnul ne învaţă că vor veni mulţi „lupi
lacomi sub piei de oaie” [Mt 7, 15]. 3 Şi ce sunt aceste piei de oaie decât su
prafaţa exterioară a numelui de creştin? Cine sunt lupii răpitori decât simţirile
şi duhurile viclene care se furişează pe ascuns înăuntru, ca să molipsească
turma lui Hristos? 4 Cine sunt profeţii mincinoşi [/ In 4, 1] dacă nu predica
torii mincinoşi? Cine sunt apostolii mincinoşi [2 Co 11, 13] dacă nu falşii
evanghelizatori? Cine sunt antihriştii [/ In 2, 18] acum şi pururea dacă nu
răzvrătiţii împotriva lui Hristos? 5 Iată ce vor fi ereziile care sfâşie nu mai
puţin Biserica prin perversitatea unor noi învăţături, decât o va prigoni atunci
antihrist prin atrocitatea persecuţiilor, decât că persecuţia face şi martiri, pe
când erezia doar apostaţi. 6 De aceea trebuia să fie şi erezii, ca să se arate cei
încercaţi [I Co 11, 19], atât cei care au rezistat în persecuţii, cât şi cei care
n-au deviat spre erezii. 7 Căci apostolul [Pavel] nu vrea să fie înţeleşi drept
încercaţi cei care schimbă credinţa în erezie, precum interpretează în favoa
rea lor ceea ce spune el altundeva: „Toate examinaţi-le! Ţineţi ce este bun!”
[/ Tes 5, 2]. Ca şi cum n-ar mai fi posibil pentru toţi cei care examinează
rău lucrurile să împingă din greşeală spre alegerea unui rău!
Ereziile — condamnate de Pavel

V 1 De altfel, dacă el blamează disensiunile şi schismele, care fără nici o
îndoială sunt rele, tot el le adaugă necontenit şi ereziile, 2 pentru că le adaugă
celor rele şi în acest fel mărturiseşte şi că sunt un rău, şi încă unul mai mare.
1 Fiindcă atunci când spune că de aceea crede ce i se spune despre schisme
şi erezii [în Corint], pentru că ştie că trebuie să fie şi erezii — căci arată că
în faţa unui rău mai mare crede uşor în rele mai mici —, nu înseamnă că de
aceea a crezut despre aceste rele pentru că ereziile ar fi bune, ci ca să ne
avertizeze prin nişte ispite mai rele că nu trebuie să ne mirăm de cele despre
care spune că trebuie să-i facă arătaţi pe cei încercaţi, adică pe cei pe care nu
i-au putut ticăloşi. 4 De altfel, dacă întreg capitolul [7 Co l] pledează pentru
menţinerea unităţii şi reprimarea separaţiilor, iar ereziile nu smulg mai puţin
de la unitate decât schismele şi disensiunile, fără îndoială că a aşezat şi ere
ziile în acea mustrare în care sunt şi schismele şi disensiunile. 3 Şi pentru
aceasta nu-i face încercaţi pe cei ce s-au abătut spre erezii, întrucât îi în
deamnă cu cea mai mare putere să se abată de la aşa ceva, învăţându-i pe
toţi să vorbească un singur lucru şi să gândească acelaşi lucru [7 Co l, IO],
tocmai lucrul pe care ereziile nu-l îngăduie.
V I1 Nu trebuie să vorbim mai mult despre aceasta, dacă acelaşi Pavel e
cel care altundeva, scriind galatenilor, enumeră ereziile între crimele trupeşti
[Ga 5, 20] şi-i sugerează lui Tit să respingă pe omul eretic după prima mus
trare [TU 3, 10-11], pentru că unul ca acesta c un pervers şi delincvent ca
unul condamnat de el însuşi. 2 Dar, insistând aproape în fiecare epistolă că
trebuie fugit de învăţăturile falsificate, înţeapă ereziile ale căror opere sunt
/ r.rîrt
învăţăturile falsificate [doctrinae adulterae]\ „ereziile” sunt numite astfel de

la cuvântul grec care înseamnă „alegere”, de care se foloseşte în cel mai înalt
grad cineva fie pentru a le institui, fie pentru a le primi. 3 De aceea spune şi
» V Î -1
că ereticul e condamnat de sine însuşi, fiindcă şi-a ales lucrul în care va fi

condamnat [TU 3, 11]. Nouă însă nu ne este îngăduit să introducem nimic
după bunul-plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul
lui plac. 4 Noi avem întemeietori/învăţători [autores] pc apostolii Domnului,
care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci
au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura [disciplinam] primită de la
Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă evanghelie, i
se va spune de către noi: anatema! [Ga 1, 8]. 6 Duhul Sfânt văzuse dinainte
că într-o fecioară pe nume Filomene va fi un înger al amăgirii care, pre-
schimbându-se într-un înger de lumină [2 Co 11, 14], seducându-1 pe Apelle
cu semne şi minuni l-a făcut să introducă o nouă erezie.
Credinţă — erezie —fdozofie

V II1 Acestea sunt învăţături [doctrinae] ale oamenilor şi demonilor năs
cute pentru a gâdila urechile [7 Tim 4, 1; 2 Tim 4, 3] din duhul înţelepciunii
lumii, pe care Domnul numind-o neghiobie [stultitia] a ales cele neghioabe
ale lumii spre ruşinarea filozofiei înseşi [7 Co 1, 27; 3, 19]. 2 Interpretă în
drăzneaţă a naturii şi economiei divine, ea este materia înţelepciunii lumii.
3 Pentru că ereziile însele sunt înzestrate cu resurse de filozofie. De aici vin
III.2 . T e r tu l ia n d in C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 517
Ia Valentin eonii, nu ştiu mai care forme infinite şi trinitatea omului; era
platonician. De aici dumnezeul Iui Marcion, mai bun din pricina liniştii lui:
venise de la stoici. 4 Afirmaţia că sufletul piere vine de la Epicur; pentru ca
să se nege restaurarea cărnii se pleacă de la şcoala tuturor filozofilor; acolo
unde materia e echivalată cu Dumnezeu, e învăţătura Iui Zenon; iar unde se
vorbeşte de un dumnezeu foc aprins, acolo intervine Heraclit. 5 Aceeaşi ma
terie e frământată şi la eretici, şi la filozofi, aceeaşi reluare înfăşurată mereu:
de unde răul şi de ce? de unde omul şi cum anume? Şi ceea ce a propus mai
aproape de noi Valentin: de unde Dumnezeu? Ei bine, din „Enthymeză” şi
„Ektromă”. 6 Vrednic de milă Aristotel, care i-a învăţat dialectica, meşteră la
a zidi şi demola, versatilă în propoziţii, încremenită în presupuneri, aspră în
argumente, creatoare de controverse, vătămătoare chiar ei înseşi, retratând
toate ca nu cumva să nu fi tratat ceva. ' De aici acele mituri şi genealogii
interminabile [/ Tim 1,4; 2 Tun 2, 17; TU 3, 9], acele întrebări sterile şi cu
vinte şerpuitoare, ca un cancer; de la care vrând apostolul [Pavel] să ne în
frâneze spune explicit că trebuie să ne ferim de filozofie scriind colosenilor:
„Vedeţi ca nu cumva să vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta
amăgire după prcdania?tradiţia oamenilor” [Col 2, 8], în afara providenţei
Duhului Sfânt. s El fusese la Atena [FA 17, 15] şi cunoscuse din întâlniri
această înţelepciune omenească, ce năzuieşte după adevăr, dar îl corupe şi
prin diversitatea sectelor cc se combat între ele se multiplică pe ea însăşi în
ereziile ci.
{>Cc au în comun, aşadar, Atena şi Ierusalimul? Ce au în comun Academia
şi Biserica? Ce au în comun ereticii şi creştinii? 10 învăţătura noastră vine
din porticul lui Solomon [In 10, 23; FA 5, 12], care ne-a predat el însuşi că
Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii [Sol 1, 1]. " Vor vedea cei care
au produs un creştinism stoic, platonic şi dialectic! 12 După Hristos Iisus noi
nu mai avem nevoie de curiozitate, nici de cercetare după Evanghelie.
13 Odată ce am crezut, nu mai dorim să credem nimic dincolo de asta; căci
credem întâi aceasta: că nu mai este ceva dincolo de care să trebuiască să
credem.
Adevăratul sens al Iui „ Căutaţi şi veţi afla”
VIII1 Vin aşadar la acea expresie pe care şi ai noştri o pun înainte pentru
a-şi înteţi curiozitatea, şi ereticii le-o vâră în minte pentru a le inocula meticu
lozitatea. 2 Scris este, spun ei: „Căutaţi şi veţi afla” [Mt 7, 7]. 3 Să ne aducem
însă aminte când anume a rostit Domnul acest cuvânt. Cred că la începutu
rile învăţăturii Lui, întrucât până atunci toţi se îndoiau dacă era Hristosul,
pentru că până atunci nici Petru nu-L proclamase Fiul lui Dumnezeu [Mt
16, 13-16], şi nici chiar Ioan însuşi nu era încă sigur de aceasta. 4 Pe drept
cuvânt, aşadar, s-a spus atunci: „Căutaţi şi veţi afla”, când încă trebuia căutat
ceea ce nu era cunoscut încă, iar acest lucru se referea la iudei.3 Căci pe ei,
care aveau unde să-L caute pe Hristos, îi priveşte întreg cuvântul acelei iro
nizări: 6 „îl au pe Moise şi pe Ilie” [Lc 16, 29], adică Legea şi profeţii, care
vorbeau mai înainte de Hristos, după care altundeva spune deschis: „Cercetaţi
Scripturile, în care nădăjduiţi mântuirea, fiindcă ele vorbesc despre Mine!”
[In 5, 39]; acest lucru vrea să-l spună: „Căutaţi şi veţi afla!” 7 Pentru că şi
cele ce urmează e limpede că se adresează tot iudeilor: „Bateţi şi vi se va
deschide!” [Mt 7, 7]. s Anterior iudeii fuseseră aproape de Dumnezeu, după
care, scoşi afară din pricina fărădelegilor, au început să fie în afara lui Dum
nezeu. 9 Păgânii însă nu fuseseră niciodată aproape de Dumnezeu, nefiind
decât o „picătură dintr-un vas” şi un „fir dc praf dintr-o arie” [7s 40, 15] şi
întotdeauna afară. 10 Şi în acest fel cine a fost întotdeauna afară cum va bate
oare acolo unde n-a fost niciodată? Cunoaşte oare uşa prin care nici n-a fost
primit, nici n-a fost aruncat afară cândva? Nu va bate oare mai degrabă cel
care ştie că a fost înăuntru şi a ajuns afară, şi care cunoaşte uşa? " Chiar şi
■' J' i „Cereţi şi veţi primi” [Mt 7, 7] se potrivea celui ce ştia de la cine trebuie
i r.rit
să ceară şi de la cine i se făgăduise ceva, şi anume de la Dumnezeul lui

Avraam, Isaac şi lacob, pe Care păgânii nu-L cunoşteau nici pc El, nici vreo
făgăduinţă a Lui. 12 De aceea grăia [Hristos] către Israel: „Nu sunt trimis
decât la oile pierdute ale casei lui Israel” [Ml 15, 24]. 13 Nu aruncase încă la
câini pâinea fiilor [Mt 15, 26], nici nu lc poruncise să umble în calea păgâni
lor [Mt 10, 5]. 14 Dacă la sfârşit a poruncit [apostolilor] să meargă să înveţe
şi să boteze neamurile păgâne [Ml 28, 19], ei trebuiau să-L urmeze pe Duhul
Sfânt Mângâietorul, Care trebuia să-i conducă la tot adevărul [In 16, 15]. Şi
face acest lucru prin Acela. 15 Căci dacă înşişi apostolii, meniţi să fie dascăli
păgânilor, trebuia să urmeze ca unui învăţător Mângâietorului, cu mult mai
mult a ajuns de prisos acel „Căutaţi şi veţi afla” cu referire la noi, la care
învăţătura urma să vină prin apostoli, iar la apostolii înşişi prin Duhul Sfânt.
Căci deşi toate spusele Domnului au fost rânduite pentru toţi şi au ajuns la
noi prin urechile iudeilor, cele mai multe fiind însă îndreptate spre persoanele
lor, nu au pentru noi puterea unui sfat, ci sunt doar un exemplu.
IX Fac acum de bunăvoie un pas înapoi de la această poziţie. Să admi
tem că acel „Căutaţi şi veţi afla” este spus pentru toţi. Deşi aici sensul corect
cere să fie stabilit în mod riguros cu cârma interpretării. 2 Nici un cuvânt
dumnezeiesc nu e atât de descusut şi revărsat, încât să trebuiască să fie apă
rate doar cuvintele fără să fie stabilită raţiunea cuvintelor. 3 Dar mai întâi
propun acest lucru: Hristos a dat drept învăţătură un lucru unic şi sigur, în
care trebuie să creadă în orice chip păgânii, şi pe care de aceea trebuie să-l
N 1.2. T e r tu l ia n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 519
caute, ca să poate crede în el, atunci când îl vor găsi. 4 Dar nu poate exista o
căutare infinită a unui lucru unic şi sigur; prin urmare, trebuie să-l cauţi până
îl găseşti şi să crezi atunci când îl găseşti, şi nu e nevoie de nimic mai mult
decât să păzeşti ceea ce ai crezut. Pe deasupra, să mai crezi şi aceasta: că nu
mai e nimic de crezut, deci nici de căutat, atunci când ai găsit şi crezut ceea
ce ai fost învăţat de El, Care nu-ţi porunceşte să mai cauţi altceva decât ceea
ce a învăţat El. 5 Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, i se va dovedi că la noi
se găseşte ceea ce a învăţat Hristos. 6 Până atunci, cu încredere în această
dovedire, îi previn pe unii că nu trebuie să caute dincolo de ce au crezut,
adică de ceea ce a trebuit să caute, ca să nu interpreteze fără disciplina raţiunii
acel „Căutaţi şi veţi afla”.
X 1 Iar raţiunea acestei ziceri stă în trei puncte: în obiect, în timp şi în mă
sură. în obiect, ca să vezi ce anume trebuie căutat; în timp, ca să ştii când
anume; în măsură, ca să ştii până unde. ' Aşadar trebuie căutat ceea ce a în
văţat Hristos cât timp nu îl găseşti şi până îl vei găsi. L-ai găsit însă atunci
când ai crezut. ’ Căci n-ai crede dacă n-ai găsi, cum n-ai căuta decât ca să
găseşti. 4 Aşadar, căutând ca să găseşti şi găsind ca să crezi, crezând ai pus
capăt oricărei prelungiri a căutării şi găsirii. 5 Această măsură ţi-o stabileşte
însuşi rodul cercetării. Acest şanţ ţi l-a trasat însuşi Cel care nu vrea ca tu să
crezi altceva decât ce a învăţat El, şi deci nici să cauţi altceva. 6 De altfel,
dacă întrucât atâtea alte învăţături au fost date de alţii, trebuie să le căutăm
atât cât să Ic putem găsi, vom căuta atunci mereu şi nu vom mai crede nici
odată. Căci unde va mai fi capătul căutării? Unde va mai fi punctul fix al
credinţei? Unde va mai fi încheierea găsirii? La Marcion? Dar şi Valentin ne
propune: „Căutaţi şi veţi afla”. ,s La Valentin? Dar şi Apelle m-a învăţat cu
aceleaşi cuvinte. Iar Ebion, Simon şi toţi pe rând n-au altceva prin care să mi
sc vâre în suflet ca să mă ducă la ei. 9 Nu voi fi astfel liniştit niciodată, în
trucât peste tot dau de acel „Căutaţi şi veţi afla”, ca şi cum nicăieri şi nici
odată n-aş fi pus mâna pe lucrul pe care l-a învăţat Hristos, care trebuie căutat
şi e necesar să fie crezut.
X I1 Rătăceşte nepedepsit dacă nu greşeşte, deşi chiar faptul de a rătăci
înseamnă a greşi; cutreieră nepedepsit cel ce nu părăseşte nim ic." Dar dacă
am crezut o dată în ceea ce a trebuit să cred şi cred totuşi că mai trebuie să
caut şi altceva, înseamnă că sper că trebuie să găsesc şi altceva, şi în nici un
chip n-aş spera aceasta decât fie dacă n-aş crede eu care păream să cred, fie
am încetat să mai cred .J Şi altfel, părăsindu-mi credinţa, voi fi găsit tăgădu
itor al ei. Voi spune-o într-un cuvânt: nimeni nu caută decât fie cel ce nu a
avut, fie cel ce a pierdut. 4 Bătrâna aceea pierduse una din cele zece drahme
ale ei şi de aceea o căuta; dar când a găsit-o, a încetat să mai caute [Lc 15, 8].
Vecinul n-avea pâine şi de aceea bătea; dar când i s-a deschis şi a primit, a
încetat să mai bată [Lc 11, 5]. 6 Văduva se ruga de judecător să o asculte,
pentru că nu era primită; dar când a fost ascultată, n-a mai stăruit [Lc 18, 6].
Există, aşadar, un sfârşit al căutării, al baterii şi al cererii; căci spune
[Scriptura]: „Celui ce cere i se va da, celui ce bate i se va deschide şi cel ce
caută va găsi” [Lc 11,9; A// 7, 8]. 8 Va vedea cel ce caută mereu, pentm că nu
va găsi; căci caută acolo unde nu se va găsi. 9 Va vedea cel ce bate mereu,
pentru că nu i se va deschide niciodată; căci bate acolo unde nu e nimeni.
Va vedea cel ce cere mereu, pentru că nu va fi auzit niciodată; căci cere
de la cel care nu aude.
X I I 1 Dar chiar admiţând că trebuie să căutăm şi acum, şi întotdeauna, unde
anume însă trebuie să căutăm? La eretici, unde toate sunt străine şi potriv
nice adevărului nostru şi de care suntem opriţi a ne apropia? 2 Care slugă va
nădăjdui hrană de la un străin, ca să nu zic de la un duşman al stăpânului ei?
Care soldat cere daruri şi soldă de la regi nealiaţi, ca să nu zic duşmani, dacă
nu un dezertor, transfug şi rebel? 3 Chiar şi bătrâna aceea şi-a căutat drahma
sub acoperişul ei, chiar şi cel care bătea a lovit la uşa vecinului, chiar şi vă
duva aceea făcea apel la un judecător neduşman, chiar dacă aspru. 4 Nimeni
nu poate fi învăţat de acolo de unde e dărâmat; nimeni nu este luminat de
lucru de care e întunecat. 5 Să căutăm, aşadar, în ce c al nostru, de la ai
noştri şi pentru ce e al nostru; dar şi aceasta numai întrucât poate fi pusă în
chestiune cu păstrarea regulii de credinţă.
Regula credinţei
XLII1 Iar regula de credinţă [regula fidei] — ca să mărturisim dc pe acum

ce apărăm — sunt cele în care se crede: ' că este un singur Dumnezeu, nu
altul decât Creatorul lumii, Care a adus toate din nimic prin Cuvântul Său
rostit/emis mai înainte de toate; 3 că acest Cuvânt, numit Fiul Lui, a fost
văzut în numele lui Dumnezeu în diverse moduri de patriarhi, s-a făcut auzit
întotdeauna de profeţi, iar la urmă S-a pogorât în Duhul şi Puterea lui Dum
nezeu Tatăl în Fecioara Maria, S-a făcut trup/came în pântecul ei şi născut
din ea a fost Iisus Hristos; 4 după care a propovăduit o nouă lege şi o nouă
făgăduinţă a împărăţiei cerurilor, a făcut minuni, a fost ţintuit de cruce, a
treia zi a înviat, a fost ridicat la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui, 3 a trimis
în locul Lui pe Duhul Sfânt Care să-i conducă pe cei ce cred; că va veni cu
strălucire să-i ia pe sfinţi în rodul vieţii veşnice şi al făgăduinţei cereşti şi ca
să-i judece pe cei spurcaţi la foc veşnic când va face învierea fiecărei părţi
cu restaurarea cărnii. 6 Această regulă învăţată/instituită, cum se va dovedi,
de către Hristos nu are la noi alte chestiuni/probleme decât cele pe care le
ridică ereziile şi care-i fac pe eretici.
IU .2. T e r tu l ia n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 521
De ce ereticii nu sunt creştini

X IV 1 De altfel, dacă forma ei rămâne în ordinea ei, vei putea căuta şi trata
ce doreşti şi-ţi vei putea da drumul întregii pofte a curiozităţii, dacă ţi se pare
fie că atârnă în ambiguitate, fie că e învăluită în obscuritate. 2 Căci este câte
un frate învăţat înzestrat cu harul ştiinţei, e câte unul care umblă între cei
iscusiţi, câte unul curios care caută împreună cu tine. în sfârşit, e mai bine să
nu ştii decât să cunoşti ceea ce nu trebuie să ştii, pentru că ai cunoscut ce tre
buia să ştii. J Căci spune [Scriptura]: „Credinţa ta te-a mântuit” [Lc 18, 42],
nu iscusinţa scripturilor. 4 Credinţa e pusă într-o regulă, are o lege şi mântu
irea care vine din păzirea legii. Iscusinţa stă însă în curiozitate, având doar
slava care vine din dorinţa de a trece drept expert. 5 Curiozitatea să cedeze
însă credinţei, iar slava să cedeze mântuirii! Sau să nu se opună, sau să tacă.
A nu şti nimic împotriva regulii înseamnă a şti toate.
6 Să admitem că ereticii n-ar fi duşmanii adevărului şi că n-am fi preveniţi
să fugim de ei: la ce bun să te aduni cu oameni care mărturisesc ei înşişi că
mai caută [77/ 3, 10]? 7 Căci dacă mai caută, n-au găsit încă nimic sigur, şi
de aceea orice ar părea că deţin între timp nu face decât să arate îndoiala lor,
câtă vreme mai caută. 4 Şi astfel şi tu, care cauţi ca şi ei, privind la ei care
caută şi ei, cuprins de îndoieli şi privind către cei aflaţi în îndoieli, nesigur şi
privind către cei nesiguri, în chip necesar vei fi dus în groapă ca un orb con
dus de alţi orbi [Mt 15, 14]. 9 Dar întrucât pretind că mai caută doar pentru a
ne amăgi, ca să ne strecoare tratatele lor pentru a ne sădi în suflete preocu
parea lor, atunci când au ajuns la noi, îndată apără cele de care spuneau că
trebuie abia căutate. Şi astfel trebuie acum să-i combatem astfel, încât să ştie
că noi îi tăgăduim pe ei, nu pe Hristos. 10 Căci întrucât mai caută, nu ţin încă,
iar întrucât nu ţin, n-au crezut încă, şi întrucât nu au crezut încă, nu sunt
creştini. " Chiar atunci când ţin şi cred ceva, spun că mai caută încă pentru
a-şi apăra credinţa. 12 Dar înainte de a apăra, tăgăduiesc ceea ce cred, mărtu
risind că n-au crezut încă pentru că mai caută. 13 Aşadar, cei care nu sunt
creştini nici măcar pentru ei înşişi, cu cât mai mult nu vor fi pentru noi? Cei
care vin cu înşelăciune ce credinţă mai dispută? Ce adevăr apără ei, care ni-1
induc plecând de la o minciună? 14 „Dar ei vorbesc plecând de la scripturi şi
conving plecând de la scripturi!” Şi de unde altundeva ar putea vorbi despre
lucrurile credinţei dacă nu din cărţile credinţei?
Cui aparţin Scripturile

X V 1 Venim aşadar la ceea ce ne-am propus; căci spre acest lucru ne în
dreptam şi pe acesta îl pregăteam prin prefaţa alocuţiunii de până acum, ca
acum să începem lupta de acolo de unde ne provoacă potrivnicii. 2 Căci ei
522 C anonul O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
întind Scripturile şi prin această îndrăzneală a lor îi clatină pe unii, şi astfel

în adunări îi obosesc pe cei tari, îi prind pe cei slabi, iar pe cei din mijloc îi
lasă cu un scrupul în inimă. 3 Aşadar, aici mai degrabă va trebui să le închi
dem calea, neadmiţându-i la nici o discuţie plecând de la Scripturi. 4 Dacă ele
sunt tăria lor, atunci ca să le poată avea, trebuie văzut cui anume îi revine
posesiunea Scripturilor, ca să nu fie admis să recurgă la ele cel căruia ele
nu-i revin nicicum.
Discuţia cu ereticii e oprită de Pavel

X V I 1 Aş da de gândit însă că introduc această chestiune din pricina neîn
crederii în planul meu sau din dorinţa de a aborda astfel problema, dacă n-ar
fi un bun motiv, şi înainte de toate acela că credinţa noastră datorează ascul
tare Apostolului [Pavel] care ne opreşte să intrăm în dispute, să plecăm ure
chile la cuvinte noi, să ne adunăm cu un eretic după o mustrare [/ Tini 6,20;
Tit 3, 10], nu după o discuţie. 2 Până acolo a oprit discuţia, încât desemnează
doar mustrarea drept cauză a adunării cu un eretic; şi nu vorbeşte decât de
una singură, pentru că acesta nu e creştin, ca să nu pară că c mustrat după
obiceiul creştinilor o dată şi încă o dată cu doi sau trei martori [Mt 18, 15].
pentru că tocmai de aceea trebuie mustrat, pentru că nu trebuie discutat cu
el. Fiindcă atunci la nimic nu foloseşte lupta Scripturilor decât ea să ducă la
întoarcerea pe dos a stomacului sau creierului.
Ereticul şi Scripturile
X V II' Erezia nu primeşte unele scripturi; iar pc caic le primeşte nu le
primeşte întregi, ci prin adaosuri şi scoateri afară Ic potriveşte dispoziţiei
învăţăturii ei; şi chiar atunci când le ţine întregi, le răstoarnă coincntându-le
prin diverse expuneri. 2 Iar un sens falsificat astupă la fel de mult adevărul
pe cât o face condeiul corupător. în chip necesar presupunerile lor deşarte
nu vor să recunoască cele prin care sunt învinse. 3 De aceea se folosesc de
cele pe care ei le-au compus prin fals şi pe care le-au ales din pricina ambi
guităţi. 4 Ce vei putea izbândi, preaiscusitule în Scripturi, când tot ce vei
apăra va fi negat de cealaltă parte, şi tot ce vei nega va fi apărat de ea?
In luptă nu-ţi vei pierde decât vocea şi nu vei câştiga decât fiere amară din
pricina blasfemiei.
Inutilitatea discuţiilor
X V I I I 1 Dar — în cazul în care există cineva pentru care să cobori în dis
cuţii asupra scripturilor ca să-l întăreşti pe el care se îndoieşte — va înclina
oare acela spre adevăr ori nu mai mult spre erezii? 2 Mişcat de faptul că te
III.2. T e rtu lia n din C a rta g in a , D e s p re p re s c rie re a e re tic ilo r 523
vede că n-ai izbândit nimic, întrucât cealaltă parte neagă şi se apără cu egală
tărie, acela va pleca mai nesigur de la această discuţie aprinsă, neştiind ce
anume să socotească drept erezie.J Pentru că şi ei pot să ne întoarcă aceleaşi
învinuiri, căci în chip necesar vor spune şi ei, care pretind că apără deopo
trivă adevărul, că mai degrabă noi aducem scripturi falsificate şi exegeze
mincinoase.
Planul expunerii
X IX 1 Prin urmare, nu trebuie să facem apel la Scripturi, nici să angajăm
lupta în cele în care victoria este sau nulă, sau incertă, sau puţin sigură.
' Căci chiar dacă confruntarea Scripturilor nu va pune ambele părţi pe picior
de egalitate, ordinea lucrurilor dorea ca înainte să fie pusă singura întrebare
care trebuie discutată acum: cui anume îi aparţine credinţa însăşi? Ale cui
sunt Scripturile? De la cine, prin cine, când şi cui anume a fost predată învă
ţătura [idisciplina] prin care sc fac creştinii? 3 Căci acolo unde va apărea că
este adevărul învăţăturii [disciplinae], acolo va fi şi adevărul Scripturilor şi
al comentariilor şi al tuturor tradiţiilor creştine.
Bisericile — depozitarele credinţei apostolice

X X 1 Hristos lisus, Domnul nostru — să-mi fie îngăduit să vorbesc pentru
moment astfel — , oricine ar fi El, al oricărui Dumnezeu ar fi, din orice fel
de materie, om şi Dumnezeu, învăţător al oricărei credinţe, fâgăduitor al ori
cărei răsplătiri, ’ a declarat El însuşi cât timp a petrecut pe pământ ce anume
era, ce a fost, cc voinţă a Tatălui slujea şi ce a hotărât că trebuie să facă
omul, spunând acestea fie înaintea poporului, fie deoparte învăţăceilor, din
care a ales doisprezece mai de seamă să-I fie alături, meniţi să fie învăţători
neamurilor [păgâne] .3 Şi unul din ei căzând, ducându-Se la Tatăl după învi
ere a poruncit celor unsprezece rămaşi să se ducă şi să înveţe neamurile
[păgâne] botezându-le în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt [Mt 28, 19]. 4 Şi îndată
apostolii — nume [grecesc] care se tâlcuieşte „trimişi” — luându-1 la sorţi
ca al doisprezecelea pe Matia în locul lui Iuda [FA 1, 26], după autoritatea
profeţiei care este în psalmul lui David [Ps 68, 29], primind apoi puterea
făgăduită a Duhului Sfânt pentru minuni şi vorbire, după ce mai întâi au în
tărit credinţa în lisus Hristos şi au întemeiat Biserici în Iudeea, ieşind apoi în
lume au vestit aceeaşi învăţătură [doctrinam] a aceleiaşi credinţe neamurilor
păgâne. 5 Şi la fel au întemeiat în fiecare oraş Biserici, de la care şi celelalte
Biserici au împrumutat butaşii credinţei şi sămânţa învăţăturii, pe care le
împrumută în fiecare zi pentru ca să se facă Biserici. 6 Pentru aceasta şi ele
sunt socotite apostolice, ca vlăstare ale Bisericilor apostolice. 7 Orice lucru e
524 C anonul O r t o d o x ie i I. C an o n u l aposlolic
necesar să fie judecat după obârşia lui. De aceea atât de multe şi atât de mari
Biserici sunt una şi aceeaşi Biserică de la apostoli, din care sunt toate.
8 Astfel toate sunt primare şi toate apostolice, pentru că toate sunt una. Do
vedesc unitatea lor comunicarea păcii, apelativul fraternităţii şi schimbările
ospitalităţii, 9 drepturi pe care nu le guvernează nici o altă raţiune decât unica
predanie a aceleiaşi sfinte taine [eiusdem sacramenti una traditio].
Două prescrieri ale ereticilor

X X I1 Plecând, aşadar, de aici, îndreptăm şi o prescriere [praescriptionem]:
dacă Domnul Iisus Hristos i-a trimis la propovăduire pe apostoli, atunci nu
trebuie primiţi alţi propovăduitori [praedicatores] decât cei pe care i-a aşe
zat Hristos. 2 Pentru că nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel
căruia i-a descoperit Fiul [Mt 11,27], şi nu altora se pare că le-a descoperit
Fiul decât apostolilor, pe care i-a trimis să propovăduiască ceea ce le-a des
coperit lor. 3 Dar ce anume au propovăduit? Ceea ce le-a descoperit Hristos.
Şi aici voi prescrie că nu altfel trebuie probat acest lucru decât prin aceleaşi
Biserici, pe care le-au întemeiat înşişi apostolii, propovăduindu-lc fie prin viu
grai, cum se spune, fie prin scrisori mai apoi. 4 Dacă aşa stau lucrurile, e lim
pede că orice învăţătură [doctrinam] care c în acord cu acclc Biserici aposto
lice, matrice şi obârşii ale credinţei, trebuie socotită adevărată, adică ţinând
fără îndoială ceea ce Bisericile au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos.
iar Hristos de la Dumnezeu. 5 Iar orice învăţătură care sc ridică împotriva
adevărului Bisericilor şi al apostolilor lui Hristos şi al lui Dumnezeu trebuie
judecată încă dinainte ca fiind din minciună. 6 Ne rămâne, aşadar, să demon
străm dacă această învăţătură a noastră, a cărei regulă am dat-o mai sus. tre
buie socotită din predania apostolilor şi dacă prin însuşi acest fapt celelalte
vin din minciună. 7 Noi avem comuniune cu Bisericile apostolice pentru că
nici o învăţătură [doctrina] nu e diferită: aceasta e mărturia adevărului.
N-au ştiut apostolii totul?

X X I I ' Dar tocmai pentru că dovedirea e atât de uşoară încă, îndată ce e
rostită, nu mai e nimic de reluat, să facem ca şi cum n-a fost rostită dând loc
celeilalte părţi în cazul în care aceştia [ereticii] cred că pot să pună în mişcare
ceva pentru a infirma această prescriere. 2 Ei obişnuiesc să spună că apostolii
n-au ştiut toate, după care, bântuiţi de aceeaşi nebunie întorc vorba şi spun
că apostolii au ştiut toate, dar n-au predat tuturor toate, în ambele cazuri
făcând reproşuri lui Hristos că a trimis apostoli fie mai puţin învăţaţi, fie
prea subtili. 3 Dar care om cu minte teafară ar putea crede că n-au ştiut ceva
cei pe care Domnul i-a aşezat învăţători, avându-i în tovărăşie, în ucenicie şi
III.2. T e rtu lia n d in C a rta g in a , D e sp re p re s c rie re a e re tic ilo r 525
convieţuire; cărora le explica deoparte cele ce erau obscure, spunându-le că

lor li s-a dat să cunoască cele ascunse, a căror înţelegere nu e îngăduită po
porului [Mc 4, 34; Lc 8, 10]? 4 A rămas ascuns ceva lui Petru, care a fost
numit piatra pe care se va zidi Biserica, care a primit cheile împărăţiei ceru
rilor şi puterea de a lega şi dezlega în cer şi pe pământ [Mt 16, 18-19]?
’ A rămas ceva ascuns lui Ioan, preaiubitul Domnului, care s-a culcat la
pieptul Său, singurul căruia i-a arătat mai dinainte Domnul pe luda vânzăto
rul, şi pe care l-a trimis în locul Său drept fiu al Măriei [In 16, 23; 19, 25]?
6 Ce a vrut El să nu ştie cei cărora le-a arătat şi slava Sa, pe Moise şi pe Ilie
şi, pe lângă aceasta, şi glasul Tatălui din cer [Mc 9, 2 sq]? Nu ca şi cum i-ar
fi respins pe ceilalţi [apostoli], ci pentru că „pe trei martori se va statornici
tot cuvântul” [Dl 19, 15; Mt 18, 16]. N-au ştiut ei, cei cărora după înviere a
socotit de cuviinţă să le explice pc cale toate Scripturile [Lc 24, 27]? 8 Ce-i
drept, le spusese odată: „Multe am încă să vă spun, dar nu le puteţi purta”,
9 dar adăugând îndată: „Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă
va conduce la tot adevărul” [In 16, 12-13], a arătat că nimic nu ignorau cei
cărora le făgăduise că prin Duhul Adevărului îi va duce la „tot adevărul”.
111Şi şi-a împlinit făgăduinţa. întrucât „Faptele Apostolilor” atestă pogorârea
Duhului Sfânt [FA 2, 1]. " Cei care nu primesc această scriere nu pot nici să
fie ai Duhului, ci care nu pot recunoaşte pe Duhul Sfânt trimis ucenicilor;
dar nici să apere Biserica, ei care nu pot proba când şi în ce leagăn a fost
aşezai acest corp. L Căci ci vor mai bine să nu aibă dovezile celor pe care le
apără, ca să nu primească demascările minciunilor lor.
Conflictul de kt Antiohia
X X III' Aşadar, ca să ia în derâdere „neştiinţa” apostolilor, pun înainte

faptul că Petru şi cei împreună cu el au fost mustraţi de Pavel [Ga 2, 11].
' „Prin urmare, spun ci, le-a lipsit ceva”; ca de aici să urzească şi aceea că a
putut să le vină o cunoaştere mai deplină, pe care a avut-o Pavel când i-a
mustrat pe înaintaşii săi [în apostolie]. 3 Aş putea să spun şi acum celor ce
resping „Faptele Apostolilor”: „întâi de toate să arătaţi cine este acest Pavel,
ce a fost înainte de a fi apostol şi cum a ajuns apostol”, întrucât se folosesc
foarte mult de el şi la alte chestiuni. 4 Căci chiar dacă el însuşi mărturiseşte
că a ajuns apostol din persecutor [Ga 1,23; Flp 3, 6; I Tim 1, 3], aceasta nu
e de ajuns pentru cine crede doar după ce a examinat lucrul, când nici Dom
nul însuşi n-a dat mărturie despre Sine însuşi [In 5 ,3 1 ].J Să creadă dar fără
Scripturi, ca să creadă împotriva Scripturilor. Să ne înveţe însă din ceea ce
pretind — că Petru a fost mustrat de Pavel — că Pavel a adăugat pe deasu
pra o altă formă a evangheliei decât cea pe care o vestiseră Petru şi ceilalţi.
526 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
6 Şi totuşi, când s-a schimbat din persecutor în predicator, a fost dus la fraţi
de alţi fraţi ca unul din fraţi [FA 9, 27], la aceia şi de aceia care primiseră
credinţa de la apostoli. 7 După care, cum spune el însuşi, s-a suit la Ierusalim
ca să-l cunoască |>e Petru [Ga 1, 18], din datoria şi dreptul aceleiaşi credinţe
şi propovăduiri. 6 Căci şi aceia nu s-ar mai fi mirat că s-a făcut din perse
cutor predicator, dacă ar fi propovăduit ceva contrar, nici n-ar fi mărit pe
Domnul, pentru că duşmanul Său, Pavel, a venit la El. 9 De aceea i-au dat
mâna dreaptă, semn de armonie şi înţelegere, şi au rânduit între ei o împărţire
a sarcinii [apostolice], nu o separare a Evangheliei, nici ca unul să predice
una, iar altul alta: Petru la cei tăiaţi-împrejur, iar Pavel la păgâni. w De alt
fel, dacă Petru a fost mustrat pentru că, după ce a convieţuit cu păgâni, s-a
separat mai apoi de convieţuirea cu ei, uitându-se la persoane, acesta a fost
un viciu de viaţă, nu de propovăduire. " Căci din această pricină nu s-a vestit
un alt Dumnezeu decât Creatorul, un alt Hristos decât Cel din Maria şi o altă
nădejde decât învierea.
Cazul lui Pavel

X X IV 1 Nu-mi este atât de bine sau, mai degrabă, atât de rău încât, să-i pun
la întrecere pe apostoli. 2 Dar pentru că foarte ticăloşii aceştia invocă această
mustrare ca pretext pentru a face suspectă învăţătura anterioară, voi răspunde
ca pledând pentru Petru: însuşi Pavel a zis că s-a făcut tuturor toate, pentru
iudei iudeu, pentru neiudei neiudeu, ca să-i câştige pe toţi [/ CV; 9 , 2 0 ] . J De
aceea, ţinând cont de timpuri, persoane şi cauze, mustrau unele lucruri pe
care ei înşişi le săvârşiseră ţinând cont tot dc timpuri, persoane şi cauze; ca
şi cum Petru l-ar fi mustrat pe Pavel pentru că, deşi oprea lăicrea-împrejur,
l-a tăiat împrejur pe însuşi Timotei [FA 16, 3] .4 Vor vedea cei care-i judecă
pe apostoli. Bine e că Petru s-a făcut egalul lui Pavel şi în martiriu. 5 Dar
chiar dacă Pavel a fost răpit până la al treilea cer şi în rai a auzit unele lu
cruri [2 Co 12, 1 sq], de acolo nu se poate vedea că ele i-au dat povăţuire
pentru o altă învăţătură, întrucât natura lor a fost astfel încât să nu poată
fi predate nici unui om. 6 Iar dacă nu ştiu ce anume din acestea a ajuns la
cunoştinţa cuiva, iar vreo erezie susţine că urmează acestui lucru, atunci fie
Pavel e vinovat că a predat secrete, fie trebuie să ni se arate un altul răpit în
rai mai apoi şi căruia i s-a îngăduit să vorbească lucruri care nu i s-au îngă
duit lui Pavel nici să le spună în şoaptă.
O învăţătură secretă?
X X V 1 Dar, cum spuneam, e aceeaşi nebunie a mărturisi că apostolii n-au
ignorat nimic, nici n-au propovăduit lucruri diferite între ei, dar că n-au vrut
III.2. T e rtu lia n d in C a rta g in a , D e s p re p re s c rie re a e re tic ilo r 527
să descopere tuturor toate, 2 ci că pe unele le-ar fi încredinţat deschis şi tutu

ror, iar pe altele în secret şi doar puţinora, întrucât scriind lui Timotei Pavel
s-a folosit şi de acest cuvânt: „O, Timoteie, păzeşte depozitul încredinţat”
[/ Tim 6, 20] şi iarăşi: „Păstrează depozitul bun” [2 Tim 1, 14].3 Ce este acest
depozit? Unul învăluit în tăcere, încât să fie socotit că ţine de o altă învăţătură?
4. Sau nu ţine de acea recomandare, despre care spune: „Această recoman
dare ţi-o încredinţez, fiule Timotei” [/ Tim 1, 18]? Şi iarăşi de acea poruncă
despre care spune: „Iţi recomand înaintea lui Dumnezeu, Care face vii toate,
şi a lui Iisus Hristos, Care a dat înaintea lui Ponţiu Pilat bună mărturie, să
păzeşti porunca” [/ Tim 6, 13-14]? 6 Dar ce este această poruncă şi această
recomandare? Din cele scrise mai sus şi mai jos se poate înţelege că nu se
face vreo aluzie la nu ştiu ce învăţătură mai îndepărtată, ci mai degrabă că
apostolul insistă că nu trebuie primite altele pe lângă cele pe care Timotei
le-a auzit de la el şi încă „înaintea a mulţi martori” [2 Tim 2, 2]. 7 Nu intere
sează dacă prin aceşti mulţi martori ei nu vor să înţeleagă Biserica, când ceea
ce a fost rostit cu mulţi martori nu a fost nimic ţinut în tăcere. s Dar nici fap
tul că acela vrea să încredinţeze „acestea unor oameni credincioşi, destoinici
să înveţe şi pe alţii” [2 Tim 2, 2] nu trebuie interpretat ca argument pentru
vreo evanghelic ascunsă [occulli eucingelii]. 9 Căci întrucât spune „acestea”
vorbeşte de cele despre care scria pe atunci; dacă ar fi vorbit despre nişte
lucruri ascunse, absente pentru cunoaştere, ar fi spus nu „acestea”, ci acelea.
X X V I1 De altfel era un lucru firesc ca unuia căruia îi încredinţa slujirea
Evanghelici să-i adauge că ea nu trebuie slujită pe sărite şi fără minte, potrivit
cuvântului Domnului Care spune: „Să nu aruncaţi mărgăritarul porcilor şi
cele sfinte câinilor” [Ml 7 , 6]. 2 Domnul a învăţat pe faţă [In 18, 26], fără a
face vreo aluzie la vreo învăţătură tainică învăluită în tăcere [taciti sacra
ment^. El însuşi a poruncit [ucenicilor] că, dacă aud ceva în întuneric şi în
ascuns, să-l vestească în lumină şi de pe acoperişuri [Ml 10, 27]. 3 El însuşi
a preînchipuit printr-o asemănare să nu se depună în ascuns, fără rod, vreo
mină [Lc 19, 20], adică vreun cuvânt al Său. 4 El însuşi învăţa că făclia nu se
pune de obicei sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor ce sunt
în casă [Ml 5, 15] .5 Acestea apostolii fie le-ar fi neglijat, fie nu le-ar fi înţeles,
dacă nu le-ar fi împlinit, ascunzând ceva din lumină, adică din cuvântul lui
Dumnezeu şi din taina sfântă a lui Hristos [Christi sacramento]. 6 Pe cât ştiu,
nu se temeau de nimeni, nici de puterea iudeilor, nici de cea a păgânilor.
Cu atât mai liber propovăduiau în Biserici, ei care nu tăceau în sinagogi şi în
locuri publice. 7 Mai mult, nici pe iudei n-ar fi putut să-i întoarcă, nici pe
păgâni să-i atragă dacă n-ar fi expus în ordine ceea ce voiau să fie crezut de ei.
* Cu atât mai mult n-ar fi sustras Bisericilor, care crezuseră, nici un lucru pe
care să-l încredinţeze apoi separat puţinora. 9 Chiar dacă discutau câte ceva
528 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l apostolic
ca între intimi, ca să vorbesc aşa, nu trebuie crezut că duceau la o altă regulă

de credinţă, diversă şi contrară celei pe care o rosteau în public Bisericile
catholice; 10 ca să înveţe un Dumnezeu în Biserică şi altul în găzduirea lor,
ca să numească o substanţă a lui Hristos în public şi alta în ascuns, ca să
vestească tuturor nădejdea învierii şi puţinora o alta. 11 Căci ei înşişi îndem
nau în chip stăruitor în epistolele lor ca toţi să vorbească unul şi acelaşi lu
cru, şi să nu fie schisme şi dihonii în Biserică, întrucât fie Pavel, fie ceilalţi
propovăduiau/predicau acelaşi lucru. 12 De altfel îşi aduceau aminte de cu
vântul: „Să fie cuvântul vostru da, da; nu, nu; căci ce este mai mult e de la
cel rău” [Mi 5, 37], ca să nu trateze Evanghelia într-o diversitate [de forme].
Au înţeles prost Bisericile predica apostolilor?

XX V II1 Dacă, aşadar, e de necrezut fie ca apostolii să nu fi cunoscut plină
tatea propovăduirii, fie să nu fi dat tuturor toată ordinea regulii de credinţă,
să vedem dacă nu cumva, chiar dacă apostolii au vestit-o simplu şi deplin,
Bisericile au primit-o, din vina lor, altfel decât o rosteau apostolii. 2 Vei găsi
împinse înainte de eretici spre zgândărirea scrupulozilăţii toate acestea: J ei
se leagă de Bisericile mustrate de apostol[ul Pavel]: „O, galateni fără minte,
cine v-a fermecat?” [Ga 3, 1] şi: „Alergaţi aşa de bine. Cine v-a pus piedică?”
[Ga 5, 7] şi chiar începutul [epistolei]: „Mă mir că atât dc repede vă întoar
ceţi de la cel ce v-a chemat în har spre o altă evanghelie” [Ga 1,6]; 4 de
asemenea şi de ce a scris corintenilor că sunt încă trupeşti şi că erau crescuţi
cu lapte şi neînstare încă de o mâncare tare [/ Co 3, 1-2], ci care credeau că
ştiu ceva, deşi nu ştiau încă nici cum se cuvine să ştie [/ Co 8, 2]. '5 Dar dacă
ne opun faptul că Bisericile au fost mustrate, să creadă şi că s-au îndreptat.
Şi să le recunoască şi pe acelea de a căror credinţă, ştiinţă şi purtare apos
tolul se bucură şi mulţumeşte lui Dumnezeu [Rm 1, 8; Flp 1,3; Col 1,3;
1 Tes 1,2 etc.], pe care sunt unite azi cu cele mustrate atunci de drepturile
unei singure învăţături/instituiri [unius institutionis].
Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica

X X V III' Să admitem acum că toate au rătăcit, că apostolul s-a înşelat
dând mărturie pentru unele dintre ele; că Duhul Sfânt n-a vegheat asupra
nici uneia ca să o ducă la adevăr, El Care pentru aceasta a fost trimis de
Hristos, pentru aceasta a fost cerut de Tatăl, ca să fie învăţător al adevărului;
că Acesta [Duhul Sfânt] şi-a neglijat datoria de Administrator al lui Dumnezeu
şi Vicar al lui Hristos [Vicarius Christi], îngăduind Bisericilor să înţeleagă
între timp altfel, să creadă altfel ceea ce El însuşi a propovăduit prin apostoli;
dar este oare verosimil ca Biserici atât de multe şi atât de mari să fi rătăcit
III.2. T e rtu lia n d in C a rta g in a , D e s p re p re s c rie re a e re tic ilo r 529
mergând totuşi spre o singură credinţă? 2 între atât de multe lucruri întâm
plate nu este niciodată un singur deznodământ: rătăcirea învăţăturii Bisericilor
ar fi trebuit să fie una variată. 3 Dar ceea ce se găseşte unitar la mai multe nu
este eronat, ci predat [tradiţional] ,4 Să îndrăznească aşadar să spună cineva
că au rătăcit cei care au predat-o!
Prioritatea adevărului asupra erorii
X X IX 1 în orice chip s-ar fi greşit, greşeala a domnit până când n-au fost
erezii! 2 Adevărul îi aştepta pe marcioniţi şi valentinieni ca să-l elibereze!
3 Până la ei s-a evanghelizat greşit, s-a crezut greşit, s-au făcut greşit atâtea
mii de botezuri, s-au făcut greşit atâtea fapte ale credinţei, atâtea virtuţi, atâtea
harisme, atâtea preoţii, atâtea slujiri, şi tot greşit au fost încununate atâtea
mărturii martirice! 4 Sau, dacă n-au fost greşite, nici în gol, cum se face că
lucrurile lui Dumnezeu au alergat înainte să se fi cunoscut ale cărui Dumnezeu
sunt ele? Cum au fost creştini înainte să fi fost găsit Hristos? Cum au fost
erezii înainte să fi fost adevărata învăţătură? 5 Dar în toate adevărul premerge
imaginii lui, asemănarea urmează realităţii. 6 De altfel ar fi absurd ca erezia
să fie socotită învăţătura prioritară, întrucât aceasta este cea care a prezis
ereziile viitoare de care trebuie să ne ferim [Mt 24, 11. 24; 2 Ptr 2, 2].
7 Bisericii acestei învăţături i s-a scris, sau mai degrabă însăşi învăţătura
scrie Bisericii ei: „Chiar dacă un înger din cer v-ar vesti o altă evanghelie
decât cea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema!” [Ga 1, 8].
Originea recentă a ereziilor
X X X 1 Unde e atunci Marcion, armatorul pontic, pasionatul de stoicism?

Unde e Valentin, adeptul platonismului? 2 Căci se ştie limpede că n-au fost
atât de vechi: au trăit sub domnia lui Antoninus [Pius, 138-161], că au crezut
mai întâi în învăţătura Bisericii catholice în Biserica Romei sub episcopatul
binecuvântatului Eleuteriu [175-189]2, până ce din pricina curiozităţii lor
mereu neliniştite, prin care-i stricau şi pe fraţi, au fost daţi afară o dată şi încă
o dată, Marcion cu cei două sute de mii de sesterţi pe care i-a adus Bisericii;
fiind apoi excluşi cu o separare perpetuă, şi-au semănat veninul învăţăturilor
lor. 3 După care Marcion mărturisindu-şi pocăinţa a primit condiţia care i s-a
dat pentru a primi pacea — şi anume dacă îi va aduce înapoi Bisericii pe cei
pe care îi învăţase spre pierzanie —, dar a fost împiedicat de moarte. 4 Căci
2 De fapt mai degrabă sub episcopatele lui Hyginus (136-140), Pius I (140-154) şi
Anicet (154-165).
trebuia să existe erezii [1 Co 11, 19]. Dar pentru că trebuia ca ele să existe,
nu sunt de aceea şi un lucru bun. Ca şi cum nici răul nu trebuia să nu existe!
Pentru că şi Domnul trebuia să fie vândut, dar vai vânzătorului [Mt 26, 24]!
Aşadar nimeni să nu apere ereziile plecând de aici.
5 Iar dacă trebuie să tratăm şi despre originea lui Apelle, nici el nu este ma
vechi ca Marcion, învăţătorul şi formatorul său. Căzând însă cu o femeie şi
părăsind înfrânarea marcionită, s-a separat la Alexandria, departe de ochii
învăţătorului. 6 De unde întorcându-se după ani nu mai bun, doar că nu mai
era marcionit, s-a legat de o altă femeie, de fecioara Filomene, de care am
vorbit mai sus, şi care a devenit mai apoi şi ea o mică prostituată, şi sub în
râurirea ei demonică a scris „Arătările” pe care le învăţase de la ea. 7 Până
acum mai sunt în lume cei care îşi aduc aminte de ei, ba chiar şi ucenici şi
urmaşi ai lor, aşa că nu se poate nega că sunt posteriori. ,v De altfel sunt
osândiţi şi de faptele lor, cum a spus Domnul [Mt 7, 16]. ^ Căci dacă
Marcion a separat Noul Testament de cel Vechi, înseamnă că el este poste
rior fajă de ceea ce a separat, pentru că n-a putut separa decât ceea ce a fost
unit. 1 Prin urmare, faptul că formau un tot unit înainte de a fi separate, după
care abia au fost separate, arată că separatorul e posterior lor. " La fel şi
Valentin, care le comentează altfel şi le corectează fără şovăire sub pretextul
că ceea ce corectează era înainte corupt, demonstrează că acestea erau ale
altuia. 12 îi numim pe aceştia ca pc falsificatorii cci mai însemnaţi şi mai des
întâlniţi ai adevărului [adulteros veritatis], 13 în rest un nu ştiu care Nigidius
şi Hermogen şi mulţi alţii umblă încă stricând via Domnului. Doresc să-mi
arate cu ce autoritate au ieşit. 14 Dacă propovăduiesc un alt Dumnezeu, cum
se mai folosesc de lucrurile, scrierile şi numele Domnului împotriva Căruia
predică? Şi dacă e Acelaşi Dumnezeu, cum de îl propovăduiesc altfel? Să
dovedească atunci că sunt apostoli noi, să spună că Hristos S-a pogorât din
nou, a învăţat din nou, a fost răstignit din nou, a murit din nou, a înviat din
nou. 16 Pentru că făcând apostoli El obişnuieşte să le dea pc lângă altele şi
puterea de a face aceleaşi semne pe care le-a făcut şi El [Mc 16, 17].
17 Vreau aşadar să mi se spună minunile lor, pentru că ştiu care-i marea lor
putere prin care-i imită pervers pe apostoli: aceia făceau din morţi vii, aceştia
fac din vii morţi!
Pilda grâului şi a neghinei
X X X I1 Dar ca să mă întorc de la acest excurs la tema dezbătută: prioritatea

adevărului [principalitatem veritatis] şi posteritatea minciunii, un argument
în favoarea ei vine din acea parabolă care arată că mai întâi a fost semănată
de Domnul sămânţa bună a grâului, peste care a fost adusă de vrăjmaşul dia-
III.2 . T e r tu l ia n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 531
voi iarba stearpă a neghinei [Mt 13, 24]. 2 Aceasta închipuie în mod potrivit
distincţia învăţăturilor, pentru că şi în altă parte [Mc 4, 3] cuvântul Domnu
lui este asemănat unei seminţe. 3 Astfel că din însăşi această ordine se arată
că este al Domnului şi adevărat ceea ce e predat mai întâi, iar străin şi fals e
ceea ce e pus posterior în aceasta. 4 Această sentinţă va rămâne împotriva
oricăror erezii posterioare, cărora nu le revine din conştiinţă nici o constanţă
pentru a-şi apăra adevărul.
Apostolicitatea originilor şi succesiunile apostolice
XXXII1 în rest, dacă unele [erezii] îndrăznesc să se insereze în epoca apos

tolică, pentru ca de aici să pară predate de apostoli, pentru că au existat sub
apostoli, putem spune: să arate aşadar originile Bisericilor [origines Eccle-
siarum] lor, să desfăşoare ordinea episcopilor [ordinem episcoporum] lor
decurgând prin succesiune [per succesionem] de la început, astfel încât acel
prim episcop să aibă drept pricinuitor [auctorem] şi antecesor pe unul din
apostoli sau bărbaţii apostolici care însă au stăruit împreună cu apostolii.
‘ Căci în acest mod îşi prezintă Bisericile apostolice listele [census] lor:
astfel Biserica Smyrnei relatează că Policarp a fost aşezat de loan, şi tot astfel
Biserica Romei arată despre Clement că a fost rânduit de Petru. 3 La fel şi
celelalte Biserici îi arată pe cei care au fost aşezaţi în episcopat de apostoli că
au butaşi ai seminţiei apostolice [apostolici seminis traduces]. 4 Să confec
ţioneze aşa ceva şi ereticii. Căci după atâtea blasfemii ce nu le este permis?
' Dar chiar dacă le-ar confecţiona, n-ar reuşi nimic. Pentru că însăşi învăţă
tura lor, comparată cu cea apostolică, va striga răspicat prin diversitatea şi
contrarietatea ei că nu are drept pricinuitor nici vreun apostol, nici vreun
bărbat apostolic; pentru că aşa cum apostolii nu au învăţat lucruri diferite
unii faţă de alţii, tot aşa nici bărbaţii apostolici n-au dat de la ei lucruri con
trare apostolilor decât dacă cei care au fost învăţaţi de apostoli au propovăduit
altfel decât ei. 6 La această formă sunt provocate de acele Biserici care, chiar
dacă nu-1 pot pune înainte drept pricinuitor al lor pe nici unul din apostoli
sau bărbaţii apostolici, întrucât sunt mult posterioare lor, asemenea celor ce
se întemeiază zilnic, totuşi, întrucât se înţeleg în aceeaşi credinţă, sunt so
cotite nu mai puţin apostolice prin înrudirea/consangvinitatea învăţăturii
[consangiunitate doctrinae], 1 Toate ereziile provocate de Bisericile noastre
să arate astfel fiecare din aceste două forme, şi să dovedească/probeze dacă
se consideră apostolică prin vreuna. s Dar tocmai de aceea nu sunt, nici nu pot
dovedi/proba că sunt ceea ce nu sunt, şi nu sunt primite în pace şi în comu
niune de Bisericile în vreun fel apostolice, pentru că din pricina diversităţii
învăţăturii nu sunt nicidecum apostolice.
Ereziile epocii apostolice şi cele contemporane
X X X III' La acestea adaug recunoaşterea acelor învăţături care au existat

pe atunci în timpul apostolilor şi au fost dovedite şi condamnate cu jurământ
de aceiaşi apostoli. 2 Căci aşa vor fi mai uşor scoase la lumină când fie sunt
prinse că au existat încă de pe atunci, fie că îşi trag seminţele din cele care
au existat pe atunci. 3 în prima sa Epistolă către Corinteni Pavel îi înfierează
pe tăgăduitorii învierii şi pe cei ce se îndoiau de înviere [7 Co 15, 12]:
această opinie e proprie saduceilor [Mt 22, 23; FA 23, 8] . 4 Au parte de ea şi
Marcion, Apelle, Valentin şi alţii care resping învierea cărnii. 5 Scriind gala-
tenilor, Pavel se ridică împotriva păzitorilor şi apărătorilor tăierii-împrejur şi
ai Legii [Ga 5, 2], iar aşa este erezia Iui Ebion. 6 Povăţuindu-1 pe Timotei,
îşi bate joc de cei ce opresc căsătoria [1 Tim 4, 3], dar aşa învaţă Marcion şi
adeptul lui, Apelle. 7 La fel îi atinge pe cei ce ziceau că învierea s-a făcut
deja [2 Tim 2, 18], cum pretind despre ei înşişi valentinienii. 3 Iar când nu
meşte genealogiile interminabile [7 Tim 1,4], se recunoaşte Valentin, la care
nu ştiu care eon, căci are un nume straniu şi nu unul singur, naşte din Harul
său Gândirea şi Adevărul, iar acestea procreează din ele însele Cuvântul şi
Viaţa, iar acestea nasc Omul şi Biserica; din care primă ogdoadă de eoni se
nasc alţi zece, şi apoi doisprezece alţi eoni cu nume ciudate ajungându-se la
pura fantasmagorie mitologică a treizeci de eoni. 9 Acelaşi apostol [Pavel],
când îi dezaprobă pe cei ce slujesc stihiilor/elemcntelor [Col 2, 8], arată ceva
din Hermogene care, introducând o materie nenăscută, o compară cu Dum
nezeul nenăscut şi, făcând astfel din ea o zeiţă-mamă a stihiilor/clementelor.
poate să-i slujească ei, pe care o compară cu Dumnezeu. în Apocalipsâ
Ioan primeşte porunca de a-i mustra pc cei ce mănâncă idolotite şi săvârşesc
desfrânări [Ap 2, 20]; dar şi acum există alţi nicolaiţi: erezia zisă cainită.
Iar în Epistola sa îi numeşte antihrişti mai ales pe cei care tăgăduiesc că
Hristos a venit în trup [7 In 4, 3] şi pe cei care nu cred că lisus este Fiul lui
Dumnezeu [7 In 2,22]: primul lucru îl revendică Marcion, iar cel de-al doilea
Ebion. 12 Iar învăţătura magiei lui Simon [Magul], care slujea îngerilor, s-a
socotit ea însăşi între idolatrii şi a fost condamnată de Apostolul Petru în
persoana lui Simon [FA 8, 18].
X X X IV 1 Acestea sunt, pe cât socot, genurile învăţăturilor falsificate [doc-
trinarum adulterinaram] care am fost învăţaţi de apostoli că au existat pe
vremea lor. 2 Şi totuşi între o atât de mare diversitate de ticăloşii/perversităţi
nu găsim nici o învăţătură [institutionem] care să stârnească o controversă
despre Dumnezeu Creatorul universului.J Nimeni n-a îndrăznit să bănuiască
un alt Dumnezeu: şovăiau mai uşor despre Fiul decât despre Tatăl, până în
ziua în care Marcion a introdus, pe lângă Creatorul, un alt Dumnezeu, numai
III.2 . T e r tu l ia n d in C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 533
bunătate; 4 până când Apelle a făcut din nu ştiu care înger slăvit al Dumne
zeului mai înalt pe Dumnezeul Legii şi al lui Israel, afirmând că e făcut din
foc; până când Valentin a răspândit eonii lui şi a pus la originea Dumnezeului
Creator păcatul unui eon. 5 Lor şi numai lor, şi lor celor dintâi, li s-a desco
perit adevărul Divinităţii, pentru că ei au dobândit o mai mare vrednicie şi
un har mai deplin de la diavolul care voia să rivalizeze cu Dumnezeu astfel
încât, plecând de la nişte învăţături pline de venin, să-i facă pe ucenici mai
presus de învăţătorul, ceea ce Domnul a negat [M t 1 0 ,2 4 ] . 6 Să-şi aleagă
aşadar toate ereziile timpurile lor, care când au fost — de altfel nici nu ne
interesează aceasta, când ele nu sunt din adevăr — şi întrucât n-au fost pe
vremea apostolilor, nu pot să fi existat. 7 Căci dacă ar fi existat, ar fi fost
numite şi ele, pentru a fi pedepsite, căci cele care au fost pe vremea aposto
lilor au fost condamnate fiecare cu numele ei. s Aşadar, fie sunt aceleaşi, şi
sunt acum mai rafinate, cele care pe vremea apostolilor erau grosolane, şi
atunci îşi vor avea osânda lor; fie au fost altele, născute ulterior, dar au pre
luat din acele opinii, şi având cu ele părtăşia propovăduirii vor avea în chip
necesar şi părtăşia osândei. Aceasta întrucât aici are întâietate acel principiu
al posterităţii prin care. chiar fără să participe cu nimic la cele osândite, sunt
judecate dinainte doar plecând de la epoca lor ca fiind cu atât mai falsificate
[a d u lterin ele], cu cât nu sunt nici măcar numite de apostoli. 9 De unde e şi
mai ferm stabilit faptul că ele sunt ereziile despre care s-a vestit atunci că vor
fi acum.
XXXV 1 întrucât cu aceste definiţii au fost provocate şi învinse toate erezi
ile, fie ele posterioare, fie contemporane cu apostolii, dat fiind că diferă faţă
de ci, şi au fost înfierate de ei fie în general, fie în special, întrucât au fost
condamnate dinainte, să îndrăznească să răspundă şi ele cu nişte prescrieri
de acest fel împotriva învăţăturii [d i s c i p l i n a m ] noastre. 2 Căci dacă neagă
adevărul ei, trebuie să probeze că ea este şi erezie, învinsă în aceeaşi formă
prin care sunt învinse şi ele, şi să arate în acelaşi timp unde anume trebuie
căutat adevărul, care e limpede că nu este acum la ele. 3 Lucrul nostru nu e
posterior, ci mai degrabă prioritar tuturor. Aceasta va fi mărturia adevărului
care deţine oriunde întâietatea [p r i n c ip a t u m ] . 4 El nu este condamnat, ci mai
degrabă apărat de apostoli; acesta va fi indiciul că el este al lor; 5 căci pe el,
pe care nu-1 condamnă ei, care au condamnat orice lucru străin, îl arată fiind
al lor şi de aceea îl şi apără.
Alte argumente pentru apostolicitatea Bisericilor

XXXVI' Hai acum tu, care vrei să-ţi exerciţi mai bine curiozitatea în folosul
mântuirii tale, şi străbate Bisericile apostolice, în care înseşi scaunele apos
tolilor [cathedrae apostolorum] prezidează în locul lor, în care sunt recitate
scrisorile lor autentice care fac să răsune glasul lor şi le înfăţişează faţa fie
căruia. 2 îţi este aproape Ahaia, ai atunci Corintul, dacă nu eşti departe de
Macedonia, ai Filipi; dacă poţi trece în Asia, ai Efesul; dacă te afli lângă
Italia, atunci ai Roma, de unde ne vine în ajutor autoritatea [aucloritas] ei.
3 Cât de fericită e această Biserică, căreia apostolii i-au vărsat odată cu sân
gele lor toată învăţătura [totam doctrinam}; unde Petru a devenit egalul Păti
mirii Domnului, unde Pavel s-a încununat cu moartea lui loan [Botezătorul],
de unde apostolul loan a fost trimis într-o insulă după ce, cufundat fiind în
ulei clocotit, n-a păţit nimic. 4 Să vedem ce anume s-a învăţat ea şi ce a
învăţat ea pe alţii. 5 împreună cu Bisericile Africii unite cu ea cunoaşte un
Dumnezeu Domn Creator al universului şi pe Hristos Iisus din Fecioara Mafia,
Fiul Dumnezeului Creator, şi învierea cărnii; amestecă Legea şi Profeţii cu
scrierile evanghelice şi apostolice, de unde soarbe credinţa, pe care o însem
nează cu apă, o îmbracă cu Duh Sfânt, o paşte cu Euharistie, îndeamnă la
martiriu şi aşa nu primeşte pe nimeni care c împotriva acestei învăţături
[institutio}. 6 Aceasta e învăţătura, nu mai spun acum care a vestit dinainte
ereziile viitoare, ci cea din care au ieşit ereziile; deşi dc când au ajuns po
trivnice ei, nu mai sunt din ea. 7 Chiar şi din sâmburele măslinei gustoase,
îmbelşugate şi foarte trebuincioase se naşte un aspru măslin sălbatic; chiar şi
din miezul smochinei celei mai plăcute şi dulci se înalţă smochinul sălbatic cu
frunze umflate de vânt şi nefolositor. s Aşa şi ereziile sunt din tufişul nostru,
dar nu din soiul nostru: ieşite din grăuntele adevărului, au ajuns sălbatice
prin minciună.
Prescrierea posesiunii îndelungate
X X X V II' Dacă lucrurile stau astfel încât adevărul este adjudecat nouă,
celor care umblăm în această regulă, pe care Bisericile au transmis-o de la
apostoli, apostolii de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu, este evidentă
atunci raţiunea propunerii noastre care defineşte că nu trebuie admis eretici
lor, pe care-i dovedim fără Scripturi că n-au nimic de-a face cu Scripturile,
să ne provoace la luptă plecând de la Scripturi. 2 Căci dacă sunt eretici, nu
pot fi creştini, pentru că nu de la Hristos au ceea ce primesc prin alegere
adoptând numele de eretici. 3 Nefiind astfel creştini, n-au nici un drept să
pună mâna pe scrierile creştine şi pe drept cuvânt trebuie să li se spună:
„Cine sunteţi voi? Când şi de unde aţi venit? Ce faceţi în ce este al meu,
nefiind ai mei? Cu ce drept, Marcion, tai în pădurea mea? Cu ce permisiune
abaţi, Valentine, izvoarele mele? Cu ce putere, Apelle, muţi hotarele mele?
4 E proprietatea mea. Ce semănaţi şi paşteţi aici în voia voastră şi voi cei
lalţi? E proprietatea mea, pe care o am de mult, o am dinainte, şi am acte de
III.2 . T e r t u l i a n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 535
provenienţă întărite de la înşişi proprietarii cărora le-a aparţinut lucrul. 5 Eu

sunt moştenitorul apostolilor. Cum au dispus în testamentul lor, cum l-au
încredinţat credinţei, cum l-au dat cu jurământ, aşa îl ţin. 6 Pe voi v-a dez
moştenit desigur pentru totdeauna şi v-a renegat ca pe nişte străini, ca pe
nişte duşmani.” 7 Şi de unde sunt ereticii străini şi duşmani ai apostolilor dacă
nu din pricina diversităţii învăţăturii, pe care fiecare sau a proferat-o sau a
primit-o după bunul său plac, împotriva apostolilor?
Ereticii falsifică Scripturile

XXXVIII' Aşadar, unde se găseşte diversitatea învăţăturii [diversitas doc-
trinae], acolo trebuie presupusă şi falsificarea Scripturilor şi comentariilor
[adulteratio Scripturarm et expositionum\. 2 Celor ce şi-au propus să înveţe
altfel, necesitatea le-a impus să dispună altfel şi instrumentele învăţăturii.
3 Căci n-ar fi putut învăţa altfel dacă n-ar fi altfel şi cele prin care învăţau.
Aşa cum acelora nu le-ar fi putut reuşi coruperea învăţăturii fără coruperea
instrumentelor ei, tot aşa nici nouă nu ne-ar fi reuşit integritatea învăţăturii
fără integritatea celor prin care se tratează învăţătura. 4 Căci ce e contrar nouă
in [Scripturile] noastre? Ce lucru propriu am introdus în ele, ca să corectăm,
fie prin scoatere, fie prin adaos, fie prin schimbare, ceva aflat în scripturi şi
contrar lor? ' Ceea ce suntem noi Scripturile sunt de la începuturile lor. Din
ele suntem, înainte să fi fost ceva altfel decât suntem; căci ce a fost altfel
înainte să fi fost interpolat de voi? 6 Cum însă orice interpolare trebuie cre
zută posterioară, venind din cauza unei rivalităţi, care nu este vreodată nici
anterioară, nici de-a casei cu lucrul rivalizat, e de necrezut pentru orice om
înţelept să părem că am vârât un condei falsificator în Scripturi noi, care
suntem primii şi suntem din ele, iar aceia, care sunt şi posteriori şi adversari
lor, n-au vârât. 7 Unul a schimbat scripturile cu mâna, altul a schimbat sensul
lor prin comentariu. 15Căci chiar dacă Valentin pare că s-a folosit de un in
strument [Nou Testament] întreg, n-a fost mai puţin ingenios decât Marcion,
care şi-a vârât mâna în adevăr. 9 Fiindcă Marcion s-a folosit deschis şi pe
faţă de cuţit, nu de condei, pentai că a născocit nu scripturi adaptate materiei
lui, ci o materie adaptată Scripturilor. Şi totuşi a scos şi a adăugat mai mult,
îndepărtând sensurile proprii fiecărui cuvânt în parte şi adăugând dispuneri
ale unor lucruri care nu apar în ele.
XXXIX1 Cu aceste spirite, care provin din duhurile răutăţii şi pe care tre
buie să le privim în faţă, trebuie dusă pe drept cuvânt lupta noastră, fraţilor,
luptă necesară credinţei, ca să se arate cei aleşi şi să fie descoperiţi cei res
pinşi [1 Co 11, 19]. 2 Şi de aceea au putere şi uşurinţă în a născoci şi a urzi
rătăcirile, de care nu trebuie să ne mirăm ca de una dificilă şi inexplicabilă,
întrucât ne stă la îndemână din scrierile profane un exemplu al unei astfel de

uşurinţe. 3 Vezi că azi a fost compusă din Virgiliu o fabulă cu totul alta, ma
teria ei fiind potrivită după versuri, iar versurile ei fiind potrivite după ma
terie. 4 Iar Hosidius Geta şi-a scos tragedia „Medea” întru totul din Virgiliu.
Intre alte îndeletniciri ale condeiului său, o rudă de-a mea a explicat din ver
surile aceluiaşi poet tabloul lui Cebes. 3 „Homerocentoni” sunt numiţi de
obicei cei care în felul peticarilor îşi cârpesc opera proprie din poeziile lui
Homer punând cap la cap şi strângând într-un singur corp bucăţi şi versuri
adunate de aici şi de acolo. 6 Iar literatura divină e mai fecundă în resurse
pentru orice materie. 7 Şi nu mă tem să spun că Scripturile însele au fost din
voia lui Dumnezeu astfel dispuse încât să furnizeze materii ereticilor, întru
cât în ele citim că trebuie să fie erezii [1 Co 11, 19] care nu pot exista fără
[aceste] Scripturi.
Diavolul imită şi riturile creştine
XL 1 Se pune întrebarea: de care minte e interpretat înţelesul pasajelor

care duc la erezii? 2 De diavol, al cărui rol c acela de a perverti adevărul, şi
care prin misterele idolilor imită chiar şi realităţile Tainelor dumnezeieşti.
3 Şi el îi botează pe cei ce cred în el şi pe credincioşii lui şi le promite prin
această baie iertarea păcatelor. 4 Şi dacă-mi aduc bine aminte de Mithra, şi
el îşi însemnează ostaşii pe frunte; celebrează şi ofranda pâinii, înfăţişează o
imagine a învierii, iar sub sabie pune o cunună. ' Şi mai ce? Nu stabileşte el
oare pentru marele lui preot o singură nuntă? Are şi fecioare, arc şi bărbaţi
care se înfrânează. 6 De altfel, dacă desfăşurăm superstiţiile lui Numa
Pompilius, dacă privim frunţile, însemnele şi privilegiile preoţeşti, slujbele,
instrumentele şi vasele sacrificatorilor, ca şi ciudăţeniile sacrificiilor, ispăşi
rilor şi voturilor însele, nu este oare evident că diavolul a imitat meticulozi-
tăţile Legii iudaice? 7 Aşadar cel ce s-a străduit cu atâta zel să exprime în
lucrurile idolatriei înseşi lucrurile prin care se administrează Tainele lui
Hristos, tot el în acelaşi spirit a dorit aprins şi a şi putut să ajusteze unei cre
dinţe profane şi rivale şi instrumentele [Scripturile] lucrurilor dumnezeieşti şi
celor sfinte ale creştinilor scoţându-şi gândul din gândurile lor, cuvintele din
cuvintele lor şi parabolele din parabolele lor. s Şi de aceea nimeni nu trebuie
să se îndoiască nici de faptul că de diavol au fost trimise duhurile răutăţii,
din care vin şi ereziile, nici că ereziile nu se deosebesc de idolatrie, când ele
aparţin aceluiaşi autor şi opere, căruia îi aparţin şi idolatria. 9 Fie că plăsmu-
iesc alt Dumnezeu potrivnic Creatorului, fie, în cazul în care mărturisesc un
singur Creator, spun că e altfel decât este cu adevărat. 10 Şi aşa orice minciună
pe care o spun despre Dumnezeu ţine într-un anume fel de genul idolatriei.
III .2 . T e r t u l i a n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 537
Purtarea ereticilor
X L I1 Nu voi omite nici descrierea purtării ereticilor, cât de uşuratică, pă

mântească şi omenească e, fără gravitate, fără autoritate, fără disciplină, ca
una potrivită credinţei lor. 2 întâi de toate la ei nu e sigur cine e catehumen
şi cine e credincios: vin la fel, ascultă la fel, se roagă la fel. Chiar de ar veni
nişte păgâni, vor arunca cele sfinte câinilor şi mărgăritarele porcilor [Mt 6, 7],
măcar că nu sunt adevărate. 3 Răsturnarea disciplinei o numesc „simplitate”,
iar grija noastră faţă de ea o numesc „codoşlâc”. Chiar şi pacea o amestecă
de-a valma cu toţi. 4 Nimic nu-i interesează de fapt, în discuţii li se permite
să spună lucruri diverse, cu condiţia să conspire la doborârea unicului ade
văr. Toţi se umflă în pene, toţi promit ştiinţa. Catehumenii sunt desăvârşiţi
înainte de a fi fost învăţaţi. 5 Cât de neobrăzate sunt chiar şi femeile eretice!
Cutează să înveţe pe alţii, să discute în contradictoriu, să facă exorcisme, să
promită vindecări, poate chiar şi să boteze. 6 Hirotoniile lor sunt îndrăzneţe,
uşuratice, nestatornice: aşază în treptele ei când simpli neofiţi, când oameni
prinşi în lume, când apostaţi de-ai noştri, ca să-i lege de ei prin slavă, fiindcă
nu pot să-i lege de ei prin adevăr. 7 Nicăieri nu se înaintează în grad mai
uşor ca în taberele răzvrătiţilor, unde simplul fapt de a fi acolo înseamnă o
promovare. ,v Şi aşa azi au un episcop, mâine altul; azi au un diacon care
mâine va fi citeţ; azi au un prezbiter care mâine va fi laic. Pentru că pun şi
asupra laicilor jugul datoriilor preoţeşti.
XL I I ' Ce voi spune de slujirea cuvântului, când preocuparea lor nu este
convertirea păgânilor, ci răsturnarea alor noştri? ' Caută să pună mâna mai
degrabă pe acea slavă pe care o aduce faptul că la ei se lucrează ruina celor
ce stau în picioare, nu înălţarea celor ce zac jos. Pentru că şi lucrarea lor nu
vine din edificarea lor, ci din distrugerea adevărului: sapă ale noastre ca să
zidească ale lor. 3 Luaţi-le legea lui Moise, profeţii şi pe Dumnezeu Creatorul,
şi nu vor mai putea rosti nici o învinuire. 4 Aşa se face că lucrează mai uşor
ruinarea edificiilor care stau în picioare decât ridicarea ruinelor doborâte la
pământ. 5 Numai pentru acest lucru acţionează umili, dezmierdători şi supuşi,
în rest nu cunosc respectul nici faţă de întâi-stătătorii lor. 6 Iată de ce la eretici
aproape că nu există schisme, pentru că şi atunci când sunt, nu apar; căci
schisma e însăşi unitatea lor. 7 Aş minţi dacă aş spune că nu se deosebesc
între ei nici abătându-se de la regulile lor, câtă vreme fiecare modulează după
bunul său plac cele pe care le primeşte, în acelaşi mod în care le-a compus şi
cel care le-a predat. s Progresul lucrului lasă să se recunoască natura lui şi
caracterul originii lui. Valentinienilor li s-a permis ceea ce i s-a permis lui
Valentin, marcioniţilor ceea ce i s-a permis şi lui Marcion: faptul de a inova
credinţa după bunul lor plac. 9 De altfel, când sunt inspectate mai atent toate
538 C anonul O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
ereziile, se va vedea că în multe lucruri sunt în dezacord cu autorii lor.

Multe n-au nici biserici: fără mamă, fără scaun, fără credinţă, rătăcesc ca
nişte vagabonzi fluieraţi de lume.
X L III1 S-au mai observat şi legăturile ereticilor cu mulţi magi, şarlatani,
astrologi, filozofi, cu oameni dedaţi curiozităţii. 2 Peste tot amintesc acel
„Căutaţi şi veţi afla” [Mt 7, 7]. Dar calitatea credinţei poate fi estimată şi din
genul de comportare: disciplina e un indiciu al doctrinei [doctrinae index
disciplina est], 3 Neagă faptul că trebuie să ne temem de Dumnezeu, şi aşa
toate sunt la ei libere şi dezlânate. 4 Dar unde anume nu este teamă de Dum
nezeu decât acolo unde Dumnezeu nu există? Unde nu e Dumnezeu, acolo
nu există nici vreun adevăr; iar unde nu e nici un adevăr, acolo e pe drept
cuvânt şi o astfel de disciplină. 5 Dar unde e Dumnezeu, acolo este şi frică
de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii [Pr 1, 7; 9, 10; Ps 110, 10].
Iar unde e frică de Dumnezeu, acolo e şi gravitatea onestă, sârguinţa conşti
incioasă, grija atentă, alegerea sigură, comuniunea chibzuită, promovarea
meritată, supunerea cucernică, zelul cuvios, demersul modest, Biserica unită
şi toate ale lui Dumnezeu.
Ce vor răspunde ereticii la Judecata de Apoi?
X L IV 1 Prin urmare, mărturiile unei discipline mai stricte la noi sc adaugă

la dovedirea adevărului, de la care nimănui nu-i este de folos să se abată,
dacă-şi va aduce aminte de judecata viitoare, la care noi toţi va trebui să
stăm înaintea tribunalului Iui Hristos, dând socoteală întâi de toate de cre
dinţa însăşi. 2 Ce vor zice, aşadar, cei ce vor fi necinstit prin adulter eretic
fecioara [Biserica] predată lor de Hristos? J Vor pretinde, cred, că nu li s-a
spus nimic de El sau de apostolii Lui despre învăţăturile sălbatice şi perverse
care vor fi şi că nu li s-a dat povaţa de a se feri şi a se scârbi de ele. 4 Să-şi
recunoască mai degrabă vina lor decât pe cea a celor care nu i-ar fi prevenit
dinainte. 3 Vor mai adăuga pe lângă asta şi multe despre autoritatea cutărui
învăţător eretic: că au întărit prin semne credibilitatea învăţăturii lor, au înviat
morţi, au înzdrăvenit oameni neputincioşi, au însemnat cele viitoare, ca astfel
să fie crezuţi apostoli. 6 Ca şi cum nu s-ar fi scris că vor veni mulţi care vor
face minuni foarte mari pentru a întări înşelăciunea unei propovăduiri co
rupte! Şi aşa îşi vor merita iertarea. 7 Dar chiar dacă, aducându-şi aminte de
avertismentele Domnului şi ale apostolilor, vor fi rămas în credinţa întreagă,
cred că vor fi în primejdie în ce priveşte iertarea lor dacă mai cred că Domnul
le va răspunde: „Am vestit dinainte deschis că vor fi învăţători ai minciunii
în numele Meu, al profeţilor şi apostolilor, şi am poruncit învăţăceilor Mei
să vă vestească şi ei aceleaşi lucruri. 9 Am delegat o dată pentru totdeauna
III.2 . T e r t u l i a n d i n C a r t a g i n a , D e s p r e p r e s c r i e r e a e r e t i c i l o r 539
apostolilor Mei evanghelia şi învăţătura aceleiaşi reguli. Dar, cum n-aţi crezut
în ea, Mi s-a părut potrivit să schimb mai apoi unele lucruri. 10 Făgăduisem
învierea chiar şi a cărnii, dar M-am răzgândit de teamă că n-am să o pot îm
plini. M-am arătat născut dintr-o Fecioară, după care însă Mi s-a părut un
lucru ruşinos. u Am numit Tată pe Cel ce face soarele şi ploile, dar M-a
adoptat un Tată mai bun. V-am oprit să plecaţi urechea la eretici, dar am
greşit.” 12 Astfel de lucruri ajung să creadă cei care au ieşit de pe drum şi nu
se feresc de primejduirea adevărului credinţei.
13 Acum am pledat în general împotriva tuturor ereziilor care trebuie res
pinse prin prescrieri sigure, drepte şi necesare de la orice convorbire asupra
Scripturilor. 14 Dacă ne va ajuta harul lui Dumnezeu, vom răspunde unora şi
în special3. 15 Celor ce citesc acestea în credinţa adevărului, pacea şi harul
Dumnezeului nostru Iisus Hristos să fie în veci!
3 în unele manuscrise textul tratatului lui Tertulian e urmat de cap. XLV-LIII conţinând
o listă comentată de 32 de erezii (PL 2, 61-74) pe care E. Schwartz (1936) o atribuie papei
Zefirin sau unui cleric din anturajul său. Lista înregistrează ca eretici pe Simon Magul,
Menandru, Satumin, Vasilide, Nicolae, ofiţii, cainiţii, setoiţii, Carpocrate, Kerinth, Ebion,
Valentin cu discipolii Ptolemeu, Secund, Heracleon, Marcu şi Colarbasus, Cerdo, Marcion
şi discipolii Lucan şi Apelle, Taţian, montaniştii, Blastus, Teodot, Praxea şi Victorin.
et
ti
с:;
η
С'·
Ζχ
F rag m en tu l M uratori
(sfârşitul secolului II sau începutul secolului IV)1
... la care însă [Marcu] a fost de faţă şi aşa Ie-a pus [în scris].
A treia carte a Evangheliei e cea după Luca. Acest Luca un medic, după
înălţarea lui Hristos, după ce Pavel l-a luat cu sine ca tovarăş de călătorie, a
scris în numele său din opinia lui, deşi nici el nu L-a văzut pe Domnul în
trup, şi aşa cum a putut să urmărească [investigheze], aşa a început să vor
bească plecând de la naşterea lui Ioan [Botezătorul],
A patra carte a Evangheliilor e a lui Ioan, [unul] dintre învăţăcei. îndemnat
fiind de cei împreună ucenici cu el şi de episcopi, a zis: „Postiţi împreună cu
mine astăzi timp de trei zile şi fiecare să ne povestim unul altuia ceea ce ni
se va descoperi fiecăruia.” Şi în aceeaşi noapte i s-a descoperit lui Andrei
[unul] dintre apostoli ca Ioan să scrie sub numele său toate.
Şi de aceea, chiar dacă în fiecare din cărţile Evangheliilor sunt învăţate
diverse începuturi, totuşi acest lucru nu introduce nici o deosebire în credinţa
credincioşilor, întrucât cu Un singur Duh conducător sunt arătate în toate
cele despre naşterea, despre pătimirea, despre învierea, despre petrecerea cu
învăţăceii şi despre cele două veniri ale Sale: prima în umilinţă, dispreţuit, şi
care a fost, iar a doua în putere împărătească, slăvit, care va să fie.
Ce-i de mirare dacă Ioan pune înainte în chip statornic lucruri deosebite,
când chiar în epistolele lui spune despre sine însuşi: „Ceea ce am văzut cu
1 Veche listă comentată a cărţilor Noului Testament descoperită de eruditul Lodovico

Muratori (1672-1750) într-un manuscris latin din secolele VII—VIII în Biblioteca Ambroziană
din Milano şi publicată în 1740. Ediţie facsimilată de S. P. Tregelles, 1867; cf. H. Leclercq,
Dictionnaire d'Archéologie Chrétienne et Liturgie XII/1, 1935, col. 543-560. începutul
despre primele două evanghelii s-a pierdut, întrucât manuscrisul după care se făcuse copia
era mutilat. Datarea listei face obiect de dispută între savanţi, care oscilează între sfârşitul
secolului II şi începutul secolului IV. Cf. H. C. SUNDBERG, Harvard Theological Review 66,
1973, p. 1-41 şi G. M. H ehnemann , The Muratorian Fragment and the Development o f
the Canon, Oxford, 1992.
542 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s io lic
ochii noştri, am auzit cu urechile noastre şi am pipăit cu mâinile noastre,

acestea vi le-am scris şi vouă” [I In 1,1]? Căci astfel se mărturiseşte nu
numai văzător şi auzitor, dar şi scriitor în ordine al tuturor lucrurilor minu
nate ale Domnului.
Faptele tuturor apostolilor însă au fost scrise într-o singură carte. Luca a
cuprins pentru „preabunul Teofil” lucruri deosebite care s-au petrecut în
prezenţa lui, cum arată limpede, lăsând însă deoparte pătimirea lui Petru, dar
şi plecarea lui Pavel din Oraş [Roma] spre Spania.
Epistolele Iui Pavel arată ele însele celor ce vor să înţeleagă care sunt, din
ce loc şi din ce pricină au fost trimise. întâi de toate a scris Corintenilor
oprind schisma ereziei; apoi a scris Galatenilor oprind tăierea-împrejur, iar
Romanilor le-a scris pe larg folosindu-se de ordinea Scripturilor şi ară-
tându-le că Hristos este începutul lor. E necesar însă să discutăm şi despre
fiecare în parte. întrucât acest fericit Apostol Pavel, urmând ordinii înainta
şului său Ioan, a scris pe nume doar la şapte Biserici în această ordine: prima
Corintenilor, a doua Efesenilor, a treia Filipenilor, a patra Colosenilor, a
cincea Galatenilor, a şasea Tesalonicenilor, a şaptea Romanilor. Deşi pentru
îndreptare a scris şi a doua oară Corintenilor şi Tesalonicenilor, totuşi se cu
noaşte o singură Biserică răspândită pe tot globul. Căci şi loan în Apocalipsă.
deşi scrie la şapte Biserici, totuşi vorbeşte tuturor. A mai scris şi una către
Filimon, una către Tit şi două către Timotei dc dragul afecţiunii şi iubirii,
dar care au fost consfinţite să fie în cinstea Bisericii catholice spre orânduirea
disciplinei bisericeşti. Mai circulă şi una către Laodiceeni şi alta către Ale
xandrini, plăsmuite în numele lui Pavel spre susţinerea ereziei lui Marcion, şi
multe altele care nu pot fi primite în Biserica catholică, căci nu este potrivit
a amesteca fierea cu mierea.
Epistola lui Iuda şi cele două cu suprascrierea „a lui Ioan” sunt primite
în Biserica catholică, ca şi înţelepciunea scrisă de prietenii lui Solomon în
cinstea lui.
Apocalipse primim, însă numai pe a lui Ioan şi a Iui Petru; deşi unii dintre
ai noştri nu vor ca ultima să fie citită în Biserică.
„Păstorul” însă l-a scris Herma foarte târziu, în vremile noastre, în Oraşul
Roma, pe când pe scaunul Oraşului Roma şedea Pius [cca 140-153], fratele
lui; de aceea se cade să fie citit, dar nu în public poporului în biserică, nici
între profeţi, întrucât numărul lor e complet, nici între apostoli, căci este după
timpul lor.
Nu primim însă absolut nimic din cele ale lui Arsinoe, Valentin sau
Miltiadis; iar cei care au scris o nouă carte de psalmi pentru Marcion trebuie
respinşi împreună cu Vasilide şi întemeietorul catafrigienilor din [montaniş-
tilor] Asia [...].
Ipolit din Roma
Respingerea tuturor ereziilor
Cartea X'
(cca 210-220)
După ce am rupt labirintul ereziilor nu prin violenţă, ci l-am destrămat

numai prin demascare şi prin puterea adevărului, să ne apropiem acum de
dovedirea adevărului. Căci numai atunci se vor arăta inconsistente sofismele
meşteşugite ale rătăcirii, când se va arăta definirea adevărului. Acesta nu şi-a
luat principiile din înţelepciunea elinilor, nici nu şi-a împrumutat învăţăturile
din misterele ezoterice ale egiptenilor care, deşi deşarte, sunt venerate de ei
cu credulitate, nici nu s-a sofisticat prin curiozitatea inconsistentă a caldei-
lor, nici nu uimeşte prin lucrarea demonilor ca nebunia iraţională a babilonie
nilor, ci în modul în care există o definiţie adevărată care, deşi e nestrăjuită
şi neîmpodobită, demască rătăcirea numai arătându-se.
După ce am cuprins aşadar în patru cărţi opiniile [dogmata] tuturor înţe
lepţilor elinilor, iar opiniile ereziarhilor în cinci cărţi, vom arăta acum într-o
carte cuvântul adevărului, rezumând mai întâi opiniile tuturor.
[Rezumatul tuturorfilozofiilor]
împărţind filozofia în trei părţi, opinatorii [dogmatistai] elinilor filozofau
aşa: unii numind-o naturală, alţii etică, iar alţii dialectică. Cei care preferau
filozofia naturală au fost cei menţionaţi în cartea I, şi ei povesteau aşa: unii
derivau cele multe dintr-un singur lucru, iar alţii din mai multe. Dintre cei
care derivau toate dintr-un singur lucru, unii le derivau din ceva lipsit de
1Tratat scris de prezbiten.il Ipolit din Roma (t 236) la începutul secolului II. Descoperit
în 1842 într-un manuscris athonit incomplet (cărţile II—III lipsesc), a fost editat în 1851 sub
titlul Philosophoumena, fiind atribuit lui Origen. I. von Dollinger a arătat însă, plecând de
la cartea IX, că autorul e de fapt Ipolit, aflat în polemică cu Calist al Romei (217-222), pe
care-1 acuză de monarhianism (el însuşi fiind acuzat de binitarism) şi de laxism moral. Sco
pul întregii lucrări e să arate că ereziile descrise în cărţile V-IX sunt produsul sistemelor
filozofice greceşti descrise în cartea I şi al religiilor păgâne egiptene (cartea II), caldeene
(cartea III) şi babiloniene (cartea IV).
calităţi, iar alţii din ceva înzestrat cu calităţi. Dintre cei care le derivau din
ceva înzestrat cu calităţi, unii le derivau din foc, alţii din aer, alţii din apă,
alţii din pământ. Dintre cei care le derivau din mai multe, unii le derivau din
elemente numărabile, alţii din elemente infinite. Dintre cei care le derivau
din elemente numărabile, unii le derivau din două, alţii din patru, alţii din
cinci, iar alţii din şase. Iar dintre cei care le derivau din elemente infinite,
unii le derivau din elemente asemănătoare celor derivate, altele din elemente
neasemănătoare; şi, pe lângă acestea, unii le derivau din elemente impasibile,
iar alţii din unele pasibile. Deci dintr-un corp lipsit de calităţi şi unic stoicii
alcătuiau geneza a toate; fiindcă după ei principiul/obârşia a toate e materia
lipsită de calităţi şi susceptibilă de schimbare, din a cărei transformare derivă
focul, aerul, apa şi pământul. Iar dintr-un singur element înzestrat cu calităţi
vor să derive toate cei din jurul lui Hippasos, Anaximandros şi Thales din
Milet; dintre aceştia Hippasos din Metapont şi Heraclit din Efes spuneau că
geneza are loc din foc, Anaximandros din aer, Thales din apă, iar Xenofan
din pământ, fiindcă el spune: „Din pământ sunt toate şi în pământ sfârşesc
toate” [Iliada 14, 201]. Dintre cei ce derivă toate din mai multe elemente
numărabile, poetul Homer spune că toate sunt alcătuite din două, din pământ
şi apă, atunci când spune: „Naşterea zeilor a fost din ocean şi din pământul
mamă” [Iliada 7, 99], şi: „Voi toţi vă veţi face apă şi pământ.” Cu el pare
să fie de acord şi Xenofan din Colofon, fiindcă el spune: „Toţi ne naştem
din pământ şi apă” [Frag. 34]. Euripide spune însă că din pământ şi aer,
cum se poate observa din faptul că spune: „Cânt aerul şi apa, mama a toate."
Empedocle spune că din patru, atunci când spune: „Ascultă mai întâi: patru
sunt rădăcinile a toate: Zeus strălucitorul, Hera purtătoarea vieţii, Aidoneus
şi Nestis, ce udă cu lacrimi izvorul înlăcrimat al bieţilor oameni" [Frag. 6].
Okellos lucanianul şi Aristotel derivă toate din cinci, fiindcă împreună cu
cele patru elemente iau şi un al cincilea corp cu mişcare circulară, din care
spun că sunt cele cereşti. Din şase au presupus că e geneza a toate cei din
jurul lui Empedocle, fiindcă acolo unde acesta spune: „Ascultă mai întâi:
patru sunt rădăcinile a toate”, face ca geneza să fie din patru; dar când adaugă:
„Iar în afară de ele Cearta pierzătoare ce le desparte, şi împreună cu ele Prie
tenia, egală în lungime şi lăţime” [Frag. 21, v. 21-24], şi astfel transmite că
sunt şase principiile a toate: patru materiale: pământul, apa, aerul, focul, şi
două active: prietenia şi cearta. Iar că geneza a toate e dintr-un număr infinit
de elemente opinau cei din jurul lui Anaxagora din Clazomene, Democrit şi
Epicur şi mulţi alţii, dintre care pe unii i-am amintit în parte mai înainte.
Anaxagora însă le derivă dintr-o infinitate de elemente asemănătoare celor
derivate, cei din jurul lui Democrit şi Epicur dintr-o infinitate de elemente
neasemănătoare şi impasibile — adică din atomi — , iar cei din jurul lui
III.4. Ip o lit d in R o m a , R e s p in g e re a tu tu r o r e re z iilo r 545
Heraclides din Pont şi Asclepiades, dintr-o infinitate de elemente neasemă

nătoare, dar pasibile, ca din corpuscule nearmonizate între ele. Iar cei din
jurul lui Platon afirmă că derivă din trei şi spun că acestea se numesc zeu,
materie şi paradigmă: materia o împart în patru principii: foc, apă, pământ şi
aer; zeul spun că e creatorul ei, iar paradigma e mintea [zeului].
[Rezumatul tuturor ereziilor]

Convinşi aşadar că discursul despre natură este în chip recunoscut pentru
toţi aceştia lipsit de ieşire, noi înşine vom vorbi despre exemplele adevăru
lui, cum este şi cum credem, dar numai după ce vom fi expus mai întâi pe
scurt opiniile ereziarhilor, pentru ca prezentând prin aceasta încă şi mai bine
cunoscute opiniile tuturor, să arătăm mai evident şi mai bine cunoscut ade
vărul. Dar pentru că aşa ni se pare potrivit, să începem mai întâi de la sluji
torii şarpelui.
Naasenii deci numesc obârşia primă a toate Om şi pe acesta îl numesc şi

Fiu al Omului, şi-l împart în trei părţi: inteligentă, psihică şi terestră. II nu
mesc şi Adamas şi mai cred despre cunoaşterea lui că e obârşia cunoaşterii lui
Dumnezeu. Toate acestea: cele inteligente, psihice şi terestre sunt cuprinse
în lisus, iar prin El aceste trei substanţe au vorbit celor trei genuri [cosmice].
Spun că sunt trei genuri: angelic, psihic şi terestru, şi trei biserici: angelică,
psihică şi terestră, iar numele lor sunt: „aleasă”, „chemată” şi „captivă”.
Acestea sunt tezele lor, întrucât pot fi cuprinse pe scurt, şi spun că Iacob,
fratele Domnului, a predat acestea lui Mariamne, minţind prin aceasta despre
amândoi.
Perateii, Ademes Carystianul şi Euphrates Peraticul, spun că există o sin

gură lume — aşa o numesc — împărţită în trei părţi. Dar la ei există o singură
obârşie a acestei diviziuni tripartite, ca un mare izvor, care poate fi tăiat prin
raţiune în segmente infinite. Primul şi cel mai apropiat segment este după ei
triada: o parte a acesteia se numeşte Bine desăvârşit, Măreţie paternă, a doua
parte a triadei e ca o mulţime de puteri infinite, iar a treia e lumea pro-
priu-zisă. Prima e nenăscută, a doua e autonăscută, iar a treia e născută. De
aceea spun răspicat că sunt trei dumnezei, trei logoi, trei minţi şi trei oameni.
Fiindcă atunci când diviziunea e realizată, atribuie fiecărei părţi a lumii
dumnezei şi logoi şi minţi şi oameni ş. a. m. d. Iar de sus, din nenaştere şi
din primul segment al lumii, spun că la sfârşitul lumii s-a coborât pe vremea
lui Irod un om cu trei naturi, trei corpuri şi trei puteri, numit Hristos, Care
are în el toate concreţiile şi puterile părţilor lumii. Acest lucru vor ei să fie
cuvântul: „în El locuieşte corporal toată plinătatea Dumnezeirii” [Col 2, 9].
Fiindcă ei spun că din cele două lumi superioare, din cea nenăscută şi din
cea autonăscută, au căzut în această lume în care suntem noi seminţe cu tot
felul de puteri. Iar Hristos a coborât de sus, din nenaştere, ca prin coborârea
Lui să mântuiască toate cele trei părţi divizate; întrucât cele care au coborât
de sus vor urca prin El, iar cele care au uneltit împotriva celor ce au căzut de
sus sunt pedepsite şi respinse. Două sunt părţile care se mântuiesc: cele supe
rioare ca unele eliberate de stricăciune, pe a treia care piere numind-o lumea
propriu-zisă. Acestea Ie spun deci perateii.
Setienii sunt însă de părere că există trei principii a toate bine definite, iar
fiecare din aceste principii are puteri infinite. Fiecare din aceste puteri se
poate naşte în chip natural, aşa cum se naşte într-un suflet omenesc orice
meşteşug: de exemplu, dacă un copil care se familiarizează cu flautul devine
flautist, dacă se familiarizează cu geometria devine geometru, şi în chip
asemănător cu orice alt meşteşug. Iar substanţele principiilor sunt lumina şi
întunericul, în mijlocul cărora e un spirit pur. Iar spiritul aşezat la mijloc în
tre întunericul care e jos şi lumina care e sus, spun ei, nu e un duh ca un vânt
sau o briză subţire care poate fi înţeleasă, ci ca mireasma unui mir sau tămâi
făcută dintr-o compoziţie, o putere care se difuzează printr-un impuls al bună-
miresmei de neînţeles şi mai presus de cuvânt. Deci întrucât lumina e sus,
întunericul jos şi în mijlocul lor este spiritul, lumina obişnuieşte să strălu
cească de sus ca o rază în interiorul care zace sub ea. Iar bună-mireasma spi
ritului, având o poziţie intermediară, e purtată şi pusă în mişcare în toate
părţile, aşa cum mireasma tămâii e purtată pc foc în toate părţile. Aceasta
fiind deci puterea celor divizate în trei părţi, puterea spiritului şi a luminii e
jos, în întunericul aflat dedesubt. Iar întunericul spun că c o apă înfricoşă
toare, în care lumina împreună cu spiritul e atrasă şi transferată într-o altfel
de natură. întunericul, aşadar, fiind înzestrat cu înţelepciune şi cunoscând că,
dacă e luată de la el lumina, întunericul rămâne pustiu, nearătat, neluminat,
neputincios, nelucrător, se sileşte cu toată priceperea şi înţelepciunea să ţină
în el strălucirea şi scânteierea luminii împreună cu bună-mireasma spiritului.
Aduc şi o imagine acestui lucru spunând: aşa cum pupila ochiului apare în
tunecată din apele/secreţiile care-i stau la bază şi e luminată de spirit, tot aşa
întunericul năzuieşte după spirit şi lumină, şi are la el toate puterile lor care
vor să plece din el şi să urce. Dar ele sunt de infinite ori infinite, din care,
atunci când puterile se amestecă între ele, se întipăresc şi devin toate aseme
nea unor peceţi. Fiindcă, aşa cum atunci când intră în comuniune cu o ceară,
pecetea îşi face întipărirea, rămânând în ea însăşi ceea ce era, tot aşa şi pute
rile când intră în comuniune între ele lucrează toate genurile fiinţelor vii, care
sunt infinite. Spun aşadar că din convergenţa celor trei principii a rezultat
III.4. Ip o lit din R o m a , R e s p in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 547
forma unei mari peceţi: cerul şi pământul, care are aspectul asemănător unui
uter, având în mijloc buricul. Iar celelalte întipăriri ale tuturor fiinţelor vii
sunt ca şi cerul şi pământul întipărite asemenea unui uter. Iar din apă spun
că provine principiul întâi-născut, un vânt puternic şi impetuos, care e cauza
oricărei geneze, care lucrează o fierbere şi o mişcare în lume din mişcarea
apelor. Acest vânt are aspectul asemănător şuieratului unui şarpe, spre care
privind lumea se năpusteşte poftind spre generare ca un uter, şi de aici vor să
se constituie geneza a toate. în acest şuierat de vânt spun că e un dumnezeu
desăvârşit, care spun că provine din mişcarea apelor din bună mireasma spi
ritului şi din strălucirea luminii, şi că mintea [intelectul] e o odraslă născută
dintr-o femeie. Deci aceasta, fiind o scânteie de sus amestecată jos cu con-
creţiile trupului, sc grăbeşte să fugă, iar fugind să seducă sus şi să nu se de
strame din pricina lipsei din ape. De aceea a strigat din amestecul cu apele,
ca în psalmul lor care spune: „Toată grija luminii de sus e ca scânteia de jos
să se izbăvească de tatăl de jos", de vânt, care iscă fierbere şi tulburare şi-şi
face un fiu desăvârşit: mintea, care, spun ei, nu-i este proprie după fiinţă.
Cuvântul desăvârşit al luminii transformându-1 într-un chip de şarpe, acesta
[fiul] intră în uter, ca să poată să ridice mintea aceea, scânteia din lumină. Şi
aceasta spun ei că este ceea ce s-a spus: „Care fiind în forma lui Dumnezeu
n-a socotit o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine
însuşi luând o formă de sclav" [Flp 2, 6]. Aceasta vor să fie „forma de sclav”
rău demonizaţii şi nenorociţii setieni care spun aceste lucruri.
Iar alotînţeleptul Simon [Magul] spune aşa: Există o Putere nedefinită şi

ea este rădăcina a toate. Puterea nedefinită spun că e focul. Dar după el focul
nu e simplu — cum spun mulţi care afirmă că există patru elemente simple
şi cred că focul e simplu —, ci arc o natură dublă: o parte a ei o numeşte
ascunsă, iar alta arătată; iar cele ascunse se ascund în cele arătate ale focului
şi cele arătate ale focului sunt generate de cele ascunse. Toate părţile focu
lui, crede el, văzute şi nevăzute, au o înţelegere. Lumea născută a fost deci
generată de focul nenăscut, şi a început să devină aşa: luând cel născut de la
principiul focului aceluia şase rădăcini prime ale principiului naşterii, spune
că aceste rădăcini provin din foc sub formă de perechi, pe care le numeşte
Intelect şi Inteligenţă, Glas şi Nume, Raţiune şi Reflecţie. în aceste şase ră
dăcini este toată puterea nedefinită care, spun ei, e Cel ce a stat, stă şi va sta,
care, când va lua un chip, fiind în cele şase puteri, va fi prin fiinţă putere,
mărime şi rezultat una şi aceeaşi cu puterea nenăscută şi nedefinită, neavând
nimic mai puţin decât acea putere nenăscută, neschimbabilă şi nedefinită.
Dacă însă Acesta rămâne în potenţă numai în cele şase puteri şi nu ia chip,
spun că dispare şi piere ca şi potenţa gramaticii sau geometriei care există în
548 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l apostolic
sufletul omului, dacă nu apare un maestru care să-l înveţe. Simon spune că
el însuşi e Cel ce a stat, stă şi va sta şi că el e Puterea mai presus de toate.
Acesta le spune deci Simon.
Valentin şi cei din şcoala lui numesc principiul a toate Tată, dar au opinii
contrare despre El. Căci unii dintre ei cred că numai Tatăl e născător, dar
alţii cred că e cu neputinţă să poată naşte fără parte femeiască şi-i atribuie
0 soţie: Tăcerea, pe El numindu-1 Adânc. Din acesta şi din soţia [perechea]
lui provin şase emanaţii: Intelectul şi Adevărul, Cuvântul şi Viaţa, Omul şi
Biserica, iar aceasta este Ogdoada [Optimea] prim-generată. Aceste emanaţii
produse în interioml Limitei se numesc iarăşi cele din interiorul Pleromei şi
sunt prime; secunde sunt cele din afara Pleromei, iar terţe sunt cele din afara
Limitei, a căror geneză constituie Hysteroma [Achamot], Vrea ca tatăl a toate
să fie dintr-un eon din Hysteromă şi proiectat [în afara Limitei] şi spune că
acesta este Demiurgul, nevrând să fie primul Dumnezeu, ci defâimându-1 atât
pe El, cât şi cele născute de El. Despre Hristos spune că S-a coborât din Ple-
romă născut din Duhul Sfânt şi din Demiurg, spre mântuirea spiritului rătă
cit, care locuieşte în „omul dinăuntru” care se mântuieşte graţie acestui spirit
care locuieşte în el. Dar carnea nu vrea să fie mântuită, numind-o „haină de
piele” şi „om stricăcios”. Acestea le-am spus pe scurt, întrucât la ei există
mult material şi opinii diferite. Aceasta este deci opinia şcolii lui Valentin.
Vasilide spune şi el că există un Dumnezeu Care nu este, Care nefiind a

făcut din nefiinţă o lume care nu este, aruncată ca un grăunte de muştar care
are în el rădăcinile, trunchiul, frunzele, ramurile şi rodul, sau ca un ou de
papagal care are în el mulţimea felurită a culorilor. Aceasta, spun ei, este
sămânţa lumii din care s-au făcut toate, fiindcă aceasta avea în sine toate
fără să fie depuse ca într-o vistierie, gândite mai înainte să fie făcute de
Dumnezeu Care nu este. In această sămânţă, spun ei, e o filialitate tripartită,
de-o-fiinţă întru toate cu Dumnezeu Care nu este, născută din cele ce nu sunt.
Din această filialitate împărţită în trei părţi, una era subtilă, alta mai groasă,
şi alta având nevoie de purificare. Odată cu prima aruncare a seminţei de
Cel ce nu este, partea subtilă a răsărit şi a crescut în sus spre Cel ce nu este,
fiindcă orice natură îl doreşte din pricina covârşirii frumuseţii lui, dar fie
care altfel. Rămânând încă în sămânţă, fiindcă e imitativă, partea mai groasă
n-a putut să se ridice în sus — căci era mai deficientă decât cea subtilă —,
dar filialitatea a înaripat-o prin Duhul Sfânt, fiindcă îmbrăcată îi face bine şi
1 se face bine. Iar a treia filialitate are nevoie de curăţire; ea a rămas în ma
rea grămadă a tuturor seminţelor şi ea face bine şi i se face bine. Există ceva
numit lume, şi ceva ce se numeşte mai presus de lume, căci pe cele ce sunt
III.4. Ip o lit din R o m a , R e s p in g e r e a tu tu r o r e re z iilo r 549
le divide în două diviziuni prime; iar ceea ce e între ele numeşte Duh Sfânt
frontieră, care are în el mireasma filialităţii. Din grămada tuturor seminţelor
şi a seminţei lumii a răsărit şi s-a născut Marele Arhon, Capul lumii, de o
frumuseţe şi măreţie negrăită. Acesta înălţându-se până la boltă a crezut că
nu mai e altceva deasupra lui şi aşa a ajuns mai strălucitor şi mai puternic
decât toate cele de sub el, afară de filialitatea lăsată în urmă între toate
seminţele, despre care nu ştia că e mai înţeleaptă decât el. Acesta deci întor-
cându-se spre crearea lumii îşi naşte mai întâi un fiu superior lui, pe care l-a
pus să şadă de-a dreapta lui, şi aceasta ei o numesc Ogdoadă. Acesta deci,
Demiurgul, a făcut toată creaţia cerească. Dar din toate seminţele a urcat
iarăşi un alt arhonte, mai mare decât toţi cei de sub el, afară de filialitatea
lăsată în urmă, dar mult mai mic decât primul, pe care-1 numesc Hebdo-
mada. Acesta e Făcătorul, Demiurgul şi Guvernatorul tuturor celor de sub el,
iar el şi-a făcut un fiu mai înţelept decât el. Toate acestea, spun ei, există
potrivit predeterminării Celui ce nu este; există însă lumi şi distanţe infinite.
Peste Iisus cel din Maria a venit puterea Evangheliei, care a coborât de sus
şi a luminat pe fiul atât al Ogdoadei, cât şi al Hebdomadei, pentru a lumina,
distinge şi curăţi filialitatea lăsată în urmă spre a face bine sufletelor şi a i se
face bine. Şi mai spun că ei sunt fiii lui Dumnezeu care au fost lăsaţi în lume,
ca să înveţe sufletele să se curăţească şi să urce odată cu filialitatea la Tatăl
de sus, de unde a venit prima filialitate. Iar lumea va dăinui până când toate
sufletele vor intra aici odată cu filialitatea. Aceste lucruri monstruoase nu se
ruşinează să le spună Vasilide.
Iustin [gnosticul] spune cu îndrăzneală şi el lucruri asemănătoare acestora,

astfel: există trei principii nenăscute a toate, două masculine şi unul feminin.
Din cele masculine, unul se numeşte Cel bun, şi numai el e numit astfel fiind
preştiutor a toate; iar celălalt este Tată al tuturor celor născute, lipsit de preş-
tiinţă, nevăzut şi necunoscut, şi El se numeşte Elohim. Iar principiul feminin
e lipsit de preştiinţă, pătimaş, cu două voinţe şi două corpuri. Despre acesta
spun că de la mădular în sus e fecioară, iar de la mădular în jos e şarpe, şi se
numeşte Eden şi Israel. Acestea, spune el, sunt principiile a toate, din care
s-au făcut toate. Fără să ştie dinainte, Elohim a ajuns să o dorească pe cea
jumătate fecioară şi amestecându-se cu ea a născut doisprezece îngeri; îngerii
paterni sunt legaţi de tatăl, iar cei materni de mamă. Iar aceşti îngeri, spune
el, sunt pomii raiului, interpretând alegoric cele scrise de Moise în lege.
Toate au fost însă făcute de Elohim şi Eden: fiarele împreună cu celelalte
animale au fost făcute din partea animalică a Edenului, iar omul din părţile
omeneşti de deasupra mădularului. Edenul a pus în el sufletul, care era pute
rea lui, iar Elohim duhul, care era puterea lui. Mai spune că după ce şi-a
550 C an on u l O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
aflat originea, Elohim a urcat spre Cel Bun şi a lăsat Edenul care, înfuriat de
aceasta, face orice uneltire împotriva spiritului lui Elohim care a fost pus în
om. De aceea Tatăl l-a trimis pe Baruh cu porunca să grăiască prin profeţi,
ca duhul lui Elohim să fie izbăvit şi toţi să fie scoşi pe furiş din Eden. El
spune că şi Heracle a fost profet, dar că a fost învins de Omfale, adică de
Babei, pe care o numesc şi Afrodita. Iar mai apoi, în zilele lui Irod s-a născut
Iisus fiul Măriei şi al lui losif, cu care spune că a vorbit Baruh şi împotriva
căruia a uneltit Edenul, dar n-a putut să-l amăgească şi de aceea a făcut să
fie răstignit, dar Duhul Lui a urcat la Cel Bun. Iar duhul tuturor celor care au
ascultat astfel de cuvinte nebune şi debile se va mântui, dar corpul şi sufletul
vor fi lăsate Edenului, pe care Iustin cel fără minte îl numeşte şi pământ.
Docheţii spun unele ca acestea: primul Dumnezeu e o sămânţă de smo

chin, din care ies trei eoni ca trunchiul, frunzele şi rodul lui; aceştia emană
treizeci de eoni, fiecare câte zece; ei sunt uniţi în decade şi se deosebesc
numai prin poziţie ca primi, secunzi, terţi. Şi ei emană de infinite ori infiniţi
eoni şi toţi sunt hermafrodiţi. Aceştia au vrut să intre toţi într-un eon şi din
acest eon din mijloc şi din Fecioara Maria au născut un mântuitor a toate,
întru toate asemenea primei seminţe a smochinului, inferior numai într-un
singur lucru: prin aceea că e născut, întrucât prima sămânţă din care e smo
chinul e nenăscută. Aceasta a fost marea pleromă a eonilor, în întregime lu
mină, nemaiprimind nici o podoabă, ci având în sine toate formele celor vii.
Şi venind ea în haosul aflat sub ea, a fost cauza tuturor celor ce s-au (acut şi
sunt; fiindcă coborând de sus a întipărit în haosul dc jos formele tuturor ide
ilor veşnice. Iar al treilea eon, care s-a triplat pe sine însuşi, văzând că toate
caracteristicile lui au fost târâte în întunericul de jos, nccunoscând grozăvia
întunericului şi simplitatea luminii, a făcut un cer şi, împlântându-1 în mijloc,
l-a despărţit între întuneric şi între lumină. Deci întrucât toate ideile celui
de-al treilea eon şi întipărirea lui, spun ei, erau stăpânite de întuneric, el a
devenit un foc viu născut de lumină. Din care, spun ei, s-a născut Marele
Arhonte despre care vorbeşte Moise spunând că este un Dumnezeu de foc şi
demiurg, Care transformă pururea în trupuri ideile fiinţelor vii, numind aceste
idei suflete. Pentru ele, spun ei, s-a născut Mântuitorul Care arată calea prin
care să fugă sufletele ţinute de întuneric. Mai spun că Iisus S-a îmbrăcat în
puterea aceea una-născută, şi de aceea n-a putut fi văzut de unul din eonii
care s-au schimbat din pricina mărimii slavei Lui. Şi mai spun că toate i s-au
întâmplat potrivit cu cele scrise în Evanghelii.
Cei din jurul lui Monoimos arabul spun că obârşia universului e Primul Om
şi Fiul Omului, şi că toate cele făcute, cum spune Moise, n-au fost făcute de
III.4. Ipolit d in R o m a , R e s p in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 551
Primul Om, ci de Fiul Omului, dar nu de el întreg, ci de o parte a lui. Căci

Fiul Omului e o „iota”, adică o decadă, număr principal, în care e substanţa
oricărui număr, prin care e constituit orice număr şi geneza universului: foc,
aer, apă, pământ. întrucât acesta este o iotă şi o cirtă, o cirtă curge de sus
desăvârşită din desăvârşită, având toate câte le are în ea, tot aşa orice are
omul, are şi Tatăl Fiului Omului. Moise deci spune că lumea s-a făcut în
şase zile, adică în şase puteri cuprinse într-o cirtă a iotei, din care lumea s-a
făcut dintr-o singură cirtă. întrucât cuburile, icosaedrele, octaedrele, pirami
dele şi toate figurile asemenea lor, din care au fost făcute focul, aerul, apa
şi pământul, s-au făcut din acea simplă cirtă a iotei care este Fiul Omului,
desăvârşit din desăvârşit. Deci când Moise vorbeşte de toiagul care se preface
în chip felurit spre pătimirile Egiptului, vorbeşte alegoric de pătimirile lumii
lui iota, iar toiagul n-a închipuit mai mult dc zece pătimiri. Iar dacă vrei,
spune el, să cunoşti universul, caută în tine însuţi cine e Cel ce spune: sufletul
meu, carnea mea, mintea mea, şi cine e cel care-şi însuşeşte în sine pe fiecare
ca un altul pe sine însuşi. Vei înţelege că Acesta e desăvârşit din desăvârşit,
şi că El le socoteşte ale Sale proprii pe toate: cele ce nu sunt şi toate care sunt.
Acestea sunt deci opiniile lui Monoimos.
Talion spune, asemenea lui Valentin şi celorlalţi, că există eoni veşnici

nevăzuţi, şi că lumea şi toate cele ce sunt au fost create de unul din cei mai
de jos. Practică o viaţă ascetică de tipul cinicilor şi aproape că nu diferă cu
nimic dc Marcion în delăimarca naşterii şi a instituţiei căsătoriei.
Marcion din Pont şi Kerdon învăţătorul său definesc şi ei că trei sunt

principiile universului: Cel Bun, Cel Drept şi materia. Iar unii din ucenicii
lor adaugă şi un al patrulea spunând că ele sunt: Cel Bun, Cel Drept, răul şi
materia. Toţi însă spun că Cel Bun n-a făcut nimic, dar Cel Drept — pe care
unii îl numesc şi cel rău, iar alţii doar drept —, spun ei, a făcut toate din ma
teria subiacentă, dar nu le-a făcut frumos, ci iraţional; fiindcă cele făcute e
necesar să fie asemenea Celui ce le-a făcut. Drept pentru care se folosesc şi
de parabole evanghelice, spunând aşa: „Nu poate pomul bun să facă roade
rele” [Ml 7, 18] ş. a. m. d„ zicând că cele spuse fac aluzie la cele falsificate
rău de el [Cel Drept]. Despre Hristos vrea să fie Fiu al Celui Bun trimis de
Acesta spre mântuirea sufletelor, şi îl numeşte „omul dinăuntru”, spunând
că a apărut ca om fără să fie om, şi ca întrupat nefiind întrupat, întrucât s-a
arătat aşa doar în aparenţă nesuferind nici naştere, nici pătimire decât în apa
renţă. Nu vrea ca să învie carnea, spune despre căsătorie că e o stricăciune,
conducându-i pe discipolii lui spre o viaţă de felul cinicilor, crezând că îl
întristează pe Demiurg dacă se abţin de la cele făcute sau hotărâte de El.
552 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C an o n u l apostolic
Apelle, discipolul său, neplăcându-i cele spuse de învăţătorul său, a presu

pus printr-un alt cuvânt/argument că sunt patru dumnezei, dintre care unul,
spune, e Cel Bun pe care nu L-au cunoscut nici Legea, nici Profeţii, şi al
Cărui Fiu e Hristos; altul e Demiurgul universului, despre care nu vrea ca să
fie Dumnezeu, ci o putere a Iui Dumnezeu; altul Cel focos care s-a arătat lui
Moise; şi altul Cel rău. Pe aceştia îi numeşte îngeri. Adăugând la ei pe Hristos,
spune că sunt cinci. Acordă atenţie unei cărţi pe care o numeşte „Arătări” a
unei oarecare Filomene, pe care o socoteşte profetesă. Şi spune că Hristos n-a
luat carnea din Fecioara, ci din substanţa adiacentă lumii. A compus tratate
împotriva Legii şi a Profeţilor, încercând să le desfiinţeze întrucât ar grăi
minciuni şi n-ar cunoaşte pe Dumnezeu. Mai spune asemenea lui Marcion
că toate felurile de came vor pieri.
Kerinthos, care a practicat asceza în Egipt, n-a vrut nici el ca lumea să fie
făcută de primul Dumnezeu, ci de o putere îngerească foarte separată şi dis
tanţată de domnia care e mai presus de toate şi care nu-l cunoaşte pe Dum
nezeul Cel mai presus de toate. Despre Iisus spune că nu S-a născut din Fe
cioară, ci că a fost fiu al lui Iosif şi al Măriei, asemenea tuturor celorlalţi
oameni şi că S-a distins prin dreptate, cuminţenie şi înfrânare mai presus
decât toţi ceilalţi. Iar după botez S-a pogorât asupra lui, din domnia cea mai
presus de toate, Hristosul în chip de porumbel, şi atunci a început să ves
tească pe Tată! cel necunoscut şi să facă minuni. Iar la sfârşitul pătimirii,
Hristos a zburat de la Iisus; prin urmare, a pătimit şi a înviat lisus, iar Hristos
a rămas nepătimitor, fiind spiritual.
Ebioniţii spun că lumea e făcută de Dumnezeul adevărat, dar despre Hristos

vorbesc în chip asemănător lui Kerinthos. Trăiesc în toate după Legea lui
Moise, spunând că aşa se îndreptăţesc.
Teodot din Bizanţ a introdus următoarea erezie: spune că toate au fost făcute
de adevăratul Dumnezeu, dar despre Hristos spune asemenea gnosticilor mai
sus-zişi că s-a arătat într-un mod ca acesta: Hristos e un om obişnuit, ca toţi
oamenii, şi se distinge numai prin aceea că se naşte după voia lui Dumnezeu
dintr-o Fecioară, Duhul Sfânt umbrindu-1 pe cel întrupat în Fecioară. Mai
apoi însă, la botez, Hristos a coborât peste Iisus în chip de porumbel. De
aceea spune că minunile nu s-au lucrat în El la început. Nu vrea deci ca
Hristos să fie Dumnezeu. Aşadar Teodot opinează unele ca acestea.
Alţii dintre ei le spun toate în chip asemănător zişilor teodotieni, distin-

gându-se numai într-un singur lucru, şi anume în aceea că-1 iau pe Melchi-
III.4. Ipolit din R o m a , R e s p in g e r e a tu tu ro r e re z iilo r 553
sedec drept o Putere şi spun că e mai presus de orice putere, şi vor ca Hristos
să fie după chipul său.
Frigienii şi-au luat începutul ereziei lor de la un oarecare Montan şi de la

Priscilla şi Maximilla, socotind că femeile acestea sunt profetese iar Montan
e profet. Vorbesc corect despre începutul universului şi al creaţiei şi nu pri
mesc în chip străin cele privitoare la Hristos, dar greşesc prin mai sus-zişii
profeţi: rătăcesc luând aminte la cuvintele lor peste Evanghelii, precum şi
hotărând posturi noi pe lângă cele predate. Alţii dintre ei însă, alipindu-se de
erezia noetienilor, au opinii asemănătoare despre aceste femei şi Montan,
dar hulesc pe Tatăl a toate, spunând că acelaşi este şi Fiu şi Tată, văzut şi
nevăzut, muritor şi nemuritor, luând prilejurile acestor opinii de la un oare
care Noet.
Noet, fiind de neam din Smyma, bărbat cu limba tulbure şi versatil, a in
trodus între noi această erezie care a plecat de la un oarecare Epigonus, a
ajuns la Cleomenes şi a rămas până acum la urmaşii lui. Spune că există un
Dumnezeu Tată şi Creator a toate Care a făcut toate; că El Se făcea nearătat
pentru oameni când voia, dar S-a făcut arătat atunci când a vrut; că e nevă
zut atunci când nu Se vede, dar văzut atunci când Se vede; că e nenăscut
atunci când nu Se naşte şi născut atunci când Se naşte din Fecioară; că e
nepătimitor şi nemuritor atunci când nu pătimeşte şi nu moare, dar că păti
meşte şi moarte atunci când vine la pătimire. Pe Acest Tată II numesc şi Fiu,
numindu-L Tată sau Fiu după împrejurări.
Erezia lor a întărit-o Calist [al Romei, 217-222], care a născut şi el o erezie.
Luându-şi punctele de plecare de la ei [noetieni], mărturiseşte şi el că există
Un Dumnezeu Tatăl şi Creatorul universului, şi că Acesta e chemat şi numit
după nume Fiu, dar după fiinţă e un singur Duh indivizibil. Căci Dumnezeu
fiind Duh nu este altul decât Logosul, şi nici Logosul nu e altul decât Dum
nezeu. Sunt deci o singură persoană împărţită după nume, nu după fiinţă.
Acest Cuvânt, pe Care-L numeşte Dumnezeu, spune că S-a întrupat şi vrea
ca acela văzut şi răstignit după trup să fie un Fiu, iar Duhul Care locuieşte în
El vrea să fie Tată, zdrobindu-se când de opinia lui Noet, când de cea a lui
Teodot, şi neţinând nimic sigur. Ăsta e Calist.
Iar un oarecare Hermogen, vrând şi el să spună ceva nou, a spus că Dum

nezeu a făcut toate dintr-o materie cotemporală cu El, necreată şi supusă
Lui, întrucât crede că e cu neputinţă ca Dumnezeu să facă cele făcute altfel
decât din lucruri care sunt deja.
554 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
Iar alţii, introducând ceva nou, cerşind basme [mituri] de la toate ereziile,
au alcătuit o carte ciudată numită de la un oarecare Elkesai. Cu privire la
începutul universului aceştia mărturisesc asemenea nouă, spunând că toate
au fost făcute de Dumnezeu, dar nu mărturisesc un Hristos, ci că există unul
sus şi că el se transformă în multe corpuri de multe ori, iar acum s-a trans
format în Iisus. Iar despre Iisus spun că uneori e născut din Dumnezeu, alteori
devine Duh, uneori se naşte din Fecioară, iar alteori nu. După aceasta însă El
se transformă mereu în corpuri şi se arată în multe corpuri după vremuri. Se
folosesc şi de vrăji şi invocări de demoni şi de botez întru mărturisirea ele
mentelor. Se ocupă cu astrologia, matematica şi magia şi spun că au preşti-
inţa lucrurilor.
[Cuvântul Adevărului]
De aceea, voi, elini, egipteni, caldei şi întreg neamul oamenilor, învăţaţi ce

e Divinul şi ce e creaţia Lui bine orânduită de la noi, care suntem prietenii
lui Dumnezeu, care ne facem aici cuvintele spre dovedirea Lui, nu exer-
citându-ne într-un cuvânt pompos, ci în cunoaşterea adevărului şi în asceza
cuminţeniei.
Dumnezeu Unul, Primul şi Singurul şi Făcătorul şi Domnul a toate, n-a
avut nimic contemporan cu El: nici un haos infinit, nici o apă fără măsură,
nici un pământ tare, nici un aer dens, nici un foc cald, nici un spirit subtil,
nici tavanul albastru închis al marelui cer; ci era Unul, Singur de Sine în
suşi. Voind El a făcut cele ce sunt fără ca ele să fie mai înainte, afară numai
când a vrut El să le facă. Având experienţa celor ce vor fi — fiindcă are în
El şi preştiinţă — a creat mai întâi cele patru principii diferite ale celor ce
aveau să fie: focul, aerul, apa şi pământul, din care a făcut creaţia Sa diversă.
Şi pe unele le-a făcut dintr-o singură fiinţă, pe altele le-a legat din două, iar
pe altele din trei şi din patru. Cele dintr-o sigură fiinţă erau nemuritoare, căci
nu le urmează descompunerea, fiindcă unul nu se va descompune vreodată;
dar cele din două, trei sau patru elemente sunt supuse descompunerii, de
aceea se numesc şi muritoare, căci moarte se numeşte acest lucru: descom
punerea celor legate. Acestea sunt de ajuns pentru a da un răspuns celor ce
gândesc bine şi care, dacă sunt iubitori de învăţătură şi caută substanţele
acestora şi cauzele creaţiei universului le vor putea citi în cartea noastră
„Despre substanţa universului”. Acum socotesc că e de ajuns să expun cau
zele pe care, necunoscându-le, elinii [păgânii] au slăvit în cuvinte pompoase
părţile creaţiei, ignorând pe Creatorul; iar plecând de la ei şi transformând în
cuvinte asemănătoare cele spuse de aceştia mai înainte, ereziarhii au alcătuit
erezii demne de râs.
III.4. Ip o lit din R o m a , R e s p in g e re a tu tu r o r e re z iilo r 555
Aşadar reflectând, Acest Dumnezeu Singur şi peste toate naşte mai întâi un
Cuvânt, dar nu un cuvânt ca o glăsuire, ci un gând al universului; numai pe
Acesta L-a născut din cele ce sunt, căci fiinţa era aici însuşi Tatăl, din Care
este ceea ce s-a născut. Şi Cuvântul a fost cauză pentru cele făcute, purtând
în Sine însuşi voinţa Celui ce L-a născut, nefiind necunoscător al gândului
Tatălui. Căci fiind întâiul Lui Născut, avea în Sine însuşi deodată cu ieşirea
din Cel care L-a născut ca un glas ideile gândite în mintea Tatălui. De aceea,
atunci când Tatăl a poruncit să se facă lumea, Cuvântul a realizat una câte
una cele ce i-au plăcut lui Dumnezeu. Pe cele ce urmau să se înmulţească
prin naştere le-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, iar pe cele care
sunt spre slujire şi susţinere le-a făcut fie masculine, fie neavând nevoie de
parte femeiască, fie nici masculine, nici feminine. Căci primele lor substanţe
făcute din cele ce nu sunt, adică focul şi aerul, apa şi pământul, nu sunt nici
masculine, nici feminine, ci din fiecare din ele nu poate să iasă masculin şi
feminin, dacă n-ar voi Dumnezeu Care le porunceşte să lucreze aşa ceva.
Mărturisesc că îngerii sunt din foc şi din aer şi mai spun că nu există în ei
parte bărbătească şi parte femeiască; soarele, luna şi stelele sunt în chip
asemănător din foc şi din aer, şi nu cred că sunt nici parte bărbătească, nici
parte femeiască. Animalele din apă şi zburătoarele sunt parte bărbătească şi
parte femeiască, căci aşa a poruncit Dumnezeu vrând ca substanţa umedă să
fie fecundă. în chip asemănător sunt parte bărbătească şi parte femeiască şi
reptilele şi fiarele de pe pământ şi genurile tuturor animalelor, căci aşa a
admis natura celor făcute. Deci câte a vrut să facă Dumnezeu pe acestea le-a
creat prin Cuvântul, ele neputând fi făcute altfel decât au fost făcute. Iar pe
câte a vrut şi le-a făcut cum a vrut le-a însemnat chemându-le pe nume. Şi
peste ele a creat pe stăpânul a toate, alcătuindu-1 compus din toate substanţele.
Nu că Dumnezeu a vrut să-l facă dumnezeu şi a greşit, nici înger — nu vă
înşelaţi —, ci a vrut şi te-a făcut om. Căci dacă ar fi vrut să te facă dumne
zeu, ar fi putut: ai doar exemplul Cuvântului Său. Dar vrând să te facă om,
te-a făcut om. Iar dacă vrei să te faci dumnezeu, ascultă-L pe Cel ce te-a
făcut şi nu I te împotrivi acum, ca fiind găsit credincios în cele mici să ţi se
poată încredinţa cele mari [Mt 25, 21. 23]. Dar numai Cuvântul Lui e din El,
de aceea e şi Dumnezeu, fiind fiinţa lui Dumnezeu. Lumea e însă din nimic,
de aceea nu e dumnezeu, fiindcă ea admite şi descompunere, atunci când
voieşte Cel ce a creat-o. Iar Dumnezeu Cel ce a creat-o n-a făcut nici nu face
rău, ci numai frumos şi bine, căci Cel ce o face e bun. Omul creat însă era o
vietate liberă, dar nu stăpân, nu stăpânind toate prin gând, autoritate şi putere,
ci rob şi având toate cele contrare. Prin acea că este liber naşte răul făcut din
întâmplare, acesta nefiind nimic dacă nu-1 faci. Căci răul se numeşte rău prin
faptul de a voi sau socoti ceva rău, nefiind de la început, ci apărând ulterior.
întrucât omul e liber, a fost hotărâtă de Dumnezeu o lege, şi nu în zadar.

Căci dacă omul n-ar avea putinţa de a voi şi de a nu voi, de ce ar mai fi hotă
rât o lege? Pentru că unui animal lipsit de raţiune nu i se dă o lege, ci un frâu
şi un bici. Omului însă i s-a dat o poruncă şi o pedeapsă pentru faptul de a
face sau a nu face ce i s-a poruncit. Legea deci i s-a dat prin bărbaţii drepţi
de mai înainte, iar mai aproape de noi prin Moise, bărbat evlavios şi iubit de
Dumnezeu, s-a dat o Lege plină de gravitate şi dreptate. Iar toate acestea le
guvernează Cuvântul lui Dumnezeu, Copilul întâi-născut al Tatălui, Glasul
purtător de lumină dinainte de luceafăr. După care au apărut bărbaţi drepţi,
prieteni ai lui Dumnezeu; aceştia se numesc profeţi de la faptul că spun
dinainte cele viitoare. Şi cuvântul lor s-a făcut nu pentru un singur timp, ci
glăsuirile profetice sunt bine primite prin toate generaţiile; nu numai atunci
când răspundeau celor de faţă, ci şi când spuneau dinainte cele viitoare prin
toate generaţiile. Pentru că atunci când vorbesc cele trecute le aduceau aminte
umanităţii, când arată cele prezente ne convingeau să nu fim nepăsători, iar
când pun dinainte cele viitoare ne fac pe fiecare din noi temători, fie văzând
noi împlinindu-se cele spuse cu mult înainte, fie aşteptând să se împlinească
cele viitoare. Aceasta e credinţa noastră, o, voi toţi oamenii, fiindcă noi nu
suntem convinşi de vorbe deşarte, nici nu suntem răpiţi de impulsurile inimii,
pentru că nu suntem seduşi de plauzibilitatea unor cuvinte convingătoare, nici
nu suntem neascultători faţă de nişte cuvinte grăite cu putere dumnezeiască.
Acestea le-a poruncit Dumnezeu Cuvântului, iar Cuvântul lc-a spus profe
ţilor, întorcând prin ele pe om din neascultare; nu ascrvindu-1 cu sila unei
necesităţi, ci chemându-1 la libertate printr-o alegere de bunăvoie. Aşadar pe
Acest Cuvânt L-a trimis Tatăl în vremurile din urmă nu ca să vorbească prin
profeţi, nevrând ca, întrucât e propovăduit în chip întunecos, să fie bănuit
doar, ci vrând ca El să Se arate fiind văzut cu ochii noştri, pentru ca lumea
să se înduplece văzându-L nu poruncind în numele unor profeţi, nu înfrico
şând sufletul printr-un înger, ci vorbind fiind de faţă El însuşi. Pe Acesta
L-am cunoscut că a luat trup dintr-o Fecioară şi a purtat „omul cel vechi”
printr-o nouă plămădire a lui. Pe Acesta îl ştim că a trecut în viaţă prin toate
vârstele, ca să se facă El însuşi lege fiecărei vârste şi să arate umanitatea Lui
prezentă drept scop tuturor oamenilor; şi pentru ca prin El să se dovedească
că Dumnezeu n-a făcut nimic rău şi că omul are, ca unul liber, puterea de a
voi şi de a nu voi, putând face amândouă lucrurile. Pe Acest Om îl ştim făcut
din frământătura noastră; căci dacă n-ar fi fost din frământătura noastră, în
zadar mai legiuieşte să fie imitat învăţătorul. Căci dacă Acel om ar fi din
altă substanţă, de ce-mi mai porunceşte mie, celui neputincios prin fire, şi
cum mai este Acesta bun şi drept? Ci ca să nu fie socotit altul decât noi, a
suportat şi oboseală, a vrut să flămânzească şi n-a refuzat să înseteze, s-a
III.4. Ip o lit din R o m a , R e s p in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 557
cufundat în somn, nu s-a împotrivit suferinţei, a fost ascultător până la

moarte şi a arătat învierea, aducând în toate drept pârgă propria Sa umanitate,
ca şi tu să nu te descurajezi când suferi, ci mărturisind că eşti şi tu însuţi om,
să aştepţi şi tu ce I-a dat Acestuia Dumnezeu.
Acesta e cuvântul adevărat despre Divin, o, oamenilor, elini şi barbari,

caldei şi asirieni, egipteni şi libieni, indieni şi etiopieni, celţi şi latini război
nici, şi toţi cei care locuiţi în Europa, Asia şi Africa, cărora mă fac sfătuitor
eu, care sunt învăţăcel iubitor de oameni al Cuvântului Iubitor de oameni;
pentru ca, alergând, să fiţi învăţaţi de noi cine e adevăratul Dumnezeu şi care
e creaţia Lui în bună rânduială, neluând aminte la sofismele unor cuvinte
meşteşugite, nici la făgăduinţele deşarte ale unor eretici hoţi de cuvinte, ci la
simplitatea gravă a unui adevăr lipsit de pompă. Cunoaştere prin care veţi
scăpa de ameninţarea focului judecăţii care se apropie şi de ochiul neluminat
al tartarului întunecos neluminat de glasul Cuvântului, de fierberea veşnicului
iezer născător de flacără, de ochiul înfricoşător al îngerilor pedepsiţi în tartar
care rămâne pururea în chip ameninţător, de viermele care se hrăneşte neîn
cetat din trupul care fierbe. Fiind învăţat Care e Dumnezeul adevărat, vei
scăpa de acestea, vei avea trupul nemuritor şi nestricăcios împreună cu su
fletul, şi vei primi împărăţia cerurilor; tu, cel care ai cunoscut pe împăratul
ceresc, vei convorbi cu Dumnezeu şi vei fi comoştenitor al lui Hristos,
nemaifîind rob patimilor şi bolilor, fiindcă te-ai făcut dumnezeu. Căci câte
pătimiri ai răbdat ca om, acestea ţi le-a dat Dumnezeu pentru că eşti om. Dar
câte urmează lui Dumnezeu acestea a făgăduit Dumnezeu să ţi le ofere când
vei fi îndumnezeit şi făcut nemuritor. Aceasta înseamnă acel „Cunoaşte-te
pe tine însuţi” cunoscând adică în tine însuţi pe Dumnezeu Care te-a făcut.
Căci odată cu cunoaşterea de sine se întâmplă celui chemat de El să fie şi
cunoscut de El. Deci nu vă duşmăniţi pe voi înşivă, oameni, nici nu şovăiţi
să vă întoarceţi înapoi. Căci Hristos este Cel căruia Dumnezeu Cel peste toate
l-a poruncit ca păcatul să fie spălat dintre oameni, facând-1 astfel nou pe omul
cel vechi. Numindu-1 de la început „chip” al Său, El a arătat printr-o prefigu
rare afecţiunea faţă de tine. Ascultând de poruncile Lui solemne şi facându-te
imitator bun al Celui Bun, vei fi asemenea Lui fiind cinstit de EL Fiindcă,
facându-te şi pe tine dumnezeu spre slava Lui, Dumnezeu nu sărăceşte.
I■ I D I D ! i f f i ' L f ’Ă !
Crezul Roman-Apostolic1
Romanum2
(Roma, 200-250; în caractere cursive adaosurile atestate în secolul IV)
Credo in Deum Patrem omnipotentem Cred în Dumnezeu Tată Atotputernic;

et in Christum lesum, Filium eius şi în Hristos Iisus Fiul Său
unicum Dominum nostrum Unic Domnul nostru,
qui natus est de Spiritu Sancto Care S-a născut din Duhul Sfânt
e Maria Virgine, şi Fecioara Maria,
qui sub Pontio Pilato crucifixus est Care sub Ponţiu Pilat a fost răstignit
et sepultus, şi îngropat,
tertia die rcsurrexit, a treia zi a înviat,
ascendit in coelos, S-a înălţat la ceruri,
sedet ad dexteram Patris, şade de-a dreapta Tatălui,
unde venturus est iudicare vivos de unde va veni să judece viii
et mortuos şi morţii;
et in Spiritum Sancum, şi în Duhul Sfânt,
sanctam ecclesiam sfânta Biserică,
remissionem peccatorum iertarea păcatelor,
camis resurrectionem. învierea cărnii.
1Traducere după Liuwe H. W estra , The Apostles' Creed. Origin, History, and Some
Early Commentaries, Tumhout, 2002, p. 540-541.
2 Versiuni mai simple ale crezului sunt:
— cel din aşa-numita Epistolă a Apostolilor (Asia Mică, cca 160-170), unde cele cinci
pâini ale minunii evanghelice (Mc 6, 39) sunt interpretate drept cele cinci articole ale cre
dinţei creştinilor care trebuie să creadă „într-Un Tată Domn a toate, în Iisus Hristos Mântui
torul nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în sfânta Biserică şi în iertarea păcatelor;
— cel atestat în papirusul liturgic descoperit la Der-Balyzeh (Egipt) şi care are următoarea
formă: „Cred într-Un Dumnezeu Tată Atoateţiitor, în Fiul lui Unul-Născut Domnul nostru
Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în învierea cărnii şi în sfânta Biserică catholică.”
Varianta amplificată
comentată de Sfanţul Nichita al Remesianei (Dacia Mediteranea, 1 414)
Credo in Deum Patrem omnipotentem

et in Filium eius Iesum Christum
natus ex Spirito Sancto et ex Vergine Maria,
passus sub Pontio Pilato, crucifixum, mortuum, tertia die resurrexit vivus
e mortuis, ascendit in coelos, sedet ad dexteram Patris, inde venturus iudi-
care vivos et mortuos,
et in Spiritum Sanctum, sanctam Ecclesiam catholicam, communionem
sanctorum, remissionem peccatorum, camis resurrectionem et vitam aetemam.
Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernic

şi în Fiul Său Iisus Hristos
născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria,
care sub Ponţiu Pilat a pătimit, a fost răstignit, a murit, a înviat a treia zi
viu dintre morţi, s-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui, de unde va
veni să judece viii şi morţii
şi în Duhul Sfânt, sfânta Biserică catholică, împărtăşirea de cele sfinte,
iertarea păcatelor, învierea cărnii şi viaţa veşnică.
Apostolicum — Textus receptus

(Galia, secolul VII; în caractere cursive adaosurile la Crezul Roman)
Credo in Deum Patrem omnipotentem, Cred în Dumnezeu Tată Atotputernic,

Creatorem coeli et terrae Făcător aI cerului şi al pământului;
et in Christum Iesum, Filium eius şi în Hristos lisus, Fiul Său Unic,
unicum Dominum nostrum Domnul nostru,
qui conceptus est de Spiritu Sancto, Care S-a zămislit din Duhul Sfânt,
natus ex Maria Virgine, S-a născut din Fecioara Maria,
passus sub Pontio Pilato, crucifixus, a pătimit sub Ponţiu Pilat, a fost
mortuus et sepultus, răstignit, a murit şi a fost îngropat,
descendit ad inferna S-a pogorât la iad,
tertia die resurrexist a mortuis a treia zi a înviat din morţi
ascendit ad coelos, S-a înălţat la ceruri,
sedet ad dexteram Dei Patris şade de-a dreapta Dumnezeului Tată
Omnipotentis, Atotputernic,
unde venturus est iudicare vivos de unde va veni să judece viii
et mortuos; şi morţii;
III.5. C rezul R o m a n -A p o s to lic 561
credo in Spiritum Sanctum, cred în Duhul Sfânt,

sanctam catholicam ecclesiam, sfânta catholică Biserică,
Sanctorum communionem, împărtăşirea de cele sfinte,
remissionem peccatorum, iertarea păcatelor,
camis resurrectionem învierea cărnii
et vitam aetemam. Şi viaţa veşnică.
Comparaţie3 între
Crezul Roman-Apostolic Crezul Niceo-Constantinopolitan
Cred în Dumnezeu Tată Atotputernic Credem într-Unul Dumnezeu Tatăl
Atotţiitorul
Făcător al cendui şi al pământului Făcător al cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi în Iisus Hristos, Şi într-Unul Domn Iisus Hristos,
Fiul Său unic, Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,
Care din Tatăl S-a născut mai înainte
de toţi vecii;
Lumină din lumină, Dumnezeu ade
vărat din Dumnezeu adevărat,
născut, nu făcut,
de-o-fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut,
Care pentru noi, oamenii, şi a noastră
mântuire
S-a pogorât din ceruri,____________
Care S-a zămislit din Duhul Sfânt S-a întrupat din Duhul Sfânt
şi S-a născut din Fecioara Maria, şi din Fecioara Maria
şi S-a făcut om;
a pătimit sub Ponţiu Pilat a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu
Pilat,
afost răstignit, a murit şi a fost a pătimit, a fost îngropat
îngropat,
S-a pogorât la iad,
a înviat a treia zi din morţi, şi a înviat a treia zi, după Scripturi,
S-a înălţat la ceruri, S-a înălţat la ceruri
3 E m manuel L anne , „Le symbole des Apôtres expression de la foi apostolique et Sym
bole de Nicée”, Iré n iko n 56 ( 1983), p. 480-481.
şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi şade de-a dreapta Tatălui,
Atotputernic
de unde va veni şi iarăşi va să vină cu slavă
să judece viii şi morţii. să judece viii şi morţii,
şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Cred în Duhul Sfanţ, Şi întru Duhul Sfânt,___________
î Domnul de viaţă făcător,
[Care din Tatăl purcede,
=Care e închinat şi slăvit împreună cu
I Tatăl şi cu Fiul,
i |Care a grăit prin profeţi._________
sfânta catholică Biserică, Intru una, sfântă, catholică şi aposto
lică Biserică.
împărtăşirea de cele sfinte,
iertarea păcatelor, Mărturisim un Botez spre iertarea
păcatelor,
învierea cărnii aşteptăm învierea morţilor
şi viaţa veşnică. Amin. şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.
IV
Canonul apostolic al Bisericii:
lex orandi lex credendi lex vivendi
— —
D id ah ia celo r D oisp rezece A p o sto li
(Siria occidentală, cca 50 sau 90-100 d. Hr.)1*
învăţătura Domnului prin cei Doisprezece Apostoli către neamuri/păgâni
Cele Două Căi

I ' Sunt două căi: una a vieţii şi una a morţii [Ir 21, 8], şi mare e diferenţa
între cele două.
Calea vieţii
2 Aşadar, calea vieţii e aceasta: Mai întâi, să iubeşti pe Dumnezeu Care
te-a făcut [Dt 6, 5; Mt 22, 37], în al doilea rând, pe aproapele tău ca pe tine
însuţi [Lv 19, 18; Ml 22, 39], iar toate câte ai vrea să nu ţi se facă ţie, nu le
face nici tu altora [Tob 4, 15; Mt 7, 12].
Secţiune evanghelică
3 Iar învăţătura acestor cuvinte este aceasta: Binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă şi rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri, postiţi pentru cei ce vă prigo
nesc [Mt 5, 44], căci ce mulţumire puteaţi avea dacă iubiţi pe cei ce vă iu
besc? Oare păgânii nu fac acelaşi lucru [Mt 5, 46-47]? Voi însă iubiţi pe cei
ce vă urăsc [Mt 5, 44] şi nu veţi avea duşmani. 4 Abţine-te de la poftele car
nale şi trupeşti. Dacă-ţi dă cineva o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-1 şi
pe celălalt [Mt 5, 39] şi vei fi desăvârşit. Dacă te obligă să mergi cu el o milă,
du-te cu el două [Mt 5,41]. Dacă-ţi ia cineva haina, dă-i şi cămaşa [Mt 5,40].
Dacă-ţi ia cineva ce e al tău, nu-1 cere înapoi [Lc 6, 30], căci nu vei putea.
5 Oricui cere ceva de la tine dă-i şi nu refuza [Mt 5,42], căci Tatăl vrea să se
dea în dar din darurile Sale. Fericit cel ce dă potrivit poruncii, căci este nevi
novat. Vai celui ce ia! Căci dacă ia având nevoie, va fi nevinovat, dar dacă
1Traducere după ed. W. Rordorf / A. Tuilier: La Doctrine des Douze Apôtres (Didachè)
(Sources Chrétiennes 248), 1978.
566 Canonul O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s to lic
ia neavând nevoie, va da socoteală de ce a luat şi pentru ce; şi fiind reţinut

va fi cercetat pentru cele pe care le-a făcut şi nu va ieşi de acolo până nu va
da şi ultimul bănuţ [Ml 5, 26]. 6 Dar tot despre aceste lucru s-a zis: „Să asude
milostenia ta până ce vei şti cui să o dai [cf. Sir 12, 1].
Poruncile
I I 1 A doua poruncă a învăţăturii: ’ Să nu ucizi [Iş 20, 15], să nu faci adulter
[Iş 20, 13]; să nu strici copii, să nu desfrânezi, să nu furi [Iş 20, 14]; să nu
faci farmece [Dt 18, 10]; să nu omori copilul prin slricăciune/avort, nici să
nu-1 ucizi pe cel născut; să nu pofteşti cele ale aproapelui [7ş 20, 17] .3 Să nu
te juri [Mt 5, 33], să nu dai mărturie mincinoasă [Iş 20, 16], să nu vorbeşti
de rău [/ş 21, 16], să nu fi ranchiunos [Pr 12, 21; Za 7, 10] .4 Să nu fii dupli
citar în gândire, nici în cuvânt [Sir 5, 9. 14; 6, I], căci duplicitatea în cuvânt
e o cursă de m oarte.J Cuvântul tău să nu fie mincinos, nici gol, ci amestecat
cu fapta. 6 Să nu fii lacom, nici răpitor, nici făţarnic, nici răutăcios, nici
mândru; şi să nu primeşti sfat rău împotriva aproapelui tău. 7 Să nu urăşti
pe nici un om, ci pe unii să-i mustri, pentru alţii să tc rogi, iar pe alţii să-i
iubeşti mai mult decât sufletul tău.
Povăţuirea înţeleptului
I I I 1 Copilul meu, fugi de orice rău şi de tot ce seamănă cu e l.J Nu fi furios,
căci mânia duce la omor, nici zelos, nici certăreţ, nici irascibil, căci din toate
acestea se nasc ucigaşii. 3 Copilul meu, nu fi pofticios, căci pofta duce la
desfrâu, nici cu vorbe de ruşine, nici cu ochi indiscret, căci din toate acestea
se naşte adulterul. 4 Copilul meu, nu ghici în zborul păsărilor, căci aceasta
duce la idolatrie, nici nu practica incantaţii, astrologia sau purificări, nici nu
voi să vezi sau să auzi aceste lucruri, căci din toate acestea se naşte idolatria.
Copilul meu, nu fi mincinos, căci minciuna duce la furt, nici iubitor de
arginţi, nici de slavă deşartă, căci din toate acestea se nasc hoţiile. 6 Copilul
meu, nu fi murmurător, căci murmurul duce la blasfemie, nici arogant, nici
nu gândi lucruri rele, căci din toate acestea se nasc blasfemii.
7 Fii însă blând, fiindcă cei blânzi vor moşteni pământul [Fi 36, Î l ] . 5 Fii
îndelung-răbdător, milostiv, lipsit de răutate, liniştit şi bun, şi tremură mereu
pentru cuvintele pe care le-ai auzit [cf. Is 66, 2]. 9 Nu te înălţa pe tine însuţi,
nici nu da sufletului tău îndrăzneală. Să nu se lipească sufletul tău cu cei tru
faşi, ci să petreci cu cei drepţi şi smeriţi. 10 Lucrurile care ţi se întâmplă pri-
meşte-le ca pe nişte lucruri bune, ştiind că nimic nu se face fără Dumnezeu.
I V 1 Copilul meu, adu-ţi aminte zi şi noapte de cel ce îţi grăieşte cuvântul
lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de dom
IV . 1. D i d a h ia c e l o r D o i s p r e z e c e A p o s t o l i 567
nie, acolo este Domnul. 2 Caută în fiecare zi feţele sfinţilor, ca să te odih

neşti în cuvintele lor. 3 Să nu faci schisme/rupturi, ci să împaci pe cei ce se
luptă; să judeci cu dreptate şi să nu te uiţi la faţa omului când mustri pentru
greşeli. 4 Să nu te îndoieşti dacă un lucru va fi sau nu.
5 Nu-ţi întinde mâinile când e să iei şi nu le strânge când e să dai [Dt 15, 7;
Sir 4, 31]. 6 Dacă ai prin lucrul mâinilor tale, dă ca răscumpărare pentru
păcatele tale. 7 Să nu şovăi să dai, nici să nu murmuri dacă dai, căci vei cu
noaşte Cine e Cel ce-ţi dă în schimb răsplată bună [Pr 19, 17]. 8 Nu-ţi în
toarce spatele de la cel lipsit [Sir 4, 5], şi să pui în comun cu fratele tău toate
şi să nu spui că sunt ale tale; căci dacă veţi fi părtaşi în nemurire, cu atât mai
mult în cele muritoare?
9 Să nu-ţi iei mâna de pe fiul tău de pe fiica ta, ci din tinereţe să-i înveţi
frica de Dumnezeu. 10 Să nu porunceşti cu asprime sclavului sau slujnicei
tale care-şi pune nădejdea în Acelaşi Dumnezeu, ca nu cumva să nu se mai
teamă de Dumnezeu Care e peste amândoi, căci El nu vine să cheme după faţa
[omului], ci peste cei al căror duh l-a pregătit. 11 Iar voi, sclavii, supuneţi-vă
stăpânilor voştri cu ruşine şi teamă ca unui chip [typos] al lui Dumnezeu.
2 Să urăşti orice făţărnicie şi tot ce nu e plăcut Domnului. 13 Să nu pără
seşti poruncile Domnului, ci să păzeşti cele ce ai primit, fără să adaugi sau
să scoţi ceva [Dl 4, 2 ; 13, 1]. 14 în adunare/biserică [ekklesia] să-ţi mărturi
seşti greşelile şi să nu vii la rugăciunea ta cu conştiinţă rea. Aceasta este
calea vieţii.
Calea morţii
V I Iar calea morţii e aceasta: întâi de toate, este rea şi plină de blestem:
ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoţii, idolatrii, vrăjitorii, răpiri, mărturii
mincinoase, făţărnicii, duplicităţi, viclenie, trufie, răutate, aroganţă, lăcomie,
vorbe de ruşine, gelozie, îndrăzneală, mândrie; prigonitorii celor buni, urătorii
adevărului, iubitorii minciunii, necunoscătorii răsplăţii dreptăţii, nealipiţi de
bine, nici de judecata dreaptă, veghetorii nu pentru bine, ci pentru rău, cei
departe de blândeţe şi răbdare, iubitorii de cele deşarte, urmăritorii răsplăti
rii, nemilostivii faţă de cel sărac, cei ce nu suferă pentru cel chinuit, cei ce
nu-L cunosc pe Făcătorul lor, omorâtorii de copii, stricătorii făpturii lui
Dumnezeu, cei ce întorc spatele celui lipsit, cei care-1 chinuie pe cel necăjit,
apărătorii celor bogaţi, judecătorii fărădelege ai celor sărmani, păcătoşii în
răiţi. Izbăviţi-vă, copii, de toţi aceştia!
V II Vezi ca nimeni să nu te facă să rătăceşti de la această cale a învăţăturii,
fiindcă te învaţă în afara de Dumnezeu. 2 Căci dacă vei putea să porţi tot ju
gul Domnului [Mt 11, 29], vei fi desăvârşit; dar dacă nu vei putea, fă ce poţi.
568 Canonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
3 Cât despre mâncăruri, poartă ce poţi; dar abţine-te tare de la cărnurile jert
fite idolilor [idolotite], căci sunt o adorare [latreia] adusă unor zei morţi.
Botezul
V II1 Iar cu privire la Botez, aşa să botezaţi: după ce aţi spus înainte toate
acestea, botezaţi/cufundaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
[Mt 28, 19] în apă curgătoare. 2 Iar dacă n-aveţi apă curgătoare, botezaţi/cu
fundaţi în altă apă; dacă nu puteţi în apă rece, în caldă. 3 Iar dacă nu ai nici
una, nici alta, varsă apă pe cap de trei ori în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. 4 Dar să postească înainte de Botez cel ce botează şi cel bote
zat şi dacă pot şi alţii, iar celui ce se botează porunceşte-i să postească o zi
sau două înainte.
Postul şi rugăciunea
V III' Iar posturile voastre să nu fie odată cu cele ale făţarnicilor [hypo-
kritai — fariseilor], căci ei postesc luni şi joi, voi însă să postiţi miercuri şi
vineri. Şi nu vă rugaţi ca făţarnicii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia
Sa, aşa să vă rugaţi [Mt 6, 9-13; Lc 11, 2—4]:
Tatăl nostru Care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău!
Vină împărăţia Ta!
Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!
Şi ne lasă nouă datoria noastră,
precum şi noi lăsăm datornicilor noştri!
Şi nu ne duce în încercare [persecuţie]!
Ci [atunci] izbăveşte-ne de cel rău!
Că a Ta e puterea şi slava în veci!
De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa.
Euharistia
I X 1 Iar cu privire la Euharistie/Mulţumire, aşa să mulţumiţi:
Mai întâi cu privire la pahar:
Mulţumim Ţie, Tată al nostru,
pentru sfânta vie a lui David, slujitorul [paidos] Tău,
pe care ne-ai facut-o cunoscută prin Iisus, Slujitorul Tău
[Paidos Sou],
Ţie slavă în veci!
IV . 1. D i d a h ia c e l o r D o i s p r e z e c e A p o s t o l i 569
3 Iar cu privire la frângere:

Mulţumim Ţie, Tatăl nostru,
pentru viaţa şi cunoaşterea,
pe care ni le-ai făcut cunoscute prin Iisus, Slujitorul Tău.
4 Aşa cum această frângere era risipită pe munţi
şi, adunată, s-a făcut una,
aşa să se adune şi Biserica Ta de la marginile pământului în
împărăţia Ta.
Că a Ta este slava şi puterea prin Iisus Hristos în veci!
J Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră, ci cei botezaţi
în Numele Domnului, căci despre acest lucru a zis Domnul: „Nu daţi cele
sfinte câinilor!” [Mt 7, 6].
X 1 Iar după ce v-aţi săturat, aşa să mulţumiţi:
' îţi mulţumim, Tată sfânt,
pentru sfânt Numele Tău,
pe care l-ai făcut să se sălăşluiască în inimile noastre,
şi pentru cunoaşterea, credinţa şi nemurirea,
pe care ni le-ai făcut cunoscute prin Iisus, Slujitorul Tău.
3 Tu, Stăpâne Atoateţiitor,
ai creat toate pentru Numele Tău,
şi ai dat oamenilor hrană şi băutură spre desfătare, ca să-Ţi
mulţumească,
iar nouă ne-ai dăruit o hrană şi o băutură duhovnicească
şi viaţă veşnică prin Iisus Slujitorul Tău.
4 înainte de toate îţi mulţumim că eşti puternic.
5 Adu-Ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca să o izbăveşti
de orice rău
şi să o desăvârşeşti în iubirea Ta.
Din cele patru vânturi adun-o pe ea, cea sfinţită,
în împărăţia Ta, pe care i-ai gătit-o.
Că a Ta este puterea şi slava în veci!
6 Să vină harul şi să treacă lumea aceasta!
Osana Dumnezeului lui David!
De este cineva sfânt, să vină!
De nu este, să facă pocăinţă!
Marana tha! Amin.
Profeţilor însă îngăduiţi-le să mulţumească cât vor.
Despre învăţători
X I 1 Oricine ar veni să vă înveţe toate cele spuse mai înainte, primiţi-1.
2 Dar dacă cel ce învaţă se întoarce să înveţe o altă învăţătură ca să Ie desfi
inţeze, nu-1 ascultaţi. Dacă însă învaţă ca să sporească dreptatea şi cunoaşterea
Domnului, primiţi-1 ca pe Domnul.
Despre apostoli
3 Cu privire la apostoli şi profeţi, faceţi potrivit învăţăturii Evangheliei
aşa: 4 Orice apostol vine la voi să fie primit ca Domnul; dar nu va rămâne
decât o zi, iar dacă e nevoie şi cealaltă, iar dacă rămâne trei [zile], e un profet
mincinos. 6 Iar când iese de Ia voi apostolul să nu primească nimic altceva
decât pâine care să-i fie de ajuns până unde va poposi, dar dacă cere argint
[bani], atunci este profet mincinos.
Despre profeţi
7 Nu puneţi la încercare, nici nu judecaţi orice profet care grăieşte în Du

hul, căci orice păcat va fi iertat, dar acest păcat nu va fi iertat [Mt 12, 31].
s Dar nu oricine vorbeşte în Duhul e profet, ci doar dacă arc purtările Dom
nului. Aşadar, din purtările lor se va face cunoscut profetul mincinos şi pro
fetul [adevărat]. 9 Orice profet care hotărăşte o masă nu va mânca din ea, iar
dacă nu face aşa, e profet mincinos. 111Şi orice profet care învaţă adevărul,
dar nu face ceea ce învaţă, e profet mincinos. " Dar orice profet pus la în
cercare, deci adevărat, care face ceva pentru taina lumească a Bisericii, dacă
nu-i învaţă pe alţii să facă câte le face el, acela nu va fi judecat dc voi, căci
îşi are judecata cu Dumnezeu, fiindcă aşa au făcut şi profeţii din vechime.
Oricine însă ar spune în Duhul: Dă-mi argint sau altceva!, nu-l ascultaţi;
dar dacă spune să se dea pentru alţii lipsiţi, nimeni să nu-1 judece.
Ospitalitatea creştină
X I I ' Oricine vine în numele Domnului primiţi-1; după care punându-1 la

încercare îl veţi cunoaşte fiindcă aveţi pricepere să deosebiţi dreapta şi stânga.
Dacă cel ce vine e în trecere, ajutaţi-1 cât puteţi, dar să nu rămână la voi
decât două sau trei zile, în caz de nevoie. 3 Iar dacă vrea să şadă la voi şi are
o meserie, atunci să lucreze şi aşa să mănânce. 4 Dar dacă n-are o meserie,
purtaţi de grijă de el după înţelegerea voastră, gândindu-vă cum anume va
trăi împreună cu voi un creştin fără să lucreze. 5 Iar dacă nu vrea să facă aşa,
atunci face negustorie cu Hristos. Fiţi cu luare-aminte la unii ca aceştia!
I V . l . D i d a h ia c e l o r D o i s p r e z e c e A p o s t o l i 571
Plata profeţilor şi învăţătorilor

X III1 Dar orice profet adevărat care vrea să şadă la voi e vrednic de hrana
lui [cf. Mt 10, 10]. 2 învăţătorul adevărat e vrednic şi el de hrana lui ca şi cel
care lucrează. 3 Aşadar, luând toată pârga roadelor teascului şi ariei, boilor şi
oilor, daţi-o profeţilor, căci ei sunt arhiereii voştri. 4 Iar dacă n-aveţi profet,
daţi-o săracilor. 5 Dacă faci pâine, luând pârga ei dă-o potrivit poruncii. 6 La
fel, dacă deschizi un ulcior de vin sau untdelemn, luând pârga dă-o profeţilor.
7 Şi luând pârga din argint, haine şi orice agoniseală cum ţi se va părea, dă-o
şi pe ea potrivit poruncii.
Sinaxa duminicală
X IV ' Adunându-vă în ziua Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce
mai înainte v-aţi mărturisit greşelile, ca să fie curată Jertfa voastră. 2 Dar ori
cine are un conflict cu tovarăşul său să nu se adune cu voi până nu se împacă,
pentru ca să nu se spurce Jertfa voastră. 3 Fiindcă acesta e cuvântul rostit de
Domnul: „în tot locul aduceţi-Mi jertfa curată. Pentru că împărat mare sunt,
zice Domnul, şi numele Meu este minunat între neamuri” [Mal 1, 11. 14].
Ierarhia locală
X V ' Alegeţi-vă/hirotoniţi-vă episcopi şi diaconi vrednici de Domnul, băr
baţi blânzi şi neiubitori de arginţi, adevăraţi şi puşi la încercare, căci ei îm
plinesc pentru voi slujirea [leitourgian] profeţilor şi învăţătorilor." Aşadar,
nu-i dispreţuiţi, căci ei sunt printre voi cei cinstiţi împreună cu profeţii şi
învăţătorii.
îndreptarea frăţească
3 Mustraţi-vă unii pe alţii nu în mânie, ci în pace, cum aveţi în Evanghelie.
Cu cel ce nu se poartă cuviincios faţă de un altul să nu vorbească nimeni şi
nici măcar să nu-1 ascultaţi până nu se căieşte. 4 Iar rugăciunile, milosteniile
şi toate faptele voastre să le faceţi aşa cum aveţi în Evanghelia Domnului
nostru.
Aşteptarea eshatologică
X V I1 Vegheaţi pentru viaţa voastră. Candelele voastre să nu se stingă,
mijloacele voastre să nu le desfaceţi [Lc 12, 35], ci fiţi gata; căci nu ştiţi
ceasul în care vine Domnul nostru [Mt 24, 42. 44]. 2 Adunaţi-vă însă des ca
să căutaţi cele ce se cuvin sufletelor voastre; căci tot timpul credinţei voastre
nu vă va fi de folos, dacă nu veţi fi desăvârşiţi în vremea de pe urmă. 3 Căci
în zilele de pe urmă se vor înmulţi profeţii mincinoşi şi corupători, şi oile se
572 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
vor preface în lupi, iar iubirea se va preface în ură [cf. A* 24, 11]. 4 Căci
atunci când va spori fărădelegea, se vor urî, prigoni şi trăda unii pe alţii [Ml
24, 10], şi atunci înşelătorul lumii se va arăta ca Fiul Omului şi va face semne
şi minuni [Mi 24, 24], pământul va fi predat în mâinile lui şi va face lucruri
neîngăduite, care nu s-au făcut nicicând din veac [7o/7 2, 2] . 5 Atunci toată
făptura oamenilor va veni în cuptorul încercării [Za 13, 8] şi mulţi se vor
poticni [Ml 24, 10] şi vor pieri, dar cei care vor rămâne în credinţa lor vor fi
mântuiţi [Ml 10, 22; 24, 13] de Cel ce s-a făcut blestem [cf. Ga 3, 13; 1 Co
12, 3]. 6 Şi atunci se vor arăta semnele adevărului: mai întâi semnul întin
derii [crucii] în cer, apoi semnul glasului de trâmbiţă, iar al treilea învierea
morţilor [Ml 24, 3 0 -3 1 ],7 dar nu a tuturor, ci cum s-a zis: „Va veni Domnul
şi toţi sfinţii împreună cu El” [Za 14, 15]. s Atunci lumea îl va vedea pe
Domnul venind pe norii cerului [Mt 24, 30]...2
2 Ultimele rânduri, care lipsesc din unicul manuscris, pot fi reconstituite după parafraza
Didahiei din Constituţiile Apostolice VII.xxxil.4; cf. mai jos.
Ipolit din Roma
Tradiţia Apostolică
(Roma, cca 200-235)1
I. Prolog
Am expus cum se cuvenea cuvintele privitoare la harismele pe care Dum
nezeu le-a dăruit încă de la început oamenilor potrivit voii Lui readucând la
Sine acest chip al Său [Fc 2, 26-27] care rătăcise de Ia El.
Acum, mişcaţi de iubire faţă de toţi sfinţii, am venit la vârful predaniei
[ad verticem Iradilionis] care se cuvine Bisericii, ca aceia care sunt bine in
struiţi în ea să păzească predania care a dăinuit până acum potrivit expunerii
făcute de noi şi cunoscând-o să rămână mai tari în ea din pricina căderii sau
greşelii care se găseşte acum prin neştiinţă şi a celor ce nu o cunosc, Duhul
Sfânt dându-le celor ce au credinţă dreaptă harul desăvârşit, ca aceia care sunt
în fruntea Bisericilor să ştie cum trebuie să predea şi să păzească toate acestea.
II. Despre episcopi

Să fie hirotonit episcop cel ales de întreg poporul şi ireproşabil [cf. 1 Tim
3, 2]. Când va fi numit şi va fi plăcut de toţi, poporul să se adune împreună
cu prezbiteriul şi episcopii prezenţi într-o zi de duminică şi, cu consimţă
mântul tuturor acestora, să-şi pună mâinile peste el [Nm 27, 18. 23], iar
prezbiteriul să stea în linişte. Toţi să păstreze tăcerea rugându-se din inimă
pentru pogorârea Duhului. După care unul din episcopii de faţă, rugat de
toţi, să-şi pună mâna peste cel care se hirotoneşte episcop şi să se roage
spunând astfel:
III. [Rugăciune de sfinţire a episcopului]
Dumnezeule şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl îndurărilor şi
Dumnezeule a toată mângâierea [2 Co 1, 3], Cel ce întru cele înalte locuieşti
1Traducere după ed. B. Botte: HlPPOLYTE DE ROME, La Tradition Apostolique (Sources

Chrétiennes 11 bis), Cerf, 1968 şi Didache — Traditio Apostolica (Fontes Christiani 1),
Herder, 19912.
574 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
şi spre cele umile priveşti [Pi 112, 5-6], Cel ce cunoşti toate înainte de a se
face [Dii 13, 42];Tu Care prin cuvântul harului Tău ai dat hotare [terminos]
Bisericii, Care ai prehotărât de la început un neam drept din Avraam şi ai
aşezat căpetenii şi preoţi şi n-ai lăsat fără slujire locul Tău cel sfânt; Care de
la întemeierea lumii ai binevoit să fi slăvit în cei pe care i-ai ales [Ef 1,4-6],
revarsă şi acum de la Tine puterea Duhului conducător [Pi 50, 14], pe Care
prin Slujitorul/Copilul [Paidos] Tău iubit Iisus Hristos L-ai dăruit sfinţilor
apostoli care au întemeiat Biserica din tot locul ca loc al sfinţirii Tale spre
slava şi lauda neîncetată a Numelui Tău, Cunoscătorule al inimilor tuturor
[FA 1, 24], dă robului Tău acesta [Is 42, 1] pe care I-ai ales spre episcopie să
păstorească turma Ta sfântă [Iz 34, 11-16; FA 20, 28; I Pir 5, 2] şi să-Ţi fie
arhiereu fără reproş, slujindu-Ţi zi şi noapte, ca să facă neîncetat îndurătoare
faţa Ta şi să-Ţi aducă darurile sfintei Tale Biserici; ca în duhul arhieriei să
aibă putere de a ierta păcatele potrivit poruncii Tale [In 20, 23], să dea cle
rici potrivit poruncii Tale şi să dezlege orice legătură potrivit puterii pe care
ai dat-o apostolilor Tăi [Ml 16, 19; 18, 18], şi să bine-placă Ţie în blândeţe
şi inimă curată [2 Tim 2, 25; 1, 3] aducându-Ţi parfum de bună-mireasmă
[Ef5, 2] prin Slujitorul/Copilul Tău lisus, Domnul nostru, împreună cu Care
Ţie se cuvine slavă, putere şi cinste, împreună cu Duhul Sfânt, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
IV. [Despre Ofranda euharistică]

Şi când a fost făcut episcop, toţi să-i dea pace sărutându-l şi îmbrăţişându-l
că s-a făcut vrednic de aceasta.
Iar diaconii să-i aducă ofranda, iar el punându-şi mâna peste ofrandă să
mulţumească împreună cu tot prezbiteriul spunând:
— Domnul să fie cu voi cu toţi!
Şi toţi să spună:
— Şi cu duhul tău!
— Sus să avem inimile!
— Le avem la Domnul!
— Să mulţumim Domnului!
— Vrednic şi drept lucru este.
Şi să continue astfel:
— Iţi mulţumim, Ţie, Dumnezeule, prin iubitul Tău Slujitor/Copil [Paidos]
Iisus Hristos, pe Care în aceste timpuri din urmă ni L-ai trimis mântuitor,
răscumpărător şi înger al voii Tale [7s 9, 5], Care e Cuvântul Tău nedespărţit
de Tine prin Care ai făcut toate şi pe Care ai binevoit şi L-ai trimis din cer în
pântecul Fecioarei, Care S-a întrupat şi a fost purtat în pântece şi S-a arătat
Fiu născut din Duhul Sfânt şi Fecioara.
IV .2 . I p o li t d i n R o m a , T r a d i ţ i a A p o s t o l i c ă 575
Care, împlinind voia Ta şi agonisindu-Ţi un popor sfânt, Şi-a întins mâi

nile ca să pătimească, ca să-i slobozească din patimă pe cei ce au crezut
în Tine.
Care atunci când S-a predat pătimirii de bunăvoie, ca să desfiinţeze moar
tea şi să rupă lanţurile diavolului, să calce în picioare iadul şi să-i ducă la
lumină pe cei drepţi, să pună hotar [iadului] şi să arate învierea, luând pâinea,
Ţi-a adus mulţumire şi a spus: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu,
care pentru voi se frânge” [Lc 22, 19; 1 Co 11, 24]. Asemenea şi paharul
spunând: „Acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Când faceţi
aceasta, faceţi-o ca aducere-aminte de Mine!” [Lc 22, 20; 1 Co 11, 25].
Aducându-ne, aşadar, aminte de moartea şi învierea Lui, Iţi aducem acum
această Pâine şi acest Pahar, mulţumindu-Ţi pentru că ne-ai învrednicit să
stăm înaintea Ta şi să slujim Ţie.
Şi cerem să trimiţi Duhul Tău Cel Sfânt peste ofranda sfintei Biserici.
Adunându-i în una, dă tuturor celor ce se împărtăşesc din cele sfinte să se
împărtăşească spre umplerea de Duh Sfânt, spre întărirea credinţei în adevăr,
ca să Te lăudăm şi slăvim prin Slujitorul/Copilul [Paidos] Tău Iisus Hristos,
prin Care Ţie se cuvine slavă şi cinste împreună cu Duhul Sfânt în Biserica
Ta, acum şi în vecii vecilor. Amin.
V. [Despre ofranda de untdelemn]

Dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, [episcopul] să mulţumească
în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească însă nu spunând ace
leaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel:
— Ca sfinţind acest ulei, să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu
el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi profeţi, tot aşa să dea
tuturor celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi sănătate.
VI. [Despre ofranda de brânză şi măsline]

In chip asemănător, dacă cineva aduce drept ofrandă brânză şi măsline,
[episcopul] să zică aşa:
— Sfinţeşte acest lapte care s-a închegat, închegându-ne şi pe noi prin
iubirea Ta.
— Fă să nu ducă lipsă de dulceaţa Ta acest rod al măslinului, care e o
pildă a grăsimii Tale, pe care ai făcut-o să curgă din pom spre viaţă celor ce
nădăjduiesc în Tine [Pr 3, 18].
La orice binecuvântare să se spună:
— Ţie fie slavă, Tatălui şi Fiului cu Sfântul Duh în Sfânta Biserică, acum
şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
VII. Despre prezbiteri
Când însă episcopul hirotoneşte un prezbiter, să-i pună mâna lui pe cap,
iar prezbiterii să-l atingă şi ei. Şi să spună potrivit celor spuse mai înainte,
cum am spus deci sus despre episcop, rugându-se şi zicând:
— Dumnezeule şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, priveşte spre robul
Tău acesta şi dă-i Duhul harului şi sfatului prezbiteriului, ca să ajute şi să
conducă norodul Tău cu inimă curată, aşa cum ai privit spre poporul alegerii
Tale şi ai poruncit lui Moise să aleagă prezbiteri [bătrâni], pe care i-ai um
plut cu Duhul Tău, pe care L-ai dat slujitorului Tău [Moise; Nm 11, 16-25].
Şi acum, Doamne, fă ca Duhul harului Tău să rămână nelipsit în noi şi fa-ne
vrednici ca umpluţi de El să-Ţi slujim în simplitatea inimii, lăudându-Te prin
Slujitorul/Copilul Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slavă şi putere
împreună cu Duhul Sfânt în sfânta Biserică, acum şi în vecii vecilor. Amin.
VIII Despre diaconi
Când se hirotoneşte un diacon, să fie ales potrivit celor spuse mai sus,
episcopul singur punându-şi mâna peste el, cum am poruncit mai înainte.
Hirotonind diaconul, doar episcopul să-şi pună peste el mâna, pentru că nu e
hirotonit în preoţie, ci spre slujirea episcopului, ca să facă cclc poruncite de
el. Căci nu e aşezat să fie părtaş la sfatul clerului, ci ca să se îngrijească [de
cei neputincioşi] şi să arate episcopului cele ce se cuvin făcute, primind aşa
dar nu Duhul comun al prezbiteriului, de care se împărtăşesc prezbiterii, ci
Cel care îi este este încredinţat sub puterea episcopului. Din această cauză
singur episcopul să-l facă pe diacon, dar asupra prezbiterului să-şi pună mâna
şi prezbiterii din pricina Duhului comun şi asemănător al clerului. Căci
prezbiterul are doar puterea de a-L primi, nu are puterea de a-L da. De aceea
nu hirotoneşte clerici. Dar la hirotonia prezbiterului să-l pecetluiască, dar
episcopul îl hirotoneşte. Iar asupra diaconului [episcopul] să spună aşa:
— Dumnezeule, Care ai zidit şi împodobit toate cu cuvântul, Tată al Dom
nului nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis să slujească voia Ta [7s 9, 5] şi
să ne arate sfatul Tău, dă Duhul harului, solicitudinii şi al râvnei acestui rob
al Tău, pe care l-ai ales să slujească Biserica Ta şi să aducă în sfânt lăcaşul
Tău cele ce se aduc de cel aşezat arhiereu al Tău spre slava Numelui Tău; ca
slujind fără prihană şi în curăţie, să se învrednicească de o treaptă mai mare
[7 Tim 3, 13] şi să Te laude şi slăvească prin Fiul Tău, Iisus Hristos Domnul
nostru, prin Care Ţie fie slava, puterea şi lauda, cu Duhul Sfânt acum şi
IV .2. I p o litd in R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 577
IX. Despre mărturisitori

Dacă e un mărturisitor care a fost în lanţuri pentru Numele Domnului, să
nu se pună mâinile peste el pentru diaconie şi prezbiterat, căci are cinstea
prezbiteratului prin mărturisirea lui. Dar dacă e aşezat episcop, atunci să se
pună mâinile peste el.
Dacă însă e un mărturisitor care n-a fost dus înaintea puterii, nici n-a fost
pedepsit cu lanţuri, nici închis în temniţă, nici n-a fost condamnat la alte
pedepse, ci a fost doar ocazional dispreţuit pentru Numele Domnului nostru
Iisus Hristos şi pedepsit cu o pedeapsă la domiciliu, dacă a mărturisit, atunci
pentru orice treaptă în cler ar fi vrednic să se pună mâna peste el.
Episcopul să mulţumească aşa cum am spus mai sus, mulţumind lui

Dumnezeu. Nu este însă deloc necesar să rostească aceleaşi cuvinte pe care
le-am spus mai sus, rostindu-le pe de rost, ci fiecare să se roage după puterea
sa. Dacă însă cineva are puterea de a se ruga destul şi să spună o rugăciune
solemnă, e un lucru bun. Dacă, atunci când se roagă, cineva rosteşte o rugă
ciune cu măsură, să nu-1 împiedicaţi, numai să se roage ceea ce e sănătos în
ce priveşte ortodoxia.
X. Despre văduve
Văduva când este aşezată nu e hirotonită, ci aleasă după nume. Să fie aşe
zată dacă bărbatul ei a murit de mult timp. Dacă însă bărbatul ei n-a murit de
mult, să nu se aibă încredere în ea ci, chiar dacă e bătrână, să fie pusă un
timp la încercare; căci adeseori patimile îmbătrânesc împreună cu cel care le
face loc în el însuşi. Văduva să fie aşezată numai prin cuvânt şi să se alăture
celorlalte. Să nu se pună însă mâna peste ea, fiindcă nu aduce Ofranda [eu-
haristică], nici nu are o slujire liturgică [leitourgia], Or hirotonia se face cu
clerul în vederea slujirii liturgice [leitourgia]. Văduva însă e aşezată pentru
rugăciune, iar aceasta e a tuturor.
XI. Despre citeţi
Citeţul e aşezat atunci când episcopului îi dă cartea, dar nu-şi va pune
mâna peste el.
X II Despre fecioară
Să nu se pună mâna peste o fecioară, căci doar alegerea ei o face fecioară.
XIII. Despre ipodiacon

Să nu se pună mâna nici peste ipodiacon, ci să fie numit ca să urmeze
diaconului.
XIV. Despre darurile tămăduitorilor

Dacă însă cineva spune: „Am primit darul tămăduirii într-o descoperire”,
să nu se pună mâna peste el, căci înseşi faptele vor arăta dacă spune adevăml.
XV. Despre noii veniţi la credinţă

Cei care sunt aduşi prima dată la ascultarea cuvântului, să fie aduşi mai
întâi în faţa dascălilor înainte să intre tot poporul şi să fie întrebaţi despre
pricina pentru care vin la credinţă. Şi să dea mărturie despre ei cei care i-au
adus dacă sunt în stare să asculte cuvântul. Să fie întrebaţi şi despre viaţa lor
cum anume este: dacă are femeie sau dacă e sclav. Iar dacă stăpânul său nu dă
mărturie despre el că e bun, atunci să fie respins. Dacă stăpânul său e păgân,
să-I înveţe să placă stăpânului său, ca să nu aibă loc hulă [/ Ptr 2, 18-20;
1 Tim 6, 1]. Dacă cineva are femeie sau o femeie are bărbat, să fie învăţaţi
să se mulţumească bărbatul cu femeia şi femeia cu bărbatul. Dacă cineva nu
trăieşte cu femeie, să fie învăţat să nu desfrâneze, ci să-şi ia femeie după lege
sau să rămână aşa cum este. Dacă are cineva demon, să nu asculte cuvântul
învăţăturii până ce nu e curat.
XVI. Despre meserii şi ocupaţii

Să se facă cercetare şi despre meseriile şi ocupaţiile celor aduşi să fie
catehizaţi.
Dacă e cineva proxenet sau întreţine prostituate, fie să înceteze,fie să fie
respins.
Dacă e cineva sculptor sau pictor, să fie învăţat să nu mai facă idoli; fie să
înceteze, fie să fie respins.
Dacă e cineva actor pe scenă sau se etalează în teatre, fie să înceteze, fie
să fie respins.
Dacă învaţă copii, bine e să înceteze; dar dacă n-are altă meserie, să i se
îngăduie.
De asemenea, cine concurează la curse sau se duce la curse, fie să înceteze,
fie să fie respins.
Cine e gladiator sau îi învaţă pe gladiatori să se lupte, sau vânătorul care
vânează animale [în arenă] sau funcţionarul public peste jocurile de gladia
tori fie să înceteze, fie să fie respins.
Cine e preot al idolilor sau paznic al idolilor, fie să înceteze, fie să fie
respins.
Soldatul care e sub ordin să nu ucidă vreun om. Dacă i se porunceşte, să nu
execute lucrul şi să nu facă jurământ. Iar dacă nu vrea, atunci să fie respins.
IV.2. Ip o lit d in R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 579
Catehumenul sau credinciosul care vor să se facă soldaţi să fie respinşi,

fiindcă dispreţuiesc pe Dumnezeu.
Prostituata sau omul desfrânat sau cine se castrează ori dacă face cineva
un lucru care nu poate fi spus, să fie respinşi, căci sunt necuraţi.
Magul să nu fie admis la judecată. Vrăjitorul sau astrologul, ghicitorul sau
tâlcuitorul viselor, sau şarlatanul care tulbură poporul, sau cel ce face amu
lete, fie să înceteze, fie să fie respins.
Concubina cuiva, dacă e sclava lui şi i-a crescut copiii şi e legată numai de
el, să asculte [cuvântul]; dacă nu e aşa, să fie respinsă. Bărbatul care are con
cubină să înceteze şi să-şi ia soţie după lege, iar dacă nu vrea, să fie respins.
Dacă am omis ceva, înseşi ocupaţiile vă vor învăţa, căci toţi avem Duhul
lui Dumnezeu.
XVII. Despre timpul ascultării cuvântului

Catehumenii să asculte cuvântul trei ani. Dacă însă cineva e sârguincios
şi stăruie bine în acest lucru, atunci să nu se judece atât timpul, ci doar pur
tarea lui.
XVIII. Despre rugăciunea celor ce ascultă cuvântul

Când învăţătorul a încetat învăţătura, catehumenii să se roage singuri,
separat de credincioşi. Iar femeile să stea rugându-se într-un loc aparte în
biserică, fie femeile credincioase, fie femeile catehumene. Când vor sfârşi
însă rugăciunea, să nu-şi dea pacea, căci sărutarea lor nu este încă sfântă.
Credincioşii să se îmbrăţişeze însă întreolaltă, bărbaţii cu bărbaţii şi femeile
cu femeile; dar bărbaţii să nu îmbrăţişeze femeile. Toate femeile să-şi aco
pere capul cu un paliu [o mantie], dar nu numai cu un fel de pânză de in,
căci aceasta nu e un văl.
XIX. Despre punerea mâinilor peste catehumeni

Când dascălul îşi pune după rugăciune mâna peste catehumeni, să se roage
şi să-i concedieze. Să facă aşa, fie că acela care dă învăţătură e cleric, fie laic.
Dacă un catehumen e arestat pentru Numele Domnului, să nu fie în îndo
ială în ce priveşte mântuirea lui. Căci dacă i se aplică violenţă şi e ucis, deşi
păcatele nu i-au fost încă iertate, va fi îndreptăţit, căci primeşte botezul în
sângele său.
XX. Despre cei ce vor primi botezul

Când sunt aduşi cei care vor primi botezul, să se cerceteze viaţa lor: dacă
au trăit în cuviinţă cât timp au fost catehumeni, dacă au cinstit pe văduve,
dacă au vizitat pe bolnavi, dacă au făcut toată fapta bună. Şi cei care i-au
adus să dea mărturie despre fiecare: a făcut aşa, a auzit Evanghelia! Din
momentul în care au fost separaţi, să se pună mâinile peste ei în fiecare zi,
până ce vor fi exorcizaţi. Când se apropie ziua în care vor fi botezaţi, epis
copul să-i exorcizeze pe fiecare din ei, ca să ştie dacă e curat. Iar dacă nu e
bun, nici nu e curat, să fie pus deoparte, fiindcă n-a ascultat cuvântul în cre
dinţă, căci e cu neputinţă ca străinul să se ascundă mereu.
Cei ce urmează să se boteze să fie învăţaţi să se îmbăieze şi să se spele în
a cincea zi a săptămânii [joi]. Dacă o femeie e la ciclu, să se pună deoparte
ea însăşi şi să primească botezul în altă zi. Cei ce vor primi botezul să pos
tească vinerea şi sâmbăta. Iar sâmbătă cei ce vor primi botezul să se adune
într-un loc după voia episcopului. Să li se poruncească tuturor să se roage
şi să-şi plece genunchiul. Şi punându-şi mâna peste ei, să exorcizeze orice
duhuri străine ca să fugă de la ei şi să nu se mai întoarcă la ei. Iar când a
încetat exorcizarea, să sufle în faţa lor, şi după ce i-a însemnat [cu semnul
crucii] fruntea, urechile şi nările, să-i scoale. Şi ei să petreacă toată noaptea
priveghind, să li se citească şi să fie catehizaţi. Cei ce urmează să se boteze să
nu aducă cu ei ceva, ci doar ceea ce fiecare aduce drept mulţumire [pentru
Euharistie], căci se cuvine ca acela care s-a făcut vrednic [prin botez] să
aducă în acel ceas şi Ofrandă [euharistică],
XXI. Despre predania Sfântului Botez
La cântatul cocoşului, [episcopul] să se roage mai întâi deasupra apei. în

cristelniţă să fie apă curgătoare sau care curge de sus. Aşa să sc facă, afară
de vreo necesitate. Iar într-o situaţie de necesitate permanentă şi presantă, să
se folosească apa care se găseşte. Să-şi dea jos hainele şi să fie botezaţi mai
întâi copiii mici. Şi toţi care pot vorbi pentru ei înşişi să vorbească. Pentru
cei care nu pot vorbi pentru ei să vorbească părinţii lor sau cineva din
neamul lor.
După care botezaţi-i pe bărbaţi, iar apoi femeile care şi-au desfăcut toate
cosiţele şi şi-au depus toate podoabele de aur şi argint pe care le au asupra
lor. Şi nimeni să nu ia cu el în apă un lucru străin.
Iar în timpul stabilit pentru botez, episcopul să mulţumească peste untde
lemnul pe care-1 pune într-un vas şi să-l cheme untdelemn al mulţumirii.
Şi să ia un alt untdelemn pe care să-l exorcizeze şi să-l cheme untdelemn al
exorcismului. Iar un diacon să ducă untdelemnul exorcismului şi să stea la
stânga prezbiterului, şi alt diacon să ia untdelemnul mulţumirii şi să stea
de-a dreapta prezbiterului. Şi preotul să ia pe fiecare din cei care primesc
botezul şi să-i poruncească să se lepede/să dezerteze zicând:
IV.2. Ip o lit d in R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 581
— Mă lepăd/dezertez de tine, Satana, şi de toată slujirea ta şi de toate

lucrurile tale!
Iar când fiecare s-a lepădat/a dezertat să-l ungă cu untdelemnul exorcis
mului, spunându-i:
— Orice duh să se depărteze de la tine!
Şi în acest mod să-l predea gol episcopului sau prezbiterului care stă lângă
apă şi care botează. Şi un diacon să coboare cu el în acest mod. Iar când cel
ce se botează va fi coborât în apă, punând mâna peste el, cel care-1 botează
să-i spună astfel:
— Crezi într-un Dumnezeu Tată Atotputernic?
Iar cel care se botează să spună şi el:
— Cred.
Şi îndată [cel care-1 botează] având mâna pe capul lui să-l boteze o dată.
Şi apoi să zică:
— Crezi în Hristos lisus Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria, S-a răstignit sub Ponţiu Pilat, a murit, a înviat a
treia zi din morţi, a urcat în ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi va veni să
judece vii şi morţii?
Iar când acela va fi spus:
— Cred,
să-l boteze iarăşi. Şi iarăşi să-i spună:
— Crezi în Duhul Sfânt, în sfânta Biserică şi în învierea cărnii?
Iar cel care se botează să spună:
— Cred.
Şi aşa să fie botezat a treia oară. Şi când se va înălţa [din apă], să fie uns
de prezbiter cu untdelemnul mulţumirii spunând:
— Te ung cu untdelemn sfânt în Numele lui lisus Hristos.
Şi astfel după ce s-au uscat şi îmbrăcat fiecare, să intre apoi în biserică.
Iar episcopul punând peste ei mâna să cheme astfel:
— Doamne Dumnezeule, Care i-ai învrednicit să merite iertarea păcatelor
prin baia naşterii din nou, fa-i vrednici şi să se umple de Duhul Sfânt şi
trimite peste ei harul Tău, ca să-Ti slujească potrivit voii Tale. Că a Ta este
slava, a Tatălui şi a Fiului împreună cu Sfanţul Duh în sfânta Biserică, acum
şi în vecii vecilor. Amin.
După care, vărsând cu mâna sa untdelemnul mulţumirii şi punându-i-o pe
cap, să spună:
— Te ung cu untdelemn sfânt în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, în Hristos
lisus şi în Duhul Sfânt.
Iar după ce i-a însemnat [cu semnul crucii] pe frunte să le dea sărutare şi
să spună:
— Domnul cu tine.
Iar cel însemnat să spună:
— Şi cu duhul tău.
Şi aşa să facă cu fiecare. După care să se roage acum împreună cu tot
poporul, pentru că înainte de a fi toate acestea ei nu se rugau cu credincioşii.
Şi după ce s-au mgat, să-şi dea sărutarea păcii.
Şi atunci ofranda să fie adusă de diaconi episcopului, iar el să mulţumească
asupra pâinii, ca antitip al Trupului lui Hristos, şi asupra paharului cu vin
amestecat, ca antitip al Sângelui vărsat pentru toţi cei ce au crezut în El;
asupra laptelui şi mierii amestecate ca să arate împlinirea făgăduinţei făcute
părinţilor şi în care a vorbit de pământul în care curge lapte şi miere. Aceasta
e carnea pe care ne-a dat-o Hristos ca cei ce cred să se hrănească cu El, Care
prin dulceaţa cuvântului Său face dulci cele amare ale inimii; precum şi
asupra apei aduse ofrandă pentru a arăta baia, pentru ca şi omul lăuntric,
adică sufletul, să dobândească lucruri asemănătoare ca şi trupul.
Despre toate acestea episcopul să dea seamă celor ce se împărtăşesc. Iar
frângând pâinea şi dând fiecare parte a ei să spună:
— Pâinea Cerească în Hristos lisus!
Iar cel ce o prieşte să spună: — Amin.
Şi dacă nu vor fi destui prezbiteri, să ţină potire şi diaconii şi să stea cu
cinste şi cu cuviinţă: primul să ţină apa, al doilea laptele, iar al treilea vinul.
Iar cei ce se împărtăşesc să guste din fiecare [potir], ccl care le dă spu-
nându-le de trei ori:
— In Dumnezeu Tatăl Atotputernic. Iar cel cc primeşte să spună: — Amin.
— Şi în Domnul lisus Hristos. [— Amin.]
— Şi în Duhul Sfânt şi în Sfântă Biserică. Iar el să spună: — Amin.
Şi aşa să se facă cu fiecare. Iar după ce s-au făcut acestea, fiecare să se
sârguiască să facă toată fapta bună, să placă lui Dumnezeu şi să se poarte
drept, petrecând în Biserică, făcând cele ce le învaţă ea şi înaintând în
cucernicie.
Acestea vi le-am predat pe scurt despre Sfântul Botez şi Ofranda Sfântă,
căci aţi fost deja învăţaţi despre învierea cărnii şi celelalte, precum stă scris.
Iar dacă se cade amintit şi altceva, episcopul să-I spună celor ce au primit
botezul în linişte. Necredincioşii să nu le cunoască însă înainte de a primi
mai întâi botezul. Acesta este pietricica albă despre care vorbea Ioan: „Un
nume nou este scris pe ea, pe care nimeni nu-1 ştie decât cine va primi pie
tricica” [Ap 2, 47].
IV.2. Ip o lit din R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 583
XXII. [Despre Cuminecătură]

în ziua întâi a sâmbetei [duminica], dacă poate, episcopul să cuminece cu
mâna lui tot poporul, în timp ce diaconii frâng [Pâinea], iar prezbiterii să
frângă şi ei Pâinea. Când diaconul aduce [Euharistia] la prezbiter, acesta să-i
prezinte vasul şi însuşi prezbiterul să ia şi să împartă poporului cu mâna lui.
Iar în celelalte zile să primească [Cuminecătura] după porunca episcopului.
XXIII. Despre post

Văduvele şi fecioarele să postească adeseori şi să se roage în/pentru Bise
rică. Prezbiterii să postească ori de câte ori ar voi şi laicii asemenea. Episco
pul nu poate să postească decât atunci când posteşte tot poporul. Căci uneori
cineva vrea să aducă o ofrandă, şi el nu poate să o refuze; iar atunci când
frânge, va gusta negreşit.
XXIV. Despre darurile pentru bolnavi

în caz de necesitate, dacă nu este prezbiter, diaconul să dea bolnavilor sem
nul [signum] cu râvnă, şi după ce va fi dat cât e necesar, când va fi primit
ceea ce se împarte, să mulţumească şi să le consume acolo.
Cei care primesc [darurile] să slujească cu râvnă

Dacă primeşte cineva [daruri] ca să le aducă unei văduve, unui bolnav sau
celui ce se ocupă de cele ale Bisericii, să le aducă în acea zi. Şi dacă nu le-a
dus, să le ducă în ziua următoare, sporind din ale lui cele ce erau, fiindcă la
el a rămas pâinea săracilor.
XXV. Despre aducerea sfeşnicului cu lumină la cina comunităţii

Când e de faţă episcopul, atunci când se face seară, diaconul să aducă lu
mina şi, stând în mijlocul tuturor credincioşilor care sunt de faţă, [episcopul]
să aducă mulţumire. Mai întâi să salute zicând:
— Domnul să fie cu voi!
Iar poporul să zică: — Şi cu duhul tău.
— Să mulţumim Domnului!
Iar ei să zică: — Vrednic şi drept lucru este! Măreţie şi înălţare împreună
cu slavă 1 se cuvin!
Şi să nu zică: Sus inimile!, fiindcă acestea se spun la Ofranda [Euharistică].
Şi să se roage în acest mod, zicând:
— îţi mulţumim, Doamne, prin Fiul Tău Iisus Hristos, Domnul nostru,
prin Care ne-ai luminat descoperindu-ne lumina nestricăcioasă. Străbătând
lungimea zilei şi ajungând la începutul nopţii, săturându-ne de lumina zilei

pe care ai zidit-o spre desfătarea noastră şi neducând acum lipsă prin harul
Tău de lumina de seară, Te lăudăm şi slăvim prin Fiul Tău Iisus Hristos
Domnul nostru, prin Care Ţie fie slava, puterea şi cinstea împreună cu Duhul
Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi toţi să spună: — Amin.
Iar după cină să se ridice toţi rugându-se, iar copiii şi fecioarele să spună
psalmi.
Apoi când va lua paharul amestecat al ofrandei, diaconul să spună un psalm
dintre cei în care stă scris Aliluia. Şi apoi, dacă porunceşte prezbiterul, să
continue tot din aceiaşi psalmi. Iar după ce episcopul a adus ofrandă paha
rul, să spună unul din psalmii care se potrivesc paharului, tot cu Aliluia, în
timp ce toţi spun şi ei [refrenul] Aliluia. Când vor rosti psalmii, toţi să spună
Aliluia, ceea ce înseamnă: Lăudăm pe Dumnezeu Cel ce este [Iş 3,4]! Slavă
şi laudă Celui ce a creat lumea toată doar prin cuvânt [Ps 33, 6; 92, 1]! Şi
odată isprăvit psalmul, să binecuvânteze paharul şi să dea din părticele [de
pâine] tuturor credincioşilor.
XXVI. [Despre cina comună]

Şi când cinează, credincioşii care sunt de faţă să ia din mâna episcopului o
părticică dintr-o pâine înainte să-şi rupă propria pâine, fiindcă c o binecu
vântare [eulogia], nu o mulţumire [eucharistia] ca Trupul Domnului. Iar
înainte să bea fiecare, se cuvine să ia un pahar şi să mulţumească asupra lui,
şi în acest fel să bea şi să mănânce în curăţie. Iar catehumenilor să li se dea o
pâine a exorcismului şi fiecare să aducă ofrandă un pahar.
XXVII. Că nu se cuvine să mănânce catehumenii împreună cu credincioşii

Catehumenul să nu şadă la Cina Domnului.
Cine mănâncă să pomenească pe cel care l-a invitat ori de câte ori mănâncă;
căci de aceea a fost rugat să intre sub acoperişul lui.
XXVIII. Că se cuvine să mănânce cu disciplină şi îndestulare

Când mâncaţi şi beţi, faceţi-o cu cinste, şi nu până la beţie, ca nimeni să
nu râdă de voi sau să se întristeze cel care vă invită din pricina destrăbălării
voastre, ci să se roage să se învrednicească să intre la el nişte sfinţi, căci zice:
„Voi sunteţi sarea pământului” [Mt 5, 13]. Dacă vi se dă în comun tuturor
părţi egale, să iei doar partea ta. Iar dacă aţi fost invitaţi să mâncaţi pe sătu
rate, mâncaţi astfel încât să mai rămână, iar cel care v-a invitat să dea cui va
IV .2. Ipolit din R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 585
voi, ca din nişte rămăşiţe ale sfinţilor, şi să se bucure cu încredere de venirea

voastră.
Când gustă, invitaţii să mănânce în tăcere, necertându-se în cuvinte, ci spu
nând doar ceea ce i-ar îndemna episcopul şi dacă el va pune o întrebare, să i
se răspundă. Iar când va spune cuvânt episcopul, toţi să tacă plini de cuviinţă,
aprobându-1 până ce va pune iarăşi o întrebare. Şi chiar dacă credincioşii ar
fi de faţă la o cină fără episcop, dar în prezenţa unui prezbiter ori diacon, să
mănânce la fel cu cuviinţă. Şi fiecare să se grăbească să primească pâinea
binecuvântată [eulogia] fie din mâna prezbiterului, fie a diaconului. La fel şi
catehumenul să primească o pâine a exorcismului. Dacă s-au adunat laici, să
mănânce cu cuviinţă, căci laicul nu poate da pâine binecuvântată [eulogia].
XXIX. Că se cuvine a mânca cu mulţumire

Fiecare să mănânce în Numele Domnului. Căci ceea ce Ii place lui Dum
nezeu e să fim toţi uniţi şi sobri/treji, ca şi păgânii să ne imite.
XXX. Despre cina văduvelor

Dacă vrea cineva să invite la ospăţ văduve, să fie înaintate în vârstă şi să
le trimită acasă înainte de căderea serii. Dacă însă nu le poate primi din pri
cina slujirii de cleric, să le trimită acasă dându-le mâncare şi vin, iar ele să
guste din acestea la ele acasă cum le place.
XXXI. Despre roadele care se cuvine să fie aduse episcopului

Toţi să se grăbească să aducă ofrandă episcopului la timpul lor primele
roade ca pârgă a lor. Iar el să le aducă ofrandă, să le binecuvânteze şi să-l
numească pe cel care le-a adus, zicând:
— îţi mulţumim, Doamne, şi-Ţi aducem pârga roadelor pe care ni le-ai dat
spre împărtăşire după ce le-ai adus la maturitate prin cuvântul Tău şi ai po
runcit pământului să scoată tot felul de roade spre veselie şi hrană oamenilor
şi oricărei vietăţi [Fc 1, 11. 29]. Pentru toate Te lăudăm, Dumnezeule, şi
pentru toate binefacerile pe care ni le-ai făcut împodobind făptura Ta cu tot
felul de roade prin Slujitorul/Copilul [Paidos] Tău, Iisus Hristos Domnul
nostru, prin Care Ţie fie slava în vecii vecilor. Amin.
XXXII. Binecuvântarea roadelor

Să se binecuvânteze aceste roade: struguri, smochine, rodii, măsline, pere,
mere, dude, piersici, cireşe, migdale, prune; nu însă pepene verde, nici galben,
nici castraveţi, nici ciuperci, nici ceapă, nici usturoi, nici vreo altă legumă.
586 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C an o n u l apostolic
Dar să se aducă ofrandă şi flori. Să se aducă aşadar trandafiri şi crini, nu

însă şi altele.
XXXIII. Că nu se cuvine să guste cineva de Paşte

înaintea ceasului în care se cuvine să se mănânce
Nimeni să nu guste de Paşte înainte de a se aduce Ofranda [euharistiei],
căci celui ce face aşa nu i se va socoti postul. Dacă însă o femeie are în pân
tece şi cineva e bolnav şi nu poate posti două zile, atunci din pricina necesi
tăţii să postească sâmbăta, înfrânându-se de la pâine şi apă.
Dacă însă cineva aflat pe mare sau într-o necesitate va ignora ziua [Paştelui],
atunci când va afla acest lucru, să se achite de post în a cincizecea zi după
[Paşte], Fiindcă Paştele pe care-1 păzim nu e o prefigurare [typos] — căci
prefigurarea a trecut, de aceea a încetat în luna a doua [Nm 9, 5-14] —, ci
trebuie să postească atunci când află adevărul.
XXXIV. Că diaconul trebuie să stăruie pe lângă episcop

Fiecare diacon împreună cu ipodiaconii să stăruie pe lângă episcop. Să i
se arate cei ce sunt bolnavi, ca, dacă-i va plăcea episcopului, să-i viziteze.
Căci e o foarte mare mângâiere pentru bolnav atunci când îşi aduce aminte
de el arhiereul.
XXXV. Despre timpul în care trebuie să ne rugăm

îndată ce s-au trezit şi sculat în picioare, înainte de a-şi face lucrul lor,
credincioşii să se roage lui Dumnezeu şi aşa să se pună la lucru. Iar dacă se
face o catehizare prin cuvânt, să pună înaintea lucrului faptul de a merge şi a
auzi Cuvântul lui Dumnezeu spre mângâierea sufletului său. Să se grăbească
deci şi la biserică, unde înfloreşte Duhul.
XXXVI. Că ori de câte ori se aduce Ofranda [euharistică],

trebuie gustat din Euharistie înainte de a gusta orice altceva
Orice credincios să se sârguiască să primească Euharistia înainte de a gusta
orice altceva. Căci dacă o primeşte cu credinţă, chiar dacă i s-ar fi dat otravă
de moarte, după aceasta n-ar putea să-l vatăme.
XXXVII. Că Euharistia trebuie păzită cu grijă

Oricine să aibă grijă ca un necredincios să nu guste din Euharistie, şi nici ca
un şoarece sau altă vietate ori altceva să cadă în ea şi să piară din cauza ei. Căci
este Trupul lui Hristos care trebuie mâncat de credincioşi, iar nu dispreţuit.
IV .2. Ip o lit d in R o m a , T r a d iţia A p o s to lic ă 587
XXXVIII. Că nu se cuvine să cadă ceva din Pahar

Binecuvântând paharul în numele lui Dumnezeu, l-ai primit ca un antitip
al Sângelui lui Hristos. De aceea nu-1 vărsaţi, ca nu cumva să-l lingă un duh
străin, iar Dumnezeu să se mânie împotriva ta fiindcă l-ai dispreţuit şi atunci
vei fi vinovat de Sângele Domnului ca acela care dispreţuieşte preţul cu care
a fost cumpărat [1 Co 11, 27-29].
XXXIX. [Despre diaconi şi prezbiteri]

Diaconii şi prezbiterii să se adune zilnic în locul pe care li l-a poruncit
episcopul. Şi diaconii să nu fie nepăsători să se adune la timpul potrivit, afară
dacă-i împiedică vreo boală. Iar când s-au adunat toţi, să-i înveţe pe cei ce
sunt în biserică, şi după ce s-au rugat în acest mod, fiecare să meargă la
lucrul său.
XL. Despre locurile de îngropare
Omul să nu fie apăsat dacă vrea să îngroape un om în cimitire, căci e un
lucru al oricărui sărac. Ci să i sc dea celui ce a săpat groapa plata lucrăto
rului şi preţul cărămizilor. Iar pe cei ce se găsesc în locul acela şi au grija
lui, episcopul să-i hrănească din cele date Bisericii, ca nimeni din cei ce vin
în acele locuri să nu fie apăsat.
XLI. Despre timpul în care să ne rugăm

Când se ridică dimineaţa din somn, înainte de a se atinge de orice lucru,
orice om credincios şi femeie credincioasă să-şi spele mâinile şi să se roage
lui Dumnezeu, şi în acest mod să se ducă la lucrul său. Dacă se face o cate
heză şi se explică cuvântul lui Dumnezeu, fiecare să alerge să se ducă în
locul acela, socotind în inima sa că Dumnezeu este Cel pe care-L aude în cel
care-1 învaţă. Căci cine se roagă în biserică va putea scăpa de răutatea zilei.
Cine e evlavios să socotească drept un mare rău dacă nu se duce la locul unde
se face cateheza, mai ales dacă nu poate citi sau dacă vine un dascăl. Nimeni
dintre voi să nu întârzie la biserică, locul în care se dă învăţătura. Atunci se
va da celui ce vorbeşte să spună cele ce sunt de folos fiecăruia [Mt 10, 19] şi
vei auzi lucruri pe care nu le gândeai şi te vei folosi de cele pe care Duhul
Sfânt ţi le va da prin cel care te catehizează. în acest mod credinţa ta se
va întări pe cele pe care le vei auzi. în acel loc ţi se vor spune şi cele ce se
cuvine să le faci în casa ta. De aceea, fiecare să se sârguiască să meargă la
biserică, locul unde înfloreşte Duhul Sfânt. Dacă e o zi în care nu e cateheză,
când fiecare va fi în casa lui, să ia cartea sfântă şi să citească în ea destul
ceea ce pare să-i aducă un folos.
588 C an on u l O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
Dacă eşti în casa ta, roagă-te la ceasul al treilea şi binecuvântează pe

Dumnezeu. Dacă în acel moment eşti în alt loc, roagă-te lui Dumnezeu în
inima ta. Căci în acel ceas a fost văzut Hristos pironit pe lemn. De aceea şi
în Legea veche s-a poruncit să se aducă în ceasul al treilea pâinea punerii
înainte ca prefigurare a Trupului şi Sângelui lui Hristos, iar junghierea mie
lului necuvântător e prefigurarea junghierii Mielului desăvârşit. Căci Hristos
e Păstorul şi Pâinea care s-a coborât din cer [In 6, 51].
Roagă-te la fel şi la ceasul al şaselea, căci atunci când Hristos a fost
pironit pe lemnul crucii, ziua aceea s-a împărţit şi s-a făcut un întuneric.
Să se roage astfel în ceasul acela cu o rugăciune puternică, imitând glasul
Celui ce S-a rugat atunci şi toată făptura a întunecat din pricina necredincio
şilor iudei.
Să facă o mare rugăciune şi o mare binecuvântare şi la ceasul al nouălea
spre imitarea modului în care II laudă sufletele drepţilor pe Dumnezeu Care
nu minte, pentru că Şi-a adus aminte de sfinţii Săi [din iad] şi a trimis Cu
vântul Său ca să-i lumineze. Căci în acel ceas fiind Hristos împuns în coastă
s-a vărsat din ea apă şi sânge [In 19, 34], şi luminând apoi restul zilei a
dus-o spre seară. După care începând să doarmă şi făcând să înceapă ziua
următoare, a împlinit icoana învierii.
Roagă-te şi înainte ca trupul tău să se odihnească în pat. Sculându-te însă
în jurul miezului nopţii, spală-ţi mâinile şi te roagă. Iar dacă e de faţă şi soţia
ta, rugaţi-vă împreună; dacă însă aceasta nu este credincioasă, atunci retra-
ge-te în altă cameră şi te roagă, după care întoarce-te iarăşi în patul tău. Nu
fi leneş la rugăciune, întrucât cine e legat cu nuntă nu este necurat. Căci cei
care s-au spălat n-au nevoie să se spele iarăşi, fiindcă sunt curaţi [In 13, 10].
E destul să te însemnezi cu suflarea ta umedă şi luând în mâini suflarea şi
trupul tău e sfinţit până la picioare. Căci atunci când se aduc dintr-o inimă
credincioasă ca dintr-un izvor, darul Duhului şi apa băii [baptismale] îl sfin
ţesc pe cel ce crede. Aşadar, e necesar să ne rugăm în acest ceas. Căci prez-
biterii care ne-au predat aceasta ne-au învăţat că în acest ceas toată făptura
se linişteşte o clipă ca să laude pe Domnul: stelele, pomii şi apele se opresc
o clipă şi toată oştirea îngerilor care-L slujesc laudă pe Dumnezeu în acest
ceas împreună cu sufletele drepţilor. De aceea cei ce cred trebuie să se sâr-
guiască să se roage în acest ceas. Dând mărturie de aceasta, Domnul spune:
„lată la miezul nopţii s-a auzit strigătul celor ce spuneau: Iată a venit mirele!
Sculaţi-vă întru întâmpinarea Lui!” [Ml 25, 6].
Sculându-te şi tu la cântatul cocoşilor, roagă-te la fel. Căci în ceasul când
a cântat cocoşul, fiii lui Israel L-au tăgăduit pe Hristos, pe Care noi L-am
cunoscut prin credinţă aşteptând întru nădejdea luminii veşnice ziua în care
va fi învierea morţilor.
IV .2. Ipolit d in R o m a , T ra d iţia A p o s to lic ă 589
Aşa făcând toţi credincioşii, aducându-vă aminte de acestea, învăţându-vă

unii pe alţii şi făcându-vă pildă catehumenilor, nu veţi putea nici să fiţi ispi
tiţi, nici să pieriţi, întrucât îl veţi avea mereu pe Hristos în aducere-aminte.
XLII. [Despre semnul crucii]

Dacă eşti ispitit, însemnează-ţi mereu fruntea [cu semnul crucii] cu evlavie;
căci acest semn al Pătimirii s-a arătat încercat împotriva diavolului dacă-1 vei
face cu credinţă, nu ca să placi oamenilor, ci punându-1 înainte cu iscusinţă
ca pe un scut. Căci atunci când potrivnicul vede puterea care iese din inimă
şi că omul lăuntric, care e raţional, arată în afară asemănarea Cuvântului în
tipărită înăuntrul lui, e pus pe fugă de suflarea ta. Acest lucru l-a învăţat în
prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paşte, poruncind să se ungă cu
sângele lui pragul şi cei doi stâlpi ai uşii [/ş 12, 7], şi însemnând credinţa în
Mielul desăvârşit care este acum [/ Ptr 1, 19; Evr 9, 12-14] între noi. Căci
însemnându-ne cu mâna fruntea şi ochii, ne ţinem departe de cel ce încearcă
să ne nimicească.
XLIII. [Concluzie]
Dacă aceste lucruri sunt primite cu recunoştinţă şi dreaptă-credinţă, ele dau
zidire Bisericii şi viaţă veşnică credincioşilor. Dau sfat ca ele să fie păzite de
toţi cei ce sunt înţelepţi. Căci dacă urmează şi păzesc predania apostolică pe
care o ascultă, nici un eretic nu vă va putea duce în rătăcire şi nici un alt om.
Căci multele erezii au crescut fiindcă întâi-stătătorii n-au mai vrut să-i înveţe
pe alţii gândirea apostolilor, ci au făcut după poftele lor ce au vrut ei, nu ce
se cuvenea.
Dacă am lăsat ceva deoparte, iubiţii noştri, acestea le va descoperi Dum
nezeu celor vrednici de ele, căci El cârmuieşte Biserica pentru ca să ajungă
la limanul liniştii.
-I
Li
Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli
prin Clement
(Egipt cca 300)'
Bucuraţi-vă, fii şi fiice, în Numele Domnului Iisus Hristos.

Ioan şi Matei şi Petru şi Andrei şi Filip şi Simon şi Iacob şi Natanael şi
Toma şi Kefa şi Bartolomeu şi Iuda al lui Iacob.
/. Adunându-ne noi după porunca Domnului nostru Iisus Hristos, precum a
orânduit înainte [zicând]: „Vă veţi împărţi la sorţi provinciile, veţi înregistra
numerele [locuitorilor] locurilor, demnităţile episcopilor, şederile prezbite-
rilor, şederile pe lângă ei ale diaconilor, povăţuirile citeţilor, nevinovăţiile
văduvelor şi toate de câte ar fi nevoie pentru întemeierea Bisericii, pentru
ca, ştiind ei modelul lucrurilor cereşti, să se păzească de orice greşeală, cu
noscând că vor da socoteală în ziua cea mare a judecăţii pentru cele pe care
le-au auzit, dar nu le-au păzit”, şi ne-a poruncit să ieşim cu aceste cuvinte
în toată lumea locuită, II. ni s-a părut că pentru aducerea-aminte a frăţiei şi
povăţuirea fiecăruia e potrivit să vă poruncim cum ne-a descoperit Domnul
după voinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
III. Ioan a zis: „Bărbaţi, fraţi, ştiind că vom da socoteală de cele ce ni s-au
rânduit, să nu luăm unul rolul unuia, ci dacă se pare cuiva potrivit să grăiască
împotrivă, să-i grăiască.” Dar tuturor li s-a părut potrivit să vorbească pri
mul Ioan.
IV. Ioan a zis: „Sunt două căi: una a vieţii şi una a morţii, şi e mare deo
sebire între cele două căi. Aşadar, cea a vieţii e aceasta: mai întâi, să iubeşti
pe Dumnezeu, Care te-a făcut, din toată inima ta [Mî 22, 37] şi să slăveşti pe
Cel ce te-a răscumpărat din moarte, care e întâia poruncă. în al doilea rând,
1 Traducere după textul grec editat critic — după singurul manuscris păstrat: Vindob.
hisl. gr. 7 (secolul XII), f. 4v-7v — de Th. Schemiann în: Die allgemeine Kirchenordnung,
friihchristliche Liturgien und kirchliche Uberlieferung. I. Die allgemeine Kirchenordnung
des zweiten Jahrhunderts, Padebom, 1914, p. 12-34.
I
592 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C an o n u l apostolic
să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, care e a doua poruncă; de ele

atârnă Legea şi profeţii [Mt 22, 40].”
V. Matei a zis: „Toate câte nu vrei să ţi se facă nu le fa nici tu altuia. Dar
învăţătura acestor cuvinte spune-o tu, frate Petre!”
VI. Petru a zis: „Să nu ucizi, să nu faci adulter, să nu desfrânezi, să nu
strici copii, să nu furi, să nu faci vrăjitorii, să nu faci farmece, să nu omori
copilul în stricăciune, nici să nu-1 omori născut, să nu doreşti cele ale aproa
pelui, să nu juri strâmb, să nu dai mărturie mincinoasă, să nu vorbeşti de rău,
să nu ţii ranchiună, să nu fii duplicitar nici în gândire, nici cu limba, căci
duplicitatea limbii e cursa morţii, să nu fie cuvântul tău gol, nici mincinos.
Să nu fii lacom, nici răpitor, nici făţarnic, nici rău, nici mândru; să nu faci
sfat rău împotriva aproapelui tău; să nu urăşti pe nici un om, ci pe unii să-i
mustri, pe alţii să-i miluieşti, pentru alţii să te rogi, iar pe alţii să-i iubeşti
mai presus decât sufletul tău.”
VII. Andrei a zis: „Copilul meu, fugi de orice rău şi de orice lucru aseme
nea lui. Să nu fii mânios, căci mânia duce la ucidere, pentru că irascibilitatea
[thymos] e un demon de parte bărbătească. Să nu fii nici gelos, nici certăreţ,
nici irascibil; căci din acestea se naşte uciderea.”
VIII. Filip a zis: „Copilul meu, să nu fii poftitor, căci pofta duce la desfrâ-
nare şi-i trage pe oameni la ea, pentru că pofta [epithymia] e un demon de
parte femeiască; unul îi pierde pe cei ce îl primesc cu mânia, iar celălalt cu
plăcerea. Dar calea duhului rău e păcatul sufletului şi, când acesta are o mică
intrare în el, o lărgeşte şi duce sufletul acela la toate cele rele şi nu-l lasă pe
om să primească şi să vadă adevărul. Irascibilitatea voastră să aibă măsură şi
în scurt timp să o struniţi, ca să nu vă arunce într-un lucru rău. Pentru că,
dacă rămân mult timp, irascibilitatea şi pofta devin demonice şi când omul
se întoarce spre ele, se umflă în sufletul Iui, devin mai mari şi-l duc la fapte
nedrepte, râd de el şi se bucură de pierzania omului.”
IX. Simon a zis: „Copile, nu grăi lucruri de ruşine, nici nu te uita de sus,
căci din acestea se nasc adultere.”
X. Iacob a zis: „Copilul meu, nu privi la zborul păsărilor, pentru că duce
Ia idolatrie, nici nu fă descântece, vrăji şi purificări, nici nu voi să le vezi ori
să le auzi; căci din toate acestea se nasc idolatrii.”
XI. Natanael a zis: „Copile, să nu fii mincinos, căci minciuna duce la furt,
nici iubitor de arginţi, nici iubitor de slavă; pentru că din toate acestea se
nasc furturi. Copile, nu murmura, pentru că murmurul duce la blasfemie, nu
fi arogant, nici nu gândi rele, căci din toate acestea se nasc blasfemii. Ci fii
blând, căci cei blânzi vor moşteni împărăţia cerurilor [Mt 5, 5]. Fii îndelung-
răbdător, milostiv, făcător de pace, curat cu inima de tot răul, fără răutate şi
liniştit, bun şi păzindu-te şi tremurând la cuvintele pe care le auzi. Să nu te
IV.3. C a n o a n e le [B ise ric e ş ti ale ] S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 593
înalţi pe tine însuţi, nici să nu-ţi dai sufletul cu cei înalţi, ci petrece împreună
cu cei drepţi şi smeriţi. Iar lucrurile care ţi se întâmplă să le primeşti ca pe
unele bune, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic.”
XII. Toma a zis: „Copile, pe cel care-ţi grăieşte cuvântul lui Dumnezeu
[cf. Evr 13, 7], ţi se face pricină de viaţă şi-ţi dă pecetea în Domnul să-l iu
beşti ca pe pupila ochiului tău; adu-ţi aminte de el ziua şi noaptea, cinsteşte-1
ca pe Domnul; căci unde se vorbeşte de domnie, acolo este Domnului. Ci
caută zi de zi faţa lui şi pe ceilalţi sfinţi, ca să te odihneşti prin cuvintele lor,
căci lipindu-te de sfinţi, te vei sfinţi [cf. Rm 12, 9]. Cinsteşte-1 pe cât îţi stă
în putinţă din sudoarea ta şi din osteneala mâinilor tale. Căci dacă Domnul a
socotit lucru vrednic să-ţi dea prin el hrană şi băutură duhovnicească şi viaţă
veşnică, tu trebuie cu mult mai mult să-i aduci ofrandă hrana stricăcioasă şi
vremelnică; pentru că zice [Scriptura]: «Vrednic este lucrătorul de plata lui»
[Lc 10, 7], «Să nu legi gura boului care treieră» [Dt 25, 4] şi «Nimeni nu
sădeşte vie fără să mănânce din roada ei» [/ Co 9, 7. 9].”
XIII. Kefa a zis: „Să nu faci schisme, ci să faci pace între cei ce se luptă,
să judeci drept, să nu te uiţi la faţa omului când mustri pe cineva pentru vreo
greşeală; căci nu are vreo putere bogatul la Domnul, fiindcă la El nu contează
demnităţile, nu c de folos frumuseţea, ci este o egalitate a tuturor. în rugăciu
nea ta să nu fii şovăitor dacă se va face sau nu. Să nu fii cu mâinile întinse la
luat şi strânse la dat. Dacă ai prin lucrul mâinilor tale, dă ca răscumpărare
pentru păcatele tale. Să nu şovăi când dai, nici să nu murmuri când dai; căci
ştii cine este Bunul răsplăţilor care îţi va plăti. Să nu întorci spatele celui
lipsit, ci să pui în comun toate cu fratele tău şi să nu spui că sunt doar ale
tale, căci dacă veţi fi părtaşi în comun la nemurire, cu cât mai mult [nu va
trebui să fiţi părtaşi în comun] la cele muritoare?”
XIV. Bartolomeu a zis: „Vă rog, fraţilor, cât mai este vreme şi-i aveţi cu voi
pe cei pentru care puteţi lucra, să nu-i lăsaţi lipsiţi în nimic, dacă aveţi putere.
Pentru că aproape este ziua Domnului, în care toate vor pieri împreună cu
cel rău, căci va veni Domnul şi răsplata Lui. Faceţi-vă legiuitori ai voştri
înşivă, faceţi-vă sfătuitori buni ai voştri înşivă, învăţaţi de Dumnezeu [theodi-
daktoi]. Să păzeşti cele pe care le-ai primit fără să adaugi, nici scoţi ceva.”
XV. Petru a zis: „Fraţilor, cele privitoare la celelalte povăţuiri să vă înveţe
Scripturile. Iar noi vă vom rândui cele pentru care am primit poruncă.” Şi toţi
au zis: „Petru să vorbească.”
XVI. Petru a zis: „Dacă sunt puţini bărbaţi şi nu există undeva din cei ce
pot să voteze pentru episcop o mulţime de doisprezece bărbaţi, să scrie la
Bisericile vecine, unde există o mulţime stabilă, ca să vină de acolo trei băr
baţi aleşi să pună la încercare cu încercare pe cel ce este vrednic, dacă are
cineva bună faimă de la păgâni, dacă e nepăcătos, dacă e iubitor de săraci,
dacă e cuminte, nebeţiv, nedesfrânat, nelacom sau bârfitor sau părtinitor şi

cele asemenea acestora. Bine e să fie fără femeie, iar dacă nu, să fie de la o
singură femeie, să fi avut parte de educaţie [paideias], să poată să tâlcuiască
Scripturile; iar dacă e fără carte [agrammatos], să fie blând şi să prisosească
în iubire faţă de toţi, ca nu cumva să fie făcut episcop cineva acuzat de mulţi
cu privire la ceva din acestea.”
XVII. Ioan a zis: „Episcopul aşezat, după ce a cunoscut luarea-aminte şi
iubirea de Dumnezeu a celor împreună cu el, să aşeze doi prezbiteri pe care
i-a încercat mai înainte.” Toţi au răspuns: „Nu doi, ci trei; căci [în Apocalip-
să 4, 4. 10; 5, 8] sunt douăzeci şi patru de bătrâni: doisprezece de-a dreapta
şi doisprezece de-a stânga.”
XVIII. Ioan a zis: „Bine aţi adus aminte, fraţilor, întrucât cei de-a dreapta
primesc de la arhangheli cupele şi le aduc Stăpânului, iar cei de-a stânga le
ţin pentru mulţimea îngerilor. Aşadar prezbiterii trebuie să fie deja vârstnici
pentru lume, abţinându-se cumva de la întâlnirea cu femei, darnici faţă de
frăţie, nepărtinitori, tovarăşi de iniţieri şi de lupte ai episcopului, adunând
mulţimea, plini de sârguinţă faţă de păstor. Prezbiterii de-a dreapta să poarte
de grijă de episcop la altar ca să fie cinstiţi şi să fie cinstiţi ei înşişi în cele ce
sunt de lipsă. Iar prezbiterii cei de-a stânga să poarte de grijă de mulţime, ca ea
să stea bine şi să fie netulburată, învăţată fiind mai întâi de toată supunerea.
Iar dacă cineva răspunde cu aroganţă când e povăţuit, atunci cei ce sunt la
altar să fie una şi să-I judece cu sfat pe unul ca acesta la lucrul de care ar fi
vrednic, ca şi ceilalţi să aibă frică, pentru ca nu cumva să fie părtinitori faţă de
cineva şi aşa boala lui să se întindă ca o cangrenă şi să fie înrobiţi de ea toţi."
XIX. Iacob a zis: „Să fie aşezat şi un citeţ pus mai înainte la încercare,
neîmpiedicat la limbă, nebeţiv, nestâmind râsul prin cuvântul său, cu bună
purtare, ascultător, alergând primul la adunările duminicale, docil, povesti
tor, ştiind că ţine locul evangheliştilor. Căci cel ce umple urechile celui ce
nu înţelege va fi socotit înscris la Dumnezeu.”
XX. Matei a zis: „Să fie aşezaţi diaconi, căci scris este: «Pe trei [martori] va
sta tot cuvântul Domnului» [Dt 19, 15; Mt 18, 16]. Să fie puşi la încercare
pentru orice slujire, să aibă mărturie de la mulţime, să fie căsătoriţi o singură
dată, să-şi crească copiii, să fie cuminţi, blânzi, liniştiţi, nemurmurători, nedu
plicitari cu limba, nemânioşi — căci mânia îl pierde pe bărbatul înţelept —,
nepătimitori, nefăcându-se stăpâni peste cei săraci, nefolosind vin mult; buni
îndemnători la faptele cele în ascuns, silindu-i pe fraţii care au să-şi desfacă
mâinile, darnici ei înşişi, comunitari, cinstiţi de mulţime cu toată cinstea,
respectul şi frica, atenţi cu grijă la cei ce umbră fără rânduială, pe unii povăţu-
indu-i, pe alţii pedepsindu-i, iar pe alţii trimiţându-i de la ei cu dispreţ, ştiind
că dispreţuitorii, bârfitorii şi contrazicătorii se împotrivesc lui Hristos.”
IV .3. C a n o a n e le [B ise ric e ş ti a le ] S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 595
XXI. Kefa a zis: „Să fie aşezate trei văduve: două să stăruie în rugăciunea
pentru toţi cei aflaţi în încercare şi în descoperirile privitoare la ceea ce e de
lipsă, iar una să slujească frumos stând lângă cele aflate în boli, trează, ves
tind prezbiterilor cele de care e nevoie, neiubitoare de câştig ruşinos, nelipite
de mult vin, ca să poată fi treze la slujbele de noapte şi dacă ar voi cineva să
facă alte fapte bune; căci aceasta sunt bunele comori ale Domnului.”
XXII. Andrei a zis: „Diaconii să fie zi şi noapte pretutindeni lucrători ai
faptelor bune, fără să se uite de sus la săraci, nici să fie părtinitori faţă de cel
bogat, să-l cunoască pe cel necăjit şi să nu-1 scoată de la colectă; ci să-i si
lească pe cei ce pot să-şi strângă comori de fapte bune uitându-se la cuvintele
învăţătorului nostru: «M-aţi văzut flămând şi nu M-aţi hrănit» [Mt 25, 37. 42].
Căci cei ce slujesc bine îşi agonisesc fără reproş un loc în turmă.”
XXIII. Filip a zis: „Laicul să asculte de poruncile pentru laici supunându-se
celor ce stau în jurul altarului. Fiecare să placă lui Dumnezeu la locul său
neduşmănindu-se unii cu alţii pentru cinurile care le-au fost rânduite, fiecare
în cel la care a fost chemat de Dumnezeu. Unul să nu taie calea celuilalt, căci
nici îngerii nu se rotesc pe o altă cale decât cea care le-a fost orânduită.”
XXIV. Andrei a zis: „E folositor, fraţilor, să aşezăm o diaconie pentru femei.”
XXV. Petru a zis: „Am orânduit-o deja. Să înştiinţăm exact despre ofranda
Trupului şi Sângelui.”
XXVI. loan a zis: „Aţi uitat, fraţilor, că atunci când învăţătorul a cerut pâi
nea şi paharul şi le-a binecuvântat zicând: «Acesta este Trupul M eu... şi
Sângele Meu», nu le-a îngăduit să stea împreună cu noi.”
Marta a zis: „Din pricina Măriei, pentru că a văzut-o zâmbind.” Maria a zis:
„N-am râs, căci ne-a spus mai dinainte, atunci când învăţa, că ce este slab se
mântuieşte prin ce este tare.”
XXVII. Kefa a zis: „Vă aduceţi aminte unii că femeilor le-a rânduit să nu
se roage drepte, ci şezând la pământ.”
XXVIII. Iacob a zis: „Deci cum putem orândui o slujire pentru femei, dacă
nu o slujire ca să poată fi de ajutor celor nevoiaşe?”
XXIX. Filip a zis: „Şi acest lucru, fraţilor, cu privire la distribuire: cine face
o faptă bună îşi agoniseşte comoară, căci cine-şi adună comoară în împărăţie
va fi socotit de Dumnezeu lucrător înscris.”
XXX. Petru a zis: „Acestea [vi le-am spus], fraţilor, nu ca unii care au vreo
putere spre constrângere, ci având poruncă de la Domnul. Vă rugăm să
păziţi poruncile nescoţând sau adăugând ceva în numele Domnului nostru.
Căruia fie slava în veci. Amin.”
J
C o n stitu ţiile S finţilor A postoli
p rin C lem ent
(Antiohia, cca 380)'
Cartea I: învăţătură catholică/ortodoxă despre laici
[Prolog]
1 Apostolii şi prezbiterii tuturor celor ce au crezut în Domnul Iisus Hristos
dintre păgâni, harul şi pacea de la Dumnezeu Atotţiitorul, prin Domnul nostru
Iisus Hristos, să vi se înmulţească în cunoaşterea Lui!
" Sădire a lui Dumnezeu şi vie aleasă a Lui, Biserica catholică, adică voi
care aţi crezut în religia Lui nerătăcită, care aţi rodit prin credinţă împărăţia
Lui, care aţi primit puterea Lui şi împărtăşirea Sfântului Duh, care aţi fost
înarmaţi de Iisus şi păstraţi în piept frica Lui, care sunteţi părtaşi ai cinsti
tului şi nevinovatului sânge al lui Hristos, care aţi primit îndrăznire de a-L
numi pe Dumnezeu Atotţiitor Tată, comoştenitori şi copărtaşi ai Slujitorului
[Paidos] Său iubit, 3 ascultaţi deci o învăţătură sfântă voi, care vă ţineţi de
făgăduinţa Lui din porunca Mântuitorului, fiindcă e conformă zicerilor Lui
dumnezeieşti.
7. Despre lăcomie
1 Păziţi-vă, fiii lui Dumnezeu, ca să făptuiţi toate spre ascultarea lui Dum
nezeu şi faceţi-vă întru toate bineplăcuţi Domnului Dumnezeului vostru; căci
dacă urmăreşte cineva nelegiuirea şi face cele potrivnice voii Iui Dumnezeu,
unul ca acesta va fi socotit de Dumnezeu ca un neam păgân care calcă Legea
Lui. 2 Abţineţi-vă aşadar de la toată lăcomia şi nedreptatea, căci scris este în
Lege: „Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici ţarina lui, nici slujitorul lui,
nici slujnica lui, nici boul lui, nici dobitocul lui, nici câte sunt ale aproapelui
său” [7s 20,17], fiindcă toată poftirea acestor lucruri este de la cel rău.
1 Traducere după ed. M. Metzger: Les Constitutions Apostoliques (Sources Chrétiennes

320,329, 336), Paris, 1985, 1986, 1987.
3 Pentru că cine a poftit femeia sau slujitorul sau slujnica aproapelui este
deja adulter şi hoţ în minte, dacă nu-i pare rău, şi va fi judecat de Domnul
nostru Iisus Hristos, prin Care fie slava lui Dumnezeu, în veci. Amin.
4 Căci El spune în Evanghelie recapitulând, întărind şi completând Deca
logul Legii: „Pentru că în Lege stă scris: «Să nu faci adulter!»; dar Eu vă
spun vouă” [Mt 5, 27], adică: în Lege prin Moise am vorbit Eu, dar acum
vorbesc cu voi Eu însumi: „Oricine se uită la femeia aproapelui ca să o pof
tească, a şi făcut adulter cu ea în inima lui” [Mt 5, 28]. Astfel cel ce a poftit
e judecat drept un adulter cu mintea.
5 Iar cine pofteşte boul sau măgarul nu se gândeşte oare cum să le fure, să
şi le însuşească sau să le ducă la el? Sau iarăşi cine pofteşte ţarina şi stăruie
în această dispoziţie face rău când mută hotarele ei ca să-l silească pe pro
prietarul lui să i-o dea pe nimic; căci zice undeva profetul: „Vai vouă care
adăugaţi casă lângă casă şi îngrămădiţi ţarină lângă ţarină, ca să ia ceva ce
este al aproapelui!” [/5 5, 8]. Drept pentru care spune: „Oare locuiţi singuri
pe pământ? Căci şi acestea au ajuns la urechile Domnului Savaot” [/j 5, 9].
Şi altundeva: „Blestemat cel ce mută hotarele puse de părinţii lui. Şi tot po
porul va spune: Aşa să fie! Aşa să fie!” [Dt 27, 17]. De aceea spune Moise:
„Nu muta hotarele aproapelui tău, pe care le-au pus părinţii tăi!” [Dt 19, 14].
6 De aceea unora ca acestora le urmează dc la Dumnezeu frici, morţi, procese
şi condamnări.
7 Pentru oamenii care ascultă de Dumnezeu este însă o singură lege a lui
Dumnezeu, simplă, adevărată şi vie: „Ceea ce urăşti să ţi se facă de altul, nu
fă nici tu altuia!” [Tob 4, 15]. *Nu vrei ca cineva să se uite rău la femeia ta
spre stricarea ei? Nu-ţi aţinti nici tu privirea cu răutate asupra femeii aproa
pelui tău! 9 Nu vrei să ţi se ia haina? Nu o lua nici tu pc a altuia! 10 Nu vrei
să fii lovit, ocărât, insultat? Nu le face nici tu altuia!I.
II. Despre faptul de a nu ocări sau a ne răzbuna pe cel ce ne nedreptăţeşte
1 Te blestemă cineva? Tu binecuvântează-1, pentru că scris este în cartea

Numerelor: „Cine te binecuvântează să fie binecuvântat, iar cine te blestemă
să fie blestemat” [Nm 24, 9]. La fel stă scris în Evanghelie: „Binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă!” [Lc 6, 28; Mt 5, 44]. 2 Dacă sunteţi nedreptăţiţi, nu
faceţi nedreptate la rândul vostru, ci răbdaţi, căci spune Scriptura: „Să nu
spui: Mă voi răzbuna pe duşmanul meu” pentru nedreptăţile pe care Ie-a
făcut, „ci rabdă ca să-Ţi ajute Domnul” [Pr 20, 9] şi El să aducă răzbunare
asupra celui ce te-a nedreptăţit. 3 Căci spune iarăşi în Evanghelie: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri! Faceţi bine celor ce vă urăsc! Şi vă rugaţi pentru cei ce vă
supără şi vă prigonesc! Şi veţi fi fii ai Tatălui vostru Cel din ceruri, pentru
IV .4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 599
că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă şi
peste drepţi şi peste nedrepţi” [Mt 5, 44-45]. 4 Să fim cu luare-aminte deci,
fraţilor, la poruncile acestea, ca facându-le să fim găsiţi copii ai luminii [cf.
1 Tes 5, 5].
III. Despre împodobire şi păcatele care vin de aici
' Ajutaţi-vă, aşadar, unii cu alţii voi, robii şi copiii lui Dumnezeu. 2 Băr
batule, ajută-ţi femeia fără să fii mândru sau trufaş, ci îndurător şi generos,
vrând să placi doar femeii tale şi să o dezmierzi cu cinste sârguindu-te să fii
plăcut, dar fără să te împodobeşti, ca să nu se agheţe de tine o alta. 3 Căci
dacă te vei lăsa târât de ea şi vei păcătui cu ea, va veni peste tine de Ia Dum
nezeu o moarte veşnică şi vei fi pedepsit amarnic în simţirea ta. 4 Chiar dacă
nu faci acest lucru urât, dacă o depărtezi de la tine şi renunţi la ea, ai păcătuit,
chiar dacă în mod egal, şi numai prin faptul că prin împodobirea ta ai atras
în cursă femeia ca să te dorească; fiindcă ai făcut-o pe cea cuprinsă de
această patimă să facă adulter cu tine prin dorinţă. 5 Nu eşti însă atât de
vinovat, pentru că nu te-ai dus tu la femeia căzută în cursă, pentru că nu tu ai
dorit-o, iar nedându-te ei pe tine însuţi, vei fi miluit de Domnul Dumnezeu
Care a spus: „Să nu faci adulter!” şi „Să nu pofteşti!” [Zş 20, 13. 17].
6 Căci dacă, văzându-te sau întâlnindu-se inopinat cu tine, i s-a lovit mintea
şi s-a îndreptat spre tine, iar tu, ca un cinstitor al lui Dumnezeu, ai refuzat-o,
te-ai abţinut şi n-ai păcătuit cu ea, iar aceleia i s-a rănit inima pentru că eşti
un tânăr chipeş şi gătit cu podoabe, încât s-a îndrăgostit de tine, atunci tu te
vei găsi vinovat de greşeala ci, ca unul care te-ai făcut pentru ea pricină de
poticneală şi moştenitor al „vai”-ului [Mt 18, 7]. 7 De aceea, roagă pe Dom
nul Dumnezeu ca nici un rău să nu fie întărit pentru tine prin acest lucru.
Căci nu trebuie să placi oamenilor spre păcat, ci lui Dumnezeu spre cuvioşie
şi să te ţii dc viaţa şi odihna veşnică.
8 Nu te împodobi peste frumuseţea dată de fire de Ia Dumnezeu, ci mode-
reaz-o faţă de oameni cu gândire umilă, neîngrijindu-ţi astfel părul capului,
ci mai degrabă retezându-1 şi tăindu-1, ca nu cumva pieptănându-te elegant,
păzindu-ţi părul nerăvăşit sau înmiresmat, să aduci la tine însuţi femeile agă
ţate sau agăţându-te astfel. 9 Nu te îmbrăca cu veşmânt căutat spre seducţie,
nici nu-ţi împleti cu rău meşteşug ciorapi lungi sau sandale picioarelor, ci
doar ceea ce ţine de decenţă şi necesitate. Nu pune în degetele tale inele de
aur, pentru că toate acestea sunt semne de gaşcă, de care dacă te îngrijeşti
peste cuviinţă nu o vei face cu dreptate.
10 Fiindcă, întrucât eşti credincios şi om al lui Dumnezeu, nu ţi-e îngăduit
să-ţi îngrijeşti perii capului şi să faci şuviţe împletite — ceea ce e un lux şi o
destrăbălare — sau să-l păstrezi revărsat ori împărţit cu cărare, nici să-l
înfoi, frizezi şi buclezi ori să-l faci blond, pentru că acest lucru îl interzice şi
Legea care spune în Deuteronom: „Nu vă face împletituri, nici şuviţe adău
gate [Lv 19, 27; cf. 21, 5]. 11 Nu trebuie stricat nici părul bărbii, nici schimbat
în chip contrar firii chipul omului, căci zice Legea: „Să nu vă tundeţi bărbile
voastre” [Lv 19,27]. Căci Dumnezeu Creatorul a făcut din lipsa bărbii un
lucru cuviincios pentru femei, dar pentru bărbaţi l-a judecat nepotrivit. Iar
dacă faci aceasta pentru a plăcea împotrivindu-te Legii vei ajunge urâciune
pentru Dumnezeu Care te-a creat după chipul Său [Fc 1, 27]. 12 Aşadar, dacă
vrei să placi lui Dumnezeu, abţine-te de la toate cele pe care El le urăşte şi
nu făptui nimic din cele ce nu-I plac.
IV. Că nu trebuie să fim curioşi faţă de cei ce trăiesc rău,

ci să zăbovim în lucru! nostru
1 Să nu zbori ca apucatul pe uliţe uitându-tc fără rost la cei ce trăiesc rău,
ci fiind cu luare-aminte la meseria sau lucrul tău, caută să faci cele iubite lui
Dumnezeu şi, aducându-ţi aminte de cuvintele lui Hristos, meditează necon
tenit la ele. 2 Căci îţi spune Scriptura: „La Legea Lui să meditezi ziua şi
noaptea, când umbli în ţarină şi şezi în casă, când dormi şi te scoli, ca să fii
priceput în toate” [cf. Dt 6, 7; Ios 1,7-8].
V. Ce cărfi ale Scripturii trebuie să citim

‘ Iar dacă eşti bogat şi n-ai nevoie de o meserie ca să tc hrăneşti, nu vaga
bonda şi nu umbla fără rost, ci du-te la credincioşii care au aceeaşi credinţă
cu tine şi, adunându-te cu ei, grăieşte cu ei cuvintele făcătoare de viaţă.' Iar
dacă nu, şezând înăuntru citeşte Legea, Regii, Profeţii, spune Psalmii şi par
curge cu atenţie Evanghelia, împlinirea acestora.
VI. Că trebuie să ne abţinem de la toate cărţile din afară [profane]

' Abţine-te de la toate cărţile păgâneşti. 2 Ce mai sunt pentru tine cuvintele
sau legile străine ori profeţii mincinoşi, care-i abat de la credinţă pe cei uşura
tici? Ce-ţi mai lipseşte în Legea lui Dumnezeu, ca să te porneşti spre acele
mituri păgâne? 4 Dacă vrei să parcurgi cărţi istorice, le ai pe cele ale Regilor;
dacă vrei cărţi de înţelepciune şi poetice, ai Profeţii, pe Iov şi pe autorul Pro
verbelor, în care vei găsi mai multă subtilitate decât în toată poezia şi înţe
lepciunea sofistică, pentru că sunt ziceri ale Domnului Dumnezeu, Singurul
înţelept. 5 Dacă doreşti cântări, ai Psalmii; dacă doreşti o carte despre origini,
ai Facerea; dacă doreşti legi şi percepte, ai slăvită Lege a Domnului Dumne
zeu. 6 Abţine-te aşadar cu putere de la toate cărţile străine şi diavoleşti.
IV.4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 601
7 Citind însă Legea, abţine-te de la cele adăugate în ea ulterior; dacă nu de

la toate, atunci de la unele din legea secundă [deuterosis]; citeşte-le numai
pentru istorie, ca să cunoşti şi slăveşti pe Dumnezeu pentru că te-a izbăvit de
astfel şi atât de mari legături. 8 Să ai în faţa ochilor ca să cunoşti ce este
legea naturală şi care sunt cele ale Legii secunde date ulterior în pustie celor
ce făcuseră viţelul. 9 Căci Lege sunt cele pe care Domnul Dumnezeu le-a
grăit înainte ca poporul să cadă în idolatrie, adică Decalogul. Dar tu să nu-ţi
tragi asupra ta legăturile care au fost puse peste cei ce au păcătuit. 10 Pentru
că Mântuitorul n-a venit pentru altceva decât ca să împlinească Legea şi
Profeţii [Mt 5, 17], iar legăturile Legii secunde, ale celor introduse ulterior,
fie să le facă să înceteze, fie să le mute; căci de aceea când ne-a chemat a
spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe
voi” [Ml 11, 28]. " Tu deci, după ce-ai citit Legea care conglăsuieşte cu
Evanghelia şi Profeţii, citeşte în Cărţile Regilor, ca să afli că regi drepţi, câţi
au fost, au fost crescuţi de Dumnezeu şi făgăduinţa vieţii veşnice la El a
rămas în picioare, dar câţi au fost regi desfrânaţi, departe de Dumnezeu, au
pierit degrabă în apostazia lor prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi au
fost lipsiţi de vieţile lor, moştenind în loc de odihnă pedeapsă veşnică.
12 Citind deci acestea, vei spori în credinţă şi te vei zidi în Hristos, al Cărui
corp şi membru ai ajuns.
[Creştinul la baie]
11 Iar când te plimbi în agora şi vrei să faci o baie, foloseşte-te de baia
bărbaţilor, ca nu cumva prin faptul că îţi arăţi femeilor corpul într-o desco
perire indecentă, ori că vezi o privelişte nepotrivită bărbaţilor, fie să fi prins
în cursă, fie să prinzi în cursă pentru tine însuţi. 14 Păzeşte-te deci de unele
ca acestea, ca să nu-ţi prinzi în mreje sufletul tău [cf. / Co 7, 35].
VII. Despre femeia rea

' Să aflăm aşadar ce spune cuvântul sfânt în cartea înţelepciunii:
2 „Fiule, păzeşte-mi cuvintele şi ascunde în tine însuţi poruncile mele
[Pr 7, 1]. 3 Spune-i înţelepciunii să-ţi fie soră şi câştigă-ţi cunoştinţă bună
chibzuinţă, ca să te păzească de femeia străină şi vicleană, dacă ţi se aruncă
în braţe cu vorbe dulci. 4 Căci de la fereastra casei ea priveşte în ascuns spre
pieţe să vadă dacă nu zăreşte printre copiii zănatici pe un tinerel fără minte
plimbându-se în piaţă pe la colţul casei ei şi stând de vorbă în umbra serii,
când se lasă liniştea nopţii şi bezna. 5 Atunci femeia îi iese în cale având
chip de desfrânată care face să zboare inimile tinerilor; dă din aripi şi e de
străbălată, picioarele ei nu pot sta liniştite în casă, când hoinăreşte o vreme
pe-afară, când pune curse în pieţe pe la toate colţurile. 6 După care punând
mâna pe el îl sărută şi cu faţă neruşinată îi spune: «Am adus o jertfa de pace,

mi-am împlinit făgăduinţele astăzi; de aceea ţi-am ieşit în întâmpinare dorind
chipul tău şi te-am găsit. Cu pânzeturi mi-am rânduit patul, am aşternut
scoarţe din Egipt, am presărat culcuşul meu cu şofran şi casa mea cu scor
ţişoară. Vino să ne desfătăm de iubire până în zori, vino să ne rostogolim
drăgălindu-ne»” [Pr 7, 4-18] şi cele ce urmează, după care adaugă: 7„L-a
dus în rătăcire cu multa vorbă, l-a târât cu laţurile buzelor ei. Iar el a urmat-o
guguştiuc” [Pr 7, 21-22]. 8 Şi iarăşi zice: „Nu da atenţie femeii ticăloase,
căci miere picură de pe buzele femeii desfrânate; ea îţi unge o vreme gâtle
jul, după care o vei găsi mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu
două tăişuri” [Pr 5, 3-4] .9 Şi iarăşi: „Depărtează-te, nu zăbovi şi nu-ţi arunca
ochiul asupra ei” [Pr 9, 18], căci pe mulţi i-a doborât rănindu-i şi fără număr
sunt cei pe care i-a omorât [Pr 7, 26]. Dacă nu, „te vei căi pentru cele de
pe urmă ale tale, când îţi vor istovi carnea de pe trup, şi vei spune: «Cum de
am urât povăţuirea şi inima mea a alungat mustrările drepţilor? N-am ascultat
glasul care mă povăţuia şi mă învăţa, nu i-am plecat urechea mea. Puţin de
n-am ajuns în toate relele»” [Pr 5, 11-14].
" Ca să nu lungim mai mult mărturiile, chiar dacă am lăsat ceva pe dina
fară, voi, cei înţelepţi, alegând pentru voi cele bune din Sfintele Scripturi,
întăriţi-vă refuzând toate cele rele ca să fiţi găsiţi cuvioşi în viaţa veşnică la
Dumnezeu.
VIII. Despre supunerea femeii fală de bărbat, despre iubirea ei de bărbat

şi cuminţenia ei. Despre faptul că femeia credincioasă nu trebuie
să se împodobească şi cum trebuie să se poarte în agora şi pretutindeni
1 „Femeia să fie supusă bărbatului ei, pentru că bărbatul este cap femeii”
[E f 5, 22-23], iar „Capul bărbatului” care umblă în calea dreptăţii „este
Hristos, iar Capul lui Hristos e Dumnezeu” [1 Co 11,3] Cel peste toate şi
Tatăl Lui. 2 Aşadar, după Dumnezeul nostru Atoateţiitor şi Tată, Domn al
veacului de faţă şi al celui viitor, Meşter ziditor a toată suflarea şi puterea,
şi după iubitul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care fie slavă lui
Dumnezeu, teme-te, femeie, de bărbatul tău şi fii cu sfială faţă de el plă-
cându-i doar lui şi fiindu-i bineplăcută în slujirile tale, ca şi pentru tine băr
batul tău să fie proclamat fericit prin înţelepciunea care spune prin Solomon
acestea:
3 „Cine va găsi o femeie bărbătoasă? Una ca aceasta e mai preţioasă decât
nestematele. Inima bărbatului ei îşi pune îndrăzneala în ea, o astfel [de fe
meie] nu va duce lipsă de prăzi bune, căci ea lucrează cele bune pentru băr
batul ei toată viaţa: 4 torcând lână şi in a făurit lucru folositor cu mâinile sale.
Era ca o corabie ce face negoţ în depărtare: 3 ea îşi agoniseşte traiul şi se
IV.4. C o n s titu ţiile S fin ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 603
scoală de cu noapte şi dă casei de mâncare şi slujitoarelor de lucru. A văzut

un ogor şi l-a cumpărat, din roadele mâinilor sale a sădit o moşie. 6 După ce
şi-a încins bine mijlocul, şi-a întărit braţele pentru muncă. A gustat [şi ştie]
că-i bine să munceşti, şi nu se stinge toată noaptea lampa ei. Braţele şi le
întinde spre cele de folos, iar mâinile şi le reazemă pe fus. 7 Mâinile şi le-a
deschis pentru cel sărman şi a întins rodul către cel sărac. 8 Bărbatul ei nu-şi
face griji pentru cele de acasă, atunci când întârzie pe undeva, căci toţi cei
din preajma ei au cu ce se îmbrăca. Haine căptuşite a croit pentru bărbatul
ei, iar pentru ea, veşminte de in şi porfiră. 9 Bărbatul ei atrage privirile de la
porţi când se aşază la adunare cu bătrânii locuitorilor din ţinut. 10 Ea a ţesut
pânze subţiri şi le-a vândut, şi cingători pentru canaaneni. " A deschis gura
chibzuit şi cu rost şi limbii sale i-a pus o rânduială. S-a îmbrăcat în putere şi
nobleţe şi s-a veselit în zilele de pe urmă. încăperile caselor ei sunt bine
acoperite, şi ea n-a mâncat mâncare nemuncită. Gura şi-o deschide cu înţe
lepciune şi după rânduială, aşezămintele milosteniei ei sunt pe limba ei.
L Şi-a crescut copiii şi aceştia au ajuns bogaţi, iar bărbatul i-a adus laudă:
«Multe fiice au dobândit bogăţie, multe au făcut lucruri grozave, dar tu le-ai
întrecut şi le-ai covârşit pe toate.» 13 Mincinoase sunt farmecele şi zadarnică
frumuseţea femeii; dar cea deşteaptă este binecuvântată, ea să laude frica de
Domnul. N Daţi-i din roadele mâinilor ei, iar bărbatul ei să fie lăudat la por
ţile [cetăţii]” [Pr 31, 10-31]. 13 Şi iarăşi: „Femeia bărbătoasă e o cunună
pentru bărbatul ei” [Pr 12, 4]. Şi iarăşi: „Multe femei înţelepte şi-au zidit
casă” [Pr 14, 1].
16 Aţi aflat ce laude primeşte de la Domnul Dumnezeu femeia înţeleaptă şi
care-şi iubeşte bărbatul. h Dacă vrei să fii credincioasă şi plăcută Domnului,
femeie, nu te împodobi ca să placi bărbaţilor străini, nici nu imita curtezana
purtându-ţi împletiturile, hainele sau încălţările ca să atragi la tine pe cei ce
se lasă prinşi în curse de unele ca acestea. 18 Căci chiar dacă faci aceste lu
cruri urâte nu ca să păcătuieşti, ci numai ca să te împodobeşti, nici aşa nu
vei scăpa de pedeapsa care vine după ele, pentru că ai silit pe cineva să fie
purtat să te dorească şi nu te-ai păzit nici să nu cazi în păcat, nici să nu-i faci
pe alţii să cadă în poticneală. Iar dacă vei păcătui dându-te pe tine însăţi,
atunci ai greşit şi tu şi vei fi vinovată şi de sufletul aceluia. 19 Apoi odată ce
ai păcătuit cu unul, ca şi cum ţi-ai pierdut o dată pentru totdeauna nădejdea,
te vei întoarce insensibilă spre alţii, potrivit cuvântului dumnezeiesc: „Când
necredinciosul ajunge la fundul relelor, ajunge dispreţuitor, dar asupra lui
vin necinstea şi ocara” [Pr 18, 3]. Fiindcă una ca aceasta, rănită fără cruţare,
prinde în curse sufletele celor fără minte. 20 Să învăţăm aşadar cum anume le
înfăţişează pe unele ca acestea cuvântul dumnezeiesc care spune: „Mai mult
decât moartea am urât femeia care e o mreajă şi un năvod al inimii, iar mâi
nile ei lanţuri” [Ecc 7, 26] .21 Şi în altă parte: „Cum e un inel de aur în râtul
porcului, aşa este frumuseţea femeii cu cuget rău” [Pr 11, 22]. Şi iarăşi: „Ca
viermele în lemn aşa îşi pierde bărbatul femeia care face rele” [Pr 12, 4].
22 Şi iarăşi: „Mai bine e să locuieşti într-un ungher sub cerul liber decât cu o
femeie limbută şi certăreaţă” [Pr 21,9. 19].
23 Aşadar, voi, care sunteţi creştine, nu imitaţi asemenea femei. Tu, care
vrei să fii credincioasă, fii cu luare-aminte numai la bărbatul tău, ca să-i
placi doar lui, acoperindu-ţi capul în pieţe, căci prin acoperire închizi prive
liştea pentru curioşi. 24 Nu-ţi zugrăvi/machia faţa făcută de Dumnezeu, căci
nimic din tine n-are nevoie de împodobire, pentru că „toate câte a făcut
Dumnezeu sunt frumoase foarte” [Fc 1,31], iar o împodobire lascivă a unui
lucru frumos insultă harul meşteşugarului. Fă-ţi mersul privind în jos şi
acoperindu-te cu văl, cum se cuvine femeilor.
IX. Despre faptul că femeia nu trebuie să se îmbăieze cu bărbalii

1 La baie evită spălarea lipsită de rânduială împreună cu bărbaţii, căci multe
sunt mrejele celui rău. O femeie credincioasă nu sc va spăla într-o baie mixtă,
căci dacă-şi învăluie faţa ascunzându-şi cu sfială privirea de bărbaţii străini,
cum va intra una ca aceasta la baie goală împreună cu bărbaţii? 2 Dacă e însă
o baie de femei, atunci să se spele cu rânduială, cu sfială şi măsură. 1Să nu
facă băi de prisos, nici multă, nici de multe ori, nici în mijlocul zilei, şi. dacă
e cu putinţă, nici zi de zi. 4 Ora rânduită a băii să fie pentru tine ceasul al
zecelea, căci tu, care eşti credincioasă, trebui să fugi întotdeauna dc curiozi
tatea multor ochi.
X. Despre femeia certăreaţă şi limbută
' Dacă eşti credincioasă, taie-ţi duhul certăreţ faţă de toţi, dar mai cu seamă
faţă de bărbatul tău, ca nu cumva bărbatul tău, fie el credincios, fie păgân,
poticnindu-se din pricina ta să blasfemieze pe Dumnezeu, iar tu să te găseşti
moştenitoare a „vai”-ului de la Dumnezeu; căci spune: „Vai celui prin care
numele Meu e blasfemiat între păgâni” [Is 52, 5]. 2 Iar dacă bărbatul tău e
credincios şi cunoaşte Scripturile, va fi silit să spună cuvântul scris în înţe
lepciune: „Mai bine este a locui în pustiu decât cu o femeie limbută şi certă
reaţă” [Pr 21, 19]. 3 Prin sfiala şi blândeţea voastră, femeilor, arătaţi aşadar
ce anume este cinstirea lui Dumnezeu spre întoarcere şi îndemn la credinţă
pentru toţi cei din afară [păgâni], fie femei, fie bărbaţi. 4 Iar dacă povăţu-
indu-vă prin aceste puţine lucruri v-am educat pe voi, surori şi fiice, membre
ale noastre, ca nişte persoane înţelepte şi care nu sunt ocară în viaţă, căutaţi
să cunoaşteţi învăţăturile prin care vă veţi putea apropia de împărăţia Dom
nului nostru în chip bineplăcut Lui, găsiţi-vă aici odihna.
Cartea II: Despre episcopi, prezbiteri şi diaconi
I. Că faptul de a fi lipsit de carte, dacă are experienţa cuvântului,

nu e un impediment pentru episcop
1 Iar despre episcopi am auzit de la Domnul nostru aşa: păstorul aşezat
episcop pentru Biserici în fiecare parohie trebuie să fie nevinovat, ireproşa
bil, neatins de orice nedreptate a oamenilor, nu mai mic de cincizeci de ani,
pentru ca într-un anume fel să scape de neorânduielile tinereţii şi de calom
niile din afară în ce priveşte blasfemiile aruncate împotriva multora de unii
fraţi mincinoşi care nu cunosc cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie: „Ori
cine va grăi un cuvânt deşert, va da socoteală pentru el Domnului în ziua
judecăţii” [Mt 12, 36]; şi iarăşi: „Din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din
cuvintele tale vei fi osândit” [Ml 12, 37].
' Aşadar, dacă e cu putinţă, să fie educat, iar dacă e lipsit de carte, să aibă
însă experienţa cuvântului şi vârsta cuvenită.
■f Iar dacă într-o parohie mică nu sc găseşte cineva înaintat în vârstă, cu
bună mărturie şi înţelept, ca să fie aşezat în episcopie, dar e acolo un tânăr
care are mărturie de la cei ce sunt împreună cu el că e vrednic de episcopie,
arătând în tinereţea lui bătrâneţe prin blândeţe şi bună-rânduială, dacă pri
meşte astfel de mărturie dc la toţi, atunci să fie aşezat în pace. 4 Căci Solomon
a împărăţit peste Israel la doisprezece ani [3 Rg 2], Iosia a împărăţit cu drep
tate la opt ani [4 Rg 22], iar loaş a stăpânit poporul la şapte ani [4 Rg 12, 1].
5 Chiar şi dacă e tânăr, să fie însă blând, temător şi liniştit, pentru că spune
Domnul Dumnezeu prin Isaia: „Peste cine voi privi dacă nu peste cel blând
şi liniştit şi care tremură mereu la cuvintele Mele?” [/s 66, 2]. In chip asemă
nător şi în Evanghelie sc spune aşa: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni
pământul” [Mt 5, 5]. 6 Să fie şi milostiv, pentru că se spune iarăşi: „Fericiţi
cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi” [Mt 5, 7]. ' Să fie şi făcător de pace,
pentru că se spune şi: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu
se vor chema” [Mt 5, 9]. s Să aibă şi conştiinţă bună, curată de orice răutate,
viclenie şi nedreptate, pentru că se zice şi: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” [Mt 5, 8].I.
II. Cum trebuie să fie episcopul şi ceilalţi clerici

1 Să fie deci „treaz, cuminte, cuviincios”, statornic, netulburat, „nebeţiv,
nebătăuş, blând, necertăreţ, neiubitor de arginţi”, „nebotezat de curând, ca nu
cumva îngâmfându-se să cadă în osânda diavolului” [I Tim 3, 2. 3. 6], pen
tru că: „Oricine se va înălţa pe sine însuşi va fi umilit” [Lc 14, 11]. ' „Aşa
k
606 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
trebuie să fie episcopul: bărbat al unei singure femei”, ea însăşi având un

singur soţ, „bun chivemisitor al casei sale” [/ Tim 3, 2. 4]. 3 Căci atunci
când, primind hirotonia, e aşezat în locul episcopiei sale, trebuie să fie pus la
încercare aşa: dacă e credincios, cuviincios şi serios, dacă are sau a avut o
femeie credincioasă şi serioasă, dacă a crescut copii în cinstirea lui Dumnezeu
şi i-a educat în povăţuirea Domnului [cf. E f 6, 4], dacă cei din casa lui îl cin
stesc şi respectă şi îl ascultă toţi. 4 Căci dacă cei ce sunt ai lui după trup se
răzvrătesc împotriva lui şi nu-1 ascultă, cum i se vor supune cei din afara
casei lui când vor fi ai lui?
III. Ce lucruri trebuie să fie pus la încercare

cei ce se promovează episcop
1 Să fie pus la încercare dacă e fără pată în treburile vieţii, căci scris este:
„Să fie cercetat să n-aibă pată cel ce urmează să fie promovat în preoţie”
[cf. Lv 21, 17]. 2 Să fie aşadar şi nemânios, că spune înţelepciunea: „Mânia
îi pierde şi pe cei înţelepţi” [Pr 15, 1]. 3 Să fie şi îndurător, nebrutal, iubitor,
pentru că spune Domnul: „în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi învăţăcei ai
Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” [In 13, 35].
IV. Că nu trebuie dată milostenie oricărei văduve,

ci uneori trebuie preferată femeia căsătorită aflată in lipsuri,
şi că ea nu trebuie dată nici măncăciosului, beţivului şi leneşului
1 Să fie şi darnic, iubitor de văduve, iubitor de străini, săritor, serviabi
nefacut de ruşine, ştiind cine anume e vrednic de mai multă atenţie. 2Căci
dacă o văduvă poate să aibă din destul cele de trebuinţă în viaţă, iar alta nu e
văduvă, dar e în lipsuri, fie dintr-o boală, fie din pricina creşterii copiilor, fie
dintr-o neputinţă a mâinilor, spre aceasta din urmă să-şi întindă mai degrabă
mâna. Dar dacă cineva în necazuri în cele ale vieţii pentru că e mâncăcios,
beţiv sau leneş, acela nu este vrednic nici de purtare de grijă, nici de Bise
rica lui Dumnezeu. 4 Căci spune Scriptura despre aceştia: „Leneşul care şi-a
pus mâna sub braţ nu o va putea duce la gura lui” [Pr 26, 15]. 3 Şi iarăşi:
„Leneşul şi-a încrucişat mâinile şi şi-a mâncat din trup” [Ecc 4, 5] .6 Şi altun
deva: „Căci dacă îţi lipeşti ochii de ulcele şi pahare, la urmă vei umbla mai
gol ca un pisălog” [Pr 23, 31].
V. Că la judecată episcopul trebuie să fie nepărtinitor,

moderat în purtare şi reţinut în dietă
' Episcopul să nu se uite la faţa oamenilor, să nu se sfiască de bogat, nici
să-l linguşească peste cuviinţă, nici să treacă cu vederea ori să oprime pe
IV .4 . C o n s t i t u ţ i i l e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 607
sărac.' Căci spune Dumnezeu lui Moise: „Să nu te uiţi la faţa” bogatului „şi
să nu-ţi fie milă de sărac la judecată” [Z? 23, 3], „căci a Domnului este jude
cata” [Dl 1, 17]; şi iarăşi: „Cu dreptate să urmăreşti ce este drept” [Dl 16, 20].
3 în hrană şi băutură episcopul să fie frugal şi mulţumit cu ce are, ca să poată
fi treaz să povăţuiască pe cei needucaţi; să nu fie cheltuitor, nici iubitor de
desfătări, de viaţă dulce sau să mănânce bine.
3 Ci să fie îngăduitor, îndelung-răbdător în povăţuiri, în stare să înveţe
multe pe alţii, meditând cu sârguinţă la cărţile Domnului, citind mult, ca să
tâlcuiască atent Scripturile tâlcuind Evanghelia în acord cu Profeţii şi Legea,
iar Evanghelia în acord cu Legea şi Profeţii. 5 Căci spune Domnul lisus:
„Cercetaţi Scripturile, pentru că ele dau mărturie despre Mine” [In 5, 39];
şi iarăşi: „Pentru că despre Mine a scris Moise” [In 5, 46]. 6 înainte de toate
să distingă bine disociind între Lege şi legea secundă, şi arătând care este
Legea credincioşilor şi care sunt legăturile necredincioşilor, ca nimeni să nu
cadă sub aceste legături. Poartă grijă, aşadar, de cuvânt, cpiscope, ca, dacă
îţi e cu putinţă, să tâlcuieşti toate cuvânt de cuvânt şi cu multă învăţătură să
hrăneşti şi adapi în chip bogat poporul Tău prin luminarea Legii; căci zice
Dumnezeu: „Luminaţi-vă voi înşivă cu lumina cunoaşterii cât mai e vreme”
[Os 10, 12].
VI. Că episcopul nu trebuie să fie doritor de câştig ruşinos,

nici să se pună chezaş ori apărător în justiţie
' Episcopul să nu fie doritor de câştig ruşinos [777 1, 7; 7 Tun 3, 8], mai
ales dc la păgâni; să se lase vătămat mai degrabă decât să vatăme el pe alţii;
să nu fie lacom, nici răpitor, nici spoliator, nici iubitor de bogăţie, nici urător
de săraci, nici bârfitor, nici martor mincinos, nici mânios, nici iubitor de
ceartă, nici amestecat în treburile vieţii, nici chezaş pentru nimeni, nici avo
cat care să pledeze în procese pecuniare, nici iubitor de stăpânire, nici dupli
citar în gândire şi în vorbă, nici gata să plece urechea la calomnie sau bârfă,
nici făţarnic, nici doritor de sărbătorile păgânilor, nefolosindu-se de amăgiri
goale, nici poftitor, nici iubitor de arginţi, pentru că unele ca acestea sunt
vrăjmaşe lui Dumnezeu şi prietene demonilor. 2 Toate acestea însă episcopul
să le confirme şi prescrie şi laicilor, conducându-i să devină imitatori ai pur
tării lui, căci spune [Scriptura]: „Evlavioşi faceţi-i pe fiii lui Israel” [Lv 15, 31].
3 Să fie însă înţelept, umil în cugetare, povăţuitor în povăţuirile Domnu
lui, cu bune simţăminte, renunţător la toate afacerile rele ale vieţii şi la toate
poftele păgâneşti. 4 Să fie iscusit, ager în a recunoaşte pe cei răi şi a se păzi
de ei, prieten al tuturor, echitabil în judecăţi şi câte lucruri bune sunt sau
există la oameni acestea să le aibă în el însuşi şi episcopul.
[Episcopul şi poporul său]
5 Căci dacă nu i se poate reproşa vreo nedreptate, atunci păstorul îi va sili

şi pe învăţăceii săi şi-i va îndemna prin purtarea lui să se facă imitatori [cf.
1 Co 4, 16] vrednici ai faptelor lui, cum spune undeva şi profetul: „Şi cum
va fi preotul, aşa va fi şi poporul” [Os 4, 9 ] .6 Pentru că Domnul şi învăţăto
rul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a început mai întâi să facă şi
apoi să înveţe, cum spune undeva [Scriptura]: „Cele pe care a început Iisus a
face şi a învăţa” [FA 1, 1]. De aceea spune: „Dar cine va face şi va învăţa,
acesta se va chema mare în împărăţia lui Dumnezeu” [Ml 5, 19].
7 Căci voi, episcopii, trebuie să fiţi santinele pentru popor, pentru că şi vo
aveţi Santinelă pe Hristos. Faceţi-vă aşadar şi voi santinele bune pentru po
porul lui Dumnezeu, precum spune Domnul prin Iezechiel fiecăruia dintre
voi: 8 „Pe tine, fiule al omului, pe tine te-am pus Eu să-i fii de santinelă
[.skopon] casei lui Israel, iar tu vei auzi cuvânt din gura Mea. 9 Când Eu îi
spun celui păcătos: «Cu moarte vei muri!», dar tu nu-i vei spune necredin
ciosului să ia aminte la calea lui, iar nelegiuitul va muri în nelegiuirea lui,
atunci sângele lui din mâna ta îl voi cere. Dar dacă tu îi vei grăi celui păcă
tos despre calea lui, anume să se-nloarcă din ca, dar el nu sc va întoarce din
calea sa, atunci el în nelegiuirea lui va muri, iar tu ţi-ai scăpat sufletul” [I:
33, 7-9]. 10 De asemenea, când vine sabia războiului, „poporul pune o santi
nelă” de pază şi, „dacă acesta văzând-o venind” nu dă de veste şi ea va lua un
suflet, atunci acest suflet a fost luat din pricina păcatului său. „iar sângele lui
va fi cerut din mâna santinelei, pentru că n-a sunat din trâmbiţă [Iz 33, 2. 6]:
dar dacă va suna trâmbiţa, şi el o aude, iar sabia vine şi îl ia, sângele lui va fi
asupra sa, pentru că nu s-a păzit când a auzit trâmbiţa, dar cel cc s-a păzit
şi-a scăpat sufletul său” [Iz 33, 3-5], iar pentru că a dat semnalul, santinela
va fi vie.
11 „Sabia” este judecata, „trâmbiţa” e Sfânta Evanghelie, „santinela”
[skopos] e cel pus Bisericii episcop, care în propovăduirea lui trebuie să dea
mărturie şi să ateste despre această judecată. 12 Căci dacă nu veţi vesti şi nu
veţi da mărturie poporului, atunci păcatul neştiutorilor se va găsi asupra
voastră; de aceea pe cei ce trăiesc în needucare povăţuiţi-i şi mustraţi-i cu
îndrăzneală, pe cei neştiutori învăţaţi-i, pe ştiutori întăriţi-i, pe rătăciţi întoar-
ceţi-i. Căci nu vom greşi spunând mereu aceleaşi cuvinte despre aceleaşi
lucruri, pentru că din faptul că le aud de multe ori, poate că unii se vor lăsa
înduplecaţi să facă măcar o singură dată ceva din cele bune şi să refuze cele
rele. N Căci spune Dumnezeu prin profetul Său: „Dă-le mărturie despre
acestea, poate vor auzi glasul tău” [cf. Ir 33, 2-3]. Şi iarăşi: „Poate vor auzi,
poate vor da înapoi” [Iz 3, 11]. 15 Iar Moise spune poporului: „Ascultă,
Israele! Domnul Dumnezeul tău, Domnul unul este” [Dt 6, 4] . 16 Iar Domnul
aduce de multe ori aminte în Evanghelie: „Cine are urechi de auzit să audă”
[Lc 8, 8]. Şi înţeleptul Solomon zice: „Ascultă, fiule, povăţuirea tatălui tău
şi nu respinge aşezămintele mamei tale” [Pr 1, 8].
17 Şi până astăzi n-au ascultat, iar cei ce par că au ascultat n-au ascultat,
părăsindu-L pe Unul şi Singurul Dumnezeu adevărat [In 17, 3], lăsându-se
târâţi în erezii ruinătoare şi cumplite, despre care vom vorbi iarăşi mai încolo.
VII. Cum trebuie să fie cel iniţiat

1 Cunoscut să vă fie, iubiţilor: cei botezaţi în moartea Domnului Iisus [Rm
8, 6] nu mai trebuie să păcătuiască. Căci aşa cum morţii sunt nelucrători ai
păcatului, tot aşa şi cei ce au murit împreună cu Hristos sunt nefâptuitori ai
păcatului. 2 Aşadar nu credem, fraţilor, că cineva spălat în apa vieţii mai
poate făptui destrăbălările celor fără de lege. Iar cine a păcătuit după Botez,
acesta va fi osândit la gheenă, dacă nu-i va părea rău şi nu va înceta să mai
greşească.
VIII. Despre calomnie şi demascare

' Dacă însă cineva e calomniat de necredincioşi pentru că nu mai participă
la destrăbălările lor, unul ca acesta să ştie că e fericit la Dumnezeu, după
cum spune Domnul nostru în Evanghelie: „Fericiţi sunteţi când vă vor ocări
şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, spunând
minciuni din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă
este în ceruri!” [Ml 5, 11-12]. 2 Aşadar, dacă e cineva defăimat pentru min
ciuni, unul ca acesta e fericit, căci spune Scriptura: „Bărbatul de nimic nu e
pus la încercare de Dumnezeu” [cf. Sir 34, 10; Iac 1, 12-13]. 3 Dacă însă
cineva e demascat că a făcut o fărădelege, unul ca acesta s-a vătămat nu
numai pe sine însuşi, ci a adus o calomnie corpului comun al Bisericii şi
învăţăturii ei, pentru că nu facem cele despre care spunem că sunt frumoase,
şi vom fi ocărâţi şi noi de Domnul Care ne va spune: „Spun, dar nu fac” [Mt
23, 3]. 4 De aceea, pe cei demascaţi astfel episcopul îi va respinge pe drept
cuvânt, dacă nu-şi schimbă purtarea.
IX. Că episcopul nu trebuie să fie m itarnic

1 Pentru că episcopul trebuie nu numai să nu fie o poticneală [pentru alţii];
mai trebuie să fie nepărtinitor, cuminţindu-i cu bunătate pe păcătoşi. 2 Dar
dacă el însuşi n-are conştiinţă curată ci, ajungând părtinitor pentru o mită cu
câştig ruşinos, îl cruţă pe cel ce a păcătuit făcând fărădelege lăsându-1 să
rămână în Biserică, atunci nu ascultă de glasul dumnezeiesc al Stăpânului
care spune: „Cu dreptate urmăreşte ce este drept [Dt 16, 20]; să nu te uiţi la
faţă în judecată [Dt 1, 17]; să nu îndreptăţeşti pe cel necucemic, să nu pri
meşti daruri pentru un suflet, căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi vatămâ
cuvintele drepţilor [/ş 23, 7-8; Dt 16, 19].” 3 Iar în altă parte se spune:
„Scoateţi pe cel rău dintre voi” [Dt 17, 7; 1 Co 5, 13], iar Solomon spune în
Proverbe: „Scoate pe cel molipsitor din adunare şi împreună cu el va ieşi şi
sfada” [Pr 22, 10].
X. Că episcopul care-l cruţă fără judecată pe păcătos se face vinovat

1 Cine nu ţine seama de acestea şi-l cruţă fără judecată pe cel căruia i se
cuvine pedeapsă, ca Saul pe Agag [1 Rg 15] şi Eli pe fiii săi care nu-L cu
noşteau pe Dumnezeu [/ Rg 2], unul ca acesta a spurcat şi demnitatea lui şi
Biserica lui Dumnezeu din parohia lui. Acesta e aşadar nedrept pentru Dum
nezeu şi pentru oamenii cuvioşi, deoarece se face pricină de scandal pentru
mulţi de curând botezaţi şi pentru catehumeni, încă şi pentru tineri şi tinere;
îl aşteaptă „vai”-ul [Mt 18, 7], o piatră de moară de gât [Mt 18, 6] şi adâncul
prin aceea că e supus judecăţii. 2 Căci din pricina fărădelegii nejudecăţii,
văzând că stăpânul lor e aşa, vor şovăi în ei înşişi şi, atinşi de aceeaşi boală,
vor pieri silnic împreună cu el, ca poporul împreună cu Ieroboam [3 Rg 12]
şi cei răsculaţi împreună cu Core împreună cu cl [Nm 16].
Dar dacă cel ce păcătuieşte îi vede pe episcop şi pe diaconi nevinovaţi
de orice învinuire şi că turma e curată, mai întâi nu va îndrăzni să intre cu
dispreţ în Biserica lui Dumnezeu atins fiind în conştiinţa lui; iar dacă ar intra
negândindu-se Ia nimic, fie va fi vădit pe loc — ca Uza care s-a atins de
chivot ca să-l rezeme [2 Rg 6] şi ca Ahar pentru furtul a ceea ce era închinat
[Jos 7] şi ca Ghiezi pentru banii lui Neeman [4 Rg 5] — şi va fi pedepsit pe
loc, fie va fi mustrat de păstorul şi va fi supus la pocăinţă. 4 Căci dacă, pri
vind la ei unul câte unul negăsind nici o pată nici la episcop, nici la poporul
rânduit sub el, atunci ruşinându-se cu sfială şi vărsând multe lacrimi, va ieşi
în pace împuns de remuşcări, iar turma va rămâne curată, iar el va plânge
înaintea Iui Dumnezeu şi se va pocăi pentru păcatele pe care le-a făcut şi aşa
va avea nădejde; şi văzând lacrimile lui, tunna întreagă va avea povăţuire că
prin pocăinţă păcătosul nu va pieri.
XI. Cum anume trebuie episcopul să-i judece pe păcătoşi

1 Din această pricină, aşadar, episcope, sârguieşte-te să fii curat în faptele
tale, cunoscându-ţi locul şi demnitatea, ca unul care ai între oameni chipul lui
Dumnezeu [typos Theou] prin aceea că stăpâneşti peste toţi oamenii, preoţi,
împăraţi, demnitari, părinţi, fii, învăţători şi toţi ascultă de tine. 2 Şi aşa să
şezi în Biserică facându-ţi cuvântul ca unul care ai autoritatea de a judeca pe

păcătoşi, pentru că vouă, episcopilor, vi s-a spus: „Orice veţi lega pe pământ
va fi legat şi în ceruri, şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în
ceruri” [Mt 18, 18].
XII. învăţătură cum trebuie să se poarte cu cei păcătoşi

1 Judecă aşadar, episcope, cu autoritate ca Dumnezeu, dar primeşte-i pe
cei ce se pocăiesc, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al milei. Blamează-i
pe păcătoşi, mustră-i pe cei ce nu se întorc, pe cei ce stau bine îndeamnă-i să
stăruie în cele frumoase, pe cei ce se pocăiesc primeşte-i, pentru că Domnul
Dumnezeu a făgăduit cu jurământ să dea iertare celor ce se pocăiesc pentru
păcatele pe care le-au făcut.' Căci spune prin Iezechiel: „Spune-le: Viu sunt
Eu, zice Domnul Adonai, dacă vreau Eu moartea păcătosului, ci nu mai
degrabă ca necucemicul să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu.
Intoarceţi-vă de la căile voastre rele ca să nu muriţi, casa lui Israel!” [Iz
18, 23; 33, 11] .3 Aici cuvântul a dat iarăşi bune nădejdi păcătoşilor, că, dacă
se vor pocăi, vor avea nădejde de mântuire, ca nu cumva ajungând insensi
bili să se predea fărădelegilor, ci având nădejde de mântuire, să se întoarcă, să
plângă înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să se căiască din inimă
făcându-L binevoitor, şi vor primi de la El amnistia Lui ca de la un tată bun.
XIII. Că trebuie fugit de experienţa păcatelor

1 Dar cei care n-au păcătuit trebuie să rămână aşa şi n-au nevoie să facă
experienţa păcatelor, ca să n-aibă nevoie de durerea, întristarea şi plânsul
iertării. ~ Căci ce ştii, omule, care ai păcătuit, dacă vei avea zile în această
viaţă ca să te pocăieşti? Pentru că ieşirea ta din viaţă nu e arătată, iar pentru
cine moare în păcate nu mai e pocăinţă, cum spune prin David: „Iar în iad
cine se va mărturisi Ţie?” [ f i 6, 6]. Aşadar trebuie să fim gata în cele bune,
ca să străbatem calea aceea fără întristare. De aceea îndeamnă şi cuvântul
dumnezeiesc care-ţi spune prin înţeleptul Solomon: „Pregăteşte pentru ieşirea
ta faptele tale” [.Pr 24, 27], ca să nu-ţi lipsească ceva din cele bune, cum, din
pricina nebuniei, celor cinci fecioare din Evanghelie le-a lipsit untdelemnul
cucerniciei şi au fost îndepărtate de la cămara de nuntă [Mt 25, 1-13]. 4 De
aceea, cel ce-şi păzeşte viaţa şi rămâne fără păcat, acela rămâne neprimejduit,
ca să-şi păstreze dreptăţile celor făcute de el înainte.
[Primirea păcătosului]
5 Tu judecă aşa ca şi cum ai judeca pentru Dumnezeu, „căci a Domnului
este judecata” [Dt 1, 17]. Mai întâi, aşadar, condamnă-1 pe cel vinovat cu
autoritate; apropie-1 apoi cu milă şi îndurare, fagăduindu-i mântuire, dacă-şi
schimbă purtarea şi vine la pocăinţă; iar dacă îi pare rău, primeşte-1 cu

strângere în braţe amintindu-ţi de Domnul Care a spus: „Bucurie se face în
cer pentru un păcătos care se pocăieşte” [Lc 15, 7].
XIV. Că nu trebuie să fugim de comuniunea cu păcătoşii în cuvânt,

ci şi numai în faptă
1 Iar dacă nu primeşti pe cel ce se pocăieşte, îl predai uneltirii vrăjmaşilor
uitând de David care spune: „Să nu dai fiarelor sufletul care se mărturiseşte
ţie” [Ps 73, 19]. 2 De aceea, îndemnând la pocăinţă Ieremia spune: „Oare cel
ce cade nu se ridică, sau cel ce rătăceşte nu se întoarce? Atunci de ce poporul
Meu a rătăcit atât de rău şi neruşinat şi se ţine tare de alegerea lor? [Ir 8, 4-5]
Intoarceţi-vă, fii răzvrătiţi, şi Eu voi tămădui zdrobirile voastre [Ir 3, 14. 22].”
3 Pe cel ce se pocăieşte primeşte-I aşadar Iară şovăire şi nelăsându-te împie
dicat de cei care spun fără milă că nu trebuie să ne întinăm împreună cu
aceştia, şi să nu avem comuniune cu ei nici măcar în cuvânt; căci asemenea
sfaturi sunt ale celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu şi pronia Lui, ale unor
fiare sălbatice neînduplecate, pentru că nu cunosc că nu trebuie să ne păzim
de comuniunea cu păcătoşii în cuvânt, ci numai de cea în faptă. 4 Căci „drep
tatea dreptului va fi asupra lui, iar nelegiuirea celui nelegiuit va fi asupra
lui” [Iz 18,20]. Şi iarăşi: „Dacă un pământ ar păcătui împotriva Mea" fă
când nedreptate, „iar Eu însumi voi întinde mâna Mea peste el şi voi zdrobi
de pe el orice sprijin de pâine şi voi trimite în el foamete şi voi nimici din el
om şi dobitoc, dacă vor fi în el trei bărbaţi: Noe, Iov şi Daniel, aceştia prin
dreptatea lor îşi vor mântui sufletele, spune Adonai Domnul” [Iz 14. 13-14].
[Răspunderea e personală]
s Scriptura a arătat foarte limpede că dreptul care e împreună cu nedreptul
nu va pieri împreună cu el. Fiindcă în lumea aceasta drepţi şi nedrepţi sunt
legaţi unii de alţii prin comuniunea vieţii, nu şi a cuvioşiei, iar în aceasta
iubitorii de Dumnezeu nu păcătuiesc, pentru că sunt imitatori ai „Tatălui lor
Care este în ceruri, Care face să răsară soarele şi peste drepţi şi peste
nedrepţi şi face să plouă şi peste răi şi peste buni” [Mt 5, 45] .6 Iar în aceasta
dreptul nu e în nici o primejdie, căci în stadion sunt învingători şi învinşi,
dar cu cunună sunt numai cei ce au luptat cu vitejie, căci „nimeni nu e încu
nunat dacă nu luptă după reguli” [2 Tim 2, 5]. 7 Deoarece fiecare va mărtu
risi despre sine însuşi, iar Dumnezeu „nu va pierde pe cel drept împreună cu
cel nedrept” [Fc 18, 23], dacă la EI cine n-a păcătuit nu e pedepsit. Căci nici
pe Noe nu l-a înecat în potop [cf. Fc 7-8], nici pe Lot nu l-a ars [Fc 19], nici
pe Rahav n-a pierdut-o împreună [cu Ierihonul; Ios 6]. s Iar dacă vreţi să ştiţi
cele petrecute cu noi, Iuda care era împreună cu noi a primit sorţul slujirii
IV .4. C o n s titu ţiile S fin ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 613
[FA 1, 17-18], pe care l-am primit şi noi, iar Simon Magul a primit pecetea
în Domnul [FA 8], dar şi unul şi celălalt s-au arătat răi, unul s-a spânzurat,
iar altul s-a zdrobit încercând să zboare în chip contrar firii. Tot aşa în arcă
au fost Noe şi fiii lui, dar numai Ham s-a aflat rău şi doar unul dintre fiii lui
a primit pedeapsă [Fc 6-9].
9 Dar dacă „părinţii nu sunt pedepsiţi pentru copii, nici copiii pentru pă
rinţi” [Dt 24, 16], e evident că nici femeile pentru bărbaţii lor, nici slugile
pentru stăpânii lor, nici rudele pentru rude, nici prietenii pentru prieteni, nici
drepţii pentru nedrepţi, ci fiecăruia i se va cere socoteală pentru lucrul lui.
Pentru că nici Noe n-a fost pedepsit pentru lume, nici Lot n-a fost ars pentru
Sodoma, nici Rahav n-a fost junghiată pentru cei din Ierihon, nici Israel
pentru egipteni; căci nu convieţuirea îi condamnă pe drepţi împreună cu cei
nedrepţi, ci acordul voinţei. 10 Aşadar nu trebuie să luăm aminte la cei gata
să omoare şi care-i urăsc pe oamenii, la cei ce iubesc să acuze şi care fac
moarte cu pretext; căci nimeni nu moare pentru altul, ci „fiecare e strâns de
lanţurile păcatelor sale" [Pr 5, 22], şi: „Iată omul şi lucrul lui sunt înaintea
feţei lui” [/.? 62, 11 ].
11 Noi însă trebuie să-i ajutăm pe cei bolnavi, pe cei în primejdii şi pe cei
care alunecă şi, pe cât e cu putinţă, prin îndemnul cuvântului să-i facem să
nătoşi şi să-i izbăvim din moarte; „căci nu cei tari, ci cei ce se simt rău au
nevoie dc doctor" [Ml 9, 12], pentru că nu este voinţa Tatălui ca să piară nici
măcar unul singur dintre cei mici [Mt 18, 14]. Fiindcă nu trebuie să stea în
picioare voinţa oamenilor aspri la inimă, ci voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl a
toate, cea prin Iisus l lristos Domnul nostru. Căruia fie slava în vecii vecilor.
Amin. L Pentru că nu este drept ca tu, cpiscope, care eşti cap, să iei aminte
la coadă [cf. Dt 28, 13. 44], adică la un laic, un om răzvrătit, spre pierzania
altuia, ci numai la Dumnezeu. Fiindcă trebuie să-i stăpâneşti pe supuşii tăi,
nu să fii stăpânit de ei, căci nici fiul nu e stăpânul tatălui în virtutea naşterii,
nici sclavul nu e stăpânul domnului său în virtutea autorităţii, nici învăţăce
lul nu e stăpânul învăţătorului, nici soldatul nu e stăpânul împăratului, nici
laicul nu e stăpânul episcopului.
13 Căci despre faptul că celor ce se apropie de cei nedrepţi prin cuvântul
învăţăturii nu trebuie să li se pară că se întinează împreună cu ei sau se fac
părtaşi la păcatele lor vorbeşte Iezechiel şi el retează născocirea rău-voito-
rilor: 14 „Fiul omului, ce înţelegeţi voi prin această zicală de printre fiii lui
Israel care zice: «Părinţii au mâncat aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii?»
Viu sunt Eu!, zice Domnul: Zicala aceasta nu va mai fi spusă în Israel! Că
toate sufletele sunt ale mele; precum sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului;
ale Mele sunt; 15 sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Dar omul care e
drept, face judecată şi dreptate” [Iz 18, 2-5] şi adăugând în continuare cele-
lalte virtuţi ale lui le pecetluieşte zicând: 16 „Unul ca acesta e drept şi va fi

viu, zice Adonai Domnul. Dar dacă va naşte un fiu care este o ciumă, care
varsă sânge şi nu umblă în calea tatălui său, dreptul” [Iz 18, 9-11] ,17— după
ce adaugă cele ce urmează la sfârşit concluzionează — „unul ca acesta va
mai trăi oare? Nu. De va fi făcut toate nelegiuirile acestea, cu moarte va
muri, sângele lui va fi asupra lui” [Iz 18, 13]. 18 „Dar veţi zice: De ce fiul n-a
luat asupra sa nedreptatea tatălui sau dreptatea lui, dacă a făcut dreptate şi
milă?” [Iz 18, 19]. Iar tu le vei zice: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul
nu va lua asupra lui nedreptatea tatălui, nici tatăl nu va lua asupra lui nedrep
tatea fiului. Dreptatea dreptului va fi asupra lui şi nelegiuirea nelegiuitului
va fi asupra lui” [7z 18, 20]. 19 Şi după puţin spune: „Dar dacă omul drept se
va abate de la dreptatea sa şi va face nedreptate, atunci, potrivit tuturor fără
delegilor pe care el, nelegiuitul, le-a făcut, niciuna din dreptăţile pe care el le
făcuse nu va fi pomenită, ci întru greşeala cu care a greşit şi întru păcatul cu
care a păcătuit, întru acelea va muri” [Iz 18, 24]. 211 Şi după puţin adaugă:
„Iar când nelegiuitul se întoarce de la fărădelegea pe care a facut-o şi va face
judecată şi dreptate, acela şi-a păzit sufletul şi şi-a dat scama şi s-a întors de
la toate răutăţile pe care le-a făcut; acela negreşit va fi viu şi nu va muri” [/:
18, 27-28]. 21 Şi mai apoi: „Pe fiecare după căile voastre vă voi judeca, casă
a lui Israel, zice Adonai Domnul” [Iz 18, 30].
XV. Că preotul nu trebuie să treacă cu vederea păcatele,

nici să fie gata să le pedepsească
' Vedeţi, copiii noştri iubiţi, cum Domnul Dumnezeu e îndurător cu drep
tate, bun şi iubitor de oameni; dezvinovăţind nu va dezvinovăţi pe cel vino
vat [Naum 1, 3], primeşte şi face viu pe cel ce se întoarce şi nu lasă loc de
bănuială celor ce vor cu cruzime să-i judece şi îndepărteze în chip desăvârşii
pe cei păcătoşi şi nu vor să le împărtăşească cuvinte de mângâiere care pot
să-i readucă la pocăinţă; cărora dimpotrivă Dumnezeu le spune prin Isaia
către episcopi: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu! Preoţi grăiţi în inimă
Ierusalimului!” [Is 40, 1-2]. 2 Auzindu-1 pe acesta, şi voi trebuie să mângâ
iaţi pe cei ce au păcătuit şi să-i îndemnaţi spre pocăinţă şi să le daţi nădejdi
bune şi să nu bănuiţi că din pricina iubirii faţă de ei vă faceţi păraşi la greşe
lile lor. 3 Pe cei ce se pocăiesc primiţi-i cu bunăvoinţă bucurându-vă pentru
ei, judecându-i pe păcătoşi cu milă şi cu îndurări. Căci dacă pe cel ce umblă
lângă un râu şi e gata să alunece îl arunci în râu împingându-1 cu furie, în loc
să-i întinzi mai degrabă mâna, l-ai omorât pe fratele; celui ce alunecă trebuie
mai degrabă să-i dai mâna, ca să nu piară în chip desăvârşit, pentru ca şi po
porul să fie povăţuit şi cel ce a păcătuit să nu piară cu totul. 4 Trebuie, aşa-
dar, episcope, să nu treci cu vederea păcatele poporului, dar nici să întorci

spatele celor ce se pocăiesc, ca să nu strici lipsit de experienţă turma lui
Hristos, să nu faci rău numele nou pe care l-a pus poporului Său şi să nu fii
ocărât ca păstorii din vechime despre care a vorbit Dumnezeu lui Ieremia:
„Mulţi păstori au stricat via Mea, au întinat moştenirea Mea” [Ir 12, 10]. Şi
altundeva: „Peste păstorii mei s-a aprins mânia şi peste miei mă voi înfuria”
[Za 10, 8]. Şi altundeva: „Voi, preoţii, sunteţi cei care faceţi rău numele Meu”
[Afo/1,6].
XVI. Despre pocăinţă, care e modul ei şi cum anume se face

[Ritul penitenţial: excluderea păcătosului]
1 Tu însă, când vezi pe cel care a păcătuit, supărându-te amarnic porun
ceşte să fie scos afară; diaconii să se supere şi ei amarnic pe el atunci când
iese şi cercetându-1 să-l ţină afară din biserică, după care să intre şi să se
roage pentru el; căci şi Mântuitorul L-a rugat pe Tatăl pentru cei ce au păcă
tuit, cum stă scris în Evanghelie: „Părinte!, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
[Lc 23, 34]. ’ Atunci să porunceşti să intre şi, verificând dacă se căieşte şi e
vrednic să fie primit întru totul în biserică, fixează-i zile de post potrivit pă
catului: două, trei, cinci sau şapte săptămâni, şi aşa concediază-1 spunându-i
câte sunt potrivite povăţuirii celui ce a păcătuit. Cel care-1 mustră trebuie
să-l înveţe şi îndemne să rămână în sine însuşi cu cugetare smerită ru-
gându-se lui Dumnezeu să-i fie binevoitor şi să-i spună: „De Te vei uita,
Doamne, la fărădelegi, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea” [Ps
129, 3-4]. 3 Căci aşa ceva sugerează şi ceea ce s-a spus în Facere lui Cain:
„Ai păcătuit? Linişleşte-te!” [Fc 4, 7], adică nu mai adăuga. Despre aceea că
păcătosului trebuie să-i fie ruşine pentru greşeala lui e destul cuvântul spus
lui Moise despre Miriam, când acela a cerut ca ea să fie iertată, căci Dumne
zeu i-a zis: „Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o în faţă, oare nu s-ar fi ruşinat? Şapte
zile să fie îndepărtată afară din tabără, după care să intre iarăşi” [Nm 12, 14].
4 Aşa se cade să faceţi şi voi: pe cei ce spun că se pocăiesc pentru păcate
trebuie să-i îndepărtaţi [aphorizein] un timp anume proporţional cu păcatul,
după care cei ce se pocăiesc să fie primiţi cum primesc nişte părinţi pe fiii lor.
XVII. Că episcopul trebuie să fie ireproşabil,

un model pentru cei pe care-i conduce
1 Dar dacă episcopul însuşi e în poticneală, cum va mai ieşi să cerceteze
nedreptatea cuiva sau să pedepsească pe cineva atunci când, fie din pricina
faptului că e părtinitor, fie din pricină că ia daruri/mită, sau el, sau diaconii
lui n-au o conştiinţă bună? 2 Căci atunci când magistratul cere şi judecătorul
primeşte, judecata nu se duce la bun sfârşit; iar când sunt părtaşi ai hoţilor
şi nu iau aminte la judecata văduvelor [/.? 1, 23], cei aflaţi în subordinea epis
copului nu vor putea să lupte pentru episcop. Căci acestuia îi vor spune ce
stă scris în Evanghelie: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din
ochiul tău nu o observi?” [Lc 6,41]. 3 Episcopul cu diaconii lui să se teamă
deci să audă un asemenea cuvânt, adică să nu-i dea prilej. Căci dacă vede pe
cineva făcând lucruri asemănătoare cu el, păcătosul e edificat să facă ace
leaşi lucruri; după care, profitând de acest prilej, cel rău va lucra asupra altora
— să nu fie! — şi aşa se va strica turma, căci dacă sunt mai mulţi cei ce
păcătuiesc, mai multă va fi şi răutatea săvârşită prin ei. 4 Deoarece păcatul
nedemascat devine mai rău şi primeşte sălaş în alţii, fiindcă „puţină drojdie
strică tot aluatul” [7 Co 5, 6; Ga 5, 9], un singur hoţ atrage ura asupra unui
neam întreg, „muştele aducătoare de moarte strică amestecul de untdelemn
înmiresmat” [Ecc 10, 1], iar „când regele ascultă cuvântul nedrept, toţi sluji
torii lui ajung nelegiuiţi” [Pr 29, 12]. Tot aşa şi oaia râioasă dă şi celorlalte
boala ei, dacă nu e separată de oile sănătoase; omul ciumat trebuie ferit de
cei mulţi; iar câinele turbat e un pericol pentru oricine se apropie de el.
Aşadar, dacă nu vom separa de Biserica lui Dumnezeu pe omul fără de lege.
„vom face din casa Domnului o peşteră de tâlhari” [Mt 21, 13]. ' Căci în faţa
celor ce păcătuiesc nu trebuie să tăcem, ci să dcmascăm, să mustram, să apă-
săm, să fixăm posturi, ca să sădim evlavia în ceilalţi. Căci spune [Scriptura]:
„Faceţi-i evlavioşi pe fiii lui Israel!” [Lv 15, 31]. 6 Căci prin mustrare epis
copul trebuie să se facă un opritor al păcatelor, o santinelă a dreptăţii, un
crainic al bunătăţilor pregătite de Dumnezeu şi un vestitor al mâniei care va
veni la judecată, ca nu cumva dispreţuind sădirea lui Dumnezeu să audă din
pricina nepăsării cuvântul spus în Osea: „De ce aţi trecut sub tăcere necu-
cemicia şi aţi cules roada ei?” [Oi 10, 13].
XVIII. Că episcopul trebuie să poarte de grijă ca poporul

să nu greşească, pentru că el stă de santinelă
' Aşadar, episcopul să poarte grijă de toţi, şi de cei care n-au păcătuit, ca să
rămână fără păcat, şi de cei care păcătuiesc, ca să se pocăiască, căci vă spu
ne Domnul: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe unul din aceştia mici” [Mt 18, 10].
2 Celor ce se pocăiesc trebuie să le dea iertare căci de îndată ce îşi spune
cineva greşelile cu sinceritate: „Am păcătuit împotriva Domnului!”, Duhul
Sfânt răspunde: „Domnul ţi-a iertat păcatul. îndrăzneşte! Nu vei muri!”
[2 Rg 12, 13]. 3 Cunoaşte-ţi aşadar, episcope, demnitatea, faptul că ai moş
tenit puterea de a lega, dar şi de a dezlega [Mt 14, 19; 18, 18]. Aşadar, având
puterea de a lega, cunoaşte-te pe tine însuţi şi poartă-te în chip vrednic de
locul tău în această viaţă, ştiind că ţi se va cere o socoteală mai mare, căci
„celui ce i s-a dat mult, i se va cere mai mult” [Lc 12, 48].
4 Pentru că nimeni dintre oameni nu este fără de păcat afară de Cel ce S-a
făcut om pentru noi, pentru că scris este: „Nimeni nu e curat de întinăciune,
chiar de-ar fi o singură zi viaţa lui” [Iov 14, 4-5]. 5 De aceea au fost scrise
vieţile şi purtările drepţilor şi patriarhilor dinaintea noastră: nu ca să-i ocă-
râm pe aceia citindu-le, ci ca să ne pocăim şi să avem nădejdi bune că vom
dobândi iertarea. Căci întinările lor sunt siguranţa şi îndemnul nostru, că,
dacă ne vom pocăi, şi noi care am păcătuit vom avea iertare, fiindcă scris
este: „Cine se va lăuda că are inima curată sau cine va îndrăzni să spună că e
curat de păcat?” [Pr 20, 9]. 6 Fiindcă nimeni nu este fără păcat. Tu deci sâr-
guieşte-te după putere să fii ireproşabil [cf. 1 Tim 3, 2] şi îngrijeşte-te de toţi,
ca nu cumva poticnindu-se cineva din pricina ta să piară. Pentru că laicul se
îngrijeşte doar de el însuşi, tu însă de toţi, având o greutate mai mare şi pur
tând o povară mai mare; căci scris este: „Şi a zis Domnul lui Moise: Tu şi
Aaron veţi lua asupra voastră păcatele preoţimii” [Nm 18, 1].
[Ritul penitenţial]
Aşadar, ca unul care vei da socoteală pentru mai mulţi, poartă de grijă de
toţi: pe cci sănătoşi păstrează-i aşa, pe cei ce au păcătuit mustră-i şi, dacă
stăruie în post, uşurează-i în iertare; pe cel ce a plâns primeşte-1 şi toată
Biserica să se roage pentru el, iar tu punându-ţi mâinile peste el lasă-1 să fie
pe mai departe în turmă. Iar pe cei somnoroşi şi abătuţi întoarce-i, susţine-i,
mângâie-i, vindecă-i, ştiind ce plată vei avea dacă săvârşeşti acestea, dar şi
ce primejdie dacă eşti nepăsător faţă dc ei.
[Avertismente pentru păstori şi popor]
s Căci spune lezechiel episcopilor nepăsători faţă de popor: „Vai păstori
lor lui Israel”, care se păstoresc pe ei înşişi; „păstorii nu mai păstoresc oile”,
ci pe ei înşişi; „laptele l-aţi mâncat, cu lâna v-aţi îmbrăcat, pe cea tare aţi
înjunghiat-o, pe cea slabă n-aţi întărit-o, pe cea bolnavă n-aţi vindecat-o, pe
cea rănită n-aţi legat-o, pe cea alungată n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi
căutat-o, ci le-aţi pedepsit cu forţă şi cruzime şi pentru că nu aveau păstor
s-au risipit şi au ajuns de mâncare tuturor fiarelor câmpului” [7z 34, 2-5].
9 Şi iarăşi: „Păstorii n-au căutat oile Mele, păstorii s-au păstorit pe ei înşişi,
iar oile Mele nu le-au păstorit” [Iz 34, 8]. 10 Şi după puţin: „Iată, Eu sunt
împotriva păstorilor; şi voi cere oile Mele din mâinile lor; şi-i voi întoarce
îndărăt, pentru ca ei să nu pască oile Mele, şi păstorii nu le vor mai paşte;
şi-Mi voi scoate oile din gura lor, iar ele nu le vor mai fi lor de mâncare” [Iz
34, 10]. " Şi se întoarce şi spre popor spunând: „Iată Eu voi face judecată
618 Canonul O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
între oaie şi oaie, între berbec şi berbec. Oare e puţin lucru pentru voi că aţi
primit păşunea bună? Iar voi aţi călcat cu picioarele voastre ce rămânea din
păşune şi oile au mâncat ceea ce au călcat picioarele voastre” [Iz 34, 17-19].
2 Şi după puţin adaugă: „Şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul şi voi oile
păşunii Mele; sunteţi oamenii Mei şi Eu Dumnezeul vostru, zice Adonai
Domnul” [Iz 34, 30-31].
XIX. Că păstorul nepăsătorfaţă de oi trebuie pedepsit

şi oaia care nu ascultă de păstor trebuie şi ea pedepsită
1 Ascultaţi, episcopi, şi ascultaţi, laici, ce spune Dumnezeu: „Voi judeca
între berbec şi berbec şi între oaie şi oaie” [Iz 34, 17], iar păstorilor le spune:
„Veţi fi judecaţi pentru neiscusinţa voastră şi pentru stricăciunea adusă oilor”,
adică: „Voi judeca între episcop şi episcop, între laic şi laic, între stăpânitor
şi stăpânitor.” 2 Căci oile sunt cuvântătoare/raţionale şi berbecii la fel, nu
necuvântătoare/neraţionale, ca laicul să nu spună niciodată: „Eu sunt oaie şi
nu păstor.” 3 Aşa cum oaia care nu urmează păstorului bun se expune lupilor
spre stricăciune, tot aşa cea care urmează păstorului rău are evident drept
consecinţă moartea, pentru că va fi mâncată. De aceea trebuie să fugim de
păstorii care fac stricăciune.
XX. Cum trebuie laicii să-i cinstească pe episcopi. mai ales pe cei buni
1 Dar pe păstorul cel bun laicul să-l cinstească, să-l iubească, să-l respecte
ca pe un tată, ca pe un domn, ca pe un stăpân, ca pe un arhiereu a! lui Dum
nezeu, ca pe un dascăl al bunei-cinstiri, căci cine ascultă dc el ascultă de
Hristos, iar cine-1 nesocoteşte, nesocoteşte pe Hristos, iar cine nu primeşte pe
Hristos nu primeşte nici pe Dumnezeul şi Tatăl Lui; căci El zice: „Cine vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine
Mă nesocoteşte, iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine” [cf. Lc 10, 16]." în chip asemănător, episcopul să-i iubească
pe laici ca pe copiii lui, încântându-i şi încălzindu-i cu sârguinţa iubirii lui
ca pe nişte ouă pentru dobândirea de pui sau îmbrăţişându-i sub aripă pe nişte
pui pentru a deveni păsări mari, povăţuind şi mustrând pe toţi cei ce au ne
voie de mustrare, dar nu lovindu-i, împingându-i spre sfială, nu spre surpare,
povăţuindu-i spre întoarcere, pedepsindu-i spre îndreptare şi corectitudinea
drumului lor.
[Grija de oile pierdute]
3 Păzind oaia tare [cf. Iz 34, 16], adică păstrând-o sigură pe cea tare în
credinţă, păstorind poporul paşnic; întărind-o pe cea slabă [ibid.[, adică
facând-o tare prin mustrări pe cea ispitită; vindecând-o pe cea bolnavă
[Iz 34, 4], adică tămăduind-o prin învăţătură pe cea bolnavă în dihonii venite
din credinţă; 4 legând-o pe cea zdrobită [Iz 34, 16], adică pe cea rătăcită sau
rănită sau doborâtă în păcate, şchiopătând pe drum Ieag-o cu pansamentele
unei povăţuiri mângâietoare, uşurând-o de greşeli şi dându-i nădejdi bune,
şi aşa reaşeaz-o înzdrăvenită în Biserică ducând-o înapoi la turmă; pe cea
alungată întoarce-o [ibid.], adică pe cea care a ajuns în păcate şi a fost scoasă
afară drept pedeapsă, n-o lăsa să rămână afară, ci primind-o şi întorcând-o
reaşeaz-o în turmă, adică în poporul nepătatei Biserici; J pe cea pierdută
caut-o [ibid.], adică pe cea care sub mulţimea greşelilor a deznădăjduit de
mântuirea ei n-o lăsa să piară desăvârşit; pe cea care a adormit din pricina
marii toropeli şi lentori şi în somnul ei adânc a uitat de viaţa ei şi s-a înde
părtat mult de turmă încât a căzut pradă lupilor, caut-o şi povăţuind-o în-
toarce-o, îndeamn-o să fie trează şi seamănă în ea nădejdea, neîngăduindu-i să
spună ceea ce se spune de unii: „Necucemiciile noastre sunt asupra noastră
şi ne topim în ele; cum vom fi vii?” [Iz 33, 10].
6 Aşadar, dacă e cu putinţă, episcopul să-şi însuşească greşeala acestuia şi
să spună celui ce a păcătuit: „Tu numai întoarce-te, şi eu voi primi moartea
pentru tine, aşa cum Domnul a primit-o pe cea pentru mine şi pentru toţi.”
Căci „păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile lui, dar cel plătit şi care
nu c păstorul ale cui sunt oile, vede lupul venind”, adică pe diavolul, „şi lasă
oile şi fuge", iar lupul le răpeşte [In 10, 11-12]. Se cade să se ştie că, îndu
rător fiind, Dumnezeu le-a făgăduit cu jurământ pocăinţă celor ce au păcătuit
[cf. Iz 33, 11 ], dar păcătosul care nu ştie făgăduinţa lui Dumnezeu privitoare
la pocăinţă şi nu cunoaşte îndelungă-răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu şi
nu cunoaşte Sfintele Scripturi care vestesc aceasta, dacă nu le-a învăţat de la
tine, va pieri din pricina lipsei de înţelegere. lSTu însă, ca un păstor iubitor
şi sârguitor, numără turma, caut-o pe cea care lipseşte, aşa cum Domnul
Dumnezeu, bunul nostru Tată, L-a trimis pe Fiul Său păstor bun şi mântui
tor, pe învăţătorul nostru lisus, poruncindu-i să lase cele nouăzeci şi nouă de
oi pe munţi şi să meargă în căutarea celei rătăcite, şi găsind-o s-o ridice pe
umerii lui şi să o ducă la turmă bucurându-se pentru aflarea celei pierdute
[Lc 15,4-6].
9 Aşa şi tu, episcope, fii ascultător şi caut-o pe cea pierdută, îndrepteaz-o
pe cea rătăcită, întoarce-o pe cea depărtată [Iz 34, 16], căci ai putere să în
torci şi să slobozeşti pe cei apăsaţi [Lc 4, 18; Is 58, 6]. Prin tine Mântuitorul
spune celui paralizat în păcate: „Iertate-ţi sunt păcatele tale; credinţa ta te-a
mântuit, mergi în pace” [Lc 7, 48. 50]. 10 Pace senină e Biserica lui Dumne
zeu, în care dezlegându-i pe cei ce au păcătuit, reaşează-i sănătoşi şi nepă
taţi, cu bune nădejdi, sârguitori, ostenitori în fapte bune; ca un medic iscusit
şi compătimitor vindecă-i pe cei loviţi de păcate; căci „nu cei tari au nevoie
de doctor, ci cei care se simt rău [Mt 9, 12], pentru că Fiul Omului a venit să
caute şi să mântuiască pe cel pierdut [Lc 19, 10]”. 11 Fiind aşadar medic al
Bisericii Domnului, adu terapia potrivită fiecăruia din cei bolnavi, vindecă şi
însănătoşeşte în tot felul, iar pe cei sănătoşi reaşează-i în Biserică. Păstoreşte
turma nu cu forţă şi cruzime [Iz 34, 4], autoritar [Mt 20, 25], ci ca „un păstor
bun care strânge la sân mieii şi le cheamă pe cele ce au în pântec” [/s 40, 11].
XXI. Că e primejdios a face judecată parţială

şi a pedepsi pe ceI care n-a fost încă vădit de greşeală
1 Tu însă fii îndurător, bun, blând, neviclean, nemincinos, neaspru, nearogant,
netranşant, netrufaş, neinsensibil, neîngâmfat, neplăcând oamenilor, nelaş,
neduplicitar, nebătându-ţi joc de mulţimile aflate sub tine, neascunzându-le
legile lui Dumnezeu şi cuvintele despre pocăinţă, negrabnic la excludere şi
scoatere afară, ci dând siguranţă, neiubitor de pedeapsă, nepripit, neprimind
mărturie împotriva cuiva fără trei martori a căror purtare a primit deja măr
turie şi dacă nu sunt puşi în mişcare de duşmănie şi invidie. 2 Căci mulţi
sunt cei ce se bucură de rele, limbuţi, au trei limbi [Sir 28, 14], urăsc fraţii
şi-şi propun să risipească oile lui Hristos. Dacă vei primi Iară judecată cu
vintele lor, vei împrăştia turma ta şi o vei preda spre mâncare lupilor, adică
demonilor şi oamenilor răi, sau mai bine zis nu unor oameni, ci unor fiare cu
chip de om, păgânilor, iudaizanţilor şi ereticilor lipsiţi de Dumnezeu.
[Păcătosul respins cade în braţele păgânilor şi ereticilor]
3 Căci de cel scos afară din Biserică se apropie îndată molipsitorii ca nişte
lupi pe care-1 privesc ca un miel de pradă, socotind pierzania lui drept câşti
gul lor, căci tatăl lor diavolul e omorâtor de oameni [In 8, 44]. Şi cel înde
părtat în chip nedrept din pricina lipsei tale de discernământ, cuprins de
deprimare şi descurajare, fie va fi dus în rătăcire la păgâni, fie va fi prins în
cursă de erezii, şi aşa se va înstrăina cu totul de Biserică şi de nădejdea în
Dumnezeu şi va fi prins în capcana necredinţei, iar tu te vei face vinovat de
pierzania lui. 4 Fiindcă nu este drept să fii gata să scoţi afară pe cel ce a pă
cătuit, dar să fi zăbavnic la a-1 primi pe cel ce se întoarce, să fii grabnic la
amputare şi nemilos în a vindeca pe cel ce suferă. Despre unii ca aceştia
vorbeşte dumnezeiasca Scriptură: „Picioarele lor aleargă spre rău şi sunt
grabnice să verse sânge; prăpăd şi nenorocire e în căile lor, n-au cunoscut
calea păcii şi nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor” [Is 59, 7-8;
Ps 35, 2]. 5 Calea păcii e Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care ne-a învăţat
zicând: „Iertaţi şi vi se va ierta. Daţi şi vi se va da” [Lc 6, 38], adică daţi ier
tare păcatelor şi vi se vor ierta greşelile; cum ne-a învăţat să spunem către
Dumnezeu şi prin rugăciune: „Şi ne lasă nouă greşelile noastre, precum lăsăm
şi noi datornicilor noştri” [Mt 6, 12] .6 Aşadar dacă nu veţi ierta pe cei ce au
păcătuit, cum veţi primi iertarea păcatelor voastre? Nu te legi dimpotrivă pe
tine însuţi spunând că ierţi, dar neiertând? Spunând că iertaţi, dar neiertând
de fapt, vă împotriviţi gurii voastre.
Fiindcă ştiţi că cel care scoate afară pe cel ce n-a făcut nedreptate sau nu
primeşte pe cel ce se întoarce, îl omoară pe fratele lui şi îi varsă sângele ca
şi Cain pe Abel, fratele lui, al cărui sânge care strigă la Dumnezeu [Fc 4, 10]
va fi cerut. Pentru că dreptul omorât în chip nedrept de cineva va fi în odihnă
la Dumnezeu în veac [Sol 4, 7], asemenea şi cel îndepărtat pe degeaba de
episcop. s Prin urmare, cel ce scoate afară ca pe un ciumat pe cel nevinovat
e mai amarnic decât un asasin, pentru că nu se uită la mila lui Dumnezeu,
nu-şi aduce aminte de bunătatea Lui faţă de cei ce se pocăiesc, nici nu ia
drept intenţii ale unora ca acestea pe cei ce prin pocăinţă au primit iertare
din mulţime de greşeli. 9 De aceea, cel care-1 alungă pe cel nevinovat e mai
crud decât cel ce ucide trupul; la fel şi cel ce nu primeşte pe cei ce se pocă
iesc risipeşte cele ale lui Hristos ridicându-se împotriva Lui. Căci aşa cum
Dumnezeu este drept când judecă pe păcătoşi, tot aşa e milostiv când îi pri
meşte pe cei ce se întorc; pentru că iubitul de Dumnezeu David a cântat mila
şi judecata Lui [Ps 100, 1].
XXII. Că mare exemplu de pocăinţă ne stau înainte David,

ninivitenii, lezechia şi fiu l său Manase
1 Trebuie să ai înaintea ochilor, episcope, cele trecute şi să te foloseşti de

ele cu iscusinţă spre povăţuirea celor ce au nevoie de cuvinte aspre sau
mângâietoare; iar când judeci drept trebuie să urmezi voii lui Dumnezeu şi
aşa cum Dumnezeu judecă pe cei ce au păcătuit şi se întorc, în chip asemă
nător să judeci şi tu. ’ Sau oare când David a alunecat Dumnezeu nu l-a
mustrat prin Natan, iar când s-a pocăit nu l-a izbăvit îndată de moarte spu-
nându-i; „îndrăzneşte! Nu vei muri!” [2 Rg 12, 13]? Sau pe Iona, care nu
voia să propovăduiască ninivitenilor, nu l-a făcut să fie înghiţit de mare şi de
balenă, dar când s-a rugat în pântecele acesteia nu l-a scos din stricăciune la
viaţă? Iar lui lezechia care s-a îngâmfat puţină vreme, dar mai apoi s-a rugat
cu lacrimi, nu i-a iertat vina? [4 Rg 20] . 3 Auziţi însă, episcopi, cu privire la
unele ca acestea un exemplu folositor, căci scris stă în cartea a IV-a a Re
gilor [cap. 21] şi în a 11-a a Cronicilor [cap. 33] astfel: 4 „Manase, fiul lui
lezechia, avea doisprezece ani când a ajuns împărat şi a împărăţit cincizeci
şi cinci de ani în Ierusalim; numele mamei lui era Epsiba. 5 Şi a făcut ce este
rău înainte Domnului şi nu s-a întors de la spurcăciunile neamurilor păgâne,
pe care le stârnise Domnul de la faţa fiilor lui Israel; şi Manase s-a întors şi a
zidit înălţimile, pe care Iezechia, tatăl său, le dărâmase, şi a înălţat stâlpi

pentru Baal şi a ridicat un altar pentru Baal şi a făcut dumbrăvi, precum fă
cuse Ahav, împăratul lui Israel; şi a făcut jertfelnice pentru toată oştirea ce
rului şi Ie-a zidit un altar în casa Domnului, în care grăise Domnul lui David
şi lui Solomon, fiul lui, zicând: «în el îmi voi aşeza Numele Meu.» 6 Şi
Manase a ridicat altare în care slujea lui Baal şi zice: «Numele meu va fi în
veac.» Şi a zidit altare oştirii cerului în cele două curţi ale casei Domnului şi
i-a trecut pe copiii lui în foc Ia Ghe Benenom şi s-a îndeletnicit cu ghicitul şi
vrăjitoria, a aşezat grăitori din pântec, descântători şi prezicător şi a înmulţit
răul în ochii Domnului înfuriindu-L. 7 A aşezat idolul turnat şi sculptat în
lemn, chipul pe care-1 făcuse, în casa Domnului, în care Domnul a ales să-Şi
pună Numele Lui acolo în Ierusalim, sfânta cetate, în veac, şi a zis: «Nu voi
mai clinti piciorul Meu din pământul lui Israel, pe care l-am dat părinţilor
lor, numai să păzească toate câte le-am poruncit şi toată porunca, pe care a
dat-o Moise, robul Meu.» Şi n-au ascultat, iar Manase i-a dus în rătăcire să
facă ce este rău înaintea Domnului mai presus decât ncaiuurile/păgânii, pe
care Domnul Ie-a stârpit de la faţa fiilor lui Israel. HŞi a grăit Domnul lui
Manase şi poporului său prin robii săi profeţii zicând: «Pentru câte a făcut
Manase, împăratul lui Iuda, spurcăciunile acestea mai rele decât toate cele
pe care le-a făcut înaintea Lui Amoreul şi pentru că l-a făcut pe luda să
păcătuiască în idolii lui, acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israel: lată, voi
aduce rele peste Ierusalim şi Iuda, încât oricui va auzi îi vor vui amândouă
urechile, şi voi întinde peste Ierusalim măsura Samariei şi cântarul casei lui
Ahav, şi voi şterge Ierusalimul, cum se şterge tăbliţa ştearsă şi-l voi răsturna
pe faţa lui; voi lepăda resturile moştenirii Mele şi-i voi preda în mâinile
duşmanilor lor, şi vor fi pradă şi ja f pentru toţi duşmanii lor, pentru toate
relele pe care le-au făcut în ochii Mei şi M-au înfuriai, din ziua în care i-am
scos pe părinţii lor din pământul Egiptului şi până în ziua aceasta.» 9 Şi
Manase a mai vărsat şi foarte mult sânge nevinovat, până s-a umplut Ierusa
limul de la un capăt la altul, afară de păcatele lui prin care l-a făcut pe Iuda
să păcătuiască şi să facă rău în ochii Domnului. 70 Şi a adus Domnul asupra
lor căpeteniile oastei împăratului Assur, care l-au prins pe Manase cu arca
nul şi l-au legat cu cătuşe şi l-au dus în Babilon” [2 Par 33, 11]. Şi era legat
şi pus întreg în fiare în casa închinării şi i se dădea puţină pâine de tărâţe
şi puţină apă amestecată cu oţet, cât să trăiască, şi era tare descurajat şi îndu
rerat. " „Şi cum era puternic necăjit, a căutat faţa Domnului Dumnezeului
său şi s-a smerit foarte înaintea feţei Domnului Dumnezeului părinţilor săi şi
s-a rugat” [2 Par 33, 12-13] Domnului Dumnezeu zicând:
12 „Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al
lui Isaac şi al lui lacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi
pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale,
Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut şi slăvit,
înaintea Căruia toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale; pentru
că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este
mânia urgiei Tale asupra celor păcătoşi. Nemăsurată şi neajunsă este şi mila
făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel Preaînalt, bun, îndelung-răbdător
şi mult-milostiv, Căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor.
13 Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi ier
tare celor ce Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă
păcătoşilor, spre mântuire. Aşadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi,
n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu
Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am păcătuit
mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic
a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele.
Strâns sunt eu cu multe cătuşe, încât nu pot să-mi ridic capul şi nu am nici
loc de odihnă, pentru că Tc-am mâniat şi rău am făcut înaintea Ta; n-am
împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci fapte urâte am făcut,
înmulţindu-mi poticnelile.
N Dar acum îmi plec genunchii inimii, rugând bunătatea Ta şi zicând: Am
păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc; însă tot eu
ccr, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde din pricina
fărădelegilor mele, şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu eşti,
Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea,
mântuieşte-mă pc mine, nevrednicul, după mare mila Ta şi Te voi preaslăvi
în toate zilele vieţii mele; căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cereşti şi a
Ta este slava în vecii vecilor. Amin.”
h „Şi a auzit Domnul glasul lui” [2 Par 33, 13] şi s-a îndurat de el; şi în
jurul lui s-a făcut o flacără de foc şi a topit toate fiarele din jurul lui şi a
tămăduit Dumnezeu pe Manase din necazul lui şi „l-a întors în Ierusalim în
împărăţia lui”. 16 „Şi Manase a cunoscut că Domnul Dumnezeu este El în
suşi Singurul Dumnezeu” [ibid.] şi a slujit numai Domnului Dumnezeu din
toată inima lui şi din tot sufletul lui în toate zilele vieţii lui şi a fost socotit
drept. 17 „Şi a doborât dumnezeii străini şi idolul din templul Domnului şi
toate altarele pe care le zidise în muntele templului Domnului, în Ierusalim
şi în afara cetăţii. Şi a dres la loc jertfelnicul Domnului şi a adus pe el jertfe
de mântuire şi laudă; şi le-a spus fiilor lui Iuda să-I slujească Domnului,
Dumnezeului lui Israel” [2 Par 33, 15-16]. 18 „Şi a adormit în pace împreună
cu părinţii lui, şi în locul lui a domnit Amon; el a făcut rău înaintea Domnu
lui după toate pe care le făcuse la început Manase tatăl lui, şi l-a înfuriat pe
Domnul Dumnezeul lui” [2 Par 33, 20-22; 4 Rg 21, 18-22].
XXIII. Exemplu pentru cei ce dispreţuiesc pe păcătoşi să fie Amon

1 Aţi auzit, copiii noştri dragi, cum Dumnezeu pe cel ce se ţinea de idoli,
care a omorât mulţi nevinovaţi, pedepsind scurt, când i-a părut rău, l-a pri
mit şi iertându-i păcatele l-a întors în împărăţia Lui; nu numai îi iartă pe cei
ce se pocăiesc, dar îi şi aduce înapoi la demnitatea dintâi. Nu e păcat mai
mare decât idolatria, căci este o impietate faţă de Dumnezeu, dar şi aceasta
este iertată prin pocăinţă sinceră.
2 Dar dacă va păcătui cineva din ostilitate declarată punându-L la încercare
pe Dumnezeu ca şi cum n-ar pedepsi pe cei răi, unul ca acesta nu va avea
iertarea, dacă şi-a spus: „Fericirea mea va fi că voi umbla în purtarea inimii
mele rele” [Dt 29, 18] .3 Aşa a fost Amon fiul lui Manase; căci zice Scriptura:
„Şi Amon a gândit în el însuşi acest gând rău de încălcare şi a zis: Tatăl meu
a făcut în tinereţea sa multe nelegiuiri şi la bătrâneţe s-a pocăit; şi eu voi
umbla acum după cum pofteşte sufletul meu, iar mai apoi mă voi întoarce Ia
Domnul. 4 Şi a făcut rău înaintea Domnului mai mult decât toţi cei ce fuse
seră înaintea lui, şi Domnul Dumnezeu l-a smuls degrabă din pământul Iui
cel bun: slujitorii lui au pus mâinile pe el şi l-au omorât în casa lui, şi a
domnit doar doi ani” [cf. 4 Rg 21, 19-23; 2 Par 33, 21-24].
XXIV. Că Hristos Domnul nostru a venit să mântuiască

pe credincioşi prin pocăinţă
1 Luaţi aminte, aşadar, voi laicii, ca nimeni dintre voi să nu-şi rczeme în
inima lui gândul Iui Amon şi să piară în scurt timp. ? în chip asemănător
episcopul să-i păstreze după putinţă pe cei ce n-au păcătuit să rămână fără
(aăcat, iar pe cei ce se întorc de la păcatele lor să-i primească şi să-i vindece.
3 Iar dacă, nemilostiv fiind, nu-1 va primi pe cel ce s-a pocăit, va păcătui îm
potriva Domnului Dumnezeului său îndreptăţindu-se pe sine însuşi mai pre
sus decât dreptatea Aceluia şi neprimindu-1 pe cel pe care Acela l-a primit
prin Hristos, pentru care L-a trimis pe pământ pe Fiul Său oamenilor ca om,
pentru care a binevoit ca Făcătorul bărbatului şi al femeii să se nască din
femeie, pentru care, necruţându-L de la cruce, moarte şi mormânt, a îngăduit
să pătimească Cel prin fire nepătimitor, Fiul Său iubit, Dumnezeu Cuvântul,
îngerul sfatului Său celui mare, ca să-i izbăvească de moarte pe cei supuşi
morţii.
4 Pe Acesta îl înfurie cei ce nu-i primesc pe cei ce se pocăiesc. Căci El nu
s-a ruşinat de mine, Matei, care înainte am fost vameş [Lc 5, 27]; pe Petru,
care L-a tăgăduit de frică de trei ori şi L-a făcut îndurător prin pocăinţă şi
plângând cu amar [Mt 26, 75], l-a primit şi I-a aşezat păstor al mieilor Lui
[In 21, 15]; iar pe Pavel cel împreună-apostol cu noi, care mai înainte ne-a
făcut multe rele şi a blasfemiat Numele Sfânt, l-a promovat apostol în loc
de prigonitor, arătându-1 vas al alegerii [FA 9, 15]. 5 Iar unei alte femei
păcătoase îi spune: „Iertate sunt păcatele tale cele multe, că mult ai iubit”
[Lc 17, 47-M8]. 6 Dar bătrânii au pus înaintea Lui şi o altă păcătoasă şi pu
nând judecata ei asupra Lui au ieşit [In 8, 3. 10]; iar Domnul ştiutor al inimilor
[FA 1, 24; 15, 8], întrebând-o dacă bătrânii au osândit-o, iar ea spunându-i
că nu, i-a zis: „Du-te, nici Eu nu te osândesc” [In 8, 11].
7 Pe acest Mântuitor, împărat şi Domnul Dumnezeul nostru, Iisus, trebuie
să-L aveţi drept scop, episcopilor, şi să fiţi imitatori ai Lui, blânzi, liniştiţi,
îndurători, milostivi, paşnici, nemânioşi, gata să învăţaţi, să întoarceţi, să
primiţi şi să mângâiaţi, nu bătăuşi, nici furioşi, nici insultători, nici trufaşi,
nici dispreţuitori, nici porniţi după vin, nici beţivi, nici risipitori, nici cheltu
itori, nici aprinşi după desfătări, nefolosindu-vă de darurile lui Dumnezeu ca
de nişte bunuri străine, ci ca de cele proprii, ca unii ce aţi fost aşezaţi eco
nomi buni [cf. I Ptr 4, 10] şi ca unii cărora vi se va cere socoteală de către
Dumnezeu [Lc 16, 2].
XXV. Despre părgă şi zeciuială, şi cum anume trebuie episcopul

să se împărtăşească din ele, fie să le dea altora
1 Episcopul să aibă hrană de-ajuns pentru el şi îmbrăcăminte cât se cuvine
nevoii şi decenţei; să nu se folosească de cele ale Domnului ca de lucruri
străine, ci cu măsură, căci „vrednic este lucrătorul de plata lui” [Lc 10, 7].
‘ Să nu fie nici luxos, nici frivol, ci dorind doar cele pentru subzistenţă. Dar
de cele date potrivit poruncii lui Dumnezeu prin zeciuieli şi pârgă să se în
frupte ca un om al lui Dumnezeu [/ Tim 6, 11]. Cele aduse de bunăvoie pen
tru săraci să le economisească frumos orfanilor, văduvelor, celor necăjiţi şi
străinilor lipsiţi de mijloace, ca unul care-L are drept contabil al acestora pe
Dumnezeu, Care i-a încredinţat acest economat. 1*34Şi dacă împărţiţi cu drep
tate tuturor celor lipsiţi şi vă folosiţi şi voi înşivă din cele ale Domnului fără
să abuzaţi însă, mâncând din ele, dar nedevorându-le singuri şi împărtăşind
celor ce sunt în nevoi, atunci nu veţi supăra pe Dumnezeu; dar dacă vă veţi
înfrupta din ele singuri, veţi fi ocărâţi de Dumnezeu Care vă va spune ca
unor nesătuii şi mâncători de unii singuri: „Laptele l-aţi mâncat, cu lâna v-aţi
îmbrăcat” [Iz 34, 3]; şi altundeva: „Oare locuiţi singuri pe pământ?” [/î 5, 8].
De aceea vi s-a poruncit în Lege: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” [Lv 19, 18].
4 Spunem acestea nu ca să nu împărtăşiţi din ostenelile voastre, căci scris
este: „Să nu legi gura boului care treieră” [Dt 25,4; I Co 9, 9], dar cu măsură
şi dreptate. s Prin urmare, aşa cum boul care lucrează în arie fără botniţă
mănâncă, dar nu devoră totul, tot aşa şi voi, care lucraţi în arie, adică în
Biserica lui Dumnezeu, mâncaţi de la Biserică, aşa cum făceau leviţii care
liturghiseau Cortului Mărturiei, care era o prefigurare [typos] a Bisericii întru
toate, mai mult, prin însuşi numele de „mărturie” cortul predefmea Biserica.
6 Aici, aşadar, leviţii care şedeau în el se împărtăşeau neîmpiedicat din cele
date drept ofrandă lui Dumnezeu de tot poporul — daruri, pârgă, zeciuieli,
jertfe şi ofrande — ei înşişi, femeile lor, fiii şi fiicele lor; pentru că lucrul lor
era liturghia Cortului, de aceea ei n-au primit drept moştenire pământ între
fiii lui Israel [Nm 18, 20]; pentru că sorţul lui Levi şi moştenirea seminţiei
lui erau ofrandele poporului.
7 Astăzi, aşadar, voi, episcopii, sunteţi pentru poporul vostru preoţi leviţi
care liturghisiţi Cortului sfânt, sfintei Biserici catholice, staţi înaintea jertfel
nicului Domnului Dumnezeului nostru aducându-I jertfele cuvântătoare şi
fără sânge prin lisus Hristos Marele Arhiereu [Evr 4, 14]. Pentru laicii care
sunt cu voi sunteţi profeţi, stăpânitori, conducători şi împăraţi, mijlocitori
între Dumnezeu şi credincioşii Lui, depozitarii şi vestitorii cuvântului, cu
noscătorii Scripturilor, purtători dc cuvânt ai lui Dumnezeu şi martori ai voii
Lui, cei care poartă păcatele tuturor şi care daţi scama de toţi; cum aţi auzit,
cuvântul vă ameninţă fremătător dacă veţi ascunde dc oameni cheia cunoaş
terii [Lc 11,52]; un pericol de moarte vă paşte dacă nu veţi vesti voia Lui
poporului de sub voi, dar de o plată nemincinoasă şi o faimă nepovestită in
slavă veţi avea parte de la Dumnezeu dacă veţi liturghisi frumos Cortului
sfânt. s Căci pe cât e povara voastră, pe atât aveţi drept roadă slujirile de
mâncăruri şi de celelalte nevoi.
9 Fiţi aşadar imitatori ai lui Hristos Domnul, şi aşa cum El a purtat pe
lemn păcatele noastre ale tuturor, fiind răstignit El Cel nepătat pentru cei
vrednici de pedepse, tot aşa şi voi trebuie să vă faceţi ale voastre păcatele
poporului. 10 Căci despre Mântuitorul s-a zis în Isaia: „Acesta poartă păcatele
noastre şi pentru noi suferă dureri” [/s 53, 4]. 11 Şi iarăşi: „El a purtat păca
tele multora şi a fost predat pentru fărădelegile lor” [Is 53, 12]./: Prin urmare,
aşa cum voi sunteţi santinele, aşa şi voi aveţi santinelă pe Hristos; aşa cum
El este pentru voi toţi, aşa şi voi sunteţi pentru laicii de sub voi. Să nu soco
tiţi că episcopia e o povară facilă şi uşoară. 13 Prin urmare, aşa cum purtaţi
această povară, tot aşa trebuie şi să vă împărtăşiţi primii din roadele ei şi să
daţi şi celor lipsiţi, ca unii care veţi da socoteală Celui ce va face socotelile
fără să se lase înşelat. 14 Căci cei ce se ocupă de Biserică trebuie să fie hră
niţi de Biserică: preoţi, leviţi, întâi-stătători, liturgi ai lui Dumnezeu, cum stă
scris despre preoţi în cartea Numerelor: 15 „Şi a zis Domnul către Aaron: Tu
şi fiii tăi şi casa ta veţi lua asupra voastră păcatele împotriva locaşului sfânt
şi a preoţiei voastre” [Nm 18, 1]. 16 „Iată, Eu am dat în seama voastră pârga
Mea din toate cele-nchinate Mie de Ia fiii lui Israel: ţie ţi le-am dat pe aces
tea, şi cinului tău şi fiilor tăi de după tine, prin lege veşnică. Iată ce va fi al
vostru din cele preasfinte: din aduceri, din toate darurile lor de pâine, din
toate jertfele lor pentru greşeală şi din toate jertfele lor pentru păcat, din toate
cele sfinte câte-Mi aduc ei Mie, ale tale vor fi şi ale fiilor tăi. In locul cel
preasfânt le veţi mânca; numai bărbaţii le vor mânca, tu şi fiii tăi, sfinte să-ţi
fie” [Nm 18, 8-10]. /7 Şi după puţin: „Toată pârga de untdelemn, de vin şi
de grâu, pe care le aduc ei Domnului, ţi le-am dat ţie, şi toate cele dintâi
roade ale pământului le-am dat ţie şi al tău va fi tot ce e afierosit. Tot întâi-
născutul omului, al dobitocului curat şi necurat, şi din jertfe pieptul şi braţul
drept aparţin preoţilor şi celorlalţi leviţi care rămân pe lângă ei [să-i ajute]”
[Nm 18, 11-19].
XXVI. După ce model şi cu ce demnitate au fo st rânduite de Dumnezeu

Jiecare din treptele clerului
1 Ascultaţi acestea şi voi, laicii, Biserica aleasă a lui Dumnezeu, căci şi
înainte poporul se numea popor al lui Dumnezeu şi neam sfânt [/ş 19, 5-6],
dar şi voi sunteţi Biserica sfântă a lui Dumnezeu scrisă în cer [Evr 12, 23],
preoţie împărătească, neam sfânt, popor câştigat [/ Ptr 2, 9], mireasă înfru
museţată [Ap 21,3] pentru Domnul Dumnezeu, Biserică mare, Biserică cre
dincioasă. Cele ce s-au spus mai întâi auzi-le acum: ofrandele, zeciuielile,
pârga revin Arhiereului Hristos şi celor ce-I liturghisesc, zeciuieli ale mân
tuirii, început al numelui lui Iisus2. 2 Ascultă, Biserică sfântă şi catholică,
care ai scăpai de eele zece plăgi şi ai primit Decalogul, ai învăţat Legea, ai
ţinut credinţa şi ai crezut în Domnul Iisus, ai cunoscut decada şi ai crezut
în iota, care e începutul Numelui lui Iisus, care numeşti numele Lui şi eşti
rezemată pe desăvârşirea slavei Lui: jertfele de atunci sunt acum rugăciuni,
cereri şi mulţumiri; pârga, zeciuielile, ofrandele şi darurile de atunci sunt
acum ofrandele aduse prin credincioşii episcopi Domnului Dumnezeu prin
Iisus Hristos Care a murit pentru ei. 3 Fiindcă aceştia [episcopii] sunt acum
arhiereii voştri, preoţii voştri sunt prezbiterii, iar leviţii voştri sunt diaconii
de acum, sunt citeţii, cântăreţii, portarii, diaconiţele voastre, văduvele şi
fecioarele şi orfanii voştri.
3 Dar cel mai înalt dintre toţi aceştia e arhiereul, episcopul. Acesta e sluji
tor al Cuvântului, paznic al cunoaşterii, mijlocitor între Dumnezeu şi voi în
slujbele către El, acesta e învăţător al evlaviei, acesta e tată al vostru după
Dumnezeu, care v-a născut din nou prin apă şi prin Duh [In 3, 5] spre înfiere,
acesta e stăpân şi conducător al vostru, acesta e împărat şi domn al vostru,
2 în limba greacă litera iota cu care începe numele Iisus are valoarea numerică 10.
acesta e dumnezeul vostru părintesc de după Dumnezeu care trebuie să se

bucure de cinstea de la voi. Căci despre el şi cei asemenea lui a spus Dum
nezeu: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi” [Ps 81,6]
şi: „Să nu vorbeşti de rău pe dumnezeii poporului tău” [7ş 22, 27]. Aşadar,
episcopul să vă prezideze ca unul cinstit cu demnitatea lui Dumnezeu, prin
care conduce clerul şi stăpâneşte tot poporul. 5 Iar diaconul să-I asiste ca
Hristos pe Tatăl şi să-i slujească în toate ireproşabil, aşa cum Hristos, Care
nu face nimic de la Sine însuşi, face întotdeauna cele plăcute Tatălui. 6 Iar
diaconiţa să fie cinstită de voi drept chip [typos] al Sfântului Duh, pentru că
nu spune sau nu face nimic fără diacon, cum nici Mângâietorul nu face sau
nu spune de la sine ceva, ci slăvindu-L pe Hristos aşteaptă voinţa Aceluia.
Şi cum nu e cu putinţă a crede în Hristos fără învăţătura Duhului, tot aşa fără
diaconiţă nici o femeie să nu se apropie de diacon sau de episcop. 7 Iar prez-
biterii să fie socotiţi de voi drept chip [typos] al apostolilor, să stea învă
ţători ai cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru că şi Hristos ne-a trimis zicând:
„Mergeţi şi faceţi învăţăcei din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească toate câte am porun
cit vouă” [Ml 28, 19-20]. s Iar văduvele şi orfanii să fie socotiţi de voi drept
un chip [typos] al jertfelnicului, iar fecioarele să fie cinstite drept un chip
[typos] al cădelniţei şi tămâiei.
XXVII. Că e un lucru înfricoşător ca un om să se arunce într-o demnitate

preoţească, asemenea celor din jurul lui Core, a lui Saul sau Ozia1
1 Aşa cum nu era îngăduit unui străin care nu era levit să aducă ceva sa
să se apropie de jertfelnic fără preot, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără
episcop. Iar dacă face cineva ceva fără episcop, în zadar o face, fiindcă nu i
se va socoti drept faptă. 3 Căci aşa cum Saul care a adus jertfe fără Samuel a
auzit: „în zadar s-a făcut asta de Tine!” [1 Rg 13, 13], tot aşa şi orice laic
care săvârşeşte ceva fără episcop se osteneşte în zadar. 4 Şi aşa cum regele
Ozia care a săvârşit cele ale preoţilor, deşi nu era preot, s-a umplut de lepră
din pricina fărădelegii [2 Par 26, 16-21], tot aşa şi orice laic nu va fi nepe
depsit dacă va dispreţul pe Dumnezeu şi insulta preoţii Lui, răpindu-şi pen
tru el^ însuşi această cinste şi neimitând pe Hristos „Care nu S-a slăvit pe
Sine însuşi ca să se facă arhiereu” [Evr 5, 5], ci a aşteptat să audă de Ia Tatăl:
„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala
lui Melchisedec” [Pi 109,4; Evr 5, 6]. 5 Aşadar, dacă Hristos nu S-a prea-
slăvit pe Sine însuşi fără Tatăl, cum e cu putinţă ca un om să se arunce spre
preoţie fără să primească această demnitate de la un superior şi să facă cele
care sunt cu putinţă doar preoţilor? Oare cei ai lui Core, deşi erau din semi-
nţia lui Levi, n-au fost arşi în foc pentru că s-au ridicat împotriva lui Moise
şi Aaron şi pentru că ambiţionau cele care nu li se cuveneau [Nm 16]? Iar
Datan şi Abiron nu s-au coborât de vii în iad [Nm 16, 33] şi toiagul care a
odrăslit n-a restrâns nebunia multora şi nu l-a arătat arhiereu pe cel hirotonit
de Dumnezeu [Nm 17, 16-26]? 6 Aşadar şi voi, fraţilor, se cuvine să vă adu
ceţi jertfele sau ofrandele voastre episcopului ca unui arhiereu fie prin voi
înşivă, fie prin diaconi. Aduceţi-i nu numai acestea, ci şi pârga, zeciuielile şi
ofrandele de bunăvoie, căci el îi ştie limpede pe cei necăjiţi şi dă fiecăruia ce
este potrivit, ca nimeni să nu primească de două ori în aceeaşi zi sau săptă
mână, iar altul deloc; căci este drept să-i ajutăm din destul mai degrabă pe
cei necăjiţi cu adevărat, decât pe cei ce sunt socotiţi că sunt necăjiţi.
XXVIII. Despre agapă şi cum fiecare rang al clerului

trebuie să fie cinstit de cei invitaţi
1 La agapa sau „recepţia” cum a numit-o Domnul [Lc 14, 13], la care sunt
chemate de preferinţă femei bătrâne, diaconii să le trimită mai mult pe cele
pe care le ştiu necăjite. ’ La recepţie să se pună însă deoparte cele ce se cu
vin legiuit păstorului ca preot, adică din pârgă, chiar dacă nu e prezent la
recepţie, spre cinstea lui Dumnezeu Care i-a încredinţat preoţia.J Diaconilor să
li se dea dublul a ceea ce se dă fiecăreia din bătrâne, spre cinstea lui Hristos.
4 Prezbiterilor, ca unii ce se ostenesc pentru cuvântul învăţăturii [/ Tim 5, 17],
să li se pună deoparte şi lor o parte dublă [cf. ibid.] întru cinstea apostolilor
lui Hristos, al Cărui loc îl păzesc ca unii care şed în jurul episcopului şi sunt
cununa Bisericii, fiindcă sunt sinedriul şi senatul Bisericii. 5 Iar dacă e un
citeţ, să primească şi el o parte în cinstea profeţilor; la fel şi cântăreţul şi
portarul.
Aşadar, laicii să acorde fiecărei demnităţi cinstea care i se cuvine prin da
niile lor şi respectul acordat lor în viaţă. 6 Să nu-1 deranjeze uşor pe stăpânul
lor, ci să-i dea de ştire ce vor prin slujitori, adică prin diaconi, cu care să aibă
mai mare îndrăzneală; căci nici de Dumnezeu Atoateţiitorul nu ne putem
apropia decât prin Hristos [In 14, 6]. Tot aşa şi laicii să facă arătate episco
pului toate cele ce le vor prin diacon, şi aşa să săvârşească toate cu avizul
lui. 7 Căci nici înainte nu se aducea sau se făcea ceva sfânt în locaşul sfânt
fără preot, pentru că „buzele preotului păzesc cunoaşterea şi din gura lui se
caută legea”, spune profetul [Mal 2, 7]. s Căci dacă în impietăţile lor întinate,
scârboase şi necurate slujitorii demonilor imită până acum cele sfinte, deşi la
o comparaţie urâciunea lor e departe de cele sfinte, şi totuşi în jocurile lor de
copii nu jertfesc nici nu săvârşesc ceva fără un aşa-zis preot, ci-1 socotesc pe
aşa-zisul preot drept o gură a pietrelor aşteptând ce le va porunci să facă, iar
i
toate cele pe care le-ar porunci lor acelea le săvârşesc şi fără el nu fac nimic,
şi-l cinstesc pe aşa-zisul lor preot şi socotesc numele lui venerabil spre cin
stea statuilor neînsufleţite şi spre adorarea duhurilor rele; 9 deci dacă aceia,
care cred nişte lucruri zadarnice şi mincinoase şi nu-şi au nădejdea în nimic
sigur, se sârguiesc să imite cele sfinte, cu cât nu este mai drept ca voi, care
aveţi credinţa cea mai luminoasă şi o nădejde nemincinoasă şi aşteptaţi o
făgăduinţă slăvită, veşnică şi care nu cade, să-i cinstiţi prin întâi-stătătorii
voştri pe Domnul Dumnezeu socotind că episcopii sunt gură a lui Dumnezeu?
XXIX. Care e demnitatea episcopului şi a diaconului

1 Căci dacă, pentru că a vestit lui Faraon cuvintele lui Moise, Aaron a fost
numit profet, iar Moise ca împărat şi arhiereu a fost numit dumnezeul lui
Faraon, cum i-a spus Dumnezeu: „Dumnezeu te-am pus pentru Faraon, şi
Aaron fratele tău va fi profetul tău” [Iş 7, 1], de ce voi să nu-i socotiţi profeţi
pe cei ce vă mijlocesc cuvântul Lui şi să nu-i veneraţi ca pe nişte dumnezei?
XXX. Cum trebuie laicul să asculte de diaconi

1 Căci acum pentru voi Aaron e diaconul, iar Moise c episcopul; prin ur
mare, dacă Moise a fost numit dumnezeu de Domnul, şi la voi episcopul să
fie cinstit ca un dumnezeu, iar diaconul ca profetul lui. ’ Pentru că aşa cum
Hristos nu face nimic fără Tatăl, tot aşa nici diaconul fără episcop, şi aşa
cum Fiul nu e fără Tatăl, tot aşa nici diaconul nu e fără episcop; şi aşa cum
Fiul e supus Tatălui, ca şi orice diacon episcopului, şi aşa cum Fiul e un înger
[/s 9, 6] şi profet [Dl 18, 15] al Tatălui, tot aşa şi diaconul c un înger şi un
profet al episcopului.
XXXI. Că diaconul nu trebuie să facă ceva fără episcop

1 De aceea, toate cele făcute de el [de diacon] pentru cineva să fie arătate
episcopului şi să se săvârşească prin acela, iar acesta să nu facă absolut ni
mic fără episcop, nici să dea ceva cuiva fără avizul aceluia. ' Căci dacă dă
ceva pe ascuns cuiva ca unui necăjit, fără ştiinţa episcopului, îi dă spre ocara
episcopului şi-l defaimă ca şi cum ar fi nepăsător faţă de cei necăjiţi. 3 Iar
cine vorbeşte de rău pe episcop prin cuvânt sau faptă, ofensează pe Dumne
zeu, neascultându-L pe El Care a spus: „Să nu-i vorbeşti de rău pe dumnezeii
tăi” [Iş 22, 27]; căci n-a legiuit aceasta cu privire la idoli de piatră sau lemn,
care sunt urâciuni din pricină că poartă un nume mincinos, ci cu privire la
preoţi şi judecători, cărora le-a spus şi: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui
Preaînalt toţi” [Pi 81, 6].
XXXII. Că diaconul nu trebuie să dea cuiva împotriva avizului episcopului,

căci va face aceasta spre defăimarea episcopului
1 Deci dacă ştii, diacone, pe cineva necăjit, adu-i aminte episcopului şi aşa
dă-i, dar să nu faci ceva în ascuns spre ocara lui, ca să nu trezeşti murmur
împotriva lui. 12 Căci murmurul nu se va face împotriva lui, ci împotriva
Domnului Dumnezeu, iar diaconul şi ceilalţi vor auzi ce au auzit Aaron şi
Mariam când au vorbit împotriva lui Moise: „Cum nu v-a fost frică să vor
biţi împotriva lui Moise, slujitorul Meu?” [Nm 12, 8]. Şi iarăşi Moise spune
celor adunaţi împotriva lui: „Murmurul vostru nu e împotriva noastră, ci
împotriva Domnului Dumnezeului nostru” [Iş 16, 8].
[Regretul datorat episcopului]
3 Căci dacă cel care a spus unui laic „racâ sau nebunule” [Mt 5, 22] nu va
rămâne pedepsit ca unul care a insultat numele lui Hristos, ce va fi dacă va
vorbi cineva împotriva episcopului? Fiindcă prin el a dat Domnul în voi
Duhul Sfânt prin punerea mâinilor, prin el aţi învăţat dogmele sfinte, aţi cu
noscut pe Dumnezeu şi aţi crezut în Hristos, prin el aţi fost pecetluiţi cu unt
delemnul veseliei şi mirul înţelegerii, prin el v-aţi arătat fii ai luminii, prin el
la luminarea voastră Domnul, Care dădea mărturie prin punerea mâinilor
episcopului, şi-a întins peste fiecare din voi glasul sfânt care spune: „Fiul Meu
eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!" [Ps 2, 7].
XXXIII. Cum trebuie să fie cinstili preoţii şi să fie socotiţi venerabili,

întrucât sunt părinţi duhovniceşti
1 Prin episcopul tău Dumnezeu te înfiază, omule; cunoaşte deci, fiule, mâna
dreaptă, mama ta, şi iubeşte-o şi venerează-1 pe cel ce s-a făcut tată al tău
după Dumnezeu. 2 Căci dacă despre părinţii după trup cuvântul dumnezeiesc
spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine” [Dt 5, 16] şi:
„Cine vorbeşte de rău pe tată sau pe mamă să piară cu moarte” [Iş 21, 16],
cu cât mai mult cuvântul vă îndeamnă să-i cinstiţi şi iubiţi ca pe nişte bine
făcători şi ambasadori la Dumnezeu pe părinţii duhovniceşti? Pe cei care
v-au născut din nou prin apă, pe cei ce v-au umplut cu Duhul Sfânt, pe cei
ce v-au hrănit cu laptele cuvântului, pe cei ce v-au crescut prin învăţătură,
pe cei ce v-au întărit prin povăţuiri, pe cei ce v-au făcut vrednici de Trupul
mântuitor şi de scumpul Sânge, pe cei ce v-au dezlegat de păcat, pe cei ce
v-au făcut părtaşi ai sfintei Euharistii şi v-au aşezat părtaşi şi comoştenitori
ai făgăduinţelor lui Dumnezeu. 3 Pe aceştia cinstiţi-i cu evlavie prin tot felul
de cinstiri, căci ei au primit de la Dumnezeu putere de viaţă şi de moarte
pentru a judeca pe păcătoşi, a condamna la moartea unui foc veşnic şi a dez

lega de păcate pe cei ce se întorc şi a-i face vii.
XXXIV. Că preoţii sunt superiori

stăpănitorilor-magistraţilor şi împăraţilor
1 Socotiţi-i stăpânitori-magistraţi şi împăraţi ai voştri şi aduceţi-le dări ca
unor împăraţi, căci ei şi cei ce locuiesc cu ei trebuie să fie hrăniţi de voi.
2 Aşa cum în întâia carte a Regilor Samuel a dat poporului rânduieli [cliata-
xeis] cu privire la împărat/rege, iar Moise cu privire la preoţi, tot aşa şi noi
vă dăm rânduieli cu privire la episcopi. J Căci dacă atunci mulţimea dădea
unui asemenea împărat slujiri pe măsura lui, cu cât mai mult acum episcopul
trebuie să primească de la voi cele rânduite lui de Dumnezeu pentru hrănirea
lui şi a clericilor împreună cu el? 4 Iar dacă trebuie să mai adăugăm ceva la
acest cuvânt, acesta să primească acum mai mult decât acela în vechime;
fiindcă unul conducea doar treburile militare, declarând război şi pace pentru
paza trupurilor, dar acesta are preoţia faţă de Dumnezeu şi respinge primejdii
atât pentru trup, cât şi suflet. Aşadar, cu cât sufletul c superior trupului, cu
atât preoţia e superioară împărăţiei, fiindcă dezleagă şi leagă pe cei vrednici
de pedeapsă sau iertare. 5 De aceea trebuie să-l iubiţi pc episcop ca pe un tată,
să vă temeţi de el ca de un împărat, să-l cinstiţi ca pc un domn, aducându-i
roadele şi lucrurile mâinilor voastre spre binecuvântarea voastră, dându-i ca
unui preot al lui Dumnezeu pârga, zeciuiala, ofrandele şi darurile voastre,
pârga grâului, vinului, untdelemnului, poamelor, lânii şi tuturor celor pe care
vi le-a dat Dumnezeu. 6 Atunci ofranda la va fi primită întru miros de bună-
mireasmă de Domnul Dumnezeul vostru şi Domnul va binecuvânta lucrurile
mâinilor tale şi va înmulţi bunătăţile pământului tău, dacă „binecuvântare va
fi pe capul celui ce împarte” [Pr 11,26].
XXXV. Că legile poruncesc aducerea de roade, la fe l şi Evanghelia

1 Trebuie să ştiţi că dacă Domnul v-a izbăvit de lanţurile adăugate pe dea
supra ale sclaviei şi v-a scos la răcoare, nemailăsându-vă să jertfiţi animale
necuvântătoare pentru păcate şi curăţire, pentru îndepărtarea relelor, pentru
băi şi ablaţiuni continue, EI nu v-a eliberat însă de daniile pe care le datoraţi
preoţilor, nici de binefacerile faţă de cei lipsiţi. Căci zice Domnul în Evan
ghelie: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi
fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” [Mt 5, 20] .2 Dreptatea voastră
să se înmulţească astfel în aceea că aveţi mai multă grijă de preoţi, orfani şi
văduve, cum stă scris: „A risipit, a dat săracilor; dreptatea lui rămâne în
veacul veacului” [-Pi 111, 9]. Şi iarăşi: „Prin fapte de milostenie şi de ere-
dinţă sunt curăţite păcatele” [Pr 15, 27]. Şi iarăşi: „Binecuvântat este un suflet
tot simplu” [Pr 11, 25] . 3 Tu să faci aşa cum a rânduit Domnul şi să dai preo
tului cele datorate lui: pârga ariei şi teascului pentru păcate ca unui mijlocitor
între Dumnezeu şi cei ce au nevoie de curăţire şi cerere. Fiindcă tu trebuie
să dai, iar acela să le economisească întrucât e econom şi administrator al
lucrurilor bisericeşti. 4 Dar nu vei ţine contabilitatea episcopului, nici nu vei
supraveghea economatul lui, cum o săvârşeşte sau când, pentru cine, sau
unde, ori dacă face aceasta bine, rău ori cum se cuvine; căci are drept contabil
pe Domnul Dumnezeu Care a încredinţat în mâinile lui această economisire
şi l-a socotit vrednic de un atât de mare loc în preoţie.
XXXVI. Reamintire a celor zece Porunci ale lui Dumnezeu

şi cum vorbesc ele aici
1Ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu, aducându-ţi aminte întotdeauna de

cele zece Porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu” Cel Unul şi Singurul
„din toată tăria ta” [Mt 6, 5; Mc 12, 30-33], să nu te ţii de idoli sau de alte
lucruri ca zei neînsufleţiţi sau necuvântători ori demoni. 2 Cunoaşte o creaţie
a lui Dumnezeu diferită pentru că are un început prin Hristos, şi ţine ziua
sâmbetei/odihnei din pricina Celui care a încetat să mai creeze [Fc 2, 2], dar
nu [a încetat] să poarte dc grijă de ea, şi ea să fie o odihnă/sabatizare a medi-
tării la Lege, nu doar o nelucrare a mâinilor. Depărtează orice poftă nelegiu
ită, orice vătămare pentru coruperea oamenilor, orice mânie. 3 Cinsteşte-i pe
părinţi ca pe nişte pricini ale facerii tale. 4 Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe
tine însuţi [Mt 19, 19]; împărtăşeşte cele ale vieţii celor lipsiţi. 5 Fugi de
jurământul strâmb şi de multele jurăminte, căci nu te vei putea dezvinovăţi.
6 Nu te arăta preoţilor cu mâna goală [Iş 23, 15] şi adu încontinuu Domnului
cele ale tale de bunăvoie; nu părăsi Biserica lui Hristos, ci du-te la ea în zori,
înaintea oricărui lucru, şi iarăşi seara mulţumind în ea lui Dumnezeu pentru
că Ţi-a dăruit viaţa. 7 Trudeşte-te, lucrează, osteneşte-te, adu Domnului cele
ale Tale de bunăvoie, căci se spune: „Cinsteşte-L pe Domnul din ostenelile
tale cele drepte” [Pr 3, 9]. 8 Aruncând în vistieria templului [Mt 27, 6] ce poţi,
dă celor străini un bănuţ, sau doi sau cinci; strânge-ţi bogăţia cerească, pe
care nici viermele, nici hoţii nu o vatămă [Mt 6,20]. 9 Şi făcând aşa nu judeca
pe episcopul tău ori pe un laic tovarăş cu tine; căci dacă judeci pe fratele tău,
te-ai făcut judecător fără ca nimeni să te fi promovat astfel; fiindcă numai
preoţilor li s-a îngăduit să judece, pentru că lor li s-a spus: „Judecaţi judecată
dreaptă” [Za 7, 9], şi iarăşi: „Fiţi schimbători de bani încercaţi” [agraphon].
10 Vouă însă nu vi s-a îngăduit; întrucât celor ce sunt în afara demnităţii jude
cătoreşti li s-a spus dimpotrivă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” [Lc 6, 37].
*
XXXVII. Despre acuzatori şi calomniatori: că judecătorul nu trebuie

să le arate uşor încredere sau neîncredere, ci doar cu o cercetare riguroasă
' Episcopul însă trebuie să judece corect, precum stă scris: „Judecaţi jude
cata dreaptă!” [In 7, 24]; şi altundeva: „De ce nu judecaţi voi înşivă ce este
drept?” [Lc 12, 57]. 2 Fiţi deci ca nişte monetari iscusiţi; căci aşa cum aceia
resping monedele rele şi le reţin pe cele verificate, în acelaşi fel şi episcopul
trebuie să le reţină pe cele nepătate, iar pe cele pătate fie să le vindece, fie să
le arunce pe cele bolnave incurabil, fără să taie însă repede, nici să creadă
oricui. 3 Căci se poate ca din gelozie sau invidie unii să ridice acuzaţii
mincinoase împotriva unui frate ca acei doi bătrâni împotriva Susanei în
Babilon [Dn 13] şi ca egipteanca împotriva lui Iosif [Fc 39]. ^Tu deci, ca
om al lui Dumnezeu, nu primi uşor unele ca acestea, ca să nu-1 faci să piară
pe cel nevinovat şi să-l omori pe cel drept [/ş 23, 7]. 5 Căci cel ce primeşte
de bunăvoie unele ca acestea e tată mai degrabă al mâniei decât al păcii, iar
unde e mânie, acolo nu este Dumnezeu, pentru că mânia [orge] care e prie
tenă a lui Satana — vorbesc de cea pusă în mişcare împotriva dreptăţii de
fraţi nedrepţi — nu lasă să se facă nicicând înţelegere în Biserică. 6 Dc aceea,
dacă recunoaşteţi asemenea nebuni, certăreţi, geloşi, care se bucură de rău,
nu îi credeţi, ci fiţi atenţi la unii ca aceştia când auziţi de la ei ceva împotriva
unui frate, pentru că în ochii lor un omor nu c nimic şi doboară bărbatul la
care nu s-ar aştepta cineva.
XXXVIII. Că păcătoşii trebuie demascaţi în particular,

iar cei ce se pocăiesc trebuie primiţi, potrivit rânduielii Domnului
1 Tu deci ia aminte la cel învinuit observând cu înţelepciune purtarea Iui.

care şi cum anume este; şi dacă vei găsi că [acuzatorul] spune adevărul, fa
potrivit învăţăturii Domnului şi, luându-1 pe cel învinuit singur, mustră-1 [Mt
18, 15-16] ca să se căiască, în prezenţa nimănui. ‘ Dacă nu se lasă convins,
după ce vine şi un al doilea sau al treilea, arată-i aşa greşeala, povăţuindu-1
cu blândeţe şi pedagogic, pentru că „înţelepciunea se odihneşte într-o inimă
bună, dar în inima celor fără minte nu se cunoaşte” [Pr 14, 33] . 3 Deci dacă
se lasă convins din gura a trei dintre voi, e bine. Dar dacă se învârtoşează,
spune-1 Bisericii; iar dacă n-o ascultă nici pe ea, să-ţi fie ca păgânul şi vame
şul [Mt 18, 16-17] şi nu-1 mai primi ca pe un creştin în Biserică, ci refuză-1
ca pe un păgân. 4 Dacă însă ar voi să se pocăiască, primeşte-1; pentru că nici
pe păgân ori pe vameş nu-1 primeşti în comuniune înainte ca fiecare să se că
iască pentru impietăţile lui dinainte; căci celor ce le pare rău le-a hotărât loc
de pocăinţă [cf. Evr 12, 17] Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
XXXIX. Exemple de pocăinţă

' Căci şi eu Matei, unul din cei doisprezece care vă vorbesc în învăţătura
aceasta şi sunt apostol, mai înainte am fost vameş [Mt 9, 9], dar acum am
fost miluit prin credinţă părându-mi rău de faptele dinainte şi m-am învred
nicit să fiu apostol şi vestitor al Cuvântului. 2 Şi Zaheu, pe care Domnul l-a
primit în pocăinţă atunci când L-a rugat, a fost şi el mai înainte vameş [cf.
Lc 19, 1-10]. 3 Soldaţii şi mulţimea vameşilor care veneau la cuvântul Dom
nului despre pocăinţă îl auziseră deja de la profetul Ioan după botezul lor: „Nu
faceţi nimic pe lângă ce v-a fost rânduit” [Lc 3, 13] .4 în chip asemănător, nici
păgânii nu deznădăjduiau de viaţă dacă se pocăiau şi lepădau necredinţa. 5 Să-ţi
fie aşadar ca un vameş sau un păgân [Mt 18, 17] cel care a fost mustrat pen
tru fapta lui rea şi nu s-a căit. 6 Dar dacă mai apoi se căieşte, îi primim în
Biserică ca şi pe păgâni: când vor să se pocăiască şi să se întoarcă din rătăcire,
îi primim ca să audă Cuvântul, dar nu avem comuniune cu ei până ce, primind
pecetea [Botezului], ajung desăvârşiţi; tot aşa şi acestora, până ce vor arăta
rodul pocăinţei, le îngăduim să intre ca, ascultând Cuvântul, să nu piară de
săvârşit, ci să participe în comun cu ceilalţi la rugăciune, dar să iasă după
citirea Legii, a Profeţilor şi a Evangheliei, ca prin ieşirea lor să-şi îmbunătă
ţească purtarea, sârguindu-se în fiecare zi să vină la adunări şi să zăbovească
în rugăciune, ca şi ei să poată fi primiţi, iar cei care-i văd să fie împunşi la
inimă să devină mai siguri, temându-se să cadă în lucruri asemănătoare.
XL. Că nu trebuie să fim duşmănoşi faţă de cel ce păcătuieşte

o dată sau de două oh
1 în orice caz, episcope, să nu te scârbeşti de el ce a căzut o dată şi de
două ori, să nu-1 împiedici de la Cuvântul Domnului, nici să-l excluzi de la
viaţa comună, dacă nici Domnul nu refuza să mănânce cu vameşii şi cu
păcătoşii şi, învinuit de aceasta de către farisei, a zis: „N-au nevoie cei tari
de doctori, ci cei ce se simt rău” [Mt 9, 12]. 2 Duceţi-vă aşadar la cei care au
fost îndepărtaţi de voi pentru păcate şi trăiţi împreună cu ei, purtând grijă
de ei, întărindu-i şi sprijinindu-i, spunându-le: „întăriţi-vă, mâini slabe şi
genunchi paralizaţi!” [Is 35, 3]. 3 Căci cei ce plâng trebuie mângâiaţi, iar cei
descurajaţi trebuie mângâiaţi, ca nu cumva din întristare nemăsurată să
ajungă la nebunie, dacă: „Deprimatul e foarte tare nebun” [Pr 14, 29].
XLI. Cum anume trebuie primit cel ce se pocăieşte,

cum trebuie trataţi păcătoşii şi când trebuie tăiaţi din Biserică
1 Dacă cineva se întoarce arătând roada pocăinţei [Mt 3, 8], atunci primiţi-1
şi la rugăciune, ca pe fiul cel pierdut, cel destrăbălat [Lc 15, 23. 32. 13] care,
după ce a tocat cu desfrânatele averea părintească, păştea porcii şi dorea să

se sature cu roşcovele lor şi nu le primea, după care, părându-i rău, s-a întors
iarăşi la tatăl şi a zis: „Greşit-am la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să
fiu numit fiul tău” [Lc 15, 18. 21]; pe acesta deci tatăl iubitor de copii l-a
primit cu muzici şi dându-i înapoi haina sa veche, inelul şi încălţămintea,
a junghiat viţelul cel îngrăşat şi s-a veselit împreună cu prietenii lui [Lc
15, 22-24. 29]. 2 Tot aşa fa şi tu, episcope: precum pe păgân l-ai făcut să
intre după baie şi după învăţătură, tot aşa şi peste acesta, care s-a curăţit prin
pocăinţă, să-ţi pui mâinile în timp ce toţi se roagă pentru el şi să-l reaşezi în
vechea lui păşune, iar punerea mâinilor îi va fi în Ioc de baie, căci prin pune
rea mâinilor noastre se dădea Duhul Sfânt celor ce credeau.
3 Şi dacă vreunul din fraţii lui se clatină şi te învinuieşte că te-ai împăcat
cu el, spune-i: „Tu întotdeauna eşti cu mine şi toate cele ale mele sunt ale
tale; se cuvenea însă să ne bucurăm că fratele tău acesta mort era şi a înviat,
pierdut a fost şi s-a aflat” [Lc 15, 31-32]. 4 Că Dumnezeu nu numai îi pri
meşte pe păcătoşi, dar îi şi reaşează în vechea demnitate, c de ajuns martor
sfântul David care, după păcatul său împotriva lui (Jrie, s-a rugat lui Dum
nezeu zicând: „Dă-mi mie bucuria mântuirii şi cu duh conducător mă întă
reşte” [Pi 50, 14], şi iarăşi: „întoarce faţa Ta de la păcatele mele, şi toate
fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine. Dumnezeule,
şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă depărta de la faţa
Ta, iar Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine” [Ps 50, II - 13].
5 Şi tu deci, ca un medic compătimitor, vindecă pe toţi care au păcătuit
folosindu-te spre ajutor de proceduri mântuitoare, nu numai tăind, arzând
sau aplicând remedii caustice, dar şi legând, pansând şi aplicând leacuri
dulci şi cicatrizante şi umezind cu cuvinte de mângâiere. 6 Dacă rana e
adâncă, trateaz-o prin plasturi, pentru ca umflăturile să revină la nivelul
părţii tefere; iar dacă e infectată, atunci curăţ-o cu remedii caustice, adică
printr-un cuvânt de ceartă; dacă se umflă peste măsură niveieaz-o cu colir
acid, şi anume cu ameninţarea judecăţii; iar dacă devine plagă, arde-o şi taie
abcesul, fixându-i postiri. 7 far dacă faci toate acestea şi vezi că din tălpi
până în creştet nu mai poţi pune comprese, untdelemn sau bandaje [7s 1,6],
plaga se întinde şi o ia înaintea oricărei vindecări şi tot membrul supurează
ca o gangrenă, atunci cu multă gândire şi sfatul altor medici iscusiţi retează
membrul putred, ca să nu corupă tot corpul Bisericii.
8 Nu fi deci uşor pornit spre tăiere, nici repede să pui mâna pe fierăstrăul
cu mii de dinţi, ci mai întâi foloseşte-te de bisturiu tăind abcesele ca, evacu
ând cauza internă a chinurilor, să păstrezi trupul fără dureri. 9 Dar dacă vezi
pe cineva că e nepocăit şi înăsprit, atunci cu întristare şi plâns taie-1 din Bi
serică ca unul ce e incurabil; căci se zice: „Scoate răul dintre voi” [Dt 17,7;
1 Co 5, 13] şi: „Faceţi-i evlavioşi pe fiii lui Israel” [Lv 15, 31], şi iarăşi:
„Să nu te uiţi la faţă în judecata celui bogat” [/ş 23, 3] şi: „Să nu-ţi fie milă
de sărac la judecată, că a Domnului e judecata” [I? 23, 3; Dt 1, 7].
XLII. Că judecătorul trebuie să fie nepătimitor
1 Dar dacă învinuirea e mincinoasă şi defăimătoare, iar voi păstorii împre

ună cu diaconii veţi primi minciuna drept adevăr, fie pentru că vă uitaţi la
faţa omului, fie pentru un schimb de daruri, vrând să faceţi ce-i place defăi
mătorului, iar pe învinuit îl îndepărtaţi din Biserică, deşi e străin de această
vină, atunci veţi da socoteală Domnului, pentru că scris este: „Să nu ucizi pe
nevinovat şi pe drept [/ş- 23, 7], să nu primeşti daruri ca să loveşti un suflet
[Dt 27, 25], căci darul orbeşte ochii înţelepţilor şi strică vorbele drepţilor
[Iş 23, 8; Dt 16, 19].” Şi iarăşi: „Vai celor ce îndreptăţesc pe cel necucemic
pentru daruri şi iau dreptatea dreptului” [Is 5, 23]. " Luaţi aminte, aşadar, ca
nu cumva uitându-vă la faţa omului să staţi sub această glăsuire a Domnului.
' Păziţi-vă, aşadar, să nu osândiţi pe unii în chip nedrept şi să-i apăraţi pe cei
răi; căci „vai celui ce zice răului bine şi binelui rău, amarului dulce şi dul
celui amar, care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină” [/s 5, 20].
J Căci dacă-i veţi osândi pe alţii în chip nedrept, vă condamnaţi pe voi înşivă,
pentru că zice Domnul: „Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi [Mt 7, 2]
şi cu osânda cu care osândiţi veţi fi osândiţi [Lc 6, 37].”
’ Aşadar, dacă veţi judeca imparţial, veţi recunoaşte pe cel care-1 acuză pe
aproapele lui cu mărturie mincinoasă şi-l veţi dovedi că e calomniator, piz
maş. ucigaş, care seamănă tulburare şi rău prin atacuri, nestatornic în cuvin
tele lui, contrazicându-se în cele ce le spune şi prins în cuvintele gurii lui;
căci propriile lui „buze i-au pus o cursă puternică” [cf. Pr 6, 28]. Pe acesta,
după demascarea minciunii cuvintelor lui, să-l judeci neînduplecat şi să-l
predai săbiei focului şi „să faci cu el în felul în care a viclenit să facă rău
aproapelui” [Dt 19, 19].6 Căci pe cât îi stătea în putinţă l-a omorât pe fratele
lui punând înainte stăpânire pe urechile judecătorului, căci scris este: „Celui
ce varsă sângele de om i se va vărsa în schimb sângele lui” [Fc 9, 6] şi:
„Să ridici de la tine sângele nevinovat vărsat în zadar” [cf. Dt 19, 13].
XLIII. Cum anume trebuie pedepsiţi calomniatorii
1 Pe acesta să-l scoţi afară din adunare ca pe un ucigaş al fratelui său.

Apoi, după câtva timp, dacă spune că se pocăieşte, fixaţi-i posturi, iar după
acestea, punând mâna peste el, primiţi-1, ca să nu tulbure pe altul. 2 Iar dacă,
odată intrat, iarăşi se revoltă în chip asemănător neîncetând să tulbure şi să
acopere de injurii pe fraţi, născocind pete din iubire de sfadă, scoateţi-1 afară
ca pe o ciumă [cf. Pr 22, 10], ca să nu molipsească Biserica lui Dumnezeu,
pentru că „unul ca acesta face tulburări cetăţii” [Pr 11, 11]. Căci deşi e înăun
tru, întrucât nu e cuviincios faţă de Biserică, e de prisos şi zadarnic, întinând
cât îi stă în putere Trupul lui Hristos [Iac 3, 6].
3 Căci dacă unor oameni, ce se nasc cu membre ale trupurilor lor de prisos
şi atârnând, ca de pildă degete sau excrescenţe, acestea le sunt tăiate din pri
cina indecenţei şi n-are loc nici o necuviinţă dacă omul îşi recapătă printr-un
specialist podoaba naturală, cu cât mai mult va trebui să faceţi asta voi, păs
torii Bisericii, care e un corp desăvârşit alcătuit din membrele sănătoase ale
celor ce cred în Dumnezeu cu frică şi iubire de Dumnezeu, atunci când se
găseşte un membru de prisos care gândeşte rele şi produce trupului o inde
cenţă provocând în el furtuni prin răzvrătire, ceartă şi bârfă, aducând în el
rumori, dispute, pete, bârfeli, învinuiri, nestări şi săvârşeşte aceste lucrări ale
diavolului ca şi cum ar fi fost hirotonit de diavol ca să spurce Biserica prin
blasfemii, prin multa nestare, prin certuri şi dihonii? 4 Scos a doua oară afară
din Biserică, acesta este aşadar tăiat în chip vrednic din adunarea Domnului,
iar Biserica Domnului e acum mai împodobită decât înainte, când avea un
membru de prisos şi care nu-i era propriu; dc aceea, de acum înainte e la
adăpost de blasfemii şi injurii, eliberată de cei răi, vicleni, bârfitori, cruzi,
trădători, urători ai binelui, iubitori dc plăceri, iubitori de slavă deşartă,
amăgitori, înţelepţi în aparenţă, care-şi propun să împrăştie sau mai bine zis
să risipească mieii Domnului.
XLIV. Că diaconul trebuie să uşureze povara episcopilor

şi să dirijeze treburile mai uşoare
[înţelegerea în Biserică]
1 Tu deci, episcope, sârguieşte-te împreună cu clerul tău să înveţi în chip
drept cuvântul adevărului [2 Tim 2, 15], pentru că zice Domnul: „Dacă veţi um
bla de-a curmezişul, şi Eu voi umbla de-a curmezişul cu voi” [Lv 26,27-28].
Şi altundeva: „Cu cel cuvios vei fi cuvios, iar cu cel nevinovat nevinovat vei
fi, şi cu cel strâmb te vei strâmba” [Pi 17, 26-27]. Umblaţi deci cuvios, ca
să vă învredniciţi de la Domnul mai degrabă de laudă decât de reproş.
2 Fiind deci într-un gând unii cu alţii, episcopilor, aveţi pace unii cu alţii
[I Ptr 5, 13] fiind compătimitori şi iubitori de fraţi şi păstoriţi cu rigoare po
porul, învăţându-i într-un gând pe cei de sub voi să aibă aceleaşi simţăminte
şi să creadă aceleaşi lucruri despre aceleaşi realităţi, „ca să nu fie între voi
schisme, ci să fiţi un corp şi un duh desăvârşit în aceeaşi minte şi aceeaşi
voinţă” [1 Co 1, 10; E f 4,4], potrivit poziţiei Domnului.
[Episcopul şi diaconul]
3 Diaconul să raporteze toate episcopului, ca şi Hristos Tatălui, şi câte
poate să le dirijeze el însuşi luând autoritate de la episcop, cum a luat Hristos
purtarea de grijă de la Tatăl, dar cele mai importante să le judece episcopul.
4 Pe lângă aceasta, diaconul să fie urechea, ochiul, gura, inima şi sufletul
episcopului, ca episcopul să nu se îngrijească de multe, ci numai de cele mai
importante, cum a rânduit letro lui Moise [/ş 18] şi sfatul lui a fost primit.
XLV. Că litigiile şi contestaţiile nu se cuvin creştinilor

[Să nu se recurgă la tribunalele păgâne]
' O bună laudă pentru creştin este să nu aibă litigii cu cineva [cf. 1 Co
6, 1-8]; iar dacă din lucrarea sau ispita cuiva se întâmplă cuiva un litigiu, să
se sârguiască să-l rezolve, chiar de va fi nevoie să fie vătămat cu ceva, şi să
nu se ducă la un tribunal păgân. 2 Să nu admiteţi nici ca magistraţii lumeşti
să judece cele ale voastre, căci prin ei diavolul unelteşte şi iscă ocară împo
triva robilor lui Dumnezeu ca şi cum aceştia n-ar avea un om înţelept care să
poată împărţi dreptatea sau să rezolve litigiile.
XL VI. Că nu trebuie credincioşii să se judece cu necredincioşii,

nici să cheme pe unul dintre ei drept martor împotriva creştinilor
1 Aşadar păgânii să nu cunoască disputele dintre voi, să nu-i primiţi pe
necredincioşi ca martori împotriva voastră, nici să vă judecaţi cu ei, nici să
datoraţi unora ca acestora ceva în ce priveşte o contribuţie sau impozit, ci
„daţi Cezarului cc e al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”
[Mt 22, 21], fie dare, fie cens, fie drahmă, ca şi Domnul nostru care dând
statirul [Mi 17, 24-27], a scăpat de litigii.
[Apel la pace]
2 Alege mai degrabă să fii vătămat şi sârguinţa în cele ale păcii nu numai
cu fraţii, ci şi cu necredincioşii; căci dacă eşti vătămat în ceva din cele ale
vieţii, n-ai fost păgubit în cele privitoare la Dumnezeu, întrucât eşti cinstitor
de Dumnezeu şi vieţuieşti potrivit poruncii lui Hristos. 3 Iar dacă fraţii se iau
unii de alţii — ceea ce e mai bine să nu se facă! — voi, conducătorii, trebuie
să înţelegeţi numaidecât că unii ca aceştia nu fac un lucru de fraţi în Dom
nul, ci mai degrabă de duşmani şi vrăjmaşi. 4 Şi dacă unul din ei se va găsi
blând, îngăduitor, copil al luminii, iar altul crud, arogant şi lacom, cel de
mascat aşa să fie îndepărtat şi pedepsit pentru ura împotriva fraţilor; iar mai
apoi, dacă îi pare rău, să fie primit, şi astfel cuminţiţi vă vor uşura judecăţile.
5 Trebuie să iertăm nedreptăţile unii altora, nu însă cei ce le judecă, ci c

care le au între ei, cum mi-a spus Domnul mie, lui Petru, când L-am între
bat: „De câte ori voi ierta fratelui meu şi voi lăsa lui? Oare de şapte ori?”,
iar El a zis: „Nu-ţi spun doar de şapte ori, ci până la de şaptezeci de ori câte
şapte” [Mi 18, 21-22]. 6 Căci aşa vrea Domnul să fie cu adevărat ucenicii Lui:
să n-aibă nimic vreodată împotriva cuiva, ca de pildă o mâhnire nemăsurată,
o furie sălbatică, o poftă nedreaptă ori o ură neîmpăcată. 7 Prin urmare, pe
cei furioşi împăcaţi-i în prietenie, iar pe duşmani în înţelegere, pentru că
zice Domnul: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor
chema” [Mi 5, 9].
XLVII. Că procesele [creştinilor] trebuie făcute în a doua zi după sâmbătă

1 Procesele/judecăţile voastre să se facă în a doua zi după sâmbătă, ca, dacă
se face o contestaţie la sentinţa voastră, având răgaz până sâmbătă să puteţi
rezolva contestaţia, iar cei aflaţi în dispută să fie în pace întreolaltă duminica.
La procese să fie de faţă şi diaconii şi prezbiterii, judecând fără să se uite la
faţa omului, cu dreptate, ca nişte oameni ai lui Dumnezeu. 12 Să vină deci
fiecare din părţi în mijlocul tribunalului, cum spune Legea: „Fiecare din cei
aflaţi în conflict să stea în mijlocul tribunalului” [cf. Dt 19, 17] şi, după ce-i
ascultaţi, pronunţaţi-vă avizul sârguindu-vă să-i faceţi prieteni înainte de
sentinţa episcopilor, ca să nu iasă pe pământ o judecată împotriva celui ce a
păcătuit, întrucât în proces episcopul are drept asesor şi grefier al judecăţii
pe Hristosul lui Dumnezeu. 3 Iar dacă unii ar fi denunţaţi de cineva că nu
umblă frumos în Domnul, ascultaţi în chip asemănător ambele părţi, atât cea
acuzatoare, cât şi cea acuzată, dar nu cu idee preconcepută, nici unilateral, ci
cu dreptate, ca unii care daţi o sentinţă pentru viaţa sau moartea veşnică,
căci zice Dumnezeu: „în chip drept să urmăreşti ce este drept” [Dt 16, 20].
Căci cel pedepsit şi îndepărtat în chip drept de voi, e respins din viaţa şi slava
veşnică, şi pentru oamenii cuvioşi e lipsit de cinste, iar pentru Dumnezeu un
osândit.
XLVIII. Că nu trebuie aplicată aceeaşi pedeapsă pentru orice greşeală,

ci diferită după deosebirea păcatelor
1 Nu faceţi însă aceeaşi sentinţă pentru orice păcat, ci pentru fiecare în
parte, judecând cu multă înţelepciune fiecare greşeală, cele mici şi cele mari,
într-un fel cele cu fapta, în altul cele cu cuvântul şi altfel cele cu intenţia,
calomnia sau suspiciunea; pe unii să-i supui doar la ameninţări, pe alţii la
donaţii săracilor, altora să le fixezi postiri, altora îndepărtări potrivit mărimii
vinei lor. 2 Căci şi Legea nu dădea aceeaşi pedeapsă pentru orice păcat, ci ea
pedepsea într-un fel pe cele împotriva lui Dumnezeu, a preotului, a lăcaşului

sfânt şi sacrificiului, în alt fel pe cele împotriva regelui, a magistratului, a
soldatului şi a supusului, a celui de acelaşi rang sau slujitorului, a proprietăţii
sau animalului, şi iarăşi altfel pe cele împotriva părinţilor şi rudelor, altfel pe
cele impulsive şi altfel pe cele voluntare; pentru unii era moartea pe cruce
sau cu pietre, pentru alţii confiscarea sau biciuirea ori alte suferinţe asemă
nătoare celor pe care le-au comis. 3 Aşa şi voi daţi pedepse diferite pentru
păcate diferite, ca nu cumva nedreptatea care s-ar face să provoace iritarea
lui Dumnezeu, căci pentru judecata nedreaptă ai cărei mijlocitori vă faceţi,
veţi primi plata ei de la Dumnezeu, deoarece „cu judecata cu care judecaţi
veţi fi judecaţi” [Mt 7, 2].
XLIX. Cum trebuie să fie acuzatorii sau martorii

' Şezând aşadar în tribunal în prezenţa celor două părţi — căci nu-i vom
numi fraţi, până ce nu vor relua între ei pacea —, cercetaţi cu rigoare cu pri
vire la cei aduşi de acestea. Mai întâi cu privire la acuzator: dacă acuză pentru
prima dată sau a mai adus învinuiri şi altora, dacă nu cumva la baza conflic
tului şi învinuirii stă plângerea acestora şi care e purtarea lor. 2 Şi chiar dacă
are conştiinţă bună, să nu i se dea crezare singur, căci aşa ceva este ilegal, ci
să aibă şi alţi martori cu purtare asemănătoare, cum spune şi Legea: „Pe gura
a doi sau trei martori se va statornici orice vorbă” [Dt 19, 15]. 3 De ce am
spus că trebuie cercetată purtarea lor cum anume este? Căci de multe ori se
poate ca două sau mai multe persoane să dea mărturie pentru rău şi să stea
într-un glas pentru minciună, ca cei doi bătrâni împotriva Susanei în Babilon
[Dl 13, 36-41], ca fiii nelegiuiţilor împotriva lui Nabot în Samaria [3 Rg 21, 13]
şi mulţimea iudeilor împotriva Domnului în Ierusalim [Mt 26] şi a lui Ştefan
întâiul Lui martir [FA 6-7]. 4 Aşadar, martorii să fie blânzi, nemânioşi,
îngăduitori, iubitori, cuminţi, înfrânaţi, lipsiţi de răutate, credincioşi, pioşi;
căci mărturia unora ca aceştia va fi întărită cumva şi prin purtarea lor şi ade
verită prin viaţa lor. 5 Nu primiţi însă mărturia unora care nu sunt aşa, chiar
dacă par unanimi în mărturia lor mincinoasă; căci s-a poruncit în Lege: „Să
nu fii cu mulţi pentru răutate, să nu primeşti auzire deşartă, să nu te învoieşti
cu mulţimea ca să te abaţi de la ce-i drept” [7ş 23, 2. 1].
L. Că se poate ca pentru relele anterioare

cineva să nu fie crezut a doua oară
1 După care trebuie să-l cunoaşteţi şi pe cel judecat: ce fel de om este prin
obiceiul şi purtarea vieţii, dacă are martori pentru viaţa lui, dacă e irepro
şabil, dacă e zelos în cuvioşie, dacă e iubitor de văduve, de străini, de săraci
şi de fraţi, dacă nu e iubitor de câştig ruşinos, lacom la mâncare, risipitor de

bani, dacă e cuminte şi nu destrăbălat, beţiv, leneş, dacă e milostiv şi darnic.
2 Căci dacă i s-ar pune înainte fapte rele anterioare, atunci şi acuzaţiile aduse
acum împotriva lui ar fi în parte adevărate, în cazul în care n-ar avea dreptul
de partea lui; căci se poate să fi păcătuit odinioară, dar să fie nevinovat de
învinuirea de acum. 3 De aceea fiind treji în mod riguros în unele ca acestea,
faceţi sentinţe sigure şi solide împotriva învinuitului. Şi dacă după îndepăr
tare cere iertare, cade la picioarele episcopului şi mărturiseşte că a păcătuit,
primiţi-1. 4 Dar nu-1 lăsaţi nepedepsit nici pe calomniator, ca să nu mai blas-
femieze şi împotriva altuia cu viaţă frumoasă ori să îndemne pe altul să facă
lucruri asemănătoare. Nu-1 lăsaţi nemustrat nici pe învinuit, ca nu cumva un
altul să stăruie în aceleaşi lucruri cu el; căci nici martorul rău nu va fi nepe
depsit [Pr 19, 5. 9], nici cel ce greşeşte nu va scăpa de pedeapsă.
LI. Căjudecăţile nu trebuie făcute unilateral

1 Spuneam că nu e drept să se facă judecăţi unilaterale. Căci dacă ascultaţi
doar o parte, fără ca cealaltă să fie de faţă şi să se apere dc învinuirea adusă,
şi dacă pronunţaţi pripit un vot de condamnare, veţi fi găsiţi de dreptul Jude
cător vinovaţi de lichidarea unui om şi păraşi ai calomniatorului lor; „căci
ca unul care jine câinele de coadă e ccl ce prezidează o judecată străină"
[Pr 26, 17]. Iar dacă vă faceţi imitatorii bătrânilor din Babilon care au
dat mărturie mincinoasă împotriva Susanei şi au condamnat-o la moarte
[Dn 13, 36-41], vă faceţi vinovaţi de judecata şi condamnarea lor; pentru că
pe Susana Domnul a izbăvit-o prin Daniel din mâna celor Iară de lege, iar pe
bătrânii vinovaţi de sângele ei i-a osândit la foc, iar pe voi v-a mustrat zicând:
„Aşa de neghiobi sunt fiii lui Israel? Că fără să cercetaţi şi să cunoaşteţi
adevărul aţi osândit o fiică a lui Israel? întoarceţi-vă la tribunal, căci aceştia
au dat mărturie mincinoasă împotriva ei” [Dn 13, 48^19].
LII. Exemplu de judecată dreaptă:

siguranţa în sentinţe a judecătorilor păgâni
1 Uitaţi-vă la tribunalele lumeşti, în a căror putere vedem aduşi ucigaşi,
adulteri, otrăvitori, jefuitori de morminte, tâlhari; iar magistraţii, luând de la
cei care-i aduc cercetările făcute asupra lor, îl întreabă pe răufăcător dacă
aşa stau lucrurile: iar dacă acela consimte nu-I trimit îndată la pedeapsă, ci
mai multe zile fac anchetarea lui cu multă sfătuire şi în spatele uşilor închise;
în cele din urmă, cel ce urmează să rostească hotărârea şi verdictul morţii îşi
ridică mâinile spre soare şi dă mărturie că e nevinovat de sângele acelui om
[Mt 27, 24], cu toate că sunt păgâni şi nu cunosc Dumnezeirea; nici răzbu
narea lui Dumnezeu asupra lor pentru cei condamnaţi nevinovaţi. 2 Voi însă,
care cunoaşteţi cine e Dumnezeul nostru şi care sunt judecăţile Lui, cum veţi
putea da o sentinţă împotriva cuiva în chip rău, când judecata voastră e
cunoscută pe loc de Dumnezeu? 3 Dacă aţi judecat drept, vă veţi învrednici
de răsplătiri drepte şi acum şi mai apoi; dar dacă aţi judecat nedrept, veţi
dobândi cele asemănătoare. Noi, aşadar, vă sfătuim, fraţilor, să vă învredniciţi
mai degrabă de laude de la Dumnezeu decât de blamuri, pentru că lauda lui
Dumnezeu e viaţă veşnică pentru oameni, iar blamul Lui e moarte veşnică.
LIII. Că nu trebuie credincioşii să aibă conflicte între ei
1 De aceea fiţi judecători drepţi, făcători de pace, nemânioşi, „căci cel ce se

mânie pe fratele lui vinovat va fi de judecată” [Mt 5, 22]. 2 Dar dacă dintr-o
lucrare se întâmplă să vă mâniaţi împotriva cuiva, „soarele să nu apună peste
mânia voastră” [EJ'4, 26], căci zice David: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi”
[Es 4, 5; E f 4, 26]. Adică împăcaţi-vă repede, ca nu cumva mânia stăruitoare
să devină ranchiună şi să se lucreze un păcat, „căci sufletele ranchiunoşilor
merg spre moarte” [Pr 12. 28], zice Solomon. ! Iar Domnul şi Mântuitorul
nostru lisus Hristos spune în Evanghelii: „Dacă aduci darul tău la altar şi
acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău
înaintea altarului şi du-lc mai întâi de te împacă cu fratele tău şi atunci vino
şi adu darul tău înaintea altarului” [Mt 5, 23-24]. 4 „Dar pentru Dumnezeu”
este însă rugăciunea şi mulţumirea fiecăruia; deci, dacă ai ceva împotriva
fratelui tău sau el are ceva împotriva ta, nici rugăciunile tale nu vor fi auzite,
nici mulţumirile tale nu vor fi primite din pricina mâniei care stă la baza lor.
J Trebuie să vă rugaţi încontinuu, fraţilor; dar pentru că Dumnezeu nu-i
aude pe cei care în mâinile lor îi duşmănesc pe nedrept pe fraţi, şi chiar dacă
s-ar ruga de trei ori pe oră, trebuie să dezlegăm toată vrăjmăşia şi meschină
ria, ca să ne putem ruga cu inimă curată şi neîntinată. 6 Măcar că Domnul a
poruncit să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşi, nu numai să nu-i urâm pe prieteni,
iar legiuitorul [Moise] zice: „Să nu urăşti nici un om, să nu urăşti pe fratele
tău în gândul tău, să mustri cu mustrare pe fratele tău şi nu-ţi vei atrage
păcat pentru el [Lv 19, 17]; să nu urăşti pe egiptean, pentru că ai fost pribeag
la el; să nu urăşti pe edomit, pentru că e fratele tău [Dt 23, 7]”; iar David zice:
„Dacă am răsplătit cu rău celor ce mi-au răsplătit rele” [Ps 7, 5]. 7 De aceea,
dacă vrei să fii creştin, urmează Legea Domnului: „Dezleagă orice legătură
a nedreptăţii” [Is 58, 6]. Căci Domnul a pus în tine puterea de a ierta păcatele
fratelui tău cele făcute împotriva ta de şaptezeci ori şapte ori [Mt 18, 2 1 - 2 2 ] ,
adică de patru sute nouăzeci de ori. s Aşadar, de câte ori ai iertat fratelui tău,
ca să nu vrei să-l ierţi acum? Deşi-1 auzi pe Ieremia: „Să nu socotiţi fiecare în
inimile voastre răutatea aproapelui său” [Za 8, 17]. Tu însă eşti ranchiunos
şi ţii duşmănie, vii la judecată şi te uiţi la mânie, iar rugăciunea ta e împiedi
cată. 9 Chiar dacă ai iertat fratelui de patru sute nouăzeci de ori, înmulţeşte-ţi
şi mai mult nemânierea spre bunătate pentru tine însuţi; şi chiar dacă acela
nu o face, tu însă sârguieşte-te pentru Dumnezeu să ierţi aproapelui, ca să te
faci fiu al Tatălui tău Care este în ceruri [Mt 5, 45] şi când te rogi să fii auzit
ca un prieten al lui Dumnezeu.
LIV. Că episcopii trebuie să aducă aminte

prin diaconi poporului cete ale păcii
[împăcare la Liturghie]
' De aceea, episcopilor, când, după citire, psalmi şi învăţătura pe baza
Scripturilor, urmaţi să veniţi la rugăciuneţa euharistică], diaconul stând în
picioare lângă voi să spună cu glas înalt: „Nimeni să nu aibă ceva împotriva
cuiva! Nimeni să nu fie făţarnic!”, ca, dacă se va găsi între ei vreun conflict,
atinşi în conştiinţă, să-L roage pe Dumnezeu şi să se împace cu fraţii. 2 Căci.
dacă atunci când cineva intră în casa cuiva, trebuie să spună înainte de toate
celor din ea: „Pace casei acesteia!” [Lc 10, 5-6], dăruind ca nişte fii ai păcii
pace celor vrednici de ea, cum stă scris: „Celor de aproape şi celor de departe
[Ef 2, 17; Is 57, 19], pe care i-a cunoscut Domnul că sunt ai Lui [2 Tun 2, 19:
Nm 16, 5]”, cu mult mai mult cei ce intră în Biserica lui Dumnezeu trebuie
să ureze înainte de toate pacea lui Dumnezeu pentru popor. f Iar dacă o
urează altora, cu mult mai mult trebuie să fie el însuşi în ea ca un fiu al lu
minii [In 12, 36], căci cine nu o are în el însuşi nu este vrednic de credinţă
ca să o dăruie altora. 4 De aceea înainte de toate trebuie să fie în pace cu sine
însuşi, căci cine nu e în revoltă cu sine însuşi nu se va certa nici cu altul, ci
va fi paşnic, prietenos, adunând cele ale Domnului şi făcându-se colaborator
cu EI la înmulţirea celor mântuiţi în înţelegere. 5 Căci cei ce născocesc duş
mănii şi certuri, conflicte şi judecăţi sunt răi şi străini de Dumnezeu.
L V. Enumerare a diverselor providenţe, cum încă de la început

şi în fiecare generaţie Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi
1 Căci Dumnezeu, fiind Dumnezeu al milei, cheamă încă de la început fie
care generaţie la pocăinţă prin drepţi şi profeţi: pe cei dinainte de potop i-a
cuminţit prin Abel, Set şi Sem, încă şi prin Enos şi Enoh care a fost mutat la
cer; pe cei din timpul potopului prin Noe, pe cei din Sodoma prin iubitorul
de străini Lot, pe cei de după potop prin Melchisedec, prin patriarhi şi de
Dumnezeu iubitul Iov, pe cei din Egipt prin Moise, pe israeliţi prin acesta,
prin Iosua, Caleb, Finees şi ceilalţi; pe cei de după Lege prin îngeri şi pro
feţi, pe aceiaşi mai apoi prin întruparea Lui care a avut loc din Fecioară, pe
cei cu puţin înainte de arătarea Lui în trup prin Ioan înainte-mergătorul, pe
aceeaşi după naşterea Sa prin El însuşi spunând: „Pocăiţi-vă! că s-a apropiat
împărăţia cerurilor” [Mt 3, 2], iar pe cei de după pătimirea Sa prin noi cei
Doisprezece şi prin vasul alegerii [FA 9, 15], Pavel. 2 Noi, aşadar, cei ce
ne-am învrednicit să fim martori ai venirii Lui, împreună cu Iacob fratele
Domnului şi ceilalţi şaptezeci şi doi de ucenici şi cei şapte diaconi ai Lui, am
auzit din gura Domnului nostru Iisus Hristos şi o spunem cunoscând exact
„care e voia lui Dumnezeu, ce e bineplăcut şi desăvârşit” [Rm 12, 2], ceea ce
ne-a fost făcut cunoscut prin Iisus [E f\, 9], ca nimeni să nu piară, ci toţi oa
menii care cred în El într-un glas şi înalţă laudă într-un glas să fie vii în veci.
L VI. Că voia lui Dumnezeu e ca oamenii să fie într-un gând

în ce priveşte evlavia, asemenea puterilor din ceruri
' Căci iată ce ne-a învăţat Domnul să spunem rugându-ne Tatălui Său:
„Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!” [Mt 6, 10], pentru ca aşa
cum firile cereşti ale puterilor fără de trup slăvesc toate pe Dumnezeu într-un
glas [cf. Ps 102, 19-20], tot aşa şi toţi oamenii de pe pământ să slăvească
într-o singură gură şi o unică dispoziţie pe Singurul Dumnezeu, Unul şi ade
vărat prin Unul-Născut Hristos [cf. In 17, 3]. 2 Voinţa Lui aşadar e ca noi
să-L lăudăm într-un gând şi să I ne închinăm într-un glas. Fiindcă aceasta
este voia Lui în Hristos: ca mulţi să fie cei ce se mântuiesc în El, nu ca voi
să-L păgubiţi pe El, nici să micşoraţi Biserica ori să restrângeţi numărul ei,
nici măcar printr-un singur suflet de om făcut să piară de voi şi care putea să
se mântuiască prin pocăinţă, dar care a pierit nu numai din furia lui proprie,
ci şi din uneltirea voastră, care aţi împlinit cuvântul scris: „Cine nu adună cu
Mine, risipeşte” [Ml 12, 30]. 3 Unul ca acesta e risipitor, duşman al oilor,
vrăjmaş al lui Dumnezeu, stricător al mieilor, al căror Păstor a fost Domnul
şi pe care noi i-am adunat din diverse neamuri şi limbi cu mult chin, primej
die şi osteneală neîncetată, privegheri, nemâncări, culcări pe jos, prigoane,
lovituri, închisori, ca făcând voia lui Dumnezeu să umplem sala banchetului,
adică sfânta Biserică catholică, spre bucuria celor invitaţi la el, care se vese
lesc, laudă şi slăvesc pe Dumnezeu Cel ce i-a chemat la viaţă prin noi, dar
pe care voi i-aţi risipit pe cât v-a stat în putinţă. 4 Iar voi, laicilor, fiţi în pace
unii cu alţii [7 Tes 5, 13], sârguiţi-vă ca nişte înţelepţi să sporiţi Biserica, să
întoarceţi la ea şi pe cei socotiţi fiare sălbatice, să-i îmblânziţi şi reaşezaţi în
ea. Aceasta e cea mai mare răsplată făgăduită de Dumnezeu: „Dacă ai scos
din ceva nevrednic ceva de preţ vei fi ca gura Mea” [Ir 15, 19].
646 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
LVII. Dispoziţia bisericii şi a clerului, şi ce trebuie să facă la Liturghie

[Sinaxâ] fiecare din cei adunaţi la ea, clerici sau laici
1 Tu însă, episcope, fii sfânt, fără pată, nebătăuş, nefurios, neaspru, ci gata
să zideşti, să întorci, să înveţi, îngăduitor, blând, îndelung-răbdător, gata să
îndemni şi să mângâi ca un om al lui Dumnezeu [cf. 1 Tim 6, 11].
[Arhitectul bisericii navă]
2 Iar când aduni Biserica lui Dumnezeu ca un cârmaci o navă mare, po
runceşte ca toate adunările/sinoadele din ea să se facă cu ştiinţă, poruncind
diaconilor ca unor mateloţi să rânduiască locurile pentru fraţi ca pentru nişte
pasageri, ca toată grija şi decenţa. 3 Mai întâi casa să fie lungă, asemenea
unei nave, întoarsă spre Răsărit, având pastoforii spre răsărit de fiecare parte.
4 în mijlocul lor să stea tronul episcopului, iar de o parte şi de alta a lui să
şadă prezbiteriul, iar diaconii să stea în picioare lângă ei bine echipaţi in
veşmântul mare, căci sunt asemenea mateloţilor şi căpeteniilor vâslaşilor.
Sub purtarea de grijă a acestora, laicii să şadă în toată bună-rânduiala şi
liniştea, iar femeile să şadă separat păstrând şi ele tăcerea.
[Liturghia Cuvântului]
5 Stând în picioare în mijloc, pe un loc mai înalt, citeţul să citească di
cărţile lui Moise şi Isus Navi, ale Judecătorilor şi Regilor, ale Cronicilor şi
întoarcerii [din exil], şi pe lângă acestea şi din cele ale lui Iov, Soiomon şi
ale celor Doisprezece Profeţi. 6 Iar după ce se fac câte două citiri din aces
tea, un altul să psalmodieze imnele lui David, iar poporul să psalmodieze
refrenul. 7 După aceasta să se citească Faptele noastre [ale Apostolilor] şi
Epistolele lui Pavel colaboratorul nostru, pe care le-a trimis Bisericilor sub
călăuzirea Duhului Sfânt; după care un prezbiter sau un diacon să citească
Evangheliile pe care vi le-am predat eu, Matei, şi loan şi pe care le-au primii
şi vi le-au lăsat colaboratorii lui Pavel, Luca şi Marcu. s Iar când se citeşte
Evanghelia, toţi prezbiterii şi diaconii şi tot poporul să stea în picioare cu
multă linişte, căci scris este: „Taci şi ascultă, Israele!” [Dt 27, 9] şi iarăşi:
„Iar tu stai şi ascultă” [Dt 5, 31]. 9 Şi în continuare prezbiterii să îndemne
[prin predici] poporul, fiecare pe rând, dar nu toţi, iar ultimul dintre toţi.
episcopul care seamănă cu un cârmaci/pilot.
10 Portarii să stea în picioare la intrările bărbaţilor păzindu-le, iar diaco
niţele la cele ale femeilor, ca nişte mateloţi. Căci şi la Cortul Mărturiei se
urma acelaşi model. n Iar dacă se va găsi cineva şezând în alt loc decât al
său, să fie mustrat de către diacon ca un secund şi să fie dus la locul care i se
cuvine. 12 Căci biserica se aseamănă nu numai unei nave, ci şi unui staul.
Pentru că aşa cum păstorii aşează în el fiecare din dobitoace, capre şi oi, după
rudenia şi vârsta lor, şi fiecare din ele aleargă asemănătoare la asemănătoare,

tot aşa şi în biserică tinerii să şadă deoparte, dacă au loc, iar dacă nu, să stea
drepţi, iar cei deja în vârstă să şadă în ordine, iar copiii care stau în picioare
să fie luaţi lângă ei de părinţi şi de mame, şi tinerele să stea iarăşi deoparte,
dacă e loc, iar dacă nu, în spatele femeilor; femeile căsătorite şi care au copii
să stea deoparte, dar fecioarele, văduvele şi bătrânele să stea sau să şadă
primele între toate. 13 Cel ce poartă de grijă de locuri să fie diaconul, ca fie
care din cei ce intră să se ducă la locul lui şi să nu şadă lângă intrare. De
asemenea diaconul să supravegheze poporul ca nimeni să nu şuşotească, să
moţăie, să râdă ori să facă semne; căci în biserică trebuie stat cu ştiinţă, cu
trezie şi veghe, având urechea întinsă spre cuvântul Domnului.
[Pregătirea Darurilor]
14 După aceasta, sculându-se toţi împreună şi căutând spre răsărit, după
ieşirea catehumenilor şi a penitenţilor, să se roage lui „Dumnezeu Celui ce
S-a suit peste cerul cerului spre răsărit” [Ps 67, 34] în amintirea vechii pă
şuni a raiului dc la răsărit, de unde a fost alungat întâiul om care a nesocotit
porunca prin sfătuirea şarpelui. h Iar după rugăciune diaconii să se ocupe
unii dc ofranda Euharistiei slujind Trupului Domnului cu frică, iar alţii să
supravegheze mulţimile şi să le impună linişte. 16 Iar diaconul care stă lângă
arhiereu să spună poporului: „Să nu aibă cineva ceva împotriva cuiva! Să nu
fie cineva făţarnic!” 17 După care să se îmbrăţişeze bărbaţii între ei şi femeile
între ele cu sărutarea în Domnul, dar să nu o facă cineva cu viclenie, cum
L-a trădat Iuda pe Domnul cu o sărutare.
18 Şi după aceasta diaconul să se roage pentru toată Biserica şi pentru toată
lumea şi pentru părţile şi roadele ei, pentru preoţi şi magistraţi, pentru împă
rat şi pacea universală. 19 Iar după aceasta arhiereul, urând poporului pace,
să-l binecuvânteze cum a poruncit Moise preoţilor să binecuvânteze poporul
cu aceste cuvinte: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Să-şi arate
Domnul faţa Lui peste tine şi să te miluiască! Să-şi înalţe Domnul faţa Sa
peste tine şi să-ţi dea pace!” [Nm 6, 24-26]. 20 Aşadar episcopul să se roage
şi să spună: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moşte
nirea Ta [Ps 27, 9], pe care Ţi-ai agonisit-o şi câştigat-o cu scump Sângele
Hristosului Tău [FA 20, 28; 1 Ptr 1, 19] şi l-ai chemat preoţie împărătească
şi neam sfânt [7 Ptr 2, 9].”
[Jertfa euharistică]
21 Iar după acestea să se facă Jertfa, tot poporul stând în picioare şi ru-
gându-se în linişte; iar când Ofranda a fost adusă, fiecare grup să se împărtă
şească de sine cu Trupul Domnului şi cu scumpul Sânge, în ordine, cu sfială
648 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C anonul apostolic
şi evlavie, ca unii care se apropie de Trupul unui împărat, iar femeile să-şi
acopere capul cum se potriveşte rânduielii femeilor. Să se păzească însă şi
uşile, ca să nu intre vreun necredincios sau neiniţiat.
L VIII. Despre scrisori de recomandare

şi că nu trebuie să fim indiferenţi faţă de ele
1 Iar dacă ar intra vreun frate sau soră din vecinătate aducând scrisori de
recomandare, diaconul să cerceteze cele ale lor judecând dacă sunt credin
cioşi, dacă sunt ai Bisericii, dacă nu sunt întinaţi cu vreo erezie, precum şi,
în cazul unei femei, dacă e măritată sau e văduvă. Şi aşa, cunoscând cele ale
lor, cum că sunt cu adevărat credincioşi şi în acelaşi gând în cele privitoare
la Domnul, să-l ducă pe fiecare la locul cuvenit lui. 2 Iar dacă ar veni din
vecinătate un prezbiter, să fie primit de prezbiteri în comuniunea lor; dacă e
diacon, să fie primit de diaconi; iar dacă e şi episcop, să şadă împreună cu
episcopul învrednicindu-se de aceeaşi cinstire. 3 Şi-i vei cere, episcope, să
grăiască poporului cuvinte de învăţătură, căci îndemnul şi povăţuirea celor
străini sunt foarte folositoare; căci „nici un profet nu e primit în patria lui”
[Lc 4, 24; In 4, 44]. Să-i îngădui şi să ofere Euharistia; iar dacă din evlavie
ca un înţelept şi păstrând cinstea aceasta pentru tine nu va voi să o ofere, să-l
sileşti să dea binecuvântarea poporului.
4 Iar dacă în timp ce se şade ar intra cineva distins şi slăvit în viaţa lumii
fie străin, fie localnic, tu, episcope, care grăieşti cuvântul despre Dumnezeu
sau asculţi pe cel ce psalmodiază ori citeşte, să nu părăseşti slujirea cuvântu
lui [FA 6, 2. 4] pentru că te uiţi la faţa omului, ca să-i dai un loc în faţă, ci
rămâi liniştit neîntrerupându-ţi cuvântul sau ascultarea şi să-l primească fraţii
prin diaconi. 5 Iar dacă nu este Ioc, diaconul să-l scoale pe cel mai tânăr cu
cuvântul, dar nu cu mânie, şi acela să şadă; drept este ca iubitorul de fraţi să
facă acest lucru de Ia sine, dacă însă nu vrea, scoală-1 cu de-a sila, punându-l
să stea în spatele tuturor, ca să se înveţe şi ceilalţi să cedeze locul celor mai
de cinste. Iar dacă ar intra un sărac ori nu de neam sau străin, bărbat sau
tânăr, şi nu este loc, şi acestora diaconul să le facă loc din toată inima, ca să
nu i se întâmple şi lui să se uite la faţa omului, ci diaconia lui să fie bineplă-
cută Iui Dumnezeu. Acelaşi lucru să-l facă şi diaconiţa cu femeile care vin,
sărace sau bogate.
LIX. Că fiecare trebuie să se sârguiască să vină la adunări

dimineaţa şi seara
1 Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină încontinuu
la biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină
1V.4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 649
permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru

Trupul lui Hristos; căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: „Cine nu este
cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” [Mt 12, 30],
ci fiecare din laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la
el însuşi. 123Fiind aşadar membre ale lui Hristos \E f 5, 30], nu vă risipiţi nea-
dunându-vă, având Cap pe Hristos Care, potrivit făgăduinţei Lui, este cu voi
şi are comuniune cu voi, nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă, nu-L lipsiţi pe
Mântuitorul de membrele Lui, nu divizaţi Trupul Lui, nu risipiţi membrele
Lui, nu preferaţi Cuvântului dumnezeiesc nevoile vieţii, ci adunaţi-vă în fie
care zi dimineaţa şi seara în casele Domnului spunând psalmi şi rugându-vă:
dimineaţa zicând Psalmul 62, iar seara Psalmul 140.J Mai cu seamă în ziua
sâmbetei şi în cea a învierii Domnului întâlniţi-vă mai sârguincios, înălţând
laudă lui Dumnezeu Care a făcut toate prin lisus, L-a trimis la noi, a îngăduit
să pătimească şi L-a înviat din morţi. 4 Căci ce răspuns va da lui Dumnezeu
cine nu vine la adunare în această zi să audă mântuitorul cuvânt despre învi
ere? Zi în care stând în picioare săvârşim trei rugăciuni în amintirea Celui ce
a înviat a treia zi, în care săvârşim citirile Profeţilor, vestirile Evangheliilor,
ofranda Jertfei şi darul Hranei sfinte.
LX. Exemplu care să ducă Ia zel: afluxul zadarnic al păgânilor şi iudeilor

la temple şi sinagogi
1 Dar cum nu va fi duşman al lui Dumnezeu cel ce se sârguieşte zi şi

noapte pentru cele vremelnice, dar e nepăsător faţă de cele veşnice [cf. 2 Co
4, 18]? Care-şi acordă băi şi orice hrană vremelnică, dar nu se întoarce spre
cele ce rămân pururea? Cum nu va spune şi acum Domnul unuia ca acesta:
„Neamurile păgâne sunt îndreptăţite mai mult decât voi”, aşa cum mustrând
Ierusalimul zicea: „Sodoma s-a îndreptăţit faţă de tine” [7z 16, 52-53]. 2 Căci
în fiecare zi când se scoală din somn neamurile păgâne aleargă la idoli să-i
adore şi înainte de orice lucru şi orice faptă se roagă lor, iar de sărbătorile şi
praznicele lor nu întârzie, ci îşi petrec tot timpul în ele, nu numai oamenii
locului, ci şi cei ce locuiesc departe, şi toţi se adună în teatrele lor ca într-un
loc de adunare.
3 în chip asemănător, cei ce se numesc în zadar iudei [Ap 2, 9; 3, 9], înce
tând după şase zile orice lucru se adună în ziua a şaptea în sinagoga lor, fără
a lăsa ori neglija nicicând nici nelucrarea, nici adunarea lor, deşi prin necre
dinţa lor s-au golit de puterea Cuvântului, încă şi de numele Iuda, cu care se
numesc; căci Iuda se tâlcuieşte „mărturisire”, dar aceştia, ei care au făcut în
chip nelegiuit pătimirea lui Hristos, nu-L mărturisesc pe Dumnezeu pentru
ca părându-le rău să se mântuiască.
650 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
4 Aşadar, dacă cei ce nu se mântuiesc se înghesuie la cele care nu le fo

sesc, ce vei răspunde Domnului Dumnezeu tu, care ai lăsat Biserica Lui şi nu
imiţi nici măcar pe păgâni, ci prin lipsa ta devii fie apostat, fie răufăcător?
5 Cărora Domnul le spune prin Ieremia: „N-aţi păzit îndreptările Mele, dar
n-aţi umblat nici după îndreptările păgânilor [7z 5, 7], ba chiar i-aţi întrecut
[Iz 16,47]!” Şi iarăşi: „Israel cel necredincios s-a îndreptat în sufletul lui faţă
de Iuda lepădatul” [Ir 3, 11]. Şi în continuare: „Neamurile păgâne îşi vor
schimba zeii? Şi aceştia nu sunt zei. Străbateţi insulele Kitim şi priviţi; tri
miteţi în Kedar şi observaţi bine, dacă s-au făcut aici unele ca acestea”, pentru
că acelea nu-şi schimbă legea lor, „dar poporul Meu şi-a schimbat slava sa
cu ceea ce nu-i va fi de nici un folos” [Ir 2, 10-11]. Cum va răspunde oare
cineva care socoteşte puţin lucru Biserica lui Dumnezeu sau iese din ea?
6 Iar dacă vreunul socoteşte că [Biserica] e puţin lucru pretextând lucr
lui, în realitate pretextând pretexte pentru păcate [Ps 140, 4], unul ca acesta
să ştie că pentru credincioşi meseriile sunt un lucru secundar, lucrul lor fiind
cinstirea lui Dumnezeu [iheosebeia]. 7 Faceţi-vă aşadar meseriile ca pe un
lucru secundar pentru hrana voastră, iar drept lucru principal exersaţi cinstirea
lui Dumnezeu, cum spunea şi Domnul: „Lucraţi nu pentru hrana care piere,
ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică” [In 6, 27]. Şi iarăşi: „Acesta
este lucrul Iui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel pe Care L-a trimis” [In 6, 29].
LXI. Că nu este cuvios a prefera cele proprii celor dumnezeieşti.

Şi despre indiferenţă, şi că nu trebuie credinciosul să alerge la sinagogile
iudeilor, la casa de rugăciune a ereticilor sau la spectacolele păgânilor
1 Sârguiţi-vă aşadar să nu părăsiţi nicicând Biserica lui Dumnezeu; iar
dacă vreunul ar dispreţui-o intrând în întinăciunea păgânilor sau în sinagoga
iudeilor ori ereticilor, ce răspuns va da unul ca acesta lui Dumnezeu în ziua
judecăţii? Tu care ai lăsat cuvintele Dumnezeului Celui Viu, cuvinte făcă
toare de viaţă şi care pot să izbăvească de pedeapsa veşnică şi umbli în casa
demonilor, în sinagoga celor ce L-au omorât pe Hristos sau în adunarea celor
răi, nu L-ai auzit pe Cel ce a spus: „Am urât adunarea celor răi şi nu voi in
tra cu cei fără de lege; n-am şezut împreună cu sfatul deşertăciunii şi cu cei
necredincioşi nu voi şedea” [Pi 25, 4-5]. Şi iarăşi: „Fericit bărbatul care n-a
umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul
molipsitorilor n-a şezut, ci în Legea Domnului e voia lui şi la Legea Lui va
medita ziua şi noaptea” [Ps 1, 1-2]. 2 Tu însă, lăsând adunarea credincioşilor,
Biserica lui Dumnezeu şi legile Lui, ai privit spre peşterile tâlharilor [//· 7,11;
M t 2 1 , 13], socotind sfinte cele pe care Acela le-a numit spurcate şi făcând
comune cele pe care Acela le-a despărţit. Şi nu numai aceasta, dar acum
alergi la pompele păgânilor şi te grăbeşti spre teatre, dorind să fii socotit
unul din cei ce intră acolo şi iau parte la auziri necuviincioase, ca să nu spu
nem întinate, neauzindu-1 pe leremia care spune: „Doamne, n-am şezut în
sfatul celor ce râd, ci m-am temut de faţa mâinii Tale” [Ir 15, 17], nici pe
Iov care spune lucruri asemănătoare: „Am umblat cândva împreună cu cei
ce râd?, căci stau într-o cumpănă dreaptă” [Lv 31, 5-6].
3 De ce vrei să iei parte la cuvintele păgâneşti, care sunt ale unor oameni
morţi, arătate prin insuflarea diavolului, făcătoare de moarte, surpătoare ale
credinţei; şi care îi duc la politeism pe cei ce se ţin de ele? 4 Voi, aşadar, ză
boviţi în legile lui Dumnezeu şi socotiţi-le mai preţioase decât nevoile vieţii
şi, dându-le o mai mare cinste, alergaţi la Biserica Iui Dumnezeu, pe care
Şi-a câştigat-o cu Sângele lui Hristos [FA 20, 28; I Ptr 1, 19], Cel iubit de
El, Cel întâi-născut decât toată făptura [Col 1, 15] .5 Fiindcă aceasta e fiică a
Celui Preaînalt, cea care v-a născut în dureri prin cuvântul harului şi l-a
format pe Hristos în voi [Ga 4, 19], ai cărei părtaşi făcându-vă sunteţi mem
bre sfinte şi alese „neavând pată sau zbârcitură, ori ceva de acest fel, ci ca
unii nepătaţi şi sfinţi” [Ef 5,26] sunteţi desăvârşiţi în credinţă în El după
chipul Celui ce v-a făcut.
LXII. Că trebuie întors spatele tuturor impietăţilor păgânilor

1 Păziţi-vă aşadar să nu zăboviţi împreună cu cei ce pier, care sunt sinagoga
păgânilor, spre amăgire şi pierzanie; căci nu e nimic comun între Dumnezeu
şi diavol [2 Co 6, 14-16], pentru că cine se adună cu cei ce gândesc cele ale
diavolului se socotesc una cu el şi vor moşteni „vai”-ul. ~ Fugiţi de priveliş
tile indecente, adică de teatre şi dc mulţimile păgâne, de incantaţii, preziceri,
divinaţii, purificări, auguri, observarea păsărilor, necromanţie, invocaţii, fiind
că scris este: „Căci nu sunt auguri în Iacob, nici divinaţie în Israel” [Nm 23, 23].
Şi iarăşi: „Augurii sunt păcat” [/ Rg 15, 23] şi altundeva: „să nu apelezi la
auguri [Lv 19, 26], să nu recurgi la preziceri şi divinaţii [Dt 18, 10-11], să
nu urmaţi ventrilocilor [Lv 19, 31], să nu faceţi farmece [Zy 22, 17]”. La
aceasta îndeamnă şi leremia care spune: „Nu umblaţi în căile păgânilor şi nu
vă temeţi de semnele cerului” [//- 10, 2]. 3 De aceea credinciosul trebuie să
fugă de adunările impioşilor păgâni, iudei şi ale celorlalţi eretici, ca nu cumva
zăbovind în ele să ne punem curse sufletelor noastre, ca nu cumva petrecând
împreună cu ei la sărbătorile lor care se săvârşesc în cinstea demonilor, să
fim părtaşi şi la impietatea/necredinţa lor. 4 Trebuie fugit şi de târgurile lor
şi de toate lucrurile de copii săvârşite în ele, căci un credincios nu trebuie să
treacă printr-un târg decât pentru a răscumpăra un trup nenorocit [de sclav] şi
a câştiga un suflet sau a cumpăra altele din cele potrivite pentru subzistenţă.
Abţineţi-vă deci de la orice pompă [procesiune] a idolilor, de orice reprezen
tare, târg, banchete, lupte şi orice privelişte demonică.
652 C anonul O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
LXIII. Că leneşul între credincioşi nu trebuie să mănânce,

pentru că cei din jurul lui Petru şi ceilalţi apostoli erau pescari,
cei din jurul Iui Pavel şi Achila făceau corturi, iar cei din jurul lui Iuda
al lui Iacob lucrau pământul, relatează Hegesip şi Tertulian romanul
1 Iar voi, tinerii Bisericii, sârguiţi-vă să slujiţi cu hărnicie la toate nevoile,
zăboviţi cu toată seriozitatea în lucrurile voastre, ca în tot timpul să aveţi de
ajuns pentru voi înşivă şi pentru cei săraci, ca să nu împovăraţi Biserica Iui
Dumnezeu. Căci şi noi, care zăbovim în cuvântul Evangheliei, nu suntem
nepăsători nici faţă de muncile secundare, căci unii dintre voi sunt pescari
\Mt. 4, 18], alţii fac corturi [FA 18, 3], iar alţii lucrează pământul, ca să nu fim
nicicând inactivi. 2 Fiindcă zice undeva Solomon: „Mergi la furnică, lene-
şule! Sârguieşte văzându-i deprinderile şi fii mai înţelept decât ea! Că aceea,
fără să lucreze pământul, fără să aibă pe cineva s-o îndemne şi fără să fie
sub oarecare stăpân, îşi pregăteşte vara hrană şi belşug de strânsură la vre
mea secerişului. 3 Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi cât de curat
îi este lucrul; de ostenelile ei se folosesc, spre sănătate, regii şi oamenii
simpli; ea de către toţi e iubită şi lăudată; cu toate că puterile-i sunt slabe, ea
stă în frunte prin aceea că a cinstit înţelepciunea. '' Până când, leneşule, vei
sta culcat? Şi când te vei scula din somn? Puţin somn, puţină şedere, puţină
dormitare, puţin să stai cu mâinile în sân, şi ca un rău călător îţi va veni sără
cia şi ca un bun alergător, lipsa. Dar dacă nu vei fi leneş, atunci ca un izvor
îţi va veni secerişul, iar sărăcia ca un rău alergător va fugi de la tine” [Pr
6, 6-1 la], 5 Şi iarăşi: „Cine-şi lucrează pământul sc va sătura de pâini"
[Pr 12, 11]. Şi altundeva spune: „Leneşul îşi strânge mâinile şi-şi mănâncă
din trup” [Ecc 4, 5]. Şi iarăşi: „Din pricina nelucrării mâinilor grinda va
cădea” [Ecc 10, 18]. 6 Lucraţi aşadar încontinuu, căci nevindecabilă e pata
lenei. „Iar dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce” [2 Tes 3, 10], căci
pe leneşi îi urăşte Domnul Dumnezeul nostru, şi nici unul din cei ce se ţin
de Dumnezeu nu trebuie să fie leneş.
Cartea III: Despre văduve
I. [Despre văduve]
1 Nu aşezaţi văduve care au mai puţin de şaizeci de ani [1 Tim 5, 9], ca să
aveţi prin vârstă o siguranţă că nu va cădea în bănuiala recăsătoriei.' Iar dacă
aşezaţi o femeie mai tânără în cinul văduvelor şi aceasta, nesuportând în tine
reţea ei văduvia, se va căsători, va produce o necuviinţă slavei cinului vădu
velor şi va da socoteală lui Dumnezeu nu pentru că s-a legat cu o a doua
căsătorie, ci pentru că n-a păzit făgăduinţa ei, dispreţuind pe Hristos [7 Tim

5, 11].J De aceea nu trebuie să facă făgăduinţa pripit, ci cu asigurare, „căci
mai bine să nu faci un vot decât să faci votul şi să nu-1 împlineşti” [Ecc 5,4].
4 Iar dacă o femeie tânără, care a stat doar puţin timp cu bărbatul ei şi I-a
pierdut prin moarte sau dintr-un alt motiv, va rămâne cu sine însăşi având
darul văduviei, se va afla fericită, asemănându-se văduvei din Sarepta Sido-
nului [J Rg 17, 9-14], la care a primit ospitalitate sfântul profet al lui Dum
nezeu, Ilie. 5 Una ca aceasta se va asemăna „Anei, fiica lui Fanuel, din
seminţia lui Aşer, care nu se îndepărta de templu” rămânând în el ziua şi
noaptea în cereri şi rugăciuni, „fiind în vârstă de optzeci de ani şi care trăise
cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei”, şi care slăvind venirea Domnului
„lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în
Israel” [Lc 2, 36-38]. Dacă primeşte o astfel de mărturie, una ca aceasta va
trebui să fie cinstită pentru că are faimă la oameni pe pământ, iar la Domnul
din ceruri laudă veşnică.
II. Că o văduvă prea tânără trebuie refuzată din pricina suspiciunii

1 Văduvele tinere să nu fie însă rânduite în cinul văduvelor, ca nu cumva
venind la a doua căsătorie sub pretext că nu-şi pot stăpâni dorinţa, să se
ajungă în litigiu. Să fie însă asistate şi îngrijite, ca nu cumva venind la a doua
căsătorie sub pretextul lipsurilor, să fie aduse într-un litigiu necuviincios.
2 Mai trebuie să ştiţi şi aceasta: că prima căsătorie făcută potrivit legii e
dreaptă, ca una care există după voia lui Dumnezeu, dar a doua căsătorie
după o făgăduinţă e contrară legii nu din pricina contactului conjugal, ci din
pricina minciunii; căsătoria a treia însă e un semn al neînfrânării, iar ce este
peste căsătoria a treia este un desfrâu evident şi o destrăbălare neîndoielnică.
3 Căci la creaţie Dumnezeu a dat o singură femeie unui singur bărbat, căci
„cei doi vor fi o singură came” [Fc 2, 24]. Femeilor tinere să li se îngăduie
însă după moartea primului bărbat şi un al doilea, ca să „nu cadă în osânda
diavolului şi în curse multe şi pofte nebuneşti” [7 Tim 6, 9] şi vătămătoare
sufletelor, care să le aducă mai degrabă pedeapsă decât uşurare.
III. Cum trebuie să fie adevăratele văduve

şi cum trebuie asistate de către episcop
' Adevăratele văduve sunt cele ce au avut un singur bărbat şi care au măr
turie de la mulţi pentru fapte bune, cu adevărat văduve, cuminţi, curate, cre
dincioase, crescându-şi frumos copiii, primitoare de străini [7 Tim 5, 10] în
chip ireproşabil, şi ele trebuie ajutate ca unele închinate lui Dumnezeu.
2 Adu-ţi aminte însă, episcope, şi de săraci şi întinzându-le o mână [Sir 7,32]
654 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
de ajutor şi purtând grijă de ei, ca un econom al lui Dumnezeu [Tit 1,7],

împarte fiecăruia ofrandele la timpul potrivit: văduvelor, orfanilor, celor lip
siţi de apărare şi celor cercetaţi de necazuri.
IV. Că trebuie ajutat orice om lipsit

1 Ce-i de făcut însă dacă unii care nu sunt văduvi sau văduve au totuşi ne
voie de ajutor din pricina sărăciei, a bolii sau a hrănirii copiilor? Trebuie să
veghezi peste toţi şi să porţi de grijă de toţi. 2 Căci cei care dau daniile nu le
dau direct văduvelor, ci le aduc pur şi simplu, numindu-le daruri de bunăvoie,
pentru ca tu, care îi ştii pe cei necăjiţi, să le împărţi din ele în chip strict ca
un econom bun [I Ptr 4, 10]. Căci Dumnezeu îl cunoaşte pe cel ce l-a dat,
chiar dacă este împărţit celor lipsiţi în absenţa lui, şi el îşi are răsplata faptei
bune, iar tu vei fi numit fericit pentru economisirea lui cu conştiinţă bună.
Spune-le însă şi cine e cel care l-a dat, ca să se roage pentru el cu numele
lui. 4 Fiindcă trebuie făcut bine tuturor oamenilor fără a judeca cine e acesta
sau acela, căci zice Domnul: „Tot celui ce cere de la tine dă-i” [Lc 6,30].
Evident însă celui ce are cu adevărat nevoie, fie el prieten sau duşman, rudă
sau străin, necăsătorit sau căsătorit.
5 Căci în toată Scriptura îndeamnă Domnul cu privire la săraci; prin Isaia
spune: „Rupe celui flămând pâinea ta şi pc săracii fără acoperiş du-i în casa ta:
de vezi pe cineva gol, îmbracă-1 şi nu te ascunde de cei de un neam cu tine”
[/s 58, 7]. Prin Daniel spune: „De aceea, împărate, plăcui să-ţi fie sfatul
meu: răscumpără-ţi păcatele prin milostenii şi nedreptăţile tale prin îndurări
faţă de cei săraci” [Dn 4, 27]. 7 Prin Solomon spune: „Păcatele sunt curăţite
prin fapte de milostenie şi de credinţă” [Pr 15, 27a]. ' Prin David spune
iarăşi: „Fericit cel ce înţelege pe sărac şi pe sărman; în ziua cea rea îl va
izbăvi Domnul” [.Ps 40, 2]. Şi iarăşi: „A risipit, a dat săracilor; dreptatea lui
rămâne în veac” [Ps 111, 9 ].9 Iar Solomon spune: „Cine are milă de sărac îl
împrumută pe Dumnezeu; după darul lui îi va da înapoi Dumnezeu” [FV
19, 17], şi iarăşi: „Cine-şi astupă urechile ca să nu-i audă pe cei săraci, va
striga şi el şi nu va fi cine să-l audă” [Pr 21, 13].
V. Că trebuie avut grijă de purtarea văduvelor

' Fiecare văduvă să fie blândă, liniştită, îngăduitoare, lipsită de răutate,
nemânioasă, fără să vorbească multe, fără să strige, nelimbută, nebârfitoare,
nepedantă în alegerea cuvintelor, neduplicitară, neindiscretă; dacă vede sau
aude ceva strâmb, să fie ca şi cum nu vede şi nu aude nim ic.2 Văduva să nu
se gândească la nimic altceva decât să se roage [/ Tim 5, 5] pentru cei ce
dau şi pentru toată Biserică. 3 Dacă e întrebată de cineva, să nu răspundă
uşor, afară de cele ce privesc credinţa, dreptatea şi nădejdea în Dumnezeu,

trimiţându-i pe cei ce vor la cei din frunte, ca de la ei să audă dogmele drep-
tei-credinţe. 4 Să răspundă numai când e vorba de răsturnarea rătăcirii polite-
iste dovedind învăţătura despre unitatea [„monarhia”] lui Dumnezeu; despre
celelalte însă să nu răspundă ceva pripit, ca nu cumva spunând ceva în chip
lipsit de învăţătură să aducă blasfemie cuvântului.
5 Căci despre cuvânt Domnul a învăţat că se aseamănă unui grăunte de
muştar [Mt 13, 31]; acesta este aprins şi dacă cineva se foloseşte de el fără
experienţă îl va găsi pişcător. Căci în cele tainice nu trebuie să trădăm, ci să
fim siguri, fiindcă Domnul ne îndeamnă spunând: „Nu aruncaţi mărgăritarele
înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă
sfâşie” [Ml 7, 6] .6 Căci dacă aud cuvântul despre Hristos nu cum se cuvine,
ci deficitar, mai cu seamă cel despre întruparea sau pătimirea Lui, necredin
cioşii îl vor lua în râs zâmbind de el ca de unul mincinos, în loc să dea slavă,
iar bătrâna va fi vinovată de pripeală şi blasfemie şi va moşteni „vai”-ul,
căci se spune: „Vai celui prin care Numele Meu este blasfemiat între păgâni”
[Îs 52, 5].
VI. Că femeile nu trebuie să înveţe pe alţii,
fiindcă e un lucru necuviincios, şi despre care fem ei urmau pe Domnul.
Şi că văduvele trebuie să iasă cu măsură
1 „Nu îngăduim, aşadar, femeilor să înveţe pe alţii în adunare/biserică”
[/ Tim 2, 12; l Co 14, 34]. ci numai să se roage şi să asculte pe învăţători.
" Căci atunci când învăţătorul nostru şi Domnul nostru lisus Hristos ne-a
trimis pe noi. Cei Doisprezece, să învăţăm poporul şi neamurile păgâne, n-a
trimis nicidecum la vestire/propovăduire femei, deşi nu lipseau. Pentru că
împreună cu noi erau şi mama Domnului şi surorile Lui [Mt 13, 56], şi Maria
Magdalena, Maria, mama lui lacob [Mt 27, 56. 61; Mc 16, 1], Marta şi Maria,
surorile lui Lazăr [In 11, 1-3]. Căci dacă ar fi fost necesar pentru femei să
înveţe pe alţii, El însuşi le-ar fi poruncit cel dintâi să catehizeze împreună cu
ei poporul. Aşadar, întrucât cap al femeii e bărbatul [1 Co 11, 3], nu este
drept ca restul trupului [femeia] să conducă capul [bărbatul].
3 Să ştie deci văduva că e un altar al lui Dumnezeu şi să şadă în casa ei,
neducându-se sub un pretext oarecare în casele credincioşilor pentru a primi
[danii], căci nicicând altarul lui Dumnezeu nu umblă de colo-colo, ci e fixat
într-un loc. 4 Prin urmare, fecioara şi văduva să nu umble de colo-colo, nici
să vagabondeze pe la casele altora, fiindcă vagaboandele, neruşinatele şi cele
asemenea lor nu dau linişte picioarelor lor [Pr 7,11] într-un singur loc, pen
tru că acestea nu sunt văduve, ci straiţe gata mereu să primească, flecăreţe,
bârfitoare, intrigante, neruşinate, lipsite de sfială; şi fiind aşa nu sunt vrednice
de Cel ce le-a chemat. 5 Căci duminica nu mai ajung la odihna obştească a

adunării ca acelea care au privegheat, ci fie moţăie, fie flecăresc, fie cer, fie-i
captivează pe alţii aducându-i la cel rău, nelăsându-i să fie treji în Domnul
[1 Ptr 5, 8], ci facându-i să iasă la fel cum au intrat, goi, pentru că nu-i aud
pe cei care învaţă sau citesc Cuvântul Domnului; căci despre unii ca aceştia
vorbeşte şi profetul Isaia: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi veţi
privi, dar nu veţi vedea, căci inima acestui popor s-a îngroşat” [Zs 6, 9-10].
VII. Cum sunt falsele văduve
1 în acelaşi fel, şi urechile inimilor unor asemenea văduve s-au închis, ca

nu cumva şezând ele înăuntru, sub acoperişul lor, să grăiască cu Domnul, ci
alergând cu mintea pentru a-şi face rost de bani prin flecăreli ca să facă pof
tele potrivnicului [diavolului], 2 Asemenea văduve nu sunt potrivite pentru
altarul lui Hristos. J Fiindcă ele sunt văduve care cred că lucrarea lor e să
facă bani, şi întrucât cer cu neruşinare şi primesc nesăturate, pe mulţi i-au
făcut deja zăbavnici la a mai da. Căci deşi se cade să se mulţumească mo
dest cu cele de la Biserică, ele aleargă din contră de colo-acolo, zguduind
casele celor bogaţi şi îngrămădindu-şi grămezi de bani, dau împrumut cu
dobânzi amare şi se îngrijesc doar de mamona, dumnezeul lor e punga şi
preferă oricărei virtuţi să mănânce şi să bea spunând: „Să mâncăm şi să
bem, căci mâine vom muri” [/s 22, 13], socotind că aceste lucruri stau în
picioare şi că nu fug printre degete.
4 Căci cea care s-a deprins în adunarea de bani, în loc să adore pe Dumne
zeu îl adoră pe mamona [Mt 6, 24], adică e sclava câştigului, dar nu poate să
bineplacă Iui Dumnezeu, nici să se supună adorărilor Lui, neputând să vor
bească necontenit cu El, întrucât are mintea şi dispoziţia ocupate cu aduna
rea de arginţi, dacă „acolo este comoara ei, unde e şi inima ei” [Mt 6, 21].
Fiindcă în mintea ei primeşte gânduri unde anume să umble ca să poată lua
ceva, sau la cutare prietenă care a uitat-o şi ce discurs trebuie să-i ţină; una
care-şi face astfel de calcule nu va mai fi atentă la rugăciune, ci la gândul
care-i vine. De aceea, chiar dacă ar voi cândva să se roage pentru cineva, nu
va fi auzită, pentru că nu-şi aduce rugăciunea Domnului din toată inima, ci
cu minte împărţită.
6 Dar cea care vrea să se ţină de Dumnezeu, şezând înăuntru gândeşte cele
ale Domnului [cf. I Co 7, 32], aducându-1 zi şi noapte cu gură neodihnită o
rugăciune sinceră. Aşa cum preaînţeleapta ludita, cunoscută cu martori pen
tru cuminţenia ei, se ruga zi şi noapte pentru Israel, tot aşa şi văduva asemă
nătoare ei aduce lui Dumnezeu o mijlocire neîncetată pentru Biserică şi
Acesta o va auzi, pentru că gândirea ei atârnă numai de aceasta şi nu e purtată
nici spre nesăturare, nici spre pofta de câştig mult, ochiul ei e pur şi urechea
curată, mâinile neîntinate şi picioarele liniştite, iar gura ei nu e gata nici spre
ghiftuială, nici spre flecăreală vorbind ce se cuvine şi negustând decât cele
potrivite doar pentru subzistenţă; şi fiind aşa, serioasă şi netulburată, va bine-
plăcea lui Dumnezeu şi odată ce a cerut ceva îndată vine şi darul; „căci încă
pe când vorbeşti tu, voi spune: Iată-Mă!” [Zs 58, 9].
Aşa fiind deci, să fie neiubitoare de arginţi, neînfumurată, neiubitoare de
câştig urât, nu nesăturată şi lacomă, ci înfrânată, blândă, calmă, evlavioasă,
discretă, şezând acasă şi rostind psalmi, rugătoare, cititoare, priveghetoare,
postitoare, vorbind totdeauna cu Dumnezeu în cântări şi laude duhovniceşti
[Ef 5, 19]. s Torcând lână [Pr 31, 13] ca să dea ea mai degrabă altora, decât
să ceară de la cineva, aducându-şi aminte de văduva care a primit mărturie
de la Domnul în Evanghelie, şi care venind în templu „a aruncat în vistieria
lui cei doi bănuţi, care fac un codrant” [Mc 12, 42] şi pe care văzând-o
Cunoscătorul inimilor, Hristos Dumnezeul şi învăţătorul nostru, a zis: „Amin
vă spun vouă, că această văduvă săracă a aruncat în vistierie mai mult decât
toţi ceilalţi; pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea a aruncat tot
ce avea pentru viaţa ei” [Mc 12, 43-44].
VIU. Că nici văduva, nici episcopul, nici un alt credincios

nu trebuie să primească de la nevrednici
' Aşadar văduvele trebuie să fie serioase, ascultătoare de episcopi, de prez-

biteri şi diaconi, încă şi de diaconiţe, evlavioase, sfioase, temătoare, neauto
ritare, nici voind să facă ceva fără avizul diaconului, ca, de pildă, să vrea să
se ducă la cineva să mănânce la el ori să bea sau să ia ceva de la cineva. Iar
dacă va face unul din aceste lucruri fără să li se fi poruncit, să fie pedepsită
cu post ori îndepărtare [aphorismd] ca una ce este repezită.' Căci ce ştie ea
ce fel de femeie este cea de la care primeşte sau din ce fel de slujire vine
hrana ei? Poate din răpire sau din altă purtare nu frumoasă. Şi văduva nu ştie
că pentru fiecare din aceste lucruri va da socoteală lui Dumnezeu, dacă pri
meşte ceva nevrednic de Dumnezeu. Pentru că nici preoţii nu vor primi vreo
dată daruri de bunăvoie de la una care e poate răpitoare/hoaţă sau desfrânată,
căci scris este: „Să nu pofteşti cele ale aproapelui tău” [lş 20, 17], şi: „Să nu
aduci Domnului Dumnezeu plata unei desfrânate” [Dt 23, 19]. Prin urmare,
nu trebuie primit ceva de la unii ca aceştia, nici de la cei îndepărtaţi [apho-
rismenon] .3 Aşadar, văduvele să fie gata la ascultarea celor poruncite lor de
superiori şi să facă după porunca episcopului ca ascultând de Dumnezeu.
Căci cine primeşte de la cineva cum este cel spus mai sus sau de la cineva
scos afară din adunare şi se roagă pentru el, deşi acela preferă să stăruie în
cele rele şi nu vrea să se căiască, se face părtaş cu el prin rugăciune şi întris

tează pe Hristos Care Se întoarce de la cei nedrepţi [Mt 25, 41]; îi confirmă
prin darul lui nevrednic şi se întinează împreună cu ei nelăsându-i să vină la
pocăinţă, ca să plângă şi să se roage lui Dumnezeu.
IX. Că femeile nu trebuie să boteze, fiindcă acesta e un lucru impios

şi străin de învăţătura lui Hristos
1 Cât despre faptul că femeile botează vă facem cunoscut că cele ce între
prind aceasta se expun unei primejdii nu mici, de aceea nu-1 sfătuim, fiindcă
e un lucru nesigur sau, mai bine zis, nelegiuit şi impios. 2 Căci dacă bărbatul
este cap femeii [1 Co 11,3] şi el a fost promovat la preoţie, nu este drept să
nesocotim creaţia şi lăsând începutul să venim la trup, care e ultimul: pentru
că femeia e trupul bărbatului din coasta lui [Fc 2, 21] şi supusă aceluia, din
care a fost şi divizată în vederea facerii de copii — „căci el va domni peste
tine” [Fc 3, 16] —, pentru că început/obârşie a femeii e bărbatul, fiindcă e şi
cap al ei. 3 Iar dacă mai sus n-am îngăduit femeilor să înveţe pe alţii, cum le
va îngădui cineva să fie preoţi împotriva firii [hierateusai para physin]?
Fiindcă hirotonirea de preotese pentru zeiţele feminine e o ignoranţă a ate
ismului păgânilor, nu dintr-o rânduială a lui Hristos. 4 Iar dacă botezul ar fi
trebuit dat şi de femei, negreşit Domnul ar fi fost botezat dc propria mamă.
şi nu de Ioan, iar trimiţându-ne să botezăm [Mt 28, 19], ar fi trimis împreună
cu noi pentru aceasta şi femei. El însă n-a poruncit, nici n-a predat nicăieri
aşa ceva, bine ştiind atât succesiunea naturii/firii, cât şi cuviinţa lucrului ca
unul ce e Creator al firii şi Legiuitor al rânduielii.
X. Că laicul nu trebuie să facă un lucru preoţesc:

Botez, Jertfă, punere a mâinilor sau binecuvântare
1 Nici laicilor nu le îngăduim să facă vreunul din lucrurile preoţeşti, ca, de
jrildă, Jertfa, Botezul, punerea mâinilor sau binecuvântarea mică sau mare.
' „Căci nimeni nu-şi ia de la sine această cinste, ci cel chemat de Dumne
zeu” [Evr 5, 4], fiindcă o astfel de demnitate se dă prin punerea mâinilor
episcopului. 3 Iar cine şi-a răpit-o pentru sine însuşi, fără să-i fi fost încre
dinţată, va suferi pedeapsa lui Ozia [2 Par 26].
XJ. Că fără episcopi sau preoţi nici unuia dintre ceilalţi clerici
nu-i este îngăduit să lucreze cele ale preoţilor, iar hirotonia
îi revine doar episcopului, nimănui altuia
' Nu le îngăduim să boteze nici celorlalţi, ca, de pildă, citeţilor, cântăreţi
lor, portarilor sau servitorilor, ci numai episcopilor şi prezbiterilor slujiţi de
I V.4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 659
diaconi. 2 Iar cei ce îndrăznesc aceasta vor suferi pedeapsa celor care au
urmat lui Core [Nm 16]. 3 Nici prezbiterilor nu le îngăduim să hirotonească
diaconi, diaconiţe, citeţi, servitori, cântăreţi sau portari, ci doar episcopilor,
căci aceasta e ordinea şi armonia bisericească.
XII. împotriva invidiei

' Cât despre invidie, gelozie, bârfă, ceartă sau iubire de sfadă vi s-a spus
mai sus că acestea sunt străine creştinului şi mai ales pentru văduve. 2 Dar
pentru că diavolul care lucrează în multe feluri şi în multe chipuri, vine şi la
cele care nu sunt văduve [adevărate], ca odinioară la Cain, fiindcă unele spun
că sunt văduve, dar nu fac poruncile vrednice de văduvie, cum nici Cain nu
şi-a făcut datoriile de frate, căci nu ştiu că nu numele de văduvă le duce în
împărăţie, ci credinţa adevărată şi fapte cuvioase; iar dacă una şi-a agonisit
numele de văduvă, dar săvârşeşte lucrurile celui potrivnic, nu i se va socoti
văduvia, ci, fiind scoasă afară din împărăţie, va fi predată unei pedepse veş
nice. 3 Căci auzim că unele văduve sunt geloase, invidioase, defăimătoare,
calomniatoare pentru uşurările celorlalte, dar unele ca acestea nu sunt ale lui
Hristos, nici doritoare ale învăţăturii Lui. ’'Căci atunci când una din ele a
primit o haină sau arginţi, hrană, băutură ori încălţăminte, tovarăşele ei de
văduvie văzând uşurarea surorii lor trebuie să spună:
XIII. Cum trebuie să se roage văduvele

pentru cei care le dau cele de trebuinţă
' „Binecuvântat eşti Dumnezeule, Care ai uşurat-o pe tovarăşa mea de vă
duvie! Binecuvântează, Doamne, şi slăveşte pe cel ce i-a slujit şi fă ca fapta
lui să urce în adevăr la Tine şi adu-Ţi aminte de el spre bine în ziua cercetării
Tale. Iar episcopului meu, care Ţi-a slujit bine şi l-a învăţat să facă o milos
tenie oportună tovarăşei mele de văduvie care e lipsită, adaugă-i slavă şi dă-i
cununa laudei în ziua descoperirii cercetării Tale.”
2 în chip asemănător şi văduva care a primit mila să se roage pentru cel ce
i-a făcut această slujire.
XIV. Că potrivit poruncii Domnului cea care se bucură de o binefacere

nu trebuie să facă public şi să trâmbiţeze numele binefăcătorului
1Cea căreia i s-a făcut bine trebuie să-şi ascundă numele ei ca o înţeleaptă,
netrâmbiţând înaintea ei [Mt 6, 2], ca milostenia să se facă în ascuns pentru
Dumnezeu, cum spune Domnul: „Iar tu când faci milostenie, să nu ştie stânga
ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns” [Mt 6, 3-4]. Şi văduva
să se roage pentru cel ce i-a dat, oricine ar fi, întrucât e un sfânt altar al lui
Dumnezeu, iar Tatăl Care vede în ascuns va răsplăti în public pe cel ce face
binele [Mi 6, 4].
' Văduvele care nu vor să trăiască potrivit poruncii lui Dumnezeu se îngri
jesc în schimb să afle totul: cine e cea slujită astfel şi cine sunt cele care au
ajutat-o, şi aflând acest lucru una ca aceasta se duce la cea care a fost slujită
spunându-i: „Nu ştii că eu eram mult mai aproape de tine decât aceea şi, mai
cu seamă, eram mult mai necăjită decât ea? De ce ai preferat-o mie pe aceea?”
3 Spune acestea spune fiind fără minte, neînţelegând că aceasta a fost nu
voinţa unui om, ci porunca lui Dumnezeu. Căci dacă dă mărturie că era mai
aproape şi mai în lipsuri decât aceea, trebuie să se gândească Ia Cel care a
rânduit aceasta şi aşa, tăcând şi nefacând reproşuri celei slujite, să intre în
casa ei şi aruncându-se cu faţa la pământ să se roage ca Dumnezeu să-i ierte
greşeala. 4 Căci Dumnezeu a poruncit celei ce face bine să nu-şi cânte bine
facerea, dar ea i-a făcut reproşuri că nu i-a vestit numele ei, ca aflând şi ea
să alerge să primească; şi nu numai că i-a făcut reproşuri, dar a şi bleste
mat-o, uitând de Cel ce a zis: „Cine te binecuvântează să fie binecuvântat, şi
cine te blestemă să fie blestemat” [Nm 24, 9]. 5 Iar Domnul zice: „Când in
traţi într-o casă, spuneţi: Pace casei acesteia!, şi dacă c acolo un fiu al păcii,
pacea voastră se va odihni peste el [Lc 10, 5-6]; iar dacă nu e vrednic, pacea
voastră se va întoarce la voi [Mi 10, 12-13].”
XV. Că e lucru necuviincios a ocărîpe aproapele,

iar a-l blestema e un lucru străin de creştini
' Deci dacă pacea se întoarce înapoi la cei care au trimis-o peste cei care
sunt nevrednici de ea, cu mult mai mult se va întoarce blestemul asupra capu
lui ce l-a trimis în chip nedrept peste cel ce nu este vrednic să-l primească.
Căci oricine ocărăşte în zadar se blestemă pe sine însuşi, după cum spune
Solomon: „Cum zboară păsările şi vrăbiile, tot aşa un blestem zadarnic nu
va ajunge la nimeni” [Pr 6, 2]. Şi iarăşi: „Iar cei ce rostesc ocări sunt cei mai
nebuni” [Pr 10, 18]. ^Căci aşa cum, dacă înţeapă pe cineva, albina, care e
slabă în puterea ei, îşi pierde acul şi ajunge stearpă, la fel şi voi, lucrul ne
drept pe care-1 faceţi altora îl faceţi împotriva voastră înşivă. „Căci groapă a
săpat şi a adâncit-o şi a căzut în groapa pe care a făcut-o” [ f t 7, 16]. Şi iarăşi:
„Cine sapă o groapă aproapelui său va cădea în ea” [Pr 26, 27]. Prin urmare,
cine vrea să fugă de blestem să nu blesteme pe alţii. 4 De aceea, povăţuiţi-i pe
cei neascultători, mustraţi-i pe cei neruşinaţi, mângâiaţi-i pe cei descurajaţi,
întăriţi-i pe cei slabi, lăudaţi-i pe cei ce umblă în cuvioşie. Să binecuvânteze
aşadar şi ele mai degrabă, şi să nu blesteme, să facă pace, iar nu să provoace
război. 5 Aşadar, nici episcopul, nici preotul, nici diaconul, nici altcineva din
registrul preoţesc să nu-şi întineze limba, ca să nu moştenească blestem în

loc de binecuvântare. Episcopul să se sârguiască şi să se îngrijească ca nici
un laic să nu rostească blestem, fiindcă trebuie să aibă grijă de toţi: de clerici,
de fecioare, de văduve, de laici.
XVI. Despre dumnezeiasca iniţiere a Sfântului Botez

[Despre diaconiţă]
1 De aceea, episcope, promovează-ţi diaconi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi
lucrători ai dreptăţii pe colaboratorii vieţii tale, pe care să-i pui la încercare
din tot poporul şi ştii că sunt vrednici şi zeloşi la nevoile slujirii. Promovea
ză-ţi şi o diaconiţă credincioasă şi sfântă pentru slujirile femeilor. Căci se
poate ca în unele case să nu poţi trimite la femei un diacon bărbat din pricina
necredincioşilor; vei trimite deci o femeie diacon din pricina gândurilor
celor răi. 2 Căci pentru multe slujiri avem nevoie de un diacon femeie, întâi
de toate la luminarea/botezul femeilor, când diaconul le va unge doar frun
tea cu untdelemn sfânt, după care să le ungă diaconiţa, căci nu e necesar ca
femeile să fie observate de bărbaţi.
J Iar la punerea mâinilor episcopul nu le va unge decât capul în felul în
care erau unşi odinioară împăraţii şi preoţii; nu că botezaţii ar fi hirotoniţi
acum preoţi, ci pentru că au ajuns creştini de la Hristos [unşi de la Unsul],
preoţie împărătească şi neam sfânt [7 Ptr 2, 9], Biserică a lui Dumnezeu,
stâlp şi postament [/ Tim 3, 15] al Cămării de nuntă [eshatologice], ei care
odinioară nu erau popor, dar acum sunt iubiţi şi aleşi [7 Ptr 2, 10]. 4 Tu, aşa
dar, episcope, să ungi după acest model capul celor ce vin să se boteze, fie
bărbaţi, fie femei, cu untdelemnul sfânt drept chip [typos] al botezului Du
hului; după care tu, episcopul, sau prezbiterul de sub tine spunând şi numind
peste ei sfânta invocare/epicleză a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, să-i
botezi [Mt 28, 19] în apă; iar pe bărbat să-l primească diaconul şi pe fe
meie diaconiţa, ca împărtăşirea Peceţii de nerupt să se facă în chip decent,
după care episcopul să-i ungă pe cei botezaţi cu Mir.
XVII. Ce cauză are Botezul în Hristos

şi de ce se spune şi se face fiecare lucru din el
1Botezul este dat aşadar pentru moartea Fiului [cf. Rm 6, 3]: apa e în locul
mormântului, untdelemnul în locul Duhului Sfânt, pecetea în locul crucii, iar
mirul e confirmarea mărturisirii. 2 Pomenirea Tatălui e ca a unei Cauze şi
Trimiteri, iar asocierea Duhului e ca aceea a unui Martor. 3 Cufundarea e
moartea împreună, iar ieşirea din apă e învierea împreună [cu Hristos].
4 Tatăl e Dumnezeu Cel peste toate, Hristos e Dumnezeu Unul-Născut, Fiul
iubit, Domnul slavei [7 Co 2, 8], iar Duhul Sfânt e Mângâietorul trimis de

Hristos, învăţat de El, şi Care-L vesteşte pe El.
XVIII. Cum anume trebuie să fie cel iniţiat [botezat]

1 Cel botezat să fie străin de orice impietate, nelucrător faţă de păcat, prieten
al lui Dumnezeu, vrăjmaş al diavolului, moştenitor al Tatălui, comoştenitor
al Fiului Său, renunţător la Satana, la demoni şi amăgirile lor, curat, pur, cu
vios, iubitor de Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu, rugându-se ca un fiu tatălui
şi spunând aceste cuvinte primite de la adunarea comună a credincioşilor:
2 „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vină împărăţia
Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de
toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne lasă nouă datoriile noastre precum lăsăm
şi noi iertăm datornicilor noştri; şi nu ne duce în încercare/persecuţie, ci ne
izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.
Amin” \Mt 6, 9-15].
XIX. Cum anume trebuie să fie diaconii

1 Diaconii să fie şi ei nepătaţi în toate, ca episcopul, doar mai ageri, pro
porţionali cu mulţimea bisericii, ca să poată sluji celor neputincioşi ca nişte
lucrători fără de ruşine. Diaconiţa să se sârguiască îngrijindu-se de femei.
Şi amândoi să se ocupe de cele legate de vestire, plecare, slujire şi asistenţă,
cum spunea şi Isaia despre Domnul: „Dreptul îndreptăţeşte slujind bine mul
tora” [/5 53, 11]. 2 Aşadar fiecare să-şi cunoască locul şi să-l desăvârşească
cu sârguinţă într-un gând, într-un suflet, cunoscând plata slujirii. 3 Să n-aibă
ruşine să slujească celor lipsiţi, aşa cum Domnul nostru lisus Hristos „n-a
venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea sufletul preţ de răscum
părare pentru mulţi” [Mt 20, 28]; aşa trebuie să facă şi ei. Şi chiar de-ar trebui
să-şi pună sufletul pentru fratele lor, să nu şovăie; căci nici Mântuitorul şi
Domnul nostru lisus Hristos n-a şovăit să şi-l pună, cum spunea El însuşi,
pentru prietenii Lui [In 15, 13].
4 Deci dacă Domnul cerului şi al pământului a răbdat toate pentru noi, cum
ne-am putea îndoi noi să slujim celor lipsiţi, când trebuie să fim imitatori ai
Celui Care pentru noi a răbdat slujire, lipsuri, bătăi şi cruce? Aşadar şi voi
trebuie să slujiţi fraţilor ca imitatori ai lui Hristos, căci spune: „Cine vrea
între voi să fie mare să fie slujitor al vostru, şi cine vrea între voi să fie întâiul
să fie sclav al vostru” [Mt 20, 26-27]. 5 El însuşi a împlinit cu fapta, nu cu
vorba faptul de a „sluji bine multora” [Is 53, 11], căci „luând un ştergar s-a
încins cu el, apoi a vărsat apă într-un lighean” şi, stând noi întinşi la masă, a
venit şi ne-a „spălat picioarele” tuturor „şi le-a uscat cu ştergarul” [In 13,4-5].
Iar făcând aceasta ne-a arătat ce înseamnă afecţiunea iubirii de fraţi, ca şi

noi să facem aceasta unii altora [In 13, 15]. Deci dacă Domnul şi învăţătorul
nostru S-a smerit aşa pe Sine însuşi, cum de vă ruşinaţi voi să faceţi aceasta
celor neputincioşi şi slabi dintre fraţi, când sunteţi lucrători ai adevărului şi
apărători ai pietăţii? 6 Slujiţi deci cu iubire, nu murmurând, nici şovăind, căci
nu o faceţi pentru om, ci pentru Dumnezeu şi veţi primi răsplata slujirii de la
El în ziua cercetării voastre [1 Ptr 2, 12]. 7 Voi, diaconii, trebuie deci să-i
cercetaţi/vizitaţi pe toţi cei ce au nevoie de cercetare/vizitare şi să daţi de veste
episcopului vostru despre cei necăjiţi; căci trebuie să fiţi sufletul şi simţurile
lui, ageri şi ascultătorii lui ca episcopului, părintelui şi învăţătorului vostru.
XX. Că episcopul trebuie să fie hirotonit de trei sau doi episcopi,

nu de unu! singur, căci atunci e un lucru invalid
1 Poruncim însă ca episcopul să fie hirotonit de către trei episcopi sau cel
puţin de către doi. Nu este îngăduit să fie aşezat de unul singur, căci mărtu
ria a doi sau trei este mai sigură şi certă [In 8, 17; Mt 18, 16]; prezbiterul şi
diaconul şi restul clerului să fie hirotoniţi însă de un singur episcop. ' Nici
prezbiterul, nici diaconul să nu hirotonească din laici clerici, ci prezbiterul
doar să înveţe, să aducă ofranda [euharistică], să boteze, să binecuvânteze
poporul, iar diaconul să slujească episcopului şi prezbiterilor, adică să slu
jească, nu să lucreze celelalte lucruri.
Cartea IV: Despre orfani
I. [Despre orfani]
1Când un creştin, copil sau fecioară, devine orfan, bine e să-l ia şi să-l aibă
în loc de copil unul din fraţi care n-are copii, iar pe fecioară să o ia cel ce are
un fiu care poate să se unească cu ea în căsătorie fiind de aceeaşi vârstă; căci
făcând aceasta săvârşesc un lucru mare devenind părinţi ai unor orfani şi vor
primi de la Domnul Dumnezeu răsplata acestei slujiri. 2 Dacă nu sunt însă
unii ca aceştia, iar bogatul care umblă după principiul de a plăcea oamenilor
se ruşinează de membrii cinului orfanilor, atunci de orfan va purta de grijă
„Tatăl orfanilor şi Judecătorul văduvelor” [Ps 67, 6], iar unul ca acesta va
cădea pradă celui care-i va cheltui economiile şi se va face cu el ceea ce s-a
spus: „Cele pe care nu le-au mâncat sfinţii le vor mânca asirienii” [agraphon].
Cum spune şi Isaia: „Ţinutul vostru îl vor devora înaintea voastră străinii, îl
vor pustiii şi surpa” [Is 1, 7].
664 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C anonul aposiolic
II. Cum trebuie să poarte de grijă de orfani episcopul

' Aşadar purtaţi de grijă de creşterea lor, voi, episcopii, ca să nu le lip
sească nimic: orfanilor dându-le cele ale părinţilor, văduvelor cele ale bărba
ţilor, tinerilor căsătoria, meseriaşului de lucru, celui slab mila, străinilor aco
periş, flămânzilor pâine, însetaţilor de băut, celor goi haină, celor bolnavi vin
decare, celor din închisori ajutor [cf. Mt 25, 35-36]. 2 Pe lângă aceştia mai
mare grijă să aveţi de cei orfani, ca să nu le lipsească nimic: de fecioară până
vine la vârsta căsătoriei şi o veţi da unui frate; de copil dându-i posibilitatea
de a învăţa o meserie şi a se hrăni din ea, ca atunci când va putea practica
iscusit meseria, să-şi poată cumpăra şi uneltele meseriei lui, pentru a nu fi o
povară pentru iubirea nefaţamică faţă de el a fraţilor, ci să se ajute singur.
III. Cine trebuie asistaţi potrivit poruncii Domnului

' Căci cu adevărat fericit este cel care putând să se ajute singur nu va
strâmtară locul unui orfan, al unui străin şi al unei văduve, pentru că şi Dom
nul a spus că acela care dă e mai fericit decât cel ce primeşte [FA 20, 35].
2 Pentru că s-a mai spus de către E l : „Vai celor ce au şi primesc cu făţărnicie
sau care pot să se ajute pe ei înşişi şi vor să primească de la alţii; căci fiecare
va da socoteală Domnului în ziua judecăţii” [agraphon], 3 Căci cine primeşte
din pricina că are vârstă de orfan, din pricina slăbiciunii bătrâneţii, a căderii
într-o boală gravă sau a mulţilor copii pe carc-i are de hrănit, unul ca acesta
nu numai nu va primi reproşuri, ci va fi lăudat; căci fiind socotit un altar
pentru Dumnezeu, va fi cinstit de Dumnezeu dacă se roagă neîncetat pentru
cei ce i-au dat, dacă nu primeşte pe degeaba, ci dă pe cât îi stă în putere răs
plata pentru darul primit prin rugăciune; unul ca acesta deci va fi fericit de
Dumnezeu în viaţa veşnică.
IV. Despre iubirea de arginţi

1 Dar cine are şi primeşte cu făţărnicie sau din lene, în loc să lucreze şi să-i
ajute şi pe alţii, acela va primi pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că a răpit
pâinea săracilor [Iov 22, 7]. 2 Căci cine are arginţi, dar nu-i împarte cu alţii,
fără să se folosească de ei nici el însuşi, a moştenit locul şarpelui despre care
se spune că doarme peste comori, şi se adevereşte pentru el Scriptura care
spune: „A adunat o bogăţie, din care nu v-a gusta” [Iov 29, 18]. Şi nu-i va fi
de nici un folos celui ce piere lovit de pedeapsă: „Căci nu-i vor fi de folos
averile în ziua mâniei” [Pr 1 1 ,4 ].3 Căci unul ca acesta n-a crezut în Dumne
zeu, ci în aurul lui [Mt 6, 24], socotindu-1 pe acesta dumnezeu şi încre-
zându-se în el; unul ca acesta e un făţarnic al adevărului, care se uită la faţa
omului, necredincios, laş, nebărbat, uşuratic, duşman al lui însuşi şi prieten
al nimănui. 4 Averea lui va pieri şi un bărbat străin o va mânca [Ecc 6, 2] fie

luându-i-o în timpul vieţii, fie bucurându-se de ea după moarte, căci „bogăţia
strânsă cu nedreptate va fi vomitată” [Iov 20, 15].
V. Cu ce teamă trebuie să se împărtăşească văduvele şi orfanii

de darurile aduse pentru Domnul
' îndemnăm deci văduvele şi orfanii să se împărtăşească cu toată teama şi
cu toată evlavia de cele care le sunt date şi să mulţumească lui Dumnezeu
Care dă săracilor de mâncare [/fr 145, 7] şi să-şi întindă ochii spre El.
2 „Căci cine dintre voi va mânca sau va bea fără El?” [Ecc 2, 25]. Fiindcă
El îşi deschide mâna Sa şi umple de bunăvoire tot ce-i viu [Ps 144, 16]: dă
grâu tinerilor şi vin fecioarelor [Za 9, 17], untdelemn spre veselia celor vii,
iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor [Pj 103, 15. 14], came
fiarelor, seminţe păsărilor şi tuturor hrana potrivită. 3 De aceea zice şi Dom
nul: „Uitali-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu
strâng în hambare, şi Tatăl vostru le hrăneşte. Oare voi nu sunteţi mai mult
decât ele? Nu vă faceţi deci griji zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea?
Căci ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de toate acestea” [Mt 6, 28. 31. 32].
4 Deci ca unii care vă bucuraţi de o asemenea purtare de grijă de la El şi vă
împărtăşiţi de bunătăţile care vin de la El, trebuie să înălţaţi laudă Celui ce
ia asupra Sa pc orfan şi pe văduvă [Ps 145, 9], Dumnezeului Atoateţiitorul,
prin iubitul Său Fiu Iisus Hristos, Domnul vostru, prin Care se cuvine slavă
lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr în veci. Amin.
VI. Ale cui aduceri de roade sunt primite şi ale cui nu

' Episcopul trebuie să ştie însă ale cui aduceri de roade trebuie să le
primească şi ale cui nu trebuie. 2 Fiindcă trebuie să se păzească de darurile
cârciumarilor: „Căci nu se va îndreptăţi cârciumarul din păcat” [Sir 26, 29].
Despre ei spunea undeva şi Isaia mustrându-I pe Israel: „Cârciumarii tăi
amestecă vinul cu apă” [A 1, 22]. 3 Mai trebuie să-i evite şi pe desfrânaţi:
„Căci nu vei aduce Domnului plata unei desfrânate” [Dt 23, 19]. La fel şi pe
răpitori, pe cei ce poftesc cele ale altora şi pe adulteri, căci jertfele acestora
sunt o urâciune pentru Dumnezeu.
4 Să fie evitaţi de tine, episcope, şi cei ce necăjesc văduva şi oprimă pe
orfan, care umplu închisorile de nevinovaţi şi se poartă rău cu slujitorii lor,
tratându-i cu lovituri, înfometare şi sclavie rea, sau cei ce ruinează oraşe
întregi; ofrandele lor sunt întinate. 5 Refuză-i şi pe cei ce fac fraude, pe avo
caţii care pledează pentru nedreptăţi, pe făcătorii de idoli, pe hoţi, pe vameşii
nedrepţi şi cei care falsifică greutăţile la cântar şi folosesc măsuri false, pe
soldatul defăimător care nu se mulţumeşte cu solda lui, ci-i asupreşte pe

săraci [cf. Lc 3, 14], pe ucigaş şi pe călău, pe judecătorul fără de lege, pe cel
ce răstoarnă afacerile, pe cel ce unelteşte împotriva oamenilor, pe lucrătorul
celor întinate, pe beţiv, pe blasfemator, pe cel destrăbălat, pe cămătar, pe
orice alt om rău şi care luptă împotriva voii lui Dumnezeu, pentru că spune
Scriptura că toţi ca aceştia sunt scârboşi la Dumnezeu [Pr 17, 15].6 Căci cei
care primesc daruri de la unii ca aceştia şi hrănesc cu ele văduve şi săraci se
vor face vinovaţi înaintea tribunalului lui Dumnezeu, ca profetul Adonia din
cărţile Regilor care, neascultând de Dumnezeu şi mâncând pâine şi bând apă
în locul în care Dumnezeu l-a oprit din pricina impietăţii lui Ieroboam, a fost
omorât de un leu [3 Rg 13].
7 Fiindcă pâinea din osteneală servită văduvelor e mult mai dreaptă, chiar
dacă puţină şi proastă, cât cea din calomnie şi nedreptate, chiar dacă e multă
şi de calitate, căci spune Scriptura: „Mai bun c puţin pentru cel drept decât
multa bogăţie a păcătoşilor” [Ps 36, 16] .HIar dacă o văduvă care mănâncă şi
se satură de la cei impioşi se roagă pentru ei nu va fi auzită, pentru că Dum
nezeu Cunoscătorul inimilor a spus cu judecată despre cci impioşi zicând:
„Chiar dacă Moise şi Samuel ar sta înaintea feţei Melc mijlocind pentru ei
nu-i voi auzi [/r 15, 1; 11, 11]; iar tu nu Mă ruga pentru poporul acesta şi
nu-Mi cere să Mă milostivesc de ei, şi nu veni la Mine mijlocind pentru ei,
că nu te voi auzi” [Ir 7, 16]. 9 Fiindcă într-adevăr cei ce sunt în păcate şi nu
se căiesc nu numai că nu vor fi auziţi când se roagă, dar îl vor şi înfuria pe
Dumnezeu aducându-1 aminte răutăţile lor.
VII. Că darurile celor nevrednici, până ce aceştia vorf i aşa,

nu numai că nu-L fac milostiv pe Dumnezeu,
ci dimpotrivă, II pun în mişcare spre iritare
1 Ocoliţi aşadar astfel de slujiri ca un preţ pentru un câine şi o plată a unei

desfrânate [Dt 23, 19], căci amândouă sunt oprite de Lege. 2 Fiindcă nici
Elisei n-a primit cele aduse de Azael [4 Rg 8], nici Ahia cele aduse de
Ieroboam [3 Rg 14]; iar dacă profeţii lui Dumnezeu n-au primit daruri de la
cei impioşi/necredincioşi, drept este să nu le primiţi nici voi, episcopilor.
Căci şi Simon Magul ne-a adus bani, lui Petru şi Ioan, încercând să cumpere
harul nepreţuit cu bani, pe care însă noi neprimindu-i l-am legat cu blesteme
veşnice, pentru că a crezut că îşi agoniseşte darul lui Dumnezeu nu prin
bunăvoinţă faţă de Dumnezeu, ci în schimbul banilor [FA 8, 18-20].3 Fugiţi
deci de ofrandele aduse la altarul lui Dumnezeu cu conştiinţă rea, căci se
spune: „Abţine-te de la ce e nedrept şi nu te vei mai teme şi tremurul nu se
va mai apropia de tine” [/s 54, 14].
VIII. Că e mai bine să dăm văduvelor din osteneala proprie,

chiar dacă cele date sunt umile şi puţine, decât multele daruri
ale impioşilor, chiar dacă sunt multe şi mari, fiindcă e mai bine
să murim de foame decât să primim darurile impioşilor
1 Iar dacă veţi spune: „Tocmai ei sunt cei ce dau milostenii şi dacă nu pri
mim de la ei, de unde vor mai fi slujite văduvele noastre şi vor mai fi hrăniţi
săracii poporului?”, atunci veţi auzi de la noi: „De aceea aţi primit darurile
leviţilor, aducerea roadelor poporului, ca să vă fie de ajuns şi vouă înşivă şi
celor lipsiţi, iar nu ca atunci când sunteţi cuprinşi de lipsuri să primiţi de la
cei răi.” ' Iar dacă astfel Bisericile sunt totuşi lipsite de resurse, e mai de fo
los ca unul să piară decât să primim ceva de la duşmanii lui Dumnezeu spre
ocara şi batjocura prietenilor Lui, căci despre unii ca aceştia spune profetul:
„Untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu” [ f i 140, 5] . 3 Trebuie aşa
dar să-i verificaţi pe unii ca aceştia, şi de la cei care umblă cuvios să primiţi şi
să daţi celor necăjiţi, dar de la cei daţi afară din adunări să nu primiţi înainte
de a se face vrednici să fie membri ai Bisericii. 4 Iar dacă lipsesc donaţii,
vesteşte fraţilor şi făcând colectă de la ei slujeşte orfanilor şi văduvelor cu
dreptate.
IX. Că poporul trebuie îndemnat de preot să facă bine săracilor,

cum face şi înţeleptul Solomon
1 Spune poporului de sub tine cele ce le spune înţeleptul Solomon: „Cin-
steşte-L pe Domnul din ostenelile tale drepte şi dă-I pârgă din roadele drep
tăţii tale, ca să se umple hambarele tale de mulţimea grâului, iar teascurile
tale să ţâşnească de vin” [Pr 3, 9-10]. 2 Aşadar din osteneala dreaptă a cre
dincioşilor hrăniţi-i şi îmbrăcaţi-i pe cei lipsiţi şi, cum spuneam mai înainte,
banii adunaţi de la ei rânduiţi-i să servească la cumpărăturile sfinţilor,
eliberându-i pe sclavi, pe captivi, pe cei în lanţuri, pe cei calomniaţi, pe cei
condamnaţi de tirani pentru numele lui Hristos la lupte de circ şi la moarte;
căci spune Scriptura: „Izbăveşte-i pe cei duşi la moarte şi răscumpără-i pe
cei ce urmează să fie omorâţi; nu te cruţa!” [Pr 24, 11].
X. Dacă cineva dintre cei necredincioşi aruncă cu forţa bani preoţilor,

să fie cheltuiţi pe lemne şi cărbuni, nu pe hrană
1 Iar dacă vreodată va fi o ananghie şi veţi primi fără voie arginţi de la un
necuvios, cheltuiţi-i pe lemne şi pe cărbuni, ca nu cumva luând ceva din ei o
văduvă sau un orfan să fie siliţi să cumpere hrană sau băutură peste ce se
cuvine, căci drept este ca aceste daruri ale necredincioşilor să fie mistuite de
foc, nu hrană pentru binecredincioşi. 2 Acestea le spune şi Legea care nu
668 C an on u l O r t o d o x ie i 1. C an o n u l apostolic
meşte de nemâncat o jertfa păstrată prea mult şi porunceşte să fie mistuită în

foc [Lv 19, 6]. Fiindcă aceste ofrande nu sunt rele prin firea lor, ci prin soco
tinţa celor ce le aduc. 4 Iar acestea vi le poruncim ca să nu întoarceţi spatele
celor ce se apropie de voi, bineştiind că de multe ori întâlnirea cu binecre-
dincioşii e folositoare celor necredincioşi şi e vătămătoare doar participarea
la cultul lor. 5 Acestea fie spuse deci vouă, fraţilor, spre siguranţa voastră.
XI. Despre părinţi şi copii

1 Părinţilor, educaţi-i pe copiii voştri în Domnul, crescându-i în educaţia
şi disciplina Domnului [Ef 6,4]; învăţaţi-i meserii adecvate şi potrivite cu
Cuvântul, ca nu cumva ajungând dispreţuitori din pricina bunăstării şi rămâ
nând nepedepsiţi de părinţi şi dobândind independenţă înainte de vreme să
se ridice împotriva binelui. 2 De aceea nu vă temeţi să-i mustraţi cumin-
ţindu-i cu asprime, căci pedepsindu-i nu-i omorâţi, ci mai degrabă îi veţi
salva, cum spune şi Solomon în înţelepciunea sa: „Pedepseşte-ţi copilul şi
vei avea odihnă de la el, fiindcă aşa îţi va fi o nădejde bună; căci dacă-1 baţi
cu nuiaua, vei scăpa de moarte sufletul lui” [Pr 23, 13-14; 29, 17; 19,8].
3 Şi iarăşi acelaşi zice aşa: „Cine-şi cruţă nuiaua, îşi urăşte fiul” [Pr 13, 24].
Şi iarăşi: „Rupe-i coastele cât e mic, ca nu cumva învârtoşându-se să nu te
asculte” [S/r 20, 12]. Aşadar cine-şi cruţă fiul de la îndemn şi cuminţenie îşi
urăşte copilul. 4 învăţaţi-vă deci copiii cuvântul Domnului, ţineţi-i în scurt
chiar şi cu biciul şi faceţi-i supuşi, învăţându-i din pruncie scrierile sfinte
[2 Tim 3, 15], ale noastre [ale apostolilor] şi cele dumnezeieşti, predându-le
toată dumnezeiasca Scriptură, nedându-le relaxare ca să ajungă să vă stăpâ
nească împotriva voii voastre [Sir 30, 11-12], nelăsându-i să se adune la băut
cu cei de-o vârstă cu ei; căci aşa se vor abate spre neorânduială şi vor cădea
în desfrâu. 5 Şi dacă vor păţi aceasta din pricina nepăsării părinţilor, cei ce
i-au născut vor fi vinovaţi de sufletele lor; căci dacă din pricina indolenţei
părinţilor vor fi împreună cu oameni neînfrânaţi copiii care păcătuiesc,
nu vor fi pedepsiţi doar ei, ci din pricina lor vor fi pedepsiţi şi părinţii lor.
6 De aceea sârguiţi-vă ca la vârsta căsătoriei să-i uniţi şi legaţi prin legăturile
căsătoriei, ca nu cumva din pricina aprinderii vârstei lor să cadă în deprin
deri desfrânate, iar vouă vi se va cere socoteală de Domnul Dumnezeu în
ziua judecăţii.
XII. Despre slujitori şi stăpâni

1 Iar despre slujitori, ce altceva mai multe am putea spune decât că şi
sclavul trebuie să arate bunăvoinţă faţă de stăpânul său [Ef 6, 6; 1 Ptr 2,18]
cu frica lui Dumnezeu, chiar dacă e necredincios sau rău, dar nu şi înţelegere
în ce priveşte religia. 2 Iar stăpânul să-şi iubească slujitorul [cf. Col 4, 1], şi
deşi e superior lui, să se socotească egalul lui ca om. 3 Cel ce are un stăpân
credincios [7 Tim 6, 2], dacă-i rămâne stăpân, să-l iubească şi ca stăpân, şi
ca unul care are aceeaşi credinţă şi ca un părinte, nu slujindu-1 doar de ochii
lui [Ef 6, 6; Col 3, 22], ci cu iubire faţă de stăpân, pentru că Dumnezeu îi va
da răsplata slujirii lui. 4 La fel şi stăpânul care are un slujitor credincios,
dacă-i rămâne acesta slujitor, să-l iubească din pricina comuniunii de credinţă
ca pe un fiu sau ca pe un frate [Col 4, 1].
XIII. In ce lucruri trebuie să ne supunem stăpănitorilor lumeşti

1 Supuneţi-vă oricărei împărăţii şi stăpânii [7 Ptr 2, 13] în cele care plac
lui Dumnezeu ca unora ce sunt slujitori ai lui Dumnezeu [Rm 13, 4] şi pe
depsitori ai celor impioşi. Daţi-le toată suma datorată, toată contribuţia, toată
taxa, toată cinstea, darea şi censul. 2 Căci aceasta e o poruncă a lui Dumne
zeu: nimănui să nu-i fiţi datori nimic, decât chezăşia iubirii [Rm 13, 8], pe
care Dumnezeu a poruncit-o prin Hristos [7 In 4].
XIV. Despre fecioare

' Despre feciorie n-am primit poruncă [7 Co 7, 25], dar celor ce vor în
chip liber aceasta le-o îngăduim ca pe un vot, îndemnându-le doar să nu
făgăduiască ceva prea repede, dacă Solomon spune: „Bine este să nu faci
voturi, decât să faci voturi şi să nu le împlineşti” [Ecc 5, 4]. " Aşadar,
fecioara aceasta să fie sfântă la trup şi la suflet ca un templu al lui Dumne
zeu, ca o casă a lui Hristos, ca un sălaş al Duhului Sfânt. Căci cea care a dat
făgăduinţa trebuie să facă fapte vrednice de făgăduinţă, ca să arate astfel că
făgăduinţa ci este adevărată şi făcută pentru a avea răgazul evlaviei, nu din
defăimarea căsătoriei. 3 Dar să nu fie vagaboandă, nici umblând de colo-colo
fără rost, nici duplicitară, ci serioasă, înfrânată, cuminte, pură, fugind de
întâlnirea cu mulţi, mai ales cu oameni neserioşi.
Cartea V: Despre martiri [şi sărbători]
I. Că este un lucru drept pentru credincioşi să aducă cele de lipsă

celor necăji(i pentru Hristos potrivit poruncii Domnului
1 Dacă pentru numele lui Hristos şi pentru credinţa în Dumnezeu şi iubirea
faţă de El un creştin e condamnat la jocuri, la fiare sau la mine, nu-1 treceţi
cu vederea, ci din osteneala şi sudoarea voastră [cf. Fc 3, 19] trimiteţi-i pe
cât stă în puterea voastră spre hrănirea lui şi plata soldaţilor, ca să fie uşurat
şi să aibă parte de îngrijire, pentru ca să nu fie necăjit fericitul vostru frate.

2 Căci cel condamnat pentru numele Domnului Dumnezeu este un martor
sfânt, un frate al Domnului, un fiu al Celui Preaînalt, un receptacol al Duhu
lui Sfânt, prin Care fiecare din cei credincioşi a primit luminarea slavei
Evangheliei [2 Co 4, 4] întrucât s-a învrednicit de cununa nestricăcioasă
(7 Co 9, 25], de mărturia dată pătimirilor Lui şi de comuniunea cu Sângele
Lui şi s-a conformat morţii lui Hristos [Flp 3, 10] spre înfiere.
J De aceea, toţi credincioşii prin episcopul vostru slujiţi acestor sfinţi din
averile şi din osteneala voastră; dacă cineva nu are ceva, să postească o zi şi
hrana zilei să o pună de-o parte pentru cuvioşi, dar dacă cineva are de prisos,
să le slujească cu ceva mai mult, proporţional cu puterea lui. Iar dacă îi este
cu putinţă să-şi dea toată averea şi să-i scape din închisoare, fericit va fi şi
prieten al lui Hristos. 4 Căci dacă cel ce-şi dă averile săracilor după cunoaş
terea privitoare la cele dumnezeieşti e desăvârşit [Mi 19, 21], cu cât mai mult
cel ce dă pentru martiri; unul ca acesta, fiind vrednic de Dumnezeu, va îm
plini voia Lui [Ml 7, 21] dăruind celor care L-au mărturisit înaintea păgânilor,
a împăraţilor şi a fiilor lui Israel [FA 9, 15], şi despre care a arătat Domnul
când a zis: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi
pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri" [Ml 10, 32]. Şi dacă
sunt aşa, încât şi Hristos dă mărturie pentru ci la Tatăl, voi nu trebuie să vă
ruşinaţi să vă duceţi la ei în închisori; căci dacă faceţi aceasta, vi se va socoti
drept martiriu, pentru că dacă ei au parte de martiriu prin experienţă, voi
aveţi parte de ei prin înflăcărare ca unii ce vă faceţi părtaşi ai luptei lor.
Căci zice undeva Domnul unora ca aceştia: „Veniţi binecuvântaţii Părin
telui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă dc la întemeierea lumii. Că
am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin
am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; in
temniţă am fost şi aţi venit la Mine” [Ml 25, 34-40. 46].
II. Că trebuie evitată convieţuirea cu fraţii mincinoşi

câtă vreme rămân în greşeală
1 Iar dacă cineva, care zice despre sine însuşi că e frate, se alsă amăgit de
cel rău şi va face răul şi, demascat, e condamnat la moarte ca adulter sau
ucigaş, voi separaţi-vă de el, ca să fiţi inatacabili şi să nu fie bănuit unul din
voi ca părtaş Ia această urâciune şi astfel să dea prilej blasfemiei că toţi creş
tinii s-ar bucura în aceste fapte nelegitime; de aceea staţi departe de ei. 12 Dar
pe cei care pentru Hristos au fost închişi abuziv de necredincioşi şi aruncaţi
în închisoare sau la moarte, au fost puşi în lanţuri sau trimişi în exil, pe aceştia
ajutaţi-i cu toată sârguinţa, izbăvind membrele voastre din mâna ticăloşilor.
3 Şi dacă atunci când stă cu ei cineva e reţinut şi e supus la maltratări, fericit

este că s-a făcut părtaş al martirilor şi imitator al pătimirilor Domnului Iisus
Hristos [1 Ptr 5, 1]. 4 Căci şi noi [apostolii], primind pentru Hristos lovituri
de la Caiafa, Alexandru şi Ana [FA 4, 6], am ieşit de la ei bucurându-ne că
ne-am învrednicit să pătimim unele ca acestea pentru Numele Mântuitorului
nostru [FA 5,41]; aşa şi voi bucuraţi-vă când pătimiţi acestea, ca să fiţi fericiţi
în ziua aceea [Lc 6, 22-23].
III. Că celor maltrataţi pentru Hristos trebuie să le întindem mâna

chiar dacă e primejdie
' Iar pe cei prigoniţi/persecutaţi pentru credinţă şi care fug din oraş în oraş
[Mt 10,23] primiţi-i pentru porunca Domnului, ajutându-i şi primindu-i ca
pe nişte martiri, bucurându-vă că v-aţi făcut părtaşi ai prigoanei lor, ştiind că
ei au fost declaraţi fericiţi de către Domnul.2 Căci Acesta spune: „Fericiţi veţi
fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva
voastră spunând minciuni din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata
voastră multă este în ceruri!, căci aşa i-au prigonit şi pe profeţii dinaintea
voastră” [Mt 5, 11-12]. J Şi iarăşi: „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi
vă vor prigoni” [In 15, 20]. Şi mai încolo: „Dacă vă vor prigoni în oraşul
acesta, fugiţi în altul [Mt 10, 23], pentru că în lumea aceasta necazuri veţi
avea [In 16, 33], căci vă vor preda în sinagogi şi veţi fi târâţi la guvernatori
şi la împăraţi din pricina Mea, spre a da mărturie înaintea lor, şi cine va răbda
până la sfârşit acela se va mântui [Mt 10, 17-18. 22].” 4 Căci cel prigonit
pentru ceilalţi, care a dat mărturie pentru El şi a răbdat, acela este cu adevărat
un om al lui Dumnezeu [cf. I Tim 6, 11].
IV. Că înfricoşător şi cumplit lucru este a-L tăgădui pe Hristos
‘ Dar cine tăgăduieşte că este al lui Hristos pentru a nu fi urât de oameni,

iubind sufletul său mai mult decât pe Domnul, deşi suflarea sa e în mâna Lui
[Dn 5, 23], acesta e vrednic de milă, nenorocit, ca unul spurcat şi scârbos,
pentru că vrând să fie prieten al oamenilor a ajuns duşman al lui Dumnezeu,
primind parte nu cu sfinţii, ci cu cei blestemaţi, pentru că a dorit în locul
împărăţiei focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui [Mt 25, 34. 41],
nemaifiind urât de oameni, ci lepădat de Dumnezeu şi izgonit de la faţa Lui.
' Despre acesta a arătat Domnul când zicea: „Oricine Mă va tăgădui înaintea
oamenilor şi se va ruşina de numele Meu, şi Eu îl voi tăgădui şi Mă voi ru
şina de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” [Mt 10, 30; cf. 2 Tim
2, 12]. 3 Iar învăţăceilor Lui, adică nouă, ne spune aşa: „Cel ce-şi iubeşte pe
tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.
Cel ce şi-a câştigat viaţa, o va pierde; iar cel ce şi-a pierdut viaţa pentru Mine,
acela o va câştiga [Mt 10, 37-39]. Căci ce va folosi omului dacă va câştiga
lumea toată, dar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul drept schimb
pentru sufletul său? [Mt 16, 26].” 4 Şi altundeva: „Nu vă temeţi de cei ce
ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela
care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” [Mt 10, 28].
V Că Hristos trebuie imitat în pătimirea Sa

şi răbdarea Lui trebuie dorită aprins
1 Oricine învaţă o meserie priveşte la învăţătorul său când îşi face meseria
aievea şi iscusit, şi doreşte înflăcărat să facă asemenea lui ceea ce i s-a în
credinţat; iar dacă nu e în stare, nu e încă desăvârşit în lucrul său. 12 Şi noi
deci, care avem drept învăţător pe Domnul nostru lisus Hristos, de ce nu
imităm învăţătura Lui? 3 Pentru că El a renunţat la uşurare, la desfătare, la
slavă, la bogăţie, Ia puterea de a sc apăra, la mamă şi fraţi, ba chiar şi la viaţa
Lui din ascultare faţă de Tatăl Lui şi din iubire de oameni pentru noi, răbdând j
nu numai prigoană şi lovituri, ocară şi batjocură, dar chiar şi ţintuirea de
lemn, ca să-i mântuie pe iudeii şi păgânii care se pocăiau; J deci dacă El a
renunţat pentru voi la toate, neruşinându-se de cruce, nici refuzând moartea,
de ce noi nu imităm Pătimirile Lui şi nu renunţăm pentru El chiar şi la viaţa
noastră, întrucât EI ne-a dat puterea de a răbda? ' Fiindcă El a făcut aceasta
pentru noi, iar noi o facem pentru noi înşine, pentru că El n-are nevoie de
noi, dar noi avem nevoie de mila Lui; şi nu cere de la noi decât o credinţă
sinceră şi spontană, cum spune Scriptura: „Dacă eşti drept, ce-I vei da sau ce
va primi El din mâna Ta? Necucemicia ta este pentru omul asemenea ţie, iar
dreptatea ta este pentru fiul omului” [Iov 35, 7-8].
VI. Credinciosul nu trebuie să fie nici temerar din pricina siguranţei lui,
nici timorat din laşitate, ci să fugă din teamă
şi dacă e prins să se lupte pentru cununa care-l aşteaptă
1 Să renunţăm deci şi la părinţi şi la rude, şi la prieteni şi Ia femei şi copii, şi

la averi şi la toate cele ale vieţii, ori de câte ori ceva din acestea sunt o pie
dică pentru dreapta-credinţă [eusebeian], 2 Căci trebuie „să ne rugăm ca să nu
intrăm în încercare” [Mt 26,41], dar dacă suntem chemaţi la mărturie/mar-
tiriu, să mărturisim cinstitul Nume, iar dacă din această pricină suntem
pedepsiţi, să ne bucurăm întrucât ne grăbim spre nemurire. 3 Dacă suntem I
prigoniţi, să nu fim surprinşi, să nu iubim veacul de acum, nici laudele de la

oameni, nici slava şi cinstea stăpânitorilor, ca unii dintre iudei, care admirau
lucrările Domnului dar nu credeau în El de teama de arhierei şi de ceilalţi
stăpânitori, „căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumne
zeu” [In 12, 42. 43] .4 Mărturisind mărturia cea bună [1 Tim 6, 12], nu ne vom
mântui doar pe noi înşine, ci îi vom întări şi pe cei proaspăt luminaţi/botezaţi
şi-i vom încredinţa pe catehumeni.
3 Dar dacă cedăm ceva din mărturisirea noastră, tăgăduind dreapta-credinţă
din slăbiciunea voinţei şi frica de o pedeapsă foarte scurtă, nu numai ne lip
sim de slava veşnică, dar ne vom face pricini de pierzanie şi pentru alţii şi
vom suferi o dublă pedeapsă ca unii care prin tăgăduirea noastră sădim bă
nuiala că adevărul crezut odată şi de noi e o învăţătură a rătăcirii. 6 De aceea
să nu fim repeziţi, nici temerari, căci spune Domnul: „Rugaţi-vă să nu cădeţi
într-o încercare/persecuţie, căci duhul e înflăcărat, dar trupul e neputincios”
[Lc 22, 40]. Iar dacă am căzut [în încercare], să nu facem de ruşine din laşi
tate mărturisirea. Căci dacă tăgăduind cineva nădejdea Lui, care e Iisus
[1 Tim 1,1], Fiul lui Dumnezeu, a scăpat de moarte vremelnică, mâine însă
pe patul de boală va cădea într-o suferinţă acută la pântece sau la stomac,
sau la cap, sau într-o altă afecţiune incurabilă, în putreziciune, gangrenă,
abces, tumoare, hidropizie sau cancer, şi aşa se va prăbuşi repede şi va ieşi din
viaţă, iar atunci se va lipsi şi de cele de aici şi vă cădea şi din cele veşnice,
sau mai bine zis va ajunge în pedeapsa veşnică, umblând în întunericul din
afară, unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor [Mt 27, 28-35]?
' Dar cel ce s-a învrednicii de martiriu să se bucure în Domnul întrucât a
dobândit o asemenea cunună şi şi-a făcut ieşirea din viaţă prin mărturisire.
Şi dacă e catehumen, să plece neîntristat, căci pătimirea pentru Hristos va fi
pentru el un botez mai adevărat, fiindcă el a murit prin experienţă [peira\
împreună cu Domnul, iar ceilalţi în prefigurare [typd]. 9 Să se bucure aşadar
imitându-L pc învăţătorul, fiindcă s-a poruncit: „Oricine să fie desăvârşit ca
învăţătorul său” [Lc 6, 40]. Iar învăţătorul nostru Iisus Hristos a fost lovit
pentru noi, a suferit îndelung-răbdător blasfemii şi ocări, a fost scuipat, păl
muit, bătut, iar după ce a fost biciuit a fost pironit, adăpat cu oţet şi fiere, şi
săvârşind toate cele scrise a zis lui Dumnezeu şi Tatăl: „în mâinile Tale îmi
predau duhul Meu” [Lc 23, 46]. 10 De aceea şi cel ce doreşte să fie învăţăcel
al Lui să râvnească luptele Lui, să imite răbdarea Lui, cunoscând că şi dacă
va fi ars de oameni în foc, nu va suferi nimic, ca şi cei trei copii [Dn 3] sau,
şi dacă va suferi ceva, va primi plată de la Dumnezeu deoarece crede în
Unul şi Singurul Dumnezeu adevărat şi Tată prin Iisus Hristos, Arhiereul cel
Mare şi Izbăvitorul sufletelor şi Răsplătitorul luptelor, Căruia fie slava în
674 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
VII. Despre înviere, diverse dovezi

1 Căci însuşi Dumnezeul Atoateţiitor ne va învia prin Domnul nostru Iisus
Hristos potrivit făgăduinţei Lui nemincinoase, şi ne va învia împreună cu toţi
cei adormiţi din veac aşa cum suntem în forma de acum, neavând nici ştir
bire, nici stricăciune, pentru că vom învia nesupuşi stricăciunii/incoruptibili
[1 Co 15, 22]. 2 Chiar dacă vom muri în mare, chiar de ne vom risipi în pă
mânt, chiar de vom fi sfâşiaţi de fiare, ne va învia prin puterea Lui, pentru că
lumea toată e ţinută la un loc de mâna lui Dumnezeu; şi „nici un fir de păr
din capul vostru nu se va pierde” [Lc 21, 18]. De aceea ne îndeamnă spu
nând: „în răbdarea voastră dobândiţi-vă sufletele voastre” [Lc 21, 19].1 Iar
despre învierea morţilor şi răsplătirea martirilor vorbeşte Gavriil lui Daniel:
„Şi mulţi din cei adormiţi se vor scula din pulberea pământului, unii spre
viaţă veşnică, alţii spre osândă şi ruşine veşnică; şi cei înţelepţi vor străluci
ca soarele, ca stelele şi ca bolta cerului” [Dn 12, 2-3].
4 Că sfinţii vor străluci ca nişte luminători a spus-o aşadar dinainte sfântu
Gavriil, căci el a dat mărturie că ei vor înţelege adevărul şi sfântul lui Nume.
Dar învierea a fost făgăduită nu numai martirilor, ci şi tuturor oamenilor,
drepţi şi nedrepţi, credincioşi şi necredincioşi, ca fiecare să fie răsplătit cu
cele potrivite vredniciei lui; căci spune: „Dumnezeu va aduce la judecată
toată făptuirea în orice este în ea trecut cu vederea, dc este bună sau de este
rea” [Ecc 12, 14].5 Necrezând în această înviere, iudeii spuneau în vechime:
„Oasele noastre s-au uscat, am pierit”, iar Dumnezeu răspunzându-le le-a
zis: „Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele şi voi
da Duhul Meu în voi şi veţi fi vii şi veţi cunoaşte că Eu Domnul am vorbit şi
am făcut” [Iz 37, 11-14] .6 Iar prin Isaia spune: „Morţii se vor scula şi cei din
morminte se vor ridica şi se vor veseli cei ce se liniştesc în pământ, pentru
că rouă de la Tine e pentru ei vindecare” [/s 26, 19].
7 Multe altele s-au spus aşadar despre înviere, despre rămânerea drepţilor
în slavă, despre pedeapsa necredincioşilor, despre cădere, alungare, neslavă,
focul veşnic [Ml 25,41] şi viermele neadormit [cf. Is 66, 14]. s Precum şi
că, dacă ar fi vrut ca toţi oamenii să fie nemuritori, ar fi putut aceasta, căci a
arătat-o nelăsându-i pe Enoh [Fc 5, 24] şi pe Ilie [4 Rg 2, 11] să facă expe
rienţa morţii. Şi că dacă ar fi vrut ar fi putut să-i învie pe cei morţi în fiecare
generaţie, ne-a convins prin El însuşi şi prin alţii: înviind pe fiul văduvei
jţ>rin Ilie [3 Rg 17, 17-24], iar pe cel al şunamitencei prin Elisei [4 Rg 4].
9 Şi că moartea nu e numai o răsplată a pedepsei suntem convinşi din faptul
că au suferit-o şi sfinţii şi însuşi Domnul sfinţilor, Iisus Hristos, Viaţa cre
dincioşilor şi învierea morţilor [In 11,25].
10 De aceea după întreceri aduce pentru puţin timp descompunerea asupra
celor ce vieţuiesc ca într-un mare oraş, ca apoi înviindu-1 pe fiecare fie să-l
dezavueze, fie să-l încununeze. 11 Căci Cel ce a făcut din pământ trupul Iui
Adam şi al celorlalţi oameni, Acelaşi va învia după descompunere şi trupul
celorlalţi şi al întâiului om. „Pentru că toţi cei din morminte vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei care-1 vor auzi vor învia” [In 5, 25. 28]. 12 Pe
lângă acestea credem că se va face învierea din pricina învierii Domnului.
Fiindcă El este Cel ce a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile [In 11], pe fiica
lui lair [Mc 5, 21^43], şi pe fiul văduvei [Lc 7, 11-17], iar la porunca Tatălui
a înviat a treia zi şi El, arvuna învierii noastre [/ Co 15,20]. Cel ce l-a scos a
treia zi pe Iona viu şi nevătămat din pântecele balenei [In 2], pe cei trei copii
din cuptorul Babilonului [Dn 3] şi pe David din gura leilor [Dn 6; 14, 31 —42],
nu va duce lipsă de putere să ne învie şi pe noi.
[Sibila]
13 Iar dacă păgânii iau în râs şi nu cred în Scripturile noastre, să-i facă să
creadă profetesa lor Sibila, care spune cuvânt de cuvânt aşa:
„Dar când toate se vor face ţărână şi cenuşă,
iar zeul nemuritor va stinge focul pe care l-a aprins,
acelaşi zeu va modela iarăşi oasele şi cenuşa oamenilor
şi-i va face pe muritori să stea în picioare cum erau odinioară.
Atunci va fi judecata în care va judeca zeul însuşi
judecând iarăşi lumea. Iar pe cei care au păcătuit prin
impietate/necredinţă
pe aceştia îi va acoperi iarăşi pământul,
iar câţi au fost pioşi/credincioşi vor trăi iarăşi în lume,
zeul dându-le duh de viaţă precum şi har
celor pioşi/credincioşi, şi toţi se vor vedea atunci pe ei înşişi.”
14 Aşadar, dacă şi aceasta mărturiseşte învierea şi nu tăgăduieşte naşterea
din nou, dar distinge între credincioşi şi necredincioşi, în zadar nu cred atunci
în Scripturile noastre.
[Pasărea phoenix]
h Mai povestesc un lucru special care arată învierea, deşi nu cred în cele pe
care le povestesc ei înşişi. Fiindcă spun că există o pasăre unică în genul ei,
care oferă dovada bogată a învierii, despre care spun că n-are pereche şi e
singură în toată creaţia, şi pe care o numesc phoenix. Spun despre ea că tot la
cinci sute de ani vine în Egipt pe ceea ce se numeşte altarul soarelui aducând
o mulţime de cinamon, cassie şi balsam; şi stând spre răsărit şi rugându-se
soarelui ia foc spontan şi devine cenuşă, iar din cenuşă răsare un vierme, care
sub efectul căldurii devine o pasăre phoenix tânără şi când ajunge în stare
să zboare se duce în Arabia, care e dincolo de ţinutul Egiptului. 16 Aşadar,
676 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o sto lic
dacă, cum spun ei înşişi, învierea e dovedită de o pasăre necuvântătoare, de

ce mai defaimă în zadar cele ale noastre, atunci când mărturisim că Acela
care a adus cu putere nefiinţa la fiinţă [cf. Rm 4, 17], Acesta poate să o aducă
la înviere şi după descompunere.
'' Din pricina acestei certitudini suportăm şi biciuiri şi prigoane şi morţi,
pentru că în zadar le-am primi pe acestea dacă n-am avea certitudinea acestor
lucruri, ale căror vestitori ne proclamăm a fi. ,s Aşadar, precum am crezut
lui Moise care spunea că „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămân
tul” [Fc 1, 1] şi ştim că fără materie, de care n-avea nevoie, ci numai prin
voinţă Hristos a produs cele ce i s-au poruncit: cer, pământ, mare, lumină,
noapte, zi, luminători, stele, păsări, peşti, patrupede, reptile, plante şi ierburi,
în acelaşi fel îi va învia pe toţi fără să aibă nevoie de o conlucrare. 19 Căci
crearea lumii şi învierea morţilor sunt opera aceleiaşi puteri: atunci l-a făcut
din diverse elemente pe omul care nu era dându-i sufletul creat din nefiinţă,
iar acum va da înapoi sufletelor care există trupurile descompuse; căci învie
rea este a celor ce zac [în morminte], nu a unora care nu există.
20 Aşadar, Cel ce a făcut primele corpuri din nefiinţă şi prin ele a creat
diverse făpturi, Acesta va învia şi pe cci morţi făcându-i vii. Căci cel ce
formează pe om în pântec dintr-o mică sămânţă şi i-a creat un suflet care nu
există — cum spune El însuşi lui leremia: „înainte să tc fi plăsmuit în pân
tec te ştiu” [Ir 1, 5], şi altundeva: „Eu sunt Domnul Care întăreşte cerul şi
întemeiază pământul şi plăsmuieşte duhul omului în el” [Za 12, 1] —, Ace
laşi îi va învia pe toţi oamenii care sunt făpturile Lui, cum dă mărturie dumne
zeiasca Scriptură care-L arată pe Dumnezeu spunând Unului-Născul Hristos:
„Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră; şi a făcut Dumnezeu pe
om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; parte bărbătească şi parte femeiască
l-a făcut” [Fc 1, 26-27]. 21 Iar preadumnezeieseul şi răbdătorul Iov, despre
care Scriptura spune: „Scris este că va învia iarăşi cu cei pe care-i va învia
Domnul” [Iov 42, 17a], spune lui Dumnezeu: „Nu m-ai turnat oare ca pe
lapte şi m-ai închegat ca pe un caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în came şi m-ai
ţesut din oase şi din vine; viaţă şi milă ai pus în mine, iar privirea Ta mereu
asupra mea a păzit duhul meu. Având acestea în mine însumi, ştiu că pot
toate şi că la Tine nimic nu e cu neputinţă” [Iov 10, 10-13]. 22 Iubitorul de
Dumnezeu David îi spune şi el lui Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi
m-au plăm ădit” [/N 118, 73], şi iarăşi: „Tu ai cunoscut plămada noastră”
[Fs 102, 14]. Şi mai încolo: „Tu m-ai plămădit şi ai pus peste mine mâna Ta.
M inunată e cunoaşterea Ta despre mine; s-a întărit şi nu pot ajunge la ea.
Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tăi şi în cartea Ta vor fi scrişi toţi”
[.Pj 138, 5-6. 16]. Dar şi Isaia spune rugându-se: „Noi suntem lutul, iar Tu
olarul nostru” [Zs 64, 7].
IV .4. C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 677
23 Aşadar, dacă omul făcut prin Hristos e creatura Lui, negreşit după ce
moare va învia prin El fie spre a fi încununat pentru virtuţile sale, fie pentru
a fi pedepsit pentru greşelile lui. Dar, dacă în calitate de Legiuitor judecă cu
dreptate, atunci aşa cum îi pedepseşte pe necredincioşi, tot aşa Binefăcător
îi mântuieşte pe credincioşi şi pe sfinţii care au fost junghiaţi pentru El de
oameni; pe unii facându-i să strălucească asemenea unor stele, iar pe alţii ca
nişte luminători, cum a zis Gavriil lui Daniel [Dn 12, 3]. 24 Deci, întrucât
toţi credincioşii suntem învăţăcei ai lui Hristos, să credem făgăduinţei Lui,
căci nemincinos e Cel ce le-a făgăduit. Zice însă şi fericitul profet David:
„Credincios este Domnul în toate cuvintele Lui şi cuvios în toate lucrurile
Lui” [Ps 144, 3].
25 Căci Cel ce şi-a făcut un trup din Fecioară este şi Creatorul celorlalţi
oameni; iar Cel ce S-a înviat pe Sine însuşi din morţi îi va învia şi pe toţi cei
ce zac [în morminte], 26 Cel ce dintr-un singur grăunte ridică din pământ
belşug de grâu şi face să înflorească pomul tăiat printr-o rămurea, Cel ce a
făcut să odrăslească toiagul uscat al lui Moise [Nm 17, 16-26], Acela ne va
învia şi pe noi în slavă. 27 Cel ce a ridicat sănătos pe paralitic [Mt 9, 1-8] şi
l-a vindecat pe cel cu mâna uscată [Mc 3, 1-6] şi a completat din pământ şi
ţărână partea care lipsea orbului din naştere [In 9, 1-7], Acela ne va învia şi
pe noi. ",ţ Cel care cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni
[Ml 14, 17-21] şi au rămas douăsprezece coşuri cu farâmituri [In 6, 1-13],
Cel ce a prefăcut apa în vin [In 2, 3-11] şi a scos din gura unui peşte statirul
pe care l-a trimis prin mine, Petiu, celor care cereau censul [Mt 17, 24—27],
Acela va învia şi pe morţi. 29 Pentru că la toate acestea am fost martori noi
înşine, iar de altele dau mărturie profeţii.
,ftNoi care am mâncat şi băut împreună cu El [FA 10, 41] şi am văzut
minunile, viaţa şi conduita Lui, cuvintele, pătimirile, moartea şi învierea Lui
din morţi, care am petrecut împreună cu El patruzeci de zile după învierea
Lui [FA 1,3] şi am primit de la El porunca de a vesti Evanghelia în toată
lumea [Mc 16, 15], de a face învăţăcei în toate neamurile păgâne [Mt 28, 19],
de a boteza în moartea Lui [Mt 28, 19; Rm 6, 3] sub autoritatea Dumnezeului
a toate şi mărturia Duhului Care e Mângâietorul, vă învăţăm toate acestea pe
care ni le-a rânduit [diataxamenos] înainte de a fi înălţat sub ochii noştri la
cer la Cel ce L-a trimis [FA 1, 9] .31 Şi dacă veţi crede, veţi fi fericiţi, iar dacă
nu veţi crede, noi vom fi păziţi nevinovaţi şi curaţi de necredinţa noastră.
VIII. Despre Iacob, fratele Domnului, şi Ştefan, primul martir
1Despre martiri vă spunem să fie la voi în toată cinstea, cum au fost cinstiţi
de noi fericitul Iacob, episcopul, şi sfântul nostru codiacon, Ştefan. 2 Căci
678 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
aceştia au fost declaraţi fericiţi de Dumnezeu şi cinstiţi de către bărbaţi cu-

vioşi ca unii curaţi de orice greşeală, neschimbabili în faţa păcatului, neclin
tiţi în cele bune, neînduplecaţi în elogii; despre ei spunea David: „Cinstită
este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” [Ps 115, 6]. Şi Solomon:
„Pomenirea dreptului e cu laude” [Pr 10, 7]. Iar profetul zicea: „Bărbaţii
drepţi vor fi ridicaţi” [Is 57, 1].
IX. Despre falşii martiri/martori
1 Acestea fie spus despre cei ce au dat mărturie martirică pentru Hristos
potrivit adevărului, iar nu despre falşii martiri, despre care spune cuvântul:
„Dar numele impioşilor se va stinge” [Pr 10, 7], căci „martorul credincios
nu minte, dar martorul nedrept aţâţă minciuni” [Pr 14, 5]. : Căci cel ce iese
din această viaţă în mărturie/martiriu pentru adevăr fără minciună, acesta e
un martor/martir adevărat, demn dc crezare, întrucât a luptat prin sângele
său pentru cuvântul dreptei-credinţe.
X. Că trebuie să fugim de vorbele deşarte, de vorbele de ruşine,

de bufonerii, beţie, destrăbălare, moliciune, mânia nemăsurată, cântecele
păgâne sau desfrânate, de invocarea numelui idolilor sau demonilor
1 Vă îndemnăm, fraţi şi tovarăşi de slujire, să fugiţi de vorbele deşarte, de

vorbele de ruşine/obscene, de bufonerii, de beţii, de destrăbălări, dc moli
ciuni, de mâniile nemăsurate unite cu vorbe neghioabe, pentru că nici în zilele
Domnului [duminici], zilele voastre de bucurie, nu vă îngăduim să spuneţi
ori faceţi ceva indecent. Căci zice undeva Scriptura: „Slujiţi Domnului cu
frică şi vă bucuraţi pentru El cu cutremur” [Ps 2, 11]. ’ Prin urmare, şi vese
liile voastre trebuie să fie cu frică şi cu cutremur. Căci creştinul credincios nu
trebuie să spună nici un cântec păgânesc, nici o cântare desfrânată, întrucât
prin cântare i se întâmplă să pomenească nume demonice şi atunci în loc de
Duhul Sfânt va intra în el cel rău.
XI. îndemn la a fugi de urâciunea idolatriei
' E oprit însă şi ajura pe ei şi a rosti cu gura scârboasele lor nume sau a-i
venera ori respecta drept zei; căci nu sunt zei, ci demoni răi sau lucruri de
luat în râs [cf. Ir 28, 18]. 2 Căci spune undeva Dumnezeu despre israeliţi:
„M-au părăsit şi se jură pe zeii care nu sunt” [Ir 5, 7]. Şi altundeva: „Voi
smulge din gura lor numele idolilor” [Za 13, 2; 9, 7]. Şi iarăşi: „Ei m-au
făcut gelos pe cei ce nu sunt zei, m-au înfuriat prin idolii lor” [Dt 32,21].
Şi în toate Scripturile sunt oprite acestea de Domnul.
IV .4 . C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t 679
XII. Că nu se cuvine să cântăm cântece păgâne, să jurăm pe idoli

sau să ne ţinem de auguri, preziceri, divinaţii, palpări sau alte practici
iudaice; căci acest lucru e impios şi duşmănos cunoaşterii lui Dumnezeu
1 Ele opresc însă nu numai cele privitoare la idoli, dar când legiuiesc despre
luminătorii cerului ne îndeamnă nici să nu jurăm pe ei, nici să-i adorăm, căci
spune: „Nu cumva văzând soarele, luna şi stelele, să fi amăgit şi să te închini
lor” [Dl 4, 19]. Şi altundeva: „Nu vă învăţaţi după căile păgânilor şi nu vă
temeţi de semnele cerului” [Ir 10, 2]. 2 Fiindcă stelele şi luminătorii s-au dat
oamenilor spre luminare [Fc 1, 15], nu spre închinare/venerare, chiar dacă în
răutatea lor israeliţii s-au închinat făpturii în locul Făcătorului [Rm 1,25],
insultând Creatorul şi admirând creatura mai mult decât se cuvine, când
facându-şi viţel în pustiu [Iş 32, 4], când închinându-se lui Beelfegor [Nm
25, 3], iar altă dată lui Baal [Jd 2, 13] şi Tamuz [Iz 8, 14] şi Astartei Sidonu-
lui [3 Rg 11,5. 7], sau lui Moloh [4 Rg 23, 10] şi Kemoş [Iz 8, 16], ori soa
relui, cum stă scris la Iezcchiel, sau chiar unor animale necuvântătoare, ca
boul lui Apis şi ţapul lui Mendes la egipteni, ori unor zei de argint şi aur ca în
ludeea. 3 Pentru toate acestea Dumnezeu a spus ameninţându-i prin profetul:
„Nu i-a ajuns casei lui Iuda să facă aceste urâciuni pe care le-a făcut, pentru
că a umplut pământul cu fărădelegi ca să Mă înfurie pe Mine? lată sunt ca
unii care iau în râs, şi Eu voi lucra cu mânie, ochiul Meu nu va cruţa nici
nu voi avea milă: vor striga în urechile Mele cu glas mare şi nu-i voi auzi”
[Iz 8. 17-18]. 4 Vedeţi, iubiţilor, câte spune Domnul împotriva idolatrilor şi
a celor ce adoră soarele şi luna.
Dc aceea, ca om al lui Dumnezeu creştinul nu trebuie să se jure nici pe
soare, nici pc lună, nici pe stele, nici pe cer, nici pe pământ sau pe vreuna
din stihii, mică sau mare. 6 Căci dacă învăţătorul ne-a poruncit să nu jurăm pe
Dumnezeu Care este, ca vorba noastră să fie mai de crezare decât pământul,
nici pe ccr, pentru că e o impietate păgână, nici pe Ierusalim ori pe locaşul
sfânt al lui Dumnezeu, pe altar, pe dar sau pe aurul templului ori pe capul
nostru [Mt 5, 35; 23, 16-22], pentru că e un obicei care vine din stricăciunea
iudaică, de aceea trebuie şi oprit, ci porunceşte credincioşilor ca la ei da să fie
da şi nu, nu, iar ceea ce e în plus decât acestea vine de la cel rău [Ic 5, 12;
Mt 5, 37]; de aceea cu cât mai mult sunt sub pedeapsă cei ce se jură pe nume
mincinoase, slăvind cele părute în locul celor adevărate? Din pricina răutăţii lor
[Rm 1,28] Dumnezeu i-a predat acestei nebunii de a face cele ce nu se cuvin.
XIII. Lista sărbătorilor Domnului pe care trebuie să le păzim

şi când anume trebuie celebrate fiecare din ele
1Păziţi zilele sărbătorilor, fraţilor, şi mai întâi să fie celebrată de voi Naş
terea în ziua a 25-a a lunii a 9-a. 2 După care să vă fie cea mai cinstită Arăta
680 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o sto lic
rea, în care Domnul v-a făcut arătarea Dumnezeirii Lui; aceasta să se facă în
ziua a 6-a a lunii a 10-a. 3 După care să fie păzit postul Păresimilor care are
în el aducerea-aminte de purtarea şi legiuirea Domnului. Acest post să se să
vârşească înaintea postului Paştelui începându-1 luni şi terminându-1 vineri.
4 După care, oprind postul, începeţi sfânta săptămână a Paştelui postind-o
toţi cu frică şi cutremur, rugându-vă în aceste zile pentru cei ce au pierit.
XIV. Despre pătimirea Domnului şi ce s-a făcut în fiecare zi a ei
1 Fiindcă au început să facă uneltirea împotriva Domnului în ziua a doua a

sâmbetei [luni] în luna întâi, xanticos, şi sfatul lor s-a întins până în ziua a
treia a sâmbetei [marţi], iar în a patra [miercuri] au hotărât să-L lichideze
prin cruce." Şi Iuda cunoştea acestea. Fiind el corupt de multă vreme, a fost
atunci lovit cu iubire e arginţi de însuşi diavolul, pentru că i se încredinţase
de mult punga şi, deşi fura cele ale săracilor [In 12, 6], nu fusese izgonit de
Domnul din îndelungă-răbdare. Dar pe când mâneam noi împreună cu El,
vrând atât să-l cuminţească pe el, cât şi să ne înveţe preştiinţa Lui, a zis:
„Amin vă spun vouă, unul dintre voi Mă va trăda” [In 13, 21].3 Şi când fie
care din noi a spus: „Oare eu?” [Mc 14, 19], iar Domnul tăcea, ridicându-mă
eu, unul din cei Doisprezece, care eram mai iubit de El decât ceilalţi, L-am
rugat rezemat de pieptul Lui să spună cine să fie cel care-L va trăda [In
13, 23-25], şi nici atunci bunul Domn nu ne-a spus numele lui, dar a dat două
semne ale trădătorului: unul spunând: „Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în
blid” [Mt 26, 23], iar al doilea zicând: „Cel căruia voi da bucăţica de pâine
după ce am înmuiat-o” [In 13, 26]. 4 Şi deşi acela a zis: „Nu sunt eu, rabi?”
[Mt 26, 25], Domnul n-a zis „nu”, ci: „Tu ai zis”, şi vrând să-l facă să se
teamă de acesta a zis: „Vai omului aceluia prin care va fi trădat Fiul Omului;
mai bine era pentru el dacă nu s-ar fi născut” [Mt 26, 24]. Dar deşi a auzit
acestea, ducându-se a zis preoţilor: „Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi preda
vouă? Iar ei i-au propus treizeci de arginţi” [Ml 26, 15].
6 Şi mâncând noi în ziua a cincea [joi] la El Paştele, când şi-a întins acela
mâna în blid, a luat bucăţica şi a ieşit în noapte [In 13, 30], Domnul ne-a zis:
„A venit ceasul ca să vă risipiţi şi să Mă lăsaţi singur” [In 16, 32]. Şi deşi
fiecare spunea sus şi tare că nu-L va părăsi, iar eu Petru fagăduiam să mor
împreună cu El [Mt 26, 33; In 13, 37], El mi-a zis: „Amin zic ţie, înainte de
a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori” [Mt 26, 34; Lc 22, 34]. 7 Iar după
ce ne-a predat Tainele, antitipuri ale cinstitului Său Trup şi Sânge, fără ca
Iuda să fi fost împreună cu noi, a ieşit pe Muntele Măslinilor, aproape de
pârâul cedrilor, unde era o grădină [Mt 26, 30; In 18, 1]; iar noi eram împre
ună cu El, spuneam imne după obicei [Mt 26, 30]. 8 Şi despărţindu-se nu mult
1V.4. C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 681
de noi, Se ruga Tatălui zicând: „Părinte, depărtează de la Mine acest pahar!

Dar să nu fie voia Mea, ci a Ta” [Lc 22,41-42]. Şi făcând aceasta de trei ori,
pentru că din deprimare noi căzuserăm în somn, venind ne-a spus: „S-a apro
piat ceasul şi Fiul Omului va fi predat în mâinile păcătoşilor” [Mt 26, 45].
9 Şi iată-1 pe luda şi împreună cu el o gloată de necredincioşi, şi drept
semn al trădării le arată o sărutare vicleană [Lc 22, 48], iar cei ce au primit
semnalul convenit L-au prins pe Domnul şi legându-L L-au adus la casa lui
Caiafa arhiereul [Mt 25, 57], în care era adunat nu mult popor, ci o gloată, nu
un sfânt consiliu de bătrâni, ci un sinedriu fără de lege şi un sfat de necre
dincioşi. Aceştia făcând multe împotriva Lui n-au lăsat deoparte nici un fel
de ocară, scuipându-L, înjurându-L, pălmuindu-L, ocărindu-L, punându-L la
încercare, cerându-l o ghicire în loc de o profeţie, numindu-L prefăcut, huli
tor, călcător al Legii lui Moise, surpător al Templului, desfiinţător al jertfe
lor, duşman al romanilor, potrivnic Cezarului. 1 Şi îmbătându-se în acestea
împotriva lui până dimineaţa în zori, aceşti tauri şi câini [Ps 21, 13. 17] L-au
dus la Ana, care era socrul lui Caiafa [In 18, 13], şi acolo făcând lucruri
asemănătoare, pentru că era ziua pregătirii [In 19, 14], L-au predat guverna
torului roman Pilat învinuindu-L de lucruri multe şi grele, din care însă n-au
putut dovedi nimic, drept pentru care nemulţumit guvernatorul a zis: „Nu
găsesc în el nici o vină" [Lc 23, 4. 14].
" Şi atunci aducând doi martori mincinoşi au vrut să-L calomnieze, dar
întrucât aceştia au fost găsiţi în dezacord au adus afacerea spre înaltă trădare
zicând: „Acesta a spus despre sine că e împărat şi se opune plătirii de impo
zite Cezarului” [Lc 23, 21]. Şi înşişi acuzatorii s-au făcut martori, judecă
tori şi împuterniciţi cu verdictul spunând: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
[Lc 23. 21; In 19, 6], ca să se împlinească ce s-a scris despre El în Profeţi:
„Adunatu-s-au asupra mea martori nedrepţi şi nedreptatea a minţit ei înseşi”
[ft 26, 12], şi iarăşi: „înconjuratu-m-au câini mulţi, adunarea celor răi m-a
împresurat” [Pi 21, 13. 17], şi altundeva: „Făcutu-mi-s-a moştenirea mea ca
un leu în pădure, şi-a ridicat glasul împotriva mea” [Ir 12, 8]. 13 Pilat, aşadar,
făcându-şi de ruşine stăpânirea prin laşitate, şi-a arătat răutatea slujind în
locul Celui Drept mulţimilor, şi deşi a dat mărturie despre El ca despre un
nevinovat, L-a predat ca pe un vinovat de pedeapsă crucii, cu toate că romanii
fixaseră drept lege ca nimeni nedovedit să nu fie trimis la moarte.
14 Iar călăii, punând mâna pe Domnul slavei [I Co 2, 8], L-au pironit pe
lemn răstignindu-L la ceasul al şaselea [In 19, 14] după ce primiseră sentinţa
despre El la ceasul al treilea [Mc 15, 25]. 15 După care I-au dat să bea oţet
amestecat cu fiere, apoi l-au împărţit hainele trăgând sorţi, după care au răs
tignit împreună cu El de-a dreapta şi de-a stânga Lui doi răufăcători, ca să se
împlinească Scriptura: „Datu-Mi-au de mâncare fiere şi în setea Mea M-au
682 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o slo lic
adăpat cu oţet” [Pi 68, 22], şi iarăşi: „împărţitu-Mi-au hainele Mele lor
înşile şi pe haina Mea au aruncat sorţi” [Pi 21, 19], şi altundeva: „Şi cu cei
fără de lege a fost socotit” [/s 53, 12]. 16 După care trei ceasuri s-a făcut
întuneric, de la ceasul al şaselea la ceasul al nouălea [Ml 27, 45], şi spre seară
s-a arătat iarăşi lumina precum stă scris: „Nu va fi nici zi, nici noapte, şi spre
seară va fi lumină” [Za 14, 7]. 17 Iar pe la ceasul al nouălea Iisus a strigat cu
glas mare şi a zis Tatălui: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit?” [Ps 2 1 ,2\ Mt 27, 46]. Şi după puţin strigând cu glas a zis: „Părinte,
iartă-i, că nu ştiu ce fac” [Lc 27, 50] şi adăugând: „în mâinile Tale îmi pun
duhul Meu” [Lc 23,46; Ps 30, 6], şi-a dat duhul şi înainte de a apune soarele
a fost îngropat într-un mormânt nou [Mt 27, 60].
,s Iar înviind din morţi când se lumina în ziua întâi a sâmbetelor [Mt 28,1]
a împlinit cele ce ne spusese înainte de Pătimire zicând: „Trebuie ca Fiul
Omului să facă trei zile şi trei nopţi în inima pământului” [Mt 12, 40] .19 Şi
înviind din morţi S-a arătat cel dintâi Măriei Magdalena şi Măriei lui Iacob
[Mc 16, 1-9], apoi Iui Cleopa pe cale [Lc 24, 18. 32], iar după aceasta nouă,
ucenicilor Lui care fugiserăm de frica iudeilor [In 20, 19; Mc 16, 14], dar
care pe ascuns ne interesam curioşi de cele privitoare la El. Acestea însă au
fost scrise în Evanghelie.
20 El ne-a îndemnat aşadar să postim aceste şase zile din pricina impietăţii
şi nelegiuirii iudeilor, poruncindu-ne să-i plângem şi să ne îndurerăm pentru
pierzania lor, căci şi El a vărsat lacrimi pentru ei pentru că nu ştiau vremea
cercetării lor [Lc 19, 41.44]. Ne-a poruncit să postim miercurea şi vinerea:
miercurea din pricina trădării, iar vinerea din pricina Pătimirii. Dar ne-a po
runcit să încetăm postul sâmbăta la cântatul cocoşului, dar în însăşi ziua de
sâmbătă să postim, nu pentru că trebuie să postim sâmbăta, întrucât aceasta
e o odihnă de creaţie, ci pentru că trebuie să postim doar în sâmbăta aceea,
întrucât în ea Creatorul a fost sub pământ. 21 Fiindcă în însăşi sărbătoarea lor
au pus mâna pe Domnul, ca să se împlinească cuvântul spus: „Pus-au semnele
lor în mijlocul sărbătorii lor şi ei nu ştiau” [Ps 73, 4-5]. Trebuie aşadar să
plângem pentru ei, pentru că atunci când a venit Domnul n-au crezut în El, ci
au scuturat de la ei învăţătura Lui, condamnându-se ca nevrednici de mântuire.
XV-XVI. Enumerare a prezicerilor profetice care-L vesteau pe Hristos

şi al căror deznodământ l-au văzut iudeii, dar din răutatea minţii n-au crezut
că este Fiul lui Dumnezeu şi L-au condamnat la cruce pe Domnul slavei
X V ' Fericiţi aşadar voi, care odinioară nu eraţi popor, dar acum sunteţi
neam sfânt [/ Ptr 2, 10. 9] izbăvit din rătăcirea idolilor, din neştiinţă, din im
pietate; cei ce n-aţi avut parte de milă, dar acum sunteţi miluiţi [2 Ptr 2, 10]
1V .4. C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 683
din pricina ascultării inimii voastre. 2 Căci poarta vieţii s-a deschis vouă,
celor dintre neamuri/păgâni, care odinioară nu eraţi iubiţi, dar acum sunteţi
îndrăgiţi, popor câştigat de Dumnezeu, rânduit ca să vestească virtuţile lui şi
despre care a spus Mântuitorul: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau şi
M-am arătat celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată-Mă! neamului care
nu chema Numele Meu” [/s 65, 1]. 3 Căci fără să-L fi căutat, aţi fost căutaţi
de El şi crezând în El v-aţi supus chemării Lui părăsind nebunia politeistă şi
scăpând la adevăratul monoteism [monarchia], la Dumnezeu Atoateţiitorul,
prin Iisus Hristos, fâcându-vă completare a numărului celor mântuiţi, zeci
de mii de zeci de mii şi mii de mii, cum stă scris în Daniel [7, 10]. 4 Dar lui
Israel cel necredincios îi spune: „Toată ziua am întins mâinile Mele spre un
popor care nu ascultă şi contrazice, către cei ce umblă într-o cale nu bună, ci
in urma păcatelor lor, un popor care Mă întărâtă înaintea Mea” [Is 65, 2-3].
X V I1Vedeţi, aşadar, cum a înfuriat poporul pe Domnul necrezând în El.
De aceea spune: „Au întărâtat pe Duhul Sfânt şi El S-a întors cu duşmănie
împotriva lor" [Is 63, 10].' Căci îi ţinea o orbire din pricina răutăţii minţii lor,
pentru că văzându-L pe Iisus n-au crezut că e Hristosul/Mesia lui Dumnezeu,
Fiul Unul-Născut, născut de El înainte de toţi vecii. Cuvânt, Dumnezeu, pe
Care nu L-au recunoscut din pricina necredinţei nici prin lucrările Lui, nici
prin profeţiile scrise despre El. 3 Căci faptul că se va naşte dintr-o Fecioară
îl citeau în lsaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte un Fiu şi vor
chema Numele Lui Emanuel [Is 7, 14]. Că un Copil mic S-a născut şi un Fiu
s-a dai nouă a cărui stăpânire este peste umărul Lui, şi se va chema numele
Lui înger de marc sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Puternic, Stăpân al
păcii. Părinte al veacului ce va veni [Is 9, 5].” 4 Iar dacă din pricina răutăţi
lor covârşitoare nu-L ascultă o spune tot El: „Doamne, cine a crezut auzului
nostru şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?” [Is 53, 1]. Şi iarăşi: „Cu auzul
veţi auzi şi nu veţi înţelege, uitându-vă vă veţi uita, dar nu veţi vedea, căci
s-a învârtoşat inima acestui popor” [/s 6, 1-10]. 5 De aceea s-a luat de la ei
cunoaşterea, pentru că atunci când vedeau şi-au întors ochii în altă parte şi
când auzeau nu auzeau.
Vouă însă, celor din păgâni, vi s-a dat împărăţia [Mt 21, 43], pentru că
fără să-L fi cunoscut pe Dumnezeu, crezând prin vestire/propovăduire, L-aţi
cunoscut, sau mai bine zis aţi fost cunoscuţi de El [Ga 4, 9] prin Iisus Mân
tuitorul şi Izbăvitorul celor ce nădăjduiesc în El. 6 Căci trecând de la obice
iurile dinainte cu osteneli zadarnice, privind de sus la idolii neînsufleţiţi şi
dispreţuind demonii care sunt în întuneric, alergând la Lumina cea adevărată
[In 1,9] şi cunoscând prin ea pe Unul şi Singurul Dumnezeu adevărat şi Tată
[In 17, 3], v-aţi arătat moştenitori ai împărăţiei Lui. 7 Botezaţi fiind în moar
tea Domnului [Rm 6, 3] şi în învierea Lui, ca nişte prunci nou-născuţi [1 Ptr
2, 2], trebuie să fiţi nelucrători faţă de tot păcatul, căci nu mai sunteţi ai
voştri înşivă, ci ai Celui ce v-a răscumpărat prin Sângele Lui [1 Co 6, 19-20].
s Căci despre Israelul de odinioară a zis Domnul din pricina necredinţei lor:
„Se va ridica de la ei împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care face
roadele ei” [Mt 21, 43], adică: dându-şi împărăţia vouă, celor ce odinioară
eraţi străini, departe de EI, primeşte roadele recunoştinţei. 9 Căci voi sunteţi
cei ce aţi fost trimişi odinioară în vie şi n-aţi ascultat, iar aceia sunt cei care
au ascultat [Mt 21, 28. 29]. Voi sunteţi cei cărora, părându-vă rău de contra
zicerea voastră, lucraţi acum în ea, ei însă suportând cu greu făgăduinţele lor,
nu numai că au părăsit via nelucrată, dar scoţându-1 afară din vie l-au omorât
pe însuşi moştenitorul ei [Mt 21, 38-39]. 10 Şi El, Care a fost respins de ei ca
o piatră inutilă, a fost primit de voi ca o Piatră unghiulară [Mt 21,42], de
aceea zice despre voi: „Un popor, pe care nu-1 cunoşteam Mi-a slujit, M-a
auzit cu auzul urechii” [ f t 17, 44—45].
XVII. Cum anume trebuie să se facă Poştele şi când,

şi că nu trebuie prăznuit împreună cu evreii
1 Aşadar, fraţilor, voi care aţi fost răscumpăraţi cu scumpul Sânge al lui
Hristos [I Ptr 1, 19], trebuie să ţineţi în mod exact zilele Paştelui cu toată
grija după echinocţiu, ca nu cumva să faceţi de două ori pe an pomenirea
singurei Pătimiri, ci o singură dată pe Cel cc a murit o singură dată, nepăzind
însă prăznuirea lui împreună cu iudeii." Fiindcă acum nu c nici o comuniune
între noi şi ei [2 Co 6, 14-15], căci au rătăcit în însăşi hotărârea privitoare la
ce cred că săvârşesc, cum rătăciţi şi departe de adevăr sunt din toate părţile.
Voi însă păziţi strict echinocţiul de primăvară, care are loc în ziua a 22-a a
lunii a 12-a, care e dystos; observând şi ziua a 21-a a lunii, pentru ca ziua a
14-a să nu cadă în altă săptămână şi din neştiinţă să săvârşim Paştele de două
ori pe an sau să prăznuim învierea Domnului nostru Iisus Hristos în altă zi
decât numai în Ziua Domnului [Duminica].
XVIII. Rănduială despre Marea Săptămână a Paştelui

1 în zilele Paştelui aşadar postiţi şase zile începând de Luni până Vineri şi
Sâmbătă, folosind doar pâine, sare şi legume şi drept băutură apă, iar de Ia vin
şi came abţineţi-vă în aceste zile; căci sunt zile de doliu, nu de sărbătoare.
2 Vinerea şi Sâmbăta postiţi toată ziua, cei ce au atâta putere, negustând ni
mic până la cântatul de noapte al cocoşului; iar dacă cineva nu poate să le
lege împreună, să păzească măcar Sâmbăta. Căci zice undeva Domnul vor
bind despre El însuşi: „Când va fi luat de la ei Mirele, vor posti atunci în
acele zile” [Lc 5, 35].
IV .4 . C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 685
XIX. Despre privegherea Sâmbetei Mari şi despre Ziua învierii
1Aşadar în aceste zile a fost El luat de la noi de către cei ce poartă în chip
mincinos numele de iudei [cf. Ap 2, 9; 3, 9], a fost ţintuit de cruce şi socotit
cu cei fără de lege [Is 53, 12; Mc 15, 28] .2 De aceea vă îndemnăm şi pe voi
să postiţi aceste zile până seara, aşa cum şi noi am postit când a fost luat de
la noi. Iar în celelalte zile înainte de Vineri, fiecare să mănânce la ceasul al
nouălea sau seara ori cum poate fiecare, încetând postul din seara zilei de Joi
până la cântatul cocoşului. J De cu seară până la cântatul cocoşului şi până
când se luminează de zi în prima zi a săptămânii [duminică], privegheaţi
adunându-vă în biserică, staţi veghind şi rugându-vă lui Dumnezeu toată
noaptea citind Legea, Profeţii şi Psalmii până la cântatul cocoşului. Şi bote-
zându-vă catehumenii şi citind Evanghelia cu frică şi cutremur şi grăind po
porului cele spre mântuire, încetaţi doliul vostru şi rugaţi pe Dumnezeu să
întoarcă pe Israel şi să primească loc de pocăinţă şi iertare a necredinţei lui.
’ Pentru că, spălându-şi mâinile, judecătorul străin [Pilat] a zis: „Nevinovat
sunt cu de sângele dreptului acestuia; voi veţi vedea” [Mt 27, 25]. Iar când
Pilat a zis: „Să răstignesc pe împăratul vostru?”, ei au strigat: „Nu avem îm
părat decât pe Cezarul [In 19, 15]. Răstigneşte-1! Răstigneşte-1! [In 19, 6].
Căci oricine se face pe sine însuşi împărat se împotriveşte Cezarului, şi dacă-1
dezlegi pe acesta, nu eşti prieten al Cezarului! [In 19, 12]” J Şi Pilat guver
natorul şi Irod regele au dat poruncă să-L răstignească şi s-a împlinit cuvântul
spus: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat lucruri
deşarte? împăraţii pământului au stat şi căpeteniile s-au adunat împotriva
domnului şi împotriva Unsului/Hristosului Său [Pi 2, 1-2] şi L-au azvârlit
pe Cel Iubit al Său ca pc un hoit scârbos [/s 14, 19].”
6 Şi pentru că El a fost răstignit Vinerea şi S-a sculat când se lumina de
Duminică, s-a împlinit Scriptura care spune: „Scoală-Te, Dumnezeule, judecă
pământul, că Tu vei moşteni în toate neamurile!” [Pi 81, 8]. Şi iarăşi: „Acum
Mă voi scula, zice Domnul, Mă voi pune mântuire; o voi anunţa deschis”
[Pi 11, 6]. Şi: „Iar Tu, Doamne, miluieşte-mă şi mă scoală, şi le voi răsplăti
lor” [Pi 40, 11]. 7 De aceea şi voi, pentru că Hristos a înviat, aduceţi-I jertfa
voastră, despre care a poruncit prin noi zicând: „Aceasta să faceţi întru po
menirea Mea” [Lc 22, 19; 1 Co 2, 24] şi atunci rupeţi postul, veselindu-vă
şi prăznuind, pentru că arvuna învierii voastre, Iisus Hristos, S-a sculat din
morţi [/ Co 15, 20] şi aceasta să vă fie drept lege veşnică [Lv 16, 34] până la
sfârşitul veacului [Mt 28, 30], până ce va veni Domnul [1 Co 15, 26]. s Căci
pentru iudei Domnul e încă mort, dar pentru creştini a înviat; pentru unii e
aşa din pricina necredinţei, iar pentru alţii din pricina certitudinii, pentru că
nădejdea în El e viaţă nemuritoare şi veşnică.
XX. Prezicere profetică despre Domnul

pe care iudeii o citesc pe 10 septembrie
1 Iar după opt zile să vă fie iarăşi o sărbătoare cinstită această zi a Opta,
în care m-a încredinţat de învierea Lui pe mine, Toma, care nu credeam,
arătându-mi locul cuielor şi rana suliţei în coastă [In 20, 24-29] .2 Şi numă
rând iarăşi patruzeci de zile de la prima Duminică [a Paştelui], în joia de
după duminică prăznuiţi praznicul înălţării Domnului, în care plinind toată
economia şi rânduiala a urcat la Dumnezeu şi Tatăl care L-a trimis, şezând
de-a dreapta puterii [Mt 26, 64] şi aşteptând până ce vrăjmaşii Lui vor fi
puşi sub picioarele Sale [Ps 109, 1; 1 Co 15, 25] şi va veni la sfârşitul vea
cului cu putere şi cu slavă multă să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia
după faptele lui; atunci îl vor vedea pe Fiul iubit al lui Dumnezeu, pe Care
L-au împuns, şi recunoscându-L vor jeli pentru ci înşişi seminţie pe seminţie
şi femeile lor separat [Za 12, 10. 2]. 1Căci şi acum adunându-se în ziua a 10-a
a lunii gorpeos citesc Plângerile, în care se spune: „O suflare înaintea feţei
noastre, Unsul Domnul a fost prins în stricăciunile lor” [Plg 4, 20], şi pe
Baruh, în care stă scris: „Acesta este Dumnezeul nostru şi altul pc lângă El
nu se va mai socoti. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a arâtat-o lui lacob, slujito
rul Său şi lui Israel, cel iubit de El. După acestea pc pământ S-a arătat şi cu
oamenii a petrecut” [Bar 3, 36-38]. Şi când citesc, se lovesc şi jelesc, cum
cred ei, pustiirea făcută de Nabucodonosor, în realitate făcând fără să vrea
începutul plânsului care-i va cuprinde. 4 Iar la zece zile după înălţare se îm
plinesc cincizeci de zile de la prima Duminică [a Paştelui]; să vă fie o sărbă
toare mare; căci în ea la ceasul al treilea a trimis Domnul Iisus darul Duhului
Sfânt [FA 2] şi toţi ne-am umplut de lucrarea Lui şi am vorbit în limbi noi,
cum facea să răsune în noi, şi am vestit iudeilor şi păgânilor că El este
Hristosul/Mesia lui Dumnezeu, Cel hotărât de El Judecător al viilor şi al
morţilor [FA 10, 42; 1 Ptr 4, 5].
5 De El a dat mărturie Moise zicând: „A primit Domnul de la Domnul foc
şi l-a făcut ploaie” [Fc 19, 24]. Pe El L-a văzut lacob ca om şi a zis: „Am
văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi a scăpat teafăr sufletul meu” [Fc 32, 31].
Pe El L-a primit în ospeţie Avraam şi L-a mărturisit judecător şi Domn al
său [Fc 18]. 6 Pe El L-a văzut Moise în rug [/ş 3]; despre El a zis în Deute-
ronom: „Profet vă va ridica Domnul Dumnezeu din fraţii voştri, ca mine;
pe el să-l ascultaţi în toate câte vă va grăi vouă, iar orice suflet care nu va
asculta de profetul acela va fi stârpit din poporul său” [Dt 18, 15. 19; Lv
23, 29]. 7 Pe El L-a văzut Isus al lui Navi, general înarmat al puterii Domnu
lui [Ios 5, 14], luptând ca aliat împotriva Ierihonului şi, căzând la picioarele
Lui, I s-a închinat ca un sclav stăpânului său. Pe El cunoscându-L Samuel
Uns/Hristos al lui Dumnezeu [/ Rg 12, 3. 5], i-a numit unşi/hristoşi pe preoţi

şi pe împăraţi. ,vPe El cunoscându-L a cântat David despre El această cân
tare, spunând: „Încinge-Te cu sabia peste coapsă, Puternice, în strălucirea şi
frumuseţea Ta. Încordează-Ţi arcul, propăşeşte şi domneşte de dragul adevă
rului, blândeţii şi dreptăţii, şi dreapta Ta Iţi va fi călăuză minunată. Ascuţite
sunt săgeţile Tale, Puternice, popoare sub Tine vor cădea. De aceea Te-a uns
pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul veseliei mai mult decât
pe părtaşii Tăi” [Ps 44, 4-7. 2].
9 Despre El a vorbit şi Solomon ca în numele Lui: „Domnul m-a zidit ca
început al căilor Lui pentru lucrurile Lui; înainte de veac m-a întemeiat, întru
început, înainte de a face pământul, înainte de a ieşi izvoarele apelor, înainte
de a fi întemeiaţi munţii, înaintea tuturor colinelor pe mine m-a născut”
[Pr 8, 22-25]. Şi iarăşi: „înţelepciunea şi-a zidit sieşi o casă” [Pr 9, 1].
111Despre El a vorbit Isaia: „Un toiag a ieşit din rădăcina lui lesei şi o floare
va răsări din rădăcină. Şi rădăcina lui lesei va fi ca cel ce se ridică să stăpâ
nească neamurile; în el îşi vor pune nădejdea” [7s 11, 10]. Iar Zaharia: „Iată
împăratul tău vine la tine drept şi mântuind, blând şi călare pe asin, pe mânzul
asinei” [Za 9 , 9]. 11 Despre El spune Daniel că este Fiu al Omului care vine
la Tatăl [Dn 7, 13-14] şi primeşte toată judecata şi cinstea şi este piatra tăiată
din munte fără mână dc om, care a ajuns un munte mare şi a umplut tot
pământul [Dn 2, 34-35] zdrobind mulţimea [poliarchia] stăpânirilor locale şi
mulţimea zeilor celor fără Dumnezeu, vestind pe Unul Dumnezeu şi arătând
monarhia romanilor.
12 Despre El a spus şi leremia profeţind: „O suflare înaintea feţei noastre,
Unsul Domnul a fost prins în stricăciunile lor; El de care spuneam: în umbra
Lui vom trăi între neamuri/păgâni” [Plg 4, 20]. Iezechiel şi ceilalţi profeţi
L-au numit peste tot Uns/Hristos, Domn, împărat, Judecător, Legiuitor,
înger al Tatălui, Dumnezeu Unul-Născut. h Pe Acesta deci vi-L vestim şi
noi Dumnezeu Cuvânt Care a slujit Dumnezeului Său şi Tatălui la creaţia a
toate; dacă credeţi în El, veţi fi vii, dacă nu credeţi, veţi fi pedepsiţi. „Căci
cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne
peste el” [In 3, 36].
14 Aşadar, după ce aţi prăznuit o săptămână Cincizecimea, postiţi şi după ea
o săptămână, căci este un lucru drept să ne veselim de darul lui Dumnezeu şi
să postim după relaxarea care urmează. 15 Căci şi Moise şi Ilie au postit pa
truzeci de zile [Zş 34, 38; 3 Rg 19, 8], iar Domnul n-a mâncat trei săptămâni
pâine bună, iar came şi vin n-au intrat în gura Lui [Dn 10, 2-3]. Şi fericita
Ana, când l-a cerut pe Samuel, a zis: „Vin şi sicheră n-am băut, iar sufletul
meu s-a vărsat înaintea Domnului” [I Rg 1, 15]. 16 Şi ninivitenii au scăpat
de experienţa urgiei postind trei zile şi trei nopţi [Iona 3, 4-5]; tot postind au
688 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l aposiolic
scăpat de năvala necredincioşilor Holofren şi Aman atât Ester şi Mardoheu

[Est 4, 16], cât şi Iudita [8, 6]. Şi David spune: „Genunchii mei au slăbit de
post şi trupul meu s-a topit din pricina untdelemnului” [Ps 108, 24] .17 Aşadar
şi voi cereţi de la Dumnezeu cererile voastre postind.
,s Iar după această săptămână de post vă poruncim să postiţi în toată mier
curea şi vinerea, iar prisosul care rămâne din postirea voastră să-l daţi săra
cilor. 19 în orice sâmbătă însă, afară de una singură, şi în orice duminică
veseliţi-vă săvârşind adunări; căci vinovat de păcat va fi cel ce posteşte
duminica, pentru că e ziua învierii, sau care e posomorât de Cincizecime şi
de orice zi de sărbătoare a Domnului; fiindcă în ele trebuie să ne veselim, nu
să plângem.
Cartea VI: Despre schisme şi erezii

1. [Despre schisme]
' înainte de toate, păziţi-vă, episcopi, de cumplitele, relele şi neîngăduitele
erezii, fugind de ele ca de focul care-i arde pc cei cc sc apropie de el. Fugiţi şi
de schisme. Că nu e îngăduit nici să plecăm mintea spre necuvioasele erezii,
nici să ne separăm de cei de un gând cu noi din pricina iubirii de stăpânire
[philarchian\. Căci îndrăznind unii în vechime unele ca acestea, n-au scăpat
de pedeapsă. Căci Datan şi Abiron, care s-au opus lui Moise, au fost înghiţiţi
în pământ, Core şi cei două sute împreună cu el, care s-au răzvrătit împo
triva lui Aaron, au fost mistuiţi de foc [Nm 16], iar Mariam care l-a ocărât
pe Moise pentru că era căsătorit cu o păgână a fost scoasă afară din tabără
timp de şapte zile, pentru că spunea că Moise luase drept soţie o etiopiancă
[Nm 12]. La fel şi Azaria, numit şi Ozia, care era rege al lui Iuda, îndrăz
nind să ia asupra lui preoţia şi vrând să tămâieze — ceea ce nu i se cuvenea —,
deşi a fost oprit de arhiereul Azaria şi optzeci de preoţi, dar nu a ascultat, a
fost atins de lepră pe frunte şi s-a grăbit să iasă, pentru că-1 vădise Domnul
[2 Par 26,16-21].
II. Că nu e îngăduit să ne răsculăm
nici împotriva împăraţilor, nici a preoţilor
’ Să fim cu luarea-aminte, iubiţilor, care e faima răzvrătiţilor şi care e ver
dictul asupra lor. Căci dacă cel ce se ridică împotriva împăraţilor e vrednic de
pedeapsă, chiar dacă e fiu sau prieten al lor, cu cât mai mult cel ce se ridică
împotriva preoţilor? Deoarece pe cât preoţia e mai bună decât împărăţia,
întrucât lupta ei este pentru suflet, cu atât mai mult cel ce a îndrăznit să o
dispreţuiască are o pedeapsă mai gravă decât cel ce dispreţuieşte împărăţia.
IV.4. C o n stitu ţiile S fin ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 689
' Pentru că nici unul nu scapă nepedepsit, căci nici Abesalom, nici Abedadan
n-au scăpat nepedepsiţi [2 Rg 18-20], nici Core şi Datan [Nm 16]: primii
s-au răsculat împotriva lui David râvnind împărăţia, iar ceilalţi împotriva lui
Moise rivalizând cu el pentru întâietăţi. 3 Abesalom îl vorbea de rău pe David,
tatăl său, ca pe un judecător nedrept spunând fiecăruia: „Cuvintele tale sunt
frumoase, dar nu este cine să te asculte şi să-ţi facă dreptate; cine mă va face
stăpân?” [2 Rg 15, 3-4]. 4 Iar Abedadan spunea: „N-am nici o parte cu David
şi nici o moştenire cu fiul lui lesei” [2 Rg 20, 1]. Evident nu suporta să fie
stăpânit de David, despre care Dumnezeu spusese: „Am găsit pe David fiul
lui lesei bărbat după inima mea, care va face toate voile Mele” [FA 13, 22].
5 Iar Datan, Abiron şi cei ai lui Core spuneau: „Oare puţin lucru e că ne-ai
scos din pământul Egiptului, din pământul în care curge lapte şi miere? De
ce ne-ai scos ochii? Şi tu să stăpâneşti peste noi?” [Nm 16, 13-14]. Şi au
făcut împotriva lui o adunare mare. 6 Iar cei ai lui Core ziceau: „Oare numai
cu Moise a vorbit Dumnezeu?” [Nm 12, 2]. „A dat preoţia numai lui Aaron?
Nu e sfântă toată adunarea Domnului? Şi de ce să fie preot numai Aaron?”
[Nm 16, 3]. Şi înaintea acestora un altul a spus: „Cine te-a pus pe tine stăpân
şi judecător peste noi?” [/ş 2, 14].
III. Despre virtutea lui Moise şi necredinţa neamului iudeilor

şi despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu prin el12
1 Şi s-au răsculat împotriva lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu [Nm 12, 7],
cel mai blând şi mai credincios decât toţi oamenii, care de la Dumnezeu
făcuse poporului atâtea semne şi minuni [FA 5, 12], care săvârşise spre bine
facerea lor lucruri slăvite şi minunate, care a adus cele zece plăgi asupra
egiptenilor [Iş 7-12], a despărţit Marea Roşie [/ş 14] şi a ridicat apele ca un
zid de o parte şi de alta şi a dus poporul printre ele ca pe pământul uscat al
pustiei, a scufundat pe faraon şi pe egipteni şi pe toţi cei ce veneau împreună
cu ei şi după ei, care printr-un lemn a îndulcit celor ai săi izvorul [Iş 15, 23-25]
şi a făcut să ţâşnească din stâncă apă pentru însetarea lor [Iş 17, 6], care le-a
dat mană din cer şi came din văzduh [Iş 16], care le-a dat noaptea un stâlp
de foc spre luminare şi călăuzire, iar ziua un stâlp de nor spre umbrire din
pricina arşiţei soarelui [Ps 77, 14; Iş 13, 21], care le-a dat, primit din gura,
din mâna şi scrierea lui Dumnezeu, Decalogul, număr desăvârşit, lipit pe
tăbliţe de piatră [7ş 31, 8], cu care Dumnezeu vorbea faţă către faţă ca cineva
cu prietenul său [Iş 33, 11], şi despre care Acesta a zis: „Nu s-a ridicat profet
ca Moise” [Dt 34, 10].
2 împotriva acestuia s-au ridicat coreiţii şi rubeliţii şi au aruncat pietre
asupra lui, care se ruga şi zicea: „Să nu iei aminte la jertfa lor” [Nm 16, 15].
Şi slava lui Dumnezeu care s-a arătat pe unii i-a doborât la pământ, iar pe
alţii i-a ars cu foc. Şi pe căpeteniile rătăcirii schismei care spuneau: „Să ne
dăm o căpetenie” [Nm 14, 4], pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe ei şi cor
turile lor şi lucrurile lor şi s-au pogorât de vii în iad [Nm 16, 30-35], iar pe
coreiţi i-a dat pieirii prin foc.
IV. Că face schismă nu cel ce se separă de necredincioşi/păgâni,

ci cel ce se depărtează de credincioşi
1 Deci dacă Dumnezeu a adus îndată pedeapsa Lui asupra celor ce făcuseră
schismă/ruptură din iubire de stăpânire, cu cât mai mult asupra iniţiatorilor
ereziilor impioase? Nu va aduce o pedeapsă mai viguroasă asupra celor ce
blasfemiază providenţa sau creaţia Lui? 2 Voi însă, fraţilor, lăsându-vă povă
ţuiţi din Scriptură, păziţi-vă să nu faceţi schisme/rupturi ale cugetului sau
unirii voastre, pentru că iniţiatorii unei opinii neîngăduite devin pentru
noroade santinele ale pierzaniei. 2 Asemenea şi voi, laicii, nu vă apropiaţi de
cei care învaţă lucruri contrare socotinţei lui Dumnezeu, nici nu vă faceţi
părtaşi ai impietăţii lor, căci zice Domnul: „Rupeţi-vă din mijlocul acestor
bărbaţi, ca să nu pieriţi împreună cu ei” [Nm 16, 21. 26], şi iarăşi: „Ieşiţi din
mijlocul lor şi vă separaţi de ei, zice Domnul, şi nu vă atingeţi de nimic
necurat şi Eu vă voi primi pe voi” [2 Co 6, 17; Is 52, 11; Iz 20, 34].
V. Din ce pricină a fost respins Israelul cel numit in chip mincinos aşa:
demonstraţie din preziceri profetice
' Fiindcă într-adevăr trebuie fugit de cci ce blasfemiază pe Dumnezeu,
pentru că cei mai mulţi dintre cei necredincioşi/păgâni au o necunoaştere a lui
Dumnezeu; aceştia sunt însă bolnavi de o răutate a gândirii pentru că luptă
împotriva lui Dumnezeu; căci din răutatea ereticilor o molimă a ieşit peste
tot pământul, cum spune Ieremia profetul [Ir 23, 15]. Căci reaua sinagogă
a fost respinsă de Domnul Dumnezeu şi casa a fost părăsită de El, cum se
spune undeva: „Am părăsit casa Mea, am lăsat moştenirea Mea” [Ir 12, 7].
Şi iarăşi: „Voi lăsa via Mea şi nu va mai fi tăiată, nici săpată şi în ea vor
creşte spini, iar norilor le voi porunci să nu mai verse ploaie peste ea” [Is 5,6].
Lăsând deci poporul [Israel] ca pe un cort într-o vie şi un adăpost într-o
bostănărie, ca pe o cetatea împresurată [Is 1, 8], luând de la ei şi Duhul Sfânt
şi ploaia profetică, a umplut Biserica Sa cu har duhovnicesc ca râul Egip
tului în zilele primăverii [Sir 24, 25] şi a înălţat-o ca pe o casă aflată pe un
munte sau „ca pe un munte foarte înalt, ca un munte închegat, un munte
gras, în care a binevoit Dumnezeu să locuiască, căci Domnul se va sălăşlui
în el până la sfârşit” [Pi 67,16-17]. Şi în Ieremia spune: „Tron înalt de slavă
e locul sfinţirii noastre” [Ir 17, 12]. Iar în Isaia spune: „Fi-va în zilele de pe
urmă arătat muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu va fi pe vârfurile mun
ţilor şi se va înălţa peste dealuri” [Zs 2, 2]. 4 Aşadar, pentru că a părăsit po
porul, a lăsat pustiu şi templul rupând perdeaua/catapeteasma lui [Mt 27, 51]
şi luând de la ei Duhul Sfânt, căci zice: „Iată, casa voastră vi se va lăsa pustie”
[Mt 23, 38], şi dând harul Duhului peste voi, cei dintre păgâni, cum spune
prin Ioil profetul: „Şi va fi după acestea, zice Dumnezeu, şi voi revărsa din
Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri vor profeţi, fiicele voastre vedenii
vor vedea şi bătrânii voştri vise vor visa” [Ioil 3, 1; FA 2, 17], pentru că
luând Dumnezeu de la poporful Israel] toată puterea şi lucrarea Cuvântului
şi această supraveghere, le-a pus asupra voastră, a celor dintre păgâni.
5 De aceea şi diavolul, gelos pe sfânta Biserică a lui Dumnezeu, s-a mutat
la voi iscând între voi necazuri, prigoane, agitaţii, blasfemii, schisme, erezii;
căci pe celălalt popor [Israel] l-a adus la el prin uciderea lui Hristos, dar pe
voi, care v-aţi depărtat de zădărnicia lui, vă încearcă altfel, ca pe fericitul
Iov [Iov 1-2] .6 Căci el s-a împotrivit şi marelui arhiereu Iosua al lui Iosedec
[Za 3, I], iar pe noi a căutat de multe ori să ne slăbească, pentru ca să lip
sească credinţa noastră [Lc 22, 31-32]. Dar Domnul şi învăţătorul nostru,
chemându-l la judecată, i-a zis: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole, ceartă-te
pe tine Domnul Cel cc a ales Ierusalimul! Acesta nu este oare ca un tăciune
scos din foc?” [Za 3, 2]. Iar cel ce a zis atunci celor ce stăteau înaintea arhie
reului: „Luaţi hainele murdare de pe el” [Za 3, 4], şi a adăugat: „Iată, am
luat fărădelegile de la tine” [Za 3, 4], Acelaşi zice acum aşa cum ne-a spus
odinioară când eram adunaţi cu El: „M-am rugat să nu lipsească credinţa
voastră” [Lc 22, 32].
VI. Despre ereziile iudaice
1Gloata iudaică a avut deci şi ea erezii rele. 2 Căci dintre ei sunt şi sadu-
cheii care nu mărturisesc învierea morţilor.J Şi fariseii care atribuie sorţii şi
destinului acţiunea păcătoşilor. 4 Şi masboteii care neagă providenţa spunând
că toate cele ce sunt s-au format în mod spontan şi care retează nemurirea
sufletului. 5 Şi hemerobaptiştii care dacă nu se botează în fiecare zi nu mă
nâncă, şi care nu se folosesc de paturi, de farfurii, vase, pahare şi scaune,
dacă n-au fost curăţite în prealabil cu apă. 6 Şi ebioniţii care sub ochii noştri
vor ca Fiul lui Dumnezeu să fie un simplu om şi-L fac să se nască din plăce
rea unui bărbat şi din împreunarea lui Iosif cu Maria. 7 Mai sunt şi esenienii
care se separă de toţi aceştia şi păzesc cele ale părinţilor lor. 8 Aceste [erezii]
se găsesc aşadar în poporul dinainte. Şi acum însă cel viclean, care e iscusit
în a face răul [Ir 4, 22] şi nu ştie vreodată binele, scoţând pe unii dintre noi,
a lucrat prin ei erezii şi schisme.
VII. De unde au răsărit ereziile la creştini

şi cine a fost iniţiatorul impietăţii lor [Simon Magul]
1 Iar începutul noilor erezii s-a făcut aşa. Diavolul s-a îmbrăcat într-un
oarecare Simon, samarinean din satul Ghiton, de profesiune mag, şi l-a făcut
slujitor al relei lui gândiri. 2 Iar când Filip, tovarăşul nostru de apostolie,
săvârşea cu darul Domnului şi lucrarea Duhului Său puterile vindecărilor în
Samaria [FA 8], astfel încât samarinenii loviţi de uimire veneau la credinţă
în Dumnezeul a toate şi în Domnul nostru lisus Hristos şi se botezau în nu
mele Lui, văzând acest Simon semnele şi minunile săvârşite fără vrăjitoriile
unui şarlatan, căzând în admiraţie şi crezând, s-a botezat [FA 8, 13] şi stăruia
în post şi rugăciune. Şi auzind noi harul lui Dumnezeu care s-a făcut între
samarineni prin Filip, ne-am dus la el şi adăugând mult cuvântului învăţăturii,
punându-ne mâinile peste toţi cei botezaţi, le-am dat prin rugăciuni împărtă
şirea Duhului Sfânt [FA 8, 17]. 3 Văzând însă Simon că prin punerea mâini
lor noastre se dă credincioşilor Duhul Sfânt, luând bani, ni i-a adus spunând:
„Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela peste care-mi voi pune şi eu mâinile
să primească Duhul Sfânt” [FA 8, 18-19]; vrând ca, aşa cum l-a lipsit pe
Adam prin gustarea din pom de nemurirea făgăduită, aşa şi pe noi, momindu-ne
cu luarea banilor, să ne despartă de darul lui Dumnezeu, ca în schimbul
banilor să-i cedăm darul nepreţuit al Duhului. 4 Noi toţi tulburându-ne pentru
aceasta, aţintindu-mi eu, Petru, privirea asupra şarpelui lucrător de cele rele
din el, i-am spus lui Simon: „Argintul tău să fie cu line spre pierzare, căci ai
socotit că darul Iui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moş
tenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui
Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu,
doar ţi se va ierta gândul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru
legătura nedreptăţii te văd că eşti” [FA 8, 20-23]. Iar atunci Simon temându-se
a zis: „Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asuprea mea
nimic din cele ce aţi zis” [FA 8, 24].
VIII. Cine sunt urmaşii impietăţii lui Simon şi ce erezii au început

în continuare (continuare şi în capitolele IX, X şi XX)
1 Iar când am ieşit între neamurile păgâne să vestim în lume cuvântul
vieţii, atunci diavolul a lucrat în popor şi a trimis pe urmele noastre apostoli
mincinoşi ca să profaneze cuvântul. Şi au pus înainte pe un oarecare Cleobius,
pe care l-au adăugat lui Simon, iar aceştia au fost discipoli unui anume
Dositei pe care, întrecându-1 în renume, l-au lipsit de autoritate. Apoi au iniţiat
diverse dogme nelalocul lor şi alţii: Kerint, Marcu, Menandru, Vasilide şi
Satumil. 2 Dintre care unii opinează că sunt mulţi dumnezei, alţii că sunt trei
dumnezei opuşi, fără de început şi coexistenţi, iar alţii că există o infinitate

de dumnezei necunoscuţi; unii anulează căsătoria, opinând că nu este un
lucru al lui Dumnezeu, alţii se scârbesc de mâncăruri, iar alţii desfrânează
fără ruşine, ca aceia care se numesc acum în chip mincinos nicolaiţi.
IX. Că vrând Simon să zboare prin unele vrăjitorii a fo st doborât

din înălţime la pământ şi şi-a zdrobit picioarele şi degetele mâinilor
cum istoricesc Clement, Hegesip, Iustin şi Irineu
‘ Simon s-a întâlnit însă cu mine, Petru, mai întâi în Cezareea lui Straton,
unde credinciosul Comeliu, care era păgân, a venit prin mine la Domnul
lisus [FA 10]. Şi întâlnindu-se cu mine, a încercat să distorsioneze cuvântul
Iui Dumnezeu, împreună cu mine fiind sfinţii fii Zaheu, care odinioară fusese
vameş [Lc 19, 2], Bamaba, Nichita şi Achila, fraţii lui Clement, episcopul
şi cetăţeanul Romei, care a fost învăţăcel al lui Pavel, tovarăşul nostru în
apostolie şi colaboratorul nostru în vestirea Evangheliei. Şi în prezenţa lor
am discutat a treia oară despre cuvântul profetului şi unitatea [monarhia] lui
Dumnezeu, şi cu puterea Domnului aruncându-1 în muţenie, a fugit în Italia.
" Şi venind la Roma, a tulburat mult Biserica, răstumându-i pe mulţi şi
legându-i dc el, uimindu-i pe păgâni cu experienţa magiei şi cu lucrarea de
monilor, astfel încât, ieşind în mijlocul zilei în teatrul lor, a poruncit mulţi
milor să mă răpească şi pe mine şi a vestit în teatru că va zbura prin văzduh.
3 Toţi au fost luaţi pe sus de aceasta, dar eu mă rugam în mine însumi, şi el
înălţat fiind dc demoni zbura suspendat în văzduh, spunând că va urca la
ceruri şi le va dărui de acolo cele bune. Şi în timp ce mulţimile îl aclamau ca
pc un zeu, eu, întinzându-mi mâinile spre cer, mă rugam ca gândul lui Dum
nezeu prin Domnul lisus să-l frângă pe acest individ, o adevărată plagă, şi să
reteze puterea demonilor care se foloseau de el spre amăgirea şi pierzania
oamenilor, dar să nu-1 omoare pe cel frânt, ci să-l zdrobească. 4 Şi luând cu
vântul mi-am aţintit privirea asupra lui Simon şi i-am zis: „Dacă eu sunt un
om al lui Dumnezeu şi un adevărat apostol al lui lisus Hristos şi învăţător al
dreptei-credinţe, nu al rătăcirii, cum eşti tu, Simon, poruncesc puterilor rele
ale apostatului dreptei-credinţe, pe care se înalţă Simon Magul, să-l lase din
stăpânirea lui, ca să se prăbuşească din înălţime spre râsul celor amăgiţi de el.”
Şi pe când spuneam eu acestea, Simon părăsit de puteri s-a prăbuşit cu vuiet
mare şi în cădere şi-a zdrobit şoldul şi picioarele. 5 Şi din mulţimi s-a făcut
un glas spunând: „Există un singur Dumnezeu, Cel pe care-L vesteşte pe
drept cuvânt Petru şi este într-adevăr Unul Singur!” Şi mulţi l-au lăsat, dar
unii din ei, vrednici de pierzania lui, au rămas în învăţătura lui ticăloasă.
6 Şi aşa s-a fixat la Roma prima erezie, cea foarte lipsită de Dumnezeu, a si-
monienilor, şi diavolul a continuat să lucreze prin ceilalţi apostoli mincinoşi.
X. Cum ereziile sunt în dezacord şi cu ele însele şi cu adevărul
1 Toţi aceştia [ereticii] n-aveau decât un singur scop foarte lipsit de Dum
nezeu: să blasfemieze pe Dumnezeu Atoateţiitorul, opinând că e cu neputinţă
de cunoscut, că nu e Tată al lui Hristos, nici Creator al lumii, ci cu neputinţă
de rostit, de grăit şi de numit, că se naşte din El însuşi, că nu S-a folosit de
Lege şi Profeţi, că nu există providenţă, că nu trebuie crezut în înviere, că nu
există judecată şi răsplată, că nu există suflet nemuritor, că trebuie să ne bu
curăm doar de plăcere şi să putem să adoptăm indiferent orice religie. 2 Unii
spun că sunt mai mulţi dumnezei, alţii că există trei fără de început, alţii că
sunt doi nenăscuţi, alţii că există o infinitate de eoni. Unii învaţă abţinerea de
la căsătorie, de la came şi de la vin [1 Tim 4, 3-4], spunând că sunt scârboase
şi căsătoria şi naşterea de prunci şi gustarea mâncărurilor, pentru ca unii
respectabili să facă demnă de crezare reaua lor gândire. Alţii dintre ei legiu-
iesc abţinerea de la came nu ca de la nişte animale lipsite de raţiune, ci ca şi
cum ar avea un suflet raţional, iar cei care ar îndrăzni să Ic junghie ar fi pasi
bili de pedeapsa uciderii. 2 Alţii dintre ei spuneau că trebuie să ne abţinem
doar de la carnea de porc, şi că trebuie să mâncăm cele curate potrivit Legii
şi să ne tăiem împrejur după Lege, şi să credem în Iisus ca într-un bărbat
cuvios şi profet. Alţii însă învăţau că trebuie să desfrânăm fără ruşine şi să
abuzăm de trup şi să trecem prin tot felul de lucruri necuvioase, fiindcă
numai aşa poate scăpa sufletul de stăpânitorii lumii. Toţi aceştia sunt unelte
ale diavolului şi fii ai mâniei [Ef 2, 3].
XI. Expunerea predicii apostolice
' Noi însă, copii ai lui Dumnezeu şi fii ai păcii [Lc 10, 6], care propovăduim
cuvântul sfânt şi drept al bunei-cinstiri/dreptei-credinţe [eusebeias], vestim
Un Singur Dumnezeu, Domn al Legii şi al Profeţilor, Creator al celor ce sunt,
Tată al lui Hristos, nu autocauzat şi autonăscut, cum cred unii, ci veşnic şi
fără început, locuind într-o lumină neapropiată [/ Tim 6, 16], nefiind nici al
doilea, nici al treilea sau multiplu, ci veşnic Singur, nu cu neputinţă de cu
noscut sau de rostit, ci vestit prin Lege şi Profeţi, Atoateţiitor, Atotputernic,
Atotstăpânitor,
2 Dumnezeu şi Tată al Unului-Născut şi Întâiului-Născut din toată creaţia
[Col 1, 15], Un Singur Dumnezeu, Tată al Unui Singur Fiu, nu al mai multora,
al Unui Singur Mângâietor prin Hristos şi Făcător al celorlalte cinuri [cereşti];
3 Un Singur Meşter/Demiurg, Făcător prin Hristos al unei creaţii diferite,
Acelaşi Pronietor şi Legiuitor tot prin El, şi tot prin El devenit cauză a unei
învieri, judecăţi şi răsplătiri;
4 Acelaşi a binevoit să Se facă om, a vieţuit fără păcat, a pătimit, a fost

îngropat, a înviat din morţi şi S-a înălţat la Cel care L-a trimis.
5 Toată creatura spunem că e bună [/ Tim 4,4] şi nimic nu e scârbos, şi tot
ce e gustat în chip drept spre susţinerea existenţei este foarte bun, căci potri
vit Scripturii toate sunt bune foarte [Fc 2, 31].
6 Credem că astfel căsătoria e legiuită, iar facerea de prunci e cinstită şi
neîntinată, căci pentru sporirea neamului omenesc a fost plăsmuită diferenţa
sexelor în Adam şi Eva.
' Mărturisim că în noi este un suflet necorporal şi nemuritor, nu supus
stricăciunii ca trupurile, ci nemuritor ca unul raţional şi liber.
,s De orice însoţire nelegiuită şi de cea făcută de unii contrar naturii ne
scârbim pentru că e ilicită şi necuvioasă.
9 Mărturisim că va fi o înviere a drepţilor şi nedrepţilor şi o răsplătire a lor.
10 Pe Hristos îl mărturisim nu un simplu om, ci Dumnezeu Cuvânt şi om,
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni [/ Tim 2, 5], Arhiereu al Tatălui.
1 Nu ne tăiem împrejur împreună cu iudeii, ştiind că a venit Cel pentru
Care au fost puse deoparte şi păzite generaţiile, nădejdea neamurilor păgâne
[Fc49, 10], lisus Hristos, Care a răsărit din luda, [£v/· 7, 14; Nm 24, 17], Fiul
Mlădiţei, floarea din lesei, a Cărui stăpânire este pe umărul Lui [Is 11, 1; 9, 5].
XII. Contra celor ce mărturisesc pe Hristos,

clar vor să fie şi iudei
1 Dar când erezia a părut să fie mai puternică în rătăcire şi toată Biserica
era în primejdie, noi Cei Doisprezece ne-am adunat la Ierusalim, întrucât în
locul trădătorului [Iuda] a fost ales să fie apostol împreună cu noi Matia care
a luat sorţul lui Iuda, precum s-a spus: „Supravegherea lui să o ia altul” [.Ps
108, 8] — şi am examinat împreună cu lacob, fratele Domnului, ce e de făcut.
Iar acestuia şi prezbiterilor li s-a părut bun să adreseze poporului cuvinte de
învăţătură. "Căci unii, coborând din Iudeea la Antiohia, îi învăţau pe fraţii
de acolo spunând: „Dacă nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moise şi
nu veţi umbla în celelalte obiceiuri care vi s-au rânduit, nu vă puteţi mântui”
[FA 15, 1].J Şi facându-se disensiune şi discuţie nu puţină, fraţii din Antiohia,
cunoscând că eram toţi adunaţi ca să cercetăm despre acest lucru, au trimis
la noi bărbaţi credincioşi şi cunoscători ai Scripturilor ca să afle despre
această chestiune. Aceştia, venind la Ierusalim, ne-au vestit discuţiile din
Biserica Antiohiei, că unii spuneau că toţi trebuie să se taie împrejur şi să
păzească şi celelalte curăţiri [FA 5, 4-5]. 4 Iar întrucât alţii spuneau altceva,
sculându-mă eu, Petru, le-am spus: „Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că din primele
zile Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea păgânii să audă cuvântul
Evangheliei şi să creadă, iar Dumnezeu Care cunoaşte inimile a dat mărturie

pentru ei [FA 15, 7 -8 ].5 Căci lui Comeliu, care era sutaş/centurion al Impe
riului Roman, i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a vorbit despre mine şi
i-a zis să trimită după mine şi să asculte din gura mea cuvintele vieţii [FA
10, 1-8]. Iar el a trimis după mine să vin de la Iope la Cezareea lui Straton.
6 Şi când voiam să plec la el, am vrut să gust hrană; şi pe când mi se pregătea,
eram în camera de sus rugându-mă, şi am văzut cerul deschis şi cobo-
rându-se ceva ca o faţă mare de pânză strălucitoare legată în patru colţuri
lăsându-se pe pământ; şi în ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi
târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi un glas din cer mi-a spus:
«Scoală-te, Petre, junghie şi mănâncă!» Iar eu am spus: «Nicidecum, Doamne,
căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat şi necurat.» Şi glasul mi-a spus a
doua oară: «Cele pe care Dumnezeu le-a curăţit tu să nu le faci spurcate!» Şi
aceasta s-a făcut de trei ori, şi acel lucru a fost ridicat la cer [FA 10, 9-20;
11, 5-10]. Şi cum eram nedumerit, ce să fie vedenia aceea, mi-a zis Duhul:
«Iată te caută nişte bărbaţi. Ridică-te şi umblă cu ei neîndoindu-te de nimic,
căci Eu i-am trimis» [FA 10, 20; 11, 11-12]. Aceştia erau cei trimişi de sutaş.
Şi socotindu-mă astfel, am cunoscut cuvântul Domnului care stă scris aşa:
«Şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui» [Iui! 3, 5; FA 2, 21],
şi iarăşi: «îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile
pământului şi se vor închina înaintea Lui toate seminţiile pământului; că a
Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte peste neamurile păgâne» [Rs
21, 31-32]. Şi înţelegând că peste tot este vorba de chemarea păgânilor,
sculându-mă m-am dus împreună cu ei şi am intrat în casa bărbatului. Şi încă
pe când vesteam cuvântul, a căzut Duhul Sfânt peste el şi peste cei de faţă
împreună cu el, ca şi peste noi la început [FA 11, 12-15], şi n-a făcut nici o
diferenţă între noi şi ei, curăţindu-le inimile prin credinţă [FA 15,9]. 1,1Şi
am cunoscut că Dumnezeu nu este pătimitor, ci în orice neam cel ce se teme
de El şi face dreptate este primit de El [FA 10, 34-35], iar credincioşii tăiaţi
împrejur erau şi ei uimiţi de acest lucru [FA 10, 45]. " Iar acum de ce ispitiţi
pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici
părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci prin harul Domnului nostru
Iisus Hristos credem că ne vom mântui în acelaşi fel ca şi aceia [FA 15,10-11].
Căci Domnul ne-a dezlegat din legături şi a uşurat povara noastră şi luat de
la noi cu blândeţe jugul apăsător.”
12 Iar pe când spuneam acestea, a tăcut toată mulţimea, după care Iacob,
fratele Domnului, a zis: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum de
la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri/păgâni un popor pen
tru numele Său. Cu acest lucru se potrivesc cuvintele profeţilor, precum stă
scris: «După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al
lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta, ca să-L
caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste care s-a chemat
numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea» [Am 9, 11-12].
13 Lui Dumnezeu lucrurile Lui îi sunt cunoscute din veac. De aceea eu soco
tesc să nu-i tulburăm pe cei ce, dintre neamuri/păgâni, se întorc la Dumnezeu,
ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de came
sugrumată şi de sânge [FA 15, 13-21]. Lucruri care au fost legiuite de cei
din vechime care au trăit înainte de Lege după legea naturală: de Enos,
Enoh, Noe, Melchisedec, Iov şi cei asemenea.”
14 Atunci ni s-a părut potrivit nouă apostolilor, episcopului Iacob şi prez-
biterilor împreună cu întreaga Biserică, să trimitem la Antiohia bărbaţi aleşi
dintre noi împreună cu Pavel din Tars, apostolul păgânilor, şi cu Bamaba,
pe Iuda cel numit şi Barsaba şi Sila, bărbaţi cu vază între fraţi, scriind prin
mâinile lor acestea:
h „Apostolii şi prezbiterii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri/păgâni, care sunt
în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre
noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au
răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi
Legea, am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi bărbaţi aleşi, îm
preună cu iubiţii noştri Bamaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor
pentru numele Domnului nostru lisus Hristos. Drept aceea, am trimis pe Iuda
şi pe Sila, care vă vor vesti şi ei prin viu grai aceleaşi lucruri. Pentru că s-a
părut Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară
de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de sânge, de
[animale] sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi
sănătoşi!” [FA 15,22-29].
XIII. Că trebuie să ne separăm de eretici
1Am trimis deci scrisoare, dar noi am rămas destule zile în Ierusalim dis
cutând împreună cu privire la care e folosul comun spre îndreptare.' Iar după
destul timp i-am vizitat pe fraţi şi i-am întărit prin cuvântul dreptei-credin-
ţe/bunei-cinstiri îndemnându-i să fugă de cei care în numele lui Hristos şi
Moise combat pe Hristos şi pe Moise, şi ascund lupul în piele de oaie [Mt 7, 5].
3 Căci ei sunt hristoşi mincinoşi, profeţi mincinoşi şi apostoli mincinoşi,
amăgitori şi corupători, părţi ale vulpilor [Ps 62, 11], distrugători ai viilor
[Cânt 2, 15], din pricina cărora iubirea multora se va răci, dar cine va răbda
până la sfârşit nepervertit, acesta se va mântui [Mt 24, 12-13]. Despre care
Domnul ne-a asigurat dându-ne de veste şi zicând: „Vor veni la voi oameni
în haine de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; după roadele lor îi veţi
cunoaşte. Feriţi-vă de ei. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeţi min
cinoşi şi vor duce în rătăcire pe mulţi” [Mt 7, 15-16; 24, 11. 24].
XIV. Cine suni cei ce vesteau învăţătura catholică/ortodoxă

şi care sunt recomandările lor
1 Din pricina lor adunându-ne la un loc şi noi: Petru şi Andrei, lacob şi
Ioan, fiii lui Zevedeu, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, lacob al lui Alfeu
şi Lebeu numit şi Tadeu, Simon Canaanitul şi [Mt 10, 2-4] şi Matia cel ales
să fie împreună cu noi în locul lui luda [FA 1, 26], lacob, fratele Domnului
şi episcopul Ierusalimului şi Pavel, învăţătorul păgânilor, vasul alegerii
[/ Tim 2, 7; FA 9, 15]; adunându-ne deci împreună toţi, v-am scris această
învăţătură catholică/ortodoxă în sprijinul vostru, al celor cărora vi s-a încre
dinţat episcopatul universal, şi în care învăţătură vă arătăm că:
2 Există Un Singur Dumnezeu, afară de Care nu este altul, şi numai El
trebuie adorat şi venerat prin lisus Hristos, Domnul nostru, în Preasfântul Duh.
Trebuie să ne folosim de Sfintele Scripturi, de Lege şi Profeţi, să cinstim
pe părinţi, să fugim de orice acţiune ilicită, să credem în înviere şi să aştep
tăm o judecată şi o răsplătire.
3 Mai trebuie să ne apropiem cu mulţumire de toate creaturile Lui ca de
nişte lucruri ale lui Dumnezeu şi care n-au în ele nimic rău, şi să ne căsă
torim legitim, căci o astfel de căsătorie e ireproşabilă, pentru că de către
Domnul e unită femeia cu bărbatul [Pr 19, 14] şi Domnul zice: „Cel ce i-a
creat i-a făcut de la început parte bărbătească şi parte femciască şi a zis:
Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi
vor fi cei doi un singur trup/o singură carne” [Mt 19, 4 -5] .4 Alungarea după
căsătorie a unei femei neînvinuite să nu fie îngăduită, căci zice [profetul]:
„Să-ţi păzeşti sufletul şi să nu părăseşti femeia tinereţii tale, fiindcă ea e păr
taşa vieţii tale şi luată din sufletul tău, şi Eu am făcut-o, nu altul” [Mal
2, 14-15], iar Domnul zice: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”
[Mt 19, 6]. Căci femeia e părtaşă a vieţii, unită de Dumnezeu într-un singur
corp din două; iar cine desparte iarăşi în doi acest un singur corp, acela e un
duşman al creaţiei lui Dumnezeu şi un adversar al proniei Lui. De asemenea
comite fărădelege cine ţine o femeie stricată şi care strică legea firii, fiindcă
„cine ţine o femeie adulteră e un nebun şi un necucemic” [Pr 18 , 22] şi se
spune: „Taie-o de la trupul tău” [Sir 25, 26]; pentru că nu e un ajutor [Fc
2, 18], ci unelteşte mereu şi-şi înclină gândul spre altul.
J Nici nu vă tăiaţi împrejur trupul, ci credincioşii să se mulţumească cu
tăierea-împrejur a inimii în Duhul [Rm 2, 29], căci se spune: „Tăiaţi-vă împre
ju r pentru Dumnezeul vostru şi tăiati-vă împrejur preputul inimii voastre!”
[Ir 4 ,4 ].
IV.4. C o n stitu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 699
XV. Că nu trebuie nici rebotezat, nici primit botezul

dat de cei impioşi [eretici]; căci nu e botez, ci întinăciune
' De asemenea să vă mulţumiţi cu un singur botez dat numai întru moar
tea Domnului [Rm 6, 3], nu cel dat de ereticii cei cu nume rău, ci cel dat de
preoţii ireproşabili în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt [Mt 28, 19].
‘ Nu-1 primiţi însă nici pe cel primit la impioşi, dar nici nu-1 invalidaţi
printr-un al doilea [botez] pe cel primit la cei pioşi. Căci aşa cum e Un Sin
gur Dumnezeu, Un Singur Hristos şi Un Singur Mângâietor, şi o singură
moarte a Domnului în trup, tot aşa şi botezul dat întru ea să fie unul singur.
Cei care primesc însă întinăciunea de la cei impioşi se vor face părtaşi ai
socotinţei lor. 3 Fiindcă aceia nu sunt preoţi, căci Dumnezeu le spune: „Pentru
că tu ai lepădat cunoaşterea Mea şi Eu te voi lepăda de a mai sluji Mie ca
preot” [Os 4, 6]. Cei botezaţi de ei n-au primit iniţierea, ci sunt întinaţi,
neprimind iertarea păcatelor, ci o legătură a impietăţii. 4 Tot aşa şi cei care
încearcă să-i boteze a doua oară pe cei deja iniţiaţi, II răstignesc a doua oară
pe Domnul [Evr 6, 6], îl suprimă a doua oară, îşi bat joc de cele dumneze
ieşti, râd de cele sfinte, insultă Duhul, necinstesc Sfântul Sânge ca pe unul
comun, n-arată respect faţă de Cel care L-a trimis, faţă de Cel ce a pătimit
[Hristos] şi fală de Cel ce a dat mărturie [Duhul Sfânt]. 3 Dar şi cel care din
dispreţ nu vrea să se boteze va fi osândit ca un necredincios şi va fi mustrat
ca un nerecunoscător şi nemulţumitor, căci zice Domnul: „De nu se va bo
teza cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor” [In 3, 5];
şi iarăşi: „Cine va crede şi se va boteza se va mântui, iar cine nu va crede va
fi osândit” [Mc 16, 16]. 6 Iar cine spune: „Mă voi boteza când voi muri, ca
să nu păcătuiesc şi să întinez botezul”, acesta nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi
şi-a uitat firea, căci se spune: „Nu amâna întoarcerea la Domnul, căci nu ştii
ce-ţi va aduce viitorul” [Sir 5, 7; Pr 3, 28]. 7 Botezaţi-vă şi pruncii şi-i creş
teţi în educaţia şi disciplina lui Dumnezeu, căci spune: „Lăsaţi copiii să vină
la Mine şi nu-i opriţi!” [Lc 18, 16].
XVI. Despre cărţile apocrife interzise că au titluri mincinoase

1 Nu primiţi cărţile alcătuite de impioşi în numele nostru, fiindcă nu la
numele apostolilor trebuie să fiţi cu luare aminte, ci la natura/firea lucrurilor
şi la gândirea nepervertită. 2 Căci ştim că cei din jurul lui Simon şi Cleobius
au alcătuit cărţi veninoase în numele lui Flristos şi al învăţăceilor Lui, şi le
răspândesc de jur-împrejur spre amăgirea voastră, a celor ce L-aţi iubit pe
Hristos şi pe noi, învăţăceii Lui. 3 Şi la cei din vechime au alcătuit unii cărţi
apocrife ale lui Moise, Enoh, Adam, Isaia, David, Ilie şi ale celor trei patri
arhi, stricătoare şi duşmane ale adevărului. Cei cu nume rău [ereticii] au
zămislit şi acum unele ca acestea, defăimând creaţia, căsătoria, pronia, naş

terea de copii, legea, profeţii, atribuindu-le unor nume barbare şi, după cum
spun ei, ale unor îngeri, în realitate însă ale demonilor care i-au inspirat.
4 Fugiţi de învăţătura lor, ca să nu fiţi părtaşii pedepselor celor care le-au
scris spre amăgirea şi pierzania credincioşilor şi învăţăceilor ireproşabili ai
Domnului lisus.
XVII. Recomandări despre căsătoria clericilor
1 Spunem să fie aşezaţi ca episcopi, preoţi şi diaconi bărbaţi căsătoriţi o
singură dată [1 Tim 3, 2. 12; Tir 1,6], fie că soţiile lor trăiesc, fie că au murit;
dar nu le este îngăduit după hirotonie nici să se căsătorească, dacă sunt necă
sătoriţi, nici să se încurce cu alte femei, dacă sunt căsătoriţi, ci să se mulţu
mească cu cea pe care au avut-o venind la hirotonie. 2 Slujitorii, cântăreţii,
citeţii şi uşierii poruncim să fie şi ei bărbaţi căsătoriţi o singură dată, dar dacă
au intrat în cler înainte de căsătorie, lc îngăduim să se căsătorească, în cazul
în care au avut mai înainte această intenţie, ca nu cumva păcătuind să pri
mească pedeapsă. J Dar poruncim oricăruia din cler să nu ia nici o curtezană,
nici o slujnică, nici o văduvă şi nici o femeie repudiată de altul, cum spune
şi Legea [Lv 21, 14]. 4 Iar diaconiţă să se facă o fecioară curată, iar dacă nu
e, şi o văduvă căsătorită o singură dată [7 Tim 5, 9], credincioasă şi cinstită.
XVIII. îndemn care porunceşte să fugim de la comuniunea cu impioşii eretici

1 Primiţi-i pe cei ce se pocăiesc, „fiindcă aceasta e voia lui Dumnezeu în
Hristos” [7 Tes 5, 18]; pe catehumeni instruiţi-i elementar şi botezaţi-i; dar
pe ereticii fără Dumnezeu care rămân nepocăiţi îndepărtaţi-i dintre credin
cioşi şi dezavuaţi-i public din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşi
lor să se abţină cu desăvârşire de la ei şi să nu stea în comuniune de cuvânt şi
de rugăciune cu ei. 2 Căci ei sunt adversari şi uneltitori împotriva Bisericii,
cei care strică turma şi întinează moştenirea, aparenţii înţelepţi şi răi întru
totul, despre care zicea înţeleptul Solomon că, deşi sunt rău-credincioşi, se
prefac ipocrit că sunt bine-credincioşi: „Pentru că este o cale care unora le
pare dreaptă, dar sfârşitul ei priveşte în fundul iadului” [Pr 14, 12].3 Ei sunt
cei despre care Domnul spunea cu amar şi asprime că sunt hristoşi mincinoşi
şi învăţători mincinoşi, cei care au blasfemiat Duhul harului şi au scuipat
după harul Acestuia şi darul care vine de la El, „care nu vor fi iertaţi nici în
veacul acesta, nici în veacul viitor” [Mt 12, 32], fiindcă sunt mai rău credin
cioşi decât iudeii şi mai lipsiţi de Dumnezeu decât păgânii. 4 Sunt cei care
blasfemiază pe Dumnezeu Cel peste toate, calcă în picioare pe Fiul Său şi
scuipă învăţătura Duhului, cei care tăgăduiesc cuvintele dumnezeieşti sau se
prefac cu ipocrizie că le primesc pentru a-L insulta pe Dumnezeu şi a-i
IV .4. C o n stitu ţiile S fin ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 701
amăgi pe cei ce se apropie de ei, cei care insultă sfintele Scripturi şi nu ştiu
ce e dreptatea, cei care strică Biserica lui Dumnezeu ca nişte mici vulpi via
[Cânt 2, 15] şi devin părţi vulpilor [Ps 62, 11]. 5 Vă îndemnăm să fugiţi de
ei, ca sufletele voastre să nu fie prinse; „căci cine umblă cu cei înţelepţi va fi
înţelept, iar cine umblă cu cei nebuni va fi recunoscut” [Pr 13, 20]. ° Pentru
că nu trebuie „să alergi cu furul, nici să-ţi pui partea împreună cu adulterul”
[Ps 49, 18], întrucât şi cuviosul David zice: „Doamne, am urât pe cei care
Te-au urât şi m-am scârbit de duşmanii Tăi, cu ură desăvârşită i-am urât şi
mi-au devenit duşmani” [Ps 138, 21-22]. 7 Căci Dumnezeu l-a mustrat pe
losafat pentru prietenia şi alianţa sa cu Ahav şi cu Ohozia, spunând prin pro
fetul Iehu: „Fiindcă ai ajutat pe un păcătos şi ai fost prieten cu cineva urât de
Domnul, de aceea a venit peste tine mânia Domnului [2 Par 19, 2-3]; dar
inima ta a fost găsită desăvârşită spre Domnul, de aceea te-a cruţat pe tine
Domnul, deşi El ţi-a sfărâmat lucrurile tale şi a zdrobit navele tale [2 Par
20. 37].” ' Fugiţi deci de comuniunea cu ei şi faceţi-vă străini de pacea cu ei;
căci despre ei a spus profetul: „Nu e îngăduit să vă bucuraţi cu cei necredin
cioşi, zice Domnul" [îs 57, 21]. 9 Căci aceştia sunt lupi ascunşi, câini muţi
care nu pot lătra f/.v 56. 10], care acum sunt puţini, dar cu trecerea timpului şi
apropierea sfârşitului vor fi mai mulţi şi mai răi. Despre ei spunea Domnul:
„Oare când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?” [Lc 18, 8];
şi: „Din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea multora se va răci. Şi vor veni
profeţi mincinoşi şi vor face semne în cer, ca dacă va fi cu putinţă să-i înşele
pe cei aleşi” [Mt 24. 12. 24]. Dar de rătăcirea lor ne va izbăvi Domnul
Dumnezeu prin lisus Hristos, nădejdea noastră [7 Tim 1, 1]. 10 Căci şi noi,
străbătând neamurile şi sprijinind Bisericile, pe unii care urmau să moară
prin înşelăciune i-am întors înapoi, făcându-i sănătoşi prin multa povăţuire
şi un cuvânt vindecător, iar pe cei incurabili i-am scos afară din turmă, ca să
nu dea râia lor şi mieilor sănătoşi, ci să rămână curaţi şi fără prihană, sănă
toşi şi nepătaţi pentru Domnul Dumnezeu. 11 Acestea le-am făcut pretutindeni
în fiecare oraş, în toată lumea locuită, lăsându-vă vouă, episcopilor şi celor
lalţi preoţi, această învăţătură catholică/ortodoxă în chip vrednic şi drept
spre aducere-aminte şi sprijinirea celor ce au crezut în Dumnezeu, trimi-
ţând-o prin coliturghisitorul nostru Clement, preacredinciosul nostru copil în
Domnul de un suflet cu noi, împreună cu Bamaba şi Timotei, preadragul fiu,
şi sincerul Marcu, împreună cu care vi-i facem cunoscuţi şi pe Timotei, pe
Luca, Iason, Lucius şi Sosipatros.
XIX. Contra celor ce fa c rea Legea

1 Prin ei vă îndemnăm în Domnul să vă abţineţi de la vechile obiceiuri şi
de la legături zadarnice, de la îndepărtări, păziri, deosebiri de mâncăruri şi
boteze zilnice; „căci cele vechi au trecut; iată s-au făcut noi toate” [2 Co 5,17].
2 Căci prin lisus Hristos cunoaşteţi pe Dumnezeu şi toată economia Lui fă
cută de la început; ştiţi că ne-a dat ca ajutor al legii naturale o Lege simplă,
curată, mântuitoare, sfântă, în care a depus şi Numele Lui, desăvârşită, ne
ştirbită, cuprinzând zece cuvinte, fără pată şi care întoarce sufletele [Ps 18, 8].
El o aduce aminte evreilor uituci spunându-le prin profetul Maleahi: „Adu-
ceţi-vă aminte de Legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, care v-a dat vouă
porunci şi îndreptări” [3, 24]. 3 Căci Mântuitorul n-a desfiinţat Legea, cum
crede Simon [Magul], ci a împlinit-o; căci spune: „O iotă sau o cirtă nu vor
trece din Lege, până ce se vor face toate, căci n-am venit să desfiinţez Legea
sau Profeţii, ci să le împlinesc” [Ml 5, 18. 17]. 4 Fiindcă atât Moise, în ace
laşi timp legiuitor, arhiereu, profet şi împărat, cât şi Ilie, zelotul între profeţi,
au fost de faţă împreună la Schimbarea la Faţă a Domnului în munte [Mt
17, 3-10] ca martori ai întrupării şi Pătimirilor Lui, ca prieteni şi familiari ai
lui Hristos, nu ca duşmani sau străini. De unde se arată că şi Legea e bună şi
sfântă, şi Profeţii.
XX. Care este legea naturală şi care este legea introdusă ulterior
şi din ce cauză a fost introdusă ulterior
1 Lege e şi decalogul pe care Dumnezeu l-a stabilit drept lege cu glas auzit
poporului înainte ca acestea să-şi facă dumnezeu din boul Apis al egiptenilor
[/ş 20]; el este drept, de aceea se numeşte şi lege, pentru că-şi face judecăţile
în chip drept prin fire. Greşesc deci cei din jurul lui Simon care-1 socotesc
rău, crezând că nefiind judecaţi de el vor scăpa de pedeapsă." Această lege e
bună, sfântă şi neconstrângătoare, căci spune: „Dacă îmi vei face jertfelnic,
să Mi-1 faci din pământ” [/ş 20, 24-25]. ~f N-a spus: „Fă”, ci „Dacă vei face”;
n-a impus o necesitate, ci a poruncit acest lucru unei puteri libere. 4 Fiindcă
Dumnezeu n-are nevoie de jertfe, pentru că prin natura Sa n-are nevoi, dar
ştiind că aşa cum încă înainte iubitorii de Dumnezeu Abel, Noe, Avraam şi
cei de după ei I-au adus lui Dumnezeu jertfa de la ei înşişi, din recunoştinţă
şi mulţumire, fiind puşi în mişcare de o lege naturală, fără să li se fi cerut
acest lucru, permite şi acum acest lucru evreilor nu poruncindu-1, ci îngădu-
indu-1, dacă vor voi, binevoind faţă de jertfele lor dacă le vor aduce dintr-o
socotinţă dreaptă. 5 De aceea spune: „Dacă vrei să aduci jertfa, jertfeşte-Mi,
deşi n-am nevoie” [cf. Ps 49, 8-14], fiindcă El n-are trebuinţă de nimic,
„căci a Mea este lumea şi plinirea ei” [Pi 49, 12] . 6 Dar când poporul a uitat
acestea şi în locul lui Dumnezeu au chemat dumnezeu un viţel căruia i-au
atribuit cauza ieşirii din Egipt zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele,
care te-au scos din pământul Egiptului” [Iş 32, 4. 7]. Şi comiţând impietăţi
faţă de asemănarea unui viţel mâncător de iarbă, L-au tăgăduit pe Dumnezeu
1V .4. C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r in C l e m e n t 703
Care i-a cercetat în necazul lor prin Moise [Iş 3], Care a făcut semnele prin
mâna şi toiagul lui, Care i-a lovit pe egipteni cu zece plăgi [/$ 4-12], Care a
despărţit Marea Roşie în despărţiri de ape [Iş 14, 4], Care i-a dus prin mijlo
cul apei ca pe un cal în câmpie [Is 63, 13-14], Care i-a înecat pe duşmanii şi
uneltitorii împotriva lor [Iş 14, 28], Care le-a îndulcit la Mara un izvor amar
[/ş 15, 23-25], Care le-a scos apă dintr-o stâncă abruptă [Dt 8, 15; Iş 17, 6]
spre săturare, Care printr-un stâlp de nor şi un stâlp de foc [Zj· 13, 21] i-a
umbrit pe o căldură imensă, i-a luminat şi călăuzit pe cei care nu ştiau unde
să umble, Care le-a dat mană din cer [Iş 16] şi de la mare le-a dat drept came
prepeliţe [Nm 11,31], Care le-a dat Lege în munte [Iş 10], şi al Cărui glas
au fost socotiţi vrednici să-l audă — pe Acesta L-au tăgăduit atunci când i-au
spus lui Aaron: „Fă-ne dumnezei care să umble înaintea noastră” [Iş 32, 1].
Şi şi-au făcut un viţel din metal topit şi au adus jertfe acestui idol. De aceea
Dumnezeu, mâniindu-Se pe ei din pricina nerecunoştinţei lor, i-a legat cu
legături de nedezlegat, cu bătătorirea unei poveri şi apăsarea unui jug. 7 Şi n-a
mai spus: „Dacă vei face", ci: „Fă un jertfelnic şi jertfeşte necontenit, căci ai
ajuns uituc şi nerecunoscător; adu deci arderi de tot neîncetat, ca să-ţi aduci
aminte de Mine. ' Căci întrucât te-ai folosit rău de puterea [libertatea] ta, voi
pune de acum înainte peste tine o necesitate, te voi opri de la unele mâncă
ruri şi voi impune deosebiri între animale curate şi necurate, deşi orice animal
e bun pentru că e făcut de Mine. 9 Şi-ţi voi porunci depărtări, curăţiri, băi
necontenite, stropiri, cutare şi cutare reguli de puritate, diverse timpuri de
nelucrare. 111 Şi dacă nu vei asculta de fiecare din acestea, îţi voi hotărî o
pedeapsă ca unei slugi neascultătoare, ca fiind împiedicat şi ţinut sub jug să
ieşi din rătăcirea politeistă şi lăsând pe acel «Aceştia sunt dumnezeii tăi,
Israele» [Iş 32, 4], să-ţi aduci aminte de: «Ascultă, Israele, Domnul Dumne
zeul tău Domnul Unul este» [Dt 6, 4] şi să alergi iarăşi la legea pusă de mine
prin fire în toţi oamenii: există Un Singur Dumnezeu în cer şi pe pământ şi
pe Acesta trebuie să-L iubeşti din toată inima, din toată tăria şi din tot gândul
tău [Dt 6, 5], şi în afara Lui nu trebuie să te temi de altul, nici să iei în gând
ori să rosteşti prin gură cu limba numele altor dumnezei” . 11 Căci din cauza
inimii lor învârtoşate i-a legat pe ei, ca jertfind, nelucrând, curăţindu-se şi
păzind toate acestea să vină la gândul lui Dumnezeu Care le-a rânduit acestea
lucruri.
XXI. Că noi, care credem în Hristos, suntem sub har,

dar nu sub sclavia legii introduse ulterior
1 Voi însă, întrucât aţi crezut într-Unul Dumnezeu nu dintr-o necesitate, ci

pentru că aţi ascultat dintr-o gândire sănătoasă de Cel care v-a chemat spu
704 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s lo lic
nând: „Fericiţi ochii voştri pentru că văd, şi urechile voastre pentru că aud”
[Mt 13, 16], voi aţi fost dezlegaţi din legături şi aţi fost eliberaţi din sclavie.
2 „Căci nu vă voi mai numi sclavi, ci prieteni, pentru că toate câte aţi auzit de
la Tatăl Meu v-am făcut cunoscute vouă” [In 15, 15]. Pentru că celor care
n-au vrut să vadă nici să audă, nu din lipsa minţii ca la nebuni, ci din excesul
răutăţii, „le-am dat porunci care nu erau bune şi îndreptări în care nu puteau
trăi” [7z 20, 25]. Acestea nu erau bune din pricina intenţiei lor, fiindcă şi cau-
terizările şi bisturiul şi leacurile sunt duşmane pentru cei care nu sunt sănă
toşi, şi sunt cu neputinţă de păzit din pricina neascultării lor, de aceea nefiind
păzite îi duc la moarte.
XXII. Că introdusă ulterior e legea despre jertfe,

pe care venind Hristos a desfiinţat-o
1 Fericiţi sunteţi deci voi, care aţi fost dezlegaţi de blesteme, căci Fiul Iui
Dumnezeu venind ca Hristos a împlinit Legea întărind-o [.Mt 5, 17], dar a
desfiinţat cele introduse în ea ulterior, chiar dacă nu toate, ci cele mai apăsă
toare: legea a întărit-o, dar pe celelalte le-a făcut să înceteze. Şi a lăsat iarăşi
liberă autodeterminarea oamenilor, pedepsindu-i nu cu o moarte trecătoare,
ci cerându-le socoteala în altă stare. De aceea zice: „De vrea cineva să vină
după Mine, să vină” [Mt 16, 34]; şi iarăşi: „Nu vreţi să plecaţi şi voi?” [In
6, 67] . 2 încă înainte de venirea Lui a refuzat de multe ori jertfele poporului
care păcătuia împotriva Lui şi socotea că-L poate face binevoitor prin jertfe,
nu prin pocăinţă. Căci le zice aşa: „De ce-Mi aduceţi tămâie din Saba şi
scorţişoară din pământ îndepărtat? Arderile de tot ale voastre nu le primesc
şi jertfele voastre nu-Mi plac” [Ir 6, 20]. Şi: „Arderile de tot ale voastre adu-
naţi-le cu jertfele voastre şi mâncaţi carne, că atunci când v-am scos din pă
mântul Egiptului Eu nu v-am poruncit nimic despre arderile de tot şi jertfe”
[Ir 7, 21-22]. 3 Iar prin Isaia spune: „Ce-Mi foloseşte mulţimea jertfelor
voastre?, zice Domnul. Sunt sătul de arderi de tot cu berbeci, de grăsimea
mieilor, nu mai vreau sângele taurilor şi al ţapilor. Nu mai veniţi înaintea
Mea! Căci cine va cerut acestea din mâinile voastre? Nu mai călcaţi în curtea
Mea. Dacă-Mi aduceţi floarea grâului, e zadarnic; dacă-Mi aduceţi tămâie, e
urâciune. Nu mai suport lunile voastre noi, sâmbetele şi sărbătoarea voastră.
Sufletul Meu urăşte postul, odihna şi sărbătorile voastre. Mi le-aţi făcut până
la îngreţoşare” [7s 1, 11-14]. 4 Iar prin altul spune: „Depărtează de la Mine
sunetul cântărilor tale; nu voi mai asculta psalmul organelor tale” [Am 5, 23].
Lui Saul, care credea că aduce jertfa, Samuel i-a zis: „Ascultarea e mai bună
decât jertfa şi auzirea cu luare-aminte mai bună decât grăsimea berbecilor;
căci, iată, Domnul nu vrea jertfa cât să-L ascultaţi” [7 Rg 15, 22]. Iar prin
David zice: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi. Dacă
voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, căci a Mea este lumea şi cele ce o umplu.
Oare voi mânca came de taur sau voi bea sânge de ţap? Jertfeşte lui Dumnezeu
jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale” [Ps 49, 9. 12-14].
Şi în chip asemănător în toate Scripturile refuză jertfele lor pentru că păcătu-
iau împotriva Lui: „Căci jertfele necredincioşilor sunt o urâciune la Domnul,
pentru că le aduc cu fărădelege” [Pr 21, 27]. Şi iarăşi: „Jertfele lor sunt pen
tru ei ca o pâine de doliu, toţi cei ce vor mânca din ele se vor întina” [Oi 9, 4].
J Deci dacă şi înainte de venirea Lui căuta mai presus de jertfe o inimă curată
şi un duh zdrobit [Pi 50, 12. 19], cu cât mai mult venind le-a făcut să înce
teze pe cele sângeroase. Dar le-a făcut să înceteze împlinindu-le mai întâi;
căci El a fost tăiat împrejur şi stropit [Lc 2, 21], a adus jertfe şi arderi de tot
şi S-a folosit şi de celelalte datini; iar Dătătorul Legii S-a făcut împlinire
a Legii, nu desfiinţând legea naturală, ci făcând să înceteze cele introduse
ulterior ale Legii secunde, chiar dacă nu pe toate.
XXIII. Cum s-a făcut Hristos plinilor al Legii

şi ce din ea a făcut să înceteze, a schimbat sau strămutat
1 Fiindcă n-a suprimat legea naturală, ci a întărit-o. Căci Cel care a spus în
Lege: „Domnul Dumnezeul tău Domnul Unul este” [Dt 6, 4]. Acelaşi spune
în Evanghelie: „Ca să Te cunoască pe Tine Singurul adevăratul Dumnezeu”
[//; 17, 3], şi Cel care a spus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
[Lv 19, 18], în Evanghelie spune înnoind-o: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă
iubiţi unii pe alţii” [In 13, 34]. 2 Cel care a interzis oarecând omorul, acum
interzice şi mânia întâmplătoare [Mt 5, 21-22]; Cel care a interzis adulterul,
interzice acum şi pofta nelegiuită [Mt 5, 27-28]; Cel care a interzis flirtul, a
fericii acum pe cel care dă prin ostenelile lui nevoiaşilor [FA 20, 35]; Cel
care a interzis ura, acum cere iubirea de vrăjmaşi [Mt 5, 43-44], Cel care a
interzis răzbunarea, acum cere neţinerea-minte a răului, nu pentru că răzbu
narea ar fi nepedepsită, ci pentru că neţinerea-minte a răului e mai bună [Mt
5, 38-39]; dar n-a legiuit retezarea pasiunilor naturale, ci lipsa lor de măsură.
3 Cel care a poruncit cinstirea părinţilor, S-a supus El însuşi lor [Lc 2, 51],
Cel care a legiuit ţinerea sâmbetei prin nelucrare pentru meditarea la legi
[Iş 20, 10], ne-a poruncit să mulţumim lui Dumnezeu meditând în fiecare zi
la creaţia şi pronia Lui. 4 A făcut să înceteze tăierea-împrejur împlinind-o în
El însuşi [Lc 2, 21]; căci El era „aşteptarea neamurilor pusă deoparte” [Fc
49, 10]. Cel care a legiuit jurământul bun şi a oprit sperjurul [Dt 10, 20], a
poruncit să nu se mai jure deloc [Mt 5, 34] .3 Baia, jertfa, preoţia, cultul local
le-a transformat altfel: în locul cufundării zilnice a dat un singur Botez întru
7 06 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
moartea Lui [Rm 6, 3]; în locul unei singure seminţii a poruncit să fie aleşi
în preoţie cei mai buni din fiecare neam, şi să se cerceteze după pete nu numai
trupurile [Lv 21, 17], ci şi evlavia şi vieţile lor; în loc de jertfe sângeroase,
a instituit jertfa cuvântătoare/raţională [Rm 12, 1], nesângeroasă şi tainică a
Trupului şi Sângelui Domnului, care se săvârşeşte prin simboluri întru moar
tea Lui; iar în locul cultului local a poruncit şi a îndreptăţit să fie slăvit de la
răsăritul soarelui şi până la apus, în tot locul stăpânirii Lui [Ps 112, 3; Mal
1, 11] .6 Deci n-a luat de la noi Legea, ci legăturile ei, că despre Lege zice şi
Moise: „Să meditezi la cuvântul pe care şi-l voi porunci când şezi în casă şi
stai în picioare şi umbli pe cale” [Dt 6, 6-7]; iar David spune: „în Legea
Domnului e voia lui şi la Legea Lui va medita ziua şi noaptea” [Ps 1,2].
7 Fiindcă vrea ca pretutindeni să fim în lege, iar nu fără de lege, căci spune:
„Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului. Fericiţi cei
care caută mărturiile Lui, cu toată inima îl vor căuta” [Ps 118, 1-2]; şi iarăşi:
„Fericiţi suntem, Israele, că cele plăcute lui Dumnezeu ni s-au făcut cunos
cute nouă” [Bar 4, 4], iar Domnul zice: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi
dacă le veţi face” [In 13, 17].
XXIV. Că Domnului i-a plăcui să arate legea dreptăţii prin romani

' Dar legea dreptăţii vrea să o arate nu numai prin noi, ci a binevoit să o
arate şi să o facă să strălucească şi prin romani; căci şi aceştia au crezut in
Domnul, au lăsat politeismul şi nedreptatea, şi pe cei buni îi primesc, iar pe
cei răi îi pedepsesc. 2 Aceştia îi supun pc iudei la tribut şi nu-i lasă să se folo
sească de dreptul lor, fiindcă şi-au atras de bunăvoie sclavia asupra lor zicând:
„N-avem împărat decât numai pe Cezarul” [In 19, 15] şi: „Dacă nu-L omo-
râm pe Hristos, toţi vor crede în El şi romanii vor veni şi ne vor lua şi locul
şi neamul” [In 19, 15] .3 Şi au profeţit fără voie, fiindcă atât păgânii au crezut
în El, cât şi ei au fost lipsiţi de către romani de autodeterminare şi de culmi
Legii, fiind împiedicaţi să omoare pe cine ar voi şi să jertfească când vor.
4 De aceea sunt şi blestemaţi, pentru că nu pot face cele poruncite, căci zice
[Apostolul]: „Blestemat e oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Le
gii, ca să Ie facă pe ele” [Ga 3, 10; Dt 27, 26]. 5 Fiindcă în risipirea lor între
neamuri le este cu neputinţă să mai săvârşească toate cele ale Legii, căci le
interzice acest lucru dumnezeiescul Moise [Dt 12, 13-14].
XXV. Că din pricina impietăţii lorfaţă de Hristos,

Dumnezeu i-a făcut pe iudei captivi şi supuşi impozitului
’ Urmând deci lui Hristos, să moştenim binecuvântările, să ne aliniem Legii
şi Profeţilor prin Evanghelie, să fugim de politeişti [păgâni], de ucigaşii lui
Hristos şi omorâtorii de profeţi [iudei] şi de ereticii cei cu nume rău şi fără

Dumnezeu. 12 Şi să ne supunem Iui Hristos Care ca un împărat are libertatea
de a schimba diferitele orânduieli [diataxeis] şi ca Legiuitor are înţelepciunea
de a orândui în chip diferit cele ale firii [legea naturală], fund păzite în ace
laşi timp neschimbate pretutindeni.
XXVI. Că trebuie fugi! de eretici ca de unii care corup sufletele,

şi ce opinii susţine fiecare erezie (ca în capitolele VIII, IX şi X)
1Episcopi şi laici, abţineţi-vă de la toţi ereticii care socotesc rele Legea şi

Profeţii. Fiindcă Ei îl urăsc şi nu se supun Dumnezeului Atoateţiitor şi nu-L
mărturisesc pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu, pentru că neagă naşterea Lui
după trup, se ruşinează de crucea Lui şi nu slăvesc pătimirea şi moartea Lui,
nu cunosc învierea Lui şi retează naşterea Lui înainte de veci. ‘ Unii dintre
ei au altă impietate închipuindu-şi că Domnul e un simplu om, crezând că e
din suflet şi din trup; iar alţii văd în Iisus pe însuşi Dumnezeu Cel peste toate,
crezând că e însuşi Tatăl Său şi că Acelaşi [Tată] e şi Fiu şi Mângâietor.
Şi ce e mai spurcat decât aceasta? ! Iar alţii, iarăşi, socotesc rele unele mân
căruri şi spun despre căsătorie şi facerea de copii că sunt uneltiri ale diavo
lului şi, din răutatea lor, pentru că sunt impioşi, nu vor să învie din morţi, de
aceea defaimă învierea spunând: „Suntem persoane respectabile care nu vrem
nici să mâncăm, nici să bem”, închipuindu-şi că vor învia din morţi ca nişte
demoni fără trup; ei vor fi osândiţi pe veci în focul cel veşnic. Fugiţi deci de
ci, ca să nu pieriţi împreună cu impietăţi le lor.
XXVII. Despre prescripţiile iudaice şi păgâne cu privire la scurgerea

de sămânţă, scurgerea în vis, relaţii sexuale, menstruaţii, unirea legitimă,
naştere, avort, întinarea corpului, îngroparea mortului sau oaselor,
morminte sau deosebirea mâncărurilor
1 Iar dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă,

scurgeri în vis şi relaţiile sexuale potrivit Legii [Lv 12; 15; 22], să ne spună
dacă în ceasurile şi zilele în care suferă ceva din acestea se feresc să se roa
ge, să se împărtăşească din Euharistie sau să atingă Cartea; şi dacă spun că
da, este evident că sunt goi de Duhul Sfânt Care rămâne pururea în cei cre
dincioşi, căci despre cei cuvioşi spune Solomon ca fiecare să fie gata, că:
„Atunci când doarme, să-l păzească, şi când se scoală, să vorbească cu el”
[Pr 6, 22]. 2 Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile
ale scurgerii tale [Lv 15, 12], eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe
neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii.
întrucât ai însă negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este

într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune, de Euharistie şi de vizita Duhului
Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o fărădelege. 3 Fiindcă nici îm
preunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis
nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necre
dinţa, impietatea şi acţiunea contrară legii. Pentru că Duhul Sfânt rămâne
mereu în cei care L-au dobândit, cât timp vor fi vrednici, iar pe cei de care
se separă îi face pustii şi predaţi duhului rău. 4 Dar orice om e plin fie de
Duhul Sfânt, fie de [duhul] cel necurat şi îi este cu neputinţă să scape de fie
care din aceştia, dacă nu suferă ceva contra lor; căci Mângâietorul urăşte orice
minciună [FA 5, 3], iar diavolul urăşte orice adevăr [In 8, 44]. 5 Dar oricine
a fost botezat cu adevărat e separat de duhul diavolesc şi e în Duhul Sfânt,
iar în cel ce face binele rămâne Duhul Sfânt umplându-1 de înţelepciune şi
pricepere şi duhul rău nu se poate apropia de el, pentru că observă atacurile
lui. 6 Deci tu, femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de
Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, nici citind,
îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepă
sători, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţa, a
fost dezbrăcat de Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în
loc de arhanghel. 7 De aceea abţine-te, femeie, de la cuvinte zadarnice, adu-ţi
aminte întotdeauna de Dumnezeu Care tc-a creat şi roagă-tc Lui, fiindcă este
Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la legile Lui, nerespectând nimic din
practicile Legii care ţin sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită
sau de naştere ori lepădare, sau de întinarea trupului, fiindcă astfel de prac
tici sunt invenţiile zadarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens.
în chip asemănător, nici îngroparea unui om, nici oasele unui mort, nici
mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu pol întina sufletul
omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă de
aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sau
desfrânarea.
XXVIII. Despre pederastie, adulter, desfrănare şi unirea cu dobitoace,

că unele sunt impietăţi contrare firii, iar altele fărădelegi şi nedreptăţi,
şi de ce fiecare din acestea sunt interzise şi pedepsite
' De aceea feriţi-vă şi fugiţi, iubiţilor, de astfel de practici, căci sunt păgâ-
neşti. Fiindcă noi nu ne scârbim nici de omul mort ca aceia, căci nădăjduim
să înviem iarăşi, nici nu socotim rea împreunarea legiuită, fiindcă e obiceiul
lor să nu respecte unele ca acestea. Pentru că atunci când are loc cu dreptate,
unirea între un bărbat şi o femeie se face cu voia lui Dumnezeu, căci de la
început Creatorul i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască [Mt 19, 4-5],
i-a binecuvântat şi le-a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!”
[Fc 1,28]. Deci dacă deosebirea dintre sexe s-a făcut cu voia lui Dumnezeu
spre naşterea unei mulţimi [de oameni], urmează că tot după gândul Lui e şi
unirea părţii bărbăteşti cu partea femeiască, nu însă scârboasa împreunare
împotriva firii sau actul contrar legii care e o duşmănie a lui Dumnezeu.
' Căci contrar firii e păcatul sodomiţilor şi cel cu un animal necuvântător, iar
contrar legii e adulterul şi desfrânarea, dintre care unele sunt impietăţi, altele
nedreptăţi şi altele păcate, şi nici una din ele nu va rămâne nepedepsită po
trivit dispoziţiei proprii. 3 Fiindcă primii uneltesc desfiinţarea lumii încercând
să facă cele potrivit firii în chip contrar firi; dintre ceilalţi unii fac nedreptate
stricând căsătoriile altora, despart în două ceea ce Dumnezeu a făcut una,
fac să devină suspecţi copiii şi suspicios pe bărbatul/soţul; iar desfrânarea e
o stricăciune a cărnii proprii făcută nu pentru facerea de copii, ci făcând
totul doar pentru plăcere, ceea cc e un simbol al neînfrânării, nu un semn al
virtuţii. 7 Toate acestea sunt însă interzise de legifle lui Dumnezeu]. Căci
spun Scripturile: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu o femeie [Lv 18, 22], căci
unul ca acesta c blestemat, şi să-l omorâţi cu pietre [20, 27], căci a făcut
urâciune [20, 13]; pc oricine s-a culcat cu dobitoace, omorâţi-1 [Iş 22, 18],
căci a făcut fărădelege în popor; şi dacă cineva întinează o femeie căsătorită
[Lv 20, 10], omorâţi-i pe amândoi [Dt 22, 22], sunt vinovaţi [Lv 20, 27], să
moară.” Şi mai departe: „Să nu fie prostituat între fiii lui Israel, nici prosti
tuată din fiicele lui Israel. Să nu oferi Domnului Dumnezeului tău la jertfelnic
plata unei prostituate nici preţul de pe un câine [Dl 23, 17-18], căci nu sunt
curate voturile făcute din plata unei curtezane [Pr 9, 13].” ' Pe acestea legile
le-au interzis, dar căsătoria au cinstit-o numind-o binecuvântată, fiindcă
Dumnezeu însuşi a binecuvântat-o unind partea femeiască cu partea bărbă
tească. Spune undeva şi înţeleptul Solomon: „De la Domnul se uneşte femeia
cu bărbatul” [Pr 19, 14], iar David spune: „Femeia ta e ca o vie roditoare în
mijlocul casei tale, fiii tăi ca nişte măslini nou sădiţi în jurul mesei tale. Aşa
se va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul” [Ps 127, 3—4]. 6 Prin
urmare, căsătoria e cinstită [Evr 13, 4] şi respectabilă, iar naşterea de copii e
curată, fiindcă nu e nimic rău în ce-i b u n .7 Aşadar, nici curăţirea naturală nu
e urâciune la Dumnezeu, fiindcă El a rânduit ca ea să se întâmple femeilor
o dată la treizeci de zile de dragul menţinerii sănătăţii lor, întrucât sunt mai
mult nemişcate, fiindcă majoritatea timpului şed în case. Dar şi în Evanghe
lie, atunci când femeia cu scurgere de sânge s-a atins de poala hainei Lui
pentru sănătate [Mt 9, 20-21], Domnul nu s-a supărat pe ea, nici n-a învinuit-o
deloc; dimpotrivă, a vindecat-o zicând: „Credinţa ta te-a mântuit” [Mt 9, 22].
8 Şi ori de câte ori apar la femei aceste lucruri naturale, bărbaţii să nu se
unească cu femeile purtând de grijă de cei ce se vor naşte, fiindcă Legea

opreşte acest lucru zicând: „Să nu te apropii de o femeie în zilele scurgerii ei”
[Lv 18, 19; 20, 18]; nici să n-aibă relaţii cu ele când sunt gravide, căci atunci
fac acest lucru nu pentru naştere de copii, ci pentru plăcere, iar cine iubeşte
pe Dumnezeu nu trebuie să fie iubitor de plăcere [2 Tim 3, 4].
XXIX. Că femeile trebuie să se supună bărbaţilor lor

şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, şi că unindu-se sunt curaţi,
chiar dacă nu se spală, dar baia nu spală adultend sau desfrâul
1 „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri” [Col 3, 18; 1 Ptr3, 4], cinstiţi-i

şi slujiţi-le în frică şi iubire, cum îl cinstea Sara pc Avraam nerăbdând nici
măcar să-l cheme pe nume, ci numindu-1 „domn” atunci când spune: „Dom
nul meu e bătrân” [Fc 18, 12].2 în chip asemănător şi voi, bărbaţii, iubiţi-vă
femeile ca pe membrele voastre [Ef 5, 25. 28], ca pc nişte părtaşe ale vieţii şi
colaboratoare la facerea de copii. Căci spune [Solomon]: „Veseleşte-te îm
preună cu femeia ta din tinereţea ta. Cerboaică să-ţi fie preaiubita ta şi gazelă
plină de graţii, să te călăuzească şi să fie cu tine tot timpul, căci înconjurat de
iubirea ei vei prinde ani mulţi” [Pr 5, 18- 19]. 3 lubiţi-lc deci ca pe membrele
voastre, ca pe corpurile voastre, căci stă scris aşa: „Domnul a fost martor
între tine şi femeia tinereţii tale, şi ea este tovarăşa ta şi n-a făcut alta, şi e o
parte rămasă din suflarea ta/duhul tău. Păziţi-vă sullarea şi n-o lăsa pe femeia
tinereţii tale” [Mal 2, 14-15] .4 Prin urmare, bărbatul şi femeia care se unesc
într-o căsătorie legiuită şi se scoală din pat după unirea lor să se roage fără
nici o restricţie, şi sunt curaţi fără să se spele. Dar cine se întinează stricând
o altă femeie sau întinându-se cu o prostituată, când se scoală de la ea nu va
putea fi curat, chiar dacă s-ar spăla în tot oceanul şi în toate râurile.
XXX. Că obiceiul iudeilor şi păgânilor de a respecta curăţirile naturale

şi a se scârbi de rămăşiţele celor morţi e străin creştinilor,
care trebuie chiar să se ducă în cimitirele sfinţilor
şi să cânte psalmi pentru cei adormiţi în credinţă
' Nu păziţi cu scrupulozitate cele cu privire la cele legiuite şi naturale,

socotind că vă întinaţi prin ele, şi nu căutaţi îndepărtări iudaice, băi continue
sau curăţiri nici la atingerea unui mort [Nm 19, 11-18]. 2 Ci adunaţi-vă fără
nici un scrupul în cimitire, făcând citirea cărţilor sfinte şi cântând psalmi
pentru martirii adormiţi şi pentru toţi sfinţii cei din veac, precum şi pentru
fraţii voştri adormiţi în Domnul; aduceţi în bisericile voastre şi în cimitire
drept Euharistie primită închipuirea [antitypon] Trupului împărătesc al lui
Hristos, iar la ieşirea celor adormiţi însoţiţi-i cântând psalmi, dacă sunt cre
dincioşi întru Domnul. J „Căci cinstită este înaintea Domnului moartea cuvi-
oşilor Lui” [Ps 115, 6], şi iarăşi: „întoarce-te, suflete, la odihna ta, că Dom
nul ţi-a făcut bine” [Ps 114, 7], şi altundeva: „Pomenirea drepţilor cu laude”
[Pr 10, 7] şi: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” [Sol 3, 1].
4 Căci cei care au crezut în Dumnezeu, chiar dacă adorm, nu sunt morţi,
pentru că zice saducheilor Mântuitorul: „Iar despre învierea morţilor n-aţi
citit ce stă scris: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacob? Dumnezeu nu este deci al morţilor, ci al viilor [Mt
22, 31-32], căci pentru El toţi sunt vii [Lc 20, 38; Rm 14, 8].” 5 Prin urmare,
nici rămăşiţele celor ce sunt vii la Dumnezeu nu sunt lipsite de cinste. Căci
după adormirea sa profetul Elisei a înviat un mort omorât de nişte tâlhari
sirieni [4 Rg 13, 20-21], fiindcă trupul lui a fost atins de oasele lui Elisei şi
sculându-se s-a făcut viu; dar nu s-ar fi făcut aceasta, dacă trupul lui Elisei
nu era sfânt. 6 losif cel cuminte l-a îmbrăţişat pe Iacob după moartea lui când
acesta era pe pat [Fc 50, I], iar Moise şi Iosua au purtat rămăşiţele lui losif
[Iş 13, 19; los 24, 32] fără a socoti o întinare acest lucru. 7 De aceea şi voi,
episcopii şi ceilalţi, atingându-vă Iară vreun scrupul de cei adormiţi nu soco
tiţi că vă întinaţi, nici nu vă scârbiţi de rămăşiţele lor, evitând astfel de scru
pule, fiindcă sunt neghiobii. Şi împodobiţi-vă cu sfinţenie şi cuminţenie, ca să
vă faceţi părtaşi ai nemuririi şi împărăţiei lui Dumnezeu şi să primiţi făgădu
inţa lui Dumnezeu, odihnindu-vă în chip veşnic prin Iisus Hristos Mântuitorul.
[Doxologie finală]
s Aşadar, Celui ce poate să vă deschidă urechile inimilor ca să primiţi cu

vintele lui Dumnezeu prin Evanghelia şi prin învăţătura lui Iisus Hristos
Nazoreul, Care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat şi Irod, şi a adormit şi a înviat
din morţi şi va veni iarăşi la sfârşitul veacului cu slavă şi putere multă să
învie pe morţi şi să aducă lumii un sfârşit şi să dea fiecăruia cele meritate,
9 Celui ce ni S-a dat pe Sine însuşi arvună a învierii şi a fost înălţat la ceruri
prin puterea lui Dumnezeu şi Tatăl Lui sub ochii noştri, după ce a mâncat şi
băut împreună cu El patruzeci de zile după învierea Lui din morţi [FA 10, 41;
1,3.9] şi şade de-a dreapta tronului măreţiei lui Dumnezeu Atoateţiitorul
peste heruvimi şi a auzit: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăj
maşii Tăi scăunel picioarelor Tale!” [Ps 109, 1], 10 pe Care preafericitul
Ştefan l-a văzut stând de-a dreapta Puterii şi strigând a zis: „Iată, văd cerurile
deschizându-se şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu [FA
7, 55-56] ca arhiereu al tuturor cinurilor raţionale”, prin El fie cinstea, mă
reţia şi slava Atoateţiitorului Dumnezeu şi acum şi în vecii vecilor. Amin.
712 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s io lic
Cartea VII: Despre conduita [politeia] creştinului,

despre mulţumire şi despre iniţierea creştină
I. Că sunt două căi, una a vieţii şi alta a morţii'3
1 După ce Moise legiuitorul a zis israeliţilor: „lată am pus înaintea feţei
voastre calea vieţii şi calea morţii” [Ir 21, 8] adăugând: „Alege viaţa, ca să
fii viu” [Dt 30, 19], iar profetul Ilie spune poporului: „Până când veţi şchio
păta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, umblaţi pe ur
mele Lui” [3 Rg 18,21], pe drept cuvânt a spus şi Domnul Iisus: „Nimeni nu
poate sluji la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe altul îl va iubi, sau
de unul se va ataşa iar pe celălalt îl va dispreţul” [Ml 6, 24] .2 Urmând şi noi
pe învăţătorul Hristos Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al
credincioşilor [I Tim 4, 10], spunem în chip necesar că sunt două căi: una a
vieţii şi alta a morţii. 3 Dar ele n-au nici o comparaţie între ele, căci mare e
diferenţa lor, sau mai bine zis sunt cu totul separate: calea vieţii este cea na-
turală/firească, iar calea morţii e adăugată ulterior, ea neexistând din voia lui
Dumnezeu [Sol 1, 13; 2, 24], ci din uneltirea celui străin [diavolului].
II. îndemnuri etice din poruncile Domnului in acord cu vechea poruncă

a Legilor dumnezeieşti; interzicere a mâniei, uciderii, stricăciunii,
adulterului şi a oricărei practici sodomeşti
1 Aşadar prima e calea vieţii. Şi ea este cea pe care o porunceşte Legea:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul
tău” [Dt 6, 5; Mc 12, 30-33] pe El Unul şi Singurul, „pc lângă Care nu este
altul, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” [Lv 19, 18]; şi: „Tot ce nu vrei să
ţi se facă ţie, nu fa nici tu altuia” [Mc 7 , 12; FA 15, 20. 28], adică: „Ceea ce
urăşti tu, nu fa altuia” [Tob 4, 15]. 2 „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
rugafi-vă pentru cei ce vă vorbesc de rău [Lc 6, 28], iubiţi pe vrăjmaşii voştri
[Mt 5,44]. Căci ce har veţi avea dacă-i iubiţi pe cei care vă iubesc? Pentru
că şi păgânii fac acest lucru [Mt 5, 46-47].” Voi însă iubiţi-i pe cei care vă
urăsc [Lc 6, 27]. Şi nu veţi avea duşman. 3 „Să nu urăşti nici un om, nici
egiptean, nici idumeu” [Dt 23, 8], căci toţi sunt lucrul lui Dumnezeu. Fugiţi
deci nu de firile, ci de socotinţele celor răi.
4 „Abţineţi-vă de la poftele trupeşti şi lumeşti [1 Ptr 2, 11; Tit 2, 12]. Dacă-ţi
dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt [Mt 5, 39]”, nu
pentru că apărarea e nedreaptă, dar neţinerea-minte a răului e mai de preţ;
3 Prima secţiune, § I-XXXII, reprezintă o prelucrare a D id a h iei celo r D oisprezece Apos

toli (cf. mai sus, p. 565-572).
IV .4 . C o n s t it u ţi i le S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t 713
căci zice David: „De am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut rele” [Pi 7, 5].
J „Dacă-ţi va cere cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două, iar celui ce
vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa [Mt 5, 41. 40] şi nu
cere nimic de la cel care ia cele ale tale [Le 6, 30]. 6 Dă-i celui care cere de
la tine şi nu-ţi închide mâna de la cel care vrea să se împrumute de la tine
[Mt 5, 42], căci omul drept e îndurător şi împrumută [Pi 111, 5]. Căci Tatăl
Care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi face să ploaie
şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, vrea să dăm tuturor [Mt 5, 45].”
' Lucru drept este aşadar a da tuturor din osteneli proprii, căci zice [Solomon]:
„Cinsteşte pe Domnul din ostenelile tale drepte” [Pr 3, 9]. Dar trebuie prefe
raţi sfinţii.
* „Să nu ucizi” [Iş 20, 15], adică să nu-1 distrugi pe omul asemenea ţie,
fiindcă desfiinţezi cele făcute frumos; nu că orice omor ar fi rău, ci numai
acela al celui nevinovat, dar el este rezervat doar magistraţilor însărcinaţi cu
justiţia.
9 „Să nu faci adulter” [Iş 20, 13], fiindcă desparţi în două o singură came,
pentru că zice [Domnul]: „Şi vor fi cei doi o singură came” [Fc 2, 24]. Pentru
că prin fire, înţelegere, unire, dispoziţie, viaţă şi purtare bărbatul şi femeia sunt
una, fiind separaţi prin înfăţişare şi număr. 10 Să nu strici copiii [Lv 18, 22],
căci contrar firii este răul născut în Sodoma [Fc 19], care a ajuns pradă focului
mistuitor trimis de Dumnezeu. „Blestemat să fie unul ca acesta, şi tot poporul
să spună: Fie! Fie!” [Dt 27, 15-16].
"S ă nu desfrânezi, „căci nu va fi desfrânat între fiii lui Israel” [Dt 23,18].
12 „Să nu furi” [/ş 20, 14], căci în Israel, Ahar care a furat în Ierihon a fost
omorât cu pietre [los 7]; Ghiezi care a furat şi minţit, a moştenit lepra lui
Neeman [4 Rg 5, 20-27]; iar Iuda care fura cele ale săracilor [In 12, 6] L-a
predat iudeilor pe Domnul slavei [/ Co 2, 8], după care părându-i rău s-a
spânzurat [Mt 27, 3-10], a crăpat pe mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele
[FA 1, 18]; iar Anania şi Safira, femeia lui, furând cele ale lor şi punând la
încercare Duhul Domnului, au murit pe loc prin hotărârea lui Petru, tovarăşul
nostru de apostolie [FA 5].
III. Interzicere a vrăjitoriei, infanticidului, jurământului strâmb

şi mărturiei mincinoase1
1 Să nu practici magia, nici vrăjitoria, căci zice [Domnul]: „Pe vrăjitori să

nu-i lăsaţi în viaţă” [Zş 22, 17].
' Să nu omori copilul tău prin avort, nici să ucizi pe cel născut, căci orice
embrion format care a primit suflet de la Dumnezeu va fi răzbunat dacă va fi
ucis [Iş 21, 23], pentru că a fost suprimat în chip nedrept.
714 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o sto lic
3 „Să nu pofteşti cele ale aproapelui tău, nici femeia, nici copilul, nici boul,
nici ţarina” [Iş 20, 17].
4 Să nu juri strâmb, căci s-a spus să nu juri deloc [Mt 5, 33-34]; iar dacă nu,
jură măcar bine, pentru că „lăudat va fi tot cel ce se jură întru El” [Ps 62, 12].
5 „Să nu dai mărturie mincinoasă” [/ş 20, 16], pentru că „Cine defaimă pe
cel sărac întărâtă pe Cel ce l-a făcut pe el” [Pr 14, 3].
IV. Interzicere a vorbirii de rău, fierberii lăuntrice şi prefăcătoriei,

contradicţiei, minciunii, lăcomiei şi făţărniciei
1 Să nu vorbeşti de rău, căci se spune: „Să nu iubeşti vorbirea de rău, ca să
nu fii nimicit” [Pr 20, 13]. Nici să nu ţii minte răul, căci se spune: „Căile
celor ce ţin minte răul merg spre moarte” [Pr 12, 2 8 ].' Nu fi duplicitar nici în
gândire, nici cu limba, căci se spune: „Cursă tare sunt pentru bărbat buzele lui”
[Pr 6, 2] şi: „Bărbatul limbut nu va avea cale dreaptă pe pământ” [Pr 139, 12].
Să nu vorbeşti în gol, „căci pentru orice cuvânt deşert veţi da socoteală”
[Mt 12, 36]. 4 „Să nu minţi” [Lv 19, 11] căci se spune: „Pierde-vei pe toţi cei
care grăiesc minciuna” [/N 5, 7]. 5 Nu fi lacom, nici răpitor, căci se spune:
„Vai celui care pofteşte cu lăcomie rea pe aproapele lui” [Ave 2, 9] .6 Nu fi
făţarnic ca să nu-ţi pui parte împreună cu ci [Mt 24, 51 ].
V. Interzicere a răutăţii, părtinirii, furiei, mizantropiei şi geloziei

1 Să nu fii răutăcios, nici trufaş, „căci Dumnezeu celor mândri le stă îm
potrivă” [Pr 3, 34; I Ptr 5, 5]. ' Să nu fii părtinitor la judecată, pentru că
„a Domnului este judecata” [Dt 1, 17].3 Să nu urăşti pc nimeni. „Să nu mustri
cu mustrare pe fratele tău şi nu vei avea păcat din pricina lui" [Lv 19, 17]; şi:
„Mustră pe cel înţelept şi te va iubi” [Pr 9, 8] .4 Fugi dc orice rău şi de orice
lucru seamănă cu el, căci se spune: „Abţine-te de la nedreptate şi tremurul
nu se va apropia de tine!” [Is 54, 14]. 1 Nu fi furios, nici invidios, nici gelos,
nici nebun, nici îndrăzneţ, ca să nu suferi cele ale lui Cain, Saul şi Ioab: pen
tru că primul l-a ucis pe fratele său Abel pentru că acesta a fost preferat de
Dumnezeu şi pentru că jertfa lui a fost primită [Fc 4]; al doilea l-a prigonit
pe cuviosul David care-1 biruise pe Goliat filisteanul, fiind gelos pe el pentru
ovaţiile dansatoarelor [/ Rg 17-18]; iar al treilea a omorât doi generali: pe
Abner al lui Israel şi pe Amasa din Iuda [3 Rg 2, 32].V I.
VI. Interzicere a ghicitului, descântecului, poftelor rele

şi a celorlalte lucruri oprite
' Nu fi ghicitor, pentru că aceasta duce la idolatrie, iar Samuel spune:
„Ghicitul e păcat” [/ Rg 15, 23] şi: „Să nu fie ghicit în Iacob, nici prezicere
în Israel” [Nm 23, 23]. 2 „Să nu se găsească la tine cei care trec pe fiii sau
fiicele tale prin foc, nici prezicător, nici ghicitor, vrăjitor sau fermecător,
nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici cei ce vorbesc cu
morţii, căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea”
[Dl 18, 10-12]; căci pe toate acestea le-a interzis Legea. 3 Nu pofti cele rele,
căci ele te vor conduce la o mulţime nemăsurată de păcate. 4 Nu vorbi, nici
nu privi neruşinat, nici nu te îmbăta, căci din acestea se nasc desfrâurile şi
adulterele.5 Nu fi iubitor de arginţi, ca nu cumva să slujeşti mamonei în locul
lui Dumnezeu [Ml 6, 24]. 6 Nu iubi slava deşartă şi nu fi înfumurat, nici cu
mintea pe sus, căci din toate acestea se naşte trufia; adu-ţi aminte de [David]
care spunea: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici nu s-au înfumurat ochii
mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici în lucruri minunate mai presus
de mine; dimpotrivă, mi-am smerit cugetul” [Ps 130, 1-2].
VIL Interzicere a murmurârii, aroganţei, trufiei şi temerităţii

1Nu murmura, aducându-ţi aminte de pedeapsa pe care au suferit-o cei care
au murmurat împotriva lui Moise [Nm 12; 14].2 Nu fi arogant, nici răuvoi
tor, nici cu inima învârtoşată, nici irascibil, nici meschin, căci toate acestea
duc la blasfemie. 3 Fii însă blând ca Moise şi David, căci „cei blânzi vor
moşteni pământul” [Mt 5, 5].
VIII. Despre îndelungă-răbdare, nerăutate, blândeţe şi îndurare

1 Fii îndelung-răbdător, căci unul ca acesta are multă chibzuinţă, pentru că
„laşul e un nebun tare” [Pr 14, 29]. 2 Fii milostiv, căci „fericiţi sunt cei mi
lostivi, că aceia sc vor milui” [Mt 5, 7]. 3 Fii lipsit de răutate, liniştit, bun,
tremurând la cuvintele lui Dumnezeu [Ps 66, 2]. 4 Nu te înălţa pe tine însuţi
ca fariseul, pentru că „tot cel care se înalţă pe sine însuşi va fi umilit” [Lc
18, 9-14] şi: „Ce este înalt la oameni e urâciune la Dumnezeu” [Lc 16, 15].
5 Nu da sufletului tău îndrăzneală, pentru că „bărbatul îndrăzneţ va cădea în
rele” [Pr 13, 17] .6 Nu umbla cu nebunii, ci cu înţelepţii şi drepţii. 7 Primeşte
cu bunăvoinţă suferinţele care ţi se întâmplă, iar necazurile fără întristare, ştiind
că ţi se va da răsplată de la Dumnezeu ca lui Iov [42] şi Lazăr [Lc 16, 22].IX .
IX. Că învăţătorii potrivit lui Hristos trebuie socotiţi mai mari decât părinţii,
pentru că primii ne oferă existenţa fericită, iar ultimii doar existenţa
1 Slăveşte pe cel care-ţi grăieşte cuvântul lui Dumnezeu [Evr 13, 7], adu-ţi
aminte de el ziua şi noaptea, cinsteşte-1 nu ca pe o pricină a naşterii tale, ci
ca pe unul care-ţi oferă existenţa bună, fiindcă unde e învăţătura despre
Dumnezeu, acolo e de faţă şi Dumnezeu.2 Caută în fiecare zi faţa sfinţilor,

ca să te odihneşti în cuvintele lor.
X. Că nu trebuie să ne rupem în schismă de sfinţi, ci să facem pace

între cei ce se cearcă şi să judecăm drept, nu părtinitor
1 Să nu faci schisme faţă de sfinţi, aducându-ţi aminte de ce s-a întâmplat
cu tovarăşii lui Core [Nm 16]. 2 Fă pace ca Moise între cei ce se luptă [/ş 2,13],
împăcând spre prietenie. 3 Judecă drept, „căci a Domnului este judecata” [Dl
1, 17]. ^Nu te uita la faţa omului când mustri pentru o cădere, aşa cum au
făcut Ilie şi Miheia cu Ahab [3 Rg 18, 22], Abdmelec etiopianul cu Sedechia
[Ir 45], Natan cu David [2 Rg 12] şi loan [Botezătorul] cu Irod [Mt 14,4].
XI. Despre sufletul îndoielnic sau puţin credincios

1Nu te îndoi în rugăciunea ta, dacă se va face sau nu [lac 1,6-7], căci
mi-a spus mie, lui Petru, Domnul pe mare: „Puţin crcdinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?” [Mt 14, 31].
XII. Despre facerea de b ine

1 Nu întinde mâna ca să iei şi nu o strânge când c vorba să dai [Sir 4, 31].
' Dacă ai ceva prin lucrul mâinilor talc, dă, ca să lucrezi la răscumpărarea
păcatelor tale, „căci prin milostenii şi credinţă se curăţă păcatele” [Pr 15,27].
Nu şovăi să dai săracului, nici să murmuri când dai, pentru că ştii cine e
Cel ce-ţi va da în schimb răsplata, căci se spune: „Cine arc milă de cel sărac
împrumută pe Domnul; după darul lui i se va în schimb şi lui” [Pr 19, 17].
Nu întoarce spatele celui lipsit, căci se spune: „Cinc-şi astupă urechile să
nu-1 audă pe cel lipsit, va chema şi el şi nu va fi cine să-l audă" [Pr 21,31].
Să pui în comun toate cu fratele tău şi să nu spui că sunt ale tale, pentru că
împărtăşirea de bunuri a fost făcută de Dumnezeu comună pentru toţi oamenii.
XIII. Cum trebuie să se poarte stăpânii faţă de slujitorii lor

şi cum trebuie să se supună slujitorii
1 Nu-ţi lua mâna ta de la fiul tău sau de la fiica ta, ci învaţă-i din tinereţe
frica lui Dumnezeu, căci se spune: „Pedepseşte pe fiul tău, ca să-ţi fie nă
dejde bună” [Pr 19, 18]. 2 Nu porunci cu amărăciunea sufletului [5//· 4, 6]
sclavului sau slujnicei tale care-şi pun încrederea în acelaşi Dumnezeu, ca să
nu suspine pentru tine şi să-ţi vină mânie de la Dumnezeu. 3 Iar voi, sclavii,
supuneţi-vă stăpânilor voştri ca unui chip [typos] al lui Dumnezeu cu ruşine
şi frică, ca Domnului, nu ca unor oameni [Col 3, 23].
XIV. Despre făţărnicie, luarea-aminte la legi şi mărturisire

1 Să urăşti orice făţărnicie şi să faci tot ce e plăcut Domnului. 2 Nu lăsa
poruncile Domnului, ci păzeşte ce ai primit de la El, fără a adăuga sau scoate
nimic [Dt 4, 2; 13, 1], căci se spune: „Nu adăuga la cuvintele Lui, ca să nu te
mustre şi să te facă mincinos” [Pr 30, 6]. 3 Mărturiseşte Domnului Dumnezeu
păcatele tale şi nu mai adăuga la ele, ca să-ţi fie bine de la Domnul Dumne
zeul tău. Care nu vrea moartea păcătosului, ci pocăinţa lui [Iz 33, 11; 18, 23].
XV. Despre cinstirea părinţilor

1 Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta ca pe nişte pricinuitori ai naşterii tale,
ca să trăieşti ani lungi pe pământul pe care ţi-1 va da Domnul Dumnezeu
[Dt 5, 16]." Nu trece cu vederea pe fraţii şi pe rudele tale, căci se spune: „Să
nu treci cu vederea pe cei ai tăi din sămânţa ta” [Zs 58, 7].
XVI. Despre supunerea faţă de împărat şi dregători

1 Teme-te de împărat, ştiind că alegerea lui e a Domnului; cinsteşte-i pe
dregătorii lui ca pc nişte slujitori/liturgi ai lui Dumnezeu [Rm 13,4—7], căci ei
răzbună orice nedreptate: plătiţi-le de bunăvoie taxele, dările şi orice impozit.
XVII. Despre conştiinţa curată a celor ce se roagă

1 în ziua răutăţii tale nu te du la rugăciunea ta înainte de a desfiinţa amă
răciunea ta. ‘ Aceasta e calea vieţii, în care fie să ne găsim prin Iisus Hristos
Domnul nostru.
XVIII. Despre calea introdusă ulterior de cel străin că e plină de fărădelege

' Calea morţii se vede în faptele rele, căci în ea este necunoaşterea lui
Dumnezeu şi introducerea mai multor zei, prin care vin ucideri, adultere,
desfrânări, jurăminte strâmbe, pofte, fărădelege, furturi, idolatrii, magii, vră
jitorii, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, duplicităţi, viclenie, trufie, rău
tate, aroganţă, lăcomie, vorbirea de ruşine, gelozia, îndrăzneala, mintea pe
sus, trufia, lipsa de frică, prigonirea celor buni, duşmănia adevărului, iubirea
minciunii, necunoaşterea dreptăţii. 2 Căci cei care fac acestea nu se alipesc
de bine, nici de judecata dreaptă, nu veghează pentru bine, ci pentru rău,
sunt departe de blândeţe şi răbdare, iubesc cele deşarte, urmăresc răsplătiri,
nu miluiesc pe cel sărac, nu suferă cu cel în suferinţe; nu cunosc pe Cel care
i-a făcut, sunt ucigaşi de copii, stricători ai plăsmuirii lui Dumnezeu, întorc
spatele celui lipsit, se uită de sus la cei săraci, sunt atotpăcătoşi. Izbăviţi-vă,
copii, de toate acestea.
XIX. Că nu trebuie să ne abatem de la dreapta-credinţă

nici la dreapta, nici la stânga
1 Vezi ca nimeni să nu te rătăcească de la dreapta-credinţă [eusebeia], căci
se spune: „Să nu înclini nici la dreapta, nici la stânga, ca să reuşeşti în tot ce
faci” [/os 1,7]; Nm 20, 17]; căci dacă te abaţi de la calea cea dreaptă, vei
cădea într-o rea-credinţă.
XX. Că nu trebuie să socotim rău vreuna din mâncărurile puse înainte,

ci să gustăm din ele cu mulţumire şi rănduială
1 Despre mâncăruri îţi spune Domnul: „Să mâncaţi cele bune ale pămân
tului” [/s 1, 19], şi: „Să mâncaţi orice came ca pe o legumă şi iarbă, dar să nu
verşi sânge” [Fc 9, 3; Dt 15, 23]. „Căci nu cele care intră în gură spurcă pe
om, pentru că ele intră în pântec şi sunt scoase afară în latrine, ci cele care
ies îl spurcă pe om” [Mt 15, 11], adică blasfcmiile, bârfele şi cele asemenea.
' Tu însă mănâncă măduva pământului cu dreptate [Fc 45, 18], căci „dacă e
ceva frumos e al Lui, dacă c ceva bun e al Lui: grâul pentru tineri şi vinul
înmiresmat pentru fecioare [Za 9, 17], căci cine va mânca sau va bea fără El
[Ecc 2, 25]?”.
XXI. Că trebuie fugit de mâncarea idolotitelor

1 Fugiţi însă de cărnurile jertfite idolilor [idololite], fiindcă sunt jertfite în
cinstea demonilor, adică spre insulta Unului Dumnezeu; ca să nu vă faceţi
părtaşi ai demonilor [/ Co 10, 20].
XXII. Rănduială a Domnului cu privire la Bote: şi cum trebuie botezat

' Iar despre botez, episcope sau preote, spunem să botezi aşa cum ne-a po
runcit Domnul, zicând: „Mergeţi şi faceţi învăţăcei toate neamurile păgâne,
botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să
păzească toate câte am poruncit Eu vouă” [Mt 28, 19-20]: în numele Tatălui
Care a trimis [In 17, 3. 25], al lui Hristos Care a venit şi al Mângâietorului
Care a dat mărturie [In 15, 2 6 ].' Dar mai întâi să-i ungi cu untdelemn sfânt,
după care să botezi în apă, iar la sfârşit să pecetluieşti cu mir, pentru ca un
gerea să fie o împărtăşire a Duhului Sfânt, apa un simbol al morţii, iar mirul
o pecete a legămintelor. 3 Iar dacă nu e nici untdelemn, nici mir, e de ajuns
apa şi pentru ungerea şi pentru pecetea şi pentru mărturisirea celui ce moare
sau mai degrabă moare împreună cu Hristos. 4 Dar cel ce urmează să fie bote
zat să postească înainte de Botez, fiindcă şi Domnul, fiind botezat mai întâi
de Ioan, a şezut după aceea în pustie şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi [Mt 4, 1-2].3 Dar El a fost botezat şi a postit nu fiindcă El, Cel curat
şi sfânt prin fire, avea nevoie de spălare, de post sau curăţire, ci ca să dea
mărturie lui loan adevărul şi să ne dea nouă un exemplu. 6 Prin urmare,
Domnul a fost botezat nu întru pătimirea, moartea sau învierea Lui, căci
nimic din acestea nu se făcuseră încă, ci pentru o altă rânduială; de aceea în
libertatea Sa El posteşte după botez ca Domn al lui loan. Dar cel iniţiat în
moartea Lui [Rm 6, 3] trebuie mai întâi să postească şi apoi să fie botezat,
căci nu este drept ca acela care a fost îngropat şi a înviat împreună cu El să
se mâhnească de însăşi învierea lui; fiindcă omul nu este stăpân al rânduielii
Mântuitorului, pentru că unul e Stăpân, iar celălalt ascultător.
XXIII. In care zile ale săptămânii trebuie postit şi în care nu, şi de ce anume
1 Posturile voastre să nu fie împreună cu făţarnicii [fariseii; Mt 6, 16],
fiindcă ei postesc lunea şi jo ia .' Voi însă postiţi sau cele cinci zile sau mier
curea şi vinerea, pentru că miercurea a avut loc judecata împotriva Domnului
şi Iuda a făgăduit predare Lui pe bani [Lc 22, 1-6], iar vinerea pentru că în
ea Domnul a suferit pătimirea prin cruce sub Ponţiu Pilat [Mt 27] .3 Sâmbăta
şi duminica însă prăznuiţi, pentru că una e o aducere-aminte de creaţie, iar
alta de înviere. 3 O singură sâmbătă în tot anul să fie păzită îndeosebi: cea
a îngropării Domnului, când se cuvine să postim, nu să prăznuim: căci câtă
vreme Creatorul e sub pământ, doliul pentru El e mai tare decât bucuria
pentru creaţie, întrucât prin fire şi demnitate Creatorul e mai de preţ decât
creaturile Lui.
XXIV. Cum trebuie să fie cei ce se roagă rugăciunea dată de Domnul
1 „Iar când vă rugaţi, nu o faceţi ca făţarnicii” [Mt 6, 5], ci cum ne-a
poruncit Domnul în Evanghelie: „Aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău! Vină împărăţia
Ta! Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea de
toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne lasă nouă datoriile noastre, precum şi
noi lăsăm datornicilor noştri; şi nu ne duce pe noi în încercare/persecuţie,
ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.
Amin” [Mt 6, 9-13].
2 Rugaţi-vă aşa de trei ori pe zi, pregătindu-vă să fiţi vrednici de înfierea
Tatălui, ca nu cumva, chemându-L pe Tatăl cu nevrednicie, să fiţi mustraţi de
El cum a auzit Israel fiul Lui întâi-născut odinioară: „Dacă sunt Tată, unde
este slava Mea? Şi dacă sunt Domn, unde este frica de Mine?” [Mal 1,6].
3 Pentru că slava părinţilor e cuvioşia fiilor şi cinstea stăpânilor e frica slu
gilor, aşa cum contrariul lor este lipsa de slavă şi anarhia. Căci spune [Dom
nul]: „Din pricina voastră numele Meu e hulit/blasfemiat între neamuri/pă-
gâni” [Is 52, 5].
XXV. Mulţumire tainică

1 Fiţi mulţumitori mereu, ca nişte robi credincioşi şi recunoscători, iar în
Mulţumire/Euharistie spuneţi aşa:
2— îţi mulţumim, Tată al nostru, pentru viaţa pe care ne-ai făcut-o cu
noscută prin Iisus Slujitorul [Paidos] Tău, prin Care ai făcut toate şi proniezi
toate [Sol 6, 8], pe Care L-ai trimis să Se facă om spre mântuirea noastră,
Căruia I-ai îngăduit să pătimească şi să moară, pe Care L-a înviat binevoind
să-L slăveşti şi L-ai aşezat de-a dreapta Ta, şi prin Care ne-ai făgăduit şi
învierea morţilor. 3 Tu, Stăpâne Atoateţiitorule, Dumnezeule veşnic, aşa cum
aceasta era risipită şi, adunată fiind, s-a făcut o Pâine, aşa adună Biserica Ta
de la marginile pământului [Mc 16, 19] întru împărăţia Ta. 4 îţi mulţumim
încă, Tatăl nostru, pentru scumpul Sânge [/ Ptr 1, 19] al lui Iisus Hristos
vărsat pentru noi şi pentru scumpul Trup, ale cărui închipuiri [antitypa] le
celebrăm prin acestea, pentru că El însuşi ne-a poruncit să vestim moartea Lui
[1 Co 11,26]. Prin El să-Ţi fie slava în veci. Amin.
J însă nimeni dintre cei neiniţiaţi să nu mănânce din acestea, ci numai cei
botezaţi în moartea Domnului [Rm 6, 3]. 6 Iar dacă unul din cei neiniţiaţi ar
gusta ascunzându-se, îşi mănâncă osândă veşnică [I Co II, 29], pentru că
neavând credinţa în Hristos s-a împărtăşit din cele ce nu e îngăduit spre pe
depsirea lui. 7 Iar dacă cineva s-ar împărtăşi din neştiinţă, pe aceasta învăţaţi-1
repede cele elementare şi iniţiaţi-1 [botezaţi-1], ca să nu iasă dispreţuitor.
XXVI. Mulţumire pentru dumnezeiasca împărtăşanie

1 Iar după împărtăşire aşa să mulţumiţi:
2 — îţi mulţumim, Dumnezeule şi Tată al lui Iisus Mântuitorul nostru, pen
tru sfântul Tău Nume pe care l-ai făcut să se sălăşluiască între noi, şi pentru
cunoaşterea, credinţa, iubirea şi nemurirea pe care ni le-ai dat prin Iisus Slu
jitorul [Paidos] Tău. 3 Tu, Stăpâne Atoateţiitorule, Dumnezeul a toate, Care
prin El ai creat lumea şi cele din ea şi ai sădit o lege în sufletele noastre şi ai
pregătit pentru oameni cele spre împărtăşire, Dumnezeul sfinţilor şi irepro
şabililor părinţilor noştri, Avraam, Isaac şi Iacob [7ş 3, 16; FA 3, 13], cre
dincioşii Tăi robi, Dumnezeu Cel puternic, credincios, adevărat şi nemincinos
în făgăduinţele Tale, Care L-ai trimis pe pământ pe Iisus Hristosul Tău să
petreacă împreună cu oamenii [Bar 3, 37] ca om, fiind El Dumnezeu, Cu
vânt şi om, şi să smulgă rătăcirea din rădăcină, 4 însuţi şi acum adu-Ţi aminte
prin EI de sfântă Biserica aceasta, pe care ai câştigat-o cu scump sângele
Hristosului Tău [FA 20, 28; 1 Ptr 1, 19], izbăveşte-o de tot răul [Mt 6, 13] şi
desăvârşeşte-o în iubirea Ta şi adevărul Tău, iar pe noi toţi adună-ne în
îm părăţia Ta, pe care ai gătit-o pentru ea. 5 Maranatha [/ Co 16, 22]! Osana
IV .4. C o n stitu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 721
Fiului lui David [Mt 21,9]! Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!
Dumnezeu este Domnul şi ni S-a arătat nouă [Pi 117, 27] în trup!
6 Dacă e cineva sfânt, să vină! Iar dacă nu este, să se facă prin pocăinţă!
Să îngăduiţi însă şi prezbiterilor voştri să mulţumească/spună Euharistia.
XXVII. Mulţumire pentru dumnezeiescul Mir

1 Iar la Mir aşa să mulţumiţi:
2 — îţi mulţumim, Dumnezeule Creatorule a toate, şi pentru bună-mireas-
ma Mirului şi pentru veacul nemuritor pe care ni l-ai făcut cunoscut prin
Iisus Slujitorul [.Paidos] Tău; că a Ta este slava şi puterea în veci. Amin.
XXVIII. Că nu trebui să fim indiferenţi faţă de cuminecare,

ci să observăm dacă episcopul, prezbiterul sau diaconul e ortodox,
şi să ne ferim de cei ce nu sunt aşa
‘ Dacă venind cineva va mulţumi aşa, primiţi-1 ca pe un învăţăcel al lui
Hristos.' Dar dacă vesteşte altă învăţătură decât v-a predat-o Hristos prin
noi, unuia ca acesta să nu-i îngăduiţi să mulţumească [să spună Euharistia],
pentru că-L insultă pe Dumnezeu mai degrabă decât îl slăveşte. J Oricine
vine la voi să fie pus la încercare şi aşa să fie primit; pentru că aveţi înţele
gere şi puteţi cunoaşte dreapta şi stânga şi discerne învăţătorii mincinoşi de
învăţătorii adevăraţi. 4 învăţătorului adevărat care vine la voi dăruiţi-i din
suflet cele de lipsă, iar învăţătorului mincinos daţi-i cele de trebuinţă, dar
nu-i primiţi rătăcirea, ca să nu vă întinaţi împreună cu el. 5 Orice profet sau
învăţător adevărat care vine la noi e vrednic de hrană, ca un lucrător al cuvân
tului dreptăţii.
XXIX. Rănduială despre aducerile de roade
1Toată pârga din roadele teascului, ogorului, boilor şi oilor să le dai preo
ţilor, ca să se binecuvânteze hambarele tale şi roadele pământului tău [Dt
28, 4-5; 28, 33], să te întăreşti cu grâu, vin [Fc 27, 37] şi untdelemn, şi să
sporească cirezile tale de boi şi turmele tale de oi [Dt 7, 13] .2 Toată zeciuiala
să o dai orfanului şi văduvei, săracului şi străinului. 3 Toată pârga din pâinile
scoase calde din cuptor sau din untdelemn, miere, pâine, struguri şi din cele
lalte să le dai preoţilor, iar din argintul, hainele şi din toată agoniseala ta să
dai orfanului şi văduvei.
XXX. Cum anume trebuie să prăznuim, adunăndu-ne, învierea Domnului

1 De ziua învierii Domnului, adică duminica, adunaţi-vă necontenit, mul
ţumind lui Dumnezeu şi mărturisind binefacerile pe care vi le-a făcut Dum
nezeu prin Hristos izbăvindu-ne de neştiinţă, de rătăcire şi de legături, 2ca

jertfa voastră să fie ireproşabilă şi bine adusă lui Dumnezeu Care a zis despre
Biserica Lui din toată lumea [oikoumeniken]: „In orice loc Mi se va aduce
tămâiere şi jertfa curată, pentru că împărat mare sunt Eu, zice Domnul Atoa-
teţiitorul, şi Numele Meu e minunat între neamuri/păgâni” [Mal 1,11. 14].
XXXI. Cum anume trebuie să fie cei hirotoniţi

‘ Alegeţi-vă episcopi vrednici de Domnul, prezbiteri şi diaconi bărbaţi
evlavioşi, drepţi, blânzi, neiubitori de arginţi, iubitori de adevăr, încercaţi,
cuvioşi, nepărtinitori, care pot învăţa pe alţii cuvântul dreptei-credinte [euse-
beias], drept îndreptând [2 Tim 1, 15] în învăţăturile Domnului. ^Iar voi
cinstiţi-i pe aceştia ca pe nişte părinţi, ca pe nişte binefăcători şi ca pe nişte
pricini ale existenţei bune. 3 Muslraţi-vă unii pe alţii nu în mânie, ci în
îndelungă-răbdare cu bunătate şi pace. 4 Păziţi toate cele poruncite vouă de
Domnul.
Cateheză esha/ologică
5 Privegheaţi pentru viaţa voastră [Ml 24, 42]. „Să fie mijlocul vostru încins
şi făcliile aprinse, iar voi asemenea unor oameni carc-1 primesc pe stăpânul
lor când va veni” [Lc 12, 35-36], scara, în zori, la cântalul cocoşului sau la
miezul nopţii [Mt 13, 35], căci Domnul va veni în ceasul în care oamenii nu
se aşteaptă [Lc 12, 40], şi dacă-I vor deschide, fericiţi vor fi robii aceia, pen
tru că vor fi găsiţi priveghind, pentru că El sc va încinge, îi va pune să se
întindă în paturi şi venind le va sluji lor” [Lc 12, 36 37]. 6 Privegheaţi deci
şi vă rugaţi [Mt 26, 41], căci virtuţile voastre anterioare nu vă vor folosi la
nimic dacă în ultimele voastre clipe veţi rătăci de la credinţa cea adevărată
[I Tim 6, 10].
XXXII. Prezicere despre cele viitoare

' Fiindcă în zilele de pe urmă se vor înmulţi profeţii mincinoşi [Mt 24, 11]
şi stricătorii cuvântului [învăţăturii] şi oile se vor preface în lupi [Mt 7,15],
iar iubirea în ură; căci înmulţindu-se fărădelegea, iubirea multora se va răci
[Mt 24, 12], pentm că oamenii se vor urî, persecuta şi trăda unii pe alţii. 2 Şi
atunci se va arăta înşelătorul lumii, duşmanul adevărului, patronul minciunii,
„pe care Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Lui [2 Tes 2, 8], El Care cu
buzele Lui îl omoară pe cel necucernic [Is 11,4], şi mulţi se vor scandaliza
întru El” [Mt 24, 10], „dar cei care vor răbda până la sfârşit, aceştia se vor
mântui” [Mt 24, 13]. 3 „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului”
[Mt 24, 30], după care va fi un glas de trâmbiţă prin arhanghel [1 Tes 4,16]
şi apoi va fi învierea celor adormiţi. 4 Şi atunci va veni Domnul şi toţi sfinţii
împreună cu El [Za 14, 15; Mt 25, 31 ] în cutremur pe nori împreună cu îngerii

puterii Lui [Mt 24, 30; 26, 64], pe tronul împărăţiei Lui, să judece pe înşelă
torul lumii, diavolul, şi să dea fiecăruia după faptele lui. 5 Atunci cei răi se vor
duce spre osândă veşnică, iar drepţii vor merge spre viaţa veşnică [Mt 25,46],
moştenind cele pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Domnul celor care-L iubesc pe El
[7 Co 2, 9], şi se vor bucura în împărăţia lui Dumnezeu cea în Hristos Iisus.
XXXIII. Rugăciune care vesteşte diversele providenţe
1 învrednicindu-ne de atât de mari lucruri bune de la El, să-L rugăm cu

implorare, chemându-L printr-o cerere necontenită şi zicând:
' — Mântuitorul nostru veşnic, împăratul dumnezeilor [£57 4, 17], Cel ce
eşti Singur Atoateţiitor şi Domn, Dumnezeul tuturor celor ce sunt şi Dumne
zeul sfinţilor şi al ireproşabililor părinţilor noştri dinaintea noastră, Dumnezeul
lui Avraam, Isaac şi lacob [Iş 3, 16; FA 3, 13], Cel milostiv şi îndurător, Cel
îndelung-răbdător şi mult-milostiv [Ioil 2, 13], Care vede orice inimă dezgo
lită şi Căruia I se descoperă orice gând ascuns, către Tine strigă sufletele
drepţilor, întru Tine şi-au pus nădejdile cuvioşii, Tatăl celor ireproşabili, Cel
care asculţi pe cei care Te cheamă după dreptate, Care ştii şi cererile tăcute
— căci pronia Ta se întinde până în măruntaiele oamenilor şi prin conştiinţă
cercetezi gândul fiecăruia — în orice regiune a lumii locuite Ţi se înalţă
tămâie prin rugăciune şi cuvinte. J Cel care ai aşezat veacul de acum ca pe o
arenă a dreptăţii, Care, prin cunoaşterea înnăscută şi judecata naturală şi din
glasul Legii, ai arătat fiecăruia că agoniseala bogăţiei nu e veşnică, că fru
museţea falnică nu e eternă, că tăria puterii se destramă uşor, că toate sunt
abur şi zădărnicie, şi singură conştiinţa care nu se ascunde rămâne urcând cu
adevărul prin ceruri, că ea primeşte chezăşia desfătării viitoare şi, înainte chiar
ca făgăduinţa acestei naşteri din nou să se împlinească, acest suflet se bucură
plin de speranţă; 4 căci de la început, când strămoşul nostru Avraam a apu-
cat-o pe calea adevărului, l-ai călăuzit prin vis, l-ai învăţat ce este veacul de
acum [Fc 12], şi credinţa a premers cunoaşterii lui, iar credinţei i-a urmat
legământul, căci ai zis: „Voi face sămânţa ta ca stelele cerului şi ca nisipul
de pe ţărmul mării” [Fc 13, 16; 22, 17]; 5 mai mult, i l-ai dăruit pe Isaac şi,
cunoscând că el va fi prin purtare asemenea lui, Te-ai numit şi Dumnezeul lui,
spunând: „Voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” [Fc 26, 3; 17, 7];
iar când părintele nostru lacob s-a dus în Mesopotamia, i l-ai arătat pe Hristos,
prin care i-a grăit zicând: „Iată Eu sunt cu tine şi te voi face să creşti şi te voi
înmulţi foarte” [Fc 28, 15; 48, 4]; 6 iar lui Moise, credinciosul şi sfântul Tău
slujitor, aşa i-ai spus la vedenia rugului: „Eu sunt Cel ce sunt; acesta e
Numele Meu veşnic şi aducere-aminte pentru generaţiile generaţiilor” [Iş

3, 14-15],7 Apărătorule al neamului lui Avraam, binecuvântat eşti în veci.
XXXIV. Rugăciune care vesteşte diversele creaţiuni
' — Binecuvântat eşti, Doamne, împărate ale veacurilor [I Tim 1,17], Care
prin Hristos ai făcut toate şi prin El ai împodobit la început cele netocmite
[Fc 1, 1.2.6], Care ai separat apele printr-un firmament, Care ai pus în ele
duh de viaţă, Care ai aşezat pământul şi ai întins cerul [Ps 103, 2] şi ai îm
podobit alcătuirea/constituţia exactă a fiecărei creaturi. 2 Căci prin gândirea
Ta, Stăpâne, lumea e plină de strălucire, iar cerul, înfipt ca o boltă [/s 40,22],
sclipeşte de stele ca mângâiere pentru întuneric, lumina şi soarele s-au născut
pentru zile şi naşterea de roade, luna creşte şi se micşorează spre schimbarea
timpurilor; noaptea şi-a primit numele, ziua a fost chemată iar din mijlocul
adâncului s-a arătat un firmament, şi Tu ai zis să se adune apele şi să se arate
uscatul [Fc 1,9]. 3 Iar marea aceasta cine o va putea zugrăvi? Ea care vine
furioasă din larg şi se întoarce din drum oprită de la ţărm de porunca Ta, căci
Tu ai zis că în el se vor zdrobi valurile ei [Iov 38, II], şi ai făcut-o ca să
umble în ea vietăţi mici şi mari şi corăbii [Ps 103, 25 26] .4 După care a în
verzit pământul zugrăvit cu tot felul de flori şi cu o mulţime de feluriţi pomi,
iar luminătorii atotstrălucitori puşi peste ei îşi urmează neabătut cursa,
neabătându-se cu nimic de la porunca Ta, ci unde porunceşti acolo răsar şi
apun ca semne ale timpurilor şi anilor [Fc 1,14] făcând schimbarea muncii
oam enilor.4 După care au fost făcute diferitele specii dc animale terestre,
acvatice, aeriene şi amfibii şi înţelepciunea meşteşugită a proniei tale le
acordă purtarea de grijă potrivită fiecăruia; căci aşa cum nu s-a relaxat pro
ducând diversele specii, tot aşa n-a neglijat nici purtarea dc grijă de fiecare.
6 Iar ca sfarşit/scop [tetos] al creaţiei ai făcut vietatea cuvântătoare/animalul
raţional, cetăţeanul lumii, poruncind înţelepciunii tale şi zicând: „Să facem
om după chipul şi asemănarea Noastră” [FA 1, 26]; l-ai arătat o podoabă a
lumii, plămădindu-1 din cele patru stihii, fâcându-i sufletul din nimic, dăru-
indu-i cinci simţuri şi punând mintea/inteligenţa vizitiu peste carul simţurilor
sufletului. 7 Şi peste toate acesta, Stăpâne Doamne, cine va povesti după vred
nicie mişcarea norilor purtători de ploaie, strălucirea fulgerului, bubuitul
tunetelor, toate foarte potrivite pentru dăruirea unei hrane corespunzătoare şi
amestecul armonios al diverselor forme de aer. 4 Dar pe omul care nu Te-a
ascultat l-ai lipsit de răsplata vieţii, nefâcându-1 să piară însă cu totul, ci după
ce a adormit puţină vreme, l-ai chemat cu jurământ la o naştere din nou şi ai
desfiinţat legea morţii Tu, Care îi faci vii pe cei morţi prin Iisus Hristos,
nădejdea noastră [I Tim 1,1].
XXXV. Rugăciune cu mulţumire care vesteşte grija lui Dumnezeu

faţă de cele ce sunt
1— Mare eşti, Doamne, Atotţiitorule, şi mare e tăria Ta şi înţelegerea Ta

n-are număr [P.s 146, 5], Creatorule, Mântuitorule bogat în daruri, îndelung-
răbdătorule şi Dăruitorule al milei, Tu Care eşti bun prin fire şi-i cruţi pe
păcătoşi chemându-i la pocăinţă, pentru că povăţuirea Ta e plină de îndurare.
Căci cum am mai exista, dacă am fi chemaţi numaidecât la judecată, atunci
când, chiar având parte de îndelungă-răbdarea Ta, de-abia de ne tragem su
fletul de slăbiciune? 2 Puterea Ta au vestit-o cerurile [Pi 18, 2] şi pământul
tremură nesigur spânzurând deasupra nimicului. Marea înviforată, care e
păşune pentru o turmă nesfârşită de vietăţi, se opreşte la ţărm, tremurând în
faţa voinţei Tale şi îi sileşte să strige pe toţi: „Cât sunt de minunate lucrurile
Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul
de creaţia Ta!” [Pi 103, 24] .3 Oştirea înflăcărată a îngerilor şi duhurile inte
ligente spun: „Unul Sfânt pentru Felmon” [Dn 8, 13], serafimii şi heruvimii
cei cu câte şase aripi strigă cu glasuri fără tăcere cântându-ţi cântare de biru
inţă: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de slava
Ta!” [Is 6, 3], iar celelalte mulţimi ale cinurilor, îngeri, arhangheli, tronuri,
domni, stăpâniri, puteri [Col 1,16] spun şi ei strigând: „Binecuvântată fie
slava Domnului din locul Său” [Iz 3, 12]. 4 Iar Israel, Biserica Ta pămân
tească dintre neamuri/păgâni, rivalizând cu puterile cereşti, cântă ziua şi
noaptea cu inima plină şi suflet fierbinte: „Carele lui Dumnezeu sunt mii de
mii; mii sunt cei ce se bucură de ele. Domnul este între ei în Sinai, în locul
cel sfânt al Lui” [Ps 67, 18].J Cerul îl ştie pe Cel care din nimic l-a întins ca
pe un cort [Is 40, 22], ca un cub de piatră [Iov 38, 38], Care a unit între ele
pământul şi apa, şi a revărsat aerul ca hrană vietăţilor, împletind cu el foc spre
încălzire şi mângâiere de întuneric. Corul stelelor îi uimeşte pe toţi înlem-
nindu-i de admiraţie, însemnându-L pe Cel care le-a numărat şi arătându-L
pe Cel care le-a dat nume; vietăţile îl arată pe Cel care le-a dat suflet, iar
pomii, pe Cel care i-a sădit. Făcute toate prin Cuvântul Tău înfăţişează forţa
puterii Tale. 6 De aceea, orice om trebuie să-Ţi înalţe prin Hristos imnul
pentru toate acestea, fiindcă prin Tine stăpâneşte El toate. 7 Căci Tu eşti Cel
bun în binefaceri şi darnic în îndurări, Singurul Atoateţiitor, fiindcă, atunci
când vrei, putinţa Ta e de faţă [Sol 12, 8]. Puterea Ta veşnică răcoreşte
flacăra [Dn 3], potoleşte leii [Dn 6], îmblânzeşte cetaceele mării [Iona 2],
scoală pe bolnavi [4 Rg 19], întoarce puterile şi doboară la pământ oştirea
duşmanilor şi poporul care a fost numărat cu trufie [2 Rg 24]. s Tu eşti în cer,
Tu eşti pe pământ, Tu eşti în mare, Tu eşti în cele mărginite fără a fi mărginit
de nimic, căci „măreţia Ta nu cunoaşte margini” [Pi 144, 3]. Nu e cuvântul
nostru, Stăpâne, ci al slujitorului Tău care spune: „Şi vei cunoaşte în inima ta,
pentru că Domnul Dumnezeul tău e Dumnezeu în cer sus şi pe pământ jos,
şi nu este altul afară de El” [Dt 4, 39]. 9 Căci nu este alt Dumnezeu afară de
Tine [Is 45, 5], nu este sfânt afară de Tine, Domnul Dumnezeul cunoştinţe
lor [/ Rg 2, 3], sfânt mai presus decât toţi sfinţii, „căci cei sfinţiţi sunt sub
mâinile Tale” [Dt 33, 3], slăvit şi supraînălţat, nevăzut prin fire, nepătruns în
judecăţi, Tu eşti viaţa fără lipsă, durata neschimbată şi neştirbită, lucrarea
neobosită, măreţia nezugrăvită, frumuseţea veşnică, locuinţa neapropiată,
sălăşluirea neschimbată, cunoaşterea fără început, adevărul neschimbabil,
lucrul fără intermediar, stăpânirea care nu poate fi contestată, monarhia fără
succesor, împărăţia fără sfârşit, tăria de necombătut, oştirea nenumărată.
10 Căci Tu eşti Tatăl înţelepciunii, Creator şi Cauză al întregii creaţii printr-un
Intermediar [Fiul], dăruitorul Providenţei, Dătătorul Legii, Plinitorul sărăciei,
Pedepsitorul celor necucemici şi Răsplătitorul celor drepţi, tu eşti Dumnezeul
şi Tatăl lui Hristos şi domnul celor ce cred drept întru El, a Cărui făgăduinţă
e nemincinoasă, judecata nemitarnică, sentinţa imuabilă, evlavia neîncetată
şi mulţumirea veşnică. Prin El îţi datorează închinarea vrednică toată firea
cuvântătoare/raţională şi sfântă.
XXXVI. Rugăciune care aminteşte înomenirea lui Hristos

şi diversele providenţefată de sfinţi
1 — Doamne Atotţiitorule, Care ai creat lumea prin Hristos şi ai hotărât o

sâmbătă/sabat spre aducerea-aminte de acestea, pentru că ai poruncit ca în
această zi să ne odihnim de lucrurile noastre pentru meditarea la legile Tale.
şi ai rânduit sărbători spre veselia sufletelor noastre, ca să venim la aducerea-
aminte de înţelepciunea creată de Tine [Pr 8, 2 2 ].' Dar întrucât pentru noi a
răbdat naşterea prin femeie, S-a arătat în viaţă descoperindu-Se la botez că
Dumnezeu şi om este Cel ce S-a arătat şi cu îngăduinţa Ta a pătimit pentru
noi, a murit şi a înviat cu puterea Ta, de aceea prăznuind şi sărbătoarea învi
erii, ne bucurăm de Cel care a biruit moartea [1 Co 15, 55] şi a luminat viaţă
şi nestricăciune [2 Tim 1, 10], căci prin El ai adus Ia Tine neamurile/păgânii
ca să faci din ele un popor câştigat [Dt 7, 6], adevăratul Israel [Fc 35,10],
cel iubit de Dumnezeu, care-L vede pe Dumnezeu. 3 Căci Tu, Doamne, i-ai
scos şi pe părinţii noştri din pământul Egiptului şi i-ai izbăvit din cuptorul de
fier [Dt 4, 20], de lut şi facerea de cărămizi, l-ai răscumpărat din mâinile lui
Faraon şi ale celor de sub el, l-ai dus prin mare ca pe uscat [Iş 14, 29] şi l-ai
hrănit în pustie [FA 13, 18] cu tot felul de bunătăţi. 4 Lege din zece cuvinte
le-ai dăruit, rostită cu glasul Tău şi scrisă cu mâna Ta [/ş 20]. Le-ai poruncit
să ţină sâmbăta nu dându-le prilej de lenevie, ci de cucernicie, spre cunoaş
1V.4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 727
terea puterii Tale, spre oprirea relelor stăvilindu-le cu îngrăditura sfântă a

învăţăturii, spre veselia săptămânii. De aceea au fost aşezate săptămâna şi
cele şapte săptămâni, luna a şaptea, anul al şaptelea şi, după ciclu, anul al
cincizecilea spre iertare [Lv 25]. 5 Ca oamenii să n-aibă nici un pretext să
invoce neştiinţa, ai poruncit ca în fiecare sâmbătă să nu lucreze, ca nimeni să
nu vrea să rostească din gura lui un cuvânt de mânie în ziua sâmbetei, căci
sâmbăta e odihna creaţiei, desăvârşirea lumii, cercetarea Legii, lauda mul
ţumitoare adusă lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a făcut oamenilor.
6 Duminica însă întrece toate acestea pentru că-L arată pe însuşi Mijlocitorul,
Pronietorul, Legiuitorul, Pricinuitorul învierii, Născut mai întâi decât toată
creaţia [Col 1, 15], pe Dumnezeu Cuvântul [In 1, 1] şi om care s-a născut
numai din Maria fără bărbat, a vieţuit în chip cuvios, a fost răstignit pe vre
mea lui Ponţiu Pilat, a murit şi înviat din morţi, fiindcă duminica e poruncit
să Ţi se aducă drept ofrandă Ţie, Stăpâne, mulţumirea [eucharistian] pentru
toate. 7 Căci acesta e harul ccl dăruit de Tine şi a cărui măreţie a acoperit
orice binefacere.
XXXVII. Rugăciune care cuprinde o aducere-aminte de providenţă

şi enumerarea diverselor binefaceri aduse sfinţilor
de pronia lui Dumnezeu prin Hrisîos
' — Tu, Cel care ai împlinit făgăduinţele făcute prin profeţi, Care ai miluit
Sionul şi Tc-ai îndurat de Ierusalim înălţând scaunul lui David [Lc 1,32] în
mijlocul lui prin naşterea lui Hristos Cel născut din sămânţa lui după trup
[Rm 1, 3] numai dintr-o Fecioară; Tu însuţi şi acum, Stăpâne Dumnezeule,
primeşte cererile ce Ţi se fac prin buzele poporului Tău cel dintre nea-
muri/păgâni, ale celor ce Te cheamă în adevăr [Ps 144, 18], aşa cum ai primit
în generaţiile lor darurile drepţilor. ’ Mai întâi te-ai uitat şi ai primit jertfa lui
Abel [Fc 4], pe cea a lui Noe când a ieşit din arcă [Fc 8], pe cea a lui
Avraam după ieşirea lui din pământul Caldeii [Fc 12], pe cea a lui Isaac la
puţul jurământului [Fc 22], pe cea a lui Iacob la Betel [Fc 35], pe cea a lui
Moise în pustiu [/ş 12], pe cea a lui Aaron în mijlocul celor vii şi a celor
morţi [Nm 16], pe cea a lui Iosua în Ghilgal [/os 5], pe cea a lui Ghedeon pe
piatră şi pe lână înainte de păcatul său [Jd 6; 8], pe cea a lui Manoe şi a femeii
lui în câmpie [Jd 13], pe cea a lui Samson în setea lui şi înainte de păcatul
său [Jd 15], pe cea a Iui Ieftae în război înainte de făgăduinţa lui fără judecată
[Jd 11], pe cea a lui Barac şi Debora din pricina lui Sisera [Jd 4], pe cea a
lui Samuel la Miţpa [/ Rg 7 ] ;3 pe cea a lui David în ţarina lui Orna lebusitul
[/ Par 21], pe cea a lui Solomon în Gabaon şi Ierusalim [3 Rg 3; 8], pe cea a
lui Ilie în muntele Cârmei [3 Rg 18], pe cea a lui Elisei la izvorul secat [4 Rg 2],
pe cea a lui Iosafat în război [2 Par 18], pe cea a lui Iezechia în boala lui şi
din pricina lui Senaherib [4 Rg 20], pe cea a lui Manase în pământul Caldeii
după păcatul său [2 Par 33], pe cea a lui Iosia de Paşte [2 Par 35], pe cea a
lui Ezdra la reîntoarcerea [de la Babilon; Ezr 8]; 4 pe cea a lui Daniel în
groapa cu lei [Dn 6], pe cea a lui Iona în pântecul cetaceului [Iona 2], pe cea
a celor trei în cuptorul de foc [Dn 3], pe cea a Anei în cort înaintea chivotu
lui [/ Rg 1], pe cea a lui Neemia şi Zorobabel la ridicarea zidurilor [Ne 2-7],
pe cea a lui Matatia şi a fiilor lui în zelul lor pentru tine [/ Mac 2-4] şi pe
cea a lui Iail în binecuvântările lui [Jd 5, 24]. 3 Şi acum deci primeşte rugă
ciunile oferite cu recunoştinţă de poporul Tău, prin Hristos, în Duhul.
XXXVIII. Rugăciune de ajutorare a drepţilor
1 — îţi mulţumim pentru toate, Stăpâne Atotţiitorule, pentru că n-ai retras

milele şi îndurările Tale de la noi, ci în fiecare generaţie ne scapi, ne izbă
veşti, ne ajuţi şi acoperi. 2 Căci ne-ai ajutat în zilele lui Enos şi Enoh, în zilele
lui David şi ale împăraţilor, în zilele Esterei şi Mardoheu, în zilele Iuditei, în
zilele lui luda Macabelul şi ale fraţilor lui. J Iar în zilele noastre ne-ai ajutat
prin marele Tău Arhiereu Iisus Hristos Slujitorul [Paidos] Tău, căci El ne-a
izbăvit de sabie şi de foame hrănindu-ne, ne-a vindecat de boală şi ne-a aco
perit de limba cea rea. 4 Pentru toate îţi mulţumim prin Hristos, căci Tu ne-ai
dăruit glas articulat pentru mărturisire şi limbă potrivită ca un arcuş, ne-ai
înzestrat cu un gust potrivit, un pipăit corespunzător, cu vederea unei prive
lişti, cu auzul unui glas, cu mirosul unor vapori, cu mâini pentru lucru şi pi
cioare pentru mers. 5 Toate acestea le-ai plămădit în pântecul matern dintr-o
mică picătură şi după formarea lor le-ai dat un suflet nemuritor şi ai adus la
lumină vietatea cuvântătoare/animalul raţional, omul; pe care l-ai educat prin
legi, l-ai făcut să strălucească prin îndreptări şi aducând după puţin asupra
lui destrămarea/descompunerea, i-ai făgăduit învierea. 6 Care viaţă deci va fi
de ajuns? ce lungime de veacuri va fi de ajuns oamenilor spre mulţumire?
Dar dacă e cu neputinţă a o face după vrednicie, e un lucru sfânt a o face după
putere. 7 Căci Tu ne-ai izbăvit din impietatea politeiştilor [păgânilor], ne-ai
smuls din erezia omorâtorilor lui Hristos [iudeilor], ne-ai eliberat din neşti
inţa rătăcită; căci L-ai trimis oamenilor ca om pe Hristos, Care e Dumnezeu
Unul-Născut; ai sălăşluit în noi pe Mângâietorul, ai pus peste noi îngeri, l-ai
făcut de ruşine pe diavol; nu eram şi ne-ai făcut, făcuţi fiind ne păzeşti,
măsori viaţa, dăruieşti hrană, ai vestit pocăinţa. 8 Pentru toate acestea Ţie se
cuvine slava şi cinstea prin Iisus Hristos acum şi în veci. Amin.
9 La acestea meditaţi, fraţilor, şi Domnul fie cu voi pe pământ şi în împă
răţia Tatălui Său Care L-a trimis şi ne-a eliberat din robia stricăciunii spre
libertatea slavei [Rm 8, 21], fagăduindu-ne viaţă celor ce credem prin El în

Dumnezeul a toate.
XXXIX. Cum trebuie să se facă instruirea elementară a catehumenului
1 în cele de mai sus s-a spus deci cum anume trebuie să trăiască cei iniţiaţi
potrivit lui Hristos şi ce fel de mulţumire trebuie să înalţe lui Dumnezeu prin
Hristos. Nu este însă drept să-i lăsăm fără ajutor pe cei încă neiniţiaţi.
2 Aşadar, cel care urmează să fie catehizat în învăţătura dreptei-credinţe
[logon eusebeias] să fie educat înainte de Botez în cunoaşterea privitoare la
Dumnezeul nenăscut [Tatăl], în cunoaşterea privitoare la Fiul Unul-Născut
şi în certitudinea privitoare la Duhul Sfânt. Să înveţe ordinea diferitelor cre
aturi, şirul proniei, îndreptările diferitelor legiuiri. Să fie învăţat de ce anume
a fost făcută lumea şi din ce pricină a fost aşezat cetăţean al lumii omul;
să-şi cunoască firea, cum este; 3 să fie învăţat cum anume i-a pedepsit Dum
nezeu pe cei răi prin apă şi prin foc, şi cum i-a slăvit pe sfinţii din fiecare
generaţie, pe Set, Enos, Enoh, Noe, Avraam şi odraslele lui, Melchisedec, Iov,
Moise, Iosua, Caleb şi Finees zelosul preot şi pe cuvioşii din fiecare generaţie;
cum în pronia Lui, Dumnezeu n-a întors spatele neamului omenesc, ci l-a
chemat în diverse timpuri de la rătăcire şi deşertăciune la cunoaşterea ade
vărului, readucându-1 de la robie şi impietate la libertate şi pietate, de la
nedreptate la dreptate, de la moartea veşnică la viaţa veşnică.
Punerea mâinilor peste catehumen
Acestea şi altele care urmează acestora să le înveţe în cateheză cel ce

vine [la Botez], Iar cel care-şi pune mâinile peste el să aducă închinare lui
Dumnezeu, Stăpânul a toate, mulţumindu-I pentru făptura mâinilor Lui, că
L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut Hristos, ca să-l mântuiască pe om
ştergându-i fărădelegile şi ca să-i ierte impietăţile şi păcatele şi să-l cureţe de
toată întinăciunea sufletului şi a trupului [2 Co 7, 1], să-l sfinţească pe om
după bunăvoirea bunătăţii Lui, să-l facă să priceapă voia Lui şi să-i lumineze
ochii inimii lui [E f\, 18] spre înţelegerea minunilor Lui, să-i facă cunoscute
judecăţile dreptăţii Lui, ca să urască toată calea nedreptăţii şi să umble în
calea adevărului [Ei 118, 7; 128, 29-30], ca să se învrednicească de baia
naşterii din nou [Tit 3, 5] spre învierea cea în Hristos [Ef 1, 5]; ca sădit fiind
întru asemănarea morţii lui Hristos [Rm 6, 5], să fie viu pentru Dumnezeu
[Ga 2,19] în mintea, cuvântul şi acţiunea lui şi să fie numărat în cartea celor vii.
s Iar după această mulţumire să fie instruit în cele privitoare la întruparea
Donului, la Pătimirea, la învierea Lui din morţi şi la înălţarea Lui.
XL. Rănduială cum trebuie să fie binecuvântaţi de preoţi catehumenii

care urmează să fie botezaţi şi ce anume trebuie să fie învăţaţi
1 Şi când catehumenul se va apropia de Botez, să fie învăţat cele privitoare
la lepădarea/dezertarea de diavol şi la alăturarea/înregimentarea sa lui Hristos.
Căci mai întâi trebuie să se abţină de la cele contrare şi atunci să fie introdus
în taine, curăţindu-şi în prealabil inima de orice răutate, pată şi zbârciturâ
[Ef 5, 27], şi abia atunci să se împărtăşească de cele Sfinte.2 Fiindcă aşa cum
un bun agricultor curăţă mai întâi ogorul de spinii care au crescut în el şi
abia apoi seamănă sămânţa, tot aşa şi voi trebuie să smulgeţi mai întâi din ei
toată impietatea, şi abia apoi să aruncaţi în ei dreapta-credinţă şi să-i învred
niciţi de Botez. 3 Căci şi Domnul nostru ne-a îndemnat aşa, zicând: „Faceţi
mai întâi învăţăcei toate neamurile păgâne”, şi abia după aceea a adăugat:
„şi botezaţi-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [Mt 28,19].
XLI. Renunţarea catehumenului la cel potrivnic

şi adeziunea sa la Hristosul lui Dumnezeu
1 Deci la lepădarea/dezertarea sa, cel care se botează să vestească aşa:
' — Mă lepăd/dezertez de Satana, de lucrurile lui, de pompele lui, de
adorările lui, de îngerii lui, de născocirile lui şi dc toate cele aflate sub
stăpânirea lui.
Iar după lepădare/dezertare cel ce se alătură/înregimenlcază să spună aşa:
— Mă alătur/înregimentez lui Hristos. 3 Cred şi mă botez într-Un Dum
nezeu nenăscut, singurul Dumnezeu adevărat [In 17, 3], Atoateţiitorul, Tatăl
lui Hristos, Creator şi Meşter a toate, din care sunt toate [/ Co 8, 6 ].5 Şi în
Domnul nostru lisus Hristos, Fiul Lui Unul-Născut, Născut mai întâi decât
toată creaţia [Col 1, 15], născut, nu creat, mai înainte dc veci din bunăvoirea
Tatălui, prin Care s-au făcut toate [/ Co 8, 6], cele din ceruri şi cele de pe
pământ, văzute şi nevăzute, 6 Care în zilele de pe urmă S-a pogorât din ce
ruri şi a luat trup, S-a născut din sfânta Fecioară Maria, a vieţuit cu cuvioşie
după legile lui Dumnezeu Tatăl Său, a fost răstignit pe vremea lui Ponţiu
Pilat, a murit pentru noi şi a înviat din morţi a treia zi după pătimirea Sa, S-a
înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va veni cu slavă la sfâr
şitul lumii să judece viii şi morţii, şi a Cărui stăpânire nu va avea sfârşit [Lc
1, 33]. 7 Mă botez şi în Duhul Sfânt, Care este Mângâietorul, Care a lucrat în
toţi sfinţii cei din veac, iar mai apoi a fost trimis de Tatăl şi apostolilor după
făgăduinţă Mântuitorului nostru şi Domnului lisus Hristos, iar după apostoli
şi tuturor celor ce cred în sfânta Biserică catholică şi apostolică. 8 Cred şi în
învierea cărnii, în iertarea păcatelor, în împărăţia cerurilor şi în viaţa veacului
ce va să vină.
XLII. Mulţumire privitoare la ungerea cu untdelemnul tainic

' Şi după făgăduinţa aceasta vine în ordine şi la ungerea cu untdelemn.
' Acesta e binecuvântat de arhiereu spre iertarea păcatelor şi pregătirea bote
zului. 3 Fiindcă acesta îl cheamă pe Dumnezeu Cel Nenăscut, Tatăl lui Hristos,
împăratul întregii firi simţite şi gândite, ca să sfinţească untdelemnul în
Numele Domnului Iisus şi să-i dea har duhovnicesc şi putere lucrătoare, ier
tare a păcatelor şi pregătire a mărturisirii Botezului, ca, dezlegat de orice im
pietate, cel uns să se facă vrednic de iniţiere potrivit poruncii Unului-Născut.
XLIII. Mulţumire privitoare la apa tainică

1 După care vine la apă. 2 Preotul o binecuvântează şi slăveşte pe Stăpânul
Dumnezeu Atoateţiitorul, Tatăl Dumnezeului Unul-Născut, mulţumindu-I
pentru că L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze pentru noi, ca să ne mântu
iască, pentru că a suportat ca Acesta să Se facă în întruparea Sa ascultător
întru toate [Flp 2, 8], să vestească împărăţia cerurilor, iertarea păcatelor,
învierea morţilor. 3 Pentru acestea, după El [Tatăl] şi din pricina Lui [preotul]
aduce închinare şi însuşi Dumnezeului Unul-Născut, mulţumindu-I pentru
că a primit pentru toţi moartea pe cruce, şi drept închipuire [typos] a ei a dat
Botezul naşterii din nou. 4 Şi apoi dă slavă pentru că în numele lui Hristos,
Dumnezeu Domnul a toate în Duhul Sfânt n-a respins neamul omenesc, ci în
diverse timpuri a lucrat diferite pronii: mai întâi în rai dându-i lui Adam spre
desfătare drept locuinţă raiul, apoi punându-i tot din motive de pronie o
poruncă şi izgonindu-1 cu dreptate când a păcătuit, dar nerespingându-1 din
bunătate cu totul, ci educându-i pe cei care i-au urmat în diverse feluri; ca la
sfârşitul veacului a trimis pe Fiul Său să Se facă om pentru oameni şi să
primească toate cele omeneşti afară de păcat [Evr 4, 15].
5 Acum deci preotul să-L cheme pentru Botez şi să spună zicând:
— Priveşte din cer şi sfinţeşte apa aceasta! Dă-i ei har şi putere ca, după
porunca Hristosului Tău, cel care se va boteza să fie răstignit, să moară, să fie
îngropat şi să învie împreună cu El spre învierea cea întru El [Rm 6, 2-8. 11],
murind păcatului şi fiind viu pentru dreptate [Rm 8, 10; Col 3, 5].
XLIV. Mulţumire privitoare la Mirul tainic

1 Iar după ce l-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt
[Mt 28, 19], să-l ungă cu mir zicând:
2 — Doamne, Dumnezeule Cel Nenăscut şi fără stăpân, Domn a toate,
Care ai dat între toate neamurile bună-mireasma cunoaşterii Evangheliei
[2 Co 2, 14], Tu fa şi acum ca acest mir să lucreze asupra acestui botezat, ca
732 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C anonul aposlolic
bună-mireasmă a Hristosului Tău să rămână în el sigură şi fixă şi, murind el

împreună cu El, să fie şi viu împreună cu El [2 Co 7, 3].
3 Acestea să le zică şi cele ce urmează acestora, fiindcă aceasta e puterea
punerii mâinilor peste fiecare element; căci dacă nu se face această invocare
peste fiecare din ele de către un preot evlavios, cel botezat coboară numai în
apă ca iudeii, şi-şi dă jos doar murdăria trupului, nu şi murdăria sufletului.
XLV. Rugăciunea noilor iniţiaţi
1 După aceasta, stând în picioare, botezatul să se roage rugăciunea pe care

ne-a învăţat-o Domnul [Ml 6, 9]. Este necesar ca cel înviat să stea în picioare
şi să se roage, pentru că tot cel sculat stă drept; şi el deci, murind împreună
cu Hristos şi înviind împreună cu El, stă în picioare. 2 Să se roage însă spre
răsărit, întrucât aşa stă scris în cartea a doua a Cronicilor: după ce s-a săvâr
şit templul Domnului de împăratul Solomon, la tâmosirea Iui „preoţii, leviţii
şi cântăreţii cu chimvale, harfe şi chitare au stat în partea de răsărit a jertfel
nicului lăudând, mărturisind şi zicând [2 Par 5, 1113]: Lăudaţi pe Domnul
că e bun, că în veac este mila Lui! [P.v 134, 3]”.
3 Iar după prima rugăciune să se roage acestea:
— Dumnezeule Atoateţiitorule, Tatăl Hristosului Tău, al Fiului Tău Unul-
Născut, dă-mi trup nepătat, inimă curată [Ps 50, 12], minte veghetoare, cunoaş
tere nerătăcită, venire a Duhului Sfânt spre agonisirea şi încredinţarea adevă
rului Hristosului Tău, prin Care să-Ţi fie slavă în Duhul Sfânt în veci. Amin.
4 Acestea am socotit drept să le rânduim despre catehumeni.
XLVI. Ce episcopi au hirotonil şi trimis apostolii
' Iar despre episcopii hirotoniţi de noi în viaţa noastră vă facem cunoscut
că ei sunt aceştia: 2 în Ierusalim, Iacob fratele Domnului, care murind a fost
urmat ca al doilea de Simon al lui Cleopa, iar după el al treilea a urmat luda
al lui Zaheu; 3 în Cezareea Palestinei, mai întâi Zaheu, care fusese vameş, apoi
Comeliu, după care al treilea, Teofil; 4 în Antiohia, primul a fost Evodius
pus de mine, Petru, şi Ignatie pus de Pavel; 5 în Alexandria, primul a fost
Anian hirotonit de evanghelistul Marcu, iar al doilea Avilius hirotonit de
Luca evanghelistul; 6 primul episcop al Bisericii Romei, Linus fiul lui Claudiu,
a fost hirotonit de Pavel, iar al doilea după moartea lui Linus, Clement, a
fost hirotonit de mine, Petru; 7în Efes, primul a fost Timotei hirotonit de
Pavel, iar apoi Ioan hirotonit de mine [Ioan]; ‘’ în Smyma, primul a fost
Ariston, după care a urmat Stratea al lui Loidos, iar al treilea Ariston; ’ în
Pergam, a fost hirotonit de mine Gaius, iar în Filadelfia, Dimitrie, tot de mine;
10 în Chenchrea, Lucius şi în Creta, Tit, hirotoniţi de Pavel; 11 în Atena,

Dionisie, iar în Tripolis din Fenicia, Maraton; 12 în Laodiceea Frigiei, Arhip,
iar în Colose, Filimon; 13 în Veria Macedoniei, Onisim, iar în Bisericile
Galatiei, Crescens; 14 în parohiile Asiei, Achila şi Nichita, iar în Biserica
Eginei, Crispus. 15 Acestora le-am încredinţat noi parohiile în Domnul.
Aducându-vă aminte întotdeauna învăţătura lor, păziţi cuvintele noastre. Şi
Domnul să fie cu voi acum şi în veci nesfârşiţi, aşa cum a spus El însuşi
când urma să fie luat la Dumnezeul şi Tatăl Său: „Iată, Eu cu voi sunt în toate
zilele până Ia sfârşitul veacului. Amin” [Ml 28, 20].
XL VII. Imn de dimineaţă

1— „Slavă întru cele înalte lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni
bunăvoire" [Lc 2. 14]. ■Te lăudăm, Te cântăm. Te binecuvântăm, Te slăvim
şi ne închinăm Ţie prin marele Tău Arhiereu, Ţie Care eşti cu adevărat Dum
nezeu Nenăscut, Unul, Singur, neapropiat, pentru slava Ta cea mare. Doamne,
împărate ceresc. Dumnezeule Părinte Atoateţiitorule. 3 Doamne Dumnezeule
şi Tată al Domnului, Mielul fără prihană Care ridică păcatul lumii [In 1, 29],
primeşte cererea noastră Cel ce şezi pc heruvimi [Ps 79, 2]. Că Tu Singur
eşti sfânt, Tu Singur eşti Domn, Dumnezeul şi Tatăl lui Iisus Flristos, Dum
nezeul a toată firea făcută, împăratul nostru, prin Care Ţie fie slava, cinstea
şi venerarea.
XL VIII. Imn de seară

' „Lăudaţi, copii, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului!” [.Ps 118, 12] .2 Te
lăudăm, îţi cântăm, Te binecuvântăm pentru slava Ta cea mare, Doamne îm
părate, Tatăl Hristosului nostru, al Mielului nepătat Care ridică păcatul lumii
[/n 1,29] .3 Ţie se cuvine laudă, Ţie se cuvine cântare, Ţie mărire se cuvine,
lui Dumnezeu şi Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.
4 ,Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci
văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înainte feţei tuturor popoa
relor, lumină spre descoperirea neamurilor/păgânilor şi slavă poporului Tău
Israel” [Lc 2, 29-32].
XLIX. La prânz
1 Binecuvântat eşti, Doamne, Cel ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel
ce dai hrană la tot trupul [Ps 135, 25]. Umple inimile noastre de bucurie şi
veselie [FA 14, 17], ca având totdeauna cele de ajuns să prisosim în toată
fapta cea bună [2 Co 9, 8] în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava,
cinstea şi închinarea în veci. Amin.
Cartea VIII: Despre harisme, hirotonii şi canoanele bisericeşti
I. Că harismele vindecărilor şi celorlalte semne nu sunt date spre folosul

celor ce le lucrează, ci pentru încredinţarea necredincioşilor,
şi că nu e nevoie ca orice credincios să facă semne
1 Când Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a predat marea

taină a dreptei-credinţe/bunei-cinstiri [7 Tim 3, 16] şi i-a chemat pe iudei şi
pe păgâni la cunoaşterea Unului şi Singurului Dumnezeu adevărat [In 17,3]
— cum spune El însuşi când mulţumea pentru mântuirea celor ce au crezut:
„Am arătat Numele Tău oamenilor, am săvârşit lucru pe care Mi l-ai dat” [In
17, 6. 4], şi când spunea Tatălui despre noi: „Părinte sfinte, deşi lumea nu Te-a
cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia Te-au cunoscut” [In 17, 25], ca
şi cum eram desăvârşiţi —, ne-a vorbit tuturor împreună despre harismele
care vor fi date de la El prin Duhul Sfânt: „Iar celor cc cred le vor urma
aceste semne: în numele Meu vor alunga demoni, vor grăi în limbi noi, vor
lua în mâini şerpi şi chiar dacă vor bea vreo băutură de moarte, nu-i va vă
tăma, îşi vor pune peste bolnavi mâinile lor şi sc vor face bine” [Mc 16,15].
‘ Aceste harisme fiind date mai întâi nouă, apostolilor care urma să vestim
Evanghelia la toată creaţia [Mc 16, 15], după aceea au fost dăruite în chip
necesar şi celor ce au crezut prin noi, nu spre folosul celor ce le lucrează, ci
spre înduplecarea necredincioşilor, ca pe cei pc care nu i-a convins cuvântul,
pe aceştia să-i înduplece puterea semnelor. 3 Fiindcă semnele nu sunt pentru
noi, credincioşii, ci pentru cei necredincioşi [/ Co 14, 22] dintre iudei şi pă
gâni, fiindcă nici izgonirea de demoni nu e spre folosul nostru, ci al celor
curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, cum arată însuşi Flristos Care ne povăţuieşte
spunând: „Nu vă bucuraţi că duhurile ascultă de voi, ci bucuraţi-vă că numele
voastre sunt scrise în cer” [Lc 10, 20], întrucât primul lucru se face prin pu
terea Lui, al doilea însă se face prin bunăvoirea şi sârguinţa noastră, evident
ajutaţi de El. 4 Nu este deci necesar ca orice credincios să scoată demoni, să
învie morţi sau să grăiască în limbi, ci numai cel învrednicit de o harismă
pentru o cauză utilă mântuirii necredincioşilor, care de multe ori sunt îndu
plecaţi nu de argumente şi demonstraţii, ci de lucrarea semnelor, atunci când
ele sunt vrednice de mântuire. 5 Fiindcă nu toţi necredincioşii sunt întorşi
de minuni, martor e însuşi Dumnezeu când spune în Lege: „în alte limbi
şi cu alte buze voi grăi cu poporul acesta şi tot nu vor crede” [1 Co 14, 21;
Is 28, 11-12]. 6 Pentru că nici egiptenii n-au crezut în Dumnezeu [Zy 3-14],
deşi Moise a făcut atâtea semne şi minuni, nici mulţimea iudeilor n-a crezut
în Hristos Care, ca Moise, a vindecat toată boala şi toată neputinţa [Mt 4,23];
nici pe aceia nu i-a convins toiagul însufleţit şi devenit şarpe, nici mâna de
venită albă, nici Nilul preschimbat în sânge, nici pe aceştia nu i-au înduple
cat orbii care văd, ologii care umblă şi morţii înviaţi [Mt 11,5]; celui dintâi
[lui Moise] i s-au opus Iani şi Iamvri [2 Tim 3, 8], iar celui din urmă [lui
Hristos] Ana şi Caiafa [In 18, 13-14]. 7Astfel nu pe toţi îi înduplecă semnele,
ci numai pe cei are au deja o bună dispoziţie şi pentru care Dumnezeu bine
voieşte ca un Econom înţelept să săvârşească nişte puteri, nu prin puterea
oamenilor, ci prin voinţa L u i.4 Acestea le spunem pentru ca aceia care au
primit unele harisme să nu se înalţe împotriva celor ce nu le-au primit. 9 Iar
harisme le numim aici pe cele care se arată prin semne, pentru că nu este om
care a crezut în Dumnezeu prin Hristos Care să nu fi primit vreo harismă
duhovnicească [Rm 1, 11]. w Fiindcă însuşi faptul de a fi fost eliberat de
necredinţa politeistă şi de a crede în Dumnezeu Tatăl prin Hristos e o harismă
a lui Dumnezeu, la fel şi faptul de a lepăda vălul iudaic [2 Co 3, 13] şi a crede
că prin bunăvoirea lui Dumnezeu [Fiul] Cel Unul-Născut mai înainte de veci
S-a născut în timpul din urmă dintr-o Fecioară fără legătură cu un bărbat, că
a vieţuit ca un om Iară păcat plinind toată dreptatea [Mt 3, 15] Legii, că, tot
prin îngăduinţa lui Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu a răbdat cruce dispreţu-
ind ruşinea [ E v r 12, 2] şi că a murit, a fost îngropat şi a înviat după trei zile,
şi rămânând împreună cu apostolii patruzeci de zile [FA 1, 3] şi plinind toată
rânduiala, a fost înălţat de la ochii lor [Mc 16, 19] la Dumnezeu şi Tatăl
Care L-a trimis. 11 Cine crede acestea nu în chip simplu şi fără raţiune, ci cu
judecată şi încredinţare certă, acela a primit o harismă de la Dumnezeu, ase
menea şi acela izbăvit de orice erezie. 12. Prin urmare, nimeni din cei care fac
semne şi minuni să nu judece pe vreunul din credincioşi că nu s-a învredni
cit să le lucreze; fiindcă harismele lui Dumnezeu date de El prin Hristos sunt
diferite, şi tu ai primit una, iar acela alta: pentru că unul a primit cuvântul
înţelepciunii sau cunoaşterii sau al discernământului duhurilor [I Co 12, 8. 10]
sau o preştiinţă a celor viitoare, un cuvânt de învăţătură, sau o neţinere de
minte a răului sau o înfrânare legiuită. 13 Căci nici Moise, omul lui Dumne
zeu [Dt 33, 1], când a săvârşit minunile în Egipt, nu s-a ridicat împotriva
celor de o seminţie cu el şi, deşi a fost numit dumnezeu [Iş 7, 1], nu s-a trufit
împotriva profetului său, Aaron. 14 Dar nici Isus al Iui Navi, care a condus
poporul după el, deşi în lupta cu iebusiţii, a oprit soarele în Gabaon şi luna
în valea Ailon [/os 10, 12] pentru că ziua nu-i ajungea pentru biruinţă, totuşi
nu s-a înălţat împotriva lui Finees sau Caleb. Nici Samuel, care a făcut atâ
tea lucruri uimitoare nu l-a nesocotit pe iubitul de Dumnezeu David, deşi
amândoi au fost profeţi, unul arhiereu, iar celălalt rege. 15 Şi deşi în Israel erau
şapte mii de sfinţi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal [5 Rg 19, 18],
numai Ilie şi ucenicul lui Elisei au ajuns făcători de minuni, dar Ilie nu l-a
luat în râs pe economul Avdie care era temător de Dumnezeu [3 Rg 18], dar
736 C an on u l O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
nu făcea senine, nici Elisei nu l-a trecut cu vederea pe învăţăcelul său care
tremura în faţa vrăjmaşilor [4 Rg 6, 15-16]. 16 Nici înţeleptul David care a
fost izbăvit de două ori din gura leilor [Dn 6; 14, 31^12], nici cei trei copii
în cuptorul de foc [Dn 3] nu i-au nesocotit pe ceilalţi de o seminţie cu ei, căci
ştiau că au scăpat de acele lucruri cumplite nu prin puterea lor, ci prin tăria
lui Dumnezeu şi aşa au săvârşit semne şi au fost eliberaţi din dificultăţi.
17 Aşadar nimeni din voi să nu se înalţe împotriva fratelui, chiar dacă e profet
sau făcător de minuni, căci dacă n-ar mai fi nici un necredincios, toată lucra
rea semnelor ar fi de prisos. IS Fiindcă a fi bine-credincios ţine de bunăvoinţa
cuiva, iar facerea de minuni de puterea celui care le lucrează: primul lucru
ne priveşte pe noi, al doilea pe Dumnezeu Care le lucrează din motivele pe
care le-am spus mai sus. 19 Prin urmare, nici împăratul să nu-i nesocotească
pe generalii aflaţi sub el, nici stăpânitorii pe supuşi, căci dacă n-ar exista cei
stăpâniţi, stăpânitorii ar fi de prisos, iar dacă n-ar exista generali, împărăţia
n-ar putea sta. 20 Dar nici episcopul să nu se înalţe împotriva diaconilor sau
prezbiterilor, nici prezbiterii împotriva poporului, căci alcătuirea adunării e
şi din unii şi din alţii. 21 Fiindcă episcopii şi prezbiterii sunt preoţii cui? Iar
laicii sunt laicii cui? Faptul de a fi creştini ţine de noi, dar faptul de a fi
apostoli sau episcopi sau altceva nu ţine de noi, ci de Dumnezeu Care dă
harismele Sale. 22 Acestea fie deci spuse despre cei învredniciţi de harisme
sau demnităţi.
II. Că nu oricine profeţeşte sau scoale demoni e neapărat sfânt
1 La acest cuvânt adăugăm faptul că nici oricine profeţeşte nu este cuvios,
nici oricine scoate demoni nu este sfânt. 2 Căci şi ghicitorul Valaam al lui
Beor a profeţit [Nm 23; 24], deşi era necredincios, şi Caiafa [In 11,51] nu
mit în chip mincinos arhiereu; diavolul şi demonii din jurul lui prezic şi ei
multe, deşi în ei nu se găseşte nici o scânteie de dreaptă-credinţă, fiindcă din
pricina răutăţii lor sunt prizonierii neştiinţei. J Este evident deci că, deşi pro
feţesc, necredincioşii nu-şi acoperă prin profeţie necredinţa, nici cei care scot
demoni nu vor deveni cuvioşi prin alungarea acestora, fiindcă se amăgesc
unii pe alţii ca aceia care se dedau la jocuri pentru a provoca râsul şi pentru
a-i face să piară pe cei care iau aminte la ei. 4 Dar nici un împărat necredin
cios nu mai este împărat, ci tiran, nici un episcop prizonier al ignoranţei sau
al răutăţii nu mai este episcop, ci se numeşte în chip mincinos episcop, fiind
promovat nu de Dumnezeu, ci de oameni, ca Anania şi Samaia în Ierusalim,
Sedechia şi Achia profeţii mincinoşi la Babilon [Ir 35; 36]. 5 Ghicitorul
Valaam a suferit şi el pedeapsă pentru că l-a stricat pe Israel la Beelfegor
[Nm 25, 31 ], Caiafa s-a sinucis mai apoi, fiii lui Scheva care au încercat să
scoată demoni au fost răniţi de ei fugind în chip ruşinos [FA 19, 14], iarîm-
paraţii necredincioşi ai lui Israel şi Iuda au suferit tot felul de pedepse. 6 Este
evident deci că şi episcopii şi preoţii numiţi în chip mincinos aşa nu vor
scăpa de pedeapsa de la Dumnezeu, căci şi lor li se va spune acum: „Pe voi,
preoţi care faceţi rău în numele Meu, vă voi preda spre junghiere [/s 34, 2], ca
pe Sedechia şi Achia, pe care împăratul Babilonului i-a ars în tăvi cu jăratic”,
cum spune Ieremia profetul [36, 22]. 7 Iar acestea le spunem nu nesocotind
profeţiile adevărate, căci ştim că ele se lucrează în cei cuvioşi prin insuflarea
lui Dumnezeu, ci pentru a reprima îndrăzneala celor trufaşi, adăugând şi
aceea că unora ca acestora Dumnezeu le ia harul: „Căci Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” [Pr 3, 34]. 8 Deci Sila şi
Agav, care au profeţit pe vremea noastră [FA 15, 32; 21, 10], nu s-au întins
pe ei înşişi până la treapta apostolilor, nici n-au trecut peste măsurile lor,
deşi sunt iubiţi de Dumnezeu. 41Au profeţit şi femei: în vechime Mariam,
sora lui Moise şi a lui Aaron [Iş 15, 20], iar după ea Debora [Jd 4, 4], după
aceasta Hulda [4 Rg 22, 14] şi Iudit [Idt 8], prima sub Iosia, a doua sub
Darius; au profeţit şi Maica Domnului şi Elisabeta, ruda ei, şi Ana [Lc 1, 2],
iar în timpul nostru fiicele lui Filip [FA 21,9], dar ele nu s-au ridicat împo
triva bărbaţilor lor, ci şi-au păzit măsurile. 10 Prin urmare, dacă între voi ci
neva, sau femeie sau bărbat, ar dobândi un asemenea har, să se smerească,
ca Dumnezeu să binevoiască în el, căci El spune: „Peste cine voi privi dacă
nu peste cel smerit şi liniştit şi care tremură la cuvintele Mele?” [Is 66, 2].
III. Despre hirotoniri

1 în prima parte a acestui cuvânt am expus despre harismele pe care Dum
nezeu le-a dat după voia Sa oamenilor şi cum i-a mustrat pe cei care au în
cercat să rostească minciuni sau erau mişcaţi de un duh străin, şi că pentru
profeţie sau facere de minuni Dumnezeu S-a folosit de multe ori de oameni răi.
' Acum cuvântul nostru ne-a condus la tema principală a organizării biseri
ceşti [ekklesiastikes diatypâseâs], ca învăţând de la noi rânduiala/ordinea
[diataxin], voi, care aţi fost rânduiţi de voia lui Hristos episcopi, să faceţi
toate după poruncile date vouă, bine ştiind că cine ascultă de voi ascultă
de Hristos, iar cine ascultă de Hristos ascultă de Dumnezeu şi Tatăl Lui
[Lc 10, 16], Căruia fie slava în veci. Amin.
IV. Despre hirotonia episcopilor

1 Prin urmare, fiind împreună noi, Cei Doisprezece Apostoli ai Domnului,
vă poruncim aceste rânduieli după toată organizarea bisericească, fiind de
faţă împreună cu noi şi vasul alegerii [FA 9, 15], Pavel, tovarăşul nostru de
apostolie, Iacob episcopul, ceilalţi prezbiteri şi cei şapte diaconi.
2 Deci primul eu, Petru, am rânduit să se hirotonească episcop, aşa cum

am rânduit toţi mai sus [cartea II, cap. I—II], un om care excelează şi e ire
proşabil în toate, ales de tot poporul. 3 După ce numele lui a fost pronunţat şi
agreat, adunându-se în zi de duminică poporul împreună cu prezbiteriul şi
episcopii prezenţi, cel mai de seamă dintre ei să întrebe prezbiteriul şi popo
rul dacă el este cel cerut drept stăpân. 4 Şi dacă aceştia îşi exprimă acordul,
să-i mai întrebe dacă toţi dau mărturie despre el că e vrednic de această mare
şi strălucită conducere, dacă stă drept în cele privitoare la buna-credinţă [euse-
beia] în Dumnezeu, dacă păzeşte cele drepte faţă de oameni; dacă gospodă
reşte bine cele ale casei lui, dacă are o viaţă ireproşabilă [cf. 1 Tim 3,4. 2].
5 Şi dacă toţi împreună vor da mărturie după adevăr, şi nu după prejudecată,
că este aşa, ca în faţa tribunalului lui Dumnezeu şi al lui Hristos, evident şi
în prezenţa Duhului Sfânt şi a tuturor sfinţilor şi a duhurilor slujitoare [Evr
1, 14], să fie întrebaţi şi a treia oară dacă e cu adevărat vrednic de această
sluj ire/liturghisire, ca în gura a doi sau trei martori să se statornicească cu
vântul [Dl 19, 15; Mt 18, 16]. Şi dacă vor încuviinţa şi a treia oară că e vred
nic, să se ceară de la toţi un acord şi să fie ascultaţi dându-l cu înflăcărare.
6 Şi după ce se face tăcere, unul din primii episcopi împreună cu alţi doi
să stea în picioare lângă jertfelnic şi, în timp cc ceilalţi episcopi şi prezbiteri
se roagă în tăcere, iar diaconii ţin dumnezeieştile Evanghelii deschise dea
supra celui hirotonit, să spună către Dumnezeu aşa:
V. Rugăciune la hirotonia unui episcop
' — Cel ce eşti, Stăpâne Doamne Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel Singur

Nenăscut şi neîmpărăţit, Cel ce eşti pururea şi înainte de veci, Cel cu totul
nelipsit de nimic şi Care eşti mai presus de orice cauză şi devenire, Cel Sin
gur adevărat, Cel Singur înţelept, Cel Singur prcaînalt, Cel nevăzut prin fire.
a Cărui existenţă e o cunoaştere fără început, Cel Singur bun şi incompa
rabil, Care ştii toate mai înainte dc facerea lor, Cunoscătorul celor ascunse
[Dn 1,42], Cel neapropiat, Cel fără stăpân, 2 Dumnezeu şi Tată al Fiului
Tău Unul-Născut, al Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Creatorul prin El
a toate, Pronietorul, Ocrotitorul, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată
mângâierea [2 Co 1,3], Care locuieşti în cele înalte şi priveşti la cele de jos
[Ps 112, 5-6] , 3 Tu Care prin venirea în trup a Hristosului Tău şi având drept
martor pe Mângâietorul ai dat hotare Bisericii prin apostolii Tăi şi învăţă
torii noştri, episcopii aşezaţi prin harul Tău; Tu Care ai prehotărât dintru
început preoţi spre conducerea poporului Tău, mai întâi pe Abel, Set, Enos,
Enoh, Noe, Melchisedec şi Iov, 4 Care i-ai arătat pe Avraam şi pe ceilalţi
patriarhi împreună cu credincioşii Tăi slujitori Moise şi Aaron, Eleazar şi
Finees; Care ai rânduit dintre ei stăpânitori şi preoţi la Cortul Mărturiei, Care

l-ai ales pe Samuel drept preot şi profet, Care n-ai lăsat locaşul Tău sfânt
fără slujire, Care ai binevoit să fii slăvit în cei pe care i-ai ales, 5 însuţi şi
acum prin mijlocirea Hristosului Tău revarsă prin noi puterea Duhului Tău
conducător [Ps 50, 14], Care slujeşte preaiubitului Tău Slujitor [Paidi] Iisus
Hristos, şi Care cu voia Ta a fost dăruit sfinţilor Tăi apostoli, ai Dumnezeului
Celui Veşnic. 6 Dumnezeule Cunoscător al inimilor, dă în numele Tău robului
Tău acestuia, pe care l-ai ales la episcopie, să păstorească sfânta Ta turmă ca
arhiereu al Tău, slujindu-Ţi ireproşabil ziua şi noaptea şi făcând milostivă
faţa Ta, să adune numărul celor ce se mântuiesc şi să-Ţi ofere darurile sfin
tei Tale Biserici. 7 Dă-i, Stăpâne Atoateţiitorule, prin Hristosul Tău, împăr
tăşirea Duhului Sfânt, ca să aibă puterea de a ierta păcatele după porunca Ta
[/« 20, 23], să dea clerici după porunca Ta [FA 1, 26; Tit 1,5] să dezlege
orice legătură [A 58, 6] prin puterea pe care ai dat-o apostolilor, să-Ţi placă
Ţie în blândeţe şi inimă curată [Ps 50, 12], aducându-Ţi jertfa curată şi nesân-
geroasă [Mal 1, 11] pe caic ai rânduit-o prin Hristos, taina Noului Legământ
[Lc 22, 20], spre miros de bună-mireasmă [Ef 5, 2] prin sfântul Tău Slujitor
[Paidi] lisus [FA 4, 27. 30], Hristosul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru,
prin Care Ţie fie slava, cinstea şi închinăciunea în Sfântul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor.
s Iar după ce s-a rugat el acestea, ceilalţi preoţi să spună: Amin, şi împreună
cu ei tot poporul.
9 Şi, după rugăciune, unul din episcopi să aducă Jertfa [euharistică] în
mâinile celui hirotonit.
1,1 Iar dimineaţă să fie întronizat de ceilalţi episcopi în locul care-1 distinge
[ca episcop] şi toţi să-l sărute cu sărutarea în Domnul.
Liturghia Cuvântului
11 Şi după citirea Legii şi Profeţilor, a Epistolelor şi Faptelor noastre şi a
Evangheliilor, hirotonitul să salute Biserica, zicând:
— Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi
comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi [2 Co 13, 13]!
Şi toţi să răspundă: — Şi cu duhul tău.
Iar după această salutare să adreseze poporului cuvinte de mângâiere
[predica].
VI. Rugăciune pentru catehumeni

1 Iar eu Andrei, fratele lui Petru, spun aceasta: După ce s-a terminat cu
vântul de învăţătură, 2 sculându-se toţi, diaconul ridicându-se într-un loc mai
înalt să vestească:
— Nici unul dintre ascultători, nici unul dintre necredincioşi [să nu mai
rămână]!
3 Şi când se face linişte, să spună:
— Catehumeni, rugaţi-vă!
4 Şi toţi credincioşii să se roage în minte pentru ei zicând: — Doamne,
miluieşte!
Iar diaconul să spună pentru ei aşa:
5 — Pentru catehumeni mai cu dinadinsul să cerem toţi Bunului şi Iubito
rului de oameni Dumnezeu să asculte cu bunăvoinţă cererile şi rugăminţile lor
[Ps 6, 10] şi, primind implorarea lor, să-i ajute şi să le dea cererile inimilor
lor [Ps 36,4] spre ce este de folos, să le descopere Evanghelia Hristosului
Său, să-i lumineze şi înţelepţească, să-i înveţe [educe] cunoaşterea lui Dum
nezeu, să-i înveţe poruncile şi îndreptările Lui [Pi 118, 12], să sădească în ei
frica curată şi mântuitoare de El, să le deschidă urechile inimilor ca să cugete
la legea Lui ziua şi noaptea [Pi 1,2], 6 să-i întărească în buna-credinţă
[eusebeia], să-i unească şi numere împreună cu sfânta Lui turmă, să-i în
vrednicească de baia naşterii din nou [777 3, 5], de veşmântul nestricăciunii
şi de viaţa cea adevărată [1 Tim 6, 19]; să-i izbăvească de toată impietatea şi
să nu dea loc celui străin [diavolului] împotriva lor [Ef 4, 27], ci să-i cureţe de
toată întinăciunea trupului şi a duhului [2 Co 7, I ], să locuiască şi să umble
între ei [2 Co 6, 16] prin Hristosul Lui, să binecuvânteze intrările şi ieşirile
lor şi să le fie spre folos cele ce le stau înainte. Cu dinadinsul nc rugăm
pentru ei ca, dobândind iertarea greşelilor, să se învrednicească prin iniţiere
de Sfintele Taine şi de rămânerea împreună cu sfinţii.
— Catehumeni, sculaţi-vă! Cereţi prin Hristosul Lui pacea lui Dumnezeu,
ziua paşnică şi fără de păcat, precum şi toată vremea vieţii noastre, sfârşit
creştinesc vieţii noastre, un Dumnezeu milostiv şi binevoitor, şi iertarea gre
şelilor. Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu Celui Singur Nenăscut prin
Hristosul Lui! Plecaţi-vă capetele ca să fiţi binecuvântaţi!
Iar la fiecare din cele pe care le rosteşte diaconul, poporul să spună:
— Doamne, miluieşte!, şi înainte de toţi copiii.
10 Şi plecându-şi ei capetele, episcopul hirotonit să-i binecuvânteze cu
această binecuvântare:
n — Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel Nenăscut şi Neaproiat, Singurul ade
văratul Dumnezeu [In 17, 3], Dumnezeul şi Tatăl Hristosului Tău, al Fiului
Tău Unul-Născut, Dumnezeul Mângâietorului şi Domn a toate, Care prin
Hristos ai pus peste învăţăceii Tăi învăţători spre învăţarea dreptei-credinţe,
12 Tu însuţi priveşte şi acum peste robii Tăi catehumeni, care învaţă Evan
ghelia Hristosului Tău, dă-le lor inimă nouă şi un duh drept înnoieşte în cele
dinăuntru ale lor [Pi 50, 12] ca să ştie să facă voia Ta din toată inima şi cu
un suflet voitor [2 Mac 1, 3]. 13 învredniceşte-i de sfânta iniţiere, uneşte-i cu

sfânta Ta Biserică şi fa-i părtaşi ai dumnezeieştilor Taine prin Iisus Hristos,
nădejdea noastră [1 Tim 1,1], Care a murit pentru ei, prin Care Ţie fie slava
şi venerarea în Duhul Sfânt în veci. Amin.
14 După care diaconul să spună: — Catehumeni, mergeţi în pace!
VII. Rugăciune pentru cei posedaţi
1 Iar după ce aceştia au ieşit, să spună:
" — Rugaţi-vă cei posedaţi de duhuri necurate! Cu dinadinsul toţi să ne
rugăm pentru ei, ca Iubitorul de oameni Dumnezeu să pedepsească prin
Hristos duhurile necurate şi rele [Lc 4, 36] şi să-i izbăvească pe rugătorii Lui
din puterea celui străin. Cel care a pedepsit o legiune de demoni [Mc 5, 9] şi
pe diavol, iniţiatorul răului, însuşi să-i pedepsească şi acum pe apostaţii de
la dreapta-credinţă şi să izbăvească şi să cureţe de lucrarea lor făpturile Lui pe
care le-a făcut cu multă înţelepciune. 3 Cu dinadinsul să ne rugăm şi pentru ei:
Mântuieşte-i, ridică-i. Dumnezeule, cu puterea Ta!
— Posedaţi, plecaţi-vă capetele ca să fiţi binecuvântaţi!
4 Iar episcopul să sc roage spunând:
’ — Tu, Cel care ai legat pe cel tare şi ai răpit toate lucrurile lui [Mt 12, 29],
Care ne-ai dat puterea de a călca peste şerpi şi scorpioni, şi peste toată pute
rea vrăjmaşului [Lc 10, 19], Care ne-ai predat şarpele omorâtor de oameni
legat ca pe o vrabie unor copii [Iov 40, 29], Tu, de Care toate se tem şi tre
mură de la faţa puterii Tale [Manase], Care l-ai făcut să se prăbuşească pe
pământ ca un fulger din cer [Lc 10, 18], nu căzând el dintr-un loc, ci de la
cinste la necinste pentru răutatea lui de bunăvoie, 5 Tu, Care cu privirea Ta
usuci adâncul [Ps 105, 9] şi de a Cărui ameninţare se topesc munţii [Ps 96, 5]
şi al Cărui adevăr rămâne în veac [Ps 116, 2], pe Care-L laudă pruncii şi bine
cuvântează cei ce sug [Ps 8, 3], pe Care-L laudă şi Căruia I se închină îngerii
[Ps 148, 2]; 7 Care Te uiţi la pământ şi-l faci pe el de se cutremură, Care Te
atingi de munţi şi fumegă [Ps 103, 32], Care ameninţi marea şi o secătuieşti,
Care goleşti toate râurile, pentru Care norii sunt ca pulberea pământului
[Naum 1, 4. 3], Care umbli pe mare ca pe uscat [Iov 9, 8], s Dumnezeule
Unule-Născut, Fiu al Unui Mare Părinte, ceartă duhurile cele rele şi izbăveşte
lucrurile mâinilor Tale [Ps 8, 7] de lucrarea duhului străin; că Ţie se cuvine
slava, cinstea şi venerarea şi prin Tine Tatălui Tău în Duhul Sfânt în veci. Amin.
9 Şi diaconul să spună: — Cei posedaţi ieşiţi!
VIII. Rugăciune pentru cei ce se pregătesc în vederea luminării
1Iar după aceasta să spună:
2— Rugaţi-vă cei pentru luminare! Cei credincioşi să ne rugăm toţi Dom
nului pentru ei să-i învrednicească ca, iniţiaţi în moartea lui Hristos [Rm 6, 3],
să învie împreună cu El [Rm 6, 5], să se facă părtaşi ai împărăţiei Lui şi să

se cuminece cu tainele Lui, ca să-i unească şi să-i socotească împreună cu cei
ce se mântuiesc în sfânta Lui Biserică. 3 Cu dinadinsul ne rugăm pentru ei:
Mântuieşte-i şi ridică-i cu harul Tău!
4 — Cei pecetluiţi pentru Dumnezeu prin Hristosul Lui, plecaţi-vă!
Şi să fie binecuvântaţi de episcop cu această binecuvântare:
J — Tu, Care prin sfinţii tăi profeţi ai zis mai înainte celor ce se vor iniţia:
„Spălaţi-vă şi vă curăţaţi” [/5 1, 16], iar prin Hristos ai legiuit naşterea
duhovnicească [In 3, 5], însuţi şi acum priveşte spre cei ce se vor boteza,
binecuvântează-i şi sfinţeşte-i, pregăteşte-i să se facă vrednici de darul Tău
duhovnicesc şi de adevărata înfiere, de Tainele Tale duhovniceşti, de aduna
rea împreună cu cei mântuiţi, prin Hristos Mântuitorul nostru, prin Care Ţie
fie slava, cinstea şi venerarea în Duhul Sfânt în veci. Amin.
6 Iar diaconul să spună: — Cei pentru luminare ieşiţi!
IX. Rugăciune pentru cei aflaţi în pocăinlă/penitenţă

1 După care, să vestească aceasta:
2 Cei în pocăinţă, rugaţi-vă! Cu dinadins să nc rugăm toţi pentru fraţii noştri
care sunt în pocăinţă ca Iubitorul de îndurare Dumnezeu să Ic arate calea
pocăinţei, să primească întoarcerea şi mărturisirea lor, să-l zdrobească de
grabă pe Satana sub picioarele lor [Rm 16, 20], să-i izbăvească de cursele
diavolului [2 Tim 2, 26] şi de uneltirile demonilor şi să-i scoată din orice
cuvânt neîngăduit, din orice faptă nelalocul ei şi din orice gând rău; 3 lartă-le
toate greşelile lor cele de voie şi cele fără de voie, şterge zapisul cel împo
triva lor [Col 2, 14] şi scrie-i în cartea vieţii [Dn 12, I; Ap 20, 15], curăţeşte-i
de toată întinăciunea trupului şi a duhului [2 C o l, 1] şi restabilindu-i uneşte-i
iarăşi în sfânta Lui turmă. 4 Căci El ştie plămada noastră [P.s 102, 14] şi cine
se va lăuda că are inima curată sau cine se va proclama cu îndrăzneală liber
de păcat [Pr 20, 9]? Fiindcă toţi suntem în pedepse [Sir 8, 5 ].5 încă ne rugăm
pentru ei, pentru că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte
[Lc 15, 7], ca întorcându-se de la orice lucru neîngăduit să se alipească de
toată fapta cea bună, ca Iubitorul de oameni Dumnezeu să primească degrabă
şi cu bunăvoinţă implorările lor, să-i restabilească în vrednicia lor dintâi, să
le dea lumina mântuirii şi să-i întărească cu un duh conducător [Ps 50,14].
ca să nu se clatine picioarele lor [Ps 16, 5], ci să se învrednicească să se facă
părtaşi ai celor sfinte ale Lui şi părtaşi ai dumnezeieştilor Taine, ca ară-
tându-se vrednici de înfiere, să dobândească viaţa veşnică. 6 Cu dinadinsul
să ne zicem toţi pentru ei: Doamne, miluieşte! Mântuieşte-i, Dumnezeule, şi
ridică-i cu mila Ta!
— Ridicându-vă pentru Dumnezeu prin Hristosul Lui, plecaţi-vă capetele

să fiţi binecuvântaţi!
7 Iar episcopul să se roage acestea:
5 — Dumnezeul Atoateţiitor şi veşnic, Stăpâne a toate, Creatorule şi Con-
ducătorule al celor ce sunt, Care prin Hristos l-ai arătat pe om podoabă a
lumii şi i-ai dat lui lege înnăscută şi scrisă ca să vieţuiască în chip legiuit ca
o fiinţă raţională şi Care, păcătuind el, i-ai dat zălog spre pocăinţă bunătatea
Ta, priveşte peste cei care Ţi-au plecat grumazul sufletului şi al trupului,
pentru că nu vrei moartea păcătosului, ci pocăinţa lui, ca să se întoarcă de la
calea lui cea rea şi să fie viu [7z 33, 11; 18, 23]. 9 Care ai primit pocăinţa
ninivitenilor [Iona 3], Care vrei ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cu
noaşterea adevărului să vină [1 Tim 2, 4], Care din pricina pocăinţei lui l-ai
primit cu afecţiune părintească pe fiul care şi-a cheltuit în desfrânări viaţa lui
[.Ic 15, 13. 20], însuţi şi acum primeşte părerea de rău a rugătorilor Tăi, pen
tru că la Tine nu este nimeni fără de păcat [3 Rg 8, 46], căci dacă te-ai uita la
fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea
[ft 129, 3-4]. Restabileşte-i în sfântă Biserica Ta în vrednicia şi cinstea
lor dinainte prin Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin Care Ţie fie
slava şi venerarea în Duhul Sfânt în veci. Amin.
" Şi diaconul să spună: — Cei în pocăinţă sunteţi liberi!
X. Rugăciune pentru cei credincioşi
1 Şi să adauge:
' — Nimeni din cei în pocăinţă să nu vină! Câţi suntem credincioşi, să ne
plecăm genunchiul! Să ne rugăm lui Dumnezeu prin Hristosul Lui, toţi îm
preună să-L chemăm pe Dumnezeu prin Hristosul Lui!
3 — Să ne rugăm pentru pacea şi stabilitatea lumii şi a sfintelor lui Dum
nezeu Biserici, ca Dumnezeul a toate să ne dea pacea Lui cea veşnică şi
nedesfiinţată, ca să ne păstreze petrecând în încredinţarea virtuţii dreptei-
credinţe [/ Tim 2, 2].
4 — Să ne rugăm pentru sfânta Biserică catholică şi apostolică a lui Dum
nezeu de la o margine la alta a lumii, ca Domnul să o păzească neclintită şi
neînviforată şi să o păstreze întemeiată pe stâncă [Mt 7, 25] până la sfârşitul
veacului [Mt 28, 20].
5 — Să ne rugăm pentru sfânta parohie de aici, ca Domnul a toate să ne
învrednicească să urmărim neslăbit nădejdea Lui cerească şi să-i dăm datoria
neîncetată a rugăciunii noastre.
6— Să ne rugăm pentru întreg episcopatul care e sub cer şi învaţă drept
cuvântul adevărului [2 Tim 2, 15].
7 — Să ne rugăm pentru episcopul nostru Iacob şi parohiile lui, pentru

episcopul nostru Clement şi parohiile lui, pentru episcopul nostru Evodiu
şi parohiile lui, pentru episcopul nostru Anian şi parohiile lui, ca induratul
Dumnezeu să-i dăruiască sfintelor lui Biserici sănătoşi, cinstiţi, îndelungaţi
în zile şi să le dea bătrâneţe cinstită în dreapta-credinţă şi în dreptate.
8 — Să ne rugăm pentru prezbiterii noştri, ca Domnul să-i izbăvească de
orice lucru rău şi nelalocul lui şi să le dea prezbiterat teafăr şi cinstit.
9 — Să ne rugăm pentru toată diaconia şi slujirea în Hristos, ca Domnul să
le dea diaconie ireproşabilă.
10 — Să ne rugăm pentru citeţi, cântăreţi, fecioare, văduve şi orfani, pentru
cei căsătoriţi şi care nasc prunci, ca Domnul să-i miluiască pe toţi.
" — Să ne rugăm pentru cei ce umblă cu cuvioşie în feciorie, pentru cei
ce sunt în înfrânare şi evlavie.
12 — Să ne rugăm pentru cei ce aduc daruri în sfântă biserica aceasta şi
fac milostenii celor săraci şi pentru cei care aduc jertfe şi pârgă Domnului
Dumnezeului nostru, ca Preabunul Dumnezeu să le dea în schimb darurile Lui
cereşti şi să le dea însutit în veacul de acum, iar în cel viitor viaţă veşnică
[Mc 10, 30] şi să le dăruiască cele veşnice în locul celor vremelnice, cele
cereşti în locul celor pământeşti.
13 — Să ne rugăm pentru fraţii noştri recent luminaţi, ca Domnul să-i întă
rească şi sprijine.
14 — Să ne rugăm pentru fraţii noştri aflaţi în boală, ca Domnul să-i izbă
vească de orice boală şi neputinţă şi să-i redea teferi sfintei Sale Biserici.
J — Să ne rugăm pentru cei care călătoresc pe mare şi pe uscat pentru cei
aflaţi pentru numele Domnului în mine, surghiunuri, închisori şi lanţuri, şi
pentru cei apăsaţi într-o amară sclavie.
— Să ne rugăm pentru duşmanii noştri şi pentru cei ce ne urăsc, pentru
cei ce ne prigonesc pentru numele Domnului, ca Domnul să îmblânzească
mânia lor şi să risipească furia lor împotriva noastră.
— Să ne rugăm pentru cei care sunt în afară şi rătăciţi, ca Domnul să-i
întoarcă.
18 ■— Să ne rugăm pentru pruncii Bisericii, ca Domnul să-i desăvârşească
în frica Lui şi să-i ducă la măsura vârstei.
— Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Domnul să ne păzească cu harul Lui
până la sfârşit şi să ne izbăvească de cel rău, de toate poticnelile celor ce
lucrează fărădelegea şi să ne mântuiască în împărăţia Lui cea cerească.
20 — Să ne rugăm pentru tot sufletul creştinesc!
21 — Mântuieşte-ne şi ridică-ne, Dumnezeule, cu mila Ta!
22 — Să ne sculăm! Rugându-ne cu stăruinţă pe noi înşine şi unii pe alţii
să ne aducem Dumnezeului Celui Viu prin Hristosul Lui.
XI. Invocarea credincioşilor

1Aşadar arhiereul să se roage şi să spună:
" — Doamne Atoateţiitorule, Preaînalte Care locuieşti întru cele înalte,
Sfinte Care Te odihneşti întru cele sfinte [/s 57, 15], Cel fără început şi Sin
gur început a toate, Care prin Hristos ne-ai dat vestirea cunoaşterii spre
recunoaşterea slavei Tale şi a Numelui Tău pe care ni l-ai făcut arătat
[In 17, 6] spre înţelegere, 3 Tu însuţi şi acum priveşte prin El spre turma Ta
aceasta şi izbăveşte-o de toată neştiinţa şi fapta cea rea, dă-i să se teamă de
Tine cu frică, să Te iubească cu iubire şi să tremure de faţa slavei Tale. 4 Fii
lor binevoitor, milostiv şi ascultător la rugăciunile lor şi păzeşte-i neschim
baţi, ireproşabili, nevinovaţi, ca să fie sfinţi la suflet şi la trup [Col 1, 22],
neavând pată sau zbârcitură sau ceva din unele ca acestea [Ef 5, 27], ci să fie
teferi şi nimeni din ei să nu fie ciung sau nedesăvârşit. 5 Nepărtinitorule
Puternice, fii apărătorul poporului Tău acesta pe care l-ai ales din zeci de mii
şi pe care l-ai răscumpărat cu scump sângele Hristosului Tău [/ Ptr 1, 19],
fii ocrotitor, păzitor, zid nebiruit, împrejmuire sigură, pentru că nimeni nu
poate fi răpit din mâna Ta [In 10, 29], căci nu este alt Dumnezeu cum eşti
Tu [Is 45, 5], pentru că în Tine e răbdarea noastră [Ps 61, 6] .6 Sfinţeşte-i pe
ei întru adevărul Tău, căci cuvântul Tău este adevărul [In 17, 7], izbăveşte-i
de toată boala şi toată neputinţa, de orice greşeală, de orice uneltire şi amă
gire, de frica de duşmani, de săgeata care zboară ziua, de lucrul care umblă
în întuneric [Ps 90, 5-6], şi învrcdniceşte-i de viaţa veşnică cea în Hristosul
Tău, Fiul Tău Unul-Născut, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin Care Ţie
fie slava şi venerarea în Duhul Sfânt acum şi în vecii vecilor. Amin.
Dialog, sărutarea păcii şi a d u c e r e a darurilor la altar
' După acestea diaconul să spună: — Să luăm aminte!
* Iar episcopul să salute Biserica şi să spună:
— Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi!
Şi poporul să răspundă:
9 Iar diaconul să spună tuturor:
— Sărutaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă!
Şi clerul să sărute episcopul, bărbaţii laici pe bărbaţi, iar femeile pe femei.
10 Copiii să stea lângă altar şi un alt diacon să-i supravegheze să nu facă
dezordini. Iar ceilalţi diaconi să umble şi să-i observe pe bărbaţi şi pe femei,
ca să nu se facă zarvă şi nimeni să nu facă semne din cap, să şuşotească sau
să moţăie. 11 Ipodiaconii să stea la uşile bărbaţilor şi diaconiţele la cele ale
femeilor, ca nu cumva în timpul ofrandei cineva să iasă ori să deschidă poarta,
746 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C anonul apostolic
chiar dacă ar fi un credincios. 12 Iar un ipodiacon să dea preoţilor apă să-şi

spele mâinile, simbol al curăţiei sufletelor lor închinate lui Dumnezeu.
XII
1 Spun şi eu, Iacob, fratele lui Ioan, fiului lui Zevedei, ca diaconul să spună
de îndată:
‘ — Nici unul din catehumeni, nici unul din ascultători, nici unul din necre
dincioşi, nici unul din heterodocşi să nu mai fie! Cei care v-aţi rugat prima
rugăciune, apropiaţi-vă! Mamelor, luaţi-vă copiii lângă voi! Nimeni să n-aibă
nimic împotriva cuiva, nimeni să nu fie făţarnic! Drepţi spre Domnul, să
stăm cu frică şi cutremur ca să aducem ofranda!
3 După ce s-au făcut acestea, diaconii să aducă episcopului darurile la jert
felnic, iar prezbiterii să stea de-a dreapta şi de-a stânga lui înconjurându-1 ca
nişte învăţăcei un învăţător; şi doi diaconi să ţină de ambele părţi ale jertfel
nicului un evantai [rhipidion] din membrane subţiri sau pene de păun ori o
pânză uşoară, şi să alunge în linişte micile zburătoare, ca să nu se apropie de
cupe.
Anaforaua euharistică
4 Arhiereul deci, rugându-se în sine însuşi împreună cu preoţii şi îmbrăcat
într-un veşmânt strălucitor, stând în faţa jertfelnicului şi fâcându-şi cu mâna
la frunte semnul crucii, să spună:
Dialog introductiv
— Harul Atoateţiitorului Dumnezeu şi iubirea Domnului Iisus Hristos şi
comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi [2 Co 13, 13]!
Şi toţi să spună într-un glas: — Şi cu duhul tău!
3 Arhiereul: — Sus mintea!
Toţi: — O avem la Domnul!
Arhiereul: — Să mulţumim Domnului!
Toţi: — Vrednic şi drept lucru este!
Şi arhiereul să spună:
Doxologie
6 — Vrednic şi drept lucru cu adevărat este a Te lăuda pe Tine, Cel ce eşti
Dumnezeu adevărat, Care eşti mai înainte de cele făcute şi de la care îşi trage
numele toată paternitatea în ceruri şi pe pământ [Ef 3, 15], Cel singur nenăs
cut, fără de început, fără împărat şi fără stăpân, nelipsit de nimic, Dăruitorul
oricărui bine, mai presus de orice cauză şi devenire, Care eşti totdeauna şi
întru toate Acelaşi; din Care au venit la existenţă toate ca dintr-o origine.
' Căci Tu eşti cunoaşterea fără început, vederea veşnică, auzul nenăscut, în
ţelepciunea neînvăţată, întâiul prin fire şi unicul prin existenţă şi mai presus
de orice număr; Care ai adus toate de la nefiinţă la existenţă prin Fiul Tău
Unul-Născut, pe Care L-ai născut mai înainte de toţi vecii prin voinţă, putere
şi bunătate fără intermediar, Fiu Unul-Născut, Cuvânt Dumnezeu [In 1,1],
înţelepciune vie, Născut mai întâi decât toată creaţia [Col 1, 15], înger al
sfatului Tău celui mare [Is 9, 5], Arhiereu al Tău şi închinător demn de Tine,
împărat şi Domn a toată firea gândită şi simţită, Care e înainte de toate şi
prin Care sunt toate [Col 1, 17; / Co 8, 6].
Rememorarea creaţiei
4 Căci Tu, Dumnezeule veşnic, ai făcut prin El toate şi prin El le învredni
ceşti de pronia cuvenită toate, fiindcă prin El le-ai dat existenţa şi tot prin El
le-ai dăruit şi existenţa bună; Tu eşti Dumnezeul şi Tatăl Fiului Tău Unul-
Născut, Care prin El ai făcut înainte de toate Duhul Adevărului [In 14, 17],
Tâlcuitorul şi Slujitorul Unului-Născut, iar după El heruvimii şi serafimii,
veacurile şi oştirile, puterile, stăpâniile şi tronurile [Col 1, 16], arhanghelii şi
îngerii; iar după toate acestea tot prin El ai creat această lume văzută şi toate
cele din ea. v Căci Tu eşti Cel care ai pus cerul ca pe o boltă [Is 40, 22] şi
l-ai întins ca un cort [P.v 103, 2], Care ai aşezat pământul pe nimic [Iov 26, 7]
numai cu voia, Care ai fixat firmamentul şi ai făcut ziua şi noaptea, Care
scoţi lumina din vistieriile Tale [//· 10, 13; Ps 134, 7] şi prin strângerea ei ai
adus iarăşi întunericul spre odihna vietăţilor ce se mişcă în lume, Care ai
rânduit în cer soarele spre stăpânirea zilei şi luna spre stăpânirea nopţii [Pi
135, 8-9] şi ai înscris corul stelelor în cer spre lauda măreţiei Tale. /(7Cel ce
ai făcut apa spre băutură şi curăţire, aerul vital spre inspiraţie şi expiraţie şi
emiterea vocii când limba loveşte aerul şi auzul e ajutat de el ca să primească
grăirea care i se face; " Care ai făcut focul spre mângâiere de întuneric, spre
împlinire a nevoilor noastre, pentru a fi încălziţi şi luminaţi de el; L Care ai
despărţit marea cea mare de pământ şi pe una ai arătat-o navigabilă, iar pe
celălalt l-ai făcut temelie pentru picioarele noastre; într-una ai înmulţit vie
tăţi mici şi mari [Pi- 103, 25], iar pe celălalt l-ai umplut cu animale îmblân
zite şi sălbatice, încununându-1 cu diverse plante, împodobindu-1 cu flori şi
îmbogăţindu-1 cu seminţe; 13 Care ai alcătuit adâncul punându-i de jur-
împrejur o căldare mare [Ps 64, 8], oceanele pline de ape sărate, împrejmu-
indu-!e cu porţi din nisip foarte subţire [Iov 38, 8], Care uneori l-ai ridicat
prin vânturi la mărimea munţilor, iar alteori l-ai întins într-o câmpie; uneori
îl înviforezi prin vijelii, alteori îl îmblânzeşti prin senin făcându-1 uşor de
plutit pentru cei ce călătoresc cu navele; 14 Cel ce ai încins cu râuri lumea
făcută de Tine prin Hristosul Tău, Cel ce l-ai udat cu pâraie şi l-ai adăpat cu
748 Canonul O r t o d o x ie i I. C anonul apostolic
izvoare necontenite şi I-ai încercuit cu munţi spre aşezarea neclintită şi foarte

sigură a pământului. 15 Căci ai umplut lumea Ta şi ai împodobit-o cu plante
înmiresmate şi vindecătoare, cu vieţuitoare multe şi felurite, puternice şi mai
plăpânde, îmblânzite şi sălbatice, spre mâncare şi pentru lucru, cu şuierul
reptilelor şi ciripitul feluritelor păsări, cu ciclurile anilor şi numărul lunilor
şi zilelor, cu ordinea anotimpurilor, cu alergările norilor producători de ploaie
spre generarea de roade şi susţinerea vieţuitoarelor, grămadă de vânturi
[Iov 28, 25] care atunci când le porunceşti suflă şi uscă mulţimea plantelor
şi ierburilor. 16 Şi n-ai creat numai lumea, ci şi pe cetăţeanul lumii, omul pe
care l-ai făcut în ea, arătându-1 podoabă a lumii, căci a zis înţelepciunii Tale:
„Să facem om după chipul şi asemănarea noastră ca să stăpânească peste
peştii mării şi păsările cerului” [Fc 1,26]. n De aceea l-ai făcut din suflet
nemuritor şi trup supus risipirii: unul din nimic, altul din cele patru stihii şi
i-ai dat după suflet cunoaşterea raţională, discernământul dreptei-credinţe
şi al necredinţei, observarea dreptăţii şi nedreptăţii, iar după trup i-ai dăruit
cinci simţuri şi mişcarea dintr-un loc în altul.
Rememorarea Vechiului Legământ
18 Căci Tu, Dumnezeul Atotţiitorule, ai sădit prin Hristos în Eden o grădină
spre răsărit [Fc 2, 8], împodobind-o cu tot felul de plante comestibile, şi I-ai
pus în ea ca într-un cămin luxos şi creându-1 i-ai dat o lege înnăscută, ca să
aibă de la sine însuşi seminţele cunoaşterii lui Dumnezeu. 19 Şi introducându-l
în raiul desfătării [Fc 3, 23-24] i-ai lăsat libertatea dc a gusta din toate [Fc
2, 16-17] interzicându-i gustarea doar dintr-unul singur spre nădejdea unor
lucruri mai bune ca, dacă va păzi porunca, să primească drept răsplată nemu
rirea. 20 El însă, prin amăgirea şarpelui şi la sfatul femeii, nepăsându-i de
poruncă şi gustând din rodul oprit, l-ai izgonit pe bună dreptate din rai [Fc 3].
dar în bunătatea Ta nu l-ai trecut cu vederea pentru a tî pierdut definitiv,
căci era creatura Ta, ci Tu Care i-ai supus creaţia, i-ai dat să-şi câştige hrana
prin sudorile şi ostenelile lui, deşi Tu eşti Cel ce faci să încolţească, să
crească şi să se coacă toate; şi adormindu-1 puţin l-ai chemat cu jurământ
[Evr 6, 17] la o naştere din nou şi desfiinţând hotarul morţii i-ai făgăduit
viaţă din înviere. 21 Dar n-ai făcut numai acest lucru, ci ai revărsat urmaşii
lui într-o mulţime nenumărată, pe cei care au stăruit în Tine i-ai slăvit, pe cei
care s-au depărtat de Tine i-ai pedepsit, primind jertfa lui Abel pentru că era
a unui cuvios, dar întorcând spatele darului ucigaşului de frate Cain pentru
că era a unui spurcat [Fc 4]; pe lângă acestea pe Set şi pe Enos i-ai luat la
Tine, iar pe Enoh l-ai mutat la Tine [Fc 4, 25-26; 5, 24]. 22 Căci Tu eşti
Creatorul oamenilor şi Dăruitorul Vieţii, Plinitorul lipsurilor, Dătătorul Le
gilor şi Răsplătitorul celor care le încalcă; Care ai adus asupra lumii marele
potop [Fc 6-9] din pricina necucemiciilor oamenilor şi l-ai izbăvit din potop
în arcă pe Noe cu opt suflete [/ Ptr 3, 20], făcând sfârşitul unei omeniri şi
începutul alteia, viitoare. Tu eşti Cel care ai aprins un foc înfricoşător împo
triva celor cinci oraşe ale sodomenilor [Fc 19] schimbând în sare pământul
lor roditor din pricina răutăţii locuitorilor lui, iar pe cuviosul Lot l-ai răpit
din foc. 23 Tu eşti Cel care l-ai izbăvit pe Avraam din necredinţa strămoşilor
lui, l-ai făcut moştenitor al lumii [Fc 12], şi i-ai arătat pe Hristosul Tău [In
8, 56], Care l-ai rânduit arhiereu al cultului Tău pe Melchisedec [Fc 14, 18],
Care pe mult încercatul Tău slujitor Iov l-ai arătat biruitor asupra şarpelui,
iniţiatorul răului, Care l-ai făcut pe Isaac fiu al făgăduinţei [Fc 17, 19], Care
l-ai revărsat pe Iacob, părinte a doisprezece copii, şi pe cei din el într-o mul
ţime şi l-ai făcut să intre în Egipt în număr de şaptezeci şi cinci de suflete
[Fc 46, 27]. 24 Tu, Doamne, nu i-ai trecut cu vederea lui Iosif, ci i-ai dat drept
răsplată a cuminţeniei lui pentru Tine stăpânirea asupra egiptenilor [Fc 41].
Tu, Doamne, din pricina făgăduinţelor făcute părinţilor lor, n-ai trecut cu
vederea nici pe evreii împilaţi de egipteni, ci i-ai izbăvit pedepsindu-i pe
egipteni [Iş 1—15]. 25 Dar pentru că oamenii au stricat legea naturală şi când
au socotit creaţia mişcându-se de la sine, când au cinstit-o mai mult decât
trebuie şi au pus-o pe acelaşi plan cu Tine, Dumnezeule a toate, nu i-ai lăsat
să rătăcească, ci ai arătat pe sfântul tău slujitor Moise şi prin el ai dat legea
scrisă spre ajutor celei naturale, şi aşa ai arătat creaţia drept lucrul Tău şi ai
izgonit rătăcirea politeistă; pe Aaron şi pe urmaşii lui i-ai slăvit cu cinstea
preoţiei, iar pe evrei când păcătuiau îi pedepseai, iar când se întorceau îi
primeai. ~6 Pe egipteni i-ai pedepsit cu zece plăgi; despărţind marea, i-ai tre
cut prin ea pe israeliţi, iar pe egipteni, care-i urmăreau, i-ai dat pierzaniei
înecându-i sub ape; ai îndulcit cu un lemn apa amară, iar dintr-o stâncă tare
ai revărsat apă; ai făcut să ploaie din cer mană, iar din văzduh prepeliţe;
le-ai dat un stâlp de foc spre luminare noaptea şi un stâlp de nor ziua spre
umbrire de arşiţă; l-ai arătat strateg pe Iosua şi prin el ai surpat şapte nea
muri ale canaaniţilor; ai despărţit apele Iordanului şi ai secat râurile Etanului
[Ps 73, 15], ai doborât zidurile [Ierihonului] fără maşini de asediu şi fără
mână de om.
Trisaghionul biblic
27 Pentru toate acestea slavă Ţie, Stăpâne Atoateţiitorule. Ţie [Tată] se în
chină toată ceata netrupească şi sfântă [a îngerilor]; Ţie Se închină Mângâie
torul, iar înainte de toate sfântul Tău Slujitor [Pais] lisus, Hristosul, Domnul
şi Dumnezeul nostru, îngerul Tău şi Arhistrategul puterii Tale, şi arhiereu
veşnic şi fără sfârşit; Ţie se închină oştirile nenumărate şi veşnice ale îngeri
lor, arhanghelilor, domniilor, stăpâniilor şi puterilor [Col 1, 16], heruvimii şi
serafimii cei cu şase aripi, care cu două îşi acoperă picioarele, cu două feţele,
cu două capetele, iar cu două zboară [Is 6, 2], zicând împreună cu mii de mii
de arhangheli şi zeci de mii de zeci de mii de îngeri, strigând neîncetat şi fără
tăcere — şi tot poporul să spună împreună:
— Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de slava
Lui [Zs 6, 3]! Binecuvântat eşti în veci. Amin [Rm 1,25; 9, 5].
28 Iar arhiereul să spună în continuare:
Rememorarea hristologică
29 Căci cu adevărat eşti sfânt şi preasfânt, preaînalt şi înălţat în veci [Dn
5, 52] .3tl Sfânt e şi Fiul Tău Unul-Născut, Domnul şi Dumnezeul nostru lisus
Hristos, Care în toate Iţi slujeşte Ţie, Dumnezeului şi Tatălui Său pentru o
creaţie diversă şi o providenţă corespunzătoare; Care n-a trecut cu vederea
neamul oamenilor care pierea, ci după legea naturală, după îndemnurile Legii
[scrise], după mustrările profeţilor şi ocrotirile îngerilor — căci întrucât au
stricat împreună Legea scrisă şi legea naturală şi şi-au scos din amintire
potopul, focul, plăgile egiptenilor, junghicrile palestinienilor, urmau să piară
aproape cu toţii —, cu voia Ta, însuşi Creatorul omului a binevoit a se face
om, Legiuitorul S-a făcut ajuns sub legi; Arhiereul S-a făcut jertfă, iar Păs
torul S-a făcut oaie; 31 şi Te-a îmblânzit pe Tine Dumnezeul şi Tatăl Lui şi
Te-a împăcat cu lumea [2 Co 5, 19], şi i-a eliberat pe toţi de mânia care zăcea
asupra lor, născându-Se din Fecioară, născându-Se în trup, El Dumnezeu
Cuvântul [In 1, 1] Fiul Cel iubit [Ml 3, 17], Cel născut mai întâi decât toată
creaţia [Ga 1, 15]; potrivit profeţiilor rostite despre Sine de El însuşi S-a
născut din sămânţa lui David [Rm 1,3] şi a lui Avraam, din seminţia lui luda;
şi Cel care i-a plămădit pe toţi cei născuţi a ajuns în pântec de Fecioară, Cel
fără trup S-a întrupat şi Cel Născut mai înainte de veci S-a născut în timp.
' Şi vieţuind cu cuvioşie şi învăţând în chip legiuit, a alungat dintre oameni
toată boala şi neputinţa [Ml 4, 23], făcând semne şi minuni în popor [FA
5, 12], a gustat hrană, băutură şi somn Cel ce-i hrăneşte pe toţi cei care au
nevoie de hrană şi satură în bunăvoirea Lui tot ce-i viu [Pi 144, 16], a făcut
arătat Numele Său [In 17, 6] celor care nu-1 cunoşteau, a pus pe fugă neştiinţa,
a reaprins dreapta-credinţă/buna-cinstire, a împlinit voia Ta, a desăvârşit
lucrul pe care I l-ai dat [In 17, 4]. 33 Şi după ce a făcut toate acestea, fiind
ţinut de mâinile fără de lege ale preoţilor şi arhiereilor numiţi aşa în chip
mincinos şi ale poporului nelegiuit prin vânzarea celui ce bolea de răutate, şi
pătimind cu îngăduinţa Ta multe şi suferind toată necinstea, predat fiind lui
Pilat şi fiind judecat El Judecătorul şi osândit El Mântuitorul, a fost pironit
pe cruce El Cel nepătimitor, a murit El Cel prin fire nemuritor şi a fost
îngropat El Cel de viaţă făcător, ca să-i dezlege de suferinţă şi să-i smulgă
morţii pe cei pentru care a venit, să-i smulgă din legăturile diavolului şi să-i
izbăvească pe oameni din amăgirea lui. 34 Şi a înviat a treia zi şi petrecând
timp de patruzeci de zile cu învăţăceii Săi, a fost înălţat la ceruri şi a şezut
de-a dreapta Ta, a Dumnezeului şi Tatălui Său.
Rememorarea Cinei celei de Taină
35 Aducându-ne aminte deci de cele ce pe care le-a răbdat pentru noi, îţi
mulţumim Ţie, Părinte Atoateţiitorule [Ap 11, 17], nu cât ar trebui, ci cât
putem, şi plinim porunca Lui. 36 Căci în noaptea în care a fost vândut, luând
pâine cu sfintele şi preacuratele Sale mâini, privind în sus spre Tine, Dum
nezeul şi Tatăl Său, frângând a dat ucenicilor Săi zicând: „Aceasta e taina
noului legământ! Luaţi din ea! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care Se
frânge pentru mulţi spre iertarea păcatelor!” [1 Co 11, 24-25] . 37 Asemenea,
amestecând paharul din vin şi din apă şi sfinţindu-1, l-a dat lor zicând: „Beţi
dintru acesta toţi! Acesta e Sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor [Ml 26, 27 28]! Aceasta să faceţi ca aducere-aminte de
Mine! Căci ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul
acesta, moarta Mea vestiţi până ce voi veni [1 Co 11,24—26].”
Ofranda
33 Aducându-ne deci aminte de pătimirea Lui, de moarte, de înviere, de
urcarea înapoi la ceruri şi de a Doua Sa Venire viitoare, în care va veni cu
slavă şi putere să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui, îţi
aducem ofrandă Ţie, împăratului şi Dumnezeu, după porunca Lui, această
pâine şi paharul acesta, mulţumindu-Ţi prin El pentru că ne-ai învrednicit să
stăm înaintea Ta şi să-Ţi slujim ca preoţi.
Invocarea Duhului Sfânt
3!>Şi Te rugăm să priveşti cu bunăvoinţă peste darurile acestea puse înain
tea Ta, Dumnezeule, Care n-ai lipsă de nimic, şi să binevoieşti în ele spre
cinstea Hristosului Tău, şi să trimiţi peste jertfa aceasta pe Duhul Tău Cel
Sfânt, Martorul pătimirilor Domnului lisus, ca să arate [apophene] această
pâine Trupul Hristosului Tău şi paharul acesta Sângele Hristosului Tău, ca
aceia care se vor împărtăşi din el să fie întăriţi în dreapta-credinţă, să dobân
dească iertarea păcatelor, să fie izbăviţi de diavol şi de rătăcirea lui, să se
umple de Duhul Sfânt, să se facă vrednici de Tine, să câştige viaţa veşnică,
împăcându-Te cu ei, Tu, Stăpâne Atoateţiitorule.
Mijlocirile
40 încă Te rugăm, Doamne, pentru sfânta Ta Biserică cea de la o margine
la alta a lumii, pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Hristosului Tău [1 Ptr
1, 19], ca să o păzeşti neclătinată şi neînviforată până la sfârşitul veacului,

şi pentru întreg episcopatul care drept învaţă cuvântul adevărului Tău
[2 Tim 2, 15].
41 încă Te chemăm şi pentru a mea nimicnicie care îţi aduce această ofran
dă, pentru prezbiteriu, pentru diaconi şi tot clerul, ca pe toţi să-i înţelepţeşti
şi să-i umpli de Duhul Sfânt.
42 încă Te chemăm, Doamne, pentru împărat, pentru cei din dregătorii
[7 Tim 2, 12] şi pentru toată oştirea, ca pace să aibă cele ale noastre, pentru
ca petrecând în linişte şi înţelegere toată vremea vieţii noastre, să Te slăvim
prin Iisus Hristos, nădejdea noastră [7 Tim 1,1].
43 încă îţi aducem această ofrandă şi pentru toţi sfinţii care Ţi-au bineplăcut
din veac, patriarhi, profeţi, drepţi, apostoli, mucenici, mărturisitori, episcopi,
prezbiteri, diaconi, ipodiaconi, citeţi, cântăreţi, fecioare, văduve, laici şi toţi
ale căror nume le ştii Tu însuţi.
4 încă îţi aducem ofrandă şi pentru poporul acesta, ca să-l arăţi spre lauda
Hristosului Tău preoţie împărătească, neam sfânt [7 Pir 2, 9]; pentru cei care
vieţuiesc în feciorie şi curăţie, pentru văduvele Bisericii, pentru cei care vie
ţuiesc în nunţi cinstite şi facere de prunci, pentru copiii poporului Tău, ca să
nu-1 faci lepădat pe nici unul din noi.
42 încă Te rugăm şi pentru oraşul acesta şi cei ce locuiesc în cl, pentru cei
bolnavi, pentru cei ce sunt în amară sclavie, pentru cei din surghiunuri, pentru
cei din închisori, pentru cei ce călătoresc pc ape şi pc uscat, ca să fii ajutorul
şi ocrotitorul tuturor.
46 încă Te chemăm pentru cei ce ne urăsc şi ne prigonesc din pricina
Numelui Tău [Ml 10, 22], pentru cei ce sunt în afară şi pentru cei rătăciţi, ca
să-i întorci spre bine şi să îmblânzeşti mânia lor.
47 încă Te chemăm şi pentru catehumenii Bisericii, pentru cei înviforaţi de
duh străin şi pentru fraţii noştri care sunt în pocăinţă, ca pe cei dintâi să-i
desăvârşeşti în credinţă, pe ceilalţi să-i curăţeşti de lucrarea celui rău, iar
celorlalţi să le primeşti pocăinţa şi să le ierţi lor şi nouă greşelile.
încă îţi aducem această ofrandă şi pentru un aer bine temperat şi roade
îmbelşugate, ca gustând necontenit din bunătăţile de la Tine, să te lăudăm
neîncetat pe Tine Cel ce dai hrană la tot trupul [Ps 135, 25].
49 încă Te chemăm şi pentru cei care din binecuvântate pricini nu sunt de
faţă, ca păzindu-ne pe toţi în dreapta-credinţă să ne aduni în împărăţia Hris
tosului Tău, Dumnezeul a toată firea simţită şi gândită, împăratul nostru,
neschimbaţi, ireproşabili şi nevinovaţi.
50 Pentru că Ţie se cuvine prin El toată slava, cinstea şi mulţumirea, şi din
pricina Ta şi împreună cu Tine I se cuvine şi Lui cinste şi închinare în Duhul
Sfânt, acum şi pururea şi în vecii neştirbiţi şi nesfârşiţi ai vecilor. Amin.
XIII. Rugăciune pentru credincioşi după sfânta Ofrandă

1 Apoi episcopul să spună: — Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi!
Şi tot poporul să spună: — Şi cu duhul tău.
' Iar diaconul să rostească iarăşi:
3— Iarăşi şi iarăşi să ne rugăm lui Dumnezeu prin Hristosul Lui.
4 — Să ne rugăm pentru Biserica şi poporul acesta, pentru întreg episco
patul şi prezbiteriul, pentru toată diaconia şi slujirea în Hristos, pentru toată
plinătatea Bisericii, ca Domnul să-i păstreze şi păzească pe toţi.
3 — Să ne rugăm pentru împăraţi şi pentru cei în dregătorii, ca să aibă pace
cele ale noastre, pentru ca având o viaţă domoală şi liniştită, să petrecem în
toată cucernicia şi cuvioşia [/ Tim 2, 1.2].
6 — Să ne aducem aminte de sfinţii martiri, ca să ne învrednicim să ne
facem părtaşi ai luptei lor, şi pentru cei care au răposat în credinţă.
— Să ne rugăm pentru aer bine temperat şi roade îmbelşugate.
8 — Să ne rugăm pentru cei nou luminaţi, ca să fie întăriţi în credinţă [Col
2, 7]. Să ne rugăm toţi unii pentru alţii.
9 — Ridică-ne, Dumnezeule, în harul Tău. Ridicându-ne, să ne predăm lui
Dumnezeu prin Hristosul Lui.
ln Şi episcopul să spună:
— Dumnczcue Cel Singur, Cel cu nume mare, mare la sfat şi puternic în
lucruri [Ir 39, 19], Dumnezeu şi Tată al Sfântului Tău Slujitor [Paidos] Iisus
[PA 4, 27. 30] Mântuitorul nostru, priveşte peste noi şi peste turma aceasta,
pe care ai ales-o spre slava numelui Tău, sfinţeşte trupul şi sufletul nostru
făcându-ne curaţi de orice întinăciunc a trupului şi a duhului [2 C o l , 1] şi
învrednicindu-ne să dobândim bunătăţile puse înainte. Şi pe nici unul din noi
să nu-1 socoteşti nevrednic, ci fii nouă ajutător şi apărător prin Hristosul Tău,
prin Care Ţie fie slavă, cinste, laudă şi mulţumire în Duhul Sfânt în veci. Amin.
Cuminecarea
" Şi după ce toţi au spus: — Amin, diaconul să zică:
— Să luăm aminte!
L Iar episcopul să grăiască poporului cu glas mare aşa:
— Sfintele celor sfinţi!
13 Şi poporul să răspundă:
— Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl
în Duhul Sfânt! Binecuvântat eşti în veci. Amin [Rm 1, 25]. Slavă întru cele
înalte lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire [Lc 2 , 14]!
Osana Fiului lui David! Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului
[Mt 21,9; Ps 117,26]! Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă [Pi 117,27]!
Osana întru cele înalte [Mt 21, 9]!
14 După aceasta să se împărtăşească episcopul, apoi prezbiterii şi diaconii,

ipodiaconii şi citeţii, cântăreţii şi asceţii, diaconiţele, fecioarele şi văduvele,
apoi copiii şi tot poporul în ordine şi cu sfială şi cucernicie [Evr 12, 28], fără
zarvă.
15 Şi episcopii să dea Ofrandă [Euharistia] zicând: — Trupul lui Hristos!
Iar cel ce bea să zică: — Amin. 16 Şi în timp ce se împărtăşesc toţi ceilalţi să
se citească Psalmul 33. 17 Iar când s-au împărtăşit toţi şi toate, diaconii să
aducă cele ce au prisosit la pastoforii.
XIV. Rugăciune după împărtăşanie

1 Şi după ce s-a terminat psalmul, diaconul să zică:
2 — împărtăşindu-ne cu scumpul Trup şi scumpul Sânge al lui Hristos
[1 Ptr 1, 19], să mulţumim Celui ce ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu
sfintele Sale Taine şi să cerem ca ele să nu nc fie spre osândă [/ Co 11,29],
ci spre mântuire, spre folosul sufletului şi al trupului, spre paza dreptei-
credinţe, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veacului ce va să vină. 1 Să ne
sculăm! In harul lui Hristos să nc dăm pe noi înşine Singurului Dumnezeu
Nenăscut prin Hristosul Tău.
XV. Mulţumire după împărtăşanie

1 Şi episcopul să mulţumească:
2 — Stăpâne, Dumnezeule Atoatcţiitorule, Tatăl Hristosului Tău, al bine
cuvântatului Tău Slujitor, Care-i auzi pe cei cc Te cheamă cu inimă dreaptă.
Care cunoşti şi cererile celor ce tac, îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne
împărtăşim de Sfintele Tale Taine pe care ni le-ai dăruit spre încredinţarea
celor bine cunoscute, spre paza dreptei credinţe şi spre iertarea greşelilor,
pentru că numele lui Hristos a fost chemat asupra noastră şi am ajuns intimi
cu Tine. 3 Tu Care ne-ai separat pe noi de comuniunea necredincioşilor,
uneşte-ne cu cei care Ţi s-au consacrat, întăreşte-ne în adevăr prin venirea
Sfântului Duh, descoperă-ne cele necunoscute, împlineşte lipsurile noastre,
întăreşte-ne în cele cunoscute. 4 Pe preoţi păzeşte-i fără prihană în adorarea
Ta, pe împăraţi păstrează-i în pace, pe stăpânitori în dreptate, diferitele feluri
de aer în bună temperare, roadele în îmbelşugare, lumea în pronia Ta atot
puternică; îmblânzeşte neamurile războinice, întoarce-le pe cele rătăcite.
3 Poporul Tău îl sfinţeşte, păstrează-i pe cei ce vieţuiesc în feciorie, pe cei
căsătoriţi îi păzeşte în credinţă, pe cei ce vieţuiesc în curăţie întăreşte-i, pe
prunci îi creşte, pe tineri îi întăreşte, pe catehumeni îi învaţă şi-i arată vred
nici de iniţiere, şi pe noi toţi adună-ne în împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus,
Domnul nostru, prin Care Ţie fie slava, cinstea şi închinăciunea în Duhul
Sfânt în veci. Amin.
Rugăciunea plecării capetelor

6 Şi diaconul să zică: — Plecaţi-vă capetele lui Dumnezeu prin Hristosul
Lui ca să fiţi binecuvântaţi!
7 Iar episcopul să se roage spunând: — Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel
adevărat şi incomparabil, Care eşti pretutindeni şi prezent în toate şi nu eşti
nicăieri, Cel ce nu eşti circumscris de locuri, Cel ce nu eşti învechit de tim
puri, Cel ce nu eşti mărginit de veacuri, Cel ce eşti dus de cuvinte, Cel ce nu
eşti supus naşterii, Cel ce n-ai nevoie de strajă, Cel ce eşti mai presus de
stricăciune, Cel ce nu primeşti schimbare, Cel ce eşti nemutabil prin fire,
Cel ce locuieşti într-o lumină neapropiată [1 Tim 6, 16], Cel ce eşti nevăzut
prin fire, Cel ce Te faci cunoscut tuturor firilor raţionale care Te caută cu
bunăvoire, Cel ce Te faci înţeles de cei ce Te caută cu bunăvoire, Dumnezeul
Israelului care Te vede cu adevărat, al poporului Tău care crede în Hristos.
4 Ascultă-mă cu bunăvoire pentru Numele Tău şi binecuvântează-i pe cei
care şi-au plecat Ţie grumazul lor, dă-le spre folos cererile inimilor lor [Pi
36, 4] şi pe nici unul din ei să nu-1 lepezi din împărăţia Ta, ci sfinţeşte-i, slu-
jeşte-i, ocroleştc-i, ajută-i, izbăveşte-i de cel străin şi de tot vrăjmaşul, păzeşte
casele lor, străjuieşte intrările şi ieşirile lor [Ps 120, 8]. 9 Că Ţie se cuvine
slavă, laudă, măreţie, cinste şi închinare şi după Tine şi din pricina Ta Sluji
torului Tău lisus Hristos, Domnul şi împăratul nostru, prin Care Ţi se dato
rează mulţumirea cuvenită de la toată firea raţională şi sfântă în Duhul Sfânt,
acum şi în vecii vecilor. Amin.
10 Iar diaconul să spună: — Sunteţi liberi să mergeţi în pace!
" Acestea le-am orânduit despre adorarea tainică [mystikes latreias] noi,
apostolii, vouă, episcopilor, preoţilor şi diaconilor.
XVI. Despre hirotonia prezbiterului

1 Iar despre hirotonia prezbiterului, eu [Ioan], cel iubit de Domnul [In 13,23],
vă rânduiesc vouă, episcopilor, acestea:
‘ Când hirotoneşti un prezbiter, o, episcope, pune-i mâna pe cap tu însuţi,
înconjurat de prezbiteriul şi diaconii tăi, şi rugându-te spune aşa:
3 — Doamne Atoateţiitorule, împăratul nostru, Care prin Hristos ai creat
toate şi prin El proniezi în chip corespunzător toate — căci cine are puterea
de a face lucruri felurite, Acela are şi puterea de a pronia în chip felurit — ,
pentru că prin El, Dumnezeule, proniezi cele nemuritoare prin păzirea lor
aşa, pe cele muritoare prin urmaşi, sufletul prin grija de legi, iar trupul prin
împlinirea nevoilor. Tu însuţi deci şi acum priveşte la sfânta Ta Biserică şi o
sporeşte pe ea, înmulţeşte-i pe întâi-stătătorii [proestotas] ei şi dă-le putere
să se ostenească cu cuvântul şi cu fapta spre zidirea poporului Tău. 4 Tu In-
7 5 6 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c
şuţi şi acum priveşte spre robul Tău acesta care e adăugat prezbiteriului cu
votul şi judecata întregului cler, şi umple-1 pe el de Duhul harului şi al sfatu
lui, ca să ajute şi să cârmuiască pe poporul Tău cu inimă curată, aşa cum ai
privit spre poporul alegerii Tale [Israel] şi i-ai poruncit lui Moise să aleagă
bătrâni [prezbiteri; Nm 11, 16], pe care i-ai umplut de Duhul. 5 Şi acum,
Doamne, dă-i să păzească neştirbit în noi Duhul harului Tău, ca, plin de
lucrările vindecărilor şi de cuvântul învăţăturii, să educe în blândeţe poporul
Tău şi să slujească Ţie în gând curat şi suflet voitor [2 Mac 1, 3], şi să săvâr
şească fără prihană sfintele jertfe pentru poporul Tău. Prin Care Ţie fie slava,
cinstea şi venerarea în Duhul Sfânt în veci. Amin.
XVII. Despre diaconi

1 Iar despre hirotonia diaconului rânduiesc eu, Filip:
2 Când aşezi un diacon, o, episcope, punându-ţi peste el mâinile înconjurat
de întreg prezbiteriul şi de diaconi, să te rogi spunând acestea:
XVIII. Despre hirotonia diaconului

' — Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel adevărat şi nemincinos, Cel bogai
faţă de toţi cei care Te cheamă [Rm 10, 12] în adevăr, Cel înfricoşător în sfa
turi [Ps 65, 5], Cel înţelept în gândire, Cel puternic şi marc [Iov 9, 4]," auzi
rugăciunea noastră, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la cererea noastră [Ps 142,1]
şi luminează faţa Ta peste robul Tău [Ps 30, 17] acesta pus înainte spre dia-
conie, şi umple-1 pe el de Duh şi putere, aşa cum l-ai umplut pe Ştefan întâiul
martir [FA 6, 8] şi imitatorul pătimirilor Hristosului Tău [/ Ptr 5, 1] .3 şi
învredniceşte-1 să slujească/liturghisească spre bunăplăcerca Ta slujirea/dia-
conia încredinţată lui fără schimbare, fără reproş şi nevinovat, ca să se în
vrednicească de o treaptă mai mare prin mijlocirea Hristosului Tău, Unul-
Născut Fiul Tău, prin Care Ţie fie slava, cinstea şi închinăciunea în Duhul
Sfânt în veci. Amin.
XIX. Despre diacon iţă

' Iar despre diaconiţă, eu, Bartolomeu, rânduiesc acestea:
2 O, episcope, să-ţi pui mâinile peste ea înconjurat de prezbiteriu, de dia
conii şi diaconiţele tale şi să spui aşa:
XX. Despre hirotesia diaconiţei

1 — Dumnezeule Cel veşnic, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos [2 Co
1, 3], Creatorul bărbatului şi femeii, Care ai umplut de Duh pe Mariam
I V .4 . C o n s t i t u ţ i i l e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t
7 5 7
[Iş 15, 20], pe Debora [Jd 4, 4], pe Ana [Lc 2, 36] şi Hulda [4 Rg 22, 14],
Care n-ai socotit lucru nevrednic ca Fiul Tău Unul-Născut să Se nască din
femeie, Care şi la Cortul Mărturiei şi la Templu ai rânduit străjere ale sfintelor
Tale porţi, 2 Tu însuţi şi acum priveşte la roaba Ta aceasta cea pusă înainte
spre diaconie; dă-i ei Duh Sfânt şi curăţeşte-o de toată întinăciunea trupului
şi a duhului [2 C o l, 1] pentru a săvârşi cu vrednicie lucrul încredinţat ei spre
slava Ta şi lauda Hristosului Tău, prin Care Ţie fie slava şi închinăciunea în
Duhul Sfânt în veci. Amin.
XXL Despre ipodiaconi

1 Despre ipodiaconi eu, Toma, vă rânduiesc vouă, episcopilor, acestea:
" Când hirotoneşti un ipodiacon, o, episcope, să-ţi pui mâinile pe el şi să spui:
J — Stăpâne Dumnezeule, Creatorul cerului şi al pământului şi a tuturor
celor din ele, Care ai arătat la Cortul Mărturiei pe slujitorii Templului stră-
jeri ai sfintelor Tale vase [Nm 3; 7 Par 9] ,4 însuţi şi acum priveşte spre robul
Tău acesta cel pus înainte ipodiacon, şi-i dă lui Duh Sfânt ca să se atingă cu
vrednicie de vasele Tale liturgice şi să facă voia Ta în toată vremea prin
Hristosul Tău, prin Care Ţie fie slava, cinstea şi venerarea în Duhul Sfânt în
veci. Amin.
XXII. Despre citeţi

1 Despre citeţi eu, Matei, zis şi Levi, care am fost odinioară vameş [Mc
2, 14], rânduiesc acestea: 2 Pentru a aşeza pe cineva citeţ, punându-ţi mâinile
peste el, roagă-te lui Dumnezeu spunând aşa:
3 — Dumnezeule Cel veşnic, Cel bogat în milă şi în îndurări [Ps 102, 4],
Care prin cele lucrate de Tine ai făcut arătată alcătuirea lumii [Sol 7, 17] şi
păzeşti în toată lumea numărul aleşilor Tăi, însuţi şi acum priveşte spre robul
Tău acesta căruia i se încredinţează citirea Sfintelor Tale Scripturi poporului
Tău, şi dă-i lui Duh Sfânt, duh profetic. 4 Cel ce l-ai înţelepţii pe Ezdra sluji
torul Tău să citească legile Tale poporului Tău [Ne 18], şi acum, chemat fiind
de noi, înţelepţeşte pe robul Tău şi dă-i lui să-şi săvârşească neosândit lucrul
încredinţat lui şi să se arate vrednic de o treaptă mai mare prin Hristos, prin
Care Ţie fie slava şi cinstea în Duhul Sfânt în veci. Amin.
XXIII. Despre mărturisitori

1 Iar eu, Iacob al lui Alfeu, rânduiesc despre mărturisitori:
' Mărturisitorul nu e hirotonit, căci mărturisirea lui ţine de voinţă şi răbdare,
dar este vrednic de mare cinste ca unul care a mărturisit Numele lui Dumne
zeu şi al Hristosului Său înaintea neamurilor şi a împăraţilor [FA 9, 15]. 3 Iar
7 5 8
C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
dacă e nevoie de el ca episcop, preot sau diacon, să fie hirotonit. 4 Dacă însă
un mărturisitor nehirotonit îşi răpeşte singur o asemenea demnitate sub pre
textul mărturisirii, unul ca acesta să fie depus şi exclus, căci nu este [ceea ce
pretinde], pentru că a tăgăduit rânduiala lui Hristos [ten Christou diataxin]
şi e mai rău decât un necredincios [/ Tim 5, 8].
XXIV. Despre fecioare

1 Tot eu rânduiesc şi despre fecioare:
' Fecioara nu se hirotoneşte, căci n-avem pentru aceasta poruncă de la
Domnul [1 Co 7, 25], fiindcă premiul luptei ei ţine de voinţă şi nu este pentru
defăimarea căsătoriei, ci spre a avea răgaz pentru evlavie.
XXV. Despre văduve

1 Iar eu Lebeu, numit şi Tadeu, rânduiesc despre văduve acestea:
2 Văduva nu se hirotoneşte, ci dacă de mult timp şi-a pierdut bărbatul şi a
vieţuit în cuminţenie şi fără osândă şi a purtat dc grijă foarte bine de cei ai săi,
ca foarte serioasele Iudita şi Ana [Le 2, 36], să fie rânduită în cinul văduve
lor. Dacă însă şi-a pierdut de curând bărbatul, să nu i se arate încredere, ci
să se judece tinereţea vârstei ei, căci uneori patimile, nedesfiinţate de un frâu
mai bun, îmbătrânesc împreună cu oamenii.
XXVI. Despre exorcişti

' Tot eu rânduiesc despre exorcişti:
2 Nici exorcistul nu se hirotoneşte, căci premiul luptei lui ţine de bunăvo
inţa şi harul lui Dumnezeu prin Hristos şi venirea Duhului Sfânt. Fiindcă cel
care a primit harisma vindecărilor [/ Co 12, 9] e arătat prin descoperire de
către Dumnezeu, harul din el făcându-se arătat tuturor. 3 Iar dacă e nevoie de
el ca episcop, preot sau diacon, să fie hirotonit.
XXVII. Rânduială a lui Simon Canaanitul

cu privire la de câţi episcopi trebuie e hirotonit episcopul12
1 Eu, Simon Canaanitul, vă rânduiesc vouă de câţi episcopi trebuie hirotonit
episcopul:
2 Episcopul să fie hirotonit de trei sau doi episcopi, iar dacă e hirotonit de
un singur episcop, să fie depus atât de el, cât şi cel care l-a hirotonit. 3 Iar
dacă dintr-o necesitate e hirotonit de unul singur, din pricină că nu pot veni
mai mulţi, întrucât e o persecuţie sau din altă cauză, să se dea un vot al acor
dului mai multor episcopi.
I V .4 . C o n s t i t u ţ i i l e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t 7 5 9
XXVIII. Canoane bisericeşti ale aceluiaşi Simon Canaanitul

1 Tot eu despre canoane:
' Episcopul binecuvântează, dar nu e binecuvântat; hirotoneşte, aduce Ofran
da [Euharistia], ia binecuvântare de la un episcop, dar niciodată de la prezbi-
teri. Episcopul depune orice cleric vrednic de depunere, afară de un episcop,
căci singur nu poate face acest lucru.
3 Prezbiterul binecuvântează dar nu este binecuvântat, primeşte binecuvân
tare de la un episcop şi de la un coprezbiter, cum şi o dă unui coprezbiter; îşi
pune mâinile, dar nu hirotoneşte, nu depune, dar îi îndepărtează pe cei infe
riori lui dacă sunt vinovaţi de o asemenea pedeapsă.
4 Diaconul nu binecuvântează, nu dă binecuvântare, ci o primeşte de la
episcop şi de la prezbiter; nu botează, nu aduce Ofranda [euharistică], dar
după ce a adus-o episcopul sau preotul, o dă poporului nu ca preot, ci ca slu
jitor al preoţilor. 5 Nici unui alt cleric nu-i e îngăduit vreodată să facă lucrul
diaconului.
6 Diaconiţa nici nu binecuvântează, nici nu face ceva din cele ce le săvâr
şesc prezbiterii sau diaconii, ci sau păzeşte uşile sau slujeşte prezbiterilor la
botezul femeilor, din pricina decenţei. 7Diaconul îndepărtează [aphorizei] un
ipodiacon, un citeţ, un cântăreţ, o diaconiţă, dacă e nevoie, în absenţa prez-
bitcrului. ' Ipodiaconului nu-i este îngăduit să îndepărteze un cleric sau un
laic. precum nici citeţului, nici cântăreţului, nici diaconiţei, căci aceştia sunt
slujitorii diaconului.
XXIX. Rănduială despre apă şi untdelemn a apostolului Matei
1 Iar despre apă şi untdelemn vă rânduiesc eu, Matei:
‘ Episcopul să binecuvânteze apa sau untdelemnul, iar dacă nu e de faţă,
să binecuvânteze prezbiterul stându-i alături diaconul. Dacă episcopul e pre
zent, să-i stea alături un prezbiter şi un diacon. 3 Să spună aşa:
— Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creator al apelor şi Dăruitor al
untdelemnului, îndurat şi Iubitor de oameni, Cel ce dai apă spre băutură şi
curăţire, şi untdelemn să veselească faţa omului [Ps 103, 15] spre veselia
voioşiei [Ps 44, 8. 16], însuţi şi acum prin Hristos sfinţeşte apa aceasta şi
untdelemnul pentru numele celui sau celei ce le-a adus şi dă-i putere să pro
ducă sănătate, să alunge bolile, să pună pe fugă demonii, să păzească casa şi
să alunge orice uneltire prin Hristos nădejdea noastră [/ Tim 1,1], prin Care
Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Sfântul Duh în veci. Amin.
XXX. Acelaşi despre pârgă şi zeciuieli

' Mai rânduiesc şi ca orice pârgă să fie adusă episcopului, prezbiterilor şi
diaconilor spre hrănirea lor, iar toată zeciuiala să fie adusă spre hrănirea ce
7 6 0
C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
lorlalţi clerici, a văduvelor şi a celor aflaţi în sărăcie. Căci pârga e a preoţilor

şi a diaconilor care slujesc.
XXXI. Acelaşi despre ofrandele care prisosesc

1 Iar ofrandele [eulogias] care prisosesc pentru Sfintele Taine, diaconii să le
distribuie clerului după socotinţa episcopului sau prezbiterilor: episcopului
patru părţi, prezbiterului trei părţi, diaconului două părţi, iar celorlalţi —
ipodiaconilor, citeţilor, cântăreţilor sau diaconiţelor — o parte. 2 Fiindcă acest
lucru e frumos şi primit înaintea lui Dumnezeu: ca fiecare să fie cinstit după
demnitatea lui. Căci Biserica e o şcoală nu a neorânduielii, ci a bunei rându
ieli [eulaxias didaskaleion].
XXXII. Rânduieli ale apostolului Pavel

cu privire la canoane/reguli bisericeşti
1 Iar eu, Pavel, cel mai mic dintre apostoli [/ Co 15, 9], vă rânduiesc vouă
episcopilor şi prezbiterilor cu privire la canoane acestea:
2 Cei ce se apropie prima dată de taina bunei-cinstiri/dreptei-credinţe
[mysterio eusebeias] să fie aduşi de diaconi la episcop sau la prezbiteri şi să
se examineze pricinile pentru care au venit la cuvântul Domnului, iar cei
care i-au adus să dea mărturie pentru ei relatând exact cele privitoare la ei.
Să se cerceteze şi modul lor de viaţă şi viaţa lor şi dacă sunt sclavi sau oa
meni liberi. 3 Şi dacă e sclav, să fie întrebat cine e stăpânul său, şi dacă e
sclavul unui om credincios, să fie întrebat stăpânul lui dacă dă mărturie pen
tru el; iar dacă nu dă, să fie respins, până ce sc va arăta vrednic dc stăpânul
său; dacă însă dă mărturie pentru el, să fie primit. Dacă e slujitorul unui
păgân, să fie învăţat să-l mulţumească pe stăpânul său [77/ 2, 9], ca să nu fie
hulit cuvântul [credinţei; 777 2, 5]. 4 Dacă are femeie sau femeia are bărbat,
să fie învăţaţi să se mulţumească cu ei înşişi, iar dacă sunt necăsătoriţi, să
înveţe să nu desfrâneze, ci să se căsătorească potrivit legii. 3 Dacă stăpânul
său e credincios şi ştie că desfrânează, dar nu-i dă femeie, sau femeii nu-i dă
bărbat, să fie îndepărtat.
6 Dacă are cineva demon, să fie învăţat dreapta-crcdinţă/buna-cinstire, dar
să nu fie primit la cuminecare înainte să se fi curăţit; dacă însă îl ameninţă
moartea, să fie primit.
7 Dacă e cineva proxenet, fie să înceteze proxenetismul, fie să fie îndepărtat.
Dacă vine o prostituată, fie să înceteze, fie să fie îndepărtată.
8 Dacă vine un fabricant de idoli, fie să înceteze, fie să fie îndepărtat.
9 Dacă vine cineva de pe scenă — bărbat sau femeie, vizitiu, luptător, aler
gător, organizator de jocuri, atlet, flautist, chitarist sau dansator de cabaret —,
fie să înceteze, fie să fie îndepărtat.
IV .4 . C o n s ti t u ţ i il e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C le m e n t 761
10 Soldatul care vine să fie învăţat să nu nedreptăţească, să nu calomnieze

şi să se mulţumească cu solda care i se dă [Lc 3, 14] şi, dacă ascultă, să fie
primit, iar dacă se împotriveşte în cuvânt, să fie îndepărtat.
11 Autorul de lucruri ce nu se pot spune, perversul, leneşul, vrăjitorul, şarla
tanul, descântătorul, astrologul, prezicătorul, îmblânzitorul de animale săl
batice, fabricantul de amulete, purificatorul, augurul, tâlcuitorul de zvâcniri,
cel care în întâlniri respectă superstiţios defectele de vedere sau ale picioare
lor, păsările, pisicile, sunetele sau zgomotele cu caracter simbolic, să fie pus
la încercarea timpului, căci răutatea lor e cu anevoie de stârpit; şi dacă înce
tează, să fie primiţi, iar dacă nu ascultă, să fie îndepărtaţi.
12 Concubina unui necredincios, dacă nu stă decât cu el, să fie primită; dar
dacă se dă şi altora, să fie îndepărtată. 13 Un credincios, dacă are o concubină,
dacă e sclavă, să înceteze şi să se căsătorească după lege, iar dacă e liberă,
să se căsătorească cu ea după lege; iar dacă nu face asta, să fie îndepărtat.
14 Dacă urmează cineva obiceiurilor păgâne sau iudaice, fie să se schimbe,
fie să fie îndepărtat.
h Dacă e dedat cineva maniei spectacolelor, vânătorilor, curselor de cai sau
luptelor, fie să înceteze, fie să fie îndepărtat.
16 Cine urmează să fie catehizat să fie catehizat trei ani. Dacă însă cineva
e sârguincios şi arată înclinare faţă de acest lucru, să fie primit, pentru că se
judecă nu timpul, ci purtarea.
1 Cel cc învaţă să înveţe chiar dacă e laic, dar e iscusit în cuvânt şi decent
în purtare; „căci toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” [In 6, 45; Is 54, 13].
' Orice credincios sau credincioasă când se scoală din somn dis-de-dimi-
neaţă, înainte de a-şi săvârşi lucrul, să se spele şi să se roage; dacă se face
însă o cateheză a cuvântului [învăţăturii creştine], să prefere lucrului cuvântul
dreptei-credinţe.
^Credinciosul sau credincioasa să-i trateze cu bunăvoinţă pe slujitorii
lor, cum am rânduit şi în cele de mai sus şi am învăţat în epistolele noastre
[cf. Ef6, 9; Col 4, 1].
XXXIII. Rânduieli ale lui Pavel şi Petru:

că sclavii nu trebuie să lucreze două zile pe săptămână:
sâmbăta şi duminica, şi să-şi petreacă timpul liber în biserică
1 Eu Pavel şi eu Petru rânduim acestea:
2 Sclavii să lucreze cinci zile, dar sâmbăta şi duminica să-şi petreacă
timpul liber în biserică pentru învăţătura dreptei-credinţe/bunei-cinstiri; căci
sâmbăta, spuneam, are raţiunea creaţiei, iar duminica pe cea a învierii. 3 Sclavii
să nu lucreze toată Săptămâna Mare şi cea de după ea, pentru că una e a Pă
timirii, iar cealaltă a învierii, şi e nevoie de învăţătură, să ştie cine a murit şi
7 6 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
învie sau cine a iertat şi a înviat. 4 Să nu lucreze de înălţare, pentru că aceasta

e capătul Economiei lui Hristos. 5 Să nu lucreze de Cincizecime din pricina
venirii Sfântului Duh dăruit celor ce cred în Hristos. 6 Să nu lucreze de praz
nicul Naşterii din pricina faptului că în el s-a dat oamenilor harul neaşteptat
ca Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, să se nască din Fecioara Maria
pentru mântuirea lumii. 7 Să nu lucreze de praznicul Arătării pentru că în el
s-a făcut arătarea dumnezeirii lui Hristos, Tatăl dând mărturie pentru El în
botez, iar Mângâietorul în chip de porumbel a arătat celor ce stăteau în
preajmă pe Cel de care se dădea mărturie [Mt 3, 16-17]. 8 Să nu lucreze nici
de zilele apostolilor; fiindcă au fost aşezaţi dascăli ai voştri pentru Hristos şi
s-au învrednicit de Duhul. 9 Să nu lucreze nici de ziua întâiului martir Ştefan
şi a celorlalţi sfinţi martiri care L-au preferat pe Hristos vieţii lor.
XXXIV. Predanie despre ceasurile şi motivul rugăciunii
1 Săvârşiţi rugăciuni dimineaţa, la ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea,

seara şi la cântatul cocoşilor. ' Dimineaţa mulţumiţi pentru că Domnul v-a
luminat ducând departe noaptea şi aducând iarăşi ziua. f La ceasul al treilea,
pentru că în el a primit Domnul sentinţa de la Pilat. 4 La ceasul al şaselea,
pentru că în el a fost răstignit. 5 La ceasul al nouălea, pentru că atunci când
Domnul a fost Răstignit toate s-au pus în mişcare îngrozite de îndrăzneala
impioşilor iudei şi nesuportând ocara adusă Domnului. Scara mulţumiţi
pentru că vi s-a dat noaptea drept odihnă dc ostenelile zilnice. 7 Iar la cânta
tul cocoşilor, pentru că acest ceas vesteşte venirea zilei spre lucrarea faptelor
luminii [Rm 13, 12-13].
4 Dacă nu e cu putinţă să veniţi la biserică din pricina necredincioşilor, să
faci adunări în case, episcope, ca să nu intre un drepl-credincios într-o adu
nare de necredincioşi [Ps 25, 2]; căci nu locul sfinţeşte pe om, ci omul sfin
ţeşte locul. 9 Iar dacă necredincioşii ocupă locul acela, trebuie să fugi din el,
pentru că a fost profanat de ei; căci aşa cum preoţii cuvioşi sfinţesc, tot aşa
cei spurcaţi întinează. ln Iar dacă nu e cu putinţă să vă adunaţi nici în casă,
nici în biserică, fiecare să spună psalmii, să citească şi să se roage la sine, ori
împreună cu doi sau trei; căci zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei adunaţi
în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20].
" Un credincios să nu se roage cu un catehumen nici măcar în casă, căci
nu este drept ca cel iniţiat să se întineze împreună cu cel neiniţiat. L Un
drept-credincios să nu se roage împreună cu un eretic nici măcar în casă;
„căci comuniune este între lumină şi întuneric?” [2 Co 6, 14].
13 Un credincios sau o credincioasă care se unesc cu sclavi fie să se depăr
teze, fie să fie îndepărtaţi.
IV .4 . C o n s ti t u ţ i il e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C le m e n t
763
XXXV. Rânduieli ale lui Iacob episcopul Ierusalimului,

fratele Domnului după trup, despre slujba luminii de seară
1 Şi eu Iacob, frate după trup al lui Hristos, dar sclav al Lui ca Fiu Unul-
Născut al lui Dumnezeu, hirotonit episcop al Ierusalimului de însuşi Hristos
şi de apostolii Lui, rânduiesc acestea:
' Când se face seară, să aduni Biserica, episcope, şi după ce se spune
psalmul luminii [Pi 140], diaconul să facă ecteniile pentru catehumeni, po
sedaţi, cei pentru luminare şi penitenţi, cum am spus mai sus.
XXXVI. Rugăciunea de la slujba luminii de seară

1 Iar după ce au fost concediaţi să zică diaconul:
— Câţi sunteţi credincioşi, Domnului să ne rugăm!
Iar după ce a rostit ecteniile primei rugăciuni, să spună:
— Mântuieşte-nc şi scoală-ne, Dumnezeule, prin Hristosul Tău. Sculându-ne
să cerem milele Domnului şi îndurările Lui, îngerul cel peste pace, cele bune
şi de folos, sfârşituri creştineşti, seară şi noapte paşnice şi fără de păcat şi
fără de osândă tot timpul vieţii noastre. Pe noi înşine şi unii pe alţii să ne dăm
viului Dumnezeu prin Hristosul Lui!
XXXVII. Mulţumirea de la slujba luminii de seară

1 Iar episcopul să se roage spunând:
" — Dumnezeule Cel fără început şi fără sfârşit, Care prin Hristos ai făcut
şi porţi de grijă de toate, iar înainte de toate eşti Dumnezeu şi Tată al Lui,
Domn al Duhului şi împărat al celor gândite şi simţite, Care ai făcut ziua
pentru faptele luminii, iar noaptea spre odihna neputinţei noastre, „căci a Ta
este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai făcut lumina şi soarele” [Ps 73, 16].
însuţi şi acum, Stăpâne Iubitor de oameni şi Atotbunule, primeşte cu bună
voinţă această mulţumire de seară a noastră.J Cel ce ne-ai condus prin lun
gimea acestei zile şi ne-ai adus la începutul nopţii, păzeşte-ne pentru Hristos
Tău, dă-ne seara paşnică şi noaptea fără de păcat şi fără năluciri, şi învredni-
ceşte-ne de viaţa veşnică prin Hristosul Tău, prin Care Ţie fie slavă, cinste şi
putere în Duhul Sfânt în veci. Amin.
4 Şi diaconul să zică: — Plecaţi-vă pentru punerea mâinilor!
5 Iar episcopul să se roage spunând:
— Dumnezeule al părinţilor şi Domn al milei, Cel ce în înţelepciunea Ta
l-ai făcut pe om [Sol 9,2], vietatea cuvântătoare iubită de Dumnezeu între
toate cele de pe pământ şi i-ai dat să stăpânească peste toate cele de pe pă
mânt [Fc 1,28], şi ai aşezat prin voia Ta dregători şi preoţi, pe unii pentru
asigurarea vieţii, iar pe alţii pentru a aduce o adorare legiuită, 6 Tu însuţi şi

acum, Doamne Atoateţiitorule, pleacă-Te şi arată-Ţi faţa peste robii Tăi [fi
30, 17], care şi-au plecat gâtul inimii lor, şi binecuvântează-i prin Hristos prin
Care ni Te-ai descoperit şi ne-ai luminat cu lumina cunoaşterii; prin Care Ţie
se datorează şi închinarea vrednică de la toată firea cuvântătoare şi sfântă în
Duhul Sfânt Mângâietorul în veci. Amin.
7 Iar diaconul să zică: — Mergeţi în pace!
XXXVIII. Rugăciunea de la slujba dimineţii

' Asemenea şi dimineaţa, după ce s-a spus psalmul dimineţii [Ps 62] şi au
fost concediaţi catehumenii, posedaţii, cei pentru luminare şi penitenţii şi s-a
făcut ectenia datorată — ca să nu spunem iarăşi aceleaşi lucruri —, diaconul
să adauge după „Mântuieşte-i şi scoală-i, Dumnezeule, cu harul Tău”:
' — Să cerem de la Domnul milele şi îndurările Lui, dimineaţa şi ziua
aceasta paşnică fără de păcat, ca şi toată vremea trecerii noastre pe pământ,
îngerul cel peste pace, sfârşiturile creştineşti, un Dumnezeu milostiv şi bine
voitor. Pe noi înşine şi unii pe alţii viului Dumnezeu prin Unul-Născut Fiul
Său să ne dăm!
3 Iar episcopul să zică:
4— Dumnezeule al duhurilor şi a tot trupul [Nm 16, 22], Cel fără asemă
nare şi Care n-ai lipsă de nimic, Care ai dat soarele spre stăpânirea zilei, iar
luna şi stelele spre stăpânirea noştri [P.y 135, 8. 9], însuţi şi acum priveşte
spre noi cu ochi binevoitori şi primeşte mulţumirile noastre de dimineaţă, şi
ne miluieşte. Căci n-am întins mâinile noastre spre un dumnezeu străin [Ps
43, 21]. 5 Pentru că n-avem un dumnezeu recent [Ps 80, 10], ci pe Tine Cel
veşnic şi fără sfârşit, Care prin Hristos ne-ai dat existenţa şi tot prin El ne-ai
dăruit şi existenţa fericită, Tu însuţi fâ-ne vrednici prin EI şi de viaţa veşnică,
prin Care Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Duhul Sfânt în veci. Amin.
XXXIX. Mulţumirea de la slujba de dimineaţă

' Şi diaconul să zică: — Plecaţi-vă pentru punerea mâinilor!
2 Iar episcopul să se roage zicând:
3 — Dumnezeule Cel credincios şi adevărat, Care faci milă la mii şi zeci
de mii din cei ce Te iubesc pe Tine [7ş 20, 6], Prietenul celor smeriţi şi
Patronul săracilor, de Care au nevoie toate, pentru că toate sunt roabe Ţie,
4 priveşte peste poporul Tău acesta, cei care şi-au plecat capetele, şi binecu
vântează-i cu binecuvântare duhovnicească, păzeşte-i ca pe lumina ochilor
[Ps 16, 8], păstrează-i în dreapta-credinţă/buna-cinstire şi dreptate şi învred-
niceşte-i de viaţă veşnică în Hristos Iisus iubitul Tău Copil/Slujitor [Paidi],
I V .4 . C o n s t i t u ţ i i l e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t 7 6 5
Prin Care Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Duhul Sfânt, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.
5 Iar diaconul să zică: — Mergeţi în pace!
XL. Mulţumire pentru pârga adusă
1 Şi la pârga adusă episcopul să mulţumească aşa:

' — Mulţumim Ţie, Doamne Atoateţiitorule [Ap 11, 17], Ziditorule şi
Pronietorule a toate, prin Unul-Născut Copilul/Slujitorul Tău [Paidos] Iisus
Hristos, pentru pârga aceasta adusă Ţie, nu cât suntem datori, ci cât putem.
3 Căci care om poate să-Ţi mulţumească pentru cele pe care le-ai dat lor spre
împărtăşire? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob [Iş 3, 6], şi al tuturor
sfinţilor. Care prin cuvântul Tău ai făcut să crească toate şi ai poruncit pă
mântului să răsară tot felul de roade spre veselia şi hrana noastră, Care dai
hrană vietăţile celor mai grele, erbivorelor verdeaţă, altora came, iar altora
seminţe, iar nouă drept hrană potrivite şi folositoare ne dai grâu şi altele
felurite, unele pentru folosirea obişnuită, altele sănătate, iar altele pentru
desfătare. 4 Pentru toate acestea eşti lăudat de toate pentru binefacerile Tale
faţă de toţi prin Hristos. Prin Care Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Sfântul
Duh în veci. Amin.
XLI. Rugăciune pentru cei adormiţi
1 Iar pentru cei ce odihnesc în Hristos, după ce se rostesc ecteniile primei

rugăciuni, ca să nu le spunem iarăşi, diaconul să adauge şi acestea:
' — Să ne rugăm şi pentru fraţii noştri adormiţi în Hristos; să ne rugăm
pentru adormirea cutăruia sau cutăruia (N), ca primind sufletul său Dum
nezeul Cel Iubitor de oameni să-i treacă cu vederea orice păcat cu voie şi
fără voie, şi fiindu-i milostiv şi binevoitor să-l rânduiască în locul bine-
cinstitorilor care sunt în sânurile lui Avraam [Lc 16, 22], Isaac şi Iacob îm
preună cu toţi cei care din veci I-au bineplăcut [Fc 5, 24] şi au făcut voia
Lui, de unde a fugit orice durere, întristare şi suspinare [Is 35, 10]. Să ne
sculăm. Pe noi înşine şi unii pe alţii să ne dăm veşnicului Dumnezeu prin
Cuvântul dintru început.
3 Iar episcopul să spună:
4 — Cel ce prin fire eşti fără de moarte şi fără de sfârşit, de Care s-a făcut
tot ce-i nemuritor şi muritor, Cel ce pe vietatea cuvântătoare, omul, cetăţean
al lumii, l-ai făcut muritor şi i-ai făgăduit înviere, cel ce pe Enoh şi pe Ilie
nu i-ai lăsat să facă experienţa morţii; Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul
lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, nu eşti Dumnezeul morţilor, ci al viilor
7 6 6
C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
[Ml 22, 33; Iş 3, 6], pentru că sufletele tuturor sunt vii la Tine [Lc 20,38],
duhurile drepţilor sunt în mâna Ta şi de ele nu se vor atinge chinuri [Sol 3,1],
căci toţi cei sfinţiţi sunt în mâinile Tale [Dt 33, 5]. 3 însuţi şi acum priveşte
peste robul Tău acesta, pe care l-ai ales şi l-ai luat la Tine spre o altă soartă
şi-i iartă orice a păcătuit cu voie sau fără voie, trimite-i înjur îngeri binevoi
tori, şi-l rânduieşte în sânul patriarhilor, profeţilor şi apostolilor şi ale tuturor
celor ce au bineplăcut Ţie în veac, unde nu e întristare, durere şi suspin
[Is 35, 10], în locul drept-credincioşilor şi în pământul celor drepţi şi al celor
ce văd slava Hristosului Tău [In 17, 24]. Prin Care Ţie fie slavă, cinste şi
venerare, mulţumire şi închinare în Sfântul Duh în veci. Amin.
6 Iar diaconul să zică: — Plecaţi-vă pentru punerea mâinilor!
/ Şi episcopul să mulţumească pentru ei zicând aşa:
s — Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta
[Ps 27, 9], pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Hristosului Tău [FA 20,28],
şi păstoreşte-i sub dreapta Ta, ocroteşte-i sub aripile Tale [Ps 16, 8], şi dă-le
să săvârşească lupta cea bună, să-şi ducă la capăt alergarea, să păzească cre
dinţa [2 Tim 4, 7] neschimbat, ireproşabil, neînvinuit, prin Domnul nostru
Iisus Hristos, iubitul Tău Copil/Slujitor, prin Care Ţie fie slavă, cinste şi
venerare, în Sfântul Duh în veci. Amin.
XLII. Despre zilele celor adormiţi, care trebuie liniile

1 Să se celebreze cea de-a treia zi a celor adormiţi în psalmi şi rugăciuni
din pricina Celui ce S-a sculat a treia zi, ' a noua zi spre aducerea-aminte a
celor ce au rămas şi a celor adormiţi, 3 a treizccea zi după exemplul vechi,
căci aşa l-a jelit pe Moise poporul [Dt 34, 8], 4 şi împlinirea unui an spre
pomenirea lu i.5 Şi să se dea din averile lui săracilor în amintirea lui.
XLIII. Că necredincioşilor care au murit

nu le folosesc la nimic pomenirile
1 Acestea le spunem însă despre cei drept-credincioşi/bine-cinstitori; căci
pentru necredincioşi, chiar de ai da săracilor cele ale lumii, nu-i va fi de nici
un folos. 2 Pentru că dacă pe când era în viaţă L-a avut duşman pe Dumne
zeu, este evident că-L va avea tot aşa şi după ce s-a mutat de aici, „căci nu
este nedreptate la El” [In 7, 18] .3 „Căci drept este Domnul şi a iubit drepta
tea” [Ps 10, 7]. Şi: „Iată omul şi lucrul său” [/s 62, 11].
XLIV. Că la pomeniri trebuie mâncat cu trezie, nu cu beţie

' Dar când sunteţi chemaţi la pomenirile lor, mâncaţi cu bună-rânduială şi
frică de Dumnezeu ca unii care puteţi să şi mijlociţi pentru cei ce s-au mutat
I V .4 . C o n s t i t u ţ i i l e S f i n ţ i l o r A p o s t o l i p r i n C l e m e n t
7 6 7
de la ei. Cei care sunteţi prezbiteri şi diaconi ai lui Hristos trebuie să fiţi me
reu treji [/ Ptr 4, 7; 5, 8] atât faţă de voi înşivă, cât şi faţă de ceilalţi, ca să-i
puteţi mustra pe cei aflaţi în neorânduială. 2 Căci spune Scriptura: „Cei pu
ternici sunt irascibili; să nu bea vin, ca nu cumva bând să uite de înţelepciune
şi să nu poată judecat drept [Pr 31,4-5]. Aşadar puternici ai Bisericii sunt
după Dumnezeu Atoateţiitorul şi iubitul Său Fiu, prezbiterii şi diaconii.
1 Spunem aceasta nu ca să nu bea, căci altfel ar însemna să insulte ceea ce a
fost făcut de Dumnezeu pentru veselie [Sir 31, 27], ci să nu se îmbete. Căci
Scriptura n-a spus să nu bea vin; dar ce spune? Să nu se bea vin până la beţie
[Tob 4, 15]. Şi iarăşi: „Spini cresc în mâna beţivului” [Pr 26, 9]. 4 Spunem
însă aceasta nu numai despre clerici, ci şi despre orice laic creştin, peste care
a fost chemat numele Domnului Iisus Hristos [Iac 2, 7]. Căci lor ce le spune
[Scriptura]? „Al cui e vai-ul? Al cui tumultul? Ale cui scârbele şi certurile?
Ai cui ochii învineţiţi? Ale cui zdrobirile degeaba? Oare nu ale celor ce-şi
petrec vremea în vin şi caută cu dinadinsul unde se fac beţii?” [Pr 23, 29-30].
XL V. Despre cei prigoniţi şi care fu g pentru credinţă, ca să afle ajutor
1 Pe cei persecutaţi pentru credinţă şi care fug din oraş în oraş [Mt 10, 23]
pentru că-şi aduc aminte de cuvintele Domnului, primiţi-i; căci fug ştiind că
duhul e înflăcărat, dar carnea neputincioasă [Mt 26, 41] şi acceptă confisca
rea averilor, ca să păstreze netăgăduit în ei Numele lui Hristos.' Procuraţi-le
cele dc folos, împlinind astfel o poruncă a Domnului [Mt 10, 40-42].
XLVI. Că jiecare trebuie să rămână în sorţul [klero] în care a fost rânduit

şi să păzească ordinea [taxin] şi să nu-şi răpească
cele ce nu i s-au încredinţat
1Toţi în comun poruncim acestea:

Fiecare să rămână în cinul [taxei] dat lui şi să nu încalce limitele lui, pen
tru că ele nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. „Căci cine ascultă de voi
ascultă de Mine, iar cine ascultă de Mine, ascultă de Cel ce M-a trimis pe
Mine; dar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis
pe Mine” [Lc 10, 16] . 2 Căci dacă păstrează buna-ordine [eutaxia] creaturile
neînsufleţite, cum sunt noaptea, ziua, soarele, luna, stelele, stihiile, anotim
purile, lunile, săptămânile, zilele, orele, şi slujesc nevoii fixate potrivit cu
vântului: „Hotar ai pus [apelor] pe care nu-1 vor trece” [Ps 103, 9], şi despre
mare: „I-am pus hotare înconjurând-o cu zăvoare şi porţi, şi i-am zis: Până
aici să mergi, şi să nu treci dincolo” [Iov 38, 10-11], cu cât mai mult voi nu
trebuie să îndrăzniţi să mişcaţi din loc nimic din cele care v-au fost hotărâte
768 C a n o n u l O r t o d o x ie i I . C a n o n u l a p o s l o l i c
de noi după voia lui Dumnezeu? 3 Mulţi însă au socotit că acest lucru e se
cundar şi îndrăznesc să amestece cinurile [taxeis] şi să mişte din loc hiroto
nia pentru fiecare, răpindu-şi pentru ei demnităţi care nu le-au fost date şi
îngăduindu-şi în chip tiranic să dea altora cele pe care au autoritatea să le dea,
şi de aceea îl înfurie pe Dumnezeu ca tovarăşii lui Core [Nm 16] şi împăra
tul Ozia [2 Par 26, 16-21] care, îmbrăcându-se fără Dumnezeu în arhierie,
primii au fost arşi, iar al doilea a fost atins de lepră pe frunte, dar îl mânie
şi pe Hristos Iisus Care a orânduit acestea, şi întristează şi pe Duhul Sfânt
[Ef 4, 30], invalidând mărturia Lui. 4 Prevăzând pe drept cuvânt primejdia la
care se expun cei care fac unele ca acestea, ca şi neglijenţa privitoare la jertfe
şi mulţumiri care vine de acolo că sunt aduse fără evlavie de cei care nu tre
buie, şi care socotesc o joacă de copii cinstea arhierească, care cuprinde o
imitare a marelui Arhiereu lisus Hristos împăratul nostru, e nevoie să vă
îndemnăm şi la acest lucru, căci deja unii dintre voi s-au abătut lăsându-se
duşi de deşertăciunea lor. 7 Spunem deci că Moise, slujitorul lui Dumnezeu
[Nm 12, 7], cu care Dumnezeu a vorbit faţă către faţă ca şi cum vorbeşte
cineva cu prietenul său [Iş 33, 11], căruia i-a zis: „Te cunosc dintre toţi” [/ş
33, 17], cu care a vorbit personal, nu prin semne nedesluşite, vise, îngeri sau
enigme [Nm 12, 8], acesta deci, când a dat legislaţia divină, a distins între
cele care trebuie să fie săvârşite dc arhierei, cele care trebuie săvârşite de
preoţi şi cele de către leviţi, dând fiecăruia slujirea corespunzătoare funcţiei
lui. 6 Şi cele ce s-au poruncit arhiereilor să le săvârşească, nu era îngăduit
preoţilor să se apropie de ele, iar cele care au fost hotărâte preoţilor nu le era
îngăduit leviţilor să se apropie dc ele, ci fiecare păzea limitele slujirilor pe
care le-au primit. Iar dacă voia cineva să treacă dincolo dc cele predate, pe
deapsa era moartea [Nm 4]. 7 Lucru pe care l-a arătat cel mai bine încercarea
lui Saul care, socotind că poate aduce jertfa fără profetul şi arhiereul Samuel,
şi-a atras păcat şi blestem cu neputinţă de îndepărtat şi nici măcar faptul că a
fost uns împărat de profetul nu l-a înduplecat pe profetul [Samuel; I Rg 13].
8 Dumnezeu a arătat printr-o faptă mai limpede cele ale lui Ozia, aplicându-i
neîntârziat pedepsele pentru fărădelegea lui [2 Par 26] şi el, care-şi atribuie
nebuneşte arhieria, a ajuns străin şi de împărăţie. 9 Dar nu se poate să nu ştiţi
şi cele care s-au făcut pe vremea noastră. Căci cunoaşteţi negreşit episcopi,
prezbiteri şi diaconi numiţi de noi prin rugăciune şi punerea mâinilor, şi care
prin deosebirea numelor arată şi deosebirea realităţilor; căci la noi nu-şi um
plea mâna cine voia [3 Rg 13, 13] — ca pe vremea lui Ieroboam preoţia falsă
şi disidentă în slujba viţeilor —, ci cel care era chemat de Dumnezeu [Evr 5,4].
w Căci dacă n-ar fi o instituire sacră şi o deosebire a cinurilor, ar fi fost de
ajuns ca toate să fie săvârşite sub un singur nume. Fiind noi învăţaţi succe
siunea lucrurilor de către Domnul, episcopilor le-am atribuit cele ale arhieriei
[archierosyne], prezbiterilor cele ale preoţiei [hierosyne], iar diaconilor

slujirile către amândoi, pentru ca toate cele ale cultului să fie celebrate curat.
" Fiindcă nici diaconului nu îi este îngăduit să aducă jertfa, să boteze, să dea
binecuvântare mică sau mare, nici prezbiterului nu-i este îngăduit să săvâr
şească hirotonii; căci răsturnarea ordinii nu e un lucru cuvios. 2 Fiindcă Dum
nezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii [1 Co 14, 33], pentru ca infe
riorii să-şi însuşească în chip tiranic cele superioare lor plăsmuindu-şi o
legislaţie rea spre răul lor, neştiind că aspru lucru este a lovi cu piciorul în
ţepuşă [Fa 9, 5; 26, 14]. Căci unii ca aceştia se războiesc nu cu noi, ci cu
Episcopul tuturor şi Arhiereul Tatălui, Hristos Iisus Domnul nostru. 13 întrucât
preaiubitul de Dumnezeu Moise a aşezat arhierei, preoţi şi leviţi [/ş 28, 29],
iar Mântuitorul nostru ne-a aşezat pe noi, cei treisprezece Apostoli, iar
Apostolii ne-au aşezat pe mine Clement, pe mine Iacob şi pe alţii împreună
cu noi, ca să nu-i mai înşirăm pe toţi, iar noi toţi în comun am aşezat prezbi-
teri, diaconi, ipodiaconi şi citeţi.
4 Aşadar, întâiul Arhiereu prin fire, Flristos Unul-Născut, nu şi-a răpit
cinstea pentru Sine însuşi [Evr 5, 4], ci fiind aşezat de Tatăl şi facându-Se
om pentru noi şi aducând înainte de pătimirea Sa Dumnezeului şi Tatălui
Său jertfa duhovnicească, ne-a poruncit numai nouă să facem aceasta [Lc
22, 19], deşi erau împreună cu noi şi alţii din cei care au crezut în El, dar nu
oricine a crezut a şi fost aşezat preot sau a primit demnitatea arhierească.
l' Iar după înălţarea Lui, aducând noi după porunca Lui jertfa curată şi
nesângeroasă, am promovat cpiscopi, prezbiteri şi diaconi în număr de şapte
[FA 6, 5-6]. 16 între care a fost şi fericitul martir Ştefan, care prin bunăvo-
irea Iui faţă de Dumnezeu nu era cu nimic inferior nouă şi care a arătat lui
Dumnezeu o atât de mare evlavie prin credinţă şi o atât de mare iubire faţă
de Domnul nostru Iisus Hristos, încât şi-a dat şi sufletul său pentru El fiind
omorât cu pietre de iudeii ucigaşi ai Domnului. Şi totuşi, un astfel de bărbat
atât de mare, care fierbea cu Duhul [FA 18, 25], Care L-a văzut pe Hristos
de-a dreapta lui Dumnezeu şi porţile cerului deschise [FA 7, 55-56], n-a
apărut nicidecum folosindu-se de cele ce nu ţin de diaconie, nici aducând
jertfă, nici punându-şi mâinile pe cineva, ci a păzit până la sfârşit cinul dia-
coniei, căci aşa se cuvenea martirului lui Hristos să păstreze buna ordine.
17 Iar dacă unii acuză pe diaconul Filip şi pe Anania [FA 8, 9], credinciosul
frate, că unul a botezat pe eunuc, iar celălalt pe mine, Pavel, aceştia nu
ştiu ce spunem noi. Căci noi am spus că nimeni nu-şi răpeşte pentru el dem
nitatea preoţească decât dacă o primeşte de la Dumnezeu [Evr 5, 4], ca
Melchisedec [Fc 14, 18] şi Iov, sau de la un arhiereu ca Aaron de la Moise
[Nm 17]; prin urmare, şi Filip şi Anania nu s-au ales pe ei înşişi, ci au fost
aleşi de Hristos, Arhiereul incomparabilului Dumnezeu.
7 7 0
C a n on u l O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
XLVII. Canoanele bisericeşti

1 Doi sau trei episcopi să hirotonească un episcop4.
1 Episcopul să fie hirotonit de doi sau trei episcopi.
2 Un singur episcop să hirotonească un prezbiter sau un diacon.

2 Prezbiterul să fie hirotonit de un singur episcop, la fel şi diaconul şi cei
lalţi clerici.
3 Prezbiterul care aduce pe altar lapte, miere, sicheră, animale sau legume,
afară de spice noi, struguri, untdelemn sau tămâie să fie depus.
3 Dacă vreun episcop sau prezbiter, contrar dispoziţiei Domnului despre
Jertfă, ar aduce ofrandă pe altar altceva; fie miere, fie lapte, fie, în loc de
vin, sicheră meşteşugită, fie păsări, fie oarecare animale, fie legume, contrar
rânduielii, să fie depus.
Afară de spice de grâu nou sau struguri la vremea potrivită să nu fie îngă
duit deci să se aducă la altar altceva decât untdelemn pentru candelabru şi
tămâie pentru vremea sfintei Ofrande [Liturghiei].
4 Prinosurile să se trimită acasă, iar protoşii să le împartă celorlalţi.

4 Toate celelalte prinosuri să fie trimise ca pârgă episcopului şi prezbite-
rilor, dar nu la altar; şi este evident că episcopul şi prezbitcrii le vor împărţi
diaconilor şi celorlalţi clerici.
5 Prezbiterul care o alungă pe cea care-i este ajutor [soţia] să fie scos
afară, iar dacă n-o primeşte înapoi, să fie depus.
5 Episcopul, prezbiterul sau diaconul să nu-şi alunge soţia sub pretext de
evlavie; iar dacă o va alunga, să fie îndepărtat [aphorizestho], şi dacă stăruie,
să fie depus [kathairesthd],
6 Prezbiterul care primeşte griji lumeşti să nu mai fie preot.

6 Episcopul, prezbiterul sau diaconul să nu ia asupra lor purtări de grijă
lumeşti; iar dacă nu, să fie depuşi.
7 Cine fa ce Poştele cu iudeii să fie depus.

7 Dacă un episcop, prezbiter sau diacon ar celebra sfânta zi a Paştelui îna
inte de echinocţiul de primăvară împreună cu iudeii, să fie depus.
4 Rezumatele în caractere cursive sunt după colecţiile bizantine de canoane, după care a
fost preluată şi numerotaţia, care variază în manuscrise.
s Clericul care nu se împărtăşeşte să spună cauza, iar dacă n-o spune, să

fie îndepărtat; căci aruncă o bănuială asupra celui ce aduce Ofranda
[euharistică],
s Dacă un episcop, prezbiter sau diacon sau altul din registrul clericilor nu
s-ar împărtăşi atunci când se face Ofranda [euharistică], să spună pricina;
şi dacă e întemeiată, să dobândească iertare; dacă însă n-o va spune, să fie
îndepărtat, ca unul care e pricină de vătămare pentru popor, şi ar produce
împotriva celui care aduce Ofranda bănuiala că n-ar oferi-o în chip sănătos.
9 Cine nu rămâne la rugăciunea [euharistică] şi împărtăşanie să fie înde

părtat.
y Toţi credincioşii care intră [în biserică] şi ascultă Scripturile, dar nu ră
mân la rugăciunea [euharistică] şi la Sfânta împărtăşanie, trebuie îndepărtaţi
[apliorizesthai] ca unii care produc dezordine [ataxian] în biserică.
10 Cine se roagă cu un excomunicat să aibă aceeaşi osândă cu el.

10 Dacă cineva s-ar ruga împreună cu un excomunicat chiar şi într-o casă,
să fie îndepărtat.
11 Cine se roagă cu un depus, să aibă aceeaşi osândă cu el.

11 Dacă cineva fiind cleric s-ar ruga împreună cu un cleric depus, să fie
depus şi el.
L Cine primeşte pe ce! neprimit altundeva, să fie primit încă mai puţin
decât el.
12 Dacă un cleric sau laic îndepărtat sau neprimit [la împărtăşanie], du-
cându-se în alt oraş, ar fi primit fără scrisori de recomandare, să fie depuşi şi
cel primit şi cel care l-a primit.
13 Cine a minţit că a fost îndepărtat, să i se dea ca pedeapsă îndepărtarea.

13 Iar dacă ar fi îndepărtat, să i se prelungească îndepărtarea ca unul care a
minţit şi înşelat Biserica lui Dumnezeu.
14 Episcopul să nu treacă din scaun în scaun decât dacă ar fi socotit foarte

folositor de cei de acolo, ca unul mai învăţat, dar şi atunci cu discernă
mântul şi rugămintea multor episcopi.
14 Nu e îngăduit ca un episcop să-şi lase parohia [eparhia] şi să sară în alta,
chiar dacă ar fi silit la aceasta de mulţi, decât dacă l-ar constrânge să facă
aceasta o pricină binecuvântată, întrucât ar putea să aducă celor de acolo un

folos mai mare prin cuvântul dreptei-credinţe [eusebeias]. Dar şi aceasta
să nu o facă de la sine însuşi, ci cu judecata multor episcopi şi foarte mare
rugăminte.
15 Orice cleric care iese din parohia sa şi locuieşte în alta, străină, şi nu

se întoarce când e rugat de episcopul său, să fie excomunicat.
/J Dacă vreun prezbiter, diacon sau în general cineva din registml clericilor,
părăsindu-şi parohia sa, s-ar duce în alta şi mutându-se cu totul ar petrece în
altă parohie, contrar voinţei [gnomeri] episcopului său, poruncim ca acesta să
nu mai liturghisească, mai ales dacă episcopul său l-a chemat să se întoarcă
dar el n-a ascultat, stăruind în neorânduială [,ataxia], ci să se împărtăşească
acolo ca un laic.
16 Episcopul care tine în cunoştinţă de cauză pe unul ca acesta [un cleric

mutat] să aibă aceeaşi osândă cu el.
16 Iar dacă episcopul la care s-ar găsi aceştia, socotind drept nimic sus
pendarea [argian] hotărâtă împotriva lor, îi va primi drept clerici, să fie
îndepărtat ca un învăţător al neorânduielii [hos didaskalos ataxias],
17 Oricine s-a căsătorit a doua oară sau are concubină să nu mai fie
prezbiter.
h Cel care după Botez s-a legat cu două căsătorii sau şi-a luat concubină nu
poate fi episcop, prezbiter sau diacon, nici ţine cumva de registrul clericilor.
'8 Clericul care ia o femeie pierdută, sau văduvă, sau slujnică, sau actriţă,
să nu mai fie preot.
18 Cine a luat în căsătorie o văduvă, o femeie repudiată [Lv 21, 14], o damă
de companie, o sclavă sau o actriţă de pe scenă, nu poate fi episcop, prezbi
ter sau diacon, nici ţine cumva de registrul clericilor.
19 Cine a luat în căsătorie două surori sau două verişoare să nu fie făcut
cleric.
19 Cine a luat în căsătorie [succesiv] două surori sau o nepoată [Lv 18,16]
nu poate fi cleric.
20 Clericul să nu dea cauţiuni, iar dacă dă, să fie depus.

20 Clericul care dă cauţiuni să fie depus.
21 Cel ajuns eunuc din siluirea oamenilor sau din fire e vrednic să fie preot,
dar cel care s-a castrat singur nu.
21 Dacă cineva a devenit eunuc din violenţa oamenilor sau a fost lipsit de
bărbăţie în persecuţie, ori s-a născut astfel, şi este vrednic, să se facă episcop.
22 Laicul care s-a castrat pe sine însuşi să fie îndepărtat şi să nu fie făcut
cleric.
22 Cine s-a castrat pe sine însuşi să nu se facă cleric, căci este ucigaş de
sine şi vrăjmaş al creaţiei lui Dumnezeu.
23 Cine s-a castrat pe sine după ce a intrat în cler să fie depus.

23 Dacă cineva, fiind cleric, s-ar castra pe sine însuşi, să fie depus, căci este
ucigaş al lui însuşi.
24 Laicul care s-a castrat pe sine însuşi să fie îndepărtat trei ani ca unul
care unelteşte împotriva lui însuşi.
24 Laicul care se castrează pe sine însuşi să fie îndepărtat trei ani, căci
unelteşte împotriva vieţii lui.
23 Clericul prins în desfrănare, sperjur sau furt, să fie depus, dar nu înde
părtat, căci nu trebuie pedepsit de două ori pentru acelaşi lucru.
25 Episcopul, prezbiterul sau diaconul prins în desfrănare, în sperjur sau în
furt, să fie depus, dar nu şi îndepărtat, căci spune Scriptura: „Nu se va răz
buna Domnul de două ori pentru acelaşi lucru” [Naum 1, 9]; asemenea şi
ceilalţi clerici.
26 Cine vrea să se facă preot, dacă vrea, poate să se căsătorească, dar

dacă e sfinţit, se poate căsători numai cântăreţul.
26 Dintre cei care au intrat în cler necăsătoriţi poruncim să se căsătorească,
dacă vor, doar citeţii şi cântăreţii.
27 Clericul care loveşte un credincios sau un necredincios, să fie depus.

27 Episcopul, prezbiterul sau diaconul care îi loveşte pe credincioşii care
păcătuiesc sau pe necredincioşii care au făcut nedreptăţi şi care vor să înfri
coşeze prin unele ca acestea să fie depuşi, fiindcă Dumnezeu nu ne-a învăţat
nicăieri acest lucru; din contră, fiind lovit El însuşi, n-a răspuns, fiind ocărât
n-a răspuns cu ocară şi, pătimind, n-a ameninţat [7 Ptr 2 ,23].
28 Clericul depus pe motive întemeiate, dacă se atinge iarăşi de cele dum

nezeieşti, să fie scos cu totul din Biserică.
28 Dacă vreun episcop, prezbiter sau diacon, depus după dreptate pentru
acuze evidente, ar îndrăzni vreodată să se atingă de liturghisirea care i-a fost
încredinţată cândva, acesta să fie tăiat cu desăvârşire [ekkoptestho] din Biserică.
29 Clericul hirotonit pe bani să fie depus împreună cu cel care l-a hirotonit
şi să fie excomunicat în veac, ca Simon [Magul],
29 Dacă vreun episcop, prezbiter sau diacon s-ar face stăpân pe această
demnitate prin bani, să fie depus şi el şi cel care l-a hirotonit şi să fie tăiat cu
desăvârşire din comuniunea Bisericii, cum a fost tăiat Simon Magul de mine,
Petru [FA 8, 21-22].
30 Cine devine episcop prin intermediul demnitarilor să fie depus şi înde

părtat.
30 Dacă vreun episcop s-ar face stăpân pe Biserică folosindu-se de demni
tari lumeşti, să fie depus şi îndepărtat, el şi toţi cei aflaţi în comuniune cu el.
31 Cine se rupe de episcopul său fără motiv şi-şi face alt altar să fie depus
împreună cu cei care l-au primit.
31 Dacă vreun prezbiter, dispreţuindu-1 pe episcopul său, ar face adunări
separat şi ar ridica un alt altar, fără să-l poată arăta pe episcopul său con
damnabil cu ceva în ce priveşte dreapta-credinţă şi dreptatea, să fie depus ca
un iubitor de stăpânire, fiindcă e un tiran. Asemenea şi ceilalţi clerici şi câţi
s-ar alătura lui; iar laicii să fie îndepărtaţi. Dar acestea să se facă numai după
prima, a doua şi a treia chemare a episcopului.
32 Prezbiterul sau diaconul îndepărtat de episcopul său nu trebuie să fie

primit de un altul dacă trăieşte episcopul care l-a îndepărtat.
32 Dacă vreun prezbiter sau diacon ar fi îndepărtat, nu e cu putinţă ca el să
fie prim it de altcineva decât de cel care l-a îndepărtat, decât numai dacă
episcopul care l-a îndepărtat s-ar săvârşi din viaţă.
33 Clericul străin să nu fie primit fiară scrisori de recomandare, iar când

vine să fie întrebat [de credinţă], şi dacă vorbeşte drept să fie primit,
iar dacă nu, să fie trimis cu merinde de drum.
33 Nici unul din episcopii, prezbiterii sau diaconii străini să nu fie primit
fără scrisori de recomandare; şi dacă le aduc, să fie verificate, şi dacă sunt
propovăduitorii ai dreptei-credinţe, să fie primiţi; iar dacă nu, dându-li-se

cele de trebuinţă, să nu fie primiţi în comuniune, căci multe lucruri se fac
prin răpire.
34 Episcopii să nu fa că nimic fără întâiul între ei, decât fiecare cele ale
parohiei lui, şi nici întâiul să nu facă nimic fără aceia din pricina ar
moniei datorate.
34 Episcopii fiecărui neam [ethnous] trebuie să-l cunoască pe primul [pro
ton] dintre ei şi să-l socotească drept cap şi să nu facă nimic fără voinţa/acor-
dul [gnomes] lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi
satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără voinţa/acordul [gnomes]
tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie [homonoia] şi va fi slăvit Dumnezeu prin
Domnul în Duhul Sfânt.
35 Episcopul să nu hirotonească peste hotarele sale, iar cel care ar face

acestea fără stăpânii locului să fie depus împreună cu cel hirotonit de el.
3' Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara hotarelor [epar
hiei] lui, în oraşele şi satele care nu sunt supuse lui; iar dacă s-ar dovedi că a
făcut aceasta, contrar voinţei/acordului [gnomen] celor ce ţin acele oraşe şi
sate, să fie depus atât el, cât şi cei pe care i-a hirotonit.
36 Episcopul nou promovat, dacă întârzie să primească slujirea încredin

ţată, să fie îndepărtat până ce o va primi, dar dacă nu e primit de popor,
să fie pedepsit clerul [acelei comunităţi], pentru că n-a învăţat poporul,
iar acela să rămână episcop.
36 Dacă cineva, fiind hirotonit episcop, n-a primit slujirea/liturghisirea şi
purtarea de grijă a poporului încredinţat lui, să fie îndepărtat până ce o va
primi; asemenea şi prezbiterul sau diaconul. Iar dacă, ducându-se acolo, n-ar
fi primit nu din voinţa [gnomen] lui, ci din cauza răutăţii poporului, el să
rămână episcop, iar clerul oraşului să fie îndepărtat ca unii care au fost edu
catori ai unui asemenea popor nesupus.
37 Episcopii să se adune de două ori pe an pentru treburi şi dogme: mai

întâi în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară p e 12 ale
lunii octombrie.
37 De două ori pe an să se facă un sinod al episcopilor şi să se verifice
dogmele dreptei-credinţe [dogmata eusebeias] şi să se soluţioneze controver
sele bisericeşti [ekklesiastikas logias] survenite: unul în a patra săptămână
după Cincizecime, iar altul în a 12-a zi a lui octombrie [Hyperberetatos].
38 Episcopul să administreze suveran treburile Bisericii, nedăruind ceva

din ele decât exact la fe l cum se procedează cu săracii.
38 Episcopul să aibă purtarea de grijă a tuturor lucrurilor Bisericii şi să le
administreze ca şi cum l-ar vedea Dumnezeu; dar nu-i este îngăduit să-şi
însuşească ceva din ele sau să dăruiască cele ale lui Dumnezeu rudelor sale;
dacă acestea ar fi sărace, să Ii se dea ca unor săraci, dar sub pretextul lor să
nu se vândă cele ale Bisericii.
39 Prezbiterul sau diaconul să nu facă nimic fără episcop, căci acestuia i

s-a încredinţat poporul.
39 Prezbiterii sau diaconii să nu săvârşească nimic fără voinţa [gnomes]
episcopului, căci el este cel căruia i s-a încredinţat poporul lui Dumnezeu şi
cel căruia i se va cere socoteală pentru sufletul lor.
40 Lucrurile Bisericii şi ale episcopului să fie clare, ca şi episcopul să

poată dispune de ale lui, şi Biserica să nu fie păgubită.
40 Să fie clare care sunt lucrurile proprii ale episcopului, în cazul în care ar
avea lucruri proprii, şi care sunt cele ale Domnului, pentru ca, murind epis
copul, să aibă autoritate să lase cele ale sale cui vrea şi să nu se piardă sub
pretextul lucrurilor bisericeşti cele ale episcopului, atunci când are soţie, copii,
rude sau servitori. Căci este un lucru drept la Dumnezeu şi oameni ca nici
Biserica să nu sufere pagubă din pricina necunoaşterii lucrurilor episcopului,
nici episcopul sau rudele lui să-şi vadă lucrurile confiscate sub pretextul
Bisericii, sau ca rudele lui să cadă în dispute pentru lucruri, şi aşa moartea
lui să fie învăluită în defăimări.
41 Episcopul să aibă autoritate asupra lucrurilor bisericeşti; căci o are şi

asupra sufletelor, şi toate să fie administrate spre mulţumirea lui Dum
nezeu.
41 Poruncim ca episcopul să aibă autoritate asupra lucrurilor Bisericii; căci
dacă e să i se încredinţeze sufletele preţioase ale oamenilor, cu atât mai mult
trebuie să poată porunci cu privire la bani, ca sub autoritatea lui să fie admi
nistrate toate, iar celor lipsiţi să li se dea prin prezbiteri şi diaconi cu frică de
Dumnezeu şi toată evlavia. In cazul în care are lipsă, să se împărtăşească
însă şi el de cele de care are lipsă pentru nevoile lui şi ale fraţilor cărora le
dă ospitalitate ca aceştia să nu fie lipsiţi în nici un fel. Fiindcă Legea lui
Dumnezeu orânduia ca aceia care stau în jurul altarului să se hrănească din
cele ale altarului \Lv 7, 34; 1 Co 9, 13], pentru că nici soldatul nu e echipat
cu arme împotriva vrăjmaşilor din soldă proprie.
IV .4. C o n stitu ţiile S fin ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 7 7 7
42 Clericul care joacă zaruri sau e beţiv, dacă nu încetează, să fie depus.
42 Episcopul, prezbiterul sau diaconul care îşi petrece timpul liber în zaruri
şi beţii sau să înceteze, sau să fie depus.
43 Clericul şi laicul care fa c lucruri asemănătoare să fie îndepărtaţi.

43 Ipodiaconul, citeţul, cântăreţul care fac lucruri asemănătoare sau să înce
teze, sau să fie depuşi.
44 Clericul care cere camătă, dacă nu încetează, să fie depus.

44 Episcopul, prezbiterul sau diaconul care cer camătă de la cei pe care-i
împrumută sau să înceteze, sau să fie depuşi.
45 Cine se roagă cu ereticii să fie îndepărtat; să fie depus şi cel care-i so
coteşte clerici.
43 Episcopul, prezbiterul sau diaconul care se roagă numai împreună cu
ereticii să fie îndepărtaţi, iar dacă le-a îngăduit să lucreze ceva ca unor cle
rici, să fie depuşi.
46 Clericul care a primit Botezul şi Jertfa [Euharistia] ereticilor să nu mai

fie preot.
46 Episcopul sau prezbiterul care a primit Botezul sau Jertfa ereticilor, po
runcim să fie depus; căci oare ce acord poate fi între EIristos şi Beliar, şi ce
parte poate avea credinciosul cu necredinciosul [2 Co 6, 15].
47 Cine rebotează pe cel botezat cu adevărat şi nu-l rebotează pe cel întinat

de necredincioşi să nu mai fie preot.
47 Episcopul sau prezbiterul care ar boteza din nou pe cel ce are un Botez
adevărat sau n-ar boteza pe cel întinat de cei necredincioşi [prin „botezul”
lor] să fie depus ca unul care-şi râde de crucea şi de moartea Domnului şi nu
face distincţie între preoţiţi adevăraţi] şi preoţii mincinoşi [hiereas pseudo-
iereân],
48 Laicul care-şi alungă soţia şi ia alta, sau o femeie pierdută, să fie înde
părtat.
48 Dacă un laic şi-ar alunga soţia şi şi-ar lua altă soţie, sau ar lua-o pe una
lăsată de altul, să fie îndepărtat.
49 Cine nu botează în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ci altfel, să nu mai fie

cleric.
49 Dacă un episcop sau prezbiter n-ar boteza după porunca Domnului în
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ci în Trei fără început sau în Trei fii sau în Trei
mângâietori, să fie depus.
0 Cine nu botează cu trei cufundări, ci cu una, întru moartea Domnului

— ceea ce n-a spus Domnul — să nu mai fie cleric.
50 Dacă un episcop sau un prezbiter n-ar săvârşi trei cufundări ale unei
unice iniţieri, ci o singură cufundare dată în moartea Domnului, să fie depus;
căci Domnul n-a zis: „Botezaţi în moartea Mea”, ci: „Mergând faceţi învă
ţăcei toate neamurile păgâne, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt” [Mt 28, 19]5.
5 Câteva manuscrise numai păstrează şi această glosă eliminată dc majoritatea manuscri

selor din cauza unor expresii mai puţin ortodoxe privitoare la Duhul Sfânt:
„Cel botezat să fie învăţat că dumnezeul nenăscut n-a fost răstignit, nici n-a suportat o
naştere de om, întrucât nu are un împărat peste El. nici nu e sub voinţa sau socotinţa altuia;
nici Mângâietorul nu s-a făcut om şi n-a venit aşa în lumea aceasta, nici n-a suferit păti
mirea Cel netrupesc, căci nu s-a întrupat. Singur Fiul Unul-Născut a răscumpărat lumea de
mânia ce stătea asupra ei, căci S-a întrupat din iubire de oameni plăsmuindu-Şi un trup/corp
din Fecioară — «căci înţelepciunea şi-a zidit sieşi o casă» [Pr 9, I ] — ca un Meşter ziditor:
cu îngăduinţa Tatălui a suportat cruce de bunăvoie şi ca un arhiereu a eliberat lumea de
mânia ce stătea asupra ei.
Botezăm aşadar în numele Tatălui nu ca şi cum El s-ar fi făcut om sau ar fi pătimit, nu ca şi
cum El ar fi fost arhiereu, ci ca al unui Domn Care a binevoit naşterea, a îngăduit pătimirea
şi a primit mijlocirea Arhiereului; în numele Fiului nu ca şi cum ar fi fost un suveran, ca şi
cum ar fi primit sau ar fi îngăduit, ci ca unul Care a suportai naştere, a răbdat cntce. a murit
şi a înviat; iar în numele Mângâietorului nu ca şi cum ar fi Tată sau Fiu, ci pentru că a dat
mărturie de bunăvoirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu şi de ascultarea Unului-Născut în toate.
Cei care nu botează aşa să fie depuşi ca unii care ignoră taina dreptei-credinţe. Căci cine
spune că a pătimit Tatăl comite o mai gravă impietate decât iudeii, ţintuindu-L pe crace
împreună cu Hristos şi pe Tatăl; iar cine tăgăduieşte că Fiul Unul-Născut S-a întrupat pentru
noi şi a răbdat cruce luptă împotriva lui Dumnezeu şi e duşman al sfinţilor; iar cine numeşte
pe Mângâietorul Tată sau Fiu, acela e neştiutor şi fără minte, fiindcă aceasta înseamnă a-L
proclama pe Cel ce este Slujitorul Unului-Născut cocreator. copronietor, colegiuitor, coju-
decător şi coautor al învierii, sau arhiereu de-o-cinstire cu Fiul sau cu Tatăl, ori a opina că
sunt doi fără început sau a spune că sunt doi Taţi, neascultând pe Cel ce zice: «Domnul
Dumnezeul nostru Domn e unul» [Dt 6,4]. Acestea le vomita în zilele noastre Simon Magul
trăgând poporul la sine însuşi cu un duh rătăcitor, nestatornic şi rău, flecărind că Dumnezeu
e Unul cu trei nume şi uneori desfiinţând pătimirea şi naşterea lui Hristos.
Voi, episcopilor, botezaţi de trei ori într-Un Tată, Fiu şi Duh Sfânt potrivit voinţei/soco-
tinţei Domnului şi rânduielii noastre în Duhul.”
1V.4. C o n stitu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 7 7 9
51 Orice cleric care se scârbeşte pe motive de asceză de vin, carne şi

căsătorie, dacă nu se îndreaptă, să fie scos din Biserică.
7,1 Dacă un episcop, prezbiter sau diacon, sau oricare altul din registrul
clericilor, s-ar abţine de la căsătorie, came şi vin nu din motive de asceză, ci
din scârbă, uitând că toate sunt „bune foarte” [Fc 1, 31] şi că Dumnezeu pe
om l-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, ci defaimă/calomniază
creaţia, sau să se îndrepte, sau să fie depus şi scos afară/exclus [apoballes-
thâ] din Biserică, asemenea şi laicul.
5~ Cine nu-i iartă pe cei ce se pocăiesc să fie mai nevrednic de iertare

decât ei.
52 Dacă un episcop sau prezbiter nu-1 primeşte pe cel care se întoarce de la
păcat, ci-1 respinge, să fie depus, fiindcă întristează pe Dumnezeu Care a spus
că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” [Lc 15, 7].
}J Clericul care nu gustă vin şi carne afară de motive de asceză să fie depus.
" Dacă un episcop, prezbiter sau diacon nu gustă în zilele de sărbătoare
din came şi vin dc scârbă, nu din motive de asceză, să fie depus ca unul care
şi-a înfierat conştiinţa [/ Tim 4, 2] şi s-a făcut pricină de poticneală pentru
mulţi.
' 4 Clericul care mănâncă in cârciumă, afară de cazul de necesitate când e

pe drum, să fie îndepărtat.
54 Dacă un cleric ar fi prins mâncând într-o crâşmă, să fie îndepărtat, afară
numai dacă fiind pe drum e nevoit să tragă la un han.
52 Clericul care insultă un episcop să fie depus.

” Dacă un cleric ar insulta pe episcopul său, să fie depus, căci scris este:
„Pe stăpânitorul poporului tău să nu-1 vorbeşti de rău!” [Iş 22, 27; FA 23, 5].
76 Clericul care insultă un prezbiter sau un diacon să fie îndepărtat.

56 Dacă un cleric ar insulta un prezbiter sau un diacon să fie îndepărtat.
47 Asemenea şi cel ce ia în râs un orb, un mut sau olog.

57 Dacă un cleric şi-ar bate joc de un şchiop, surd, orb sau ologit la picioare,
să fie depus; asemenea şi laicul.
58 Episcopul care nu învaţă dreapta-credinţă să fie îndepărtat, iar dacă

stăruie în neînvăţare, să fie depus.
5S Episcopul sau prezbiterul Care ar fi cu nepăsare faţă de cler sau popor şi
nu-i învaţă dreapta-credinţă [eusebeian] să fie îndepărtat; iar dacă stăruie în
nepăsare, să fie depus.
59 Clericul care nu face bine unui cleric nevoiaş să fie îndepărtat, iar dacă
stăruie în nemilostivire, să fie depus.
39 Dacă un episcop sau prezbiter n-ar da cele de lipsă unui cleric aflat în
lipsuri, să fie îndepărtat; iar dacă stăruie în aceasta, să fie depus ca un ucigaş
al fratelui său.
60 Cine răspândeşte în biserică o carte a impioşilor [ereticilor] să fie depus.

60 Dacă difuzează cineva cărţile cu titluri mincinoase [ta pseudepigrapha
biblia] ale necredincioşilor spre vătămarea poporului şi a clerului, să fie depus.
61 Credinciosul dovedit de adulter, de desfrănare sau alte învinuiri să nu

fie făcut cleric.
61 Dacă împotriva cuiva se face învinuire de desfrănare sau adulter sau de
altă faptă oprită, şi s-ar dovedi acest lucru, să nu fie promovat în cler.
62 Clericul care a tăgăduit pe Hristos să fie scos din Biserică, iar cine a
tăgăduit numele de cleric, dacă se întoarce, să fie primit ca laic.
62 Dacă din frică omenească de un iudeu, păgân sau eretic, un cleric ar
tăgădui numele lui Hristos, să fie scos afară/exclus [apoballestho], iar dacă
ar tăgădui numele de cleric, să fie depus; însă dacă se pocăieşte, să fie primit
ca un laic.
63 Clericul care gustă carne de animal sugrumat sau vânat sau de mortă
ciune să fie depus, iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
63 Dacă un episcop, prezbiter sau diacon sau oricare altul din registrul cleri
cilor ar mânca came de animal în sângele sufletului său [Fc 9,4], sau came
de animal prins de fiare [/ş 22, 30] sau mortăciune [Dt 14, 21], să fie depus,
căci Legea opreşte acest lucru [cf. FA 15, 29]; iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
64 Cine se roagă cu iudeii să fie îndepărtat.

64 Dacă un cleric sau laic ar intra să se roage într-o sinagogă a iudeilor sau
a ereticilor, să fie şi depus şi îndepărtat.
IV .4. C o n s titu ţiile S f in ţilo r A p o s to li p rin C le m e n t 7 8 1
65 Clericul ucigaş să fie depus, iar laicul să fie îndepărtat.

65 Dacă într-o ceartă un cleric ar lovi pe cineva şi l-ar omorî dintr-o lovitură,
să fie depus din pricina repezirii lui; iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
66 Clericul care posteşte duminica sau sâmbăta, afară de una singură, să

fie depus, iar laicul să fie îndepărtat.
66 Dacă un cleric ar fi găsit postind în zi de duminică sau sâmbătă — afară
de una singură [Sâmbăta Mare] —, să fie depus; iar dacă e laic, să fie înde
părtat.
67 Cine a violat o fată să fie îndepărtat şi să o ia de soţie pe ea chiar dacă

e săracă.
6/ Dacă ar viola cineva o fecioară nelogodită, să fie îndepărtat şi să nu-i
fie îngăduit să ia alta, ci să o aibă pe aceea pe care a stricat-o, chiar dacă ar
fi săracă.
68 Cel hirotonit de două ori să fie depus împreună cu ce! care l-a hirotonit,
afară numai dacă prima mână a fost eretică.
6S Dacă un episcop, prezbiter sau diacon ar primi de la cineva a doua hiro
tonie, să fie depus şi el şi cel care l-a hirotonit, afară de cazul în care s-ar
dovedi că are hirotonia de la eretici; căci cei botezaţi sau hirotoniţi de unii
ca aceştia nu pot fi nici credincioşi, nici clerici.
69 Clericul care nu posteşte Postul celor Patruzeci de zile sau miercurea

şi vinerea să fie depus, iar laicul să fie îndepărtat, dacă nu e vorba de
un impediment de boală.
69 Dacă un episcop, prezbiter, diacon, ipodiacon, citeţ sau cântăreţ n-ar
posti Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile al Paştelui, sau miercurile şi
vinerile, să fie depus; afară de cazul în care ar fi împiedicat de o neputinţă
trupească; iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
70 Clericul care iudaizează sau ţine cele ale păgânilor să fie depus.
70 Dacă un episcop, prezbiter sau diacon, sau oricare altul din registrul
clericilor, ar posti sau ar ţine sărbătorile împreună cu iudeii sau ar primi de
la ei cele ale sărbătorii, ca de pildă azime sau ceva asemănător, să fie depuşi;
iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
71 Laicul care iudaizează sau ţine cele ale păgânilor să fie îndepărtat.
71 Dacă, de sărbătorile lor, un creştin ar aduce untdelemn sau ar aprinde
lumini într-un templu al păgânilor sau într-o sinagogă a iudeilor, să fie
îndepărtat.
72 Cine fură din biserică ceară sau untdelemn să fie îndepărtat şi să fie
restabilit după ce dă înapoi încincit.
72 Dacă un cleric sau laic ar fura din sfânta biserică ceară sau untdelemn,
să fie îndepărtat, şi să restituie încincit [Lv 5, 16] cele pe care le-a luat.
73 Cine-şi însuşeşte sfintele vase în folos propriu să fie îndepărtat.

73 Nimeni să nu-şi însuşească spre întrebuinţarea proprie un vas sfinţit de
aur sau de argint sau o pânză sfinţită, fiindcă e un lucru contrar legii; iar dacă
ar fi prins, să fie pedepsit cu îndepărtarea [aphorismo],
74 Episcopul acuzat/chemat, care nu ascultă, să fie chemat de două şi de

trei ori, iar dacă stămie, sinodul să pronunţe sentinţa.
74 Episcopul învinuit de oameni demni de crezare c necesar să fie chemat
de episcopi; şi dacă s-ar prezenta şi ar mărturisi sau ar fi dovedit, să i se
hotărască pedeapsa. Dacă însă, fiind chemat, n-ar asculta, să fie chemat şi a
doua oară, trimiţându-se la el doi episcopi. Dacă nici aşa n-ar asculta, să fie
chemat şi a treia oară trimiţându-se iarăşi la el doi episcopi. Iar dacă nici aşa
nu s-ar prezenta dispreţuind chemarea, sinodul să pronunţe împotriva lui cele
ce i se par potrivite, ca să nu pară că fugind de judecată câştigă.
75 Ereticul să nu acuze un episcop, nici un singur credincios.

75 Să nu fie primit ca martor împotriva unui episcop un eretic, nici numai
un singur credincios, căci „pe gura a doi sau trei martori se va statornici orice
cuvânt” [Mt 18, 16].
76 Episcopul să nu aşeze episcop în locul lui dintre rude încă din timpul
vieţii.
76 Nu trebuie ca episcopul să hirotonească în demnitatea episcopală pe cine
vrea, dăruind-o fratelui, fiului sau unei alte rude; căci nu este un lucru drept
ca aceştia să fie făcuţi moştenitori ai episcopiei, fiindcă acesta dăruie cele
ale lui Dumnezeu dintr-o afecţiune omenească, fiindcă Biserica lui Dumne
zeu nu trebuie pusă sub moştenitori. Iar dacă ar îndrăzni cineva să facă acest
lucru, hirotonia să rămână nevalidă, iar el să fie pedepsit cu îndepărtarea.
77Dacă e vrednic, ologul sau chiorul poate deveni episcop.

77 Dacă cineva are ochiul vătămat sau piciorul lovit, dar e vrednic de
episcopie, să se facă, fiindcă nu defectul trupului întinează, ci întinăciunea
sufletului.
78 Orbul şi surdul însă nu pot deveni episcopi.
7S Dar dacă e surd sau orb, să nu se facă episcop, nu ca unul care ar fi întinat,
ci pentru ca să nu fie împiedicată buna desfăşurare a treburilor bisericeşti.
'9 Demonizatul să nu devină cleric, nici să se roage împreună cu credin

cioşii, dar după curăţire, dacă e vrednic, poate să devină.
9 Dacă are cineva demon, să nu se facă cleric, şi nici măcar să nu se roage
împreună cu credincioşii; dar dacă se curăţeşte, să fie primit, şi dacă e vrednic,
să se facă şi episcop.
80 Recent botezatul să nu fie făcut episcop, nici cel ce vine de la o viaţă rea.
80 Cel care a venit din viaţa păgână şi a fost botezat sau pe cel care a venit
dintr-o viaţă rea nu este drept să fie promovat îndată episcop; fiindcă e
nedrept ca acela care n-a dobândit încă experienţă să fie învăţător al altora,
afară numai dacă acest lucru s-ar face printr-un har dumnezeiesc.
81 Episcopul care primeşte funcţii publice să nu mai fie episcop.

81 Am spus că episcopul sau prezbiterul nu trebuie să se coboare la admi
nistraţii publice, ci să se dedice nevoilor bisericeşti; dacă nu, să fie depus; căci
potrivit poruncii Domnului „nimeni nu poate sluji la doi domni” [Mt 6, 24].
82 Sclavul sau sluga să nu fie făcuţi clerici decât cu voia stăpânului lor,
iar dacă e vrednic, să fie eliberat şi apoi promovat.
82 Nu îngăduim ca slugile să fie promovate în cler fără voia [gnomes] stă
pânilor lor, spre întristarea stăpânilor care-i au în proprietate, fiindcă aşa
ceva ar duce la o răsturnare a caselor.
Dar dacă apare vreodată o slugă vrednică de hirotonia într-o treaptă, cum
s-a arătat Onisifor al nostru [Fim 10; Col 4, 9], iar stăpânii îngăduie, îl elibe
rează şi trimit din casa lor, atunci să fie făcut.
83 Clericul dregător să nu mai fie cleric, căci scris este: „Daţi Cezarului
ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu" [Mt 22, 21].
83 Episcopul, prezbiterul sau diaconul care rămâne în armată şi vrea să le
facă pe amândouă: şi dregătoria romană [rdmaiken archeri] şi conducerea
preoţească [hieratiken dioikein], să fie depus, „căci cele ale Cezarului trebuie
date Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu” [Mi 22, 21].
84 Clericul care insultă în chip ilicit un dregător sau pe împărat să fie

depus, iar dacă e laic, să fie îndepărtat.
84 Dacă ar insulta cineva contravenind dreptului pe împărat sau un dregă-
tor/magistrat, să sufere pedeapsa, şi dacă e cleric să fie depus, iar dacă e laic,
să fie îndepărtat.
85 Să fie respectate doar cele 60 de cărţi ale canonului Scripturii.

83 Cărţi venerate şi sfinte să fie pentru voi toţi, clerici şi laici, din Vechiul
Testament: ale lui Moise, cinci [Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deute-
ronomul]; a lui Isus al lui Navi, una; ale Judecătorilor, una; a lui Rut, una;
ale Regilor, patru; ale Celor Rămase [Paralipomenelor] din Cartea Zilelor,
două; ale lui Ezdra, două; a Esterei, una; ale Macabeilor, trei; a lui Iov, una;
o carte cu 151 de Psalmi; trei cărţi ale lui Solomon [Proverbele, Eccle-
ziastul, Cântarea Cântărilor]; Profeţi, şaisprezece [Osea, Amos, Miheia, Ioil,
Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi; Isaia, Iere-
mia, Iezechiel, Daniel]; în afară de acestea să-i învăţaţi pe tineri înţelepciu-
nile mult-învăţatului Sirah. Iar din ale noastre, adică ale Noului Testament,
patru Evanghelii: ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; paisprezece epistole
ale lui Pavel, una a lui Iacob, trei ale lui loan, una a lui luda, două ale lui
Petru, două ale lui Clement şi Constituţiile în opt cărţi adresate vouă, epis-
copilor, prin mine, Clement, dar care nu trebuie făcute publice tuturor din
pricina lucrurilor tainice din ele, precum şi Faptele noastre, ale Apostolilor.
XL VIII. [îndemn final]

1 Acestea v-au fost rânduite de noi cu privire la canoane, o, episcopilor.
Dacă veţi stărui în ele vă veţi mântui şi veţi avea pace, dar dacă nu le
ascultaţi, veţi fi pedepsiţi, veţi avea război continuu unii cu alţii suportând
pedeapsa cuvenită neascultării.
3 Iar Dumnezeu Cel Singur Nenăscut, Făcătorul prin Hristos a toate, să
vă unească pe toţi prin pacea care este în Duhul Sfânt, să vă facă gata la tot
lucrul bun [Evr 13, 21], neschimbaţi, ireproşabili, neînvinuiţi, şi să vă în
vrednicească de viaţa veşnică împreună cu noi prin mijlocirea iubitului Său
Slujitor [Paidos] Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin Care
Lui fie slava, Dumnezeului şi Tatălui Cel peste toate în Duhul Sfânt Mângâ
ietorul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Testamentul
sau cuvintele pe care înviind din morţi
Domnul nostru le-a spus sfinţilor Săi apostoli
şi care au fost scrise în opt cărţi
prin Clement Romanul, ucenicul lui Petru
(Siria, începutul secolului V)1
Cartea I
Prolog
După ce Domnul nostru, înviind din morţi şi arătându-ni-Se, a fost pipăit
de Toma, Matei şi loan, şi aşa am fost făcuţi mai siguri că învăţătorul nostru
S-a sculat cu adevărat din morţi, căzând pe faţa noastră [la pământ], am bine
cuvântat pe Tatăl, Dumnezeul lumii celei noi, Care ne mântuise prin Iisus
Hristos Domnul nostru. Şi loviţi de o teamă foarte mare, am rămas la pământ
ca nişte copii fără grai.
Dar Iisus Domnul nostru, punându-Şi mâna peste fiecare dintre noi, ne-a
ridicat spunând: — Pentru ce a slăbit inima voastră şi v-a cuprins mare ui
mire? Nu ştiţi oare că Acela care M-a trimis poate săvârşi lucruri mari spre
mântuirea celor ce cred în El din inimă? Nu mai staţi aşadar înlemniţi ca niş
te statui, nu mai fiţi zăbavnici, ci ca nişte fii ai luminii cereţi de la Tatăl
Meu, Care este în ceruri, duhul sfatului şi al tăriei, şi El vă va umple de Duh
Sfânt şi vă va da să fiţi cu Mine în veac!
I. Iar noi am răspuns zicând: — Doamne, ce este Duhul Sfânt, pe Care ai
spus să-L cerem? Care e tăria Lui?
Şi Domnul ne-a spus: — Amin, zic vouă, nu veţi fi fii ai luminii decât
prin Duhul Sfânt!
l-am răspuns zicând: — Doamne, dă-ni-L nouă!
Şi îndată Iisus a suflat spre noi, iar după ce am primit Duhul Sfânt, ne-a zis:
— Amin, zic vouă, că voi, cei care v-aţi făcut învăţăcei ai împărăţiei ceruri
lor, care aţi crezut în Mine şi Mi-aţi urmat fără să vă îndoiţi câtuşi de puţin
în inimă, veţi fi cu Mine; iar toţi cei care prin voi vor înţelege şi săvârşi
1 Traducere după versiunea latină a textului siriac păstrat şi editat de patriarhul Ignatie
Efrem II Rahmani: Testamentum Domini noştri Jesu Christi, Mainz, 1899, p. 3-149.
786 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C anonul aposiolic
voinţa Tatălui Meu, vor păzi cuvintele Mele şi vor cunoaşte Pătimirea Mea,
aceia vor deveni sfinţi, vor locui în sălaşurile Tatălui Meu şi vor fi sloboziţi
de zilele rele care vor veni, iar Eu voi fi cu ei arătându-le căile Mele, prin
care vor fi vii.
Despre semnele sfârşitului şi venirea lui Antihrist
II. Răspuns-au Petru şi loan şi I-au zis: — Doamne, spune-ne semnele
sfârşitului şi toate se vor pregăti atunci pentru cei ce vor locui această lume,
ca şi noi să le însemnăm celor care vor crede în Numele Tău dintre neamuri
[păgâni], şi aşa acele generaţii care vor păzi poruncile Tale să fie vii.
Răspuns-a Iisus zicând: — Oare mai înainte să pătimesc pentru ei, nu v-am
spus dinainte unele lucruri despre sfârşit din pricina celor ce vor locui [atunci]
pământul?
Am răspuns, zicând: — Domnul nostru, dar acum dorim să ştim semnele
şi minunile nimicirii acestei lumi, dacă Domnul va judeca de folos pentru
noi şi pentru aceia să le cunoaştem.
III. Iisus răspunzând a zis: — In timpul economici Melc mai înainte de a
fi fost preamărit Eu v-am spus deja dinainte semnele care vestesc că nimici
rea ei e aproape în felul acesta: vor fi pe pământ foamete, ciume, tulburări,
ridicări ale unor neamuri împotriva altor neamuri şi altele pe care vi le-am
spus; şi v-am poruncit să privegheaţi şi să vă rugaţi. Acum însă ascultaţi, fii
ai luminii! Pentru că Tatăl Meu, Care M-a trimis la moştenirea Lui, cunos
când dinainte cele ce vor fi, a hotărât dinainte dintre generaţiile ultime din
zilele de pe urmă vase sfinte, de cinste şi alese, de aceea vă voi arăta întocmai
cele ce se vor întâmpla după acestea, când se va scula acel fiu al pierzaniei,
acel duşman şi potrivnic şi cum va mai fi acela.
IV. Aşadar, când se va apropia împărăţia, vor fi semne de acest fel: după
foamete, ciume şi tulburări între neamuri, vor stăpâni şi conduce domni
iubitori de argint, duşmani ai adevărului, ucigători ai fraţilor lor, mincinoşi,
urători ai credincioşilor, trufaşi, lacomi de aur, înrudiţi între ei, dar neînţe-
legându-se unii cu alţii când vreunul va dori să piardă viaţa tovarăşului său.
în oştirile lor vor fi strâmtorări mari, dezertări şi revărsare de sânge.
V. Dar se va ridica în apus un rege de neam străin, un domn de o viclenie
maximă, ateu, ucigaş, înşelător, lacom de aur, foarte iscusit, ticălos, duşman
şi prigonitor al credincioşilor. El va domni între neamurile barbare şi va vărsa
mult sânge. Atunci argintul va fi dispreţuit şi la cinste va fi aurul. în orice
cetate şi ţinut va fi ja f şi pradă din partea tâlharilor şi se va vărsa sânge.
VI. Vor fi atunci semne în cer: vor apărea un arc, un corn şi făclii şi se vor
auzi nu la vremea lor murmur, glasuri, un vuiet al mării şi un muget al
pământului.
I V .5 . T e s t a m e n t u l D o m n u l u i p r i n C l e m e n t R o m a n u l 787
VII. Vor fi şi semne pe pământ: o generaţie de balauri şi de fiare din oa

meni; copile proaspăt măritate cu bărbaţi vor naşte copii care vorbesc perfect
cuvinte şi vestesc timpurile de pe urmă şi se vor ruga să fie omorâţi. Iar
înfăţişarea lor va fi ca aceea a celor înaintaţi deja în ani, căci cei ce se vor
naşte vor fi cărunţi. Femeile vor naşte copii cu patru picioare, altele vor naşte
doar duhuri, altele vor zămisli feţii lor cu duhuri necurate, altele vor ghici în
pântec şi vor gări farmece. Şi vor fi multe alte semne cumplite.
VIII. Iar în mulţimi, în popoare şi în biserici vor fi multe tulburări. Căci se
vor scula păstori ticăloşi, nedrepţi, dispreţuitori, lacomi, iubitori de desfă
tări, iubitori de câştiguri, iubitori de argint, limbuţi, trufaşi, mândri, stricaţi,
neruşinaţi, desfrânaţi, căutând slavă deşartă, mergând împotriva căilor Evan
gheliei, depărtându-se mult de poarta cea strâmtă, îndepărtând de la ei orice
umilinţă şi nu vor avea milă de pătimirea Mea. Vor dispreţul toate cuvintele
adevărului şi vor nesocoti orice cale a evlaviei şi nu se vor căi pentru păca
tele lor. De aceea se va lăţi între neamuri necredinţa, ura de fraţi, ticăloşia,
asprimea, nepăsarea, pizma, duşmănia, neînţelegerea, tâlhăria, împilarea, beţia,
neînfrânarea, destrăbălarea, pofta, desfrâul şi toate celelalte fapte potrivnice
poruncilor vieţii. Căci va pieri de la cei mai mulţi mâhnirea, umilinţa, pacea,
blândeţea, sărăcia, mila şi plânsul, fiindcă păstorii vor dispreţul nevoinţele
de acest fel şi nu le vor unna câtuşi de puţin, nici nu vor arăta poruncile Mele,
ba chiar se vor face ei înşişi în popor pilde de nedreptate. Va veni vremea
când unii din ei Mă vor tăgădui, vor stârni pe pământ dezbinări şi se vor
încrede într-un rege stricăcios. Dar cei care vor stărui în Numele Meu până la
sfârşi vor fi vii. Atunci aceia vor da oamenilor porunci abătute de la cartea
poruncilor care sunt după bună-plăcerea Tatălui Meu; aleşii şi sfinţii Mei
vor fi dispreţuiţi de ei şi vor fi numiţi între ei spurcaţi aleşii, cei care sunt
drepţi, curaţi, străpunşi la inimă, milostivi, blânzi şi buni, care au neîncetat
cunoaşterea Celui ce petrece pururea între ei, şi vor fi numiţi proşti din pri
cina Mea, Care i-am mântuit şi pe ei.
Şi fi-va în zilele acelea că Tatăl Meu va aduna din acea generaţie pe cei
drepţi şi sufletele curate şi credincioase, cărora Mă voi arăta şi cu care voi
locui, şi le voi trimite cugetul cunoştinţei şi adevărului, cugetul sfinţeniei,
iar ei nu vor înceta să cânte laude şi să mulţumească Dumnezeului lor, Tată
lui Meu, Care M-a trimis, şi tot timpul vor grăi adevărul şi-i vor învăţa pe cei
al căror duh îl vor fi pus la încercare şi-i vor găsi că sunt drepţi şi vrednici
de împărăţie, şi-i vor învăţa ştiinţa, mărinimia şi înţelegerea. Şi cei ce vor
pătimi persecuţie ca să trăiască în cucernicie vor primi răsplata laudei.
în acele timpuri se vor tulbura toate împărăţiile şi lumea toată, şi va fi o
strâmtorare şi o penurie foarte mare. Toată lumea aceasta va fi socotită ca
nimic şi toate cele bune ale lumii vor fi jefuite de mulţi şi va fi lipsă foarte
788 Canonul O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
mare de bucate şi o iarnă foarte aspră. Rari vor fi domnii şi puţini cei ce vor
avea aur şi argint şi care vor avea din belşug averile acestei lumi, iar fiii
veacului acestuia vor avea administrarea vistieriilor şi hambarelor lor şi vor
fi stăpâni în pieţele de cumpărare şi vânzare. Mulţi se vor mâhni şi de aceea
vor chema pe Dumnezeul lor ca să fie sloboziţi. Fericiţi cei ce nu vor fi atunci,
dar fericiţi şi cei ce vor fi, dar vor răbda. Iar când se vor întâmpla acestea,
împlinindu-se vremea, cea care e în durerile naşterii va fi gata să nască.
IX. Atunci va veni fiul pierzării, potrivnicul care se va făli şi înălţa făcând
semne şi minuni multe, ca să amăgească tot pământul şi să fie mai tare peste
drepţii şi sfinţii Mei. Fericiţi cei care vor fi statornici în zilele acelea şi vai
celor care se vor lăsa amăgiţi!
X. Siria va fi jefuită şi va plânge pe fiii ei. Cilicia îşi va ridica grumazul
până ce se va arăta cel care o va judeca. Fiica Babilonului se va scula de pe
tronul strălucirii ei să bea paharul care i se va amesteca. Capadocia, Lycia,
Lycaonia îşi vor încovoia spatele, căci multe mulţimi vor fi nimicite în stri
căciunea nelegiuirilor lor. Atunci taberele barbarilor se vor întinde şi vor ieşi
care multe, încât vor acoperi pământul. în toată Armenia, Pontul şi Bithynia
copiii vor cădea sub sabie, fiii şi fiicele vor fi duşi în robie. Fiii şi fiicele
Lycaoniei îşi vor amesteca sângele. Pisidia, care sc slăveşte şi se încrede în
bogăţiile ei, va fi făcută una cu pământul. Sabia va trece prin Fenicia, pentru
că sunt fii ai stricăciunii. Iudeea se va îmbrăca în doliu şi se va pregăti pentru
ziua pierzaniei din pricina întinării ei. Atunci se va aduna la un loc urâciu
nea pustiirii. Răsăritul va fi cucerit de acela şi drumurile vor fi cucerite de el.
Sabia şi focul vor fi în mâinile Lui şi focul va arde cu furie şi mânie. Acestea
sunt armele judecăţii şi nimicirii fiilor pământului, stârpirea credincioşilor,
calea risipirii. Căci calea lui e în rătăcire, tăria lui e spre blasfemie, mâna lui
e spre amăgire, dreapta lui în nenorocire, iar stânga lui e în întuneric.
XI. Acestea sunt semnele lui [Antihrist]: capul lui arde ca o flacără, ochiul
drept e amestecat cu sânge, ochiul stâng e de culoare verzuie având două
pupile; pleoapele lui sunt albe, buza de jos e mare, femurul drept e subţire şi
picioarele late; degetul mare e zdrobit şi lunguieţ; acesta e secera pustiirii.
XII. De aceea vă spun vouă, fii ai luminii, că s-a apropiat timpul şi a venit
secerişul în care lucrurile trebuie măsurate prin judecată. Faţă de mulţi Jude
cătorul se va arăta bun şi nu le va socoti faptele lor. Dar când Judecătorul va
veni, va da un semn aleşilor care au păzit legea Tatălui Meu.
XIII. Atunci cei ce se tem de cuvintele Mele şi le împlinesc în adevăr şi cu
suflet credincios vor priveghea şi se vor ruga neîntrerupt, socotind ca pe o
datorie a lor să aducă rugăciuni în toată vremea, ca să nu fie smulşi, nici să
se abată în vreun lucru din pricina lumii acesteia, ori să fie neliniştiţi de ea,
ci cu suflet tare şi cu minte neîndoielnică îşi vor purta zi de zi crucea, ca să
IV.5. T e s ta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 789
împlinească cu inimă umilită voia Tatălui meu, Care este în ceruri. Iar
Domnul e Cel care va purta de grijă celor ce se încred în adevăr şi le va tri
mite cele ce li se cuvin şi le sunt de folos, cum ştie El şi prin mâinile celor
pe care El îi ştie.
XIV Acestea vi le-am spus dinainte, ca oriunde veţi merge să căutaţi su
flete neprihănite şi să le spuneţi cele de folos şi cuviincioase şi cele ce se vor
întâmpla, precum şi toate cele pe care vi le-am poruncit înainte de a Mă
preamări, pentru ca crezând în ele să fie cu adevărat vii. Căci îndată se va
face începutul durerilor naşterii şi taina pierzaniei. Aşadar, ducându-vă înapoi
la Biserici, lucraţi drept, rânduind şi gospodărind bine, şi faceţi toate în
dreptate şi sfinţenie. Spuneţi oricui cele ce îi sunt de folos, ca să fie preamărit
Tatăl vostru Care este în ceruri. Fiţi înţelepţi, ca să ştiţi în ce chip îi veţi putea
convinge pe cei ce au căzut în rătăcire ori petrec cufundaţi în neştiinţă, pentru
ca, cunoscând pe Dumnezeu şi vieţuind cucernic şi curat, să preamărească
pe Tatăl Meu şi Dumnezeul vostru.
Care e canonul de organizare aI Bisericii
XV. După ce Iisus a spus aceste cuvinte, au zis Petru, Ioan, Toma, Matei,
Andrei şi Matia şi ceilalţi:
— Domnul nostru, şi acum ne-ai grăit cu adevărat cuvinte de povăţuire şi
adevăr şi multe ne-ai îngăduit şi ne-ai dat nouă, nevrednicilor, pentru cei ce
vor fi vrednici în veacurile viitoare, ca înţelegând cuvintele Tale să fugă de
laţurile celui rău. Te rugăm însă, Domnul nostru, să faci să strălucească lu
mina Ta desăvârşită peste noi, peste cei pe care au fost mai dinainte hotărâţi
şi deosebiţi să fie ai Tăi. De aceea, aşa cum am cerut de multe ori de la Tine,
Te rugăm să ne înveţi cum anume trebuie să fie cel ce stă în fruntea Bisericii
şi prin ce canon trebuie el să alcătuiască şi rânduiască Biserica. Căci, întru
cât suntem trimişi la neamuri/păgâni să le propovăduim mântuirea, care este
de la Tine, se cade să nu ne rămână ascuns cum anume trebuie rânduite Tai
nele Bisericii. De aceea, dorim să învăţăm în chip deplin din glasul Tău,
Mântuitorul şi Desăvârşitorul nostru, cum anume trebuie să placă înaintea
Ta sfântul întâi-stătător ca şi toţi cei ce slujesc în Biserica Ta.
întrebarea femeilor
XVI. Atunci Marta, Maria şi Salome, care erau cu noi, au răspuns zicând:
— Intr-adevăr, Domnul nostru, învaţă-ne să ştim ce trebuie făcut ca sufle
tele noastre să fie vii pentru Tine!
Răspunzându-le, Iisus le-a zis:

— Vreau ca stăruind în rugăciune să vă lipiţi mereu de evanghelia Mea şi
să vă arătaţi pildă de sfinţenie spre mântuirea celor ce cred în Mine şi în toate
să fiţi o icoană a împărăţiei cerurilor.
XVII. Iar nouă Iisus ne-a zis:
— Fiindcă aţi întrebat şi voi despre canonul bisericesc, vă predau şi vă
arăt cum anume trebuie să rânduiţi şi aşezaţi pe cel ce stă în fruntea Bisericii
şi să păziţi canonul desăvârşit, drept şi întru totul probat, în care şi binevo
ieşte Tatăl Care M-a trimis.
Amin vă spun vouă, cine va cunoaşte puterea/sensul acestui testament şi
va păzi cele poruncite în el, va fi asemenea îngerilor care slăvesc pe Tatăl
Meu şi va fi sfânt pentru Dumnezeu. Martor îl iau pe Tatăl Meu cu toată
tăria Lui că aceluia care va înţelege şi va împlini aceste cuvinte i se vor ierta
păcatele, chiar de-ar fi fără număr ca nisipul şi va fi viu întru Mine.
XVIII. Dar pentru că în adunarea poporului sunt multe şi felurite pofte tru
peşti şi se găsesc lucrători puţin şi rari, numai lucrătorii Mei desăvârşiţi
învaţă toate cuvintele Mele, pe care vi le-am grăit adeseori în ascuns înainte
de a fi pătimit şi pe care v-a fost dat să Ic deosebiţi. Căci tainele Mele vor fi
împărtăşite celor ce sunt ai Mei şi împreună cu care Mă voi veseli şi voi sălta
laolaltă cu Tatăl Meu când se vor desface dc această viaţă şi vor veni la Mine.
Celelalte cuvinte însă rostiţi-le în biserici după cc le veţi fi hotărât şi definit.
Iar din ziua în care credincioşii Mei vor voi să ştie cc se cuprinde în Testa
mentul acesta, ca să săvârşească cele ale Tatălui Meu, Fu voi fi cu ei şi Mă
voi preaslăvi întru ei şi voi avea sălaş la ei, făcându-le cunoscută prin virtute
voia Tatălui Meu. Vedeţi să nu daţi cele sfinte ale Melc câinilor, nici să
aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor, cum v-am poruncit de mai multe ori
vouă [cf. Mt 7, 6]. Să nu daţi cele sfinte ale Mele celor întinaţi sau ticăloşi,
care nu poartă crucea Mea, sau celor ce nu se supun, ca nu cumva poruncile
Mele să ajungă de râsul lor şi să se întoarcă spre pierzania sufletelor, atât
pentru cei ce se împotrivesc cuvintelor spuse şi nu le împlinesc, cât şi pentru
cei care le dezvăluie fără vreun folos. Ci această predanie să fie împărtăşită
celor tari, de neîncovoiat şi de nezdrobit, care vor săvârşi poruncile Mele
şi această predanie, pentru ca păzindu-le să rămână în Mine sfinţi, drepţi şi
tari, şi să fugă de căderea nelegiuirii şi de moartea păcatului, întrucât Duhul
Sfânt le dă harul Său ca să creadă drept şi să cunoască duhovniceşte prin
Duhul cele ale Domnului, ca să rabde osteneala întru nădejde, să cinstească
Evanghelia Mea întru veselie şi să poarte ocara crucii fără şovăire, slăvindu-se
în ea. Căci amin zic vouă: cei ce sunt aşa vor locui în al treilea cer după
sălăşluirea Tatălui care M-a trimis.
IV .5. T e s ta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 791
Alcătuirea lăcaşului bisericii

XIX. Vă voi spune, aşadar, cum anume se cade să fie lăcaşul sfânt, după
care vă voi spune regula sfântă privitoare la preoţii Bisericii.
Biserica să fie, aşadar, astfel: să aibă trei intrări după chipul Treimii.
In partea dreaptă a intrării din dreapta să fie un diaconicon, ca să se poată
alege prescurile sau ofrandele care se aduc. Diaconiconul să aibă un atriu cu
un portic înconjurător.
înăuntrul atriului să fie locaşul unui baptisteriu cu lungimea de douăzeci
şi unu de coţi, pentru a preînchipui numărul deplin al profeţilor, şi lăţimea
de doisprezece coţi, pentru a închipui pe cei care au fost aşezaţi spre propo-
văduirea Evangheliei [pe Apostoli]; să aibă o intrare, dar trei ieşiri.
Biserica să aibă un locaş al catehumenilor, care să fie şi locaşul pentru cei
care trebuie exorcizaţi, dar zisul locaş să nu fie separat de biserică [de locaşul
sfânt], întrucât e necesar ca aceştia [catehumenii] să intre în ea şi să stea în
ea şi să asculte citirile, cântările duhovniceşti şi psalmii.
Să fie apoi un scaun/tron [al episcopului] spre răsărit, la dreapta şi la stânga
căruia să fie locurile [sau scaunele mai joase] ale prezbiterilor: în partea
dreaptă să şadă cei ce sunt mai de seamă şi mai de cinste, care se ostenesc în
cuvânt, iar în partea stângă cei de vârstă mijlocie. Iar locul scaunului/tro-
nului [episcopului] să fie înălţat [de la pământ] cu trei trepte, pentru că acolo
trebuie aşezat şi altarul.
Casa însăşi să aibă în dreapta şi în stânga două porticuri: unul pentru
bărbaţi şi unul pentru femei.
Toate locurile să fie luminate atât ca preînchipuire, cât şi pentru citire.
Altarul să aibă o perdea făcută din bisus [de in curat], pentru că este nepătat.
Tot cu o perdea la fel să fie acoperită şi casa botezului.
Pentru pomenire să se zidească un loc în care şezând preotul cu protodia-
conul şi citeţii să înscrie numele celor ce aduc ofrande sau ale celor pentru
care s-au adus, ca atunci când sunt aduse ofrandă de episcop cele sfinte,
citeţul sau protodiaconul să-i numească pe aceia la pomenirea pe care o fac
pentru ei, rugându-se preoţii şi mulţimile. Căci aşa este modelul [typus] în cer.
Locul prezbiterilor să fie înăuntrul perdelei, lângă locul de pomenire.
Lângă diaconicon să fie şi „korbana” [chivotul] şi toată vistieria tezaurului.
Locul de citire al citirilor să fie în afara altarului, nu departe de el.
Locuinţa episcopului să fie aproape de locul numit atrium. Tot acolo să
fie locuinţele văduvelor, despre care se spune că au întâietatea şederii.
Locuinţele prezbiterilor şi diaconilor să fie după baptisteriu, dar diaconi-
ţele să rămână la poarta casei Domnului.
Biserica să aibă în apropiere o casă de oaspeţi, în care protodiaconul să
primească pelerinii.
Alegerea şi calităţile episcopului

XX. După ce a fost întocmită astfel casa [bisericii], la fel de cuvenit şi ne
cesar e să fie rânduit un episcop, care trebuie să fie ales de tot poporul după
cum îi va plăcea Duhului Sfânt. Acesta să fie ireproşabil, cast, blând, umil,
fără griji, treaz, neiubitor de argint, necertăreţ, nesfăditor, milostiv, neiubitor
de multă vorbă, iubitor de lucruri bune, iubitor de osteneală, iubitor de vădu
ve, iubitor de orfani şi de săraci, iscusit în taine, nerăpit şi plimbat încoace şi
încolo de lumea aceasta, paşnic, desăvârşit în toate cele bune, ca unul căruia
i se va încredinţa cinul sau locul lui Dumnezeu. Bine e dacă ar fi fără soţie
sau, dacă nu, să fi fost bărbatul unei singure femei, ca să se poată milostivi
de neputinţa văduvelor. Să fie rânduit [episcop] dacă e de vârstă mijlocie, nu
însă mai tânăr.
Hirotonia episcopului
XXI. Aşadar, cine va fi aşa să primească în zi de duminică punerea mâini

lor, toţi consimţind la hirotonia lui şi dând mărturie despre el împreună cu
toţi prezbiterii şi episcopii vecini. După ce şi le-au spălat mai înainte, aceiaşi
episcopi să-şi pună mâinile peste el. Iar prezbiterii să stea lângă ei liniştiţi,
cu frică, cu inimile înălţate în tăcere. Episcopii care-şi pun mâinile peste el
să zică:
— Punem mâinile noastre peste robul lui Dumnezeu acesta, care a fost ales
în Duhul la starea tare şi cucernică a Bisericii, a nevăzutului şi viului Dumne
zeu, a Cărui stăpânire e una singură şi nedespărţită, spre slobozire de jude
cata cea adevărată, spre sfinte descoperiri dumnezeieşti, spre darurile dumne
zeieşti ale harului şi dogmele credincioase ale Treimii prin cruce, prin înviere
şi prin nestricăciune în sfânta Biserică a lui Dumnezeu.
După aceasta un episcop, având poruncă de la ceilalţi episcopi, să-şi pună
mâna peste el rostind invocarea hirotonirii lui astfel:
Rugăciunea punerii mânii peste episcop
— Dumnezeule, Care ai făcut şi ai întărit toate cu putere, Care cu gândul

minţii ai întemeiat pământul locuit, Care ai împodobit cununa tuturor lucru
rilor făcute de Tine, Care le-ai dat să păzească întru frică poruncile Tale,
Care ne-ai dat înţelegerea adevărului şi ne-ai făcut cunoscut Duhul Tău Cel
bun, Care pe Fiul Tău iubit L-ai trimis singur Mântuitor neprihănit al nostru
spre mântuirea noastră; Dumnezeule şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos,
Tată al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea, Care locuieşti pururea
în înălţimile curate, Care eşti Cel mai înalt, vrednic de laudă, Care şi vezi
IV .5 . T e s t a m e n t u l D o m n u l u i p r i n C l e m e n t R o m a n u l 793
toate, Care ai ştiut toate înainte de a se face, la Care erau deja toate înainte
chiar de a fi, Care prin harul Fiului Tău Unul-Născut ai dat luminare Bisericii,
hotărând dinainte ca aceia care doresc dreptatea şi fac cele sfinte să locuiască
în sălaşurile Tale, Care l-ai ales pe Avraam care Ţi-a plăcut prin credinţă şi
l-ai mutat pe Enoh la vistieria comorii vieţii, Care ai rânduit stăpânitori şi
preoţi în lăcaşul Tău sfânt cel preaînalt, Doamne, Care i-ai chemat să laude
şi să slăvească în locul slavei Tale Numele Tău şi al Unului-Născut al Tău;
Tu Doamne, Dumnezeule, Care n-ai lăsat fără slujire locaşul Tău cel sfânt
înainte de alcătuirea lumii şi de la alcătuirea lumii ai împodobit şi gătit cele
sfinte ale Tale cu stăpânitori şi preoţi credincioşi după chipul cerurilor Tale.
Doamne, Căruia Ţi-a plăcut să fii lăudat şi acum, şi ai socotit vrednic să
alcătuieşti întâi-stătători poporului Tău, luminează şi revarsă înţelegerea şi
harul Duhului Tău conducători, pe Care L-ai dat iubitului Tău Fiu Iisus
Hristos; dă, Dumnezeule, înţelepciune, sfat, tărie, putere, unitatea duhului ca
toate să fie făcute prin conlucrarea Ta. Dă, Dumnezeule, Duhul Tău Cel
Sfânt, Care a fost dat locaşului sfânt al Tău, trimite-L Bisericii Tale sfinte şi
curate şi oricărui loc, care cântă laudele Tale. Dă, Doamne, ca robul Tău acesta
sâ-Ţi placă spre rostirea slavei şi laudă neîncetată, spre slăviri desăvârşite,
spre vremuri prielnice, spre rugăciuni primite, spre cerere credincioasă, spre
cunoaştere dreaptă, spre inimă umilită, spre făptuirea umilinţei şi adevărului,
spre cunoaşterea dreptăţii. Părinte, Care ştii inimile tuturor, dă robului tău
acestuia, pe care l-ai ales la episcopie, să păstorească turma Ta sfântă şi să
împlinească arhieria fără să se plângă slujindu-Ţi ziua şi noaptea, ca să i se
arate faţa Ta, şi fă-1 vrednic să-Ţi aducă cu sârguinţă şi fără frică ofrandele
sfintei Tale Biserici. Dă-i să aibă Duhul Tău cu putere multă, să dezlege toate
legăturile, aşa cum L-ai dat apostolilor Tăi. Ca să-ţi placă Ţie în umilinţă,
umple-1 pe el de iubire, de cunoaştere, de discernământ, de ştiinţă, de desă
vârşire, de mărinimie, cu inimă curată când se roagă pentru popor, când se
întristează pentru cei care fac nerozii şi-i trage deoparte ca ajutor, când Iţi
aduce laude, mărturisiri şi rugăciuni în bună-mireasmă, prin Domnul nostru
Iisus Hristos, Fiul Tău iubit, prin Care Ţie se cuvine slava, cinstea şi stăpâ
nirea, împreună cu Duhul Sfânt înainte de veci, acum şi pururea şi în gene
raţia generaţiilor şi în veacuri nesfârşite de veacuri. Amin.
Iar poporul să zică:
— Amin.
Iar apoi să strige/aclame:
— Vrednic! Vrednic! Vrednic!
Şi după ce [episcopul] a fost aşezat, poporul să ţină sărbătoare trei zile
spre preînchipuirea Celui ce după trei zile a înviat din morţi. După care fie
care să-i dea pacea.
794 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
Datoriile episcopului
XXII. Iar el [episcopul] să fie mereu la altar, stăruind în rugăciuni ziua şi
noaptea, dar mai cu seamă în ceasurile rânduite ale nopţii, adică la ceasul
întâi, la miezul nopţii şi Ia ceasul primei aurore, când se ivesc zorile. Peste
acestea să fie aici şi ziua la ceasul al treilea, la ceasul al şaselea, la ceasul al
doisprezecelea şi la ceasul aprinderii sfeşnicului.
Şi dacă aduce rugăciuni pentru popor şi pentru el însuşi în orice ceas fără
încetare, bine face. Să rămână însă singur în casa bisericii. Iar dacă are unul
sau doi într-un gând cu el, bine este dacă va fi cu ei pentru o rugăciune unită
şi în cuvânt. Căci acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, cum
ştiţi că v-am spus, acolo voi şi fi şi Eu între ei [Mt 18, 20]. Iar dacă nu vrea
să rămână toată noaptea, să rămână măcar în ceasurile arătate mai sus, căci
atunci cercetează îngerii biserica.
Să postească trei zile [pe săptămână] tot anul. Să păzească pe deasupra un
post de trei săptămâni după hirotonie pe lângă numărul celor optsprezece
intrări mai înalte prin care a trecut Unul-Născut venind spre pătimire. Iar în
ziua de duminică să se hrănească numai cu pâine şi cu untdelemn, cu miere,
sare şi toate roadele pomilor. Vin să nu guste însă niciodată, afară de paha
rul Ofrandei [euharistice], de care să se folosească şi când este bolnav şi
când e sănătos. Căci e bine ca acesta să fie doar pentru preoţi.
După [postul] acesta [de trei săptămâni] să postească tot anul trei zile [pe
săptămână]. Iar în restul timpului să postească după puterile lui. Came să nu
mănânce niciodată, nu pentru că s-ar face vrednic de mustrare dacă ar gusta
din ea, ci pentru că mâncărurile care dau putere nu sunt potrivite pentru el,
care iubeşte slăbiciunea, dar el se cade să se abţină de la carne şi dintr-un alt
motiv: şi anume ca să fie treaz.
Jertfa [euharistică] să fie adusă numai în zi de sâmbătă şi duminică şi în zi
de post.
Iar seara să îndemne învăţându-i cele ascunse pe cei pe care-i găseşte că
au urechi de auzit.
Dacă însă [într-o zi de post] se găseşte într-o boală trupească, să se îngri
jească să se însănătoşească numaidecât mâncând peşte şi gustând mereu puţin
din vinul de jertfă, ca nu cumva, stând el la pat, biserica [adunarea poporului]
să înceteze, ci mai degrabă să se desfăteze cei care vor să înveţe cuvântul.
Iar când învaţă în biserică, să înveţe aşa de sârguincios ca un bărbat care
ştie că rosteşte spre mărturie învăţătura întregii economii a Tatălui tuturor,
care se va scrie cu grijă. Să grăiască toate cele pe care le cunoaşte întocmai
şi de care-şi aduce aminte. Căci dacă ştie cele pe care le spune, poate nădăj
dui că vor înţelege şi cei care-I ascultă. Cu toată osteneala să-L roage pe
Domnul ca acest cuvânt al lui să producă în cei care-1 ascultă roada Duhului
Sfânt. Dar să lucreze toate cu rânduială şi ştiinţă.
Pe catehumeni să-i slobozească după ce i-a învăţat în citirea şi îndemnurile
profeţilor şi apostolilor prin cuvinte de învăţătură, ca să-L cunoască pe Cel
în care se mărturisesc.
După slobozirea catehumenilor credincioşii să înveţe Tainele, iar după
învăţătura tainică să aducă Ofranda, ca să o aducă şi ei cu frică, întrucât
acum ştiu la ce taină au fost făcuţi părtaşi.
Celebrarea Liturghiei
XXIII. Sâmbăta [episcopul] să aducă ofrandă trei pâini ca simbol al Treimii,
iar în ziua de duminică patru pâini ca un chip [typos] al Evangheliei.
Când aduce Ofranda, perdeaua uşii [altarului] să fie întinsă ca semn al
rătăcirii poporului vechi; să o aducă aşadar înăuntrul perdelei împreună cu
prezbiterii, diaconii, văduvele canonice, ipodiaconii, diaconiţele, citeţii şi cei
ce au darurile [harismele] Duhului. Primul în mijloc să stea episcopul, iar
îndată după el să stea de o parte şi de alta prezbiterii; după prezbiterii din
partea stângă să urmeze îndeaproape văduvele, după prezbiterii din partea
dreaptă să stea diaconii, după aceştia citeţii, după citeţi, ipodiaconii şi după
ipodiaconi, diaconiţele.
Episcopul să-şi pună, aşadar, mâna peste pâinile aşezate pe altar şi totodată
să-şi pună mâinile şi prezbiterii. Ceilalţi să stea numai [în tăcere].
Să nu fie primită pâinea catehumenului, chiar dacă ar avea fiu sau soţie
între credincioşi şi ar voi să aducă ofrandă pentru ei; căci ofranda lui nu tre
buie adusă înainte de a fi primit botezul.
înainte ca episcopul sau preotul să aducă ofranda, poporul să-şi dea între-
olaltă pacea.
După care, când s-a făcut linişte deplină, diaconul să zică cu glas tare:
Strigarea diaconului asupra Euharistiei

— In ceruri să fie inimile voastre.
De are cineva ură pe aproapele său, să se împace.
De înclină cineva în cuget spre necredinţă, să se mărturisească.
De are cineva minte străină de învăţături, să plece.
De este cineva căzut în păcat, să nu se ascundă; căci nu-i va fi bine să se
ascundă.
De este chinuit cineva de un gând bolnav, să nu se apropie.
De este cineva întinat, de nu este cineva tare, să părăsească locul.
De este cineva străin de învăţăturile lui Iisus, să plece.
De dispreţuieşte cineva pe profeţi, să se despartă şi să se păzească de mânia

Unului-Născut.
Să nu dispreţuim crucea.
Să fugim de ameninţările Domnului nostru.
Pe Tatăl luminilor împreună cu Fiul îi avem văzători, iar pe îngeri, vizitatori.
Uitaţi-vă la voi înşivă să nu ţineţi ură faţă de apropiaţii voştri.
Vedeţi să nu se întoarcă cineva în mânie. Dumnezeu vede.
Sus inimile voastre să aducem ofranda spre mântuirea vieţii şi sfinţire.
Prin înţelepciunea Domnului să primim harul care ni s-a dat.
După care mărturisind şi mulţumind episcopul să spună cu glas înfricoşător:
— Domnul cu voi!
Preotul să răspundă:
Episcopul să spună:
— Sus inimile voastre!
Poporul să zică:
— Le avem la Domnul.
— Să ne mărturisim Domnului!
Tot poporul să zică:
Episcopul să strige:
— Sfintele celor sfinţi!
Poporul să strige într-un glas:
— în cer şi pe pământ fără încetare.
Euharistie sau mulţumire asupra ofrandei
Episcopul să zică îndată:
— îţi mulţumim Ţie, Dumnezeule sfinte, întăritorul sufletelor noastre,
dătătorul vieţii noastre, vistieria nestricăciunii, Tată al Unuia-Născut al Tău,
Mântuitorul nostru, pe Care în vremurile de pe urmă l-a trimis la noi răs
cumpărător şi vestitor al sfatului Tău. Căci sfatul Tău e să ne mântuim prin
Tine. Inima noastră, mintea, sufletul împreună cu tot cugetul se mărturisesc
Ţie, Doamne, ca să vină peste noi harul Tău, Doamne, şi aşa să Te lăudăm
neîncetat pe Tine, pe Unul-Născut Fiul Tău şi pe Duhul Tău Cel Sfânt, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tu eşti puterea Tatălui, harul neamurilor, ştiinţa, înţelepciunea adevărată,
înălţarea celor umiliţi, leacul sufletelor, încrederea pentru noi, credincioşii.
Căci Tu eşti tăria drepţilor, nădejdea celor ce suferă prigonire, limanul celor
înviforaţi, luminătorul celor desăvârşiţi, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Fă să
răsară peste noi din darul Tău cel nepătruns mărinimia, încrederea, înţelep
IV.5. T e sta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 797
ciunea, statornicia, credinţa neclintită, nădejdea nezdruncinată, cunoaşterea

Duhului Tău, umilinţa şi rectitudinea, ca tot timpul noi, slujitorii Tăi şi tot
poporul Tău, să Te lăudăm, să Te binecuvântăm, să ne mărturisim Ţie cu
curăţie în toată vremea şi să Te rugăm.
După care episcopul să zică:
— Tu, Doamne, întemeietorul celor înalte şi împăratul comorilor luminoase,
vizitatorul Sionului ceresc, împăratul oştirilor arhanghelilor, domniilor, sla
velor, tronurilor, veşmintelor, luminilor, veseliilor şi desfătărilor; Tatăl îm
păraţilor, Care toate le ţii cu mâna Ta şi le guvernezi cu sfatul Tău prin Fiul
Tău Unul-Născut, Care a fost răstignit pentru păcatele noastre. Tu, Doamne,
pe Cuvântul Tău, Fiul minţii Tale şi Fiul fiinţei Tale, prin Care ai făcut toate,
pentru că ai binevoit întru El, L-ai trimis în pântecul Fecioarei; şi zămis-
lindu-Se şi întrupându-Se, S-a arătat Fiu al Tău, născut din Duhul Sfânt şi
din Fecioara. Şi împlinind voia Ta şi pregătind un popor sfânt, Şi-a întins
mâinile spre pătimire, ca să elibereze din pătimire şi din stricăciunea morţii
pe cei care şi-au pus nădejdea în Tine. Şi când S-a predat El pătimirii de bu
năvoie, ca să-i ridice pe cei căzuţi, să-i găsească pe cei pierduţi, să-i învie pe
cei morţi, să nimicească moartea, să rupă lanţurile diavolului, să împlinească
gândul Tatălui, să calce în picioare iadul, să-i înveţe pe copii şi să arate învi
erea, luând pâinea a dat-o învăţăceilor Săi, zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta
este Trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Ori de câte
ori veţi face aceasta, învierea Mea o veţi face.” în chip asemănător şi paha
rul cu vin, pe care l-a amestecat şi l-a dat ca închipuire a Sângelui care s-a
vărsat pentru noi.
După care să spună:
— Aducându-ne aminte, aşadar, de moartea Ta şi de învierea Ta, îţi aducem
pâinea şi paharul mulţumindu-Ţi Ţie, Cel ce eşti singur Dumnezeu în veac
şi Mântuitorul nostru, că ne-ai învrednicit să stăm înaintea Ta şi să-Ţi aducem
această slujire preoţească. Pentru aceasta îţi mulţumim Ţie, Doamne, noi,
slujitorii Tăi.
Şi poporul să zică la fel.
După care episcopul să zică:
— Ţie îţi aducem această mulţumire, Treime veşnică, Doamne, Iisuse
Hristoase; Doamne, Tată, de Care toată făptura şi toată firea tremură în sine;
Doamne, Duhule Sfinte, adu această băutură şi această mâncare a sfinţeniei
Tale şi fa să fie pentru noi nu spre pieire, ci spre tămăduirea şi întărirea
duhului nostru. Aşa, Doamne, fă ca prin Numele Tău să fugă de la noi orice
cugetare la lucrurile care nu-Ţi sunt plăcute. Fă, Doamne, să fie alungat de
la noi orice sfat trufaş prin Numele Tău înscris înăuntrul perdelei lăcaşurilor
Tale sfinte din înălţime; pe care auzindu-1 iadul se îngrozeşte, adâncul se
rupe, duhurile sunt alungate, şarpele e zdrobit, necredinţa e izgonită, neas

cultarea e supusă, mânia e îmblânzită, pizma nu mai rodeşte, trufia e dovedită,
iubirea de arginţi e stârpită, slava deşartă e alungată, mândria e umilită şi
orice fire care naşte amărăciune e nimicită. Fă, Doamne, ca ochii noştri cei
dinăuntru să Te vadă, să Te slăvească, să Te mărească, să-şi aducă aminte de
Tine şi să-Ţi slujească Ţie, pentru că numai în Tine îşi au puterea [moşteni
rii] lor, cea a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, Căruia I se supun toate. Pe
cei ce au darurile descoperirilor susţine-i până la sfârşit, pe cei ce au darurile
vindecării întăreşte-i, celor ce au puterea limbilor dă-le tărie, pe cei ce oste
nesc în cuvântul învăţăturii îndreptează-i. Poartă de grijă de cei care fac mereu
voia Ta, văduvele le cercetează, pe orfani ajută-i. Adu-Ţi aminte de cei ce au
adormit în credinţă şi dă-ne moştenire împreună cu sfinţii Tăi. Dă-ne puterea
de a plăcea Ţie aşa cum şi ei au plăcut Ţie. Paşte pe poporul Tău în rec
titudine şi pe noi toţi ne sfinţeşte. Fă, Doamne, să se unească cu Tine toţi cei
care se împărtăşesc şi primesc din sfintele Tale [Taine], ca să se umple de
Duh Sfânt spre întărirea credinţei în adevăr, ca să Te slăvească pururea pe
Tine şi pe Fiul Tău iubit, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi pute
rea, împreună cu Duhul Tău Cel Sfânt, în vecii vecilor.
Poporul să zică:
— Amin.
Diaconul:
— Cu dinadinsul să-L rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru să ne dea
cugetul unit al Duhului.
Episcopul:
— Dă-ne cuget unit în Duhul Sfânt şi tămăduieşte sufletele noastre prin
această Ofrandă, ca să fim vii întru Tine în vecii vecilor.
Poporul:
— Amin.
Şi poporul să repete aceleaşi lucruri rugându-se.
Iar după ce s-au săvârşit acestea, să se facă încheierea mulţumirii în acest fel:
— Fie Numele Domnului binecuvântat în veci!
Poporul:
— Amin.
Preotul:
— Binecuvântat cel ce vine în Numele Domnului! Binecuvântat Numele
slavei Lui!
Tot poporul să spună
— Fie! Fie!
— Trimite darul Duhului peste noi.
I V .5 . T e s t a m e n t u l D o m n u l u i p r i n C l e m e n t R o m a n u l 799
Dacă însă episcopul a pătimit o scurgere în somn să nu aducă Ofranda, ci

să o aducă un prezbiter, nici să nu se împărtăşească episcopul din Taine, nu
pentru că ar fi întinat, ci pentru cinstea altarului. Dar după ce va fi postit şi
se va fi spălat cu apă curată, să vină la slujire.
Şi văduva care va fi la sorocul ei lunar să nu vină [la împărtăşire]. Ase
menea şi orice altă femeie [la sorocul ei lunar] sau bărbat laic sau oricare din
adunare [care va avea scurgere noaptea] să nu vină din pricina cinstei [alta
rului] decât după post şi spălare prealabilă.
Să se împărtăşească mai întâi clerul în următoarea ordine: episcopul, apoi
prezbiterii, apoi diaconii, după care văduvele, apoi citeţii, apoi ipodiaconii,
apoi cei cu darurile Duhului, cei botezaţi de curând şi copiii. Iar poporul în
această ordine: bătrânii şi cei feciorelnici, apoi ceilalţi. Iar dintre femei mai
întâi diaconiţele, apoi celelalte.
Oricine ia Euharistia să spună înainte de a o lua: Amin. Iar după ce a primit
[în mână o părticică] din Euharistie, să se roage aşa: Sfântă, sfântă, sfântă
Treime negrăită, dă-mi mie să iau acest Trup spre viaţă, nu spre osândă.
Dă-mi să fac roade plăcute Ţie, ca arătându-mă plăcut Ţie să fiu viu întru
Tine împlinind poruncile Tale şi cu credinţă să Te chem pe Tine Tată, iar
când voi cere asupra mea împărăţia Ta şi voia Ta, să se sfinţească Numele
Tău în mine, Doamne, pentru că eşti puternic şi slăvit şi Ţie se cuvine slava
în vecii vecilor. Amin. Şi sfârşind această rugăciune să se împărtăşească.
Iar când primeşte din pahar, să spună iarăşi: Amin, spre plinirea Trupului
şi Sângelui.
Şi după ce au luat toţi, să se roage lăudând şi mulţumind pentru împărtăşire
când diaconul zice:
— Să ne mărturisim Domnului pentru că ne-am împărtăşit din sfintele Lui
[Taine], să ne rugăm şi să cerem ca această împărtăşire să fie spre viaţa şi
mântuirea sufletelor noastre, dând slavă Domnului Dumnezeului nostru.
După care episcopul:
— Doamne, dătătorul luminii veşnice, cârmuitorul sufletelor, călăuza sfin
ţilor, dă-ne ochi înţelegători care să privească la Tine mereu, urechi care să
Te audă doar pe Tine, ca sufletul nostru să se umple de har; inimă curată
zideşte întru noi, Dumnezeule, ca pururea să înţelegem măreţia Ta. Dumne
zeule minunate şi iubitorule de oameni, bune fa sufletele noastre şi neclintite
fa cugetele noastre prin această Euharistie pe care am primit-o noi, slujitorii
Tăi cei mai mici, că binecuvântată este împărăţia Ta, Doamne Dumnezeule,
slăvită şi înălţată în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt atât înainte de veci, cât şi acum
şi pururea şi în toate generaţiile şi în veci nesfârşiţi de veci.
Poporul:
— Amin.
Sfinţirea untdelemnului pentru bolnavi

XXIV. Dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce păti
mesc, punând înaintea altarului vasul acela să spună cu supunere aşa:
— Doamne Dumnezeule, Care ne-ai dat Duhul Mângâietor, Domn, nume
mântuitor, neclintit, Care se ascunde de cei nebuni şi se descoperă înţelepţi
lor; Hristoase, Care ne-ai sfinţit pe noi, Care ai făcut înţelepţi cu îndurarea
Ta pe slujitorii Tăi, pe care i-ai ales prin înţelepciunea Ta, Care ne-ai trimis
cunoaşterea Duhului Tău prin sfinţenia Ta când ne-ai dat puterea Duhului Tău;
Care eşti tămăduitorul oricărei boli şi suferinţe, Care ai dat darul vindecării
celor care s-au făcut prin Tine vrednici de acel dar, trimite peste untdelem
nul acesta, care e preînchipuirea arvunei Tale, plinirea îndurării Tale celei
binefăcătoare, ca să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi
şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta; că puternic şi
slăvit eşti în vecii vecilor.
Poporul:
— Amin.
XXV. Asemenea, aceeaşi rugăciune asupra apei.
Lauda dimineţii
XXVI. La prima auroră episcopul să adune poporul ca să săvârşească slujba
până la ivitul soarelui.
La prima laudă comună a aurorei, stând lângă el prezbiterii, diaconii şi
ceilalţi [clerici] şi credincioşii, [episcopul] să zică aşa:
Lauda aurorei
— Vrednic şi drept lucru este să Te lăudăm şi să Te înălţăm, şi să ne măr
turisim Ţie, negrăitule Dumnezeu, Care ai făcut toate. întinzând sus sufletele
noastre, înălţăm laudă obştească de dimineaţă Ţie, Doamne, preaînţelepte,
Dumnezeule tare şi mult-milostive, întăritorul şi apărătorul sufletelor noastre.
Te lăudăm pe Tine, Cuvinte care Te-ai născut din Tatăl mai înainte de veci,
Care Singur Te odihneşti împreună cu sfinţii Tăi, Care eşti slăvit de laudele
arhanghelilor. Ziditorule, Care n-ai fost făcut de mâini omeneşti, Arătătorule
al tainelor celor sfinte, nevăzute şi curate, Care ne-ai făcut cunoscute tainele
ascunse ale înţelepciunii şi ne-ai făgăduit lumina nemuririi, Ţie îţi aducem
slavă întru sfinţenie curată noi, slujitorii Tăi, Doamne.
Poporul să zică:
— Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie ne mărturisim,
Doamne, şi pe Tine Te rugăm, Dumnezeul nostru.
După care [episcopul să adauge]:
— Dumnezeule, născătorul luminii, obârşia vieţii, dătătorul ştiinţei, dărui-

torul harului, ziditorul sufletelor, făcătorul celor frumoase, dătătorul Duhu
lui Sfânt, vistieria comorii înţelepciunii, săvârşitorul celor bune, Doamne,
învăţătorul sfinţeniei, Care prin sfatul Tău ţii lumile şi primeşti rugăciunile
celor curaţi, pe Tine Te lăudăm, Fiule Unul-Născut, Întâi-Născutule şi Cuvân-
tule al Tatălui, Care ne-ai dat tot harul Tău nouă, care Te chemăm în ajutor
pe Tine şi pe Tatăl care Te-a născut. Tu, Care ai o fiinţă ce nu ştie de vătă
mare; pe care nici carii, nici moliile nu o strică, Care celor ce cred în Tine cu
toată inima le dăruieşti cele ce au dorit să vadă îngerii, Care eşti păzitorul
luminii veşnice şi al comorilor nestricăcioase, Care cu voia Tatălui Tău ai
luminat întunericul ce era în noi, Care ne-ai scos din adânc la lumină, din
moarte ne-ai dat-o şi din robie la libertate, Care prin cruce ne-ai apropiat de
Tatăl Tău, Care prin Evanghelia Ta ne-ai dus spre înălţimile cerurilor şi ne-ai
mângâiat prin profeţii Tăi, Care prin Tine ne-ai făcut iarăşi casnici ai Tatălui
luminilor. Dă-ne, Doamne, să Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru, ca puru
rea cu mulţumire neîncetată să-Ţi cântăm laude noi, slujitorii Tăi, Doamne.
Poporul:
— Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie ne mărturisim şi pe
Tine Te rugăm, Dumnezeul nostru.
Iar episcopul să spună:
— întreită îţi facem lauda aceasta din gurile noastre după chipul împără
ţiei Tale, Fiule al lui Dumnezeu, Care eşti în veac, Care eşti mai presus de
toate împreună cu Tatăl, pe Care toată făptura îl laudă, pentru că tremură de
frica Duhului Tău, de Care toată firea se cutremură şi se teme, pe Care tot
sufletul drept îl binecuvântează; la Care fugim toţi, Cel ce potoleşti pentru
noi tulburarea, furtunile şi vânturile, Care Te-ai făcut nouă liman de linişte şi
scăpare din primejdie; în Care ne punem iarăşi nădejdea mântuirii veşnice;
Care dai înseninare tihnită celor înviforaţi de mări şi de furtuni; Care eşti
rugat în boli şi tămăduieşti în dar, Care însoţeşti pe cei ţinuţi în închisori,
Care ne-ai slobozit din lanţurile morţii; Mângâietorul celor nenorociţi, al
celor mâhniţi şi al celor ce au ostenit şi s-au obosit ducându-şi crucea, Care
alungi de la noi orice ameninţare, Care ai dovedit pentru noi înşelăciunea
diavolului, Care adaugi ameninţările lui şi nouă ne dai tărie, Care depărtezi
orice greşeală de la cei ce se încred în Tine. Pe Tine, pe Care profeţii şi
apostolii Te-au lăudat în ascuns, Te lăudăm şi noi, Doamne, şi Ţie slavă înăl
ţăm, ca făcuţi înţelegători prin Tine să ne odihnim în sălaşurile vieţii făcând
pururea voia Ta. Dă-ne şi nouă, Doamne, să umblăm după poruncile Tale.
Cercetează-ne cu milostivire pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, pe stăpânitor
şi poporul lui, pe păstor şi turma lui, că Tu, Doamne, eşti Dumnezeul nostru
şi binecuvântată şi lăudată e împărăţia Ta, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte,
şi înainte de veci şi acum şi pururea, în generaţiile generaţiilor şi în veci

nesfârşiţi de veci.
Poporul:
— Amin.
Să cânte psalmi şi patru cântări: una din Moise, alta din Solomon şi altele
din profeţi, astfel: cei ce cântă să fie copilaşi, două fecioare, trei diaconi, trei
prezbiteri.
Şi să se rostească iarăşi laudă obştească de episcop sau de prezbiter în
acest fel:
— Harul Domnului nostru să fie cu voi cu toţi.
Poporul să zică:
Preotul să zică:
— Să lăudăm pe Domnul.
Poporul să zică:
Preotul să zică:
— Ţintuite să fie inimile voastre.
Poporul să zică:
— Le avem la Domnul.
Laudă obştească finală
— Doamne Părinte, Dătătorul luminii, făcător a toată puterea şi al tuturor

duhurilor, pecetluitorul luminii veşnice şi îndreptătorul vieţii, pricina desfă
tărilor şi a nemuririi, Care ne-ai dat să străbatem întunecimile materiale, Care
ne-ai dăruit lumina nematerială, Care ne-ai dezlegat de lanţurile neascultării
şi ne-ai încununat cu credinţa Ta, Care nu Te depărtezi de la slujitorii Tăi, ci
eşti neîncetat întru ei, Care nu eşti nepăsător cu sufletele care Te roagă cu
osteneală şi cu frică, Care înţelegi toate înainte de a fi gândite şi scrutezi
toate înainte de orice sfaturi, Care dăruieşti înainte să Te rugăm să ne dai;
Căruia Iţi este bineplăcut să-i auzi pe cei care-Ţi slujesc cu suflet neşovăitor,
împărate al luminilor dintâi şi al oştirilor cereşti, Care auzi arhanghelii prea-
slăvindu-Te şi Te odihneşti întru ei, ascultă-ne, Doamne, rugămu-Te, şi dă-ne
cu suflet credincios şi cu glas neîncetat să Te lăudăm, să Te înălţăm şi să-Ţi
aducem slavă, ca păziţi de Tine şi îndreptaţi de Tine noi, slujitori Tăi, să Te
slăvim neîncetat, Doamne.
Poporul:
Tine Te rugăm, Dumnezeul, nostru.
IV .5. T e sta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 803
Preotul:
— Doamne, Iisuse, auzi-ne; Sfinte care ai fost glas pentru cei lipsiţi de
vorbire, tărie pentru ologi, luminătorul orbitor, îndreptătorul şchiopilor, cu-
răţitorul leproşilor, vindecătorul scurgerilor firii, doctorul surzilor, biruitorul
morţii, călăul întunericului, raza luminii, sfeşnic nestins, soare care nu ştie să
se stingă ori să pâlpâie, ci luminezi mereu întru cele sfinte ale Tale, Care ai
alcătuit toate deodată în chip frumos şi împodobit, Cel ce eşti măsura ordinii
şi a proporţiei, Care Te-ai înălţat peste toate în văzul tuturor, Mântuitorul
oamenilor şi pricinuitorul întoarcerii sufletelor, Care porţi de grijă de toate
cum se cuvinte, făcătorul îngerilor, împodobitorul fiecărui lucru, sfatul Tată
lui, Care ai zidit şi întocmit lumile cu înţelegere şi înţelepciune şi ai fost
trimis la noi de Tatăl Tău Cel veşnic, Care eşti înţelegere şi Duh necuprins
şi neînţeles, arătătorul celor nevăzute, slăvit eşti şi minunat este Numele Tău;
de aceea şi noi, slujitorii Tăi, Te lăudăm.
Poporul:
Tine Te rugăm, Dumnezeul, nostru.
Preotul:
— întreită îţi facem lauda aceasta obştească, Doamne sfinte, Care ne-ai dat
credinţă nestrămutată în Tine, prin Care ne-ai ajutat să biruim lanţurile mor
ţii, Care ai zidit minţile drepte ale celor care se încred în Tine, ca să se facă
dumnezei, Tu care ne-ai dat ca prin duh să călcăm toată puterea potrivnicului,
ca să nu ne atingem de cele de neatins, Tu ai fost pricinuitorul prieteniei
noastre cu Tatăl Tău prin mijlocirea Ta. Auzi-ne, Doamne, pe noi, slujitorii
Tăi, Tu Cel căruia ne rugăm neîncetat, Care ai dat rugăciunii noastre puterea
în faţa potrivnicului, pe Care Te rugăm în toată vremea să-l biruim pe cel
viclean, auzi-ne pe noi Cel ce eşti împărat în veac: pe văduve le mângâie, pe
orfani îi ajută, de cei chinuiţi de duhuri necurate îndură-Te şi-i curăţă, pe cei
neştiutori îi învaţă, pe cei rătăciţi îi întoarce, pe cei din închisori îi slobo-
zeşte, iar pe noi toţi ne păzeşte că Tu, Doamne, eşti Dumnezeul nostru şi
binecuvântată şi slăvită e împărăţia Ta.
Popor:
— Amin.
Citiri, omilie şi concedieri
XXVII. După acestea să se încheie rugăciunea, iar citeţul să citească profeţii

şi celelalte, iar prezbiterul sau diaconul să citească Evanghelia, iar la urmă
episcopul sau prezbiterul să înveţe cele de cuviinţă şi de folos. După care să
se facă rugăciune, iar catehumenii să primească punerea mâinilor.
învăţătura despre Taine [mystagogia]

XXVIII. După aceasta episcopul să înveţe poporul despre cele de taină.
Dacă nu e de faţă episcopul, să vorbească prezbiterul, ca să ştie credincioşii
de Cine se vor apropia şi Cine le este Dumnezeu şi Tatăl. Apoi să se ros
tească o învăţătură despre Taine astfel:
învăţătura despre Taine [mystagogia]

care se rosteşte credincioşilor înainte de Ofranda [euharistică]
— Cel ce a fost, Cel ce stă de faţă şi Cel ce va veni e Cel ce a pătimit, a
fost îngropat, a înviat şi a fost preaslăvit de Tatăl. El este Cel ce a dezlegat
picioarele noastre din lanţurile morţii şi a înviat din morţi. Nu e doar om, ci
totodată şi Dumnezeu, Care prin Duhul Sfânt a redat nemuririi trupul lui
Adam împreună cu sufletul lui, pentru că l-a păzit pe Adam în duh. El este
Cel care S-a îmbrăcat în Adam acum mort şi l-a făcut viu şi S-a înălţat la
cer. Sub El a căzut moartă moartea care fusese învinsă prin cruce; rupte au
fost lanţurile ei, prin care odinioară diavolul a avut putere asupra noastră.
Prin pătimirea Lui diavolul s-a arătat slab şi neputincios, pentru că El a rupt
funiile lui şi i-a zdrobit puterea, i-a rupt lanţurile şi cu o lovitură i-a străpuns
faţa. Cel ce era plin de întuneric s-a tulburat şi s-a temut văzând pe Fiul
Unul-Născut pogorându-Se la iad cu sufletul însufleţit de Dumnezeire, pe Cel
care a coborât din înălţimile curate care sunt mai presus de cer, pe Cel care e
minte nedespărţită din Tatăl şi de aceeaşi voinţă cu El, Care e împreună cu
Tatăl făcătorul cerurilor, cununa îngerilor, tăria arhanghelilor, mantia oştirilor
şi duhul stăpânirilor, care e împăratul împărăţiei veşnice, stăpânul sfinţilor,
mintea de necuprins a Tatălui, El însuşi înţelepciune, El însuşi putere, El
însuşi Domn, El însuşi sfat, El însuşi minte, El însuşi mână şi braţ al Tatălui.
Crezând mărturisim că El este lumina, mântuirea, mântuitorul, ocrotitorul,
ajutorul, învăţătorul, eliberatorul, răsplătitorul, ajutătorul, întăritorul, zidul
nostru. El e păstorul, intrarea, uşa, calea, viaţa, leacul, hrana, băutura şi jude
cătorul nostru. îl mărturisim pătimitor şi nepătimitor, Fiu necreat, mort şi
viu, Fiul Tatălui, necuprins şi cuprins. Care fără păcat fiind a luat păcatele
noastre şi a ieşit din cerul părintesc. Când se frânge, Trupul Său se face
mântuirea noastră, Sângele Lui se face viaţa şi sfinţirea, iar Apa curăţirea
noastră. Care luminează inimile celor ce se tem de El şi este împreună cu ei
în toate. Ne-a făcut străini de toată calea diavolului. E înnoitorul sufletelor,
în Care credem toţi.
Care fiind Dumnezeu înainte de veci din Tatăl Dumnezeul veşnic, văzând
lumea în lanţurile păcatului şi mergând spre pieire, călcată în picioare de
puterea fiarei celei viclene, sub jugul morţii prin nebunie şi greşeală, sfatu-
indu-se să vindece neamul omenesc, a venit într-un pântece fecioresc, ascun-

zându-Se de toate oştirile cereşti şi aruncând în neştiinţă taberele potrivnice.
Iar când El, Cel nestricăcios, a îmbrăcat trupul stricăcios, a făcut nestrică-
cios trupul care era sub moarte, arătând prin aceasta prefigurarea nemuririi
în trupul lui Adam cel mort pe care l-a îmbrăcat, prefigurare prin care au fost
desfiinţate cele ce erau supuse stricăciunii. A predat învăţături preacurate prin
Evanghelie, care e vestirea împărăţiei Lui; Evanghelie prin care am învăţat
să ne ducem viaţa potrivit împărăţiei; Evanghelie prin care au fost rupte lan
ţurile diavolului, ca din moarte să dobândim nemurirea şi din nepricepere,
trezvie. Acesta care S-a făcut om e Fiul lui Dumnezeu Domnul, Care a luat
asupra Sa prin golire [kenoză] neamul muritor al lui Adam cu toate ale sale.
Cel ce este veşnic vine om la naştere; El, Care este Dumnezeu, Care a fost
ştiut dinainte de profeţi, e propovăduit de apostoli, e prăznuit de îngeri şi
slăvit de Tatăl a toate.
A fost răstignit pentiu noi, iar Crucea Lui e viaţa, tăria şi mântuirea noastră;
ea este taina cea ascunsă, bucuria nespusă, prin care tot neamul omenesc care
o poartă mereu nu poate fi despărţit de Dumnezeu; ea este tăria iubită şi de
Dumnezeu nedespărţită, care nu poate fi rostită cum se cuvine de aceste buze;
odinioară era ascunsă, dar acum taina ei se deschide, pentru că se arată cre
dincioşilor nu cum apare, ci cum este. Aceasta e crucea în care ne slăvim ca
să fim slăviţi, prin care credincioşii desăvârşiţi care o iau se desfac de tot ce
poate fi simţit sau văzut ca de un lucru care de fapt nu există.
Voi, care vă socotiţi puternici, cereţi de aici puterea voastră, faceţi-vă surde
urechile voastre văzute, orbiţi-vă ochii voştri din afară, ca să cunoaşteţi voia
lui Hristos şi taina eliberării voastre. Bărbaţi şi femei sfinte, care vă slăviţi
în Domnul, ascultaţi omul dinăuntru.
După ce ne-a învăţat şi a încheiat legământ cu noi şi ne-a unit cu Sine,
după ce a pătimit venind la iad, Domnul nostru a prădat tot pământul şi firea
morţii a subjugat-o vieţii. Văzându-L pogorând însufleţit la iad, moartea
nădăjduia din greşeală că are să-i fie de mâncare ca de obicei. Văzând însă
în El podoaba dumnezeirii, a strigat cu glas, zicând: „Cine e Acesta care a
îmbrăcat omul subjugat mie şi m-a biruit? Cine e Acesta care smulge de la
pieire timpul vândut mie? Cine e Acesta care a îmbrăcat pământ, dar este
cer? Cine e Acesta născut în stricăciune, dar Care e nestricăcios? Cine e
Acesta scutit de legile mele? Cine e Acest prădător al celor ale mele? Cine e
Cel ce se luptă cu puterea de foc a morţii şi biruie întunericul? Ce este
această nouă slavă în această privelişte? Cine este cel ce mă împiedică să fac
ce doresc? Cine e acest mort nou fără păcat? Cine e acesta care orbeşte întu
nericul cu înmulţită strălucire şi nu mă lasă să-i stăpânesc pe cei ai mei, ci
trage la cer sufletele care mi-au fost date? Ce este această slavă, care împie
dică trupul să se facă stricăcios? Cine e acesta, pe care nu-1 pot apuca? Ce
este slava aceasta, pe care n-o pot scruta cei ce sunt împrejur? Vai! că departe
de El şi de ai Lui trebuie să fug, căci nu le pot pricinui vreo vătămare!
Pentru că acesta e Hristos Cel răstignit, prin Care cele ce stăteau la stânga
au ajuns să stea Ia dreapta, cele ce erau jos s-au făcut ca cele de sus şi cele
ce erau înapoi au fost aşezate înainte, pentru că EI însuşi a înviat din morţi,
a călcat în picioare iadul, a omorât moartea cu moartea şi înviind a treia zi a
mulţumit Tatălui, zicând:
«îţi mulţumesc, Tatăl Meu, dar nu cu buzele acestea, care sunt strânse, nici
cu limba trupească, din care ies adevăr şi minciună, nici cu cuvântul care
iese cu un meşteşug pământesc, ci îţi mulţumesc cu acel glas, împărate, care
înţelege prin Tine toate, care nu iese din vreun organ trupesc, nici nu se lo
veşte de urechi trupeşti, care nu e în lume, nici nu rămâne pe pământ, ci prin
glasul acela al Duhului Care e în noi, Care doar cu Tine, Tată, vorbeşte, pe
Tine Te iubeşte, pe Tine Te slăveşte şi prin Care şi tot corul sfinţilor desă
vârşiţi Te strigă, Tată, susţinător, ajutor, că Tu eşti toate şi toate sunt în Tine.
toate cele ce sunt ale Tale sunt, nu ale altuia, că Tu eşti în vecii vecilor. Amin.»
După ce M-am rugat, spune Iisus, cum ştiţi şi vedeţi, Mă voi sui la Tatăl.”
Aşadar, păstorul trebuie să-i înveţe [pe credincioşi] această învăţătură de
iniţiere în Taine, ca să ştie de Cine anume se fac părtaşi în Sfintele Taine şi pe
Cine ÎI pomenesc prin Euharistie. Iar după cele mai sus-zise să continue aşa:
— Aşadar, întrucât şi noi fugind la El am învăţat că doar El poate să le
dăruiască, să cerem de la El cele pe care El însuşi a zis că ni le va da nouă:
cele pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima
omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit celor care-L iubesc pe El, cum au
spus Moise şi alţi oameni sfinţi [cf. 1 Co 2, 9]. Aşadar, întrucât în El ne-am
pus nădejdea, Lui să-I dăm slavă, Căruia I se cuvin cinstea şi puterea în
vecii vecilor.
Poporul să zică:
— Amin.
Iar după ce poporul a învăţat iniţierea în Taine, să fie adusă Euharistia.
Dar această iniţiere în Taine [mystagogia] să nu fie rostită în toată vremea,
ci numai la Paşte, sâmbăta, duminica şi de Arătare şi de Cincizecime.
Cum se cuvine să fie prezbiterul
XXIX. Cel care urmează să fie hirotonit prezbiter să aibă mărturie de la

toată mulţimea [poporului] potrivit celor spuse mai sus, ca să fie priceput în
citiri, umil, sărac, neiubitor de arginţi, dăruit cu totul neputincioşilor care
trebuie slujiţi, încercat, curat şi fără prihană, să fi fost orfanilor ca un tată
şi să fi slujit săracilor, să nu fi fost zăbavnic în frecventarea bisericii, să fi

excelat în cucernicie în toate, să fi fost blând, ca astfel să fie socotit vrednic
în toate să i se descopere de Dumnezeu cele de folos şi de cuviinţă, ca să fie
vrednic şi de darul vindecării.
Hirotonia prezbiterului
XXX. Hirotonia prezbiterului să se facă în acest fel: să-l aducă toată ceata
preoţească, şi episcopul să-şi pună mâna pe capul lui, atingându-1 şi ţinându-1
şi prezbiterii. Şi episcopul să înceapă să zică aşa:
Rugăciunea punerii mâinilor peste prezbiter

— Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru lisus Hristos, Cel ce eşti negrăit
şi strălucit, Cel fără început şi fără sfârşit, Doamne, Cel ce ai rânduit şi pus
hotar de jur-împrejur la toate şi ai hotărât cu sfat o rânduială celor făcute de
Tine, auzi-ne pe noi şi întoarce-Te spre slujitorul Tău acesta şi-i dă lui duhul
harului, al sfatului şi mărinimiei, duh de prezbiterie care nu îmbătrâneşte,
nici nu piere, duh de iubire şi mustrare ca să ajute şi să conducă poporul Tău
cu fapta, în frică, cu inimă curată, în sfinţenie, în podoabă, în înţelepciune,
sub lucrarea Duhului Tău şi pronia Ta, Doamne, aşa cum atunci când ai privit
spre poporul Tău ales i-ai poruncit lui Moise să aleagă prezbiteri, pe care i-ai
umplut cu Duhul Tău, pe care l-ai dat slujitorilor Tăi. Şi acum, Doamne, dă
acestuia Duhul Tău deplin, pc care l-ai dat celor ce au fost învăţaţi de Tine şi
tuturor celor ce au crezut cu adevărat prin ei, şi fă-1 vrednic ca, plin de înţe
lepciunea Ta şi dc tainele Tale ascunse, să conducă poporul Tău în stră
lucirea unei inimi curate şi adevărate, slăvind, binecuvântând, înălţând, mul
ţumind şi dând slavă ziua şi noaptea Numelui Tău sfânt şi slăvit, ostenindu-se
în veselie şi răbdare, ca să fie vas al Duhului Tău Sfânt, având şi purtând în
toată vremea crucea Unuia-Născut Fiului Tău, Domnul nostru lisus Hristos,
prin Care Ţie slavă şi putere se cuvin, împreună cu Duhul Sfânt în toţi vecii
vecilor.
Poporul să zică:
— Amin.
Atât preoţii, cât şi poporul să-i dea pacea cu sărutare sfântă.
Datoriile prezbiterului
XXXI. După ce a fost hirotonit, să stăruie lângă altar zăbovind aici cu os
teneală în rugăciune fără întrerupere. Uneori să se odihnească singur în vreo
casă, scutit de la cele ce îi revin în lăcaşul Domnului, dar fără să înceteze ori
să scoată vreunul din ceasurile hotărâte pentru rugăciune.
Să postească tot anul trei zile pe săptămână, pe de o parte, ca să sporească

cu mintea, iar apoi, după puterile lui, ca să nu fie răpit de vreun duh, ci toate
să le lucreze cu fapta.
Dacă prezbiterului sau episcopului i se va descoperi să vorbească, să vor
bească, altfel să nu întrerupă, nici să nesocotească lucrul său.
Dacă i se va descoperi prezbiterului să-şi viziteze sălaşurile lui şi să spună
acolo un cuvânt, să se ducă acolo şi să implore şi aici în rugăciune pe Dum
nezeu. Să spună cele ce i se vor descoperi să spună, purtând mereu povara
Celui ce a fost răstignit pentru el şi rugându-se pentru tot poporul.
Prezbiterul sau episcopul să nu se îngrijească de hrană şi îmbrăcăminte.
Căci Dumnezeu poartă de grijă de el prin cei pe care-i ştie El. Dacă, după ce
a primit de la cineva hrană sau îmbrăcăminte, i se spune să primească şi de
la altul, să-i fie de ajuns să primească de la acesta atât cât se cuvine şi cât îi
este de trebuinţă, nu însă pentru prisosinţă.
Prezbiterul să se arate întotdeauna neclintit în ce priveşte exactitatea cre
dinţei, căci o astfel de credinţă cere Dumnezeu. Să scruteze inima fiecăruia,
ca nu cumva să-l înstrăineze de harul lui Dumnezeu o răutate ascunsă şi tăi
nuită înăuntru.
Să nu îngăduie să crească neghină în grâul bun, ci să o smulgă şi să-l reteze
pe cel ce o aruncă în el. întunericul să nu acopere lumina lui. Să înveţe in
toată vremea pe toţi credincioşii să-şi săvârşească alergarea ca ziua, căci fiii
luminii nu umblă niciodată în întuneric.
învăţătura prezbiterului să fie potrivită, liniştită şi măsurată, amestecată cu
frică şi cutremur. De acelaşi fel să fie şi învăţătura episcopului. învăţând să
nu rostească lucruri deşarte, ci cele pe care cei ce le ascultă le vor păzi de
îndată de ce le aud.
Prezbiterul să ţină minte cele pe care le învaţă, căci în ziua Domnului i se
cere să dea mărturie poporului dc cele pe care le-a grăit, ca să fie vădiţi cei
ce nu le-au ascultat; căci va sta înaintea slavei lui Dumnezeu spunând cele
pe care le-a învăţat altora. De aceea aşa să înveţe, ca să nu piară. Să se roage
pentru cei care ascultă, ca Domnul să Ie dea înţelegerea duhovnicească a
cunoaşterii şi adevărului. Să nu arunce mărgăritarele degeaba înaintea porci
lor, ci să-i caute pe cei vrednici, pe cei care au auzit şi au făcut cuvântul, ca
nu cumva, dacă acesta nu va da roade în ei şi va pieri, să dea socoteală de
aruncarea lui; nici să nu arate câinilor cele sfinte [cf. Mt 7, 6]. Să vadă care
sunt semnele celor care ascultă cuvântul şi fac roade bune. Dar în toate jude
cata să o lase fără grijă episcopului.
Să nu fie nepăsător sau dispreţuitor în a-i învăţa pe cei ce fac fapte bune.
Să observe în ei semnele, judecându-i duhovniceşte din suspine, plâns, stri
IV .5. T e s ta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 8 0 9
gate înflăcărate, din tăcere, din întristare, din răbdare, din neîngrijirea capului.
Să-l preocupe şi neliniştească mai mult plânsul şi geamătul.
Faptele lor sunt privegherea, asceza, postul, liniştea, rugăciunea neîncetată,
meditaţia, credinţa, umilinţa, iubirea de oameni, munca, osteneala, iubirea,
supunerea, bunătatea, modestia şi orice faptă a luminii.
Iar semnele celor ce nu fac roada vieţii sunt moleşeala, desfătarea de
odihnă, rotirea ochilor încoace şi încolo, neascultarea, vociferarea, încrânce
narea, neliniştea şi rătăcirea. Faptele lor sunt lăcomia, necumpătarea, mânia,
necredinţa, râsul deşert şi nelatimp, debandada, nepăsarea, hărmălaia, neru
şinarea, iubirea de câştig, pofta de arginţi, invidia, mulţumirea de sine, beţia,
rostirea opiniilor, vorbăria, iubirea de slavă şi toată întunecimea.
Să disceamă cauzele lor, iar celor vrednici să Ie vorbească, dar pe cei care
nu primesc cuvântul să nu-i oprească. Căci cei care aruncă în pământ seminţe
fără rod vor secera necazuri.
Prezbiterul să treacă, aşa cum se cuvine şi e îndatorat, pe la casele bolna
vilor împreună cu diaconul şi să-i viziteze; să se gândească şi să le spună
cele ce le sunt de cuviinţă şi de folos, mai cu seamă celor credincioşi. Să
îndemne ca bolnavilor săraci să li se dea ajutor de către Biserică, pentru ca
cei ce vor face milostenie să intre în bucuria Domnului.
Pe cei ce au fost de curând învăţaţi să-i întărească prin cuvinte profetice şi
evanghelice în cuvântul învăţăturii.
Să nu-şi neglijeze rugăciunile, căci aşa face lucrul arhanghelilor. Şi să ştie
că Dumnezeu nu S-a îndurat defel de îngerii care s-au ticăloşit.
Să postească şi, dacă-i e de folos, să guste vin din pahar şi să-i fie de
ajuns cât va socoti că-i este de folos, ca nu cumva să ia spre vătămare băutura
care e spre sănătate. în boală să mănânce legume şi peşte şi să se plece spre
lucrul său.
în toate preoţii să se arate credincioşilor ca model al lucrării de sfinţire.
Prezbiterul să aducă laude şi mulţumiri în acelaşi fel ca episcopul.
Lauda prezbiterului
XXXII. Prezbiterii să spună lauda zilnică în biserică, fiecare la timpul rân

duit lui în acest fel:
Lauda obştească zilnică

Preotul:
— Harul Domnului nostru să fie cu voi cu toţi.
Poporul:
810 C a nonul O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
Preotul:
— Lăudaţi pe Domnul.
Poporul:
Preotul:
— Pe Tine, Tatăl nestricăciunii, slobozitorul sufletelor noastre, întăritorul
sfaturilor, păzitorul inimilor noastre, Tu care ai luminat inimile noastre şi ai
desfiinţat întunericul minţii noastre prin ştiinţa care este întru Tine, Care ai
desfiinţat rătăcirea şi prin poruncile Tale l-ai făcut pe om să treacă la nemurire
şi l-ai căutat pe cel care pierea, pe Tine noi, slujitorii şi poporul, Te lăudăm.
Poporul:
— Pe Tine Te lăudăm...
Preotul:
— Te lăudăm pe Tine, Doamne, pe Care Te laudă neîncetat slăvirile nea
muţite ale arhanghelilor lăudători, cântările slavelor, psalmodiile stăpâniilor,
pe Tine Te lăudăm, Doamne, Care ai trimis sfatul Tău, Cuvântul Tău, înţe
lepciunea Ta, lucrarea Ta, Care a fost cu Tine mai înainte de veci, Cuvânt
necreat din Necreat, Care la sfârşitul vremilor S-a arătat întrupat, S-a făcut
om ca să-i slobozească pe oameni, pc Fiul Tău iubit, lisus Hristos, Care ne-a
eliberat din jugul robiei. De aceea şi noi, slujitorii Tăi, deprinşi acum împre
ună cu poporul Te lăudăm.
Poporul:
— Pe Tine Te lăudăm...
Preotul:
— întreită laudă îţi facem din inimile noastre. Doamne, dăruitorul vieţii.
Care cercetezi sufletele săracilor şi nu eşti nepăsător faţă de duhul celor
înspăimântaţi, ajutătorul celor prigoniţi, ajutorul celor înviforaţi pe mare,
slobozitorul celor chinuiţi, hrănitorul celor înfometaţi, răzbunătorul celor
năpăstuiţi, iubitorul celor credincioşi, tovarăşul sfinţilor, sălaşul celor curaţi,
primitorul celor ce Te cheamă în adevăr, ocrotitorul văduvelor, slobozitorul
orfanilor, Care dai dreaptă cârmuire Bisericii Tale, în care ai aşezat mesele
de pomenire a morţilor, slujirile şi ospeţele credincioşilor, împărtăşirea
Duhului, darurile harului şi virtuţile, pe Tine Te lăudăm neîncetat în toată
vremea în inimile noastre, zugrăvind în noi icoana împărăţiei Tale pentru
Tine şi pentru Fiul Tău iubit, lisus Hristos, prin Care Ţie slavă şi stăpânire
se cuvin, împreună cu Duhul Sfânt, în vecii vechilor. Amin.
Poporul:
— Amin.
Iar de spune cineva cuvinte profetice, va avea plată.
La miezul nopţii ceata preoţească deosebi şi cei mai desăvârşiţi în popor

să aducă laude; căci în acel ceas înviind, Domnul nostru a prăznuit cu laude
pe Tatăl.
Vedeţi, fii ai luminii, că cine crede în cuvintele Domnului umblă aşa cum
a umblat în lume însuşi Domnul, ca să fie acolo unde e şi El.
Despre diaconi
XXXIII. Să fie rânduit diacon cel care a fost ales potrivit celor spuse mai
înainte, dacă are o viaţă bună, dacă e curat, dacă a fost ales pentru curăţia
şi ferirea lui de momeli. Dacă nu, să fie măcar unul unit în căsătorie cu o
singură femeie. Să aibă mărturia tuturor credincioşilor că n-a fost prins în
negustoriile lumii, că nu ştie vreun meşteşug [care să-l depărteze de lucrurile
cucerniciei]. Iar de a avut soţie sau dacă are copii, fiii lui să înveţe să cin
stească cucernicia. Ei înşişi să sc arată curaţi ca unii care se cade să placă în
slujire Bisericii. Biserica să le poarte de grijă, ca şi ei să se dedice exerciţiului
legii şi slujirii.
Ce trebuie să facă în Biserică diaconul
XXXIV. Iar slujirea lui să fie aşa: mai întâi să urmeze cele poruncite de
episcop deîndată ce i-au fost anunţate; să fie şi sfătuitorului întregului cler şi
ca o taină/simbol a întregii Biserici. Să slujească bolnavilor şi pelerinilor, să
ajute văduvele, să fie ca un tată al orfanilor, să umble prin casele nevoia
şilor, ca nu cumva să cadă cineva în strâmtorare sau să fie chinuit de boală
ori nenorocire. Să umble pe la casele catehumenilor ca să-i întărească pe
şovăielnici şi să-i înveţe pe cei neştiutori. Să îmbrace şi gătească bărbaţii care
au murit, să îngroape pe pelerini, să fie conducătorul celor ce au ieşit din
casele lor sau au fost alungaţi în surghiun; să înştiinţeze Biserica de cei ce
sunt în lipsuri; să nu tulbure pe episcop, ci doar duminica să-i aducă aminte
toate ca să fie înştiinţat şi el de toate.
Să fie vigilent în timpul adunării şi să umble prin biserică uitându-se să nu
se găsească în ea cineva fălos, batjocoritor, iscoditor sau vorbind în deşert,
el să-l mustre în văzul şi auzul tuturor şi să-l arunce afară pe cel ce merită
pedeapsă, ca să se sfiască şi ceilalţi. Dacă mai sus-zisul îl roagă să-i îngăduie
să se cuminece, să-i lase această mângâiere. Dar dacă stăruie în greşeala lui
sau în neorânduiala lui, să-i spună despre el episcopului şi să fie îndepărtat
şapte zile, după care să fie chemat, ca să nu fie răpit [de alte credinţe]. Dacă
venind stăruie totuşi în păcatul lui, să fie despărţit [de Biserică] până ce se
va căi cu adevărat, îşi va veni în fire şi se va ruga să fie primit.
Dacă diaconul e într-un oraş de pe ţărmul mării, să umble şi prin locurile
de pe ţărm să vadă dacă nu cumva e acolo cineva mort într-un naufragiu, şi
812 C an on u l O r t o d o x ie i 1. C an o n u l apostolic
să-l îmbrace şi îngroape, de asemenea să cerceteze în locul de găzduire dacă

nu cumva se află acolo cineva bolnav, sărac sau mort şi să dea de ştire Bise
ricii despre ei, ca să le poarte de grijă cum se cuvine fiecăruia. Să-i spele pe
cei paralizaţi şi respingători, ca să răsufle şi ei întrucâtva uşuraţi de bolile lor.
Şi prin Biserică să dea fiecăruia cele ce i se cuvin.
Intr-o Biserică să fie doisprezece prezbiteri, şapte diaconi, patru ipodiaconi
[citeţi] şi trei văduve care au întâietatea şederii.
Acela dintre diaconi care are o faimă mai mare prin sârguinţă şi slujire, să
fie ales primitor al pelerinilor.
Să rămână aici în locul de găzduire care e în biserică îmbrăcat în haină albă
şi purtând pe umăr doar orarul. în toate să fie ca un ochi al Bisericii făcând
cunoscut cu frică în ce fel este el un exemplu de cucernicie pentru popor.
Şi să strige aşa:
Strigările/ectenia diaconului
XXXV. — Să ne sculăm.
Fiecare să-şi ştie locul său.
Catehumenii să plece.
Vedeţi să nu fie cineva necurat, cineva nepăsător.
Sus ochii inimilor voastre.
îngerii ne văd.
Vedeţi: cine nu crede să plece.
Să ne rugăm într-un gând.
Să nu fie cineva adulter, cineva mânios.
Să rugăm pe Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Iar când prezbiterul sau episcopul încep rugăciunea, poporul să se roage şi
să-şi plece genunchii, iar diaconul să zică aşa:
— Să ne rugăm pentru pacea care vine din cer, ca Domnul să facă pace cu
îndurarea Sa.
Să ne rugăm pentru credinţa noastră, ca Domnul să ne dea până la capăt
credinţa care este întru El.
Să ne rugăm pentru înţelegere şi unire în cuget, ca Domnul să ne ţină duhul
într-un singur cuget.
Să ne rugăm pentru răbdare, ca Domnul să ne dea până la sfârşit răbdare
în toate necazurile.
Să ne rugăm pentru apostoli, ca Domnul să ne dea să-I fim plăcuţi Lui, aşa
cum I-au fost plăcuţi şi ei şi să ne facă vrednici de moştenirea lor.
Să ne rugăm pentru profeţi, ca Domnul să ne numere împreună cu ei.
Să ne rugăm pentru mărturisitori, ca Domnul să ne dea să ne sfârşim viaţa
în acelaşi cuget cu ei.
Să ne rugăm pentru episcop, ca Domnul să-l păzească în credinţă întru

lungime de zile, ca, dreapta cale croind cuvântului adevărului, să conducă
Biserica în curăţie şi fără prihană.
Să ne rugăm pentru prezbiteri, ca Domnul să nu ia de la ei duhul prezbite-
riei, ci să le dăruiască până la sfârşit sârguinţă şi cucernicie.
Să ne rugăm pentru diaconi, ca Domnul să le dea să alerge alergare desăvâr
şită, să săvârşească sfinţenie şi să-şi aducă aminte de ostenelile şi iubirea lor.
Să ne rugăm pentru prezbitere/bătrâne [văduve], ca Domnul să audă rugă
ciunile lor şi să păzească desăvârşit inimile lor în duhul harului şi să ajute
osteneala lor.
Să ne rugăm pentru ipodiaconi, citeţi şi diaconiţe, ca Dumnezeu să le dea
să-şi primească plata în răbdare.
Să ne rugăm pentru credincioşii din lume, ca Domnul să le dea să păzească
în chip desăvârşit credinţa.
Să ne rugăm pentru catehumeni, ca Domnul să le dea să se facă vrednici
de baia iertării şi să-i sfinţească cu pecetea sfinţeniei.
Să ne rugăm pentru împărăţie, ca Domnul să-i dea pace.
Să ne rugăm pentru preaînalţii stăpânitori, ca Domnul să le dea înţelegere
şi frica Sa.
Să ne rugăm pentru toată lumea, ca Domnul să mângâie pe fiecare dându-i
cele de cuviinţă.
Să ne rugăm pentru cei ce călătoresc pe mare şi pe uscat, ca Domnul să-i
îndrepteze cu dreapta milostivirii Sale.
Să ne rugăm pentru cei ce suferă prigonire, ca Domnul să le dea răbdare şi
ştiinţă şi să le dea osteneală desăvârşită.
Să ne rugăm pentru cei adormiţi care s-au dus din Biserica noastră, ca
Domnul să le dea loc de odihnă.
Să ne rugăm pentru cei în cădere [de la credinţă], ca Domnul să nu-şi
aducă aminte de neroziile lor şi să-şi domolească de la ei ameninţările Lui.
Noi toţi care avem nevoie de rugăciuni să ne rugăm ca Domnul să ne
ocrotească şi păzească în duh de blândeţe.
Să ne rugăm şi să-I cerem Domnului să primească rugăciunile noastre.
Iar când s-au isprăvit strigările făcute de diacon, episcopul să facă semn
cu mâna, iar diaconul să zică:
— Să ne ridicăm în Duhul Sfânt ca, înţelepţiţi fiind acum, să creştem în
harul Lui slăvindu-ne în Numele Lui şi zidiţi pe temelia apostolilor, şi ru-
gându-ne să cerem Domnului să primească rugăciunile noastre cu bunăvoinţă.
După care episcopul să încheie.
Poporul să zică:
— Amin.
814 C a n o n u l O r t o d o x ie i 1. C anonul apostolic
Datoriile diaconului în Biserică

XXXVI. Diaconul să fie astfel încât să se arate având frică, sfială, modestie
şi purtare desăvârşită în înflăcărarea duhului.
Să se uite cu atenţie la cei ce intră în lăcaşul sfânt, cine sunt aceia, ca să
disceamă dacă sunt miei sau mai degrabă lupi, iar după o cercetare să-l ducă
înăuntru pe cel vrednic, ca să nu se întâmple să intre vreo iscoadă şi să fie
atacată libertatea Bisericii, iar tot păcatul să cadă asupra capului său.
Dacă vine cineva la adunare târziu, fie când se încheie lauda aurorei, fie
când se aduce jertfa [euharistică], să rămână afară, oricine ar fi, şi diaconul
să nu-1 ducă înăuntru, căci aceasta e o preînchipuire a Judecăţii viitoare, şi
nu cumva hărmălaia care se face cu intrarea lui să fie pricină de împrăştiere
pentru cei ce se roagă. Aşadar, cel ce vine şi găseşte închisă uşa să nu bată
din motivele mai sus-zise.
Iar după ce lauda începută s-a isprăvit, credinciosul sau credincioasa să
intre, iar diaconul să strige:
— Să ne rugăm peste jertfa şi peste laudă, ca Domnul să înscrie cererea
noastră în cartea vieţii şi Dumnezeul veacului să-şi aducă aminte de noi în
sălaşurile Lui luminoase şi sfinte.
Pentru fratele care a venit târziu să ne rugăm, ca Domnul să-i dea sârguinţă
şi osteneală, să dezlege de la el orice legătură a lumii acesteia şi să-i dea
voinţa iubirii, dragoste şi nădejde.
în acelaşi fel să strige diaconul pentru sora ori diaconiţa care au venit târziu
şi au rămas afară, ca tot poporul să se roage pentru ele. Căci atunci când dia
conul îi pomeneşte şi strigă astfel pe cei zişi mai înainte, sârguinţă sporeşte
şi legătura iubirii se întăreşte, iar cel nepăsător sau leneş e mustrat.
Alte datorii ale diaconului

XXXVII. Dacă vreo femeie suferă siluire de la un bărbat, diaconul să cer
ceteze întocmai dacă e credincioasă, dacă a suferit cu adevărat o siluire şi
dacă cel care a siluit-o nu e cumva ibovnicul ei. Şi, dacă va cunoaşte că fe
meii i s-a întâmplat într-adevăr acest lucru şi că plânge din pricina siluirii pe
care a suferit-o, să aducă la cunoştinţă aceasta urechilor episcopului, ca să
arate că ea ţine întru totul de comuniunea Bisericii. Dar pe siluitor, dacă e
credincios, diaconul să nu-1 ducă în biserică pentru cuminecare, chiar dacă
face pocăinţă; iar dacă e catehumen şi face pocăinţă, să fie botezat şi primit
la cuminecare.
Diaconul să-i catehizeze pe cei ce fac pocăinţă şi să-i ducă la prezbiteri
sau la episcop, ca să fie învăţaţi şi să se îmbibe de cunoaştere.
Dacă diaconul nu-şi poate îndeplini cele ce ţin de rânduiala diaconiei, să
stăruie măcar în rugăciune şi drept osteneală să socotească cererea, medita-
rea, iubirea, calea, plânsul şi să aibă înaintea ochilor frica, şi se va numi fiu
al luminii.
Hirotonia diaconului
XXXVIII. Hirotonia diaconului să se facă aşa: doar episcopul să pună mâna
asupra lui, căci nu e hirotonit pentru preoţie, ci pentru slujirea episcopului şi
a Bisericii. Şi episcopul să se roage asupra diaconului aşa:
Rugăciunea punerii mâinilor peste diacon

— Dumnezeule, Care ai zidit şi ai împodobit prin cuvânt toate, Care Te
odihneşti în lumile curate, Care prin profeţii Tăi ne-ai slujit viaţa veşnică şi
ne-ai luminat cu lumina cunoaşterii, Dumnezeule, Făcătorul celor mari şi
Pricinuitorul a toată slava, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai
trimis să împlinească voia Ta ca să slobozească tot neamul omenesc, şi nouă
ne-ai rostit şi arătat Mintea Ta, înţelepciunea Ta, Cercetarea Ta, pe Fiul Tău
iubit, Iisus Hristos, Domnul luminii, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumne
zeilor, trimite Duhul harului şi al sârguinţei peste slujitorul Tău acesta, ca să
i se dea râvnă, tihnă, mărinimie şi puterea de a fi plăcut Ţie. Fă-1, Doamne,
lucrător legiuit fără ruşinare, blând, iubitor al orfanilor, iubitor al celor ce
cinstesc evlavia, iubitor al văduvelor, înflăcărat cu duhul, iubitor de fapte
bune. Luminează-1, Doamne, pe cel pe care l-ai iubit şi l-ai ales spre a sluji
Bisericii Tale şi a aduce cu sfinţenie în locaşul Tău sfânt cele ce-Ţi sunt
aduse de moştenirea arhieriei Tale, ca slujind el fără prihană, curat, sfânt şi
cu cuget nepătat, să se facă vrednic de acest mare şi înalt cin prin voinţa Ta şi
să Te laude neîncetat prin Fiul Tău Unul-Născut Iisus Hristos Domnul nostru,
prin Care Ţie se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.
Poporul:
— Amin.
Despre mărturisitori
XXXIX. Cine dă mărturie şi mărturisire că a fost în lanţuri, în temniţă şi în
chinuri pentru Numele lui Dumnezeu să nu i se pună din această pricină
mâna peste el pentru diaconie, nici pentru prezbiterie. Căci are cinstea cleru
lui, întrucât prin mărturisire a fost ocrotit de mâna lui Dumnezeu. Dar dacă e
rânduit episcop, să se învrednicească şi de punerea mâinilor.
Dacă e însă un mărturisitor care n-a fost chemat la judecată înaintea stă-
pânitorilor, nici n-a fost chinuit în lanţuri, ci doar a mărturisit credinţa, să se
învrednicească de punerea mâinii, căci primeşte rugăciunea clerului. Să nu
repete însă şi să se roage asupra lui toate cuvintele, dar când e înaintat mai
apoi păstor [episcop], să primească lucrul [hirotoniei].
Despre văduve
XL. Să fie rânduită văduvă cea care e aleasă, care a rămas multă vreme fără
bărbat şi a fost de multe ori îndemnată de oameni să se mărite cu un alt
bărbat, dar din pricina credinţei n-a vrut nicidecum să se alipească de un alt
bărbat. Altfel nu trebuie să fie aleasă, ci să fie probată la timp dacă a fost
cucernică, dacă pe cei pe care i-a născut i-a crescut în sfinţenie, dacă nu i-a
învăţat deloc înţelepciunea lumii, dacă i-a format în dragostea legii sfinte şi
a Bisericii, dacă i-a iubit şi cinstit pe pelerini, dacă a fost sârguincioasă în
rugăciune, dacă s-a arătat umilă, dacă i-a ajutat cu bucurie pe cei necăjiţi,
dacă s-a descoperit sfinţilor despre ea, dacă nu i-a neglijat pe sfinţi, ci le-a
slujit după puteri, dacă e în stare să poarte şi să ducă acest jug. Să fie
rugându-se neîncetat şi desăvârşită în toate, arzând în duhul, având ochii
inimii deschişi spre toate. Să fie tot timpul bună, iubind simplitatea, neavând
nimic în lumea aceasta, ci luând şi purtând necontenit crucea care depărtează
tot răul, stăruind zi şi noapte la altar, facându-şi lucrarea cu veselie şi în
ascuns. Dacă are una sau două tovarăşe într-un gând în Numele Meu, şi Eu
voi fi între ele. Să fie desăvârşită în Domnul, ca una cercetată de Duhul.
Cele ce i se arată să le facă cu frică şi sârguinţă. Să îndemne femeile neas
cultătoare, să le înveţe pe cele neştiutoare, să lc întoarcă pc cele rele, să le
înveţe să fie sfioase şi să caute pe diaconiţc. Pc cele cc intră să Ic facă să ştie
cum şi în ce fel trebuie să fie, pe cele cc rămân afară să Ic îndemne. Să dea
cu răbdare sfat celor care ascultă despre cele bune. Cu cele neascultătoare
după trei mustrări să nu mai vorbească. Să le sprijine pc cclc ce doresc să fie
în feciorie şi curăţie. Pe cele cc se arată dimpotrivă să le dojenească cu mă
sură şi liniştit. Pe cele ce vorbesc lucruri dc prisos şi zadarnice să le mustre
deoparte, iar dacă nu ascultă, să mai ia cu sine o femeie mai înaintată în vârstă
sau să aducă la cunoştinţa urechilor episcopului. In biserică să tacă, să fie
sârguincioasă în rugăciune, să viziteze bolnavele în fiecare duminică, adu
când cu ea unul sau doi diaconi şi să le ajute. Dacă are ceva, să-l cheltuiască
pe săraci şi credincioşi. Dacă nu are, trebuie să fie ajutată de Biserică. Nimic
să nu lucreze în chip lumesc, ca pentru a fi pusă la încercare.
Să săvârşească faptele Duhului, să stăruie în rugăciuni şi postiri, să nu
cerceteze nimic adânc şi să primească ce îi trimite Dumnezeu. Să nu se mai
ocupe de copii, ci să-i predea Bisericii ca, petrecând în casa lui Dumnezeu,
să se facă în stare de slujirea preoţiei. Rugăciunile ei vor fi primite la Dum
nezeu şi vor fi o jertfă de ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. Căci cele ce
au slujit cu cinste vor fi slăvite de arhangheli. Dar cele care sunt neînfrânate,
vorbăreţe, curioase, furioase, beţive, necinstite sau iubind cu înflăcărare des
fătările, chipurile sufletelor lor care stau înaintea Tatălui luminii, vor pieri şi
vor fi duse să locuiască în întuneric. Căci atunci când faptele lor văzute se
înalţă sus, le împing uşor în adânc ca, după schimbarea şi pieirea lumii aces
teia, înseşi chipurile sufletelor să se ridice ca mărturie împotriva lor şi să le
împiedice să privească în sus. Căci chipul sufletului fiecăruia stă în faţa lui
Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. De aceea să fie aleasă cea care poate
să meargă înainte cu cupe sfinte, căci aşa sunt cei doisprezece bătrâni/prez-
biteri care laudă pe Tatăl Meu în ceruri, care laudă pe Tatăl Meu în ceruri,
care primesc rugăciunile oricărui suflet curat şi aduc Celui Preaînalt bună-
mireasmă [cf. Ap 5, 8].
Aşezarea văduvei
XLI. Rânduirea văduvei să se facă în acest fel: rugându-se ea la intrarea
altarului şi privind în jos, episcopul să zică încet, dar totuşi astfel încât preoţii
să poată auzi:
Rugăciunea de aşezare a văduvelor care au întâietate la şedere

— Dumnezeule sfinte şi preaînalt, Care priveşti spre cele umile, Care ai
ales pe cei slabi şi pc cei tari în putere, Care ai făcut de cinste şi cele dispre
ţuite, trimite, Doamne, duhul puterii Tale peste slujnica Ta aceasta şi întă
reşte-o cu adevărul Tău, ca, împlinind porunca Ta şi ostenind în locaşul Tău
cel sfânt, să-Ţi fie vas de cinste şi să Te slăvească în ziua în care vei slăvi pe
săracii Tăi, Doamne. Dă-i ei puterea de a săvârşi cu bucurie cele rânduite de
Tine drept regula slujnicei Tale. Dă-i, Doamne, duh de umilinţă, tărie, răb
dare şi bunătate, ca luând jugul Tău cu bucurie nespusă să îndure ostenelile.
Aşa, Doamne Dumnezeule, Care ştii neputinţa noastră, fa-o pe slujnica Ta
aceasta spre slava casei Tale, spre zidire şi preînchipuire strălucită; întăreşte-o,
Dumnezeule, sfinţeşte-o, învaţ-o şi mângâi-o, că binecuvântată şi slăvită e
împărăţia Ta, Dumnezeule Tată, şi Ţie se cuvine slava, Unului-Născut Fiului
Tău, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, şi Duhului Tău Sfânt, bun închinat, de
viaţă făcător şi de-o-fiinţă, acum şi înainte de veci şi din generaţie în generaţie
Poporul:
— Amin.
Datoriile văduvei
XLII. După ce a fost aşezată astfel, văduva să nu se mai îngrijească de
nimic, ci să fie singuratică şi să se ocupe în singurătate de rugăciunile cucer
niciei; căci temeiul sfinţeniei vieţii pentru văduvă e în singurătate, aşa încât
pe nimeni altul să nu iubească decât pe Dumnezeul dumnezeilor, Tatăl care
este în ceruri.
Să aducă laude noaptea şi dis-de-dimineaţă în afara ceasurilor cunoscute.

Dacă e la sorocul ei lunar, să rămână în templu, dar să nu se apropie de
altar, nu ca şi cum ar fi întinată, ci pentru cinstea altarului; iar după ce a postit
şi s-a spălat, să stăruie. Dar în zilele Cincizecimii să nu postească. Iar la
praznicul Paştelui să dea săracilor din ce are, să se spele şi aşa să se roage.
Când aduce mulţumiri şi laude, dacă are fecioare prietene într-un cuget,
va fi foarte bine dacă se vor ruga cu ea răspunzând: Amin. Altfel să se roage
singură deosebi, fie în biserică, fie acasă, dar mai cu seamă la miezul nopţii.
Timpurile în care trebuie să aducă laude sunt sâmbăta, duminica, de Paşte,
de Epifanie şi de Cincizecime. In restul timpului să mulţumească cu umilinţă
în psalmi, cântări şi meditare şi să se ostenească muncind. Căci Cel Prea-
înalt le va sfinţi şi va ierta păcatele reproşate şi neştiinţa lor. Tatăl Meu ce
resc le va mângâia şi va lumina feţele lor care vor străluci de slavă în ziua
răsplătirii ca feţele sfinţilor Mei.
Laudele văduvelor
XLIII. Aceste laude să fie săvârşite dc văduve în tihnă:
Lauda de noapte a văduvelor

— Sfinte, sfinte fără prihană, Care-Ţi ai sălaşul în lumină, Dumnezeul lui
Avraam, Isaac şi Iacob, Dumnezeul Iui Enoh şi David, al lui Ilie şi Elisei, al
lui Moise şi losua, al profeţilor şi al celorlalţi care au vestit în adevăr Numele
Tău, Dumnezeul apostolilor, Dumnezeule Care cu sfaturile Tale îndrepţi
toate şi binecuvântezi pe cei ce se încred în Tine cu tot dragul, pe Tine Te
laudă sufletul meu cu puterile duhului tăriei mele, pe Tine Te laudă inima
mea, Doamne, laudă puterea Ta în toată vremea, Te laudă pe Tine, Doamne,
toată tăria mea, căci dacă vrei voi fi a Ta, Dumnezeule, Dumnezeul săraci
lor, că Tu eşti ajutorul celor mici, Care priveşti spre cei umiliţi, Care eşti
ajutorul celor slabi; ajută-mă, Doamne, căci prin harul Tău ai binevoit să fiu
slujnica Ta, pentru că nume mare mi-ai dat mie, ca să mă numesc creştină.
Tu, Care m-ai slobozit din robie, ca să slujesc Dumnezeului puternic în veac
şi să Te laud fără să fiu făcută de ruşine pe Tine, Care vezi toate. Aşa.
Doamne Dumnezeule, întăreşte în mine inima mea, până ce se va desăvârşi
în Duhul Sfânt. Dă-ne tinereţe spre zidirea sfintei Tale Biserici. Fiule, Cu
vânt şi Minte a Tatălui, Hristoase, Care ai venit pentru mântuirea neamului
omenesc, Care ai pătimit, ai fost îngropat şi ai fost slăvit de Cel ce Te-a tri
mis, întoarce-Te şi ajută-ne, Doamne, drepte fa gândurile noastre în credinţa
întărită a Duhului, slăveşte Numele Tău în noi, pentru că în Tatăl Tău, în
Tine şi în Duhul Sfânt e nădejdea noastră în vecii vecilor.
IV .5. T e sta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 819
Şi să spună împreună cu cele ce sunt cu ea:

— Amin.
Iar lauda aurorei să o facă aşa:
Lauda aurorei a văduvelor care au întâietate în şedere

— Pe Tine, Dumnezeule în veac, îndreptătorul sufletelor noastre, Ziditorul
luminii, comoara vieţii, Care eşti desfătat de laudele şi rugăciunile sfinţilor,
iubitorule al milei, îndurate, bunule, împărate a toate şi Domnul Dumnezeul
nostru, pe Tine Te laudă duhul meu, trimiţând neîncetat spre Tine glasul
slujnicei Tale, Doamne, care Te roagă să desăvârşeşti în slujnica Ta duhul
sfatului, al cucerniciei şi cunoaşterii drepte. Te laud, Doamne, Care ai nimicit
de la sărăcia noastră toată tulburarea, ura, mânia, toată dihonia şi obiceiul
cel rău. Tu eşti Cel ce, luând-o înainte, ai schimbat gândul minţii mele, ca
să-Ţi slujesc numai Ţie, Dumnezeule, Care ai împodobit sfânta Biserică cu
felurite slujiri. Tu, Care depărtezi de la slujnica Ta orice îndoială, frică,
neputinţă şi îndrepţi gândurile celor care-Ţi slujesc Ţie cu gândire dreaptă.
Te laud, Dumnezeule, Care m-ai luminat cu lumina ştiinţei Tale prin Fiul Tău
Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi
stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Şi împreună cu cele care o însoţesc să zică:
— Amin.
Despre ipodiaconi
XLIV. în acelaşi chip să fie rânduit ipodiacon cel ce e curat, rugându-se
peste el episcopul. Iar în ziua de duminică, în auzul întregului popor, epis
copul să zică peste el aşa:
— Tu (N), slujeşte şi ascultă cu frică de Dumnezeu evanghelia, cultivă-ţi
în sfinţenie cunoaşterea de tine însuţi, păzeşte curăţia, vieţuieşte ascetic, pri
veşte, auzi şi ascultă în umilinţă şi nu neglija rugăciunile şi posturile, ca
Domnul să Te facă mulţumit şi vrednic de un cin mai înalt decât acesta.
Toţi preoţii să zică:
— Fie! Fie! Fie!
Despre citeţ
XLV. Să fie aşezat citeţ cine e curat, blând, umil, înţelept şi foarte iscusit,
învăţat el însuşi şi în stare să înveţe pe alţii, cu bună ţinere de minte şi ve
ghetor, ca să fie în stare să fie ridicat la o treaptă şi mai înaltă. Mai întâi însă
într-o zi de duminică să i se dea o carte în văzul poporului. Să nu se pună
mâna peste el, ci să audă de la episcop acestea:
— Tu (N), pe care Te-a chemat Hristos să fii slujitorul cuvintelor Lui,

poartă de grijă şi sileşte-te să te arăţi încercat în canonul acesta şi într-o
treaptă mai mare chiar decât aceasta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos,
ca să-Ţi dea pentru acestea o plată mai bună în sălaşurile Lui cele veşnice.
Iar preoţii să spună:
— Fie! Fie! Fie!
Despre cei feciorelnici
XLVI. Cel feciorelnic, bărbat sau femeie, nu e aşezat de oameni, nici nu e

hirotonit, ci se deosebeşte el însuşi prin voinţa sa, luând numele de feciorel-
nic/fecioară. Să nu se pună deci mâinile peste el pentru feciorie, fiindcă
aceasta e o stare a voinţei lui.
Este necesar însă ca feciorelnicii să fie stricţi omorându-şi trupul, dar fără
a-i atinge sănătatea, şi să petreacă zi de zi în posturi şi rugăciuni cu plâns şi
lacrimi, aşteptând în toată vremea ieşirea din trup şi să se silească gândindu-se
zi de zi că vor muri. Să nu se dedea mâniei, nici neînfrânării, beţiei ori vor
birii prosteşti, nici ocupaţiilor sau împrăştierilor lumeşti, ci ca unii răstigniţi
mereu să-şi aibă inimile înălţate sus cu toată umilinţa şi podoaba conştiinţei,
în meditarea cărţilor sfinte, în gânduri credincioase şi într-o uşurare bună, ca
atunci când se roagă să fie auziţi în cele pe care le cer pentru credincioşii
care vor să le poarte de grijă, şi să nu respingă aceasta, ca prin ei să li se dea
partea vieţii. Să fie întăriţi în iubire, în bunătate şi în harul adevărat şi desă
vârşit. Să fie stăruitori în mângâieri şi să-i uşureze pe apropiaţii lor; să-i
instruiască şi înveţe pe cei proaspăt făcuţi credincioşi; să-i îndrume pe tineri
cu ştiinţă, înţelepciune şi bunătate, arătându-se întrei ei ca pilde de sfinţenie
în toate faptele bune.
Aşa să facă şi fecioarele.
Apoi să vorbească şi lucreze cu rânduială, cu har şi ştiinţă, ca să fie cu
adevărat sarea pământului [Ml 5, 13].
Fecioarele să-şi acopere capul în biserică ascunzându-şi măcar părul.
Toţi să le aibă în cinste, ca şi celelalte care vor să le urmeze exemplul.
Despre harismatici
XLVII. Dacă se arată în popor cineva având darul vindecării sau al ştiinţei
sau el limbilor, să nu se pună mâinile peste el, întrucât lucrarea lor e deja
arătată. Dar să li se arate cinstire.
Sfârşitul primei cărţi a lui Clement.

Cartea a Il-a a lui Clement

Poruncile, canoanele şi hotărârile pe care le prescris Domnul nostru
Iisus Hristos cu privire la cinul celor ce urmează să se boteze
Despre cei ce vin să asculte cuvântul

I. Cei ce vin prima dată să asculte cuvântul, înainte de a intra în ceata
obştii, să fie duşi mai întâi la învăţători acasă şi arătându-li-se toată sârguinţa
să se cerceteze toată pricina [venirii lor], ca astfel învăţătorii să cunoască de
ce au venit şi cu ce voinţă. Iar dacă au venit cu voinţă şi cu dorinţă bune, să
fie instruiţi cu râvnă.
Cei care-i aduc să fie înaintaţi în vârstă, credincioşi şi cunoscuţi Bisericii,
şi să dea mărturie despre ei că sunt în stare să asculte [cuvântul].
Să se cerceteze şi despre năravurile şi viaţa celor ce vin, dacă sunt necer-
tăreţi, liniştiţi, umili, nevorbitori de lucruri zadarnice sau dacă sunt dispreţu
itori, grăitori de lucruri ruşinoase, puşi pe glume, înşelători şi stârnind râsul.
Pe lângă asta să se cerceteze dacă cineva dintre ei are sau nu soţie. Şi dacă
are concubină, să fie povăţuit cu sârg şi râvnă şi să fie rugat cu bunătate
să-şi îndrepte cusururile.
Episcopul să se îngrijească de el în Domnul, povăţuindu-1 cu îndemnurile
profeţilor care-1 duc la curăţie, iar dacă înaintează să-l îmbibe atunci atât cu
învăţături apostolice, cât şi mai apoi cu cele evanghelice şi cu întreg cuvântul
învăţăturii, iar dacă e socotit vrednic, să fie botezat; şi dacă e socotit atât de
vrednic să asculte cele ascunse, să le audă separat, în cazul în care înaintează
într-adevăr şi în ascuns.
Celui ce doreşte să se căsătorească să nu i se pună nici o piedică, ca nu cum
va să fie prins în laţ de Satana prin desfrânare. Dar să lege căsătorie cu o fe
meie credincioasă creştină, din neam de creştini, care să-şi poată păstra băr
batul în credinţă; [şi să facă asta] cu porunca şi purtarea de grijă a episcopului.
Venind la audiere cuvântului, să fie întrebat şi dacă e sclav sau om liber şi,
dacă e slavul unui bărbat credincios şi stăpânul îl lasă, să asculte [cuvântul].
Şi dacă stăpânul nu e credincios şi nu-1 lasă, să fie rugat să-l lase. Iar dacă
stăpânul spune cu adevărat că sclavul vrea să se facă creştin din ură faţă de
stăpânii lui, un astfel de sclav să fie respins. Dacă însă nu poate fi dovedită
nicicum ura sclavului pe stăpân şi sclavul acela vrea să se facă creştin, să fie
primit să asculte. Sclavul care nu primeşte mărturie de la un stăpân creştin
să fie respins.
Orice soţie să fie învăţată să placă bărbatului ei în frica lui Dumnezeu.
Dacă fiecare din ei vor voi să păstreze înfrânarea din motive de evlavie, îşi
vor avea răsplata lor.
822 C anonul O r t o d o x ie i 1. C an o n u l apostolic
Cine nu e legal prin căsătorie să nu desfrâneze, ci să lege o căsătorie legiu

ită. Dacă doreşte să rămână aşa, să rămână în Domnul.
Cine e chinuit de demon, să nu asculte cuvânt de la povăţuitor, până ce nu
se curăţeşte. Căci, până ce e pradă unui duh material, mintea nu primeşte un
cuvânt nematerial şi sfânt. Dar după ce s-a curăţit, să fie învăţat prin cuvânt.
Cine sâ fie primii catehumen şi cine nu

II. Adultera şi adulterul sau beţivul sau plăsmuitorul sau turnătorul de idoli
sau măscăriciul sau vizitiul sau luptătorul [gladiatorul] sau boxerul sau
antrenorul luptătorilor sau vânătorul de fiare în public sau preotul idolilor sau
păzitorul lor nu trebuie primiţi.
De va voi cineva dintre aceştia să se facă credincios, trebuie ca înainte să
se lase de lucrurile de acest fel, iar după ce-şi va fi mărturisit cu zel credinţa
şi va fi fost botezat, să fie primit şi să se cuminece. Dacă însă refuză să se
lase, să fie îndepărtat.
E foarte bine dacă învăţătorul copiilor în literatura profană se lasă de me
seria sa; dar dacă n-arc altă meserie cu care să-şi câştige cele necesare vieţii,
să se aibă îngăduinţă faţă de el.
Dacă cineva e soldat sau într-o magistratură, să fie învăţat să nu oprime,
să nu omoare, să nu răpească, să nu se mânie, să nu sc aprindă, nici să vată-
me pe cineva, ci să fie mulţumit cu leafa care i sc dă. Iar cei ce vor să fie
botezaţi în Domnul, să renunţe cu totul la armată şi magistratură; altfel să nu
fie primiţi.
Dacă un catehumen sau credincios vrea să se facă soldat, să renunţe la acest
fel de gând, altfel să fie respins ca unul care prin planul său dispreţuieşte pe
Dumnezeu şi, punând mai prejos cele duhovniceşti, fuge mai degrabă în trup.
nesocotind credinţa.
Adulterul, sau desfrânatul, sau beţivul, dacă încetează acest fel de răutăţi, pot
fi primiţi şi, după ce înaintează, pot să fie chiar şi botezaţi; altfel să fie respinşi.
Dacă concubina cuiva, şi care e slujnică, vrea să mărturisească credinţa,
să fie primită să asculte [cuvântul], numai să-şi ia copilul şi să plece de la
stăpânul ei, sau să se lege cu el în căsătorie; iar după ce a primit botezul, să
se facă părtaşă de cuminecarea Euharistiei; altfel să fie respinsă.
Cel vinovat de lucruri infamante, ghicitorul, magul sau necromantul să fie
socotiţi întinaţi şi nici măcar să nu vină la judecată. Descântătorul, astrologul,
tălmăcitorul viselor, prezicătorul, instigatorul poporului, cititorul în stele şi
profetul idolilor sau să se lase de unele ca acestea, şi apoi să fie exorcizaţi şi
botezaţi, sau altfel să fie îndepărtaţi.
Cine are concubină să o repudieze şi să lege o căsătorie legitimă, şi aşa să
asculte cuvântul catehezei.
Despre catehumen
III. Cine e povăţuit ca un catehumen ascultând cu toată sârguinţa predania
Evangheliei, să nu fie instruit mai puţin de trei ani. Dar dacă doreşte şi cere
să primească [mai devreme] Botezul, să fie botezat.
Şi cine a fost blând, umil, sârguincios, râvnitor, stăruind pe lângă cel care-1
învaţă, în osteneli, în privegheri, în mărturisire, în supunere şi rugăciuni, şi
vrea să fie botezat [mai devreme], să fie botezat; căci nu trebuie să fie judecat
intervalul de timp, ci voinţa credinţei.
Bărbaţii şi femeile în biserică

IV. Când tace povăţuitorul, catehumenii să se roage separat de credincioşi
şi să iasă, ca astfel credincioşii să înveţe în timp ce prezbiterul sau diaconul
citeşte Noul Testament sau Evangheliile.
Femeile credincioase să stea în biserică separat, şi separat să stea şi femeile
catehumene, despărţite de femeile credincioase, şi atât unele, cât şi celelalte să
stea separat de bărbaţi. Şi fetele să stea separat, fiecare la locul şi în rândul ei.
Bărbaţii să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Fecioarele
credincioase să ocupe primul loc, iar după ele catehumenele care doresc să
se dedice fecioriei.
După rugăciune catehumenii să-şi dea unul altuia pacea, bărbaţii bărbaţilor
şi femeile femeilor.
Fiecare femeie să-şi acopere capul şi părul. Femeile să se arate serioase şi
cuviincioase în podoaba lor şi să nu se împodobească cu cosiţe împletite sau
pietre scumpe, ca să nu-i aţâţe pe tinerii care sunt în biserică. Astfel în bise
rică femeile să stea cuviincios şi înţelept; altfel să fie sfătuite de văduvele
care au întâietatea şederii şi, dacă stăruie în îndrăzneală, să fie mustrate de
episcop.
V. Episcopul sau prezbiterul, după ce s-a rugat, să-şi pună mâinile peste
catehumeni şi să rostească peste ei rugăciunea punerii mâinilor:
Rugăciunea peste catehumeni

— Dumnezeule, Cel ce trimiţi tunetele şi pregăteşti fulgerele, Care ai zidit
cerul şi ai întărit pământul, Care luminezi pe credincioşi şi întorci pe cei ră
tăciţi, care i-ai dat pe cei morţi înapoi vieţii şi nădejde celor fără de nădejde,
Care ai slobozit lumea din rătăcire prin pogorârea Unuia-Născut Fiului Tău
Iisus Hristos, auzi-ne pe noi, Doamne, şi dă sufletelor acestora înţelegere,
deplinătate, credinţă neîndoielnică şi cunoaşterea adevărului, ca să ajungă la
o treaptă mai înaltă decât aceasta pentru sfânt Numele Tău şi al iubitului Tău
Fiu Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu
Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
Şi isprăvindu-se acestea, să le dea drumul.
Iar dacă cineva, fiind doar catehumen, e prins şi condamnat la chinuri
pentru Numele Meu şi aleargă în grabă să primească botezul, păstorul să nu
şovăie, ci să-i dea botezul. Iar dacă e omorât în chip violent înainte de a
primi botezul, să nu fie nedumerit, căci s-a îndreptăţit, întrucât a fost botezat
în sângele său.
Despre cei aleşi

VI. Când sunt aleşi în chip individual cei ce urmează să primească baia
[botezului], să fie cercetaţi şi întrebaţi înainte în ce fel s-au purtat când au
fost catehizaţi, dacă au cinstit pe văduve, au cercetat pe cei bolnavi, au um
blat în toată umilinţa şi iubirea, dacă s-au arătat râvnitori în faptele bune. Să
se aducă despre ei şi mărturia celor care i-au adus.
Şi în fiecare zi după ce au ascultat Evanghelia să sc pună mâinile peste ei.
Iar din ziua în care sunt aleşi să fie exorcizaţi. Şi să fie botezaţi în zilele
Paştelui. Aşadar, când se apropie acclc zile, episcopul să-i exorcizeze pe fie
care în parte, ca să aibă convingerea că fiecare c curat. Căci dacă se întâmpla
să nu fie cineva curat ori să fie posedat dc un duh necurat, va fi dat pe faţă
de însuşi acest duh necurat.
Astfel cine e găsit constrâns de acest impediment, să fie mustrat şi dojenit
ca unul care n-a ascultat cu credinţă cuvântul învăţăturilor şi al îndemnului,
întrucât duhul rău şi străin a rămas în el.
Cei ce urmează să primească botezul să fie învăţaţi să se spele şi să-şi
şteargă capul doar în ziua a cincea a ultimei săptămâni.
Dar dacă o femeie suferă de obişnuita scurgere, să-şi ia o altă zi mai îna
inte ca să se spele şi şteargă.
Şi să postească în ziua a şasea [vinerea] şi sâmbăta.
VII. Iar sâmbăta episcopul să-i adune pe cei ce urmează să primească baia
[botezului], şi diaconul să strige poruncindu-le să-şi plece genunchii. Şi după
ce se face linişte să-şi pună mâna peste ei şi să zică exorcizându-i:
Exorcismul dinaintea Botezului

— Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul luminilor, Dumnezeul arhanghelilor
care sunt sub puterea Ta, Dumnezeul îngerilor care sunt sub stăpânirea Ta,
împăratul slavei lor şi domnilor, Dumnezeul sfinţilor, Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos, Cel ce ai slobozit sufletele ţinute de moarte, Cel ce pe omul
care era strâns de jur-împrejur şi ţintuit de întuneric l-ai luminat prin ţintui
1V.5. T e s ta m e n tu l D o m n u lu i p rin C le m e n t R o m a n u l 825
rea de cruce a pătimirii Unuia-Născut al Tău, Cel ce ai dezlegat funiile noastre

şi ai depărtat de la noi orice povară, care ai alungat de la noi orice război al
Satanei; Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce prin moartea Ta ne-ai făcut
nemuritori, prin slava Ta ne-ai preaslăvit, prin pătimirea Ta ai dezlegat toate
lanţurile vinovăţiilor noastre, prin crucea Ta ai purtat blestemul nelegiuirilor
noastre şi prin învierea Ta i-ai învăţat pe oameni să se facă din oameni
dumnezei; Tu, Care ai luat asupra Ta nenorocirea noastră, Tu ne-ai croit nouă
cale spre cer şi pe noi cei stricaţi ne-ai schimbat în nestricăcioşi, auzi-mă,
Doamne, când strig către Tine cu mâhnire şi cu frică. Doamne, Dumnezeule
şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, înaintea căruia stau sfintele puteri
ale arhanghelilor şi nenumăratele oştiri ale heruvimilor, domniilor şi serafi
milor; vălul Tău e lumina şi înaintea feţei Tale arde foc, tronul slavei Tale e
negrăit şi de nepovestit sunt sălaşurile desfătărilor Tale, pe care le-ai gătit
sfinţilor Tăi, ale căror veşmânt şi comori sunt văzute doar de Tine şi de sfinţii
Tăi îngeri. Toate tremură înaintea Ta şi Te laudă; înfăţişarea Ta înspăimântă
munţii, iar Numele Tău când e rostit rupe adâncul. Pe Tine Te acoperă ceru
rile care se cuprind în mâna Ta, de Tine tremură pământul şi adâncul, marea
şi balaurii care sunt în ea freamătă, iar fiara răpitoare se sfieşte de Tine
tremurând. De frica Ta se topesc munţii şi tăriile pământului, de puterea Ta
tremură şi sc înspăimântă viforul iernii, furtuna lui mânioasă păzeşte pentru
Tine hotarele puse ei; focul răzbunării nu trece niciodată peste porunca care
i-a fost dată, ci îşi încetează urgia la porunca Ta, toată făptura înalţă la Tine
geamătul naşterii poruncit ei până la timpul care-i este hotărât să dăinuie. De
Tine fuge orice fire şi făptură potrivnică, prin Tine e subjugată toată oştirea
potrivnică şi diavolul cade la pământ, şarpele e călcat în picioare şi balaurul
e omorât. Neamurile care s-au mărturisit Ţie au fost luminate şi întărite prin
Tine, Doamne. Prin Tine se descoperă viaţa, nădejdea se întăreşte, credinţa
se face mai tare şi vestitorul vesteşte vesel. Prin Tine cele stricăcioase au fost
desfiinţate şi a fost aşezată nestricăciunea. Omul a fost plăsmuit din pământ
de mâinile Tale, dar după ce a crezut în Tine nu mai e pământ.
Prin Numele Tău, Doamne, Dumnezeule atotputernic, şi al Fiului Tău iubit,
lisus Hristos, îi exorcizez pe aceştia: alungă de la sufletele robilor Tăi aceştia
orice boală şi neputinţă, orice poticneală şi necredinţă, orice îndoială, orice
dispreţ, orice duh necurat, orice lucrare vrăjitorească şi aducătoare de moarte
care e pe pământ, cu foc, cu întuneric, cu miros greu, cu farmec şi poftă
desfrânată, cu pofta semeaţă de aur şi pofta nebună de argint. Aşa, Doamne
Dumnezeule, fie să înceteze de la robii Tăi aceştia care au fost numiţi întru
Tine toate armele Satanei, vrăjitoria, descântecele, cinstirea idolilor, ghici
tul, astrologia, necromanţia, ghicitul în stele, momelile patimilor, pofta celor
ruşinoase, chinul, pofta de argint, beţia, adulterul, desfrâul, dezmăţul, îndrăz
1
neala, sfada, mânia, dezordinea, ticăloşia şi bănuiala cea rea. Aşa, Doamne,
auzi-mă şi suflă peste robi Tăi aceştia duhul păcii, ca păziţi de Tine să aducă
prin Tine roada credinţei, virtuţii, înţelepciunii, curăţiei, ascezei, răbdării,
nădejdii, înţelegerii, modestiei şi laudei, căci ai Tăi slujitori sunt chemaţi în
Numele lui Iisus Hristos când se vor boteza în Treime, în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Duhului Sfânt, martori fiind îngerii Tăi, slavele, domniile şi toată
oştirea cerească. Doamne, Care eşti pricina vieţii noastre şi a acelora, păzeşte
inimile lor, Dumnezeule, că puternic şi slăvit eşti în toţi vecii vecilor.
Şi tot poporul şi preoţii să zică:
— Amin. Fie. Fie. Fie.
Dacă în timp ce episcopul rosteşte acest exorcism, cineva e agitat şi, scu-
lându-se dintr-odată plânge, strigă, face spume, scrâşneşte din dinţi, se uită
cu obrăznicie, se ridică pe neaşteptate sau iese mânat de o pornire năprasnică,
dacă e cineva aşa, acesta să fie ascuns de diacon, ca să nu facă tulburare cât
timp vorbeşte episcopul. Şi cel ce a fost aşa să fie exorcizat de preoţi până se
curăţă şi atunci să fie botezat.
Iar după ce preotul i-a exorcizat pe cei care au fost aduşi sau pe cel ce a
fost găsit necurat, să sufle spre ei, să-i însenineze pc frunte, la nări, la piept,
la urechi şi aşa să-i pună în rânduială.
Celebrarea Botezului
VIII. Iar în cele patruzeci dc zile ale postului Paştelui, poporul să rămână
în biserică priveghind, rugându-se, ascultând Scripturile, imnele şi cuvintele
învăţăturii.
Iar în ultima sâmbătă să privegheze noaptea când sunt exorcizaţi catehu-
menii, până la miezul nopţii acelei sâmbetc. Şi cci ce urmează să primească
botezul să nu aducă nimic cu ei, afară de o pâine pentru Euharistie.
Şi să fie botezaţi în acest fel venind la ape care trebuie să fie curate şi
curgătoare; mai întâi copiii, apoi bărbaţii şi la sfârşit femeile. Dacă vrea
cineva să depună votul fecioriei, acela să fie botezat primul de episcop.
Când sunt botezate, femeile să-şi dezlege părul. Toţi copiii care pot să dea
răspunsul la botez să răspundă repetând cuvintele după preot; iar dacă nu
pot, să răspundă pentru ei părinţii lor sau cineva din familia lor.
Iar când, după răspuns, cei care se botează coboară în ape, să vadă epis
copul să nu poarte vreun bărbat inel sau o femeie podoabă făcută din aur,
căci nimănui nu-i e îngăduit să aibă pe trup ceva străin când e în apă, ci să
dea tot ce are celor aproape de el.
Pentru că trebuie însemnaţi cu untdelemn spre ungere, episcopul să se
roage peste acela [untdelemn] şi să mulţumească şi să mai exorcizeze încă
unul pentru exorcismul catehumenilor. Iar pe cel care e exorcizat diaconul

să-l aducă şi lângă el să stea un prezbiter. Cine stă lângă untdelemnul peste
care se face rugăciunea de mulţumire să stea în partea dreaptă, iar cine stă
lângă cel care este exorcizat să stea în partea stângă.
Luând [episcopul] pe fiecare din cei care urmează să se boteze şi care se
întorc spre apus, să spună:
— Zi: „Mă lepăd/dezertez de tine, Satană, şi de toată slujirea ta, de pom
pele tale, de poftele şi de toate lucrurile tale”, iar după ce a spus şi a mărturisit
acestea, să fie uns cu untdelemn exorcizat, iar când îl unge să spună:
— Te ung cu acest untdelemn spre slobozirea de tot duhul rău şi necurat
şi de orice rău.
Apoi să-l întoarcă spre răsărit şi să-i spună:
— Zi: „Mă supun Ţie, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, de Care tremură şi se
înfricoşează toată firea. Dă-mi să fac toate cele plăcute Ţie şi fără prihană.”
După care episcopul îl dă prezbiterului, care trebuie să-l boteze. Cei ce se
botează să stea în apă goi. Şi când cel ce se botează coboară, şi diaconul să
coboare în acelaşi fel. Aşadar, când cel ce se botează a coborât în apă, cel
care-l botează punându-şi mâna pe el să zică aşa: „Crezi în Dumnezeu Tatăl
Atoatcţiitorul?”, iar cl să răspundă: „Cred.” Şi numaidecât să-l boteze prima
dată. Apoi preotul să zică: „Crezi în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu Care a
venit din Tatăl, Care e de la început cu Tatăl, Care S-a născut din Fecioara
Maria prin Duhul Sfânt, a fost răstignit sub Ponţiu Pilat, a murit, S-a sculat a
treia zi înviind din morţi. S-a înălţat la cer, şade de-a dreapta Tatălui şi va
veni să judece viii şi morţii?”, iar după ce acela răspunde: „Cred”, să-l boteze
a doua oară. După care să zică: „Crezi în Duhul Sfânt şi în sfânta Biserică?”,
iar cel ce sc botează să spună: „Cred”, şi să-l boteze a treia oară.
După care, când iese din apă, prezbiterul să-l ungă cu untdelemnul peste
care s-a rostit mulţumirea zicând: „Te ung cu untdelemn în Numele lui Iisus
Hristos.”
Femeile să fie unse de văduvele care au întâietate de şedere, în timp ce
prezbiterul rosteşte peste ele [aceste cuvinte]. De asemenea, în timpul săvâr
şirii botezului aceleaşi văduve să ţină femeile sub o perdea trasă, în timp
ce episcopul rosteşte cuvintele mărturisirii, la fel şi când rosteşte cuvintele
lepădării.
Invocarea Duhului Sfânt şi Mirungerea
IX. Iar după ce s-au adunat împreună în biserică, episcopul să-şi pună
mâinile peste ei şi să zică rostind asupra lor:
— Doamne, Dumnezeule, Care prin iubitul Tău Fiu Iisus Hristos i-ai um
plut pe sfinţii Tăi apostoli de Duhul Tău Cel Sfânt, Cel ce prin Acelaşi Duh
Sfânt ai dat profeţilor Tăi să grăiască, Cel ce prin baia naşterii din nou i-ai
învrednicit şi pe robii Tăi să dobândească iertarea păcatelor şi ai şters de la
ei toată întunecimea rătăcirii şi întunericul necredinţei, fa-i vrednici prin
iubirea Ta de oameni să se umple de Duhul Tău Cel Sfânt, dându-le harul
Tău, ca să-Ţi slujească în adevăr Ţie, Dumnezeule, după bună-plăcerea Ta şi
să împlinească cu sfinţenie poruncile Tale, ca făcând ei în toată vremea cele
ce sunt voia Ta să intre în corturile Tale veşnice prin Tine şi prin iubitul Tău
Fiu Iisus Hristos, prin Care Ţie slavă şi stăpânire se cuvin împreună cu Duhul
Sfânt în vecii vecilor.
Şi turnând untdelemn şi punând mâna peste capul lui să zică:
— Ungându-te, te ung în Dumnezeul atotputernic, în Hristos lisus şi în
Duhul Sfânt, ca să fii lucrător cu credinţă desăvârşită şi vas plăcut Lui!
Şi însemnându-1 pe frunte să-i dea pacea, zicând:
— Dumnezeul celor umiliţi să fie cu tine!, iar cel însemnat să răspundă:
Şi aşa să facă cu fiecare.
Cuminecarea
X. După care [cel botezat şi uns] să se roage împreună cu toată adunarea.

Ofranda să fie adusă de diacon, iar episcopul să mulţumească.
Pâinea se aduce ofrandă ca preînchipuire [typos] a Trupului Meu, iar paha
rul cu vin amestecat cu apă pentru a însemna sângele şi apa băii [botezului],
ca şi omul dinăuntru, care e duhovnicesc, să dobândească cele asemănătoare,
ca şi trupul.
Toţi să primească potrivit celor spuse mai sus din Euharistia adusă ofrandă,
zicând:
— Amin.
Diaconii să facă să zboare de jur-împrejur [evantaie]. Şi, cum s-a zis mai
sus, cel ce dă cuminecătura să zică:
— Trupul lui Iisus Hristos, Duh Sfânt, spre sănătatea sufletului şi a trupului.
Iar cel care o primeşte să răspundă:
— Amin.
Cine varsă din pahar îşi pregăteşte judecată; la fel cine vede şi tace fără
să-l mustre, oricine ar fi el.
Cei ce primesc Euharistia să fie îndemnaţi de preoţi să facă fapte bune, să
iubească pelerinii şi să-I arate lui Dumnezeu slujirea prin post şi prin toată
fapta bună.
Să fie învăţaţi şi dogma învierii trupurilor, căci înainte de a primi Botezul
nim eni nu trebuie să cunoască cuvântul despre înviere. Aceasta e o stare
nouă care are un nume nou, pe care nu-1 ştie nimeni decât cel ce o primeşte
[Euharistia].
Diaconul să nu dea cuminecătura euharistică prezbiterului, ci să descopere
discul şi prezbiterul însuşi să o ia. Diaconul să împartă cu mâna cuminecătura
poporului.
In lipsa unui prezbiter şi în caz de necesitate urgentă, să boteze diaconul.
XI. Dacă primeşte cineva un dar, pe care trebuie să-l ducă unei văduve sau
femei sărace sau altcuiva care se îndeletniceşte tot timpul cu treburi biseri
ceşti, să-l dea chiar în ziua aceea; iar dacă-1 duce a doua zi dimineaţă, să
adauge ceva din ale sale şi aşa să dea darul acela sporit, căci pâinea săracului
a zăbovit la el o zi.
In ziua a cincea [joia] a ultimei săptămâni [dinainte]a Paştelui să se aducă
ofrandă Pâinea şi Paharul [euharistice], şi atunci vine însuşi Cel ce a pătimit
pentru ceea ce a adus.
Să se aducă în biserică un sfeşnic de diacon care spune:
— Harul Domnului nostru cu voi cu toţii, iar tot poporul să răspundă:
Copiii mici să zică psalmi duhovniceşti şi cântări la aprinderea sfeşnicului,
iar tot poporul să răspundă psalmodind „Aliluia”.
Dar nimeni să nu-şi plece genunchii până ce nu va înceta cel ce vorbeşte.
La fel şi dacă se face o citire sau se rosteşte un cuvânt de învăţătură. Aşadar,
când se rosteşte Numele Domnului sau celelalte, cum s-a amintit mai sus,
nimeni să nu se încline intrând târându-se.
XII. Dezlegarea Paştelui să se facă la miezul nopţii care urmează sâmbetei.
în cele cincizeci de zile care urmează nimeni să nu postească, nici să-şi
plece genunchii, căci acelea sunt zile de linişte şi veselie.
Cei apăsaţi de munci grele să se întremeze întrucâtva în aceste cincizeci
de zile şi în fiecare duminică.
înainte de aducerea jertfei episcopul să spună în chip potrivit cele ce tre
buie spuse la această ofrandă, în timp ce aceia care o primesc îmbrăcaţi în
alb să spună la rândul lor „Aliluia”.
La agape
XIII. La cină sau la ospăţ cei ce sunt aproape de păstor [episcop] să ia ceva
ca pentru binecuvântare, dar catehumenul să nu primească.
Cine e dintr-o familie sau rudă cu învăţătorul de literatură profană să nu-i
îngăduie aceluia să se laude cu el, nici să nu mănânce cu el pe motivul rude
niei sau al unei alte potriviri, ca nu cumva să trădeze lupului cele ce sunt de
nespus şi să-şi ia asupra lui judecată.
Cei chemaţi cu episcopul la casa unui bărbat credincios să mănânce cu

măsură şi cu discernământ şi să nu bea până la beţie ori să mănânce până la
necumpătare, ca să nu stârnească râsul celui ce stă lângă el sau să facă mâh
nire casei care i-a chemat. Mai degrabă aşa să intre în casa celui ce l-a che
mat, încât cel ce a făcut chemarea să ceară ca unor sfinţi să intre în casa lui;
căci aţi auzit că voi sunteţi sarea pământului [Mt 5, 13].
Cei care mănâncă să mănânce din plin, dar aşa încât cele rămase să rămână
de prisos atât vouă, cât şi celor la care cel ce v-a chemat vrea să trimită soco
tind mâncarea care a prisosit ca rămasă de la nişte sfinţi şi bucurându-se de ea.
Când şed la ospăţ, cei chemaţi să nu-şi întindă mâinile înaintea bătrânilor,
ci să înceapă să mănânce când primii au isprăvit.
Cei ce mănâncă să nu se sfădească vorbind, ci să mănânce în tăcere. Dacă
vrea să întrebe cineva să dea răspuns sau episcopul, sau prezbiterul. Dar când
vorbeşte episcopul fiecare să asculte supus păstrând tăcere până ce e întrebat.
Despre prinosuri
XIV. Cine vrea să aducă roade sau pârgă din primele grâne secerate să le
aducă episcopului.
Despre milostenie
XV. Dacă s-a mutat din lume un credincios bărbat sau femeie care au fii,
lucrurile lor să fie date Bisericii ca ea să poarte de grijă de acei fii şi ca din
cele pe care le au să fie ajutaţi şi săracii, ca aşa Dumnezeu să dea fiilor har.
iar celor ce au lăsat lumea odihnă.
Cine n-are copii să nu aibă mai multe bunuri, ci din cele pe care le are să
împartă multe săracilor şi celor ţinuţi în temniţă, păstrându-şi cele ce sunt
potrivite şi de ajuns.
Cine are copii şi doreşte să se retragă făgăduind feciorie, să împartă toate
bunurile săracilor şi să se retragă vieţuind ascetic şi să rămână pe lângă bise
rică stăruind în rugăciuni şi mulţumiri.
Binecuvântarea roadelor
XVI. Episcopul să binecuvânteze roadele care-i sunt aduse astfel:
— Mulţumim Ţie, Dumnezeule, în toată vremea şi în ziua aceasta, în
care-Ţi aducem pârga roadelor, pe care ni le-ai dat spre mâncare şi pe care
le-ai făcut cu puterea şi cuvântul Tău. Căci la începutul facerii lumii ai po
runcit pământului să nască roade felurite spre veselia şi desfătarea oamenilor
şi a tuturor vietăţilor. De aceea Te lăudăm, Doamne, pentru toate aceste bi
nefaceri pe care ni le-ai făcut nouă când ai împodobit pentru noi pământul
cu felurite roade. Binecuvântează-1 şi pe robul Tău (N) şi primeşte râvna

şi iubirea Lui prin Fiul Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţi se
cuvine slava, cinstea şi stăpânirea împreună cu Duhul Sfânt în toţi vecii
vecilor. Amin.
Legumele să nu fie însă binecuvântate, ci roadele pomilor, florile, tranda
firii şi crinii.
Reguli pentru mese
XVII. Orice iau şi mănâncă credincioşii să laude şi să mulţumească, ca să
nu mănânce cu ocară sau poticneală. Nimeni să nu guste came sugrumată
sau jertfită idolilor.
Reguli pentru Săptămâna Mare şi noaptea Paştelui
XVIII. în zilele [dinaintea] Paştelui, mai ales în ultimele, Vinerea şi Sâm
băta, să facă ziua şi noaptea câte rugăciuni, atâtea cântări. Predica să fie lungă
şi citirile felurite şi dese. Privegherile şi slujbele de noapte să fie săvârşite în
bună rânduială.
XIX. Citeţii să-i ajute pe diaconii care trec printre femei, ca să nu se gă
sească copii dezordonaţi. Acelaşi lucru să-l facă şi ipodiaconii. Să nu îngă
duie copiilor să doarmă. Căci noaptea aceea, dar mai cu seamă sâmbăta care
urmează, e o icoană a împărăţiei cerurilor.
Cei care lucrează şi se ostenesc să se ostenească până la miezul nopţii.
Mai întâi să fie trimişi acasă catehumenii primind binecuvântare [anafura]
din frângerea pâinii.
Când sunt trimişi credincioşii, să se ducă la casele lor în ordine şi cuviinţă,
şi să nu lase rugăciunea la ospeţele lor.
Preoţii să nu-şi întrerupă slujbele.
Femeile să plece urmându-şi fiecare bărbatul.
Văduvele să rămână în biserică până la vremea dimineţii având mâncarea
acolo.
Fecioarele să rămână şi ele în biserică şi episcopul să le aducă sprijin ma
terial şi să poarte de grijă de ele, iar diaconii să le slujească. Bătrânele să
rămână lângă episcop până la vremea dimineţii rugându-se şi odihnindu-se.
Asemenea şi cei recent botezaţi.
Fecioarele care se vor mărita să-şi însoţească mamele şi să se ducă acasă,
căci acest lucru e mai potrivit.
XX. Episcopul să poruncească să se strige să nu guste cineva până ce nu
va fi împlinită Jertfa şi tot trupul Bisericii va primi mâncarea cea nouă.
Atunci cei ce urmează să se boteze să fie botezaţi după o citire la începutul
vecerniei.
Dacă a mâncat cineva înainte să primească Cuminecătura euharistică, să

fie vinovat şi nu i se va socoti postul pe care l-a postit.
Când sunt trimişi acasă catehumenii, să se pună mâinile peste ei.
Dacă vreun credincios rămâne acasă din pricina unei boli, diaconul să-i
ducă şi lui Jertfa [euharistică]. Dacă cel ce nu poate veni e prezbiter, să-i
ducă un prezbiter.
Dacă o femeie însărcinată e bolnavă şi nu poate ţine post acele două zile,
să postească cealaltă zi şi în prima să ia pâine şi apă, şi dacă nu poate să vină
[la biserică], să-i ducă Cuminecarea o diaconiţă.
Despre bolnavi
XXI. Episcopul să fie înştiinţat de cei bolnavi, ca să-i viziteze după putere
el însuşi; căci mare uşurare se face celui bolnav, mai ales dacă e credincios,
când îşi aduce aminte de el un arhiereu.
Despre cântare
XXII. Celui ce cântă psalmi în biserică, fecioarele şi copiii să-i răspundă
cântând şi ei. Şi dacă doi sau trei cântă psalmi acasă în particular, să-i răs
pundă în chip asemănător cântând psalmi; asemenea şi bărbaţii.
Despre îngroparea săracilor şi a pelerinilor

XXIII. Dacă moare vreun sărac, cei ce poartă de grijă de toate să se îngri
jească să-l îmbrace. Dacă moare un pelerin care n-are loc unde să fie îngropat,
să-i dea loc cei care au şi, dacă are loc Biserica, să-i dea.
Iar dacă mai sus-zisul nu are îmbrăcăminte de îngropare, să-i dea Biserica,
iar dacă nu are cele de îngropare, să-l îngroape Biserica.
Dacă se întâmplă să moară cineva care nu şi-a lăsat bunurile Bisericii,
acele bunuri să fie păzite o vreme, iar după un an să fie împărţite săracilor
spre uşurarea sufletului său, fără ca Biserica să şi le adjudece.
Dacă cere cineva ca după moarte să fie uns cu untdelemn, să se îngrijească
de asta diaconii, fiind de faţă şi un prezbiter.
Dacă Biserica are cimitir şi cel care-1 păzeşte stă acolo, episcopul să poarte
grijă de el din ofrandele Bisericii, ca să nu fie o povară pentru cei ce vin la
cimitir.
Despre ceasurile de rugăciune

XXIV. Poporul să se îngrijească mereu să se roage la revărsatul zorilor şi
să sară din pag şi să-şi spele mâinile, după care să se ducă fiecare la lucrul
care-i va plăcea.
IV .5 . T e s ta m e n tu l D o m n u l u i p r in C l e m e n t R o m a n u l 833
Să se îngrijească toţi să se roage la ceasul al treilea cu mâhnire şi osteneală

sau în biserică, sau, dacă nu pot să se ducă la biserică, acasă; căci acela este
ceasul în care a fost pus pe cruce Unul-Născut.
La fel să se facă rugăciune cu mâhnire la ceasul al şaselea, căci atunci a
fost ruptă ziua de întuneric; să fie aşadar un glas care să imite pe profeţi şi
făptura care plânge.
La ceasul al nouălea să fie săvârşită rugăciunea unită cu laudă ca spre imi
tarea sufletelor celor ce laudă pe Dumnezeu Cel nemincinos, Care şi-a adus
aminte de sfinţii Lui şi a trimis Cuvântul şi înţelepciunea Sa ca să-i lumineze;
căci în acel ceas s-a deschis credincioşilor viaţa şi au curs sânge şi apă din
coasta Domnului.
Seara, când este începutul zilei următoare şi se arată icoana învierii, a făcut-o
ca noi să-L lăudăm.
La miezul nopţii să se scoale lăudându-L şi înălţându-L pe Dumnezeu
pentru înviere.
în zori să-L laude cu psalmi, pentru că după ce a înviat, [Hristos] L-a lăudat
pe Tatăl în timp cc aceia [apostolii] cântau psalmi.
Bărbatul credincios care are o soţie credincioasă să meargă şi să facă
rugăciunile la ceasurile amintite.
Cei ce vieţuiesc în curăţie să nu omită vreuna din ele, căci pe El îl laudă
podoabele cerului, luminătorii, soarele, luna, stelele, fulgerele, tunetele, norii,
îngerii, arhanghelii, slavele, domniile, toată oştirea [îngerilor], adâncurile,
mările, râurile, izvoarele, focul, rouă şi toată firea care naşte ploaie, şi-L laudă
şi toţi sfinţii şi toate sufletele drepţilor.
Cei care se roagă aşa vor fi număraţi în pomenirea lui Dumnezeu.
XXV. împlinind acestea, credincioşilor, învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă unii pe
alţii, ca astfel catehumenii să înainteze şi iubindu-i pe toţi; şi nu veţi pieri, ci
veţi fi întru Mine şi Eu în voi [cf. In 17].
Credinciosul să se sârguiască mereu ca, înainte să ia mâncarea, să se îm
părtăşească cu Euharistie, ca să scape fără să ştie de vătămări.
învăţând şi împlinind acestea, veţi fi făcuţi liberi şi erezia nepusă la încer
care nu va avea putere asupra voastră.
Iată, v-am învăţat câte aţi voit, ca să cunoaşteţi cele ce v-am spus, v-am
învăţat şi v-am poruncit înainte să pătimesc.
XXVI. Mai cu seamă voi, Ioan, Andrei şi Petru, ştiţi acum toate pe care vi
le-am spus, când eram cu voi, precum şi cele din Testamentul acesta, pe care
când îl veţi preda neamurilor se va împlini în toată vremea voia statornică a
Tatălui Meu, îndeplinită cu toată grija; iar cei ce ascultă vor aduce roade
bune. Ştiţi ce v-am spus, că nu poate pomul bun să facă roade rele [Ml 7,18];
faceţi aşadar toate cele pe care vi le-am poruncit atât pe faţă, cât şi în ascuns,
şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.
XXVII. Şi căzând noi, ne-am înclinat Lui, zicând:
— Slavă Ţie, Iisuse, Nume luminos, Care ne-ai dat ştiinţa poruncilor Tale,
ca să fim asemenea Ţie noi şi toţi cei ce se supun Ţie.
Şi după ce ne-a vorbit învăţându-ne şi poruncindu-ne acestea şi ne-a arătat
vindecări şi minuni multe, a fost luat de la noi lăsându-ne pacea.
Acest Testament l-au însemnat în scris Ioan, Petru şi Matei, şi au trimis
copii la Ierusalim prin Dositei, Sila, Magnus şi Achila, pe care i-au ales
trimiţându-i în toate locurile. Amin2.
2 Nota copistului: „Sfârşitul cărţii a Ii-a a lui Clement tâlcuită din limba greacă în siriacă
de Iacob cel sărac în anul 998 al grecilor.”
V
Canonul liturgic al Bisericii
Rugăciunile principale ale iudaismului1
I. Recitarea lui „Ascultă, Israele” [S em a ]

cu binecuvântări2
Unificarea Numelui [iihud ha-Sem]
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Care ne-a
sfinţit prin poruncile Lui şi ne-a rânduit drept poruncă citirea lui „Ascultă”
[Sema] ca el să domnească cu inimă întreagă, ca să-I proclamăm unu [unifi
căm] cu inimă veselă şi să-i slujim cu bucurie.
Dumnezeu care plăsmuieşte lumina [El iotser]

Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Care ai
plăsmuit lumina şi ai creat întunericul, Care ai făcut pacea şi ai creat toate.
Tu, Care în îndurarea Ta luminezi pământul şi pe cei ce locuiesc în el, înno-
ieşti pururea în orice zi fapta creaţiei. Binecuvântat eşti Doamne, Care creezi
luminătorii.
Iubire veşnică [Ahavat olam]

Cu iubire veşnică ne-ai iubit şi cu îndurare mare Te-ai îndurat de noi pen
tru părinţii noştri care au crezut în Tine, şi ne-ai învăţat legi dătătoare de viaţă.
1Traducere după Segno di unită. Le piu antiche eucaristie delle chiese, Ed. Qiqajon, Bose,
1996, p. 127-156. O particularitate a acestor binecuvântări este strania trecere în cursul lor
de la persoana a doua la persoana a treia singular („Binecuvântat eşti Doamne... Cel care
ne-a sfinţit cu poruncile Lui”). Ceea ce arată că unui corp de evocări „obiective” la persoana a
treia i s-a adăugat o invocare „subiectivă” la persoana a doua. Cele două forme gramaticale
pot fi şi două forme de manifestare a lui Dumnezeu.
2 Recenziunea scurtă din geniza din Cairo, descoperită şi publicată de S. Schechter în
Jewish Quarterly Review 10 (1898), p. 654-658.
Aşa, Tatăl nostru, Tatăl îndurării, îndură-Te şi de noi şi fă-ne să păzim, să

făptuim, să învăţăm noi înşine şi să-i învăţăm şi pe alţii cu iubire toate cu
vintele învăţăturii Legii Tale. Luminează ochii noştri cu Legea Ta şi atrage
inima noastră, ca să-Ţi slujească în adevăr, şi ca să Te putem proclama unu
[unifica] cu frică şi cutremur. Binecuvântat eşti Doamne Care alegi pe poporul
Tău Israel! Amin.
Altă variantă: Iubire mare [Ahava rabba]

Cu iubire mare ne-ai iubit Doamne, Dumnezeul nostru, şi cu îndurare mare
Te-ai îndurat de noi. Tatăl nostru! împăratul nostru!, pentru părinţii noştri
care au crezut în Tine şi cărora le-ai dat legi dătătoare de viaţă, îndură-Te şi
de noi şi ne învaţă.
Tatăl nostru, Tatăl îndurat şi milostiv, îndură-Te şi de noi şi fa inima
noastră să priceapă şi să înţeleagă, să audă, să înveţe şi să păzească, să fap-
tuiască şi să împlinească cu iubire toate cuvintele Legii Tale.
Luminează ochii noştri cu Legea Ta, alipeşte inima noastră de poruncile
Tale şi unifică inima noastră, ca să iubească şi să se teamă de Numele Tău,
ca să nu fim de ruşine în veac. Pentru că ne-am încrezut în Numele Tău sfânt,
mare şi înfricoşător, vom sălta şi ne vom bucura de mântuirea Ta!
Adună-ne în pace din cele patru colţuri ale pământului şi du-ne cu capul
sus în ţara noastră, căci Tu eşti Dumnezeu Care lucrezi mântuire. Tu ne-ai
ales dintre toate popoarele şi limbile şi ne-ai apropiat de Numele Tău mare
cu adevărat, ca să Te lăudăm şi să Te proclamăm unu [unificăm] în iubire.
Binecuvântat eşti, Doamne, Care alegi pe poporul tău Israel în iubire!
Citirea lui „Sema" [Qeriat Sema]

„Ascultă, Israele: Domnul e Dumnezeul nostru, Domnul e Unu!”
Binecuvântat Numele slăvit al împărăţiei Sale în veci şi întotdeauna!
„Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufle
tul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ţi le pun astăzi să fie
în inima ta şi în sufletul tău; să le repeţi fiilor tăi şi să le vorbeşti de ele când
şezi acasă, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca
semn la mână şi neclintite să-ţi fie înaintea ochilor. Să le scrii pe uşorii casei
tale şi pe porţile tale” [Dt 6, 4-9].
„Şi va fi că, dacă veţi asculta cu luare-aminte toate poruncile pe care ţi le
poruncesc eu astăzi, ca să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, şi să-l slu
jeşti din toată inima şi din tot sufletul tău, voi da pământului tău ploaie la
vreme, timpurie şi târzie, şi îţi vei aduna grâul şi vinul şi untdelemnul tău,
V . l . R u g ă c i u n il e p r i n c i p a l e a l e i u d a i s m u l u i 839
şi-n ţarinile tale voi da iarbă pentru dobitoacele tale. Vei mânca şi te vei
sătura. Dar luaţi aminte ca inima voastră să nu fie trasă şi să vă îndepărtaţi,
să slujiţi unor dumnezei străini şi să vă închinaţi lor, ca să-L aprindeţi pe
Domnul asupră-vă cu mânie şi să vă-nchidă cerul ca să nu fie ploaie, şi pă
mântul să nu-şi dea roadele, iar voi să pieriţi degrabă de pe pământul cel bun
pe care vi l-a dat Domnul. Puneţi dar aceste cuvinte în inima voastră şi-n
sufletul vostru; legaţi-le ca semn la mână şi neclintite să le aveţi înaintea
ochilor. Daţi-le ca învăţătură fiilor voştri; vorbeşte-le de ele când şezi acasă,
când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le scrieţi pe uşorii case
lor voastre şi pe porţile voastre, pentru ca zilele voastre şi zilele copiilor
voştri, în ţara pe care Domnul S-a jurat părinţilor voştri că le-o va da, să
sporească precum zilele cerului deasupra pământului” [Dt 11, 13-21].
„Şi a zis Dumnezeu lui Moise: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le să-şi
facă pentru generaţii ciucuri la poalele hainelor lor, iar pe deasupra ciucu
rilor de la poalele hainelor să pună un şiret de mătase violetă. Şi aşa vor fi
ciucurii aceştia: că vă veţi uita la ei, vă veţi aduce aminte de toate poruncile
Domnului ca să le împliniţi, şi nu veţi mai rătăci după cugetele voastre şi
după ochii voştri, întru care vă desfrânaţi urmându-i. Astfel vă veţi aduce
aminte de toate poruncile mele şi le veţi împlini, şi veţi fi voi sfinţi în faţa
Dumnezeului vostru, Cel ce v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumne
zeul vostru. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!»” [Nm 15, 37-41].
Izbăvire [Gheulla]
Adevărat şi statornic, întemeiat şi neclintit, drept şi adeverit, credincios şi
bun e acest cuvânt pentru noi şi pentru părinţii noştri, pentm fiii noştri şi
generaţiile noastre, şi pentru toate generaţiile seminţiei lui Israel, robii Tăi,
pentm cei dintâi ca şi pentru cei din urmă, în veci şi pentru totdeauna: o lege
care nu se calcă.
Adevărat este că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţi
lor noştri, în veac şi pentm totdeauna. Tu eşti împăratul nostru şi împăratul
părinţilor noştri: pentm dragostea Numelui Tău izbăveşte-ne cum i-ai izbăvit
pe părinţii noştri.
Adevărat este că Numele Tău e din totdeauna şi că a fost chemat asupra
noastră cu iubire: nu este Dumnezeu afară de Tine. împărate tare, care Dum
nezeu e ca Tine, Care ai făcut judecată peste ape semeţe [ale Mării Roşii], Şi
toţi cu bucurie mare, cu chiot şi cu veselie multă Ţi-au cântat împreună:
„Cine e ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine e ca Tine preaslăvit în sfin
ţenie, înfricoşat în slavă, făcător de lucruri minunate?” [Iş 15, 11]. Văzut-au
împărăţia Ta fiii Tăi când ai despicat marea înaintea lui Moise. „E împăratul
nostru!”, au răspuns şi au adăugat: „E stânca mântuirii noastre!” Atunci

şi-au deschis gura şi au zis: „Domnul e împăratul nostru, împărat viu al Că
rui Nume e peste noi!” Domnul e împărat, Domnul împărăţeşte şi Domnul
va împărăţi în veac de veac [cf. Iş 15, 17]. Domnul e împăratul nostru şi
Mântuitorul nostru; El ne va izbăvi cu izbăvire desăvârşită. Binecuvântat
eşti Doamne, Stânca lui Israel şi Izbăvitorul lui!
II. Cele optsprezece binecuvântări [S em o n e e s r e f
Doamne, buzele mele le deschide şi gura mea va vesti lauda Ta! [Es 50,17].
7. Părinţii [Avot]
Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor
noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob,
Dumnezeu mare, puternic şi înfricoşător, Dumnezeu preaînalt, Creator al
cerului şi al pământului, scutul nostru şi scutul părinţilor noştri, scăparea
noastră în fiecare generaţie. Binecuvântat eşti Doamne, scutul lui Avraam!
2. Puteri [Ghevurot]
Tu eşti puternic, îi cobori pe cei mândri, eşti tare şi-i judeci pe cei puter
nici. Viu în veci, înviezi pe morţi, faci să sufle vântul şi să se pogoare rouă.
Tu hrăneşti pe cei vii şi-i înviezi pe cei morţi într-o clipită: fă să răsară pentru
noi mântuirea. Binecuvântat eşti Doamne, Care înviezi morţii!
3. Sfinţirea Numelui [Qiddus ha-Sem]

Tu eşti sfânt şi Numele Tău e înfricoşător, şi nu e alt Dumnezeu afară de
Tine. Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul Cel Sfânt!
4. Cunoaşterea [Bina]
Tatăl nostru, dă-ne prin har cunoaşterea Ta, înţelegerea şi priceperea Legii
Tale. Binecuvântat eşti, Doamne, Care împărtăşeşti cunoaşterea!
5. întoarcerea [Tesuva]
întoarce-ne [în căinţă] la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce [în căinţă];
înnoieşte zilele noastre ca mai înainte. Binecuvântat eşti, Doamne, Căruia îţi
place întoarcerea [în căinţă]!
3 Recenziunea din geniza din Cairo, ed. S. Schechter, 1898.

V I. R u g ă c i u n i l e p r i n c i p a l e a l e i u d a i s m u l u i 841
6. Iertarea [Seliha]
Iartă-ne, Tatăl nostru, că am păcătuit împotriva Ta; şterge şi treci peste
păcatele noastre înaintea ochilor Tăi, că mare e mila Ta. Binecuvântat eşti
Doamne, Care ierţi multe!
7. Izbăvirea [Gheulla]
Priveşte la ananghia noastră, apără cauza noastră şi izbăveşte-ne pentru
Numele Tău. Binecuvântat eşti, Doamne, Izbăvitorul lui Israel!
8. Tămăduirea [Refua]
Tămăduieşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, durerea inimii noastre;
depărtează de la noi mâhnirea şi plânsul şi vindecă toate neputinţele noastre.
Binecuvântat eşti, Doamne, Care-i tămăduieşti pe bolnavii poporului Tău Israel!
9. Anii [birkat ha-sanim]

Binecuvântează-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, anul acesta şi toate felu
rile roadelor lui spre bine şi grăbeşte anul de pe urmă al izbăvirii noastre. Dă
rouă şi ploaie peste faţa pământului, satură lumea cu vistieriile bunătăţii Tale
şi binecuvântează lucrul mâinilor noastre. Binecuvântat eşti, Doamne, Care
binecuvântezi anii!
10. Adunarea exilaţilor [Qibbuts ha-galuiot]

Sună din cornul ccl mare pentru eliberarea noastră şi înalţă steagul ca să
se adune exilaţii noştri. Binecuvântat eşti, Doamne, Care aduni pe risipiţii
poporului Tău Israel!
11. Dreptate [Mispat]

Dă-ne înapoi judecătorii noştri ca odinioară şi sfetnicii noştri ca în trecut,
şi domneşte peste noi Tu Singur. Binecuvântat eşti, Doamne, Care iubeşti
dreptatea!
12. Ereticii [Minim]

Apostaţii să n-aibă nici o nădejde: smulge din rădăcină în zilele noastre
domnia trufiei. Nazareii şi ereticii4 să piară într-o clipă: să fie şterşi din car-
4 Binecuvântarea „contra” ereticilor n-a fost introdusă abia de sinodul rabinic de la Iabne
din 90-100 d. Hr.; ea exista încă dinainte fiind doar remaniată într-un sens clar anti-
iudeo-creştin. Cele optsprezece binecuvântări au devenit nouăsprezece nu prin intercalarea
celei de-a 13-a, ci prin divizarea binecuvântării a 14-a, care în ritul palestinian cuprinde atât
rezidirea Ierusalimului, cât şi restaurarea regatului davidic.
tea vieţii şi să n-aibă părtăşie cu drepţii. Binecuvântat eşti, Doamne, Care-i

umileşti pe cei trufaşi!
13. Prozeliţii [Ghere tsedeq]

Peste prozeliţi să se reverse îndurarea Ta. Dă-ne plată bună împreună cu
cei ce fac voia Ta. Binecuvântat eşti, Doamne, reazemul celor drepţi!
14. Ierusalimul [Bone Ierusalaim]

Indură-Te Doamne, Dumnezeul nostru, în marea Ta milă de Israel popo
rul Tău şi de Ierusalim, Oraşul Tău, de Sion, lăcaşul Slavei Tale, de templul
şi sălaşul Tău şi de casa lui David, Unsul/Mesia dreptăţii Tale. Binecuvântat
eşti Doamne, Dumnezeul Iui David, Care rezideşti Ierusalimul!
15. Rugăciunea [Someah Tefilla]

Ascultă, Doamne, Dumnezeul nostru, glasul rugăciunii noastre şi îndură-Te
de noi, căci Dumnezeu milostiv şi îndurător eşti Tu. Binecuvântat eşti,
Doamne, Care asculţi rugăciunea!
16. Slujba dumnezeiască [Avoda]

Binevoieşte, Doamne, Dumnezeul nostru, să locuieşti în Sion, ca robii Tăi
să-Ţi aducă slujbă dumnezeiască în Ierusalim. Binecuvântat eşti, Doamne,
Căruia îţi aducem slujbă cu frică!
17. Mulţumire [Hoda]

Mulţumim Ţie, Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri,
pentru toate binefacerile harului şi milei pe care le reverşi peste noi şi pe
care le-ai lucrat cu noi şi cu părinţii noştri înaintea noastră. „Când am zis:
S-a clătinat piciorul meu!, mila Ta, Doamne, ne-a susţinut” [Ps 93, 18].
Binecuvântat eşti, Doamne, şi bine este a-Ţi mulţumi!
18. Pacea [Salom]

Dă pacea Ta peste Israel, poporul Tău, peste Oraşul Tău şi peste moşte
nirea Ta: binecuvântează-ne ca pe unul singur. Binecuvântat eşti, Doamne,
Cel ce faci pace!
Bineplăcute să-Ţi fie cuvintele gurii mele şi meditarea inimii mele înaintea
Ta, Doamne, Stânca şi Izbăvitorul meu [Ps 18, 15]!
V . l . R u g ă c iu n ile p r in c ip a le a le iu d a is m u lu i 843
III. Q ed u sa sinagogală cu Trisaghionul biblic

(versiunea askenazită)
La binecuvântarea El iotser [Dumnezeu Creatorul]
din timpul recitării de dimineaţă a lui „Sema Israel”:
Binecuvântaţi pe Domnul Cel vrednic de binecuvântare!
Binecuvântaţi pe Domnul Cel vrednic de binecuvântare în veac de veac!
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat al lumii, Care
plăsmuieşte lumina şi creează întunericul, Care face pacea şi creează toate;
Care luminează pământul şi pe cei ce locuiesc în el cu îndurare, şi în bunăta
tea Lui înnoieşte mereu, zi de zi, lucrul creaţiei. „Cât de mari sunt lucrurile
Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Plin este pământul de făptu
rile Tale” [Pi 103, 24]. împărate, Care de atunci ai fost preaînălţat, lăudat,
slăvit şi înălţat din zilele cele de demult [Dt 32, 5], Dumnezeule veşnic,
îndură-Te de noi în marea Ta milostivire!
Doamne al puterii noastre. Stâncă a scăpării noastre, Scut al mântuirii
noastre. Adăpostul nostru! Dumnezeu binecuvântat, mare în ştiinţă, El a
alcătuit şi lucrai razele soarelui, a plăsmuit tot ce-i bun spre slava Numelui
Său. în jurul puterii Lui a pus luminători, căpeteniile oştirilor Lui sfinte care
înalţă pe Cel Atotputernic, povestesc neîncetat slava lui Dumnezeu şi sfinţe
nia Lui. Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, pentru măreţia lucru
rilor mâinilor Talc, pentru luminătorii strălucitori pe care i-ai făcut şi care
Te slăvesc! Sela!
Binecuvântat fii Stânca noastră, împăratul nostru şi Izbăvitorul nostru,
Creatorul sfinţilor [îngeri]; lăudat fie în veci Numele Tău, împăratul nostru.
El Şi-a plămădit slujitori, slugi care stau în cele înalte şi fac să se audă cu
frică sunetul cuvintelor Dumnezeului Celui Viu şi împăratului a toate. Toţi
iubiţi, toţi aleşi, toţi tari, împlinesc toţi cu frică şi cutremur voia Ziditorului
lor. Toţi îşi deschid gura cu sfinţenie şi curăţie, cu cântări şi laude, şi bine
cuvântează, laudă, slăvesc, cinstesc, sfinţesc şi adoră Numele lui Dumnezeu,
împărat mare, puternic şi înfricoşător: sfânt este El! Şi toţi îşi pun jugul îm
părăţiei cereşti unul de la altul şi se îndeamnă unul pe altul să-L sfinţească
pe Ziditorul lor cu seninătate şi cu glas plăcut şi curat; toţi împreună ca unul
intonează „sfinţirea” [qedusa] şi rostesc cu teamă:
Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul oştirilor [cereşti]!
Plin este tot pământul de slava Lui [Is 6, 3]!
Iar „roţile” [.ofanim] şi „fiinţele vii” [haioth] cu mare freamăt se înalţă în
faţa „serafimilor” şi răspund, spunându-le:
Binecuvântată fie slava Domnului din Locul Său [Iz 3, 12]!
844 C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l a p o sto lic
Dumnezeului binecuvântat îi cântă laude, împăratului, Celui Viu şi fiinţă-

tor îi aduc cântare şi fac să răsune psalmi. Căci El Singur face lucruri minu
nate şi noi, El Singur e stăpânul războaielor, Cel ce seamănă dreptatea, face
să răsară mântuirea şi face tămăduiri; e mai presus de orice laudă, e stăpânul
minunilor, iar în bunătatea Lui înnoieşte neîncetat, în fiecare zi, lucml crea
ţiei, precum s-a zis: „Lăudaţi-L pe Cel ce a făcut luminătorii cei mari, că în
veac este mila Lui!” [Ei 135, 7]. El face să se reverse o lumină nouă peste
Sion, ca toţi să ne putem bucura în curând de lumina Lui. Binecuvântat eşti
Doamne, Care ai plăsmuit luminători!
„Sfinţirea" [Qedusa] de la binecuvântarea a 3-a [El qados]

din Cele Optsprezece Binecuvântări
Tu eşti sfânt şi Numele Tău e sfânt şi sfinţii [îngeri] Te laudă în toate
zilele. Sela!
Să sfinţim Numele Tău în lume aşa cum se sfinţeşte în înălţimea cerurilor,
cum stă scris prin profetul Tău:
„Şi unul către altul strigă zicând:
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul oştirilor [îngereşti]!
Plin este tot pământul de slava Lui!” [/5 6, 3].
Şi răspunzând îi spun: „Binecuvântat!”
„Binecuvântată fie slava Domnului în Locul Lui!” [Iz 3, 12].
Iar în cărţile Tale sfinte se spune:
„împărăţi-va Domnul în veac, Dumnezeul Tău, Sioane, din generaţie în
generaţie! Aliluia” [Ps 145, 10].
Din generaţie în generaţie vom vesti mărirea Ta şi în veci vom proclama
sfinţenia Ta. Lauda Ta, Dumnezeul nostru, nu va înceta niciodată din gura
noastră, căci împărat mare şi sfânt eşti Tu. Binecuvântat eşti Doamne,
Dumnezeule atotsfânt!
IV. Binecuvântările dinainte şi de după cină

[b irk a t h a -m a zo n ]
Binecuvântarea dinaintea cinei

— în serile obişnuite se spune doar binecuvântarea pâinii
— în serile de sabat şi de sărbători se spune şi binecuvântarea vinului
Binecuvântarea paharului [qiddus]

Cu voce scăzută: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau
foarte frumoase. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. Aşa s-au
V .l. R u g ă c iu n ile p r in c ip a le a le iu d a is m u lu i 845
împlinit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi-n ziua a şasea Şi-a împli
nit Dumnezeu lucrarea pe care o făcuse; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de
toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a
şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale cele
pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le” [Fc 1, 31-2, 3].
Cu voce tare: Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, împărate a
toate [Rege al universului], Care ai facut/creat rodul viţei.
Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Care
ne-ai sfinţit cu poruncile Tale sfinte şi ai găsit plăcere în noi; şi sabatul Tău
cel sfânt ni l-ai dat cu iubire şi bunăvoire drept moştenire ca aducere-aminte
de fapta creaţiei. Căci el este ziua dintâi a chemărilor Tale sfinte [Lv 23, 3],
aducere-aminte de ieşirea din Egipt. Că pe noi ne-ai ales şi pe noi ne-ai sfin
ţit dintre toate popoarele şi ne-ai dat drept moştenire cu iubire şi bunăvoire
sfântul Tău sabat. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Sfinţitorul sabatului!
Binecuvântarea pâinii
Binecuvântat eşti, Doamne, împărate a toate, Care ai scos pâinea din
pământ!
Binecuvântarea de după cină

(Birkat ha-mazon — recenziuneapalestiniană5)
Cel ce hrăneşte [ha-zan]

Binecuvântat eşti, Doamne, împărat a toate, Care hrăneşte lumea întreagă
cu bunătate, har şi milă. El dă hrană la tot trupul, căci veşnic e harul Lui
spre noi şi marea Lui bunătate. Nicicând nu ne-a lipsit, nicicând nu ne va
lipsi orice bine pentru marele Său Nume, căci El hrăneşte şi dă de mâncare
tuturor. Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Cel ce hrăneşti pe toţi!
Binecuvântarea pământului [birkat ha-arets]

îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeul nostru, că ne-ai dat moştenire un pă
mânt dorit, bun şi larg, Legământul şi Legea, viaţa şi pacea. Pentru toate
acestea îţi mulţumim şi binecuvântăm Numele Tău mare şi sfânt în veci şi
pentru totdeauna. Binecuvântat eşti, Doamne, pentru pământ şi pentru hrană!
5 După reconstituirea lui L. FiNKELSTEIN, „The Birkat ha-mazon”, Jewish Quarterly

Review 19 (1928-1929), p. 211-262. Potrivit teoriei dominante în secolul XX, toate ana-
foralele euharistice ale Bisericii creştine s-ar fi dezvoltat pe schema acestor binecuvântări.
Binecuvântarea Ierusalimului [birkat Ierusalaim]

Indură-Te, Doamne, Dumnezeul nostru, de Israel poporul Tău, de Ierusalim
Oraşul Tău, de împărăţia casei lui David, Unsul/Mesia al Tău, şi de Casa
mare şi sfântă [Templul] peste care a fost chemat Numele Tău. Grăbeşte să
reaşezi în vremea noastră împărăţia casei lui David; rezideşte degrabă Ieru
salimul, fâ-ne să ne întoarcem în mijlocul lui şi să ne veselim în el. Binecu
vântat eşti Doamne, Cel ce în mila Sa rezideşte Ierusalimul! Amin.
V. H a g g a d a h de P e s a h [cf. Iş 12, 14]6

Qiddus de Pesah
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Care ai
făcut rodul viţei!
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărate a toate, Cel ce a
sfinţit pe Israel poporul Său în mijlocul tuturor popoarelor şi a găsit plăcere
în ei mai mult decât în toate limbile, şi ne-ai dat, Doamne, Dumnezeul nos
tru, sabaturi spre odihnă, sărbători şi vremi de bucurie, această zi de sabat,
ziua praznicului azimelor spre bucurie, spre tihnă şi spre sfintele chemări,
fiindcă în ea Domnul Dumnezeul nostru a făcut semne şi lucruri minunate
pentru cei care-L iubesc, şi minuni pentru fiii prietenilor Lui. Binecuvântat
fii, Doamne, Cel ce sfinţeşti pe Israel, sabatul, sărbătoarea azimelor, prileju
rile şi vremile de bucurie şi sfintele chemări!
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce
ne-a făcut să trăim, să fiinţăm şi să ajungem până în acest ceas!
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce
ne-a sfinţit cu poruncile Lui şi ne-a poruncit să ne spălăm mâinile!
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce a
făcut rodul pământului!
făcut rodul pomilor!
făcut munţii şi văile şi a sădit în ele pomi cu tot felul de roade! Binecuvântat
eşti, Doamne, pentru pământ şi pentru rodul pomilor!
făcut orice desfătare!
6 După versiunea cea mai veche editată d e D . GOLDSCHMIDT, The Passover Haggadah.
Its Sources and History, Ierusalim, 1960.
V .l. R u g ă c iu n ile p r in c ip a le a le iu d a is m u lu i 847

făcut orice fel de desfătare spre a desfăta cu ele multe vietăţi! Binecuvântat
eşti, Doamne, pentru pământ şi pentru desfătările lui!
făcut tot felul de vietăţi!
făcut făpturi curate spre a hrăni cu ele sufletul oricărei vietăţi! Binecuvântat
eşti, Doamne, Cel ce eşti viu în veci!
întrebarea fiului:
— în ce se deosebeşte această noapte de toate nopţile?
— Pentru că în toate nopţile înmuiem o singură dată, iar în noaptea aceasta
de două ori.
— Pentru că în toate nopţile mâncăm pâine fie dospită, fie nedospită, dar
în noaptea aceasta numai nedospită?
— Pentru că în toate nopţile mâncăm came friptă ori fiartă, iar în această
noapte toate sunt fripte.
Povestirea ieşirii din Egipt

Şi părintele îl învaţă pe fiu după puterea lui de înţelegere. începe cu ceea
ce s-a întors spre necinsteţa lui Israel] pentru a sfârşi cu ceea ce e pricină de
laudă. Şi spune: „Pune-ţi mâna sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul,
Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, că fiului meu Isaac nu-i vei
lua femeie dintre fetele canaanenilor în mijlocul cărora locuiesc eu, ci-n ţara
mea vei merge, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi de acolo îi vei lua
femeie fiului meu Isaac” [Fc 24, 2-4].
Binecuvântat Cel ce-Şi ţine făgăduinţa făcută lui Israel!
Binecuvântat Sfântul Cel ce socoteşte sfârşitul [robiei] pentru a-Şi împlini
făgăduinţa făcută lui Iacob părintele nostru!
Cum i-a spus lui Avraam, părintele nostru, între părţile animalelor tăiate
şi a zis: „Să ştii bine că urmaşii Tăi vor pribegi în pământ străin unde îi vor
înrobi şi apăsa patru sute de ani” [Fc 15, 13], şi această făgăduinţă s-a înălţat
mereu în apărarea părinţilor noştri şi în apărarea noastră. Căci nu unul sin
gur s-a ridicat împotriva noastră să ne nimicească, ci în fiecare generaţie
s-au ridicat împotriva noastră să ne nimicească, dar Cel Sfânt — binecuvântat
fie! — ne-a slobozit mereu din mâinile lor.
Ieşi şi află ce voia să fac Laban arameul lui Iacob, părintele nostru; căci
necucemicul Faraon a hotărât moartea doar a părţii bărbăteşti, pe când Laban
voia să-i stârpească pe toţi, cum s-a spus: „Un arameu voia să piardă pe tatăl
848 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
meu, care s-a pogorât în Egipt” silit de cuvânt şi „s-a aşezat acolo cu puţini
oameni, dar a ajuns acolo un popor mare, puternic şi numeros. Egiptenii
s-au purtat rău cu noi, ne-au apăsat şi silit la munci grele. Am strigat la
Domnul Dumnezeul părinţilor noştri şi Domnul a auzit glasul nostru, a văzut
apăsarea noastră, osteneala şi împilarea noastră” [Dt 26, 5-7].
„Şi Domnul ne-a scos din Egipt” nu prin mâna unui înger, nici prin mâna
unui serafim, nici prin mâna unui trimis, ci însuşi Cel Sfânt — fie binecu
vântat! — „cu mână tare — două — şi cu braţ înalt — două —, cu înfricoşare
mare — două —, cu semne — două şi cu minuni” [Dl 26, 8] — două: aces
tea sunt cele zece lovituri pe care Locul — fie binecuvântat! — le-a adus
asupra egiptenilor în Egipt: sânge, broaşte, ţânţari, tăuni, ciumă, buboaie,
grindine, lăcuste, întuneric şi moartea celor întâi-născuţi. Dar pe noi ne-a
scos de acolo, cum s-a zis: „Şi pe noi ne-a scos de acolo” [Dt 6, 23].
Cateheza lui Rabban Gamliel

Rabban Gamliel zice: Nu şi-a împlinit datoria sa oricine n-a spus de Pesah
aceste trei cuvinte: Paşte, azimă şi ierburi amare.
„Paşte” pentru că Atotputernicul a trecut [pasah] pe deasupra caselor pă
rinţilor noştri în Egipt, precum s-a zis: „Să le spuneţi: Aceasta este jertfa de
Paşte pentru Domnul Care în Egipt a trecut pe deasupra caselor fiilor lui Israel
când i-a lovit pe egipteni, iar casele noastre le-a cruţat. Şi poporul a înge
nuncheat şi s-a închinat” [Jş 12, 27].
„Ierburi amare” pentru că egiptenii au făcut amară viaţa părinţilor noştri
în Egipt, cum s-a zis: „Şi le-au făcut amară viaţa prin munci grele Ia lut şi la
cărămizi şi la tot lucrul câmpului, munci la care-i sileau cu toată străşnicia”
Uf 1 14
, ].
„Azimă” pentru că au fost izbăviţi, cum s-a spus: „Iar din aluatul pe care
l-au scos din Egipt au copt azime, pentru că nu aveau drojdie; căci fuseseră
scoşi afară din Egipt şi nu putuseră zăbovi nici măcar cât să-şi facă merinde
de mâncare pentru drum” [Iş 12, 39].
în fiecare generaţie omul e ţinut să se socotească pe el însuşi ca şi cum ar
fi ieşit din Egipt, precum s-a zis: „în ziua aceea să-i spui fiului tău şi să-i
zici: Acestea sunt pentru cele ce a făcut Domnul cu mine când am ieşit din
Egipt” [/, 13, 8].
Hallel
De aceea suntem îndatoraţi a mulţumi, a lăuda, a slăvi, a cinsti, a înălţa, a
mări pururea pe Cel ce a făcut pentru noi şi pentru părinţii noştri toate aceste
semne şi ne-a scos din robie la libertate. înaintea Lui să spunem.
v . l . R u g ă c iu n ile p r in c ip a le a le iu d a is m u lu i 849
Aliluia!
„Lăudaţi-L, sluji, pe Domnul, numele Domnului!
Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac.
Din răsărituri pân’ la apusuri de soare lăudat fie numele Domnului,
înalt este Domnul peste toate neamurile, sus, peste ceruri, îi este slava.
Cine este oare ca Domnul, Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte
şi spre cele smerite priveşte în cer şi pe pământ?
El, Cel ce de la pământ îl ridică pe sărac şi din gunoi îl urcă pe sărman
ca să-l aşeze laolaltă cu mai-marii, cu mai-marii poporului Său;
El, Cel ce o face pe cea stearpă să locuiască în casă,
mamă să fie, veselindu-se asupra copiilor.” [Pi 112]
Aliluia!
„Când a ieşit Israel din Egipt
şi casa lui Iacob din mijlocul unui popor barbar,
ludeea a devenit locaşul Său cel sfânt, Israel, stăpânirea Lui.
Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi;
munţii au săltat ca berbecii, şi dealurile ca mioarele.
Cc ţi-a venit, mare, de ai fugit? dar ţie, Iordane, de te-ai întors înapoi?
dar vouă, munţilor, de aţi săltat ca berbecii? dar vouă, dealurilor, ca mioarele?
De faţa Domnului a tremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob,
Cel ce a prefăcut stânca în iezer de răcoare şi piatra în izvoare de apă”
[ P i 113, 1 -8 ].
Binecuvântare înainte de cină
Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce ne-ai

izbăvit şi i-ai izbăvit pe părinţii noştri din Egipt, făcându-ne să ajungem în
această noapte să mâncăm în ea azime şi ierburi amare. Facă Dumnezeul
nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri să ajungem şi la alte sărbători care ne
stau înainte, în pace: bucuroşi în Oraşul Tău rezidit, veseli în slujirea Ta, ca
să mâncăm în el jertfele şi sacrificiile de Paşte, al căror sânge să ajungă până
la peretele altarului Tău, cu mulţumire, şi ca să înălţăm cântare nouă pentru
izbăvirea noastră. Binecuvântat eşti Doamne, Izbăvitorul lui Israel!
Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce ne-a
sfinţit cu poruncile Tale şi ne-a poruncit să mâncăm azimă şi ierburi amare
în această noapte, de unde să ne aducem aminte de puterea împăratului tutu
ror împăraţilor — fie binecuvântat! — Care în timpul acesta a lucrat semne
şi minuni pentru părinţii noştri, pentru Avraam, Isaac şi Iacob. Binecuvântat
eşti Doamne, Care-Ţi aduci aminte de legământ!
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, împărat al lumii, Care ai

scos pâinea din pământ! Amin.
Binecuvântarea după cină
Să binecuvântăm pe Cel din a Cărui hrană am mâncat şi din a Cărui bună

tate trăim!
Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul nostru, împărat a toate, Cel ce de
Paşte i-ai izbăvit pe cei ce căutau strălucirea slavei Tale: i-ai eliberat şi mân
tuit. Adu-Ţi aminte de cei ce-Ţi pregătesc azime precum s-a spus: „Avraam
a alergat în cort la Sara şi i-a zis: Frământă degrabă trei măsuri de făină bună
şi fă din ea azime!” [Fc 18, 6]. Şi se spune: „Deschizi Tu mâna Ta şi saturi
cu bunătate pe toţi cei vii” [Pi 144, 16]. Binecuvântat eşti Doamne, care-i
hrăneşti pe toţi!
Aceasta e legea Pesah-ului: i-ai curăţit pe prietenii Tăi. Toţi au ieşit bucu
roşi să ţină luna aviv cum se spune: „Să păzeşti luna aviv şi să prăznuieşti
Paştele Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna aviv te-a scos din
Egipt Domnul Dumnezeul tău, noaptea” [Dt 16, 1]. Şi se spune: „Când vei
mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru
ţara bună pe care ţi-a dat-o” [Dt 8, 10] şi-ţi vei aduce aminte.
6. K a d d i s 1
Preamărit şi sfinţit fie Numele Său mare în lumea pe care a creat-o după
voia Sa!
Statornicească împărăţia Sa în viaţa voastră şi în zilele voastre şi în viaţa
întregii case a lui Israel, curând şi într-o vreme apropiată.
Şi ziceţi: Amin!
Fie Numele Său mare binecuvântat în veac şi în vecii vecilor!
Binecuvântat, slăvit, înălţat, mărit, cinstit şi lăudat fie Numele Celui Sfânt.
Fie binecuvântat!
7 Redactat în aramaică la Babilon, Kaddis-ul e de trei feluri: tithkabel, de încheiere a

rugăciunilor, de-rabanan, după o predică sau o instrucţie religioasă, şi iathom, de orfani, cel
mai cunoscut, rostit la înmormântări şi comemorări. Cum arată M. Philonenko (2001),
Kaddis-ul, care e în esenţă o rugăciune de sfinţire a Numelui şi recunoaştere a împărăţiei lui
Dumnezeu, pare a fi originea primelor două cereri din „Tatăl nostru”.
v . l . R u g ă c iu n ile p rin c ip a le a le iu d ais m u lu i 851
El Care e mai presus de orice laudă, cântare, slavă şi mângâiere care pot fi
rostite în lume.
Şi ziceţi: Amin!
Reverse o pace desăvârşită din cer şi viaţă asupra noastră şi asupra între
gului Israel!
Şi ziceţi: Amin!
Cel ce stabileşte armonie în cele înalte ale Lui să stabilească pace şi între
noi şi întregul Israel.
Şi ziceţi: Amin!
Cea m ai vech e o m ilie/slu jb ă creştin ă de P aşte
M elito n al Sardesului
D espre P a şte *1I.
(cca 160)
1 Scriptura despre ieşirea evreilor s-a citit şi cuvintele tainei s-au lămurit:
cum oaia se junghie şi cum poporul se mântuieşte.
2 înţelegeţi, dar, iubiţilor! Nouă şi veche, veşnică şi vremelnică, strică-
cioasă şi nestricăcioasă, muritoare şi nemuritoare e taina Paştelui:
3 veche după Lege şi nouă după Cuvântul, vremelnică pentru prefigurare
[typos], veşnică pentru har, stricăcioasă pentru junghierea oii, nestricăcioasă
pentru viaţa Domnului, muritoare pentru îngroparea în pământ, nemuritoare
pentru învierea din morţi;
4 veche e Legea, nou Cuvântul, vremelnică prefigurarea, veşnic harul, stri
căcioasă oaia, nestricăcios Domnul, junghiat ca miel, înviat ca un Dumnezeu.
Căci „ca oaie spre junghiere s-a adus”, dar nu era oaie, „şi ca un miel fără de
glas” [/s 53, 7], dar nu era miel; pentru că prefigurarea a trecut, iar adevărul
s-a aflat.
1 Traducere după textul grec editat de O . Perler în: MELITON DE S a r d e s , Sur la Păque
(Sources Chrétiennes 123), Paris, 1966, p. 60-126. Evreu convertit la creştinism şi ajuns
episcop în Sardes (t cca 190), Meliton a fost un scriitor creştin prolific, a cărui operă din
păcate nu ni s-a păstrat. în 1940, C. Bonner a publicat acest fascinant text Peri Pascha iden
tificat într-o colecţie de papirusuri descoperite în Egipt şi care cuprinde cea mai veche omilie
şi slujbă de Paşte cunoscută.
Prolog: 1-11 : introducere în semnificaţia tipologică a Paştelui.
I. Tipologia Paştelui iudaic (11-71): 11-15: Iş 12; 16—30: calamităţile Egiptului; 31-45:
ocrotirea evreilor de sângele mielului, prefigurarea mântuirii poporului nou prin Sângele lui
Hristos; 46: etimologia Paştelui; 47-56: păcatul în Eden, cauza Pătimirii; 57-65: prefigurări
ale Pătimirii în Lege şi Profeţi; 66-71 : realizarea lor în întrupare şi Pătimire.
II. Refuzul lui Israel şi reproşuri adresate lui: 72-80: crima nemaiauzită; 81-86: nedrep
tatea şi nerecunoştinţa lui Israel; 87-90: reproşuri pentru aceasta; 91-92: păgânii L-au tratat
mai bine pe Hristos; 93: ierburile amare prefigurau pedepsirea lui Israel; 94-98: invitaţie
către păgâni să contemple spectacolul cosmic al morţii lui Hristos; 99-100: Israel, propria
cauză a respingerii lui.
Epilog: 101-102: triumful lui Hristos Cel înviat; 103: chemarea neamurilor la iertarea
păcatelor; 104-105: triumful final al lui Hristos Creator, Mântuitor, Judecător, Dumnezeu.
J în locul mielului a venit Dumnezeu, în locul oii un om, iar în om Hristos

Care cuprinde toate.
6 Aşadar, junghierea oii, fala Paştelui şi Scriptura Legii au fost până la
Hristos Iisus, pentru Care s-au făcut în Legea cea veche toate, încă şi mai
mult în cuvântul cel nou.
7 Fiindcă acum Legea s-a făcut Cuvânt şi vechiul nou — ieşind împreună
din Sion şi Ierusalim —, porunca s-a făcut har, prefigurarea adevăr, mielul
Fiu, oaia om, şi omul Dumnezeu.
8 Căci fiind născut ca un Fiu, adus ca un miel, junghiat ca o oaie şi îngropat
ca un om, a înviat din morţi ca un Dumnezeu, fiind prin fire Dumnezeu şi om.
El este toate: lege întrucât judecă, cuvânt întrucât învaţă, har întrucât
mântuieşte, Tată întrucât naşte, Fiu întrucât se naşte, oaie întrucât pătimeşte,
om întrucât se îngroapă, Dumnezeu întrucât învie.
10 Acesta este lisus Hristos! Lui fie slava în veci. Amin.
Aceasta este taina Paştelui, precum s-a scris în Lege, după cum s-a citit
puţin mai înainte.
Voi explica însă cuvintele Scripturii: cum a poruncit Dumnezeu lui Moise
în Egipt când a vrut să lege sub bici pe Faraon, iar pe Israel să-l dezlege de
bici prin mâna lui Moise.
12 „Căci iată, spune, să iei un miel fără pată şi fără prihană, şi să-l junghii
seara împreună cu fiii lui Israel; noaptea să-l mâncaţi în grabă, şi să nu zdro
biţi oasele lui.
13 Aşa să faci, spune: într-o singură noapte să-l mâncaţi pe familii şi se
minţii, având mijloacele voastre încinse şi toiegele în mâinile voastre. Căci
acesta este Paştele Domnului, pomenire veşnică pentru fiii lui Israel.
14 Iar luând sângele oii, ungeţi uşorii din afară ai caselor voastre punând
pe pragul de la intrare semnul sângelui spre depărtarea îngerului. Căci iată
voi lovi Egiptul şi într-o singură noapte va fi lipsit de copii de la dobitoc şi
până la om” [cf. Iş 12].
15 Atunci Moise, junghiind oaia şi săvârşind în noapte taina împreună cu
fiii lui Israel, a pecetluit porţile caselor spre paza poporului şi depărtarea
îngerului.
16 Iar când s-a junghiat oaia şi s-a mâncat Paştele şi s-a săvârşit taina, iar
poporul se veselea şi Israel se pecetluia, atunci a ieşit îngerul să lovească
Egiptul: şi pe cea neiniţiată în taină şi nepărtaşă la Paşte, nepecetluită cu
sânge, nepăzită de duhul, vrăjmaşa, necredincioasa, într-o singură noapte
lovind-o, a lipsit-o de copii.
17 Fiindcă îngerul, ocolind pe Israel şi văzându-1 pecetluit cu sângele oii,
a venit la Egipt şi a îmblânzit prin jeluire pe Faraon cel tare la cerbice,
V .2. M e lito n al S a rd e s u lu i, D e s p re P a şte 855
îmbrăcându-l nu cu haină întunecată, nici cu mantie sfâşiată, ci cu tot Egiptul

care îşi sfâşia hainele jelindu-şi întâii-născuţi ai lui.
18 Pentru că tot Egiptul cufundat în dureri şi bătăi, în lacrimi şi lovituri, a
venit la Faraon îndoliat cu totul nu numai la chip, ci şi la suflet, sfâşiindu-şi
nu numai veşmintele cele din afară, ci şi sânii săi desfătaţi.
19 Căci se putea vedea o privelişte nouă: aici cei ce se loveau în piept, acolo
cei ce strigau de durere, iar în mijloc Faraon îndoliat şezând pe sac şi cenuşă,
înveşmântat în întuneric ca şi cu o haină de doliu, încins cu tot Egiptul ca şi
cu o cămaşă de jale.
20 Fiindcă Egiptul era în jurul lui Faraon ca o haină de jale. Aceasta era
cămaşa ţesută pentru trupul tiranului, acesta era veşmântul în care îngerul
dreptăţii îl îmbrăcase pe asprul Faraon: doliu amar, întuneric pipăit şi lipsi
rea de prunci. Şi a venit peste întâii-născuţi ai lui; căci grabnică şi nesăţioasă
era moartea întâi-născuţilor.
21 Şi se putea vedea trofeu nou peste cei morţi, căzuţi într-o singură clipă.
Şi întoarcerea celor ce zăceau pe pământ s-a făcut hrană a morţii.
Iar de vreţi să ascultaţi, minunaţi-vă de o nenorocire nouă. Fiindcă acestea
îi înconjurau pe egipteni: noapte lungă şi întuneric pipăit, moartea pipăind,
îngerul nimicind şi iadul înghiţind pe cei întâi-născuţi ai lor.
23 Iar acum ascultaţi un lucru încă şi mai nou şi mai înfricoşător: în întu
nericul pipăit se ascundea moartea nepipăită, nefericiţii egipteni pipăiau în
tunericul, iar moartea cercetând pipăia întâi-născuţii egiptenilor la porunca
îngerului.
24 Dacă cineva pipăia întunericul, era dus de moarte. Dacă un întâi-născut
îmbrăţişa cu mâna un trup întunecat, striga cu suflet înfricoşat un ţipăt înfri
coşător şi vrednic de milă: „Cine îmi ţine dreapta mea? De cine tremură
sufletul meu? Ce întuneric învăluie tot trupul meu? Dacă e tata, să mă ajute,
dacă e mama, să sufere împreună cu mine, dacă e frate, să grăiască, dacă e
prieten, să fie blând, dacă e vrăjmaş, să se dea înapoi, că întâi-născut sunt eu.”
25 Dar înainte ca întâiul-născut să tacă, marea tăcere punea mâna pe el
grăind: „Eşti întâi-născut al meu; iar eu, tăcerea morţii, am fost menită ţie.”
26 Alt întâi-născut, înţelegând prinderea întâi-născuţilor, se tăgăduia pe sine
însuşi, ca să nu moară cu amar: „Nu sunt întâi-născut, m-am născut al trei
lea.” Dar ea, neputând fi minţită, punea mâna pe întâiul-născut, iar acesta
cădea tăcând cu capul în jos. Intr-o singură clipă a pierit rodul întâi-născut al
egiptenilor. Întâiul-însămânţat, întâiul-născut, doritul, se zdrobea de pământ,
şi nu numai cel al oamenilor, ci şi al vieţuitoarelor necuvântătoare.
27 în câmpiile pământului se auzea mugetul dobitoacelor jelindu-şi hrăni
torii; căci juninca cu viţel şi iapa cu mânz şi celelalte dobitoace, care născu
seră şi-şi alăptau puii, jeleau cu amar şi trezind milă pentru odraslele lor întâi-
născute.
28 Jalea şi loviturile în piept erau pentru pierderea oamenilor, pentru pier
derea întâi-născuţilor morţi. Fiindcă tot Egiptul era plin de duhoarea trupurilor
neîngropate.
29 Se putea vedea privelişte înfricoşătoare: mamele egiptenilor cu părul
despletit, părinţii cu minţile rătăcite, urlând grozav în limba egipteană: „Ne
norociţii de noi, într-o singură clipită am fost lipsiţi de rodul întâi-născut.”
Şi se băteau în piept, lovind cu mâinile chimvalele şi cântând hora morţilor.
O astfel de nenorocire învăluise Egiptul, lipsindu-1 într-o clipită de copiii
lui. Dar Israel era străjuit de junghierea oii şi luminat de sângele vărsat, iar
moartea oii s-a aflat zid poporului.
O, taină mare şi nepovestită! Junghierea oii s-a aflat mântuire a lui Israel,
moartea oii s-a făcut viaţa poporului, iar sângele a îndepărtat îngerul.
Spune-mi îngere, ce te-a dat înapoi? Junghierea oii sau moartea Domnu
lui? Moartea oii sau prefigurarea Domnului? Sângele oii sau Duhul Domnului?
Vădit este că ai dat înapoi văzând facându-se taina Domnului în oase,
viaţa Domnului înjunghierea oii, prefigurarea Domnului în moartea oii. De
aceea nu l-ai lovit pe Israel ci numai Egiptul l-ai lipsit de copii.
34 Ce este această taină nouă: Egiptul lovit spre pierzanie, iar Israel păzit
spre mântuire? Ascultaţi puterea tainei.
35 Nimic din cele spuse şi făcute, iubiţilor, nu este fără înţeles de parabolă
şi fără un model prealabil [prokentema]. Fiindcă toate câte se fac şi se spun
sunt o parabolă: cele spuse sunt o parabolă [parabole], iar cele făcute sunt
prefigurare [protyposis], ca aşa cum cele făcute se arată prin prefigurare, aşa
cele spuse să se lumineze prin parabolă.
Dacă nu se face după un model pregătit dinainte, nimic nu se înalţă.
Oare nu se văd cele viitoare printr-o icoană prefigurată [typikes eikonos]?
De aceea se face un model al construcţiei viitoare fie din ceară, fie din lut,
fie din lemn: pentru ca ceea ce urmează să se înalţe mai presus în măreţie,
mai tare în putere, mai frumos în chip şi mai bogat în podoabă să se vadă
printr-un model mic şi stricăcios.
37 Dar când a fost înălţat lucrul al cărui model era, atunci ceea ce poartă
icoana a ceea ce va fi se desface întrucât ajunge nefolositor, lăsându-şi chi
pul la ceea ce există acum cu adevărat. Fiindcă ceea ce odinioară era cinstit
ajunge lipsit de cinste, dat fiind că se arată ceea ce este cinstit prin fire.
38 Pentru că fiecare lucru îşi are vremea lui: modelul [typos] îşi are timpul
lui, iar materialele îşi au timpul lor. Faci modelul adevărului [realităţii], îl
doreşti pentru că vezi în el icoana a ceea ce va fi. Aduci materialul pentru
model. îl doreşti pentru ceea ce se va înălţa prin el. Săvârşeşti lucrul, şi nu
V .2. M e lito n al S a rd e s u lu i, D e s p re P a ş te 857
mai pe acesta îl doreşti, pe acesta îl iubeşti, numai în el vezi şi modelul şi

materia şi adevărul [typon, hylen, aletheian].
39 Aşadar, aşa cum stau lucrurile în modelele stricăcioase aşa stau şi în
cele nestricăcioase, cum e în cele pământeşti, aşa e şi în cele cereşti. Căci
mântuirea şi adevărul Domnului au fost prefigurate în popor [Israel], iar
învăţăturile Evangheliei au fost vestite mai înainte de Lege.
40 Poporul s-a făcut ca modelul unui plan, iar Legea ca scrierea unei para
bole, dar Evanghelia e şi explicarea legii, iar Biserica e sălaşul adevărului.
41 Deci modelul era cinstit înainte de a veni adevărul, iar parabola minu
nată înainte de tâlcuirea ei. Adică: poporul era cinstit înainte de a fi fost
înălţată Biserica, iar Legea era minunată înainte de a fi venit la lumină
Evanghelia.
4~ Dar când Biserica s-a înălţat şi Evanghelia a stat înainte, atunci prefigu
rarea s-a golit predându-şi puterea adevărului şi Legea s-a împlinit predându-şi
puterea Evangheliei. în felul în care prefigurarea s-a golit predându-şi chipul
către ceea ce este prin fire adevărat, iar parabola se goleşte spre a fi luminată
prin tâlcuire,
43 aşa şi Legea a fost împlinită când a venit la lumină Evanghelia, poporul
s-a golit când s-a înălţat Biserica, şi prefigurarea [typos] s-a desfăcut când S-a
arătat Domnul, iar astăzi s-au făcut lipsite de cinste cele cinstite mai înainte
prin arătarea celor cinstite prin fire.
44 Pentru că odinioară era cinstită junghierea oii, iar acum e necinstită
pentru viaţa Domnului. Cinstită era moartea oii, dar acum necinstită pentru
mântuirea Domnului; cinstit era sângele oii, dar acum e necinstit pentru Du
hului Domnului; cinstit era mielul cel fără de glas, dar acum necinstit pentru
Fiul Cel fără de prihană, cinstit era templul acesta de jos, dar acum necinstit
pentru Hristos Cel de sus;
45 cinstit era Ierusalimul de jos, dar acum e necinstit pentru Ierusalimul cel
de sus; cinstită era moştenirea cea sfântă, dar acum necinstită pentru harul
cel larg. Fiindcă slava lui Dumnezeu nu s-a aşezat într-un singur loc, nici
într-un colţ mic al pământului, ci harul Lui s-a revărsat peste toate marginile
lumii şi aici s-a sălăşluit cortul Dumnezeului Atotţiitorul prin Iisus Hristos;
Lui fie slava în veci. Amin.
46 Aţi auzit deci expunerea prefigurării şi a corespondenţelor ei; ascultaţi
acum şi alcătuirea tainei [structura misterului].
Ce este Paştele? Fiindcă numele vine de la ceea ce s-a întâmplat: de la
pătimire vine Paştele2.
2 Apo tou pathein Io paschein: etimologie criticată de OR1GEN în tratatul său Despre Paşte
descoperit în papirusurile de la Tura (Egipt) în timpul celui de-al doilea război mondial.
47 învăţaţi, aşadar, cine e cel ce pătimeşte şi cine compătimeşte cu cel ce

pătimeşte, şi de ce vine Domnul pe pământ, ca, îmbrăcându-Se în cel ce
pătimeşte, să-I răpească la cele mai de sus ale cerurilor.
„Făcând Dumnezeu la început cerul şi pământul” [Fc 1, 1] şi toate câte
sunt în ele, a plămădit prin Cuvântul Său din pământ pe om dând acestui
chip răsuflare. Apoi l-a aşezat în rai spre răsărit, în Eden ca să trăiască în
desfătare, rânduindu-i prin poruncă acestea: „Din tot pomul din rai să mân
caţi, doar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mâncaţi, pentru că
în ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri” [Fc 2, 16 sq].
48 Dar omul care prin fire poate primi binele şi răul, ca un bulgăre de
pământ pentru seminţele din amândouă părţile, a primit sfatul vrăjmaş şi
lacom, şi, atingându-se de pom, a călcat porunca neascultând de Dumnezeu.
Prin urmare, a fost azvârlit în lumea aceasta ca un osândit la închisoare.
49 Şi având copii mulţi şi împlinind mulţi ani din pricina gustării din pom
a intrat în pământ, lăsând o moştenire copiilor săi. Căci a lăsat moştenire
copiilor săi nu curăţia ci desfrânarea, nu nestricăciunea ci stricăciunea, nu
cinstea ci necinstea, nu libertatea ci robia, nu împărăţia ci tirania, nu viaţa ci
moartea, nu mântuirea ci pierzania.
50 Nouă şi înfricoşătoare se face pierzania oamenilor pe pământ. Fiindcă li
s-au întâmplat acestea: au fost răpiţi de păcatul tiranic şi aduşi în locurile
poftelor în care sunt copleşiţi de plăceri nesăţioase: de adulter, de desfrânare,
de neruşinare, de poftă, de iubirea de arginţi, de omoruri, de vărsări de sânge,
de răutatea tiranică, de fărădelege tiranică.
51 Fiindcă tatăl a scos sabia asupra fiului, iar fiul şi-a întins mâinile asupra
tatălui, necucemicul a lovit sânii care l-au alăptat şi fratele a omorât pe frate,
străin a nedreptăţit pe străin, prieten a omorât pe prieten, şi omul a junghiat
pe om cu mână dreaptă tiranică.
52 Prin urmare, toţi cei de pe pământ s-au făcut fie omorâtori de oameni,
fie omorâtori de fraţi, fie omorâtori de părinţi, fie omorâtori de copii. Dar
s-a aflat un lucru încă şi mai înfricoşător şi nou: o mama s-a atins de trupul
pe care-1 născuse, s-a atins de cel pe care-1 alăptase cu sânii, şi a înghiţit în
pântece rodul pântecelui, iar nenorocita maică s-a făcut mormânt mistuind
în ea pruncul pe care l-a zămislit.
53 Dar nu voi grăi mai multe. Măcar că multe alte lucruri străine, foarte în
fricoşătoare şi neruşinate se găsesc încă printre oameni. Părinte culcându-se
cu fiica, fiu culcându-se cu mama, frate cu soră, bărbat cu alt bărbat, şi „fie
care pofteşte femeia aproapelui său” [Ir 5, 8].
54 Pentru toate acestea păcatul se bucura. Fiind împreună-lucrător al mor
ţii, intra cel dintâi în sufletele oamenilor gătindu-le trupurile drept hrană
V.2. M e lito n al S a rd e s u lu i, D e s p re P a şte 859
morţilor. Păcatul şi-a lăsat urmele în fiece suflet, şi cei în care şi le-a lăsat,
aceştia trebuiau să-şi sfârşească zilele.
55 Prin urmare, toată carnea a căzut sub păcat, tot trupul sub moarte, şi tot
sufletul a fost izgonit din casa sa trupească; ceea ce a fost luat din pământ s-a
destrămat în pământ, şi ceea ce a fost dat de la Dumnezeu a fost încuiat în
iad, s-a făcut o desfacere a frumoasei potriviri, şi frumosul trup s-a destrămat.
56 Fiindcă omul a fost împărţit de moarte. O nenorocire şi o robie nouă l-au
învăluit. A fost târât rob de umbra morţii, iar chipul Tatălui a zăcut singur.
Din această pricină s-a săvârşit în trupul Domnului taina Paştelui.
17 întâi Domnul a rânduit mai dinainte pătimirile Sale în patriarhi, în pro
feţi şi în tot poporul, pecetluindu-le prin Lege şi prin profeţi. Căci întrucât
cele ce aveau să fie urmau să se facă într-un chip nou şi măreţ, ele au fost
rânduite mai înainte de departe, ca, atunci când se vor face, să dobândească
crezare ca unele prefigurate de demult.
1<s Aşa şi taina Domnului, fiind prefigurată de demult şi văzută astăzi,
câştigă credinţă când este săvârşită, deşi e socotită nouă de către oameni.
Fiindcă taina Domnului e veche şi nouă: veche prin prefigurare, nouă prin
har. Dar dacă vei privi la prefigurarea aceasta, vei vedea prin desfăşurarea
ei adevărul.
39 Aşadar, dacă vrei să vezi taina Domnului, priveşte la Abel cel omorât în
chip asemănător, la Isaac cel legat în chip asemănător, la Iosif cel vândut în
chip asemănător, la Moise cel lepădat în chip asemănător, la David cel pri
gonit în chip asemănător, la profeţii care au pătimit pentru Hristos în chip
asemănător.
611 Priveşte şi la oaia junghiată în pământul Egiptului, care a lovit Egiptul
şi a izbăvit pe Israel prin sângele ei.
61 Dar taina Domnului e vestită şi de glasul profeţilor. Căci zice Moise
poporului: „Şi veţi vedea viaţa voastră spânzurată înaintea ochilor voştri zi
şi noapte, şi nu veţi crede în viaţa voastră” [Di 28, 66].
62 Iar David a spus: „Pentru ce tremură neamurile şi popoarele cugetă cele
deşarte? împăraţii pământului s-au pus în mişcare şi domnii s-au adunat în
acelaşi loc împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” [Ps 2, 1 sq],
63 Iar Ieremia spune: „Sunt ca un miel fără răutate adus spre junghiere. Iar
ei cugetă împotriva mea cele rele spunând: veniţi să aruncăm lemn în pâinea
lui şi să-l izgonim din pământul celor vii şi numele lui să nu se mai pome
nească” [Ir 11, 19].
64 Iar Isaia: „Ca o oaie spre junghiere s-a dus, şi ca un miel fără de glas
înaintea celui ce-1 tunde aşa nu şi-a deschis gura lui. Iar neamul lui cine îl va
spune?” [Zs 53, 7 sq].
65 Multe altele au fost vestite de mulţi profeţi despre taina Paştelui, care e
Hristos; a Lui fie slava în veci. Amin.
66 Acesta, venind din ceruri pe pământ pentru cel ce pătimea, îmbrăcându-se
în acela printr-o Maică Fecioară şi ieşind om, a pătimit pătimirile celui ce
pătimea şi prin trupul ce putea pătimi a nimicit pătimirile trupului, iar prin
Duhul Său ce nu putea muri a omorât moartea omorâtoare de om.
Fiindcă Acesta, Cel adus ca un miel şi junghiat ca o oaie, ne-a izbăvit
pe noi din închinarea la lume ca din pământul Egiptului, ne-a dezlegat din
robia diavolului ca din mâna lui Faraon, şi ne-a pecetluit sufletele cu Duhul
Său, iar membrele trupului cu sângele Său.
68 Acesta e Cel ce a acoperit moartea de ruşine, şi pe diavolul l-a îmbrăcat
în haină de doliu, ca Moise pe Faraon. Acesta e Cel ce a lovit fărădelegea şi
a lipsit de copii nedreptatea, ca Moise Egiptul. Acesta e Cel ce ne-a izbăvit
pe noi din robie la libertate, din întuneric la lumină, din moarte la viaţă, din
tiranie la împărăţia cerurilor, făcând din noi preoţie nouă şi popor veşnic.
Acesta este Paştele mântuirii noastre. Acesta este Cel ce a răbdat multe
în multe. Acesta e Cel ce a fost omorât în Abel, legat în Isaac, pribeag străin
în Iacob, vândut în losif, lepădat în Moise, junghiat în miel, prigonit în David,
necinstit în profeţi.
Acesta e Cel întrupat în fecioară, legat de lemn, îngropat în pământ,
înviat din morţi, înălţat la cele mai înalte ale cerurilor.
Acesta e mielul cel fără glas, Acesta e mielul cel omorât. Acesta e Cel
născut din Maria, mieluşeaua cea bună. Acesta c cel ce a fost luat din turmă,
dus la junghiere, jertfit seara, îngropat noaptea, Cel ce n-a fost zdrobit pe
lemn, nu s-a destrămat în pământ, a înviat din morţi şi a înviat pe om prin
mormântul cel de jos.
72 J «
Acesta a fost omorât. Şi unde a fost omorât? în mijlocul Ierusalimului.
De ce? Pentru că pe ologii lor i-a vindecat, pe leproşii lor i-a curăţit, pe orbii
lor i-a dus la lumină şi pe morţii lor i-a înviat. De aceea a pătimit. Undeva în
Lege şi în Profeţi stă scris: „Mi-au răsplătit rele pentru bune şi părăsire
sufletului meu, cugetând asupra mea cele rele şi zicând: să-l legăm pe cel
dreţat pentru că nu ne e de nici un folos” [ f t 34, 12; Is 3, 10].
De ce ai făcut, Israele, noua nedreptate? Ai necinstit pe Cel ce te-a cinstit
pe tine. Ai dispreţuit pe Cel ce te-a slăvit pe tine. Ai tăgăduit pe Cel ce te-a
mărturisit pe tine. L-ai bârfit pe Cel ce te-a vestit pe tine. L-ai omorât pe Cel
ce te-a făcut viu pe tine. Ce-ai făcut Israele?
74 Oare nu s-a scris pentru tine: „Să nu verşi sânge nevinovat, ca să nu
mori rău” [Ir 7, 6]? Eu însă, a zis Israel, l-am omorât pe Domnul. De ce?
„Pentru că se cădea să pătimească.” Te-ai înşelat, Israele, cugetând cu vicle
şug unele ca acestea despre junghierea Domnului.
V.2. M e lito n al S a rd e s u lu i, D e s p re P a şte 861
75 Trebuia să pătimească, dar nu de la tine. Trebuia să fie necinstit, dar nu

de către tine. Trebuia să fie judecat, dar nu de tine. Trebuia să fie spânzurat,
dar nu de către dreapta ta.
76 Acesta e, Israele, glasul pe care trebuia să-l strigi către Dumnezeu:
„O, Stăpâne, dacă trebuia ca Fiul să pătimească şi aceasta e voia Ta, să
pătimească, dar nu de la mine; să pătimească, dar de la un neam străin; să fie
judecat de cei netăiaţi-împrejur; să fie răstignit de dreaptă tiranică, dar nu de
a mea.”
77 Dar tu, Israele, n-ai strigat către Domnul cu glasul acesta. Nu te-ai curăţit
pentru Stăpânul, nici nu te-ai temut de lucrurile Lui.
78Nu te-a înspăimântat mâna uscată dată înapoi trupului, nici ochii orbilor
deschişi prin mâna Lui, nici trupurile ologite ridicate prin glasul Lui, nici
semnul cel mai nou: ca un mort să fie sculat din mormânt după patru zile.
79 Tu însă, dispreţuind acestea, în seara junghierii Domnului pregăteai pi
roane ascuţite, martori mincinoşi, funii şi bice, oţet şi fiere, sabie ca pentru
un tâlhar ucigaş. Căci dându-I şi bice peste trup şi cunună de spini pe cap, ai
legat şi mâinile care te-au plămădit din pământ, ai adăpat cu fiere gura cea
bună care te hrănise spre viaţă şi ai omorât pe Domnul în praznicul cel mare.
saTu te veseleai, iar Acela flămânzea. Tu beai vin şi mâneai pâine, iar
Acela oţet şi fiere. Tu străluceai la faţă, dar Acela S-a întunecat. Tu te bucu
rai, iar Acela Se întrista. Tu cântai psalmii, dar Acela era judecat. Tu porun
ceai, iar Acela era pironit. Tu dănţuiai, iar Acela era îngropat. Tu zăceai
într-un pat moale, iar Acela în mormânt.
81 O, Israele, fără de lege, de ce ai făcut această nouă nelegiuire, arun-
cându-l unor pătimiri noi pe Domnul, pe Stăpânul tău, pe Cel ce te-a plăs
muit, pe Cel ce te-a făcut, pe Cel ce te-a cinstit, pe Cel ce Israel te-a numit
pe tine?
82 Tu însă nu te-ai aflat a fi „Israel”, fiindcă nu L-ai văzut pe Dumnezeu,
nu L-ai recunoscut pe Domnul, nici n-ai ştiut, Israele, că El este Cel Intâi-
născut al lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut mai înainte de luceafăr, Cel ce a
făcut lumina, Cel ce a făcut să strălucească ziua, Cel ce a deosebit întuneri
cul, Cel ce a împlântat întâiul hotar, Cel ce a spânzurat pământul, Cel ce a
uscat adâncul, Cel ce a întins tăria, Cel ce a împodobit lumea, Cel ce a potrivit
în cer stelele, Cel ce a făcut să strălucească luminătorii, Cel ce a făcut în cer
pe îngeri, Cel ce a aşezat acolo tronurile, Cel ce a plăsmuit pe pământ pe om.
83 Acesta era Cel ce te-a ales şi te-a călăuzit pe tine de la Adam până la
Noe, şi de la Noe până la Avraam, de la Avraam până la Isaac şi Iacob, şi
cei doisprezece patriarhi.
84 Acesta era Cel ce te-a călăuzit în Egipt şi te-a păzit acolo hrănindu-te în
pământul lui. Acesta era Cel ce te-a călăuzit în stâlpul de foc şi te-a acoperit
cu nor, Cel ce a despicat Marea Roşie şi te-a trecut prin ea şi a risipit pe

vrăjmaşul său.
85 Acesta era Cel ce ţi-a dat mană din cer, Cel ce te-a adăpat din piatră,
Cel ce ţi-a dat legea pe Muntele Horeb, Cel ce ţi-a dat moştenire pe pământ,
Cel ce ţi-a trimis profeţi, Cel ce ţi-a ridicat împăraţi.
86 Acesta e Cel ce a venit la tine, Cel ce a tămăduit pe cei ce sufereau întru
tine şi a sculat morţii tăi. Acesta e Cel faţă de care ai făcut necucemicie.
Acesta e Cel faţă de care ai făcut nedreptate. Acesta e Cel pe care L-ai omorât.
Acesta e Cel pe care L-ai vândut cu arginţi cerând de la El banii dajdiei.
Nerecunoscătorule, Israele, vino şi judecat să fii înaintea mea pentru
nerecunoştinţa ta. Cât ai cinstit călăuzirea Lui? Cât ai cinstit aflarea părinţi
lor tăi? Cât ai cinstit pogorârea în Egipt şi hrănirea acolo prin bunul Iosif?
88 Cât ai cinstit cele zece plăgi? Cât ai cinstit stâlpul din noapte şi norul
din zi, şi trecerea prin Marea Roşie? Cât ai cinstit darea de mană din cer
şi izvorârea de apă din piatră, darea legii pe Muntele Horeb, moştenirea
pământului şi darurile date acolo?
Cât ai cinstit pe cei ce pătimeau şi pe care i-a vindecat pe când erai acolo?
Cinsteşte-mi mâna uscată pe care a dat-o înapoi trupului.
Cinsteşte-mi orbii din naştere pe care i-a călăuzit la lumină prin glasul
Său. Cinsteşte-mi morţii îngropaţi pe care i-a sculat din morminte după
patru zile. Nepreţuite sunt darurile pe care ţi le-a făcut. Iar tu L-ai răsplătit
cu necinste arătându-i nerecunoştinţa, răsplătindu-i rele pentru bune, întris
tare în loc de bucurie şi moarte în loc de viaţă Lui, Celui pentru care se
cuvenea să mori.
91 Căci dacă împăratul unui neam e răpit de vrăjmaşi, pentru el se face
război, pentru el se sparg ziduri, pentru el se cuceresc cetăţi, pentru el se
trimit răscumpărări, pentru el se trimit solii ca să fie luat înapoi, dacă e viu
ca să fie redat vieţii, dacă e mort ca să fie îngropat.
92 Tu însă ai hotărât lucruri potrivnice împotriva Domnului tău. Căci pe
Cel înaintea Căruia se închinau neamurile şi de Care se minunau cei netă-
iaţi-împrejur şi pe care-L slăveau cei de neam străin, pentru Care chiar şi
Pilat şi-a spălat mâinile, pe Acesta L-ai omorât în praznicul cel mare.
93 Prin urmare, amar îţi este praznicul azimelor, precum stă scris pentru tine:
„Veţi mânca azime cu ierburi amare” [Iş, 12, 8]. Amare sunt pentru tine
piroanele pe care le-ai înfipt, amară e pentru tine limba pe care ai ascuţit-o.
Amari sunt pentru tine martorii mincinoşi pe care i-ai adus. Amare sunt
legăturile pe care le-ai pregătit. Amare bicele pe care le-ai ridicat spre lovire.
Amar e pentru tine Iuda pe care l-ai plătit. Amar e pentru tine Irod căruia
i-ai urmat. Amar e pentru tine Caiafa pe care l-ai crezut. Amară e pentru tine
fierea pe care i-ai gătit-o. Amar e pentru tine oţetul pe care l-ai făcut. Amar e
V .2. M e lito n al S a rd e s u lu i, D e s p re P a şte 863
pentru tine spinul pe care l-ai cules. Amare sunt pentru tine mâinile pe care
le-ai însângerat. Pentru că L-ai omorât pe Domnul în mijlocul Ierusalimului.
94 Ascultaţi acum toate seminţiile neamurilor şi vedeţi: omor nou s-a făcut
în mijlocul Ierusalimului, în cetatea legii, în cetatea evreilor, în cetatea pro
feţilor, în cetatea socotită cea dreaptă. Şi cine a fost omorât? Cine e uciga
şul? Mă ruşinez să spun, dar sunt silit să grăiesc. Căci dacă noaptea s-ar fi
făcut omorul sau în loc pustiu, ar fi fost uşor să se păstreze tăcerea; dar
acum omorul nedrept al Celui drept s-a făcut în mijlocul pieţei şi al cetăţii,
în mijlocul cetăţii în văzul tuturor.
95 Şi s-a înălţat pe lemn şi o inscripţie arătând Cine e cel omorât. Cine e
acesta? E greu a o spune, dar a nu o spune e încă şi mai înfricoşător. Ascul
taţi însă tremurând pentru Cine s-a cutremurat pământul:
96 Cel ce a spânzurat pământul se spânzură. Cel ce a înfipt cerurile e înfipt
pe lemn. Cel ce a întărit toate e întărit pe lemn. Stăpânul e batjocorit. Dum
nezeu este omorât. împăratul lui Israel e dat jos de mâna israeliţilor.
9 O, omor nou, o nedreptate nouă! Stăpânul Şi-a schimbat înfăţişarea
ajungând gol cu trupul şi nu s-a învrednicit nici de o haină ca să nu fie vă
zut. De aceea luminătorii şi-au întors faţa şi ziua s-a întunecat, ca să ascundă
pe Cel ce a fost dezgolit pe lemn, pentru a întuneca nu trupul Domnului, ci
ochii acestor oameni.
9S Căci dacă n-a tremurat poporul, a tremurat pământul. Dacă nu s-a temut
poporul, s-au temut cerurile. Dacă nu şi-a rupt hainele poporul, şi-a rupt hai
nele îngerul. Dacă poporul nu s-a tânguit, „a tunat din cer Domnul şi Cel
Preaînalt a dat glas” [Ps 17, 14].
99 Pentru aceasta, Israele, n-ai tremurat pentru Domnul, nu te-ai înfricoşat
pentru Domnul, n-ai jelit pentru Domnul; pentru întâi-născuţi ai jelit, dar
pentru Domnul Cel spânzurat nu ţi-ai sfâşiat veşmintele deşi pentru cei
omorâţi ai tăi îţi rupeai veşmintele. Ai lăsat pe Domnul şi nu vei fi aflat de
El. Ai doborât pe Domnul şi ai fost doborât la pământ.
100 Şi acum zaci mort, dar Acela va învia din morţi şi va urca la cele mai
înalte ale cerurilor. Fiind Domn, Care a îmbrăcat pe om, a pătimit pentru cel ce
pătimea, a fost legat pentru cel ţinut, a fost osândit pentru cel osândit şi a fost
îngropat pentru ce îngropat, a înviat din morţi şi a strigat cu glas mare aceasta:
101 „«Cine e cel ce se judecă cu Mine? Să se arate! Eu l-am dezlegat pe
cel osândit» [Is 50, 8 sq]. Eu am dat viaţă celui mort. Eu l-am înviat pe cel
îngropat.
102 Cine e cel ce mi se împotriveşte în cuvânt? Eu, zice, sunt Hristosul. Eu
sunt Cel ce am nimicit moartea, Cel ce am biruit asupra vrăjmaşului, Cel ce
am călcat iadul în picioare şi am legat pe cel puternic, Care am răpit omul la
cele mai înalte ale cerurilor, Eu, Hristos!
103 Veniţi, aşadar, toate seminţiile oamenilor cele împietrite în păcate şi

primiţi iertarea păcatelor! Fiindcă Eu sunt iertarea voastră, Eu Paştele mân
tuirii, Eu mielul cel junghiat pentru voi, Eu răscumpărarea voastră, Eu viaţa
voastră, Eu învierea voastră, Eu lumina voastră, Eu mântuirea voastră, Eu
împăratul vostru. Eu vă duc la cele mai înalte ale cerurilor, Eu vă voi arăta
pe Tatăl Cel veşnic, Eu vă voi învia prin dreapta Mea!”
Acesta este Cel ce a făcut cerul şi pământul, Cel ce l-a plăsmuit dintru
început pe om, Cel ce a fost vestit prin Lege şi Profeţi, Cel ce S-a întrupat în
fecioară, Cel ce a fost legat pe lemn, Cel ce a fost îngropat în pământ, Cel ce
a înviat din morţi şi S-a înălţat la cele mai înalte ale cerurilor, Cel ce şade
de-a dreapta Tatălui, Cel ce are puterea de a judeca şi mântui toate, prin Care
Tatăl a făcut cele dintru început şi până în veci.
105 El este Alfa şi Omega, El este începutul şi sfârşitul — început nepo
vestit şi sfârşit nebănuit — El e Hristos, El e împăratul, El e Iisus, El e gene
ralul, El e Domnul, El e Cel ce a înviat din morţi, El e Cel ce a şezut de-a
dreapta Tatălui! îl poartă pe Tatăl şi e purtat de Tatăl. Lui fie slava şi tăria în
veci! Amin.
A lui Meiiton: Despre Paşte.
Pace celui ce a scris şi celui ce citeşte şi celor ce-L iubesc pe Domnul în simplitatea inimii.
E u ch o lo g io n -ul egiptean
al lui Serapion din Thmuis
( t 362)'
Rugăciuni ale lui Serapion din Thmuis
1 (15). Rugăciune la ungerea celor ce se botează:

Stăpâne, Iubitorule de oameni şi de suflete, îndurat şi milostiv, Dumne
zeule al adevărului, Te chemăm urmând şi ascultând făgăduinţele Unuia-
Născut al Tău Care a zis: „De veţi ierta unora păcatele, iertate le vor fi” [In
20, 23], şi-i ungem cu această ungere pe cei/cele ce vin la această dumneze
iască naştere din nou, cerând ca Domnul nostru Iisus Hristos să lucreze în
ea, să descopere prin această ungere o putere tămăduitoare şi întăritoare şi să
le tămăduiască sufletul, trupul şi duhul de orice semn al păcatului, al fărăde
legii şi al unei pricini satanice, iar prin harul ei să le dea iertare, ca lepădând
păcatul să vieţuiască pentru dreptate [cf. 1 Ptr 2, 24], şi, plăsmuiţi din nou
prin această ungere, curăţiţi prin această baie şi înnoiţi cu duhul, să poată
birui de acum înainte lucrările potrivnice pornite asupra lor şi amăgirile
acestei vieţi, şi aşa să fie legaţi şi uniţi cu turma Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi să moştenească făgăduinţele împreună cu sfinţii, că prin
El Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.
2 (16). Rugăciune la ungerea cu mir cu care sunt unşi cei botezaţi:

Dumnezeule al puterilor, Ajutorul oricărui suflet care vine la Tine şi
ajunge sub mâna Ta puternică, Te chemăm ca prin dumnezeiasca şi negrăita
putere a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să lucreze în această
1 Traducere după ed. M . E . JOHNSON: The Prayers o f Sarapion o f Thmuis (Orientalia

Christiana Analecta 249), Roma, 1995, p. 46-80. Cele treizeci de rugăciuni din colecţia
episcopului egiptean Serapion din Thmuis sunt păstrate intr-un singur codice: Athous M.
Laura 149 (secolul XI), f. 7v-21v. Numerotaţia din paranteze este cea din manuscris şi e
rezultatul unei erori de copiere.
C a n on u l O r t o d o x ie i 1. C anonul apostolic
866
ungere cu mir o lucrare dumnezeiască şi cerească pentru ca cei botezaţi şi

unşi cu el prin întipărirea semnului mântuitoarei cruci a Unuia-Născut, care
prin cruce a fost răsturnat şi biruit satana şi orice putere potrivnică, să se facă
părtaşi ca unii născuţi din nou şi înnoiţi prin baia naşterii din nou [77/ 3,5] şi
ai darului Duhului Sfânt şi, asiguraţi prin pecetea aceasta, să rămână tari şi
nemişcaţi, nevătămaţi şi nejefuiţi, neocărâţi şi neuneltiţi, vieţuind în credinţă
şi în cunoaşterea adevărului până la sfârşit, aşteptând nădejdile cereşti ale
vieţii şi făgăduinţele veşnice ale Domnului şi Mântuitorului nostru lisus
Hristos, prin Care Ţi se cuvine slavă şi putere în Duhul Sfânt acum şi în toţi
3 (17). Rugăciune pentru untdelemnul bolnavilor

sau pentru pâine şi pentru apă:
Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tu
turor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, şi ne
rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca
să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste făpturi ale Tale spre depărta
rea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea
oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei
neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii,
spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire
desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice
sfat al celui potrivnic, orice lovitură, orice bici, orice durere, orice chin.
nălucire, clătinare sau umbră rea de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat
acum, şi de Numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinăuntrul şi
din afara robilor Tăi aceştia; ca să slăvească Numele lui lisus Hristos, Care
s-a răstignit pentru noi şi a înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele
noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi
puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.
4 (18). Rugăciune pentru cel ce a murit şi e purtat afară:

Dumnezeule Care ai puterea asupra vieţii şi a morţii, Dumnezeule Care
omori şi faci viu, Care ai coborât la porţile iadului şi Te-ai ridicat de acolo,
Care zideşti duhul omului în el şi iei sufletele sfinţilor şi le dai la odihnă,
Care schimbi, prefaci şi preschimbi făpturile Tale aşa cum e drept şi potrivit,
Cel ce Singur eşti nestricăcios, neschimbat şi veşnic, Ţie ne rugăm pentru
adormirea şi odihna robului Tău acesta (N); odihneşte sufletul lui în loc de
verdeaţă, în cămări de odihnă împreună cu Avraam, Isaac şi Iacob şi cu toţi
sfinţii Tăi; iar trupul acesta învie-L în ziua pe care ai rânduit-o potrivit
V .3. E uchologion -u l e g ip te a n al lui S e ra p io n d in T h m u is 867
făgăduinţelor Tale nemincinoase, ca să-i dai lui şi moştenirile cele după

vrednicia lui în sfintele Tale păşuni, neaducându-Ţi aminte de greşelile lui,
iar ieşirea lui fă-o să fie cu pace şi binecuvântată; tămăduieşte cu duh de
mângâiere întristările celor care-1 conduc acum [pe ultimul drum] şi nouă
tuturor ne dă un sfârşit bun, prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care
Ţie se cuvine slava şi puterea în toţi vecii vecilor. Amin.
5 (19). Prima rugăciune a duminicii:

Te chemăm pe Tine, Tatăl Unului-Născut, Domnul a toate, Ziditorul făptu
rilor şi Făcătorul celor făcute; mâini curate întindem spre Tine şi ne deschi
dem minţile spre Tine, Doamne; ne rugăm fii îndurat, cruţă-ne, fii binevoitor,
fă-ne mai buni, lărgeşte-ne în virtute, credinţă şi cunoaştere; cercetează-ne/vi-
zitează-ne, Doamne, căci spre Tine am trimis neputinţele noastre. Fii milos
tiv şi ne miluieşte pe toţi; miluieşte poporul acesta, fl-i binefăcător, fâ-1
blând, cuminte şi curat şi trimite-i puteri îngereşti, ca tot poporul acesta să
fie sfânt şi cuviincios. Te chem, trimite Duh Sfânt în mintea noastră şi dă-ne
să învăţăm dumnezeieştile Scripturi de la Duhul Sfânt şi să le tâlcuim în
chip curat şi vrednic, ca să se folosească tot norodul acesta de faţă, prin
Unul-Născutul Tău, Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, prin Care Ţie se cuvine
slava şi puterea în toţi vecii vecilor. Amin.
6 (20). După ridicarea în picioare de la omilie, rugăciunea:

Dumnezeule Mântuitorule, Dumnezeule a toate, Domnul şi Ziditorul tutu
ror, Născătorul Unului-Născut, Care L-ai născut întipărirea Ta vie şi adevă
rată şi L-ai trimis spre folosul neamului oamenilor, Care prin El ai chemat la
Tine pe toţi oamenii, Ţie ne rugăm pentru poporul acesta: trimite Duh Sfânt
şi Domnul Iisus să ne cerceteze/viziteze, să grăiască în minţile tuturor şi să
rânduiască inimile spre credinţă; El să tragă sufletele la Tine, Dumnezeule al
îndurărilor, ca să dobândeşti şi în oraşul acesta un popor şi o turmă adevă
rată prin Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi
puterea în Duhul Sfânt, acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
7 (21). Rugăciune pentru catehumeni:

Ajutorule şi Doamne al tuturor, Eliberatorul celor eliberaţi, Ocrotitorul
celor izbăviţi, nădejdea celor făcuţi de mâna Ta cea tare, Tu eşti Cel ce ai
surpat fărădelegea, Care prin Unul-Născut ai surpat pe satana, ai desfăcut
meşteşugirile lui şi ai dezlegat pe cei legaţi de el, îţi mulţumim pentru aceşti
catehumeni, pentru că i-ai chemat prin Unul-Născut şi le-ai dăruit cunoaşte
rea Ta. Pentru aceea ne rugăm să fie întăriţi în cunoaştere, ca să Te cunoască
pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Iisus

Hristos [In 17, 3]; să fie păziţi în învăţăturile acestea şi în cuget curat şi să
înainteze ca să se facă vrednici de baia naşterii din nou [Tit 3, 5] şi de Sfin
tele Taine, prin Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine
slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
8 (22). Rugăciune pentru bolnavi:

Te chemăm pe Tine, Supraveghetorul, Domnul şi Plăsmuitorul trupului şi
Făcătorul sufletului, Care l-ai potrivit în chip armonios pe om, Economul,
Cârmuitorul şi Mântuitorul întregului neam al oamenilor, împăcat şi făcut
blând prin iubirea Ta de oameni, milostiv fii, Stăpâne, ajută-i şi tămăduieşte-i
pe toţi cei bolnavi. Ceartă bolile, scoală-i pe cei ce zac; dă slavă Numelui
Tău sfânt prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine
slava şi puterea în Duhul Sfânt acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
9 (23). Rugăciune pentru aducerea de roade:

Ziditorule al cerului şi al pământului, Care ai încununat cerul cu corul ste
lelor şi l-ai făcut să strălucească prin luminătorii lui, Care ai cinstit pământul
cu roade spre folosul oamenilor, Care ai dăruit neamului plăsmuit de Tine
atât desfătarea de scânteierea şi lumina luminătorilor de sus, cât şi hrănirea
lui de jos de către roadele pământului; ne rugăm să se dăruiască ploi îmbel
şugate şi roditoare; fă ca pământul să aducă roade şi să poarte mult rod bun
pentru iubirea de oameni şi bunătatea Ta. Adu-ţi aminte de cei ce Te cheamă
pe Tine, cinsteşte sfânta şi singura Ta Biserică calholică, ascultă chemările
şi rugăciunile noastre şi binecuvântează tot pământul prin Unul-Născut al
Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt,
acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
10 (24). Rugăciune pentru Biserică:

Doamne Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor cuvântătoare, Dumnezeul
sufletelor curate şi al tuturor celor ce Te cheamă sincer şi curat, Care în cer
străluceşti şi eşti cunoscut de duhurile curate, iar pe pământ eşti lăudat şi
locuieşti în Biserica catholică, Care eşti slujit de îngeri şi de suflete curate,
Care ai făcut şi din cer un cor viu spre slava şi lauda adevărului, fă ca Bise
rica aceasta să fie o Biserică vie şi curată, dă-i să aibă liturghisitori puteri
dumnezeieşti şi îngeri curaţi, ca să Te poată lăuda în curăţie. Te chemăm
pentru toţi oamenii Bisericii acesteia: împacă-Te cu toţi, iartă-i pe toţi, dă
tuturor iertarea păcatelor, dă-le să nu mai facă nici un păcat, ci fii lor zid şi
nimiceşte orice ispitire. Miluieşte-i pe bărbaţi, pe femei şi pe copii, arată-Te
V.3. Euchologion -ul e g ip te a n al lui S e ra p io n d in T h m u is 869
în toţi şi fa cunoaşterea Ta scrisă în inimile lor prin Unul-Născut al Tău Iisus

Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în
toţi vecii vecilor. Amin.
11 (25). Rugăciune pentru episcop şi Biserică:

Pe Tine Te chemăm, Mântuitorule şi Doamne, Dumnezeul a tot trupul şi
Domnul a tot duhul, Binecuvântatul şi Dătătorul a toată binecuvântarea,
sfinţeşte pe episcopul acesta (N) şi-l păzeşte în afară de orice ispită, dă-i lui
înţelepciune şi cunoaştere, călăuzeşte-1 în cunoaşterile Tale.
Te chemăm şi pentru coprezbiteri: sfmţeşte-i, dă-le înţelepciune, cunoaş
tere şi dreaptă învăţătură; fa-i să mijlocească \presbeuein] sfintelor Tale
învăţături în chip curat şi ireproşabil.
Sfinţeşte-i şi pe diaconi, ca să fie curaţi la inimă şi la trup şi cu conştiinţă
curată să poată sluji şi sta înaintea Sfântului Trup şi Sfântului Sânge.
Te chemăm şi pentru ipodiaconi, citeţi şi tâlcuitori: odihneşte-i pe toţi slu
jitorii Bisericii şi dă tuturor milă, îndurare şi înaintare/progres.
Te chemăm şi pentru monahi şi pentru fecioare: fa-i să-şi sfârşească aler
garea lor în chip ireproşabil şi viaţa lor în chip neîncetat, ca să-şi poată pe
trece toate zilele lor în curăţie şi sfinţenie.
Miluieşte-i şi pe toţi cei căsătoriţi, bărbaţi, femei şi copii, şi dă tuturor
binecuvântarea înaintării/progresului şi îmbunătăţirii, ca toţi să ajungă oameni
vii şi aleşi prin Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine
12 (26). Rugăciune a îngenuncherii:

Părinte al Unului-Născut, Bunule şi îndurate, Milostive, Iubitorule de oa
meni şi de suflete, Binefacătorule al tuturor celor ce se întorc la Tine, pri
meşte chemarea aceasta şi dă-ne cunoaştere, credinţă, evlavie şi cuvioşie.
Nimiceşte orice patimă, orice plăcere şi orice păcat din poporul acesta; fa-i
pe toţi să ajungă curaţi; iartă-le tuturor greşelile. Căci Ţie, Tatălui nefacut
prin Unul-Născut, îţi plecăm genunchiul; dă-ne minte cuvioasă şi folos
desăvârşit, dă-ne să Te căutăm şi să Te iubim, dă-ne să cercetăm şi căutăm
dumnezeieştile Tale cuvinte, dă-ne mâna, Stăpâne, şi ridică-ne; ridică-ne
Dumnezeule al îndurărilor, fa-ne să privim sus; descoperă vălul de pe ochii
noştri, dă-ne îndrăznire; nu îngădui să fim ruşinaţi, ori să ne osândim pe noi
înşine; şterge înscrisul împotriva noastră, scrie-ne numele în cartea vieţii,
numără-ne împreună cu sfinţii Tăi profeţi şi apostoli, prin Unul-Născut al
Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt,
13 (27). Rugăciune pentru popor:
Ţie ne mărturisim, iubitorule de oameni Dumnezeule, la Tine ne aruncăm

neputinţele noastre şi cerem să ni se dea putere. Iartă păcatele noastre dina
inte şi lasă toate greşelile trecute şi fa-ne oameni noi. Arată-ne robi sinceri şi
curaţi. Ţie ne închinăm pe noi înşine, primeşte-ne, Dumnezeule al adevăru
lui, primeşte poporul acesta: dă-i să fie întreg sincer, dă-i să vieţuiască în
întregime în chip ireproşabil şi curat; să se măsoare cu cei cereşti, să fie nu
mărat împreună cu îngerii, să se facă toţi aleşi şi sfinţi. Te chemăm pentru
cei ce au crezut şi au cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie întăriţi
în credinţă, cunoaştere şi învăţătură.
Ne rugăm pentru întreg poporul acesta: împacă-Te cu toţi, fa-Te cunoscut
pe Tine însuţi, descoperă-Ţi lumina blândă; să Te cunoască toţi pe Tine, Tatăl
nefacut şi pe Unul-Născut Fiul Tău, Iisus Hristos.
Ne rugăm pentru toţi stăpânitorii să aibă viaţă paşnică spre odihna Bisericii
catholice.
Ne rugăm, Dumnezeule al îndurărilor, pentru cei liberi şi pentru sclavi,
pentru bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, săraci şi bogaţi: arată tuturor bunăta
tea Ta şi întinde tuturor iubirea Ta de oameni; fii îndurător faţă dc toţi şi dă
tuturor întoarcerea la Tine.
Te chemăm pentru cei ce călătoresc, dă-le să aibă împreună călător un în
ger de pace, ca să nu fie păgubiţi de nimeni cu nimic, ca în multă voioşie
să-şi sfârşească plutirea şi călătoriile.
Te chemăm, Mângâietorule, şi pentru cei necăjiţi şi săraci: odihneşte-i pe
fiecare, eliberează-i din legături, scoate-i din sărăcie şi mângâie-i pe toţi.
Ne rugăm pentru cei bolnavi: dă-le sănătate şi sculare din boală şi fa-i să
aibă sănătate desăvârşită a trupului şi a sufletului.
Că Tu eşti Mântuitorul şi Binefăcătorul, Tu eşti Domnul şi împăratul tutu
ror, pe Tine Te chemăm pentru toţi prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos,
prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în vecii ve
cilor. Amin.
14 (28). Punere a mâinilor peste catehumeni:
Mâna ne-o întindem, Stăpâne, şi ne rugăm: întinde acestui popor mâna Ta

vie şi dumnezeiască spre binecuvântare; căci Ţie, Părinte nefacut prin Unul-
Născut, Ţi-au plecat capetele. Binecuvântează poporul acesta spre binecu
vântarea cunoaşterii şi evlaviei, spre binecuvântarea tainelor Tale, prin Unul-
Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul
Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Amin.
V.3. Buchologion-u\ e g ip te a n ai lui S e ra p io n d in T h m u is 871
15 (29). Punere a mâinilor peste laici:

Mâna vie şi curată, mâna Unului-Născut, Care a surpat toate cele rele şi a
întărit toate cele sfinte, să se atingă dând asigurare şi întărire peste capetele
acestui popor. Binecuvântat să fie poporul acesta cu binecuvântarea Duhu
lui, cu binecuvântarea cerului, cu binecuvântarea profeţilor şi apostolilor; ca
binecuvântate să fie sufletele lor spre învăţătură, cunoaştere şi taine; binecu
vântaţi fie toţi împreună prin Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie
se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Amin.
16 (30). Punere a mâinilor peste bolnavi:

Doamne Dumnezeul îndurărilor, întinde mâna Ta şi fa să se vindece toţi
bolnavii; dă-le să se învrednicească de sănătate, eliberează-i de boala care e
asupra lor. Să se tămăduiască în Numele Unuia-Născut al Tău. Să le fie
drept leac sfântul lui Nume spre sănătate şi întregire, că prin El Ţie se cuvine
[Nota copistului] Toate aceste rugăciuni se săvârşesc înainte de rugăciunea Ofrandei

[euharistice].
17 (1). Rugăciunea Ofrandei [euharistice] a episcopului Serapion:

Vrednic şi cuvenit lucru este a Te lăuda, cânta şi slăvi pe Tine, Tatăl ne-
facut al Unuia-Născut Iisus Hristos. Te lăudăm pe Tine, Dumnezeule nefâ-
cut, neadulmecat, nerostit şi neînţeles pentru orice subzistenţă făcută; Te
lăudăm pc Tine Cel făcut cunoscut de Fiul Tău Unul-Născut, Care prin El ai
fost rostit, tâlcuit şi făcut cunoscut firii făcute; Te lăudăm pe Tine, Care L-ai
făcut cunoscut pc Tatăl şi ai descoperit sfinţilor slavele privitoare la El, pe
Tine Care eşti făcut cunoscut, văzut şi tâlcuit sfinţilor de Cuvântul Tău năs
cut; Te lăudăm pe Tine, Tată nevăzut, Dătătorule al nemuririi. Tu eşti izvo
rul vieţii, izvorul luminii, izvorul a tot harul şi a tot adevărul, iubitorule al
oamenilor şi al săracilor, Care Te-ai împăcat cu toţi şi i-ai atras pe toţi la Tine
însuţi prin venirea iubitului Tău Fiu. Te rugăm, fă-ne oameni vii; dă-ne duh
de lumină, ca să Te cunoaştem pe Tine, Dumnezeul Cel adevărat şi pe Iisus
Hristos, pe Care L-ai trimis; dă-ne Duh Sfânt, ca să putem grăi şi povesti
tainele Tale negrăite. Să vorbească în noi Domnul Iisus şi Duhul Sfânt să Te
laude prin noi.
Căci Tu eşti mai presus de toată stăpânirea, puterea şi domnia, şi de orice
nume numit nu numai în veacul acesta, dar şi în cel viitor; înaintea Ta stau
mii de mii şi zeci de mii de zeci de mii de arhangheli, tronuri, domnii, stă
pânii şi puteri; înaintea Ta stau cei doi preacinstiţi serafimi care cu două
aripi îşi acoperă faţa, cu două îşi acoperă picioarele şi cu două zboară şi
sfinţesc; împreună cu ei primeşte şi sfinţirea noastră, a celor ce spunem:
„Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de slava Lui!
Plin e cerul, plin este şi pământul de măreaţa Ta slavă, Doamne al puteri
lor!” Umple şi jertfa aceasta de puterea Ta şi de împărtăşirea Ta, căci Ţie
Ţi-am adus această jertfa vie, ofranda aceasta fără de sânge.
Ţie Ţi-am adus pâinea aceasta, asemănarea [homoioma] trupului Unuia-
Născut. Această pâine e o asemănare [homoioma] a sfântului Său Trup, „pen
tru că în noaptea în care a fost predat, Domnul Iisus Hristos a luat pâine, a
frânt şi a dat învăţăceilor Lui, zicând: Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul
Meu care se frânge pentru voi” [1 Co 11,23-24] spre iertarea păcatelor. De
aceea şi noi făcând asemănarea [homoioma] morţii am adus pâinea şi ne ru
găm prin jertfa aceasta: împacă-Te cu noi toţi şi fii-ne milostiv, Dumnezeule
al adevărului. Şi precum această pâine a fost risipită pe munţi şi, adunată
fiind, s-a făcut una, tot aşa adună şi sfânta Ta Biserică din tot neamul, tot
ţinutul, tot oraşul, tot satul şi casa, şi fă-ne o unică Biserică catholică vie.
Ţi-am adus şi acest pahar, asemănarea [homoioma] sângelui, „pentru că
Domnul Iisus Hristos luând paharul după cină a zis învăţăceilor Săi: „Luaţi!
Beţi! Acesta este Legământul Nou, care c Sângele Meu care se varsă pentru
voi spre iertarea păcatelor” [1 Co II, 23. 25]. De aceea am adus şi noi acest
pahar punând înainte o asemănare [homoioma] a sângelui.
Să vină, Dumnezeule al adevărului. Cuvântul Tău Sfânt peste pâinea
aceasta, ca să se facă pâinea Trup al Cuvântului, şi peste paharul acesta, ca
să se facă paharul Sânge al Mântuitorului.
Şi pe toţi cei ce se cuminecă din ele fă-i să primească un leac de viaţă spre
vindecarea de orice boală şi întărirea în orice înaintare/progres şi virtute, nu
spre osândă, Dumnezeule al adevărului, nici spre mustrare şi ocară. Căci pe
Tine Cel Nefacut Te-am chemat prin Unul-Născut în Duhul Sfânt. Să aibă
parte de milă poporul acesta; să se învrednicească de înaintare/progres, să i se
trimită îngeri care să ajute poporul spre desfiinţarea celui rău şi întărirea Bi
sericii. Ne mai rugăm şi pentru toţi cei adormiţi, a căror pomenire se face aici.
Şi după rostirea numelor:
Sfinţeşte aceste suflete, că Tu le cunoşti pe toate. Sfinţeşte-le pe toate cele
adormite în Domnul, numără-le împreună cu toate sfintele Tale puteri, şi dă-le
loc şi sălaş în împărăţia Ta.
Primeşte şi mulţumirea poporului şi binecuvântează pe cei ce au adus
aceste ofrande şi mulţumiri şi dăruieşte la întreg poporul acesta sănătate,
voioşie şi orice înaintare/progres al sufletului şi a trupului prin Unul-Născut
al Tău Iisus Hristos în Duhul Sfânt, cum a fost, este şi va fi în generaţiile
generaţiilor şi în toţi vecii vecilor. Amin.
V .3. E uchologion -ul e g ip te a n al lui S e ra p io n d in T h m u is 873
18 (2). După rugăciune frângerea, iar la frângere rugăciunea:

învredniceşte-ne şi de cuminecarea aceasta, Dumnezeule al adevărului, şi
fa ca trupurile noastre să cuprindă curăţie şi sufletele noastre chibzuinţă şi
cunoaştere, şi fâ-ne înţelepţi, Dumnezeule al îndurărilor, prin împărtăşirea
Trupului şi a Sângelui. Că prin Unul-Născut al Tău Ţi se cuvine slava şi pu
terea în Duhul Sfânt, acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
19 (3). După ce frângerea e împărţită,

întinderea mâinilor peste popor de către clerici:
îmi întind mâna peste poporul acesta şi mă rog: întinde mâna adevărului
Tău şi dă binecuvântare acestui popor pentru iubirea Ta de oameni, Dumne
zeule al îndurărilor, şi pentru Tainele aici de faţă; o mână de evlavie şi putere,
de cuminţire şi curăţie şi de toată cuvioşia să binecuvânteze poporul acesta
şi să-l păzească spre înaintare/progres şi mai bine, prin Unul-Născut al Tău,
Iisus Hristos, în Duhul Sfânt acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
20 (4). După împărtăşire rugăciunea poporului:

îţi mulţumim, Stăpâne, că i-ai chemat pe cei risipiţi şi i-ai câştigat pe cei
păcătoşi, că ai trecut peste ameninţarea împotriva noastră cedând iubirii Tale
de oameni, ştergând-o prin pocăinţă şi respingând-o prin cunoaşterea Ta. îţi
mulţumim că ne-ai făcut părtaşi Trupului şi Sângelui. Binecuvântează-ne pe
noi, binecuvântează poporul Tău, fa-ne să avem parte împreună cu Trupul şi
Sângele prin Unul-Născut Fiul Tău, prin Care Ţi se cuvine slava şi puterea
in Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
21 (5). Rugăciune pentru untdelemnul şi apa aduse ofrandă:

Binecuvântăm prin Numele Unuia-Născut al tău, Iisus Hristos, aceste făp
turi; numim peste această apă şi acest untdelemn Numele Celui ce a pătimit,
a fost răstignit, a înviat şi şade de-a dreapta Celui Nefăcut. Dăruieşte acestor
făpturi o putere tămăduitoare, ca prin băutura ei şi ungerea lui să ne slobo-
zim de orice demon şi orice boală şi împărtăşirea de aceste făpturi să se facă
leac tămăduitor şi leac de izbăvire în Numele Unuia-Născut al Tău, Iisus
Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii
vecilor. Amin.
22 (6). întindere a mâinilor după binecuvântarea apei şi untdelemnului:

Iubitorule de oameni, Dumnezeule al adevărului, să fie de ajutor poporului
acesta, cuminecarea Trupului şi Sângelui. Trupurile lor să fie trupuri vii şi
874 C a n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
sufletele lor să fie suflete curate. Dă binecuvântarea aceasta spre păzirea

Cuminecării şi asigurarea Euharistiei făcute, fericeşte-i în comun şi fa-i aleşi
pe toţi, prin Unul-Născut Fiul Tău, Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, acum şi în
toţi vecii vecilor. Amin.
23 (7). Sfinţirea apelor [baptismale]

împărate şi Doamne al tuturor şi Ziditorule a toate, Care prin pogorârea
Unuia-Născut al Tău Iisus Hristos ai dăruit mântuire întregii firi făcute, Care
prin venirea Cuvântului Tău negrăit ai luminat făptura zidită de Tine, caută
şi acum din cer şi priveşte spre aceste ape şi umple-le de Duh Sfânt. Cuvân
tul Tău negrăit să vină şi să fie în ele să le preschimbe lucrarea şi să le facă
născătoare, pline de harul Tău, ca taina săvârşită acum să nu se afle golită în
cei născuţi din nou, ci să-i umple de harul dumnezeiesc pe toţi care coboară
în ea şi se botează. Binefăcătorule iubitor de oameni, curăţă făptura Ta,
mântuieşte zidirea făcută de dreapta Ta, modelează în toţi cei născuţi din
nou forma Ta dumnezeiască şi negrăită, ca prin modelarea şi naşterea lor din
nou să se poată mântui şi să se învrednicească de împărăţia Ta. Şi aşa cum
Cuvântul Tău Unul-Născut pogorându-se peste apele Iordanului le-a arătat
sfinte, tot aşa coboară acum şi în acestea şi fa-le sfinte şi duhovniceşti ca cei
ce se botează să nu mai fie carne şi sânge, ci duhovniceşti şi putându-se în
china Ţie, Dumnezeului nefăcut prin Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, prin Care
Ţie fie slava şi puterea acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
24 (8). Rugăciune pentru cei ce se botează:

Te chemăm, Dumnezeule al adevărului, pentru robul Tău (/V) şi ne rugăm
să-l învredniceşti de această taină dumnezeiască şi de negrăita Ta naştere
din nou. Căci Ţie, Iubitorule de oameni, Ţi sc aduce acum [ofrandă]. Ţie ţi-l
închinăm şi noi. Dăruieşte-i să fie părtaş al acestei dumnezeieşti naşteri din
nou, ca să nu mai fie dus de cel strâmb şi rău, ci să-Ţi slujească mereu şi
să păzească poruncile Tale, călăuzit fiind de Cuvântul Tău Unul-Născut.
Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt acum şi în toţi vecii
vecilor. Amin.
25 (9). După lepădare/dezertare [apotage], rugăciunea:

Doamne Atoateţiitorule, pecetluieşte consimţământul robului Tău acesta
făcut de el acum înaintea Ta şi păzeşte-i neschimbate caracterul şi purtarea,
ca să nu mai slujească celor rele, ci să se închine Ţie, Dumnezeul adevă
rului, şi să-Ţi slujească Ţie, Făcătorului tuturor, ca să se arate desăvârşit şi
adevărat pentru Tine, prin Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin Care Ţie
se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt,acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
V.3. Euchologion-u\ e g ip te a n al lui S e ra p io n d in T h m u is 875
26 (10). După ungere, rugăciunea:

Binefacătorule iubitor de oameni, Mântuitorul tuturor celor ce s-au întors
la Tine, milostiv fii robului Tău (N). Călăuzeşte-1 spre naşterea din nou cu
dreapta Ta. Cuvântul Tău Unul-Născut să-l călăuzească la baia aceasta. Cin
stită să fie naşterea lui din nou; să nu fie goală de harul Tău. Să stea de faţă
împreună Cuvântul Tău sfânt; să stea de faţă împreună Duhul Tău Sfânt
alungând şi izgonind orice ispită. Că prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos
Ţie se cuvine slava şi puterea acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
27 (11). După botezare şi ridicare [din apă], rugăciunea:

Dumnezeule, Dumnezeu al adevărului, Ziditorule a toate, Domnul a toată
făptura, binecuvântează cu binecuvântarea Ta pe robul Tău acesta; arată-1
curat prin naşterea lui din nou, fă-1 părtaş al puterilor Tale îngereşti, ca să nu
se mai numească trup/carne, ci duhovnicesc făcându-se părtaş al dumne
zeiescului şi folositorului Tău dar; să fie păzit până la sfârşit pentru Tine,
Făcătorulc a toate, prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se
cuvine slava şi puterea acum şi în toţi vecii vecilor. Amin.
28 (12). Punere a mâinilor la aşezarea diaconilor:

Părinte al Unului-Născut, Care pe Fiul Tău L-ai trimis şi ai rânduit lucru
rile de pe pământ, dând Bisericii canoane şi rânduieli/constituţii spre folosul
şi mântuirea turmei, Care ai ales episcopi, prezbiteri şi diaconi spre sluji-
rea/l itu rgh isi rea Bisericii Tale catholice, Care prin Unul-Născut al Tău ai ales
cci şapte diaconi şi le-ai dăruit Duh Sfânt, aşează-l şi pe acesta (N) diacon al
Bisericii catholice şi dă-i duh dc cunoaştere şi deosebire/discemământ, ca să
poată sluji curat şi ireproşabil în poporul Tău în slujirea/liturghisirea aceasta,
prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea
29 (13). Punere a mâinilor la aşezarea prezbiterilor:

Stăpâne, Dumnezeule al cerurilor, Tată al Unuia-Născut al Tău, întindem
mâna noastră peste omul acesta şi ne rugăm să vină peste el Duhul Adevă
rului; să i se dea chibzuinţă, cunoaştere şi inimă bună; ca să fie în el Duh
dumnezeiesc ca să poată să fie econom în poporul Tău, să mijlocească
[presbeuein] dumnezeieştile Tale cuvinte şi să împace poporul Tău cu Tine,
nefacutul Dumnezeu. Cel care din Duhul lui Moise ai dăruit Duh sfânt peste
cei aleşi, împarte şi acestuia Duh Sfânt din Duhul Unuia-Născut spre har al
înţelepciunii, cunoaşterii şi dreptei credinţe, ca să poată sluji Ţie în cunoş
tinţă curată prin Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine
slava şi puterea acum şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
30 (14). Punere a mâinilor la aşezarea unui episcop:

Dumnezeule al adevărului, Care pe Domnul Iisus L-ai trimis spre câştigul
întregii lumi locuite, Care prin El Ţi-ai ales apostoli, hirotonind episcopi sfinţi
din generaţie în generaţie, fa-1 şi pe acesta (N) episcop sfânt al succesiunii
Sfinţilor Apostoli, şi dă-i lui har şi Duh dumnezeiesc, pe care l-ai dat tuturor
adevăraţilor tăi robi profeţii şi patriarhii, fa-1 să fie vrednic să păstorească
turma Ta şi să petreacă în episcopie în chip ireproşabil şi neîmpiedicat prin
Unul-Născut al Tău Iisus Hristos, prin Care Ţie se cuvine slava şi puterea,
acum şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
Principalele anaforale euharistice
a. Paleoanaforale
Didahia celor Doisprezece Apostoli IX-X — a se vedea mai sus p. 568-569.

Constituţiile Apostolice VII.XXV-XXVI — a se vedea mai sus p. 720-721.
Martiriul lui Policarp Xlll-XIV — a se vedea mai sus p. 372-373.
Tradiţia Apostolică IV — a se vedea mai sus p. 574-575.
Constituţiile Apostolice VIII.XII — a se vedea mai sus p. 746-752.
Testamentul Domnului 1.XXIII — a se vedea mai sus p. 795-799.
b. Anaforale alexandrine
Papirusul Strasbourg 254

(secolele IV -V )1
[...] pe Tine a Te binecuvânta [...] noaptea şi ziua [Care ai făcut ce]rul şi

toate care sunt în [el, pământul şi cele de pe pământ, ma]rea şi [râ]urile ş[i
toate câte sunt] î[n ele, Cajre ai fă[cut p]e om [după chi]pul ş[i după a s e
mănarea [Ta; Care] ai fa[cut toate pr]in înţelepciunea şi Lumina adevărată,
Fiul Tău, Do[mn]ul şi Mâ[ntu]it[or]ul nostru I[isus] H[ristos], prin Care mul-
ţumindu-Ţi Ţie împreună cu El şi cu Du[hul] Sfânt îţi aducem jertfa aceasta
cuvântătoare, această adorfare] fără de sânge, pe care Ţi-o aduc toate nea
murile de la răsăritul şi până la apusul soarelui, de la miazănoapte şi până la
miazăzi, [că m]are e [Nu]mele Tău în toate neamurile şi în to[t l]ocul se aduce
sfântului Tău Nume tămâie şi jertfă curată, prinos şi ofrandă [Mal 1, 11].
Traducere după A. HĂNGGI / 1. P ahl (ed.), Prex Eucharistica. I. Textiis e variis liturgiis
antiquioribus selecţi (Spicilegium Friburgense 12), Fribourg, 1968; ed. 111, 1998, p. 116-118.
Te rugăm şi îţi cerem: adu-Ţi aminte de sfânta şi singura Ta Biserică

[c]atholică, de toate popoarele ş[i toa]te turme[le Tale]. Pacefa] din ce[ru]ri
dăruieşte-o inimilor noastr[e, ale tutujror, dar dă-ne [nouă] şi pa[cea acestei
vieţi], îm[păratului] pământului dă-i cele de pace [pe]ntru noi şi pentru Nu
mele Tău [sfânt], pe căpetenia oştirilor, pe dregăto[ri] şi senat[ul în pace îi
păzeşte... s]pre [sămânţă şi se]ceriş [...] păzeşte-[le] pentru să[ra]cii [po]po-
[ru]lui [Tău], pentru toţi cei ce cheamă Numele [Tău], pentru toţi cei ce nă
dăjduiesc întru Tine. Sufletele cel[or] adormiţi le odihneşte. Adu-Ţi aminte
de cei a căror pomenire o facem astăzi, de cei ale căror nume le rostim şi nu le
rostim [...], de sfinţii şi ortodocşii noştri părinţi şi episcopi de [pretutindeni
şi dă-ne să avem parte şi moştenire împreună [...] sfinţilor Tăi profeţi, apos
toli şi martiri, primeşte mijlocirile l[or ...] dăruieşte-le p[rin Domnul [şi
Mântuitorul n]ostru, prin Care Ţie fie slavă în v[ecii] vecilor.
Anaforaua greacă a Evanghelistului Marcu2

După credinţă [simbolul credinţei] preotul pecetluieşte poporul [cu semnul
crucii] spunând cu glas mare: Domnul să fie cu toţi!
Poporul: Şi cu duhul Tău!
Preotul: Sus să avem inimile!
Poporul: Le avem la Domnul!
Preotul: Să mulţumim Domnului!
Poporul: Vrednic şi drept lucru este!
[Laudă şi mulţumire]
Preotul începe anaforaua: Cu adevărat lucru vrednic şi drept, cuvios,
cuviincios şi folositor pentru sufletele noastre este, Tu Cel ce eşti, Stăpâne,
Doamne, Dumnezeule, Părinte Atoateţiitorule, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi
mulţumi şi a ne mărturisi zi şi noapte cu gură fără încetare, cu buze netăcute
şi inimă ce nu ştie tăcere, Ţie, Celui ce ai făcut cerul şi cele din cer, pămân
tul şi cele de pe pământ, izvoarele, râurile, lacurile şi toate cele ce sunt în
ele, Ţie Celui ce l-ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i-ai dăruit
desfătarea din rai; şi călcând el porunca nu l-ai trecut cu vederea, nici nu l-ai
lăsat, Bunule, ci iarăşi l-ai chemat înapoi prin Lege, l-ai povăţuit prin pro
feţi, l-ai replăsmuit şi reînnoit prin această înfricoşătoare, de viaţă făcătoare şi
2 Reprezentantă a tipului alexandrin. Traducere după codicele Rossanenses, secolul XII

(azi Vatic. gr. 1970), ed. A. HĂNGGI/I. PAHL, Prex Eucharistica I, 1968, 19983, p. 102-114.
V.4. P rin c ip a le le a n a fo r a le e u h a ris tic e 879
cerească Taină, şi ai făcut toate prin înţelepciunea Ta, Lumina Adevărului,

Unul-Născut Fiul Tău, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, prin Care mulţumindu-Ţi împreună cu El şi cu Sfântul Duh aducem
această adorare cuvântătoare [Rm 12, 1] şi fără de sânge, pe care Ţi-o aduc
toate neamurile de la răsăritul soarelui şi până la apus, de la miazănoapte şi
până la miazăzi, că mare e numele Tău între toate neamurile şi în tot locul se
aduce numelui Tău sfânt tămâie şi jertfă curată [Mal 1, 11].
[Mijlociri]
Ne rugăm şi te chemăm, Iubitorule de oameni, bunule, adu-Ţi aminte,
Doamne, de Biserica Ta sfântă, una, catholică şi apostolică cea de la o mar
gine la alta a pământului, de toate popoarele şi de toate turmele Tale.
Pacea care vine din cer dăruieşte-o inimilor noastre ale tuturor, dar dă-ne
şi pacea acestei vieţi.
Pe împărat, oştirile, dregătorii, sfaturile, noroadele, intrările şi ieşirile
noastre în toată pacea le rânduieşte.
împărate al păcii dă-ne pacea Ta; în înţelegere şi iubire ne zideşte, căci
afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim; vii fă sufletele noastre,
ale tuturor, şi să nu fie mai tare moartea păcatului împotriva noastră, nici a
întreg poporului Tău.
Pe bolnavii poporului Tău tămăduieşte-i, Doamne, cercetându-i cu milă şi
cu îndurări; depărtează de la ei şi de la noi toată boala şi slăbiciunea alun
gând de la ei duhul neputinţei: pe cei ce zac în boli îndelungate ridică-i, pe
cci supăraţi de duhuri necurate vindecă-i, pe cei ţinuţi în închisori, în mine, în
judecăţi, în condamnări, în exilări, în amară sclavie sau în biruri miluieşte-i;
pe toţi îi eliberează, pentru că Tu eşti Dumnezeul nostru Cel ce dezlegi pe
cei legaţi şi îndrepţi pc cei apăsaţi, nădejdea celor fără de nădejde, ajutorul
celor fără ajutor, scularea celor căzuţi, limanul celor înviforaţi de furtuni,
apărătorul celor chinuiţi; la tot sufletul creştinesc cel chinuit şi strâmtorat dă-i
milă, dă-i uşurare, dă-i răcorire; dar şi nouă, Doamne, tămăduieşte-ne bolile
sufletului şi vindecă-ne neputinţele trupeşti, Doctorale al sufletelor şi al tru
purilor; Cel ce priveşti peste tot trupul, cercetează-ne şi tămăduieşte-ne pe
noi prin mântuirea Ta.
Pe fraţii noştri plecaţi în călătorii sau care vor să călătorească în tot locul
îndreptează-i fie pe pământ, fie pe râuri sau lacuri, fie pe dramuri, fie în orice
alt mod şi-ar face călătoria, şi pe toţi de oriunde du-i la liman liniştit, la liman
mântuitor; socoteşte lucru vrednic să fii împreună plutitor şi călător cu ei,
dă-i înapoi celor ai lor bucuroşi cu bucuroşi, sănătoşi cu sănătoşi; dar şi pere
grinarea noastră în această viaţă păzeşte-o nevătămată şi neînviforată până la
sfârşit.
Ploi bune trimite îmbelşugat peste locurile care au trebuinţă şi nevoie de

ele; veseleşte şi înnoieşte prin pogorârea lor faţa pământului, ca şi picăturile
ei să se veselească răsărind rod.
Apele râurilor ridică-le până la măsura lor; veseleşte şi înnoieşte prin us
carea lor faţa pământului, îmbată albiile lui, înmulţeşte roadele lui.
Roadele pământului binecuvântează-le, Doamne, păstrează-ni-le tefere şi
sănătoase; arată-ni-le spre sămânţă şi spre seceriş.
Binecuvântează şi acum, Doamne, cununa anului bunătăţii Tale pentru să
racii poporului Tău, pentru văduvă şi pentru orfan, pentru străin şi pribeag,
pentru noi toţi care nădăjduim în Tine şi chemăm numele Tău cel sfânt; căci
ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le-ai dat lor hrană la bună vreme [ft
144, 15]. Cel ce dai hrană la tot trupul umple de bucurie şi de veselie inimile
noastre, ca întotdeauna având din destul să prisosim spre toată fapta bună în
Hristos Iisus Domnul nostru.
împărate al împăraţilor şi Doamne al domnilor, păzeşte în pace, în bărbă
ţie şi dreptate împărăţia robului Tău, ortodoxul şi de Hristos iubitorul nostru
împărat, pe care l-ai îndreptăţit să împărăţcască pe pământ; stipune-i lui,
Dumnezeule, pe tot vrăjmaşul şi duşmanul de o seminţie sau de altă semin
ţie; ia armă şi scut şi ridică-Te în ajutorul lui şi scoate sabia şi întinde-o îm
potriva celor ce-1 prigonesc, umbreşte capul lui în zi de război [ / \ 139, 8].
aşază pe tronul lui urmaş din coapsele sale, grăieşte în inima lui lucruri bune
pentru sfânta Ta Biserică catholică şi apostolică şi pentru tot poporul iubitor
de Hristos, ca şi noi, în liniştea lui, viaţă liniştită şi tihnită să petrecem în
toată cucernicia şi cuviinţa [2 Tim 2, 2].
Sufletele părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi în credinţa lui Hristos odih-
neşte-le Doamne, Dumnezeul nostru, aducându-Ţi aminte de cei din veac
strămoşi, părinţi, patriarhi, profeţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi.
cuvioşi, drepţi, de tot duhul săvârşit în credinţa în Hristos. de sfinţii a căror
pomenire o facem astăzi şi de sfântul părintele nostru Marcu Apostolul şi
Evanghelistul, care ne-a arătat calea mântuirii.
Bucură-te cea plină dc har, Domnul este cu tine [Lc 1, 28]! Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău [Lc 1,42], că ai
născut pe Mântuitorul sufletelor noastre!
Cu glas mare: Mai ales de preasfânta, preacurata, preabinecuvântata Stă
pâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria.
Diaconul: Doamne binecuvântează.
Preotul: Domnul să te binecuvânteze cu harul Său acum şi pururea şi în
vecii vecilor.
Şi diaconul spune dipticele celor adormiţi.
V .4. P rin c ip a le le a n a fo ra le e u h a ris tic e 881
Iar preotul plecându-se se roagă: Odihneşte Stăpâne Doamne, Dumnezeul

nostru, sufletele tuturor acestora în corturile sfinţilor Tăi, în împărăţia Ta,
dându-le bunătăţile făgăduinţelor Tale, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea
nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care Dumnezeu le-a gătit
celor ce iubesc [1 Co 2, 9] numele Tău sfânt; sufletele lor le odihneşte şi le
învredniceşte de împărăţia cerurilor, iar nouă ne dă sfârşit creştinesc vieţii
noastre, bineplăcut şi fără de păcat, şi fa să avem parte şi moştenire împreună
cu toţi sfinţii Tăi.
Primeşte, Dumnezeule, în sfântul, cerescul şi duhovnicescul Tău jertfelnic
în măreţia cerurilor prin liturghia arhanghelilor Tăi jertfele, ofrandele şi mul
ţumirile celor ce Ţi le aduc, ale celor ce aduc mult şi puţin, în ascuns sau pe
faţă, ale celor ce vor să aducă, dar nu au, şi ale celor ce au adus ofrandele
astăzi, aşa cum ai primit darurile dreptului Tău Abel (aici preotul pune tă
mâie şi spune), jertfa părintelui nostru Avraam, tămâierea lui Zaharia, milos
teniile lui Comeliu şi cci doi bănuţi ai văduvei; primeşte şi cele de mulţumire
ale lor şi dă-lc lor cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase, cele cereşti
în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice.
Pc preasfântul şi preafericitul papă [al Alexandriei] (N), pe care preşti-
indu-1 şi prehotărându-1 l-ai ales şi rânduit sfintei Tale Biserici catholice şi
apostolice, şi pe preacuviosul episcopul nostru (N) păzeşte-i în ani mulţi şi
vremuri paşnice, săvârşindu-şi sfânta arhierie încredinţată lor potrivit voii
Tale sfinte şi fericite, drept învăţând cuvântul adevărului Tău [2 Tim 2, 15].
Adu-Ţi aminte şi de episcopii ortodocşi de pretutindeni, de prezbiteri, dia
coni, ipodiaconi, citeţi, cântăreţi, monahi, fecioare, văduve şi laici.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de sfântul nostru oraş al lui Hristos Dumnezeul
nostru, dc Oraşul imperial şi de oraşul nostru acesta, de tot oraşul şi satul şi de
cei ce în credinţă ortodoxă în Hristos locuiesc în ele, de pacea şi siguranţa lor.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de tot sufletul creştinesc cel necăjit şi chinuit care
are nevoie de mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi de întoarcerea celor rătăciţi.
Adu-Ţi aminte. Doamne, de fraţii noştri care sunt duşi în robie/captivitate,
dă-le lor să găsească îndurare înaintea tuturor celor ce i-au dus în robie/cap
tivitate.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de mine, smeritul/umilul, păcătosul şi nevred
nicul robul Tău şi şterge păcatele mele ca un Dumnezeu Iubitor de oameni,
stând de faţă împreună cu noi care liturghisim numelui Tău preasfânt.
Binecuvântează, Doamne, adunările noastre, smulge desăvârşit idolatria din
lume, zdrobeşte sub picioarele noastre pe Satana şi toată lucrarea şi răutatea
lui, pe duşmanii Bisericii Tale, Doamne, sm ereşte-i/umileşte-i şi acum ca
întotdeauna, dezgoleşte mândria lor, arată-le degrabă neputinţa lor, fă nelu
crătoare uneltirile, meşteşugirile şi răutăţile pe care le fac împotriva noastră.
Scoală-Te, Doamne, şi să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă înapoi toţi

cei care urăsc numele Tău sfânt [cf. Ps 67, 2], iar pe poporul Tău credincios
şi ortodox fa-1 cu binecuvântările Tale să ajungă mii de mii şi zeci de mii de
zeci de mii care fac voia Ta sfântă.
Diaconul: Cei ce şedeţi, ridicaţi-vă!
Şi preotul spune rugăciunea: Pe cei în lanţuri răscumpără-i, pe cei din
nevoi scoate-i din ele, pe cei flămânzi satură-i, pe cei puţini la suflet mân-
gâie-i, pe cei rătăciţi întoarce-i, pe cei întunecaţi luminează-i, pe cei căzuţi
scoală-i, pe cei clătinaţi îi întăreşte, pe cei bolnavi îi vindecă, pe toţi îi du pe
calea mântuirii, uneşte-i şi pe ei cu sfânta Ta turmă, iar pe noi ne izbăveşte
facându-Te străjuitorul şi apărătorul nostru întru toate.
Diaconul: Priviţi spre răsărit!
[Introducerea la Sanctus]
Iar preotul se pleacă şi se roagă: Căci Tu eşti mai presus de toată stăpâ
nirea, puterea şi domnia şi decât orice nume numit [Ef 1,21] nu numai în
veacul acesta, dar şi în cel viitor. Ţie îţi stau înainte mii de mii şi zeci dc mi
de zeci de mii de oştiri de sfinţi îngeri şi arhangheli, Ţie îţi stau înainte aceste
două preacinstite fiinţe vii ale Tale, heruvimii cei cu mulţi ochi şi serafimii
cei cu şase aripi, care cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi cu două
zboară strigând unul către altul [/s 6, 2] cu guri neîncetate şi tcologhisiri fără
tăcere cântarea de biruinţă de trei ori „Sfânt” cântând, tunând, slăvind, stri
gând şi spunând marii cuviinţe a slavei Tale:
Sfanţ, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul dc slava
Ta cea sfântă [Js 6, 3]!
Cu glas mare: Toate Te sfinţesc totdeauna în tot locul, dar cu toţi care Te
sfinţesc pe Tine primeşte, Stăpâne Doamne, şi sfinţirea noastră a celor ce Te
lăudăm împreună cu ei şi spunem:
Poporul: Sfânt! Sfânt! Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de
slava Lui cea sfântă!
[Epicleza 1 şi relatarea instituirii]
Iar preotul pecetluind Sfintele [Daruri cu semnul crucii] spune: Căci cu
adevărat plin este cerul şi pământul de slava Ta cea sfântă prin arătarea
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Umple Dum
nezeule şi jertfa aceasta cu binecuvântarea care vine de la Tine prin venirea
Preasfântului Tău Duh. Că însuşi Domnul şi Dumnezeul şi Atoateîmpăratul
nostru Iisus Hristos, în noaptea în care S-a predat pe Sine însuşi [I Co 11,23]
pentru păcatele noastre şi S-a supus morţii pentru toţi, aşezându-se la masă
V.4. P rin c ip a le le a n a fo ra le e u h a ris tic e 883
împreună cu sfinţii Săi învăţăcei şi apostoli, luând pâine cu sfintele şi prea

curatele şi nepătatele mâinile Sale, privind sus spre cer la Tine, Tatăl Lui şi
Dumnezeul nostru şi Dumnezeul a toate, mulţumind, binecuvântând, sfin
ţind şi frângând, a dat sfinţilor şi fericiţilor Lui învăţăcei şi apostoli zicând
{cuglas mare): Luaţi! Mâncaţi!
Diaconul: întindeţi [mâinile, prezbiteri]!
Preotul cu glas mare: Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi şi
se dă spre iertarea păcatelor.
Poporul: Amin.
Iar preotul spune rugându-se: Asemenea, luând şi paharul după ce au cinat
[Lc 22, 20], amestecând în el vin şi apă, privind sus spre cer la Tine, Tatăl
Lui şi Dumnezeul nostru şi Dumnezeul a toate, mulţumind, binecuvântând,
sfinţind şi umplându-1 de Duh Sfânt l-a dat sfinţilor şi fericiţilor Lui ucenici
şi apostoli zicând {cu glas mare): Beţi din acesta toţi!
Diaconul: întindeţi iarăşi!
Preotul cu glas mare: Acesta este Sângele Meu al Noului Legământ. Care
pentru voi şi pentru mulţi se varsă şi se dă spre iertarea păcatelor [Mt
26, 27-28; Lc 22, 20].
Poporul: Amin.
Preotul se roagă astfel: Aceasta să faceţi ca aducere-aminte de Mine, căci
ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea acest pahar, moartea
Mea veţi vesti, învierea şi înălţarea Mea veţi mărturisi, până ce voi veni [cf.
/ Co 11, 25-26].
[Anamneză şi Epicleza II]
Vestind, Stăpâne Doamne Atotţiitorule, împărate ceresc, moartea Unuia-
Născut Fiului Tău, a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, mărturisind fericita Lui înviere din morţi cea de a treia zi, înălţarea
la ceruri şi şederea de-a dreapta Ta a lui Dumnezeu şi Tatăl, şi aşteptând a
doua cutremurătoarea şi înfricoşătoarea Lui venire, în care va veni să judece
viii şi morţii în dreptate şi să dea fiecăruia răsplată după faptele lui — cruţă-ne,
Doamne, Dumnezeul nostru! —, Ţie Ţi-am pus înainte din darurile Tale şi
Te chemăm, Iubitorul de oameni bunule, trimite din înălţimea Ta sfântă, din
lăcaşul Tău gătit, din sânurile Tale cu neputinţă de circumscris pe Mângâie
torul, Duhul Adevărului, Cel Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care a grăit
în lege, în profeţi şi în apostoli, Care e pretutindeni şi umple toate şi lucrează
ca un stăpân, nu ca un slujitor, peste cine vrea El sfinţirea Lui cu bunăvoirea
Ta, Cel simplu prin fire, dar multiplu prin lucrare, izvorul harismelor dum
nezeieşti, Cel de-o-fiinţă cu Tine, Care purcede din Tine şi Care şade pe tro
nul împărăţiei Tale împreună cu Unul-Născut Fiul Tău, Domnul şi Dumne
zeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: priveşte peste noi şi trimite peste
pâinile acestea şi peste paharele acestea pe Duhul Tău Cel Sfânt, ca să le
sfinţească şi desăvârşească ca un Dumnezeu Atotputernic ( cm glas mare) şi
să facă pâinea Trup,
Poporul: Amin.
Preotul cu glas mare: iar paharul Sânge al Noului Legământ al însuşi
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului şi Atoateîmpăratului nostru Iisus
Hristos,
Diaconul: Diaconi, coborâţi, prezbiteri, rugaţi-vă împreună!
Preotul cu glas mare: ca pentru noi toţi, care ne împărtăşim din ele, să ne
fie spre credinţă, spre trezire, spre vindecare, spre cuminţire, spre sfinţire,
spre înnoirea sufletului, a trupului şi a duhului, spre părtăşia fericirii vieţii
veşnice şi a nestricăciunii, spre slava preasfântului Tău nume, spre iertarea
păcatelor, ca şi în acest loc, precum şi în tot locul, să fie slăvit, lăudat şi
sfinţit preacinstitul şi preaslăvitul Tău Nume împreună cu Iisus Hristos şi cu
Duhul Sfânt.
Poporul: Cum era şi este [şi va fi din generaţie în generaţie şi în toţi vecii
vecilor. Amin],
Anaforaua coptă [sahidică]

a Sfântului Chirii al Alexandriei3
Preotul: Domnul să fie cu voi!
Poporul: Şi cu duhul tău!
Preotul: Sus inimile!
3 E versiunea coptă, mai veche, a anaforalei Sfântului Marcu. Traducere după textul latin
din Prex Eucharistica I, p. 135-139 şi reconstituirea din versiunea italiană din: Segno di
unită, 1996, p. 197-208.
Preotul: Vrednic şi drept lucru este — pentru că vrednic cu adevărat eşti —,

drept şi sfânt, cuvenit şi folositor pentru sufletele, trupurile şi duhurile noastre,
veşnice Doamne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotputernic, ca întotdeau
na şi în tot locul stăpânirii Tale să Te laud, să-Ţi cânt, să Te binecuvântez,
să-Ţi slujesc, să Te ador, să-Ţi mulţumesc, să Te slăvesc şi să mă mărturi
sesc Ţie zi şi noapte, cu buze neîncetate, cu inimă fără tăcere şi cu laudă ne
întreruptă. Tu ai făcut cerurile şi cele ce sunt în ceruri, pământul şi toate cele
ce sunt în el, mările, râurile, izvoarele şi locurile şi toate cele ce sunt în ele.
Tu l-ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi ai zidit toate în înţelep
ciunea Ta, în Lumina Ta adevărată, Unul-Născut Fiul Tău, Domnul, Dum
nezeul, Mântuitorul şi împăratul nostru Iisus Hristos; pentru aceasta îţi mul
ţumim şi îţi aducem Ţie şi Duhului Sfânt, Treimii Celei sfinte, de-o-fiinţă şi
nedespărţite această jertfă cuvântătoare şi această slujbă fără de sânge pe
care Ţi-o aduc toate popoarele de la răsăritul şi până la apusul soarelui şi de
la miază-noapte până la miazăzi, pentru că mare e în toate neamurile Numele
Tău, Doamne, şi în tot locul aduc tămâie Numelui Tău sfânt şi jertfă curată
[Mal 1, 11].
Iar peste această jertfă şi această ofrandă Te rugăm şi Te implorăm, Iubi-
torule de oameni, pentru pacea sfintei Tale Biserici catholice. Dă-i ei să
gândească în pace la noi şi la sfântul Tău Nume, ca într-o viaţă liniştită şi
senină să fim aflaţi în toată cucernicia şi toată sfinţenia [2 Tim 2, 2]. Dă
odihnă sufletelor părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi. Adu-Ţi aminte de sfinţii
care din veac Ţi-au bineplăcut Ţie, părinţi, patriarhi, profeţi, apostoli, mar
tiri, mărturisitori, propovăduitori, evanghelişti, de orice duh drept săvârşit în
credinţa Ta, Dumnezeule. Mai ales de Stăpâna noastră, sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria, de sfântul înainte-mergător şi Boteză
tor, Profet şi Martir loan, de sfântul Ştefan întâiul diacon şi întâiul martir şi
de tot corul martirilor. Şi fă-ne vrednici, Doamne, prin solia Ta să avem parte
împreună cu ei de fericita stare în locaşul cel sfânt al Unuia-Născut Fiul
Tău, Domnul nostru. Pentru rugăciunile lor pentru noi, miluieşte-ne, mântu-
ieşte-ne şi iartă păcatele noastre pentru solia sfinţilor Tăi şi slava sfântului
Tău Nume care a fost chemat peste noi.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de sfinţii noştri părinţi, episcopii ortodocşi ador
miţi în credinţă (N). Acestora şi fiecăruia din cei pe care i-am pomenit, celor
pe care nu i-am pomenit şi celor pe care fiecare i-a pomenit în inima sa,
dă-le sufletelor lor odihnă în sânul sfinţilor noştri părinţi Avraam [Lc 16, 22],
Isaac şi Iacob. Adună-i în loc cu verdeaţă la apa odihnei [Ps 22, 2], în raiul
desfătării [Fc 3, 23], de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea
[Ts· 35, 10; 51, 11] în strălucirea sfinţilor Tăi. învie şi trupul lor în ziua pe
care ai rânduit-o după făgăduinţele Tale adevărate şi nemincinoase. Dă-le
cele pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit, pe care le-ai pregătit celor ce iubesc [1 Co 2, 9] sfântul Tău Nume.
Căci pentru robii Tăi nu va fi moarte, ci mutare. Şi dacă au păcătuit sau gre
şit cu ceva ca oameni îmbrăcaţi în trup şi trăitori în această lume, Tu ca un
Dumnezeu bun şi milostiv iartă-i, că nimeni nu va fi curat de păcat, nici
de-ar fi viaţa lui doar o singură zi [Iov 14, 4-5]. în locul acela du la Tine,
Doamne, sufletele tuturor şi dă odihnă tuturor celor vrednici de împărăţia Ta
cea cerească. Iar nouă, Doamne, dă-ne sfârşit creştinesc şi bineplăcut Ţie.
Dă-ne parte şi moştenire împreună cu toţi sfinţii Tăi care din veac au bine
plăcut Ţie.
Primeşte pe altarul Tău cuvântător ofranda tuturor celor ce o aduc spre
slava şi cinstea sfântului Tău Nume, ca parfum de bună-mireasmă măreţiei
Tale celei din ceruri prin Liturghia Ta îngerească, cum ai primit darurile
dreptului Abel, jertfa părintelui nostru Avraam şi cei doi bănuţi ai văduvei.
Primeşte mulţumirea robilor Tăi, a celui ce a adus mult şi a celui ce a adus
puţin, a celor ce aduc în ascuns şi a celor ce aduc pe faţă, a celor ce vor să
dea fără să aibă nimic şi a celor ce-ţi aduc ofranda lor astăzi. Primeşte buna
lor ofrandă. Fă-o să fie spre răsplătirea lor. Dă-lc lor cele neslricăcioase în
locul celor stricăcioase, cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în
locul celor vremelnice. Casele lor umple-le de tot binele, înconjoară-i cu
puterea îngerilor şi a arhanghelilor Tăi, şi aşa cum ei şi-au adus aminte de
sfântul Tău Nume pe pământ, aşa adu-Ţi aminte şi Tu de al lor în împărăţia
Ta şi nu-i părăsi în lumea aceasta.
Pe sfântul nostru părinte episcop avva (N) şi pe sfântul său confrate întru
liturghisire avva (AŢ episcopul, păzeşte-i întru mulţi ani de pace pe ei, care
împlinesc preoţia făcută de Tine vrednică de crezare şi rânduită de Tine po
trivit sfintei Tale bunăvoiri şi fericitei Tale voinţe, ca drept să înveţe cuvântul
adevărului [2 Tim 2, 15] şi să conducă poporul Tău în sfinţenie şi dreptate.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de toţi episcopii ortodocşi din tot locul, de prez-
biterii lor, de diaconi, ipodiaconi, citeţi, cântăreţi, monahi, feciorelnici,
înfrânaţi, văduve, orfani şi laici, căsătoriţi şi care cresc copii, care trăiesc
aproape şi departe, pe care-i cunoaştem şi pe care nu-i cunoaştem, duşmani
şi prieteni ai noştri. De toţi milostiveşte-Te.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de toţi ortodocşii de pe toată faţa pământului.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta, de toate oraşele, ţinuturile şi
satele, de toate mănăstirile ortodoxe şi toate casele credincioşilor. Păzeşte-ne
în credinţa ortodoxă până la ultima noastră suflare, că aceasta e singura
noastră nădejde.
Adu-Ţi aminte, Doamne, după numele lor de cei ce stau înaintea noastră şi
se roagă împreună cu noi şi de ceilalţi fraţi, fiecare în locul său. Păzeşte-ne
V.4. P rin c ip a le le a n a fo ra le e u h a ris tic e 887
cu ocrotirea puterii Tale dumnezeieşti şi scapă-ne de săgeţile aprinse ale

vrăjmaşului [Ef 6, 16], de orice cursă diavolească şi de laţul mincinoasei
îndreptăţiri.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce ne-au cerut să ne aducem aminte de ei
în rugăciunea şi implorarea noastră către Tine, Dumnezeule, şi în vremea
acestei sfinte anaforale.
Diaconul. Priviţi spre răsărit!
Preotul: Căci Tu eşti Dumnezeu înalt mai presus de orice stăpânii, puteri
şi domnii şi mai presus de orice nume ce poate fi numit nu numai în veacul
acesta, ci şi în cel viitor [Ef 2, 11]. înaintea Ta stau mii de mii şi zeci de mii
de zeci de mii de îngeri [Dn 7, 10] şi îngeri care îţi slujesc, înaintea Ta stau
şi două preaslăvite fiinţe vii cu şase aripi şi cu mulţi ochi, serafimii şi heru
vimii: cu două aripi îşi acoperă feţele din pricina Dumnezeirii Tale nevăzute
şi de necuprins cu mintea, cu două îşi acoperă picioarele şi cu două zboară
[Îs 6, 2] — cu glas tare —, şi fiecare din ele Te sfinţeşte pururea. Iar cu toţi
cci cc Tc sfinţesc primeşte, Doamne, şi sfinţirea noastră, a celor care Te lău
dăm împreună cu ele zicând:
Poporul: Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul
de slava Ta sfântă [/.? 6, 3]!
Preotul: Cu adevărat pline sunt cerurile şi pământul de slava Ta cea sfântă
prin Unul-Născut Fiul Tău Domnul, Dumnezeul, Mântuitorul şi împăratul
nostru a! tuturor, lisus Hristos. Umple şi această jertfa a Ta, Doamne, cu
binecuvântarea care vine de la Tine prin venirea asupra ei a Duhului Tău
Sfânt; şi binecuvântând binecuvântează (poporul: Amin), curăţind curăţă
(poporul: Amin) aceste cinstite daruri ale Tale care stau înaintea Ta, această
pâine şi acest pahar (poporul: Amin).
Căci Unul-Născut Fiul Tău, Domnul, Dumnezeul, Mântuitorul şi împă
ratul nostru lisus Hristos, în noaptea în care S-a predat pe Sine însuşi [1 Co
11, 23] ca să pătimească pentru păcatele noastre, înaintea morţii pe care a
primit-o de bunăvoie pentru noi toţi (poporul: Credem), a luat pâinea în
mâinile Sale sfinte, neprihănite, curate, fericite şi făcătoare de viaţă, a ridicat
ochii sus spre cer la Tine, Dumnezeu Tatăl Său şi Domnul tuturor, a mulţumit
(poporul: Amin), a binecuvântat-o (poporul: Amin) şi a sfinţit-o (poporul:
Amin), a frânt-o şi a dat-o sfinţilor Săi învăţăcei şi sfinţilor Lui apostoli
zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se va
frânge şi pentru mulţi se va da spre iertarea păcatelor! Aceasta să faceţi ca
aducere-aminte de Mine.” (Poporul: Amin.) Asemenea şi paharul după cină
l-a amestecat cu vin şi apă şi a mulţumit (poporul: Amin), l-a binecuvântat
(poporul: Amin) şi l-a sfinţit (poporul: Amin), a gustat şi l-a dat slăviţilor şi
sfinţilor Săi învăţăcei şi apostoli zicând: „Acesta este Sângele Meu al Noului
Testament, care pentru voi se va vărsa şi pentru mulţi se va da spre iertarea
păcatelor! Aceasta să faceţi ca aducere-aminte de Mine. (Poporul: Amin.)
Căci ori de câte ori veţi mânca din această Pâine şi veţi bea din acest Pahar,
moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi şi pomenirea Mea o
faceţi, până ce voi veni [1 Co 11 , 25].”
Poporul: Moartea Ta, Doamne, vestim şi învierea şi înălţarea Ta sfântă o
mărturisim!
Preotul: Şi acum, Părinte Atotputernic, vestind moartea Unuia-Născut
Fiul Tău, a Domnului, Dumnezeului, Mântuitorului şi împăratului nostru al
tuturor Iisus Hristos, mărturisind învierea Lui sfântă, înălţarea Lui la ceruri
şi şederea Lui de-a dreapta Ta, Părinte, şi aşteptând a doua Lui venire, când
va veni din ceruri înfricoşător şi plin de slavă la sfârşitul lumii acesteia să
judece lumea cu dreptate şi să dea fiecăruia după faptele lui fie bine, fie rău,
Poporul: După mila Ta, Doamne, nu după păcatele noastre!
Preotul: am pus înaintea sfintei slavei Tale aceste daruri din cele ce sunt
ale Tale, Părinte sfinte,
Diaconul: închinaţi-vă lui Dumnezeu cu frică!
Preotul: şi ne rugăm şi chemăm bunătatea Ta, lubitorule dc oameni, să nu
ne ruşinezi cu ruşine veşnică, să nu ne lepezi pc noi, slujitorii Tăi, să nu nc
depărtezi de la faţa Ta, nici să ne spui: „Nu vă ştiu pe voi” [Ml 7, 23]; ci dă
ape capetelor noastre şi izvor de lacrimi ochilor noştri, ca să plângem zi şi
noapte înaintea Ta fărădelegile noastre, căci suntem poporul Tău şi oile
păşunii Tale [Ps 78, 13]. Şterge răutăţile noastre şi iartă fărădelegile noastre,
pe care le-am făcut cu voie şi fără voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, ascunse şi
arătate, pe care le-am cunoscut şi pe care le-am uitat şi pe care le-a cunoscut
sfântul Tău Nume. Ascultă, Doamne, rugăciunea poporului Tău; priveşte
spre suspinul robilor Tăi şi să nu lipseşti poporul Tău de venirea Duhului
Tău Sfânt din pricina păcatelor mele sau a necurăţiilor inimii mele — şi cu
voce tare —, căci poporul Tău şi Biserica Ta Te imploră zicând: Miluieşte-ne,
Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule!
Poporul: Miluieşte-ne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule!
Diaconul: închinaţi-vă lui Dumnezeu, Părintelui Atotţiitor!
Preotul în taină: Şi trimite din înălţimea Ta cea sfântă, din cer, sălaşul Tău
gătit, din sânul Tău necircumscris şi de pe scaunul slavei împărăţiei Tale pe
Mângâietorul, Duhul Tău Cel Sfânt ipostatic/subzistent şi neschimbabil,

Domn de viaţă făcător, Care a grăit în Lege, în profeţi şi în apostoli; Care e
peste tot şi umple toate şi nici un loc nu-L poate cuprinde, Care ca un stăpân
şi din propria Lui putere, nu ca un slujitor, lucrează potrivit voii Tale sfinţi
rea în cei pe care-i iubeşte, Care e simplu în fiinţa Sa şi multiplu în energiile
Lui, izvor al darurilor dumnezeieşti, de-o-fiinţă cu Tine, purcezând de la Tine,
părtaş al tronului împărăţiei Slavei Tale împreună cu Fiul Tău Unul-Născut,
Domnul, Dumnezeu, Mântuitorul şi împăratul nostru al tuturor, Iisus Hristos;
pe Acesta trimite-L peste noi, robii Tăi, şi peste aceste cinstite daruri care
stau înaintea Ta, peste această pâine şi acest pahar, ca să fie sfinţite şi prefa-
cute/transformate (Diaconul: Să luăm aminte! Poporul: Amin. Preotul cu
glas tare şi făcând semnul crucii de trei ori peste pâine) şi să facă pâinea
aceasta sfântul Trup al lui Hristos (Poporul: Amin. Preotul, făcând semnul
crucii de trei ori peste pahar), iar acest pahar scumpul Sânge al Noului
Legământ (poporul: Amin) al însuşi Domnului Dumnezeului, Mântuitorului
şi împăratului nostru al tuturor, Iisus Hristos. (Poporul: Amin.)
Preotul: Ca pentru noi toţi care le vom primi să ne fie de folos spre cre
dinţă fără sfadă, spre iubire fără făţărnicie, spre răbdare desăvârşită, nădejde
tare, încredere, ocrotire, însănătoşire, bucurie, spre înnoirea sufletului, a tru
pului şi a duhului, spre slava Numelui Tău cel sfânt, spre părtăşia fericirii
vieţii celei veşnice şi nestricăcioase şi spre iertarea păcatelor.
Ca şi în aceasta, precum în toate lucrurile, să fie slăvit, binecuvântat şi
înălţat marele, preasfântul, cinstitul şi binecuvântatul Tău Nume împreună
cu Iisus Hristos, Fiul Tău iubit, şi cu Duhul Sfânt.
Poporul: Cum era şi va fi din generaţie în generaţie, în vecii vechilor. Amin.
Anaforaua alexandrină greacă

a Sfântului Vasile cel Mare4
Preotul cu glas tare: Domnul să fie cu voi toţi!
Poporul spune: Şi cu duhul tău!
Preotul spune: Sus să avem inimile!
Poporul spune: Le avem la Domnul!
Preotul spune: Să mulţumim Domnului!
4 Traducere după ediţia din Prex Eucharistica I, p. 348-357.

Poporul spune: Vrednic şi drept lucru este!

Preotul spune: Este lucru vrednic şi drept, vrednic şi drept, cu adevărat
vrednic şi drept.
Cel ce eşti, Stăpâne Doamne, Dumnezeul adevărului, Cel ce eşti înainte
de veci şi împărăţeşti în veci; Cel ce locuieşti în veac în cele mai înalte şi
peste cele umile priveşti [Ps 112, 5-6], Cel ce ai făcut cerul, pământul, ma
rea şi toate cele din ele [Pi 146, 6]; Tatăl Domnului şi Dumnezeului şi Mân
tuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care ai făcut toate cele văzute şi nevăzute
[Col 1, 16]; Cel ce şezi pe tronul slavei împărăţiei Tale [Dn 3, 54], Cel ce
eşti închinat de toată puterea sfântă,
Diaconul spune: Cei care şedeţi ridicaţi-vă!
Preotul: înaintea Căruia stau îngeri şi arhangheli, stăpânii, tronuri, domnii
şi puteri [Col 1, 16],
Diaconul spune: Priviţi spre răsărit!
Preotul: care stau jur-împrejurul Tău, heruvimii cei cu mulţi ochi şi sera
fimii cei cu şase aripi [Is 6, 2], care laudă, strigă şi spun neîncetat:
Diaconul spune: Să luăm aminte!
Poporul spune: Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul Savaol [Is 6, 13]!
Preotul spune: Sfânt eşti, sfânt eşti cu adevărat. Doamne Dumnezeul nos
tru, Care ne-ai plămădit şi ne-ai pus în raiul desfătării; iar călcând noi po
runca Ta prin amăgirea şarpelui, căzând din viaţa veşnică şi fiind izgoniţi
din raiul desfătării, nu ne-ai respins până la sfârşit, ci ne-ai cercetat tot tim
pul prin sfinţii Tăi profeţi, iar în zilele acestea de pe urmă ni Tc-ai arătat ce
lor ce şedem în întuneric şi în umbra morţii [Lc 1, 79] prin Unul-Născut Fiul
Tău, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos, Care întru-
pându-Se din Duhul Sfânt şi din sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Năs
cătoare şi Pururea-Fecioara Maria şi facându-Se om, ne-a arătat căi de mân
tuire, dăruindu-ne renaşterea de sus din apă şi din Duh [In 3, 3], ne-a făcut un
popor câştigat pentru El însuşi şi ne-a sfinţit cu Duhul Tău Cel Sfânt. Care
i-a iubit pe cei ai Săi care erau în lume [In 13, 1] şi S-a dat pe Sine însuşi
preţ de răscumpărare [I Tim 2, 6] morţii care împărăţeşte peste noi, în care
eram ţinuţi vânduţi de păcat [Rm 7, 6. 14], şi pogorându-Se prin cruce la iad
a înviat din morţi a treia zi, şi înălţându-Se la cer a şezut de-a dreapta Ta,
Tatăl, hotărând o zi de răsplătire în care arătându-Se va judeca lumea toată
cu dreptate şi va da fiecăruia după fapta sa.
Poporul spune: După mila Ta, Doamne, şi nu după păcatele noastre!
Preotul: Dar ne-a lăsat această mare taină a dreptei-credinţe [7 Tim 3, 16].
Căci vrând să Se predea pe Sine însuşi morţii pentru viaţa lumii [In 6, 51],
Poporul: Credem!
Preotul: a luat pâine pe sfintele, preaneprihănitele şi fericitele mâinile Sale
şi, privind în sus spre înălţimile cerurilor la Tine, Tatăl Lui, Dumnezeul nos
tru şi Dumnezeu a toate, mulţumind {poporul: Amin), binecuvântând {popo
rul: Amin), sfinţind (poporul: Amin) şi frângând a dat sfinţilor Săi învăţăcei
şi apostoli zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, care pentru voi
şi pentru mulţi se frânge şi se dă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi ca
aducere-aminte de Mine!”
Asemenea şi paharul după ce a cinat, amestecând vin şi apă, mulţumind
(poporul: Amin), binecuvântând (poporul: Amin), sfinţind (poporul: Amin)
şi gustând, a dat iarăşi sfinţilor Lui învăţăcei şi apostoli zicând: „Luaţi! Beţi
dintru acesta toţi! Acesta este Sângele Meu al Noului Legământ, care pentru
voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi ca adu-
cere-amintc dc Mine! Căci ori de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi
bea acest Pahar, moartea Mea veţi vesti, învierea şi înălţarea Mea veţi măr
turisi, până ce voi veni [/ Co 11, 26]!”
Poporul spune: Amin! Amin! Amin! Moartea Ta, Doamne], vestim, învi
erea şi înălţarea Ta mărturisim]!
Preotul spune: Aducându-ne, aşadar, aminte şi noi de sfintele Lui păti
miri, dc învierea din morţi, de urcarea la ceruri, de şederea de-a dreapta Ta,
a lui Dumnezeu şi Tatăl, şi de slăvită şi înfricoşătoarea Sa venire din nou, îţi
aducem din darurile Tale acestea, de toate, pentru toate şi în toate,
Poporul spune: Pe Tine Te lăudăm], pe Tine Te binecuvântăm, Doamne,
şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru].
Diaconul spune: Plecaţi-vă lui Dumnezeu cu frică!
Preotul zice în sine însuşi: şi cerem şi ne rugăm Ţie, Iubitorule de oameni,
Doamne, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, şi ne închinăm Ţie să vină
pentru bunăvoirea bunătăţii Tale Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, robii Tăi, şi
peste darurile acestea ce stau înainte, să le sfinţească şi să le arate sfinte ale
sfintelor
Diaconul spune: Să luăm aminte!
Poporul spune: Amin.
Preotul cu glas tare: şi să facă pâinea aceasta să devină sfântul Trup al
însuşi Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre
iertarea păcatelor şi viaţa veşnică pentru cei ce se împărtăşesc din el;
Poporul spune: Amin.

Preotul spune: iar paharul acesta să devină scumpul Sânge al Noului
Legământ al însuşi Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică pentru cei ce se împărtăşesc
din el.
Poporul spune: Amin. Doamne, miluieşte! (de trei ori)
Preotul spune: Şi ne învredniceşte, Stăpâne, să ne împărtăşim cu sfintele

Tale Taine spre sfinţirea sufletului şi a duhului, ca să devenim un trup şi un
duh, şi să găsim parte şi să avem moştenire împreună cu toţi sfinţii care din
veac Ţi-au bineplăcut Ţie.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de sfânta şi singura Ta Biserică catholică şi dă-i
pace ei, pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Hristosului Tău.
întâi de toate adu-Ţi aminte. Doamne, dc sfântul părintele nostru arhiepis
copul (N) avva, papa şi patriarhul marelui Oraş Alexandria, pc care dăruieştc-1
sfintelor Tale biserici în pace, sănătos, cinstit, îndelungat în zile, drept învă
ţând cuvântul adevărului Tău [2 Tim 2, 15] şi păstorind turma Ta în pace.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de prezbitcrii ortodocşi, dc toată diaconia şi slu
jirea, de toţi cei ce vieţuiesc în feciorie şi dc tot poporul Tău preacredincios.
Adu-Ţi aminte de noi, Doamne să ne miluicşli pc toţi o dată pentru tot
deauna.
Poporul spune: Miluieşte-nc, Dumnezeule, Părinte Atotţi itorulc!
Preotul spune: Miluieşte-ne, Dumnezeule Atoateţiitorulc! (de trei ori)
Poporul spune: Doamne, miluieşte! (de trei ori)
Preotul spune: Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de mântuirea oraşului acesta şi

a celor ce locuiesc în el cu credinţă în Dumnezeu.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de aer şi de roadele pământului.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de ploi şi de seminţele pământului.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de ridicarea cu măsură a apelor râurilor.
Veseleşte iarăşi şi înnoieşte faţa pământului [Ps 103, 30], inundă brazdele
lui, înmulţeşte odrăslirile lui. înfăţişează-ni-1 pentru sămânţă şi pentru sece
riş şi binecuvântează-1 acum cu binecuvântare. Rânduieşte viaţa noastră.
Binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale [Ps 64, 12] pentru săracii po
porului Tău, pentru văduvă şi orfan, pentru străin şi venetic, şi pentru noi
toţi care nădăjduim întru Tine şi chemăm Numele Tău cel sfânt; căci ochii
tuturor nădăjduiesc spre Tine şi Tu le dai hrană la bună vreme [Ps 144, 15].
Fă cu noi după bunătatea Ta, Tu Cel ce dai hrană la tot trupul. Umple de
V .4. P rin c ip a le le a n a fo r a le e u h a ris tic e 893
bucurie şi de veselie mâinile noastre, ca având întotdeauna de ajuns în toate

să prisosim în tot lucrul bun, ca să facem voia Ta sfântă.
Poporul spune: Doamne, miluieşte!
Preotul spune: Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei care-Ţi aduc aceste cinstite
daruri şi de cei pentru care şi prin care s-au adus acestea şi dă-le tuturor răs
plată cerească.
Pentru că poruncă a Unuia-Născut Fiului Tău, Stăpâne, este să fim părtaşi
şi ai pomenirii sfinţilor Tăi, fa-ne vrednici, Doamne, să ne aducem aminte şi
de sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie, părinţi, patriarhi, apostoli, profeţi,
propovăduitori, evanghelişti, martiri, mărturisitori şi de tot duhul drept care
s-a săvârşit în credinţa lui Hristos.
Mai ales de preasfânta, preaslăvita, neprihănita, preabinecuvântata stăpâna
noastră de Dumnezeu Născătoare şi Pururea-Fecioara Maria; de sfântul,
slăvitul profet, înainte-mergător, botezător şi martir Ioan; de sfântul Ştefan
întâiul diacon şi întâiul martir; de sfântul, fericitul Părintele nostru Marcu
apostolul şi evanghelistul, şi de cel între sfinţi Părintele nostru Vasile, făcă
torul de minuni; de sfântul (N), a cărui pomenire o săvârşim astăzi, şi de tot
corul sfinţilor Tăi, cu ale căror rugăciuni şi solii miluieşte-ne şi ne mântuieşte
şi pe noi pentru Numele Tău cel sfânt care a fost chemat peste noi.
Diaconul spune dipticele.
Preotul spune în el însuşi: Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de toţi cei ce au

adormit mai înainte întru preoţie şi din cinurile laice; învredniceşte sufletele
tuturor să se odihnească în sânurile sfinţilor părinţilor noştri Avraam, Isaac şi
lacob. întoarce-le şi adună-le în loc de verdeaţă, Ia apa odihnei [Pi 22, 2] în
raiul desfătării, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea [Is 15 , 1 0 ],
în strălucirea sfinţilor Tăi.
Iar după diptice preotul spune: Sufletele celor pe care i-ai primit acolo
odihneşte-le, Doamne, şi învredniceşte-le de împărăţia cerească. Iar pe noi,
care pribegim aici, păzeşte-ne în credinţa Ta şi călăuzeşte-ne în împărăţia Ta,
dăruindu-ne totdeauna pacea Ta, ca şi în aceasta, ca şi în orice lucru, să fie
slăvit, înălţat, lăudat, binecuvântat şi sfinţit preasfântul, preacinstitul şi bine
cuvântatul Tău Nume, împreună cu Hristos Iisus şi Duhul Sfânt.
Poporul spune: Precum era [şi cum va fi din generaţie în generaţie în vecii
vecilor. Amin].
894 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
c. Anaforale antiohiene
Anaforaua siriacă a celor Doisprezece Apostoli5

Preotul: Iubirea lui Dumnezeu Tatăl [şi harul Fiului Unul-Născut şi ma
relui Dumnezeul şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi]!
Poporul: Şi cu duhul tău!
Preotul: Sus să fie [inimile]!
Popoi-ul: Le avem la Domnul!
Preotul: Vrednic şi drept lucru este a Te adora şi a Te slăvi pe Tine, Cel
ce eşti cu adevărat Dumnezeu, pe Unul-Născut Fiul Tău şi pe Duhul Sfânt.
Căci Tu din ceea ce nu e la ceea ce suntem ne-ai adus pe noi; şi căzând noi,
iarăşi ne-ai chemat şi n-ai încetat să lucrezi până ce ne-ai urcat la ceruri şi
ne-ai dat împărăţia viitoare. Pentru toate acestea îţi mulţumim Ţie şi Unuia-
Născut Fiului Tău şi Duhului Sfânt.
Căci înaintea Ta stau de jur-împrejur heruvimii cei cu patru feţe [/; 10, 14]
şi serafimii cei cu şase aripi [/s 6, 2], care împreună cu toate puterile cereşti
slăvesc lauda măreţiei Tale cu guri fără încetare şi cu glasuri iară tăcere,
glas înălţând, strigând şi grăind:
Poporul: Sfânt! Sfânt! Sfânt!... [A 6, 3].
Preotul, plecându-se: Sfânt eşti Tu şi preasfânt. Tu şi Unul-Născut Fiul
Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt. Sfânt şi preasfânt Tu şi măreţia slavei Tale, Care
atât de mult ai iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat pentru ea,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică [In 3, 16].
Cu voce ridicată: Care venind şi toată economia pentru noi împlinind, în
noaptea în care a fost predat, a luat pâinea în mâinile Lui sfinte şi, întin-
zându-le la cer, a binecuvântat, a sfinţit, a frânt şi a dat învăţăceilor Săi
apostolii zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, care pentru voi şi
pentru mulţi se frânge şi se dă spre iertarea [păcatelor] şi spre viaţa veşnică!”
Asemenea luând şi paharul după ce au cinat, amestecând vin şi apă, a
mulţumit, a binecuvântat, a sfinţit şi gustând din ele a dat învăţăceilor Săi
5 Traducere după textul latin din Prex Eucharistica 1, p. 265-268.

zicând: „Luaţi! Beţi din acesta toţi! Acesta este Sângele Legământului Nou,
care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa
veşnică!
Aceasta să faceţi ca aducere-aminte de Mine. Căci ori de câte ori veţi
mânca pâinea aceasta şi veţi bea acest pahar, moartea Mea veţi vesti, învierea
Mea veţi mărturisi, până ce voi veni [1 Co 11, 25-26].”
Poporul: Moartea Ta, Doamne[, vestim, învierea Ta o mărturisim, şi ve
nirea Ta o aşteptăm! Milă şi îndurare cerem de la Tine şi iertarea păcatelor o
implorăm! Mila Ta fie peste noi toţi]!
Preotul: Aducându-ne, aşadar, aminte, Doamne, de porunca Ta mântui
toare şi de toată economia Ta pentru noi, de cruce, de învierea cea de-a treia
zi din morţi, de înălţarea la cer, de şederea Ta de-a dreapta slavei Tatălui şi
de a doua Ta slăvită venire, în care vei judeca cu slavă viii şi morţii şi vei da
fiecăruia după faptele lui cu iubire de oameni, pe Tine Te roagă Biserica Ta şi
turma Ta şi prin Tine şi cu Tine se roagă Părintelui Tău zicând: Miluieşte-mă!
Poporul: Miluieşte-ne[,Dumnezeule, Părinte atotputernic, miluieşte-ne]!
Preotul·. Şi noi, Doamne, mulţumindu-Ţi ne mărturisim Ţie pentru toate
şi din pricina a toate.
Poporul· Pe Tine Te lăudămf, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim,
Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru, milostiv fii, Bunule, şi ne
miluieşle]!
Diaconul· în tăcere şi în linişte [staţi şi vă rugaţi! Rugaţi-vă: Pacea fie cu
noi şi liniştea cu noi toţi]!
Preotul: încă Te chemăm, Doamne Atoateţiitorule şi Dumnezeule al pute
rilor sfinte, căzând pe feţele noastre înaintea Ta, ca să trimiţi Duhul Tău Cel
Sfânt peste aceste ofrande ce sunt puse înainte.
Cu voce ridicată: Şi arată această pâine cinstitul Trup al Domnului nostru
Iisus Hristos şi paharul acesta Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să
fie pentru toţi cei ce vor gusta din ele spre viaţă şi înviere, spre iertarea
păcatelor şi sănătatea sufletului şi a trupului şi spre luminarea minţii şi spre
răspuns bun la înfricoşătorul tribunal al Hristosului Tău; şi nimeni să nu piară
din poporul Tău, Doamne, ci ne învredniceşte pe toţi să-Ţi aducem închinare
şi să-Ţi slujim fără frică în toată vremea vieţii noastre, iar acum să ne desfa-
tăm de cereşti le, nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine prin harul,
mila şi iubirea Ta de oameni.
P o p o ru l: A m in .
Preotul, plecăndu-se: îţi aducem, aşadar, Doamne Atotputernice, această

jertfă cuvântătoare pentru toţi oamenii, pentru toată Biserica Ta, pentru epis
copii care drept învaţă cuvântul adevărului Tău [2 Tim 2, 15], pentru smere-
nia/umilinţa mea, pentru preoţi şi diaconi, pentru ortodocşii din orice ţinut,
pentru întreg poporul Tău credincios, pentru paza turmei Tale, pentru sfântă
biserica aceasta, pentru tot oraşul şi ţinutul credincioşilor, pentru fraţii noştri
care sunt în nenorociri, pentru cei care au adus aceste ofrande, pentru toţi
care obişnuiesc să fi numiţi în sfintele Tale biserici, ca să le dai tuturor aju
tor, şi pentru părinţii şi fraţii noştri care s-au mutat în dreapta-credinţă, ca
să-i aşezi în slava dumnezeiască neintrând cu ei la judecată, fiindcă nimeni
viu nu-i nevinovat înaintea Ta [Pi 142, 2].
Cu glas ridicat: Căci Unul este Cel ce a trăit pe pământ fără păcat [1 In 2,2],
Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, marea ispăşire [/ Pir
4, 11] pentru neamul nostru, prin Care nădăjduim să aflăm milă şi iertarea
păcatelor, şi pentru El, şi acelora.
Poporul: Slăbeşte, lasă[, Dumnezeule, păcatele noastre, pe care le-am făcut

cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă]!
Preotul: Să o pomenim mai ales pc sfânta Născătoare dc Dumnezeu şi

Pururea-Fecioara Maria, pe dumnezeieştii apostoli, pe sfinţii profeţi, pe
martirii ce strălucesc de biruinţă şi pe toţi sfinţii care Ţi-au plăcut Ţie, cu ale
căror rugăciuni şi solii să fim păziţi de rău şi să fie peste noi mila în amân
două lumile.
Ca şi în aceasta, precum în toate, să fie slăvit binecuvântatul Tău Nume
împreună cu cel al lui Iisus Hristos şi al Sfântului Tău Duh.
Poporul: Cum era [şi va fi din generaţie în generaţie în vecii vecilor. Amin],
Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom

(a se vedea mai jos Barberini gr. 336, nr. 32-37, p. 924-927)
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare

(a se vedea mai jos Barberini gr. 336, nr. 14-16, p. 913-919)
V .4 . P rin c ip a le le a n a fo ra le e u h a ris tic e 897
Anaforaua Sfântului Iacob fratele Domnului6

Preotul: Iubirea lui Dumnezeu şi Tatăl, harul Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, comuniunea şi darul Preasfântului Duh
să fie cu voi cu toţi [2 Co 13, 13]!
Poporul: Şi cu duhul Tău [2 Tim 4, 22]!
Preotul: Sus să avem mintea şi inimile!
[Mulţumire şi lauda creaţiei]
Şi preotul închinăndu-se spune: Cu adevărat lucru vrednic şi drept, cuve
nit şi folositor este pe Tine a Te lăuda, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne
închina, pe Tine a Te slăvi, Ţie a-Ţi mulţumi, Ziditorului a toată făptura vă
zută şi nevăzută, Comorii bunătăţilor cereşti, Izvorului vieţii şi al nemuririi,
Dumnezeului şi Stăpânului a toate, pe Care-L cântă cerurile şi cerurile ceru
rilor şi toate puterile lor, soarele şi luna şi tot corul stelelor [Ps 148, 2-4],
pământul, marea şi toate cele din ele [Ps 68, 35]; Ierusalimul ceresc, adu
narea aleşilor, Biserica celor întâi-născuţi scrişi în ceruri, duhurile drepţilor
[Evr 12, 22—23] şi profeţilor, sufletele martirilor şi apostolilor, îngeri, arhan
gheli, tronuri, domnii, stăpânii [Col 1, 16] şi puteri înfricoşătoare, heruvimii
cei cu mulţi ochi [Iz 10, 12] şi serafimii cei cu şase aripi, care cu două aripi
îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi cu două zboară strigând unul către
altul [/j 6, 2] cu guri netăcute şi teologhisiri fără tăcere (cu glas mare) cân
tarea de biruinţă a măreţiei slavei Tale cântând cu glas strălucit, strigând,
slăvind şi zicând:
[Sanctus]
Poporul: Sfânt! Sfânt! Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de
slava Ta [Is 6, 3]! Osana întru cele de sus [Pi 117, 26]! Binecuvântat este
Cel ce a venit şi vine în Numele Domnului! Osana întru cele de sus [Mt 21,9;
P i 117, 26]!
Şi preotul stând binecuvântează darurile spunând în sine însuşi: Sfânt eşti,
împărate al veacurilor, Domnul şi Dătătorul a toată sfinţenia! Sfânt este şi
6 Reprezintă tipul antiohian. Textul după codicele cel mai vechi Vatic. gr. 2282, secolul EX;
ed. critică CH. M ercier în Patrologia Orientalis 26 (1946) şi în Prex Eucharistica I,
p. 244-260.
Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care ai făcut toate!
Sfânt e şi Duhul tău Cel Preasfânt, Care cercetează toate şi adâncurile Tale
[7 Co 2, 10] ale lui Dumnezeu şi Tatăl.
[Lauda economiei mântuirii]
Şi plecăndu-se spune: Sfânt eşti, Atoateţiitorule, Atotputernice, înfricoşă-
torule, Bunule, Indurate, Cel milostiv mai cu seamă pentru făptura Ta, Cel
ce din pământ l-ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta [Fc 2, 7; 1, 26]
dăruindu-i desfătarea raiului, iar călcând el porunca şi căzând, nu l-ai trecut
cu vederea, nici nu I-ai părăsit, Bunule, ci l-ai povăţuit ca un Tată mult-
îndurător prin Lege şi l-ai călăuzit prin profeţii Tăi.
După care L-ai trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru
Iisus Hristos, ca venind EI să înnoiască şi ridice chipul Tău. Şi Acesta cobo
rând din ceruri şi întrupându-Se din Duhul Sfânt şi Sfânta Maria Pururea-
Fecioara şi de Dumnezeu Născătoarea şi vieţuind împreună cu oamenii [Bar
3, 38] a rânduit în economia Lui toate spre mântuirea neamului nostru.
[Referatul instituirii]
Iar vrând El, Cel fără de păcat, să primească pentru noi păcătoşii moartea
de bunăvoie şi de viaţă făcătoare prin cruce, în noaptea în care a fost predat
[/ Co 11, 23] sau, mai bine zis, S-a predat pe Sine însuşi pentru viaţa şi
mântuirea lumii [In 6, 51 ],
Ridicăndu-se apoi şi ţinând pâinea, spune pecelluind-o /cu semnul crucii]:
luând pâine cu sfintele, preacuratele, nepătatele şi nemuritoarele mâinile Sale,
privind în sus spre cer şi arătând-o Ţie, lui Dumnezeu şi Tatăl, mulţumind,
binecuvântând, sfinţind şi frângând a dat sfinţilor şi fericiţilor Lui învăţăcei
şi apostoli zicând:
Şi pune pâinea zicând cu glas mare: Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul
Meu, care pentru voi se frânge şi se dă spre iertarea păcatelor.
Poporul: Amin.
Apoi luând potirul spune în sine însuşi pecetluindu-l [cu semnul crucii]:
Asemenea după ce au cinat luând paharul şi amestecând în el vin şi apă,
aţintindu-şi ochii spre cer şi arătându-l Ţie, lui Dumnezeu şi Tatăl, mulţumind
şi binecuvântând, sfinţindu-1, umplându-1 de Duh Sfânt, l-a dat sfinţilor şi
fericiţilor Lui învăţăcei şi apostoli zicând:
Şi punându-l spune cu glas mare: Beţi din acesta toţi! Acesta este Sângele
Noului Legământ, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă şi se dă spre iertarea
păcatelor.
P o p o ru l: A m in .
După care spune în sine însuşi ridicăndu-se: Aceasta să faceţi ca aducere-

aminte de Mine; că ori de câte ori veţi mânca din Pâinea aceasta şi veţi bea
din acest Pahar, moartea Fiului Omului vestiţi şi învierea Lui veţi mărturisi,
până ce va veni [1 Co 11,25-26].
Şi diaconii de faţă răspund: Credem şi mărturisim!
Poporul: Moartea Ta, Doamne, vestim! învierea Ta mărturisim!
După care pecetluieşte şi plecându-se spune:
[Anamneză]
Aducându-ne aşadar aminte şi noi, păcătoşii, de pătimirile Lui făcătoare
de viaţă, de crucea mântuitoare, de moarte, de mormânt, de învierea de a
treia zi, de înălţarea la ceruri şi de şederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu
şi Tatăl, şi de a doua, slăvită şi înfricoşătoarea Lui venire, când va veni cu
slavă să judece viii şi morţii, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui [Mt
25, 31] — cruţă-ne, Doamne Dumnezeule {de trei ori)\ —, sau mai bine zis
potrivit îndurării Tale, îţi aducem, Stăpâne, această jertfă înfricoşătoare şi
fără sânge rugându-Te să nu faci cu noi după păcatele noastre, nici să ne
răsplăteşti după fărădelegile noastre [Ps 102, 10], ci după îngăduinţa şi ne
spusa Ta iubire de oameni trecând peste şi ştergând înscrisul împotriva
noastră [Col 2, 14], rugătorii Tăi, să ne dăruieşti darurile Tale cereşti şi veş
nice, pc care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului
nu s-au suit, pe care le-ai pregătit, Dumnezeule, celor ce-L iubesc pe El
[/ Co 2, 9], şi să nu lepezi din pricina mea şi a păcatelor mele pe poporul
Tău, lubilorule de oameni Doamne {de trei ori),
Şi cu glas mare: căci poporul Tău şi Biserica Ta Te imploră.
Poporul: Miluieşte-ne, Doamne Dumnezeule, Părinte, Atotţiitorule.
[Epicleza]
Iar preotul ridicăndu-se spune către sine însuşi: Miluieşte-ne pe noi, Dum
nezeule, Părinte, Atotţiitorule! Miluieşte-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru!
Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi trimite peste noi şi peste
darurile ce stau înainte pe Duhul Tău Preasfânt,
Şi plecându-se spune: Domnul şi de viaţă făcătorul, Cel ce şade pe tron
împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Unul-Născut Fiul Tău, Cel care coîmpără-
ţeşte, Cel de-o-fiinţă şi coetem, Care a grăit în Lege, în profeţi şi în Noul
Tău Testament, Cel ce S-a pogorât în chip de porumbel peste Domnul nos
tru Iisus Hristos în râul Iordan şi a rămas peste El, Cel ce S-a pogorât peste
Sfinţii Tăi apostoli în chip de limbi de foc în foişorul cel de sus al sfântului
şi slăvitului Sion în ziua Sfintei Cincizecimi,
Şi ridicăndu-se spune către sine însuşi: trimite, Stăpâne, însuşi Preasfântul

Tău Duh peste noi şi peste aceste sfinte daruri ce stau înainte
Şi cu glas mare: ca prin sfânta, buna şi slăvită Lui venire să vină şi sfin
ţească prin aceasta sfântul Trup al lui Hristos
Poporul: Amin
Preotul: iar paharul acesta scumpul Sânge al lui Hristos,
Ridicăndu-se preotul spune în sine însuşi: ca să fie pentru toţi cei ce se vor
împărtăşi din ele spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică, spre sfinţirea
sufletelor şi a trupurilor, spre rodirea de fapte bune, spre întărirea sfintei Tale
Biserici catholice şi apostolice, pe care ai întemeiat-o pe piatra credinţei, ca
porţile iadului să nu aibă tărie împotriva ei, izbăvind-o de toată erezia şi de
scandalul celor ce lucrează fărădelegea şi de duşmanii care s-au răzvrătit şi
se războiesc împotriva ei până la sfârşitul veacului.
Şi clericii răspund: Amin.
[Dipticele viilor]
După care pecetluieşte şi, plecăndu-se, spune: îţi aducem. Stăpâne, această
jertfă şi pentru sfintele Tale Locuri, pe care le-ai slăvit prin arătarea dumne
zeiască a Hristosului Tău şi prin venirea Preasfântului Tău Duh, înainte de
toate pentru sfântul şi slăvitul Sion, mama tuturor Bisericilor, şi pentru Sfânta
Ta Biserică catholică şi apostolică din toată lumea locuită; dăruieşte-i şi
acum, Stăpâne, cu bogăţie darurile Preasfântului Tău Duh.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de sfinţii noştri părinţi şi episcopi care în toată
lumea învaţă drept cuvântul adevărului Tău [2 Tun 2, 15]. întâi dc toate de
sfântul părintele nostru (N), de tot clerul şi cinul lui preoţesc; dăruieşte-i
bătrâneţe cinstită, păzindu-1 îndelungat în zile păstorind poporul Tău în toată
evlavia şi cuviinţa.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cinstitul prezbiteriu de aici şi de pretutindeni,
de diaconia cea întru Hristos şi de toată slujirea, de tot cinul bisericesc, de
frăţia noastră în Hristos şi de tot poporul iubitor de Hristos.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de preoţii care stau de faţă cu noi în acest sfânt
ceas înaintea sfântului Tău jertfelnic pentru aducerea Jertfei sfinte şi fără de
sânge şi dă-le lor şi nouă cuvânt întru deschiderea gurii noastre spre slava şi
lauda preasfântului Tău Nume.
Adu-Ţi aminte, Doamne, după mulţimea milei Tale şi a îndurărilor Tale şi
de mine, smeritul/umilul, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, cercetează-mă
cu milă şi cu îndurări [Ps 102, 4], izbăveşte-mă şi mă scapă de cei ce mă
prigonesc, Doamne [Pi 141, 7], Doamne al puterilor, şi pentru că în mine
s-a înmulţit păcatul, să prisosească harul Tău [Rm 5, 20].
V .4. P r in c ip a le le a n a fo r a le e u h a ris tic e 901
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de diaconii care înconjoară sfântul Tău jert

felnic şi dă-le lor viaţă ireproşabilă, păzeşte-Ie diaconia nepătată, păzeşte-i şi
câştigă-le trepte bune.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de Oraşul Tău Sfânt al nostru [Ierusalim], de
Oraşul imperial şi orice oraş şi sat şi de cei ce locuiesc în ele în credinţă
ortodoxă şi în evlavie, de pacea şi siguranţa lor.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de preaevlaviosul şi de Hristos iubitorul nostru
împărat, de evlavioasa şi de Hristos iubitoarea lui împărăteasă, de tot palatul
şi curtea lui, de ajutorul din cer şi de biruinţa lor; ia armă şi scut şi scoală-Te
în ajutorul lui [Ps 34, 2], supune-i lui toate neamurile duşmane şi barbare
care vor războaie [Ps 67, 31], rânduieşte-le sfaturile, ca viaţă liniştită şi tih
nită să petrecem în toată cucernicia şi cuviinţa [7 Tim 2, 2].
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe mare şi pe uscat, de creş
tinii care sunt între străini, de părinţii şi fraţii noştri din lanţuri şi închisori,
din robie, din exiluri, din mine şi chinuri şi din amare sclavii, şi de întoarce
rea în pace a fiecăruia la ale Iui.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei se sunt în bătrâneţe şi în neputinţă, de cei
bolnavi, de cei cc ostenesc, de cei supăraţi de gânduri necurate, de grabnica
lor vindecare de la Dumnezeu şi dc mântuirea lor.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de tot sufletul creştinesc cel necăjit şi chinuit care
arc nevoie dc mila şi ajutorul lui Dumnezeu, şi de întoarcerea celor rătăciţi.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de părinţii şi fraţii noştri care petrec în feciorie,
în evlavie şi asceză şi se luptă în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pămân
tului [Evr 11, 38], dc tovărăşiile ortodocşilor din orice loc şi de tovărăşia
noastră în Hristos dc aici.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de părinţii şi fraţii noştri care se ostenesc şi ne
slujesc nouă pentru Numele Tău sfânt.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de toţi spre bine şi miluieşte-i pe toţi, Stăpâne;
Împacă-Te cu noi, dă pace mulţimilor poporului Tău; risipeşte poticnelile,
surpă războaiele, fa să înceteze schimele Bisericilor, răzvrătirile ereziilor
le desfiinţează grabnic, doboară trufia păgânilor, înalţă cornul creştinilor;
pacea şi iubirea Ta dă-ni-le, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tutu
ror marginilor pământului [Ps 64, 6].
Adu-Ţi aminte, Doamne, de bună temperarea diverselor feluri de aer, de
ploi paşnice, de rouă bună, de belşugul roadelor, de recolta desăvârşită, de
cununa anului bunătăţii Tale [Ps 64, 12], căci ochii tuturor nădăjduiesc spre
Tine şi Tu dai hrana lor la bună vreme [Ps 145, 15-16], deschizi gura Ta şi
umpli de bunăvoirea Ta tot ce-i viu.
Aici face semn spre diacon: Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce au adus şi
aduc roade în sfintele Tale biserici, Dumnezeule, de cei care-şi aduc aminte
de cei săraci şi ne-au poruncit nouă să-i pomenim în rugăciunile noastre.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce au adus la sfântul Tău jertfelnic aceste

ofrande în ziua de astăzi şi de cei pentru care Ie-a adus fiecare sau pe care-i
are în gând şi care se vor citi acum.
Şi pomeneşte pe câţi vrea din cei ce sunt în viaţa aceasta: Adu-Ţi aminte,
Doamne, şi de părinţii, prietenii, rudele şi fraţii noştri (jV).
Adu-Ţi aminte, Doamne, de toţi ortodocşii aceştia pe care i-am pomenit şi
pe care nu i-am pomenit; dă-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele
nestricăcioase în locul celor stricăcioase, cele veşnice în locul celor vremel
nice potrivit făgăduinţei Hristosului Tău, fiindcă ai puterea vieţii şi a morţii
[Sol 16, 13].
[Dipticele celor adormiţi şi ale sfinţilor]
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce au bineplăcut Ţie din generaţie în
generaţie, sfinţi părinţi, patriarhi, profeţi, apostoli martiri, mărturisitori, das
căli, cuvioşi şi de tot duhul drept săvârşit în credinţa în Hristosul Tău.
Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine [Lc 1,28]! Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântccelui tău [Lc 1,42], că ai
născut pe Mântuitorul sufletelor noastre! (de trei ori)
Şi cu glas mare spune: Mai ales dc preasfânta, preabinccuvântata şi prea
curata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururca-Fecioara Maria.
Şi numai clericii răspund spunând în ascuns: Adu-Ţi aminte, Doamne.
Dumnezeul nostru.
Jar preotul spune în ascuns: De Sfântul loan profetul, înainte-mcrgătorul
şi Botezătorul.
De sfinţii apostoli Petru, Pavel, Andrei, lacob, loan, Filip, Bartolomeu,
Toma, Matei, lacob, Simon, luda, Matia, de cvanghcliştii Marcu şi Luca.
De sfinţii profeţi, patriarhi şi drepţi.
De sfântul protodiacon şi protomartir Ştefan.
De sfinţii martiri şi mărturisitori care pentru Hristos au dat mărturie şi au
mărturisit mărturisirea cea bună [/ Tim 6, 2].
De pruncii care au fost omorâţi de Irod împărat.
De sfinţii martiri Procopie, Teodor, Kyr, loan, Gheorghe, Leontie, Serghie,
Vach, Cosma, Damian, Sabinian, Pavel, Vavila, Agatanghel, Eustratie şi cei
ce au luptat împreună cu ei.
De sfinţii patruzeci şi de sfinţii patruzeci şi cinci [de martiri].
De sfânta protomartiră Tecla.
De sfintele femei purtătoare de mir.
De sfintele femei martire Tatti, Fevronia, Anastasia, Eufemia, Sofia,
Varvara, Iuliana, Irina, Elpis, Pistis şi Agapi.
Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeule, de sfinţii noştri părinţi şi arhiepis

copi de la sfântul Iacob apostolul şi fratele Domnului şi întâiul între arhie
piscopi până la Leontie şi Atanasie care au fost arhiepiscopi ortodocşi ai
sfântului Oraş al lui Hristos Dumnezeul nostru [Ierusalim]; şi de cei ce au
fost arhiepiscopi, de la sfântul şi fericitul nostru părinte apostolic Enea, întâiul
între episcopi, până la Sofronie şi Ioan.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de sfinţii noştri părinţi şi învăţători Clement,
Timotei, Ignatie, Dionisie, Irineu, Grigorie, Alexandru, Eustatie, Atanasie,
Vasile, Grigorie, Grigorie, Ambrozie, Amfilohie, Liberiu, Damasus, Ioan,
Epifanie, Teofil, Celestin, Augustin, Chirii, Leon, Proclu, Proteriu, Felix,
Hormizda, Evloghic, Efrem, Atanasie, Teodor, Martin, Agaton, Sofronie.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de sfintele şi marile Şase Sinoade Ecumenice:
de cci 318 părinţi dc la Niceca, de cei 150 de la Constantinopol, de cei 200
de la întâiul [sinod] de la Efes, de cei 630 de la Chalcedon, de cei 164 de la
sfântul Sinod al V-lea, dc cei 289 de la sfântul Sinod al Vl-lea, şi de celelalte
sinoade şi episcopi care au învăţat drept în lumea întreagă în chip ortodox
cuvântul adevărului.
Adu-Ţi aminte. Doamne, şi de sfinţii noştri părinţi şi asceţi Pavel, Artenie,
Hariton, Pavel, Pahomie, Amun, Teodor, Ilarion, Arsenie, Macarie, Sisoe, Ioan,
Pamvo, Pinten, Nil, Isidor, Efrem, Simeon, Simeon, Teodosie, Sava, Sava,
Eftimie, Tcoctist, Ghcrasim, Pantoleon, Maxim, Anastasie, Cosmaşi Ioan.
Adu-Ţi aminte. Doamne, şi dc sfinţii noştri părinţi care au fost omorâţi de
barbari în sfântul munte Sinai şi în Raith şi de ceilalţi cuvioşi părinţi ai
noştri şi asceţi ortodocşi, şi de toţi sfinţii, nu pentru că am fi vrednici să-i
pomenim pe ei, fericiţii, ci pentru ca şi ei, care stau înaintea înfricoşătorului
şi cutremurătorului Tău scaun de judecată, să ne pomenească în schimb pe
noi cei vrednici de milă.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de prezbiteri, diaconi, diaconiţe, ipodiaconi,
citeţi, exorcişti, tâlcuitori, cântăreţi, monahi, fecioare, văduve, orfani, înfrâ
naţi, care s-au săvârşit cu credinţă în comuniunea Bisericii Tale sfinte,
catholice şi apostolice.
Adu-Ţi aminte. Doamne, de preaevlavioşii şi credincioşii împăraţi Con
stantin, Elena, Teodosie cel Mare, Marcian, Pulheria, Leon, Iustinian, Con
stantin şi de cei care au împărăţit după ei cu cucernicie şi credinţă, şi de toţi
laicii ortodocşi care au adormit în credinţa şi pecetea lui Hristos.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de părinţii, prietenii şi rudele noastre.
Şi după aceea pomeneşte câţi ortodocşi vrea: De toţi aceşti ortodocşi adu-Ţi
aminte Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul [Nm 16, 22], pe care
i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit, şi Tu însuţi îi odihneşte în pămân
tul celor vii [Pi 113, 17], în împărăţia Ta, în desfătarea raiului [7z 28, 13], în
sânurile lui Avraam [Lc 16, 22], Isaac şi Iacob, şi ale sfinţilor noştri părinţi,
de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea [Is 35, 10], unde priveşte şi
străluceşte tot timpul lumina feţei Tale [Ps 4, 7]. îndreptează în pace sfâr
şitul vieţii noastre, creştinesc, bineplăcut şi fără de păcat, Doamne, adu-
nându-ne la picioarele aleşilor Tăi când vrei şi cum vrei, numai fără ruşine şi
greşeli, prin Unul-Născut Fiul Tău, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, căci El Singur S-a arătat fără de păcat pe pământ.
Diaconul: Şi pentru pacea şi statornicia întregii lumi şi a sfintelor lui
Dumnezeu Biserici, şi pentru cei pe care fiecare i-a adus ofrandă şi-i are în
gândul lui, pentru poporul care stă împrejur, pentru toţi şi pentru toate.
Şi preotul spune cu glas mare: Prin El şi vouă şi lor ca un Dumnezeu bun
şi Stăpân iubitor de oameni.
Poporul: Lasă, uşurează, iartă, Dumnezeule, greşelile noastre cele cu voie
şi fără voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă!
Preotul singur spune: Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale
Hristosului Tău, cu Care eşti binecuvântat şi slăvit împreună cu Preasfântul,
bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
d. Anaforaua siro-orientală
a Apostolilor Addai şi Mari7
— Harul Domnului nostru [Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi
comuniunea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi [2 Co 13, 13], acum şi puru
rea şi în vecii vecilor!]
— Amin.
— Sus minţile voastre!
— La Tine, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, împărat vrednic de laudă.
— Se aduce ofranda lui Dumnezeu Domnul a toate!
— Drept şi vrednic lucru este.
Vrednic de laudă din toate gurile noastre şi de mărturisire de toate limbile
noastre e Vrednicul de adorare şi de laudă Nume al Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt, Cel ce a creat lumea prin harul Său şi pe cei ce locuiesc în ea
în milostivirea Lui, i-a mântuit pe oameni în îndurarea Sa şi a dat mare har
7 Forma cea mai veche păstrată în codicele Mar Esaya şi editată de W . MACOMBER,
Orientalia Christiana Periodica 32 (1966), p. 331-371. Anaforalele de tip siro-oriental mai
cuprind o versiune amplificată a anaforalei atribuite Apostolilor Addai şi Mari, o anafora
atribuită lui Teodor al Mopsuestiei şi o anafora atribuită lui Nestorie, toate mai recente.
celor muritori. Măreţiei Tale, Doamne, se închină mii de mii de făpturi de

sus şi zeci de mii de zeci de mii de îngeri [Dn 7, 10], oştirile duhurilor, sluji
tori de foc [Pi 103, 4] şi duh împreună cu heruvimii şi serafimii sfinţi laudă
Numele Tău, strigă şi laudă [neîncetat strigând unul către altul şi zicând]:
Sfânt! Sfânt! Sfânt [Domnul Dumnezeul puterilor! Plin e cerul şi pămân
tul de lauda Ta [Zs 6, 2-3]! Osana întru cele înalte! Osana Fiului lui David!
Binecuvântat fie Cel ce vine în Numele Domnului! Osana întru cele înalte!]
[Mi 21, 9; P il 17, 26].
Cu aceste puteri cereşti Te lăudăm, Doamne, şi noi, slujitorii Tăi slabi,
neputincioşi şi netrebnici, pentru că ne-ai făcut un mare har care nu poate fi
întors înapoi. Căci ai îmbrăcat omenitatea noastră ca să ne faci vii prin
Dumnezeirea Ta, ai ridicat împilarea noastră, ai înălţat căderea noastră, ai
înviat mortalitatea noastră, ai iertat datoriile noastre, ai îndreptat păcătoşenia
noastră, ai luminat mintea noastră, i-ai biruit pe vrăjmaşii noştri, Doamne,
Dumnezeul nostru, ai făcut neputinţa firii noastre slabe să strălucească de
bogatele mile ale harului Tău. Pentru toate [ajutoarele şi harurile Tale faţă
de noi Iţi ducem laudă, cinste, mărturisire şi închinare acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.]
Tu, Doamne, în milele Tale multe care nu pot fi spuse, adu-Ţi aminte de
toţi părinţii drepţi care au bineplăcut înaintea Ta în aducerea-aminte a Tru
pului şi Sângelui Hristosului Tău, pe care Ţi le aducem pe acest sfânt şi cu
rat altar după cum ne-ai învăţat. Şi dă-ne liniştea şi pacea Ta în toate zilele
acestei lumi, ca să Te cunoască toţi locuitorii pământului; că Tu Singur eşti
Dumnezeu, adevărat Părinte, şi Tu L-ai trimis pe Domnul nostru Iisus Hristos,
Fiul Tău iubit; iar El, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a învăţat în Evan
ghelia Lui făcătoare de viaţă toată curăţia şi sfinţenia profeţilor şi apostolilor,
a martirilor şi mărturisitorilor, a episcopilor, prezbiterilor şi diaconilor, şi a
tuturor fiilor sfintei Biserici catholice care au fost însemnaţi cu semnul sfân
tului Botez.
Şi noi, Doamne, micii, neputincioşii şi netrebnicii Tăi slujitori, care ne-am
adunat şi stăm acum înaintea Ta, am primit prin predania chipului [ţypos]
dat de Tine şi bucurându-ne, lăudând, săltând şi pomenind săvârşim această
mare şi înfricoşătoare Taină a morţii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Să vină, Doamne, Duhul Tău Cel Sfânt şi să Se odihnească peste ofranda
robilor Tăi, să o binecuvânteze şi să o sfinţească; ca să fie pentru noi,
Doamne, spre ispăşirea datoriilor şi iertarea păcatelor, spre marea nădejde
a învierii morţilor şi viaţa cea nouă în împărăţia cerurilor împreună cu toţi
care au bineplăcut Ţie.
Pentru toată această minunată economie faţă de noi Te mărturisim şi Te
lăudăm neîncetat în Biserica Ta răscumpărată prin scumpul Sânge al Hristo-
sului Tău [7 Ptr 1, 19; FA 20, 28], cu gură deschisă şi faţă descoperită [2 Co
3, 18], aducând [laudă, cinste, mărturisire şi închinare Numelui Tău viu, sfânt
şi de viaţă făcător în vecii vecilor. Amin],
e. Canonul euharistie roman8

— Domnul cu voi!
— Sus să avem inimile!
— Le avem la Domnul!
— Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!
— Vrednic şi drept lucru este!
[.Praefatio — variabilă]
Lucru cu adevărat vrednic şi drept, cuvenit şi mântuitor, este a-Ţi mul
ţumi întotdeauna şi în tot locul, Doamne, Părinte sfinte, Dumnezeule atotpu
ternic şi veşnic, prin Hristos Domnul nostru. Prin Care măreţia Ta o laudă
îngerii, o venerează arhanghelii, tronurile, domniile, stăpâniile şi o adoră
stăpâniile şi puterile şi pe care o celebrează săltând la un loc heruvimii şi
serafimii. împreună cu care ne rugăm: porunceşte să fie primite şi glasurile
noastre care rostesc cu mărturisire umilă:
[iSanctus]
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Dumnezeu Savaot! Pline sunt cerurile şi pă
mântul de slava Ta! Osana întru cele mai înalte! Binecuvântat Cel ce vine în
numele Domnului! Osana întru cele mai înalte!
[Te igitur]
Pe Tine, aşadar, preaîndurate Părinte, prin lisus Hristos Fiul Tău, Domnul
nostru, Te rugăm implorând şi cerem să primeşti şi să binecuvântezi aceste
daruri, aceste ofrande, aceste jertfe fără pată, pe care ţi le aducem întâi de
toate pentru sfânta Ta Biserică catholică, pe care să socoteşti lucru vrednic
să o împaci, să o păzeşti, să o aduni şi să o conduci în tot pământul în unire
cu slujitorul Tău, papa nostru (N), cu episcopul Tău (7V) şi toţi credincioşii
ce păzesc credinţa catholică şi apostolică.
Reprezintă tipul latin occidental clasic. Traducere după Prex Eucharistica I, p. 426-438.
[Memento — pro vivis]

Adu-Ţi aminte, Doamne, de slujitorii şi de slujitoarele Tale (N) şi de toţi
cei ce stau în jurul nostru, a căror credinţă o cunoşti şi a căror evlavie îţi e
ştiută. Care îţi aduc această jertfă de laudă pentru ei înşişi şi pentru toţi ai lor,
pentru mântuirea sufletelor lor, pentru nădejdea mântuirii şi a fi păziţi teferi,
şi-Ţi aduc rugăciunile lor Ţie, veşnicului, viului şi adevăratului Dumnezeu.
[Communicantes]
împărtăşind şi venerând memoria întâi de toate a slăvitei Pururea-Fecioare
Maria Născătoarea Dumnezeului şi a Domnului nostru lisus Hristos, dar şi
a fericiţilor Tăi apostoli şi martiri Petru, Pavel, Andrei, Iacob, Ioan, Toma,
Iacob, Filip, Bartolomeu, Matei, Simon şi Tadeu, Lin, Clet, Clement, Sixt,
Comeliu, Ciprian, Laurenţiu, Chrysogon, Ioan şi Pavel, Cosma şi Damian,
şi a tuturor sfinţilor tăi, pentru ale căror merite şi rugăciuni dă-ne să fim
întăriţi întru toate de ajutorul ocrotirii Tale. Prin Hristos Domnul nostru.
[Hanc igitur]
Această ofrandă a noastră, a slujitorilor Tăi, dar şi a tuturor robilor Tăi,
cerem, aşadar, Doamne, să o primeşti cu plăcere şi să rânduieşti în pacea Ta
zilele noastre, dar şi să porunceşti să fim smulşi din osânda cea veşnică şi să
fim număraţi în turma aleşilor Tăi. Prin Hristos Domnul nostru.
[Quam oblationem]
Pe care ofrandă cerem ca Tu, Dumnezeule, să socoteşti vrednic să o faci
binecuvântată, numărată, validă, raţională şi acceptabilă, ca să se facă pentru
noi Trupul şi Sângele preaiubitului Fiului Tău, Domnul şi Dumnezeul nostru
lisus Hristos.
[Qui pridie]
Care în ziua dinaintea pătimirii Lui a luat pâinea în sfintele şi veneratele
mâinile Sale şi înălţându-şi ochii la cer, spre Tine, Dumnezeu, Tatăl Său
Atotputernic, mulţumindu-Ţi a binecuvântat, a frânt, a dat învăţăceilor Lui
zicând:
„Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu.”
Asemenea, după ce a cinat, luând şi acel strălucit pahar în sfintele şi vene
ratele mâinile Sale, mulţumindu-Ţi iarăşi a binecuvântat şi a dat învăţăceilor
Lui zicând:
„Luaţi şi beţi din acesta toţi! Căci acesta e paharul Sângelui Meu, al Legă
mântului nou şi veşnic, taină a credinţei, care pentru voi şi pentru mulţi se
va vărsa spre iertarea păcatelor. De fiecare dată când veţi face aceasta, să o
faceţi ca aducere-aminte de Mine!”
[Unde memores]
Aducându-ne aminte, aşadar, Doamne, noi slujitorii Tăi, dar şi poporul
Tău sfânt, de fericita pătimire a lui Hristos, Fiul Tău şi Dumnezeul nostru,
ca şi de învierea din iad şi slăvită înălţare la cer, aducem măreţiei Tale stră
lucite din darurile date de Tine jertfa curată, jertfă sfântă, jertfă nepătată:
Pâinea sfântă a vieţii veşnice şi Paharul mântuirii veşnice.
[Super quae]
Asupra cărora socoteşte vrednic să arunci o privire îndurată şi senină şi să
le primeşti cum ai socotit vrednic să primeşti darurile slujitorului Tău drep
tul Abel, jertfa patriarhului nostru Avraam şi ceea ce Ţi-a adus marele Tău
preot Melchisedec: jertfa sfântă, ofrandă nepătată.
[Supplices Te]
Cu implorare Te rugăm, atotputernice Dumnezeule, porunceşte ca acestea
să fie duse de mâna îngerului Tău în altarul Tău de sus, sub privirea măreţiei
Tale dumnezeieşti, ca ori de câte ori primim din această împărtăşire a altarului
preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, să ne umplem de toată binecuvân
tarea cerească şi de har. Prin Hristos Domnul nostru.
[Memento etsiam — pro definitis]
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei (N) care ne-au precedat cu semnul cre
dinţei şi dorm în somnul păcii. Lor şi tuturor celor ce se odihnesc în Hristos
Te rugăm să le dai loc de răcorire, de lumină şi dc pace. Prin Hristos Dom
nul nostru.
[Nobis quoque]
Şi pe noi, păcătoşi slujitorii Tăi, care nădăjduim de la mulţimea îndurări
lor Tale [Pi 50, 3], socoteşte vrednic să ne faci parte şi părtăşie cu sfinţii Tăi
apostoli şi martiri, cu loan, Ştefan, Martin, Barnaba, Ignatie, Alexandru,
Marcelin, Petru, Felicitas, Perpetua, Agata, Lucia, Agneta, Cecilia, Anastasia
şi cu toţi sfinţii Tăi, în a căror tovărăşie, cerem, primeşte-ne şi pe noi, nu cân
tărind meritele noastre, ci lărgind iertarea Ta. Prin Hristos Domnul nostru.
[Per quem]
Prin Care, Doamne, creezi, sfinţeşti, faci vii, binecuvântezi şi ne dai mereu
toate aceste lucruri bune.
[Per ipsum]
Prin El, cu El şi în El, în unitatea Duhului Sfânt, Ţie Dumnezeului Tată
Atotputernic, fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Cel mai vechi E u ch o lo g io n bizantin:
B a rb erin i g ra ecu s 3 3 6
(sudul Italiei, a doua jumătate a secolului VIII)1
Liturghia Sfântului Vasile [cel Mare]
[1] Rugăciunea pe care o face preotul în skevofilakion

când pune pâinile pe disc.
Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea cea cerească, hrana între

gii lumi [In 6, 51], pe Domnul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor,
răscumpărător şi binefăcător Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte, însuţi
binecuvântează această punere înainte [prothesin] şi primeşte-o la jertfelni
cul Tău mai presus de ceruri. Adu-Ţi aminte ca un bun şi iubitor de oameni
de cei care le-au adus şi de cei pentru care le-au adus, iar pe noi ne păzeşte
neosândiţi în lucrarea sfântă [hierourgia] a dumnezeieştilor Tale Taine.
Ecfo[nis]: Că s-a sfinţit şi slăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele
Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
[2] Rugăciunea antifonului I.
Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă

neînţeleasă/necuprinsă cu mintea, a Cărui milă e nemăsurată şi iubire de
oameni negrăită; însuţi Stăpâne priveşte după îndurarea Ta peste noi şi peste
sfântă casa aceasta şi fa bogate milele şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se
roagă împreună cu noi. Ecfo[nisJ: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi
închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
1 Traducere după ed. S. PARENTI / E. VELKOVSKA: L'Eucologio Barberini gr. 336

(Bibliotheca „Ephemerides Liturgicae” Subsidia 80), Roma, 1995.
[3] Rugăciunea antifonului II.

Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea Ta [Ps 27, 9], pe cei ce umplu biserica Ta în pace îi păzeşte;
sfmţeşte-i pe cei ce iubesc bunăcuviinţa casei Tale [Pi 25, 8]. Tu pe aceştia
îi slăveşte în schimb cu puterea Ta cea dumnezeiască şi nu ne lăsa, Dumne
zeule, pe noi, cei ce nădejduim în Tine [Ps 16, 7]. Ecfo[nis]: Că a Ta este
stăpânirea, a Ta este împărăţia şi puterea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[4] Rugăciunea antifonului III.

Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni comune şi conglăsuite, Care la doi şi
la trei ce se unesc într-un glas în Numele Tău le-ai făgăduit să le împlineşti
cererile [cf. Mt 18, 19-20], însuţi şi acum împlineşte spre folos [Ps 19, 6]
cererile robilor Tăi, dăruindu-ne în veacul de faţă cunoaşterea adevărului
Tău, iar în cel viitor viaţă veşnică. Ecfofnis]: Că bun şi iubitor de oameni
Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
[5] Rugăciunea intrării.

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cete şi
oştiri de îngeri şi arhangheli spre liturghia slavei Tale, fă ca împreună cu
intrarea noastră să se facă şi intrarea sfinţilor îngeri care coliturghisesc şi
coslăvesc împreună cu noi bunătatea Ta. Ecfofnis]: Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
[6] Rugăciunea Trisaghionului2.

Dumnezeule Cel Sfânt, Care întru cele sfinte/întru sfinţi Te odihneşti [Is
57, 15], Care de trei ori „Sfânt” eşti lăudat de serafimi [/s 6, 3], slăvit de he
ruvimi şi închinat de toată puterea cerească; Care ai adus toate din nefiinţă
la fiinţă [Sol 1, 14], Care l-ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta [Fc
1, 26-27] şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Care dai celui ce cere înţelep
ciune şi pricepere [2 Par 1, 10] şi nu treci cu vederea pe cel ce păcătuieşte, ci
pui pocăinţă spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, umiliţii şi nevred
nicii robii Tăi, să stăm în ceasul acesta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic
şi să-Ţi aducem datorata închinare şi doxologie; însuţi Stăpâne, primeşte şi
2 „Sfânt e Dumnezeul nostru! Sfânt tare! Sfânt fără de moarte! Miluieşte-ne!”

V .5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B a rb erin ig r. 336 911
din gura noastră cântarea de trei ori „Sfânt” şi ne cercetează întru bunătatea Ta;
iartă-ne toată greşeala cu voie şi fără voie; sfmţeşte-ne sufletele şi trupurile;
şi ne dă să-Ţi aducem această slujbă de adorare [latreian] în cuvioşie în toate
zilele vieţii noastre, prin soliile sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tutu
ror sfinţilor care au bineplăcut Ţie din veci. Ecfo[nis]: Că sfânt eşti Dumne
zeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
[7] Rugăciunea scaunului de sus.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul puterilor, mântuieşte poporul Tău [.Ps
27, 9] şi fa-1 să fie în pace cu puterea Sfântului Tău Duh prin întipărirea pes
te el a semnului cinstitei cruci a Unuia-Născut Fiului Tău, împreună cu Ca
re eşti binecuvântat în vecii vecilor. Amin.
[8] Rugăciunea ecteniei stăruitoare.

Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte această implorare stăruitoare de la
robii Tăi, miluieşte-ne după mulţimea milei Tale [2 Ezr 23, 22], şi trimite
îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău care aşteaptă de la Tine
bogată milă. Ecfo[nisJ: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi
Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[9] Rugăciunea catehumenilor.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care în ceruri locuieşti şi peste toate lucrurile
Tale priveşti, priveşte şi peste robii Tăi catehumenii care şi-au plecat gâtul
înaintea Ta; dă-le jug uşor [Mt 3, 5]; fa-i membre ale sfintei Tale Biserici
şi-i învredniceşte de baia naşterii din nou [Tit 3, 5], de iertarea păcatelor şi
de veşmântul nemuririi spre cunoaşterea Ta, adevăratul Dumnezeul nostru
[In 17, 3]. Ecfofnis]: Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească atotcinstitul
şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[10] Rugăciunea I a credincioşilor

după ce s-a desfăşurat ilitonul [antimisul].
Tu, Doamne, ne-ai arătat nouă această mare taină [7 Tim 3, 16] a mântuirii;
Tu ne-ai învrednicit pe noi, umiliţii şi nevrednicii robii Tăi, să ne facem
liturghisitori ai sfântului Tău jertfelnic; Tu fa-ne destoinici cu puterea Sfân
tului Tău Duh spre slujirea [diaconia] aceasta; ca stând neosândiţi înaintea
912 C a nonul O r t o d o x ie i I. C an o n u l apostolic
sfintei slavei Tale să-Ţi aducem jertfa de laudă [Evr 13, 15]; căci Tu eşti
Cel ce lucrezi toate în toţi [7 Co 12, 6]. Dă, Doamne, ca jertfa noastră să fie
primită pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului
[Evr 9, 7] şi bineprimită înaintea Ta. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava,
cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[11] Rugăciunea a 11-a a credincioşilor.

Dumnezeule, Cel ce ai cercetat cu milă şi cu îndurări umilinţa noastră,
Care ne-ai pus şi pe noi, umiliţii şi nevrednicii robii Tăi înaintea slavei Tale
să liturghisim sfântului Tău jertfelnic, Tu fă-ne tari cu puterea Sfântului Tău
Duh spre slujirea [diaconia] aceasta; şi ne dă cuvânt întru deschiderea gurii
noastre [Ef 6, 19], ca să chemăm [invocăm] harul Sfântului Tău Duh peste
darurile ce vor fi puse înainte. Ecfo[nis]: Ca sub stăpânirea Ta totdeauna
fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
[12] Rugăciune pe care preotul o face pentru el însuşi

când se spune Heruvicul.
Nimeni din cei legaţi de pofte şi plăceri trupeşti nu este vrednic să vină, să
se apropie sau să liturghisească Ţie, împărate al slavei; căci a sluji Ţie e un
lucru mare, înfricoşător şi neapropiat, chiar şi pentru puterile cereşti. Cu toate
acestea însă, pentru nespusa Ta iubire de oameni Te-ai făcut om fără schim
bare şi fără mutare, Te-ai făcut şi arhiereu al nostru şi ne-ai predat ca un
Stăpân a toate lucrarea sfântă [hierourgian] a acestei jertfe liturgice şi fără
de sânge. Că Tu eşti stăpân peste cele cereşti şi peste cele pământeşti, Cel ce
Te porţi pe un scaun de heruvimi, Domnul serafimilor şi împăratul lui Isra
el, Cel Singur Sfânt şi Care Te odihneşti întru cele sfinte/întru sfinţi [Zs
57, 15]. Pe Tine Cel Singur bun şi Care Te pleci uşor spre auzire încerc Te
înduplec: priveşte spre mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi fa-mă
destoinic cu puterea Sfântului Tău Duh pe mine, cel îmbrăcat în harul
preoţiei, să stau înaintea acestei sfinte Mese şi să fac lucrarea sfântă pentru
[hierourgesai\ Sfântul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine îmi plec
gâtul şi Te rog să nu-Ţi întorci faţa de la mine, nici să mă respingi dintre slu
jitorii Tăi, ci socoteşte vrednic să-Ţi fie aduse aceste daruri şi de mine, umi
lul, păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Ecfo[nis]: Căci Tu eşti Cel ce aduci
şi Cel ce Te aduci, Cel ce sfinţeşti şi Cel ce eşti sfinţit, Flristoase, Dumneze
ul nostru şi Ţie slavă înălţăm, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
V.5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 913
[13] Rugăciune a proaducerii [proskomides] a Sfântului Vasile

după ce poporul termină cântarea de taină [Heruvicul].
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit şi ne-ai adus în această viaţă,
Cel ce ne-ai arătat căile mântuirii, Cel ce ne-ai dăruit descoperirea unor
taine cereşti, Tu eşti Cel ce ne-ai pus în această slujire [diaconie] cu puterea
Duhului Tău Sfânt. Binevoieşte, Doamne, să ne facem slujitori [diaconi] ai
Noului Tău Legământ [2 Co 3, 6], liturgi ai sfintelor Tale Taine. Primeşte-ne
după mulţimea milei Tale pe noi care ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic,
ca să ne facem vrednici să-Ţi aducem această jertfă cuvântătoare şi fără de
sânge pentru păcatele noastre şi pentru cele neştiute ale poporului [Evr 9, 7];
pe care primind-o în sfântul, cel mai de presus de ceruri şi duhovnicescul Tău
jertfelnic întru miros de bună-mireasmă [Ef 5, 2] trimite-ne harul Sfântului
Tău Duh. Priveşte peste noi, Dumnezeule, şi peste această slujbă de adorare
[latreian] a noastră, primeşte-o cum ai primit darurile lui Abel, jertfele lui
Noe, arderile de tot ale lui Avraam, preoţiile lui Moise şi Aaron, cele de pace
ale lui Samuel. Aşa cum ai primit de la sfinţii Tăi apostoli această slujbă de
adorare adevărată, tot aşa primeşte întru bunătatea Ta, Doamne, şi aceste
daruri din mâinile noastre, ale păcătoşilor. Ca facându-ne vrednici să litur-
ghisim în chip ireproşabil sfântului Tău jertfelnic, să aflăm plata economilor
credincioşi şi înţelepţi [Lc 12, 42] în ziua dreptei Tale răsplătiri [Os 9, 7].
EcJ'o[nisJ: Prin îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvân
tat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh[, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin].
Şi după „Amin”, preotul zice: Pace tuturor!
Poporul: Şi duhului tău!
Diaconul: Să ne iubim [sărutăm] unii pe alţii!
Şi după ce se dă iubirea [sărutarea] zice diaconul: Uşile! Uşile! Să luăm
aminte!
Poporul: „Cred [în Unul Dumnezeu...].”
[14] Iar după „Cred” diaconul spune: Să stăm bine! [Să stăm cu frică! Să
luăm aminte! Sfânta ofrandă în pace să o aducem!]
Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu Tatăl
şi părtăşia/comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi [2 Co 13, 13]!
Poporul: Şi cu duhul tău [2 Tim 4, 22]!
Poporul: Vrednic şi cuvenit lucru este!
Şi preotul începe Sfânta Anafora:

Cel ce eşti [Zy 3, 14], Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atoateţiito-
rule închinatule, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este pentru ma
rea cuviinţă a sfinţeniei Tale [Pi 144, 5] pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta,
pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te
slăvi, Cel ce singur eşti cu adevărat Dumnezeu, şi Ţie a-Ţi aduce această
slujbă de adorare cuvântătoare [logiken latreian; Rm 12, 1] a noastră, cu ini
mă zdrobită şi cu duh de umilinţă [Ps 50, 19; Dt 3, 39], că Tu eşti Cel ce
ne-ai dăruit nouă cunoaşterea adevărului Tău [Evr 10, 26]. Şi cine este în
stare să grăiască puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale [Ps 105, 2]
sau să povestească toate lucrurile Tale minunate [Pi 25, 7] în toată vremea?
Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului şi al pământului [Mt 11,25] şi a toată
creaţia văzută şi nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti adâncu
rile [Dn 3, 54-55], Cel fără de început, nevăzut, necuprins, necircumscris,
neschimbat, Tatăl Domnului nostru lisus Hristos [2 Co 1, 3], al marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, nădejdea noastră [/ Tim 1,1; Tit 2, 13],
Care este o icoană a bunătăţii Tale [5o/ 7, 26], pecete egală chipului, Care
întru Sine Te arată pe Tine Tatăl [In 14, 8], Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat,
înţelepciune mai înainte de veci, Viaţă, Sfinţire, Putere, Lumina cea adevă
rată [In 1, 9], de la Care S-a arătat Sfântul Duh, Duhul adevărului [In 14, 6].
harisma înfierii [Rm 8, 15], arvuna moştenirii [Ef 1, 14] viitoare, pârga bună
tăţilor celor veşnice, puterea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţirii. Cel care dă
tărie la toată creaţia cuvântătoare şi inteligentă şi ca îţi aduce slujbă dc ado
rare şi îţi înalţă doxologia veşnică, pentru că toate împreună sunt roabe ale
Tale [Pi 118, 91]. Că pe Tine Te laudă îngerii, arhanghelii, tronurile, dom
niile, începătoriile, stăpâniile [Col 1, 16], puterile şi heruvimii cei cu ochi
mulţi; Ţie îţi stau împrejur serafimii cei cu câte şase aripi, care cu două îşi
acoperă feţele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul,
cu guri neîncetate, cu teologhisiri fără tăcere Ecfo[nis]: cântare de biruinţă
cântând, glas înălţând, strigând şi grăind:
Poporul: Sfânt! [Sfânt! Sfânt! Domnul Dumnezeu Savaot! Plin e cerul şi
pământul de slava Lui (îs 6, 2-3)! Osana întru cele înalte! Binecuvântat este
Cel ce vine întru Numele Domnului (Mt 21, 9)! Osana întru cele înalte!]
[15] Preotul spune tainic [mystikos]:
Cu aceste fericite puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni, şi noi păcătoşii

strigăm şi grăim: Sfânt eşti Tu cu adevărat şi Preasfânt, şi nu este măsură
măreţiei sfinţeniei Tale [Ps 144, 5] şi cuvios eşti întru toate lucrurile Tale;
căci cu dreptate şi cu judecată adevărată [Dn 3, 31] ai făcut pentru noi toate;
V.5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 915
că plămădindu-1 pe om, ai luat ţărână din pământ şi cinstindu-1 cu chipul Tău

[Fc 2,1; 1, 27], Dumnezeule, l-ai pus în raiul desfătării [Fc 3, 23], fagădu-
indu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea bunătăţi
lor veşnice. Dar neascultându-Te pe Tine, adevăratul Dumnezeu, Care l-ai
creat, supunându-se amăgirii şarpelui şi ajungând mort prin păcatele sale,
l-ai surghiunit/exilat cu judecata Ta dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea
aceasta şi l-ai întors în pământul din care a fost luat [Fc 3, 19-23], rându-
indu-i în economia Ta mântuirea care vine dintr-o naştere din nou în însuşi
Hristosul Tău. Că pentru scopul pentru care ai făcut-o, Bunule, nu Te-ai în
tors de la plămada Ta, nici n-ai uitat de lucrul mâinilor Tale [77s 137, 8], ci
în multe chipuri ai cercetat-o prin îndurările milei Tale: profeţi ai trimis, pu
teri ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut Ţie în fiecare generaţie; ne-ai
grăit prin gura slujitorilor Tăi, profeţii [Lc 1, 70], care ne-au vestit mai dina
inte mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor [7s 8, 20]; îngeri
ne-ai pus păzitori. Iar când a venit plinirea vremilor [Ga 4,4], ne-ai grăit prin
însuşi Fiul Tău, prin Care ai făcut şi veacurile. Care, fiind strălucirea reflec
tată a slavei Tale şi întipărirea ipostasei Tale şi purtând toate cu cuvântul
puterii Sale [Evr 1,2-3], nu o răpire a socotit a fi El egal cu Tine, Dumne
zeule [Flp 2, 6] şi Tată, ci, fiind Dumnezeu mai înainte de veci, pe pământ
S-a arătat şi cu oamenii a petrecut [Bar 3, 38]; şi întrupându-Se din Sfânta
Fecioară, S-a golit pe Sine însuşi luând un chip/formă de rob/sclav [Flp 2, 7],
lăcându-Se pe Sine însuşi conform corpului umilinţei noastre, ca să ne facă
pe noi conformi chipului/icoanei slavei Sale [Rm 8, 29]. Că de vreme ce
printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea [Rm 5, 12], Unul-
Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată [In 1, 18],
a binevoit să Se facă dintr-o femeie [Ga 4, 4], din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria, să Se facă sub Lege [Ga 4, 4], ca să
osândească [condamne] păcatul în trupul Său [Rm 8, 3], pentru ca aceia care
mor în Adam să fie făcuţi vii în însuşi Hristosul Tău. Şi vieţuind El în lumea
aceasta, dându-ne porunci de mântuire şi depărtându-ne de rătăcirea idolilor,
ne-a dus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu [In 17, 3] şi Tată,
câştigându-ne pentru El însuşi drept un popor ales [77/ 2, 14], o preoţie îm
părătească, un neam sfânt [1 Ptr 2, 9]. Şi curăţindu-ne prin apă [Ef 5, 26] şi
sfinţindu-ne cu Sfântul Duh [Rm 15, 16], S-a dat pe Sine preţ de schimb
morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat [Rm 7, 6. 14]. Şi pogo-
rându-Se prin crucea Sa în iad, ca să umple prin Sine însuşi toate [Ef 4, 10],
a desfiinţat durerile morţii [FA 2, 24]. Şi înviind a treia zi [7 Co 15, 4] şi cale
făcând oricărui trup la învierea cea din morţi — întrucât nu era cu putinţă să
fie ţinut sub stricăciune începătorul vieţii [FA 3, 15] — S-a făcut şi pârgă a
celor adormiţi [7 Co 15, 20], Întâi-Născut din morţi, ca El însuşi să fie pri
mul care începe toate în toţi [Col 1, 18]. Şi suindu-Se la ceruri a şezut de-a
dreapta măreţiei Tale întru cele de sus [Evr 1,3] şi va să vină ca să răsplă
tească fiecăruia după faptele lui [Rm 2, 6]. Şi ne-a lăsat nouă drept aduceri-
aminte [hypomnemata] de pătimirea Sa cea mântuitoare acestea, pe care le-am
pus înainte3 < după poruncile Lui. Căci vrând să meargă la moartea Sa de
bunăvoie, pururea-pomenită şi făcătoare de viaţă, în noaptea în care S-a pre
dat pe Sine însuşi pentru viaţa lumii [1 Co 11, 23; In 6, 51], luând pâine în
sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând-o Ţie, lui Dumnezeu Tatăl, mul
ţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând a dat-o sfinţilor Săi învăţăcei şi
apostoli zicând:
„Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi.”
în chip asemenător luând şi paharul din roada viţei, amestecând, mul
ţumind, binecuvântând şi sfinţind, l-a dat sfinţilor Săi învăţăcei şi apostoli
zicând:
„Beţi din acesta toţi! Acesta este Sângele Meu, care pentru voi şi pentru
mulţi se varsă. Aceasta să faceţi ca o aducere-aminte de Mine, că ori de câte
ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea Paharul acesta, moartea Mea veţi
vesti, învierea Mea veţi mărturisi” [I Co 11,24-26].
Aducându-ne, aşadar, aminte şi noi, Stăpâne, de pătimirile Lui cele mân
tuitoare, de crucea făcătoare de viaţă, de îngroparea de trei zile, de învierea
din morţi, de suirea la ceruri, de şederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu şi
Tatăl, şi de slăvită şi înfricoşătoarea Lui a Doua Venire,
Cu voce tare: îţi aducem ale Tale dintru ale Tale, de toate şi pentru toate.
Poporul: Pe tine Te lăudăm [pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim,

Doamne, şi ne rugăm Ţie]!
Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, şi noi păcătoşii şi nevrednici robii Tăi,

care ne-am învrednicit a liturghisi sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptă
ţile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru milele şi îndurările
Tale, pe care le-ai vărsat cu bogăţie peste noi, îndrăznind, ne apropiem de
sfântul Tău jertfelnic, şi punând înainte cele ce închipuiesc [ta antitypa]
Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău, Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem,
Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale să vină Duhul Tău Cel Sfânt
peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze
şi să le sfinţească şi să le arate [anadexai]; şi pecetluieşte Sfintele Daruri de
trei ori zicând:
3 în codicele Barberini gr. 336 urmează aici o lacună importantă, marcată în text prin < >,
antrenând pierderea anamnezei, epiclezei şi a unei părţi a dipticelor, lacună completată aici
după textul din Cod. Cryptoferr. f f i VII.
V .5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 917
pâinea aceasta însuşi scumpul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mân

tuitorului nostru lisus Hristos. Amin;
iar ceea ce este în paharul acesta însuşi scumpul Sânge al Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, care s-a vărsat pentru
viaţa lumii [In 6, 51].
Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o singură pâine [1 Co 10, 17] şi
dintr-un singur pahar, să ne uneşti unul cu altul spre părtăşia/comuniunea
Aceluiaşi Sfânt Duh [7 Co 13, 13] şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a
ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau
osândă [I Co 11, 34], ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii care din
veac au bineplăcut Ţie: strămoşi, părinţi, patriarhi, profeţi, apostoli, propo
văduitori, evanghelişti, martiri, mărturisitori, dascăli şi cu tot duhul drept ce
s-a săvârşit în credinţă [Evr 12, 23; 11, 33];
Cu voce tare: mai ales cu Preasfânta, curata, preabinecuvântata, slăvită
Stăpâna noastră, dc Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria,
Şi in timp ce diaconul spune dipticele celor adormiţi, preotul spune:

cu sfântul loan Profetul, înainte-mergătorul şi Botezătorul; cu sfinţii, slă-
viţii şi întru tot lăudaţii apostoli; cu sfântul (N) a cărui aducere-aminte o
săvârşim, şi cu toţi sfinţii, pentru ale căror rugăciuni cercetează-ne pe noi,
Dumnezeule.
Adu-Ţi aminte şi dc toţi cci mai dinainte adormiţi întru nădejdea învierii şi
a vieţii celei dc veci şi-i odihneşte unde străluceşte lumina feţei Tale [T’s 4, 7].
Ne mai rugăm Ţie: adu-Ţi aminte, Doamne, de sfânta Ta catholică şi apos
tolică Biserică cea de la o margine până la cealaltă a lumii, şi-i dă pace ei, pe
care ai câştigat-o cu scump Sângele Hristosului Tău [7 Ptr 1, 19; FA 20, 28],
iar sfântă casa aceasta întăreşte-o până la sfârşitul veacului.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce Ţi-au adus aceste daruri, şi de la care
şi prin care şi pentru care au fost aduse ele.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei care aduc roade şi fac bine în sfintele
Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci; răsplăteşte-le lor cu bogatele şi
cereştile Tale daruri, dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti;
cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor
stricăcioase.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei din pustii şi din munţi şi din peşteri şi din
crăpăturile pământului [Evr 11, 38].
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce petrec în feciorie, în evlavie şi în viaţă
cinstită.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de preaevlaviosul şi preacredinciosul nostru îm
părat pe care l-ai îndreptăţit să împărăţească pe pământ; încununează-1 cu
arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; umbreşte capul lui în ziua de război

[Ps 139, 8], întăreşte braţul lui [Iz 30, 24], înalţă dreapta lui, fă tare împărăţia
Iui [2 Rg 7, 12], supune-i lui toate neamurile barbare care voiesc războaie;
dăruieşte-i lui adâncă şi nedesfiinţată pace; grăieşte în inima lui lucruri bune
pentru Biserica Ta şi pentru tot poporul Tău, ca întru liniştea lui viaţă paşnică
şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi cuviinţa [2 Tim 2, 2].
Adu-Ţi aminte, Doamne, de toată demnitatea şi dregătoria, de fraţii noştri
cei de la palat şi de toată oastea; pe cei buni în bunătate îi păzeşte, pe cei răi,
buni îi fă, cu bunătatea Ta.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de poporul ce stă în preajmă şi de cei ce pentru
binecuvântate pricini lipsesc şi nu sunt aici, şi-i miluieşte pe ei şi pe noi după
mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele; căsniciile lor în
pace şi în înţelegere le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte,
bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi
adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta catholică şi apostolică
Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc
pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte; văduvelor le ajută, pe orfani
îi apără, pe cei duşi în robie [captivitate] îi izbăveşte, pc cei bolnavi îi tămă
duieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei cc sunt în judecăţi, în mine [ocne],
în surghiuniri [exiluri], în amare sclavii şi în orice fel de necaz, nevoie şi
strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi dc toţi cei ce au trebuinţă de
marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cci cc ne urăsc pe noi, şi de
cei ce ne-au poruncit nouă nevrednicilor să ne rugăm pentru dânşii.
Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi dc lot poporul Tău şi varsă
peste toţi mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire.
Şi pe cei ce nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea
numelor, Tu însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea
fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele mamei lui [Ir 1,5; A 49, 1]. Că
Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nă
dejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctoral
celor bolnavi. însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui,
casa şi trebuinţa lui.
Izbăveşte, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara aceasta şi toate oraşele şi
satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de
venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi.
între primii adu-Ţi aminte, Doamne, de părintele şi episcopul nostru (N), pe
care-1 dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, înde
lungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău [2 Tim 2, 15].
Şi in timp ce diaconul spune dipticele viilor,

V .5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 919
[16] Adu-Ţi aminte, Doamne, de toţi episcopii ortodocşi4 >, care drept
învaţă cuvântului adevărului Tău.
Adu-Ţi aminte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi de a mea ne
vrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea cu voie şi cea fără voie, şi să nu opreşti
pentru păcatele mele harul Sfântului Tău Duh de la darurile ce stau înainte.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de tot prezbiteriul, de diaconatul în Hristos şi tot
cinul preoţesc, şi să nu laşi să fie făcut de ruşine nici unul dintre noi, cei ce
stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic.
Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne [A 105, 4—5]; arată-Te nouă cu
bogatele Tale îndurări; diversele feluri de aer bine temperate şi de folos ni le
dăruieşte; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa
anului bunătăţii Tale [A- 64, 12]. Fă să înceteze schismele Bisericilor; stinge
întărâtările păgânilor [cf. Ps 2, 1]; răzvrătirile ereziilor destramă-le repede
cu puterea Sfântului Tău Duh. Pe noi toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai
luminii şi fii ai zilei [7 Tes 5, 5] arătându-ne; pacea Ta şi iubirea Ta dăruieşte-
ne-o nouă, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu ne-ai dat nouă toate [7s 26, 12].
Ecfo[nis]: Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă [Rm 15, 6] a slăvi şi a lăuda
atotcinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Duhu
lui Sfânt.
Poporul: Amin.
[17] Preotul: Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru

Iisus Hristos cu voi cu toţi!
Poporul: Şi cu duhul tău.
Şi in timp ce diaconul face rugăciunea [ectenia] preotul se roagă:
Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii [77? 2, 13], Tu ne învaţă să-Ţi
mulţumim cu vrednicie pentru binefacerile Tale, pe care le-ai făcut şi le faci
cu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru Care ai primit Darurile acestea. Curăţeşte-ne
de toată întinarea trupului şi a duhului şi învaţă-ne să săvârşim sfinţenie
întru frica Ta [2 Co 7, 1], ca în mărturia curată a conştiinţei noastre [2 Co
1,12] primind părticica Sfintelor Tale, să ne unim cu Sfântul Trup şi Sânge
al Hristosului Tău şi primindu-le în chip vrednic să-L avem locuind în ini
mile noastre [£Ţ3, 17] pe Hristos şi să ne facem lăcaş/templu al Sfântului
Tău Duh [1 Co 6, 19]. Aşa, Dumnezeul nostru. Şi pe nici unul dintre noi să
nu-1 faci vinovat de aceste înfricoşătoare şi cereşti Taine, nici cu suflet şi trup
neputincios pentru că se împărtăşeşte din ele cu nevrednicie [7 Co 11, 29-30],
ci dă-ne nouă până la suflarea noastră de pe urmă să primim cu vrednicie
părticica Sfintelor Tale [Taine] spre merinde pe calea vieţii veşnice, spre
Sfârşitul lacunei din codicele Barberini gr. 336.

răspuns bineprimit la înfricoşătorul tribunal al Hristosului Tău, ca şi noi îm

preună cu toţi sfinţii care din veacuri au bineplăcut Ţie să ne facem părtaşi ai
veşnicelor bunătăţi pe care le-ai pregătit celor ce Te iubesc pe Tine, Doamne
[7 Co 2, 9]. Cu glas mare: Şi ne învredniceşte, Stăpâne, cu îndrăznire fără
osândă să cutezăm să Te chemăm „Tată” pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, şi
să zicem:
Poporul: Tatăl nostru
Preotul [spune] ecfo[nisul]: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[18] Şi după „Amin”, preotul zice: Pace tuturor!

Iar în timp ce diaconul spune: Capetele noastre [Domnului să le plecăm!],
preotul se roagă:
Stăpâne, Doamne, Tată al îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea
[2 Co 1, 3], pe cei care şi-au plecat capetele Ţie binecuvântează-i, sfinţeşte-i,
străjuieşte-i, întăreşte-i, dă-le putere, de tot lucrul rău depărtează-i, şi de tot
lucrul bun îi leagă, şi-i învredniceşte să se împărtăşească neosândiţi de aceste
Taine preacurate şi de viaţă făcătoare spre iertarea păcatelor şi spre părtă-
şia/comuniunea Duhului Sfânt. Ecfo[nis]: Cu harul şi îndurările şi cu iubirea
de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună eşti binecuvântat,
cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în
[19] Rugăciunea înălţării Pâinii.

Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul
Tău şi vino să ne sfinţeşti pe noi Tu, Cel ce sus şezi împreună cu Tatăl, iar
aici eşti în chip nevăzut de faţă împreună cu noi; şi socoteşte vrednic ca prin
mâna Ta puternică să ni se dea nouă şi prin noi la tot poporul Tău
Şi după ce diaconul spune: Să luăm aminte!
preotul înalţă Sfânta Pâine şi spune: Sfintele celor sfinţi!
Şi după ce poporul spune: Unul Sfânt[, Unul Domn Iisus Hristos, întru
slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin],
[preotul] ia din Sfântul Trup o părticică şi o pune în Sfântul Potir şi spune:
Spre umplere de Duh Sfânt!
[20] Iar după ce se împărtăşesc toţi, în timp ce diaconul spune rugăciunea

[ectenia], preotul se roagă:
Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru, pentru împărtăşirea cu Sfin
tele, preacuratele, nemuritoarele şi cereştile Tale Taine, pe care ni le-ai dat
spre binefacerea, sfinţirea şi tămăduirea sufletelor şi trupurilor noastre. însuţi
Stăpâne a toate, fa să ne fie cuminecarea Sfântului Trup şi Sânge al Hristo-

sului Tău spre credinţă nefăcută de ruşine, spre iubire nefăţamică, spre înmul
ţirea înţelepciunii, spre tămăduirea sufletului şi a trupului, spre depărtarea a
tot potrivnicul, spre câştigarea poruncilor Tale şi spre răspuns bineprimit la
înfricoşătorul tribunal al Hristosului Tău. Ecfo[nis]: Că Tu eşti sfinţirea
noastră şi Ţie slavă îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi
[21] Diaconul: în pace să ieşim!
Rugăciunea din spatele amvonului.

Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea Ta [Pi 27, 9], pe cei ce umplu biserica Ta în pace îi păzeşte,
sfinţeşte-i pe cei ce iubesc bunăcuviinţa casei Tale [Ps 25, 8]; în schimb Tu
pe aceştia îi slăveşte cu puterea Ta dumnezeiască şi nu ne lăsa pe noi, cei ce
nădăjduim întru Tine. Că sfânt e lăcaşul/templul Tău, minunat în dreptate
[Pi 64, 5] şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
[22] Rugăciunea skevofilakionului.

S-au sfârşit şi s-au desăvârşit pe cât a fost în puterea noastră toate tainele
nestricăciunii pc care le-ai aşezat pentru noi: am găsit aici aducerea-aminte a
morţii Tale, am văzut chipul [typos] învierii Tale, ne-am săturat de desfăta
rea Ta care nu se mai termină, ne-am desfătat de viaţa Ta nesfârşită; pe care
învredniceşte-ne să o dobândim noi toţi şi în veacul viitor, Hristoase, Dum
nezeul nostru. Că Ţie se cuvine toată mulţumirea împreună cu Cel fără de
început al Tău Părinte şi Preasfântului, bunului şi de viaţă făcătorului Tău
[Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom]

[23 Rugăciunea de prezentare a darurilor]
Doamne, Dumnezeul nostru, Care pe Tine însuţi Te-ai pus înainte miel
fără prihană [Rm 3, 25] pentru viaţa lumii [In 6, 51], priveşte peste noi, peste
pâinea aceasta şi peste paharul acesta şi fâ-le preacuratul Tău Trup şi scum
pul Tău Sânge spre împărtăşirea sufletelor şi a trupurilor. Că s-a sfinţit şi
slăvit atotcinstitul şi de mare cuviinţă [Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[24] Rugăciunea intrării.

Binefacătorule şi Ziditorule a toată faptura/creaţia, primeşte adunarea/bi-
serica aceasta care vine la Tine, împlineşte folosul fiecăruia [Ps 19, 6], du-i
la desăvârşire pe toţi şi fa-ne vrednici de împărăţia Ta. Cu harul, cu îndură
rile şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiul Tău, împreună cu Care eşti
binecuvântat [cu preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[25] Rugăciunea Trisaghionului.

Sfinte al sfinţilor, Dumnezeul nostru, Cel Singur Sfânt şi Care întru cele
sfinte/întru sfinţi Te odihneşti [/5 57, 15], sfânt eşti Tu, Cel ce ai întru Tine
o slavă nedepăşită; sfânt eşti Dumnezeule, Care prin cuvânt ai alcătuit toate;
sfânt eşti Dumnezeule, pe Care fiinţele vii cu patru forme îl slăvesc cu glas
neîncetat; sfânt eşti Dumnezeule, Cel închinat şi slăvit de o mulţime de
sfinţi îngeri şi arhangheli care tremură nevăzut; sfânt eşti Dumnezeule Care
cu ochi neadormiţi priveşti şi urechea îţi pleci spre heruvimii cei cu mulţi
ochi [care-Ţi cântă] cu glas fără tăcere; sfânt eşti Dumnezeule, Cel ce ca
într-un car eşti purtat de serafimii cei cu şase aripi care bat din aripile lor şi
primeşti cântarea lor de biruinţă „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot!” [Is
6, 3]. Căci sfânt eşti Dumnezeul nostru, Căruia în cer îţi aduc închinare stă
pânii, puteri şi domnii, iar pe pământ Te laudă şi Te cinstesc oamenii. însuţi,
Iubitorule de oameni, primeşte şi din gura noastră, a păcătoşilor, cântarea de
trei ori „Sfânt” adusă de noi şi de tot poporul Tău şi trimite-ne bogate milele
şi îndurările Tale, prin soliile sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor
sfinţilor care din veacuri au bineplăcut Ţie [cf. Lc 1, 70]. Ecfo[nis]: Că sfânt
eşti Dumnezeul nostru şi întru cele sfinte/întru sfinţi Te odihneşti [Is 57, 15]
şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[26] Rugăciunea scaunului jertfelnicului.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul puterilor [Ps 83, 9], mântuieşte poporul
Tău [Ps 27, 9] şi fa-1 să fie în pace cu puterea Sfântului Tău Duh prin întipă-
rirea peste el a semnului cinstitei cruci a Unuia-Născut Fiul Tău, împreună cu
Care eşti binecuvântat în vecii vecilor. Amin.
[27] Rugăciunea ecteniei stăruitoare.

Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte această implorare stăruitoare de la
robii Tăi şi miluieşte-ne după mulţimea milei Tale [2 Ezr 23, 22], şi trimite
îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău care aşteaptă de la Tine
V .5. C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 923
bogată milă [Ef 2, 4]. Ecfo[nis]: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu

eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
[28] Rugăciunea catehumenilor înainte de Sfânta Anafora a lui Hrisostom

Doamne, Dumnezeul nostru, Care în cele înalte locuieşti şi spre cele umile
priveşti [Pi 112, 5-6], Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-
Născut Fiul Tău, pe Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos, priveşte
peste robii Tăi catehumeni care şi-au plecat gâtul lor şi-i învredniceşte la
vremea rânduită de baia naşterii din nou [77/ 3, 5], de iertarea păcatelor şi de
veşmântul nestricăciunii; uneşte-i cu sfânta Ta catholică şi apostolică Bise
rică şi numără-i împreună cu turma Ta cea aleasă. Ecfo[nis]: Ca şi aceştia
împreună cu noi să slăvească atotcinstitul şi de mare cuviinţă [Numele Tău,
al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin],
[29] Rugăciunea Ipentru credincioşi

după ce s-a desfăşurat ilitonul.
Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul puterilor [Ap 11, 17], Care ne-ai
învrednicit să stăm şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi să cădem la
îndurările Talc pentru păcatele noastre şi pentru cele neştiute ale poporului
[Evr 9, 7]. Primeşte, Dumnezeule, cererea noastră şi fă-ne vrednici să-Ţi
aducem cereri, rugăciuni şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; şi
fă-ne destoinici pe noi, pe care ne-ai pus spre slujirea [diaconia] aceasta
[/ Tini 1, 12], ca în puterea Duhului Tău Sfânt şi în mărturia curată a conşti
inţei noastre [2 Co 1, 12] neosândiţi şi neîmpiedicaţi să Te chemăm în toată
vremea şi în tot locul [Sol 19, 22], ca auzindu-ne milostiv să ne fii întru mul
ţimea bunătăţii Tale. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi
închinareaf, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[30] Rugăciunea a Il-a a credincioşilor.

Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule
de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră [3 Rg 8, 28] să ne curăţeşti
sufletele şi trupurile de toată întinarea trupului şi a duhului; şi ne dă nouă să
stăm nevinovaţi şi neosândiţi înaintea sfântului Tău jertfelnic. Şi dăruieşte,
Doamne, şi celor ce se roagă împreună cu noi înaintare [progres] în viaţă, în
credinţă şi în înţelegerea duhovnicească. Dă-le lor ca adorându-Te întot
deauna cu frică şi iubire să se împărtăşească nevinovaţi şi neosândiţi cu sfin
tele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie. Ecfo[nis]:

Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm[, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[31] Rugăciunea proaducerii [proskomides] a Sfântului Ioan Hrisostom

după ce sfintele daruri s-au depus pe Sfânta Masă
şi poporul a terminat cântarea de taină [Heruvicul].
Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel singur sfânt, Care primeşti jertfă

de laudă [Evr 13, 15] de la cei ce Te cheamă cu toată inima [Pi 9, 2], pri
meşte şi rugăciunea noastră, a păcătoşilor, şi adu-o la sfântul Tău jertfelnic.
Fă-ne destoinici să-Ţi aducem daruri şi jertfe duhovniceşti [Evr 5, 1, 1 Ptr
2, 5] pentru păcatele noastre şi cele neştiute ale poporului Tău [Evr 9, 7], şi
învredniceşte-ne să aflăm har [Evr 4, 16] înaintea Ta, ca să fie bineprimită
jertfa noastră [Rm 15, 16], iar Duhul cel bun al harului Tău [Evr 10,29] să
se sălăşluiască peste noi şi peste aceste daruri care stau înainte şi peste tot
poporul Tău. Ecfo[nis]: Prin îndurările Unuia-Născut Fiul Tău, cu Care eşti
binecuvântat [împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor].
Poporul: Amin.
Preotul: Pace tuturor!
Diaconul: Să ne iubim [sărutăm] unii pe alţii!
Iar după ce s-a dat iubirea [sămtarea], diaconul spune: Uşile! Uşile! Să
luăm aminte!
Poporul: „Cred [în Unul Dumnezeu...].”
[32] Diaconul spune: Să stăm bine [...]!

Poporul: Milă! Pace!
Preotul spune: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu
Tatăl şi părtăşia/comuniunea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi [2 Co 13, 13]!
Poporul: Şi cu duhul Tău!
Poporul: Vrednic şi cuvenit lucru este!
Şi preotul începe Sfânta Anafora/Ofrandă:
Vrednic şi drept lucru este a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a
Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale [Pi
102, 22]; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi neînţeles cu gândul, nevăzut, necu
prins, pururea fiind şi la fel fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău
V.5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iza n tin : Barberini gr. 336 925
Cel Sfânt. Tu ne-ai adus pe noi din nefiinţă la fiinţă [So/ 1, 14] şi, căzând
noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat de noi, toate facându-le, până ce
ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea
mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău Celui Sfânt pen
tru toate, pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele
arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia
aceasta, pe care ai socotit lucru vrednic să o primeşti din mâinile noastre,
deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri [Dn 7, 10;
Evr 12, 22], heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi,
care se înalţă zburând. Ecfo[nis]: cântare de biruinţă cântând [Sfânt! Sfânt!
Sfânt!...].
[33] Şi preotul zice tainic [mystikos]:

Cu aceste puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim:
Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt!
Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie [Ps 144, 12]. Căci Tu
atât de mult ai iubit lumea Ta, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot
cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică [In 3, 16]. Şi Acesta
venind şi toată rânduiala/economia cea pentru noi plinind/umplând, în noap
tea în care S-a predat însuşi pe Sine pentru viaţa lumii, luând pâine cu sfin
tele şi preacuratele şi Iară prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând
a frânt şi a dat sfinţilor Săi învăţăcei şi apostoli, zicând:
Ecfo/nis]: Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi.
în chip asemănător [a luat] şi paharul după ce au cinat zicând:
Ecfofnis]: Beţi din acesta toţi! Acesta este Sângele Meu al Noului Legă
mânt, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.
Poporul: Amin.
[34] Preotul tainic:

Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate
cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea de a treia zi, de
înălţarea la ceruri, de şederea de-a dreapta şi de a doua venire din nou în slavă,
Ecfo[nis]: îţi aducem ale Tale dintru ale Tale, de toate şi pentru toate!
Poporul: Pe Tine Te lăudăm [...].
[35] Preotul zice tainic:

îţi aducem şi această slujbă de adorare cuvântătoare [Rm 12, 1] şi fără de
sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă Te implorăm: Trimite Duhul
Tău Sfânt peste noi şi peste aceste daruri care stau înainte,
Şi pecetluieşte [cu semnul crucii] zicând tainic:
şi fa pâinea aceasta scump Trupul Hristosului Tău prefacând-o cu Duhul

Tău Cel Sfânt, Amin!
iar ceea ce este în paharul acesta scump Sângele Hristosului Tău, prefa-
cându-1 cu Duhul Tău Cel Sfânt. Amin!
Preotul tainic:
Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre ier
tarea păcatelor, spre părtăşia/comuniunea Sfântului Tău Duh [2 Co 13,13],
spre plinirea/umplerea împărăţiei, spre îndrăznirea către Tine, iar nu spre
judecată [1 Co 11, 34] sau spre osândă.
[36] îţi mai aducem această adorare cuvântătoare [Rm 12, 1] pentru cei
adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, profeţi, apostoli, propo
văduitori, evanghelişti, martiri, mărturisitori, înfrânaţi şi pentru tot sufletul
cel drept care s-a săvârşit întru credinţă [Evr 12, 23];
Ecfo[nis]: Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita
stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria;
pentru Sfântul Ioan Profetul, înainte-mergătorul şi Botezătorul, pentru
sfinţii şi întru tot lăudaţii apostoli, pentru sfântul (N), a cărui aducere-aminte
o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii Tăi, cu ale căror rugăciuni cercetează-ne pe
noi, Dumnezeule.
Adu-Ţi aminte şi de toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei
de veci şi-i odihneşte, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei
Tale [Pi 4, 7].
[37] Te mai rugăm: Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de toţi episcopii ortodocşi,
care drept învaţă cuvântul adevărului Tău [2 Tim 2, 15], de tot prezbiteriul,
de diaconatul în Hristos şi de tot cinul preoţesc.
îţi mai aducem această slujbă de adorare cuvântătoare pentru toată lumea
locuită [oikoumenes], pentru sfânta Ta catholică şi apostolică Biserică; pen
tru cei ce vieţuiesc în curăţie şi în viaţă cuviincioasă; pentru cei din munţi,
din peşteri şi din crăpăturile pământului [Evr 11, 28]; pentru preacredincioşii
împăraţi, pentru iubitoarea de Hristos împărăteasă, pentru tot palatul şi oastea
lor. Dă-le lor, Doamne, împărăţie paşnică, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă
paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi cuviinţa [2 Tim 2, 2].
Adu-ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta, în care locuim, şi de toate oraşele
şi satele şi de cei ce cu credinţă locuiesc într-însele.
Ecfo[nis]: între primii adu-Ţi aminte, Doamne, şi de episcopul nostru (N).
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape şi pe uscat, de cei
bolnavi, de cei ce se chinuiesc, de cei duşi în robie [captivitate] şi de scă
parea lor.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale
biserici, şi îşi aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale.
V.5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 927
Ecfo[nis]: Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă să slăvim [şi să cântăm

preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al
Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[38] [Preotul:] Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos [cu voi cu toţi]!
Diaconul: Pe toţi sfinţii [...].
Preotul tainic:
Ţie îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, Stăpâne Iubitorule de
oameni, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă Te implorăm: învredniceşte-ne
să ne împărtăşim cu conştiinţă curată cu cereştile şi înfricoşătoarele Taine ale
acestei sfinte şi duhovniceşti Mese spre lăsarea păcatelor, spre iertarea gre
şelilor, spre părtăşia [comuniunea] Sfântului Duh, spre moştenirea împărăţiei
cerurilor, spre îndrăznirea către Tine, iar nu spre judecată, nici spre osândă.
Diaconul: Apărăf, mântuieşte, miluieşte...]. Ziua toată [...].
Preotul: Şi ne învredniceşte, Stăpâne, cu îndrăznire, fără osândă să cute
zăm să Te chemăm „Tată" pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, şi să zicem:
Poporul: „Tatăl nostru [...].”
Preotul ecj'on[isul]: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi
a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Poporul: Amin.
[39] Preotul: Pace tuturor!
Diaconul: Capetele noastre [Domnului să le plecăm]!
Preotul lainic:
Mulţumim Ţie, împărate nevăzut [/ Tim 1, 17], Care cu puterea Ta cea
nemăsurată ai zidit toate şi cu mulţimea milei Tale ai adus toate din nefiinţă
la fiinţă [Sol 1, 14]; însuţi, Stăpâne, priveşte din cer peste cei ce şi-au plecat
capetele Ţie, căci nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie înfricoşătorului
Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele ce ne stau înainte tuturor spre bine nete-
zeşte-le după nevoia fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe mare şi pe uscat îm
preună călătoreşte, pe cei bolnavi îi vindecă, Cel ce eşti Doctorul sufletelor
şi trupurilor noastre. Ecfo[nis]: Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de
oameni [ale Unuia-Născut Fiul Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu
Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[40] Preotul:
la aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul
Tău şi vino să ne sfinţeşti pe noi Tu, Cel ce sus şezi împreună cu Tatăl, iar
aici eşti în chip nevăzut de faţă împreună cu noi; şi socoteşte vrednic ca prin
mâna Ta cea puternică să ni se dea nouă şi prin noi la tot poporul Tău
Diaconul: Să luăm aminte!
Preotul: Sfintele celor sfinţi!

Poporul: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu
Tatăl.
Iar după ce poporul a spus „Unul Sfânt”, preotul ia din Sfântul Trup o
părticică şi o pune în Sfântul Potir şi spune: Spre umplere de Duhul Sfânt!
[41] Şi după ce s-au împărtăşit toţi, în timp ce diaconul spune rugăciunea,
preotul se roagă tainic:
Mulţumim Ţie, Stăpâne Iubitorule de oameni, Binefăcătorul sufletelor
noastre, Care şi în ziua de faţă ne-ai învrednicit de cereştile şi nemuritoarele
Taine. îndreptează calea noastră [Pr 3, 6], mântuieşte-ne pe toţi întru frica
Ta, străjuieşte viaţa noastră, neşovăielnici fa paşii noştri, pentru rugăciunile
şi implorările sfintei, slăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi
Pururea-Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor Tăi care din veacuri au bine-
plăcut Ţie. Ecfo[nis]: Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Diaconul: în pace să ieşim!
Poporul: întru Numele Domnului!
[Vecernia Darurilor mai înainte sfinţite]

[42] La slujba luminii de seară [vecernia] pentru Darurile
mai înainte sfinţite, după citiri, după „Să se îndrepleze” (Ps 140, 2)
şi „Doamne, miluieşte”, se face rugăciunea catehumenilor.
Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate [Sir 24, 8],
Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului
[1 Tim 2, 4], priveşte peste robii Tăi catehumenii, şi-i izbăveşte de înşelăciu
nea cea veche şi de vicleşugul potrivnicului. Cheamă-i la viaţa cea veşnică;
luminează sufletele şi trupurile lor; numără-i cu turma Ta cea cuvântătoare,
peste care a fost chemat Numele Tău cel sfânt [Ir 14, 19; Dn 9, 18]. Ecfo[nis]:
Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească [preacinstitul şi de mare cuviinţă
Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin].
[43] Rugăciune pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta Luminare.
Arată, Stăpâne, faţa Ta [Ps 118, 135] peste cei ce se pregătesc pentru
sfânta Luminare şi doresc să se şteargă de întinarea păcatului; luminează-le
mintea; întăreşte-i în credinţă, reazemă-i pe nădejde, desăvârşeşte-i în iubire
[1 In 4,18], arată-i membre cinstite ale Hristosului Tău, Care S-a dat pe Sine
răscumpărare [1 Tim 2, 6] pentru sufletele noastre. Ecfo[nis]: Că Tu eşti
V.5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arb erin ig r. 336 929
luminarea noastră şi Ţie slavă înălţăm[, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[44] Rugăciunea I a credincioşilor.

Dumnezeule Cel mare şi lăudat [ f t 47, 2], Care prin moartea cea de viaţă
făcătoare a Hristosului Tău ne-ai mutat din stricăciune în nestricăciune, eli
berează toate simţirile noastre din starea de moarte [nekroseos] a patimilor,
punându-le drept conducător [hegemona] bun raţiunea [logismon] dinăuntru;
ochiul să fie nepărtaş la orice privire rea, auzul necălcat de cuvinte deşarte
[Mt 12, 36], iar limba curată de vorbe necuviincioase. Curăţeşte-ne pe noi şi
buzele care Te laudă pe Tine, Doamne; fă ca mâinile noastre să se ţină deo
parte de faptele rele şi să lucreze numai cele bineplăcute Ţie, întărind cu harul
Tău toate membrele şi gândirea noastră. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinareaţ, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi puru
rea şi în vecii vecilor. Amin].
[45] Rugăciunea a ll-a a credincioşilor.

Stăpâne Sfinte, Preabunule, rugămu-Te pe Tine, Cel bogat în milă [Ef2, 4]:
milostiv fii nouă, păcătoşilor, şi fă-ne vrednici de primirea Unuia-Născut
Fiului Tău şi Dumnezeului nostru, împăratul slavei [Ps 23, 7]. Căci, iată,
Preacuratul Lui Trup şi de viaţă făcătorul Sânge intră în acest ceas şi se vor
pune înainte pe această masă de taină străjuite în chip nevăzut de o mulţime
de oaste îngerească. Dăruieşte-ne neosândită împărtăşirea cu ele, ca lumi-
nându-nc prin ele ochiul gândirii noastre să ne facem fii ai luminii şi ai zilei
[/ T es 5, 5]. E c fo [ n i s ] : După darul Hristosului Tău, cu Care eşti binecuvân-
tat[, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[46] După ce s-a terminat „Acum puterile cereşti”, preotul se roagă.

Dumnezeul tainelor celor negrăite şi nevăzute, la Care sunt comorile as
cunse ale înţelepciunii şi ale cunoaşterii [Col 2, 3], Care ne-ai descoperit
slujirea [diaconia] acestei Liturghii şi pentru multă iubirea Ta de oameni
ne-ai pus pe noi, păcătoşii, să-Ţi aducem daruri şi jertfe pentru păcatele
noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului [Evr 5, 1; 9, 7], însuţi, îm
părate nevăzut [1 Tim 1, 17], Care faci lucruri mari şi nepătrunse, slăvite şi
minunate şi fără de număr, priveşte peste noi, nevrednicii robii Tăi, care
stăm înaintea acestui sfânt jertfelnic ca înaintea tronului Tău de heruvimi, pe
care odihneşte Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeul nostru prin înfricoşătoa
rele Taine ce sunt puse înainte; şi eliberându-ne pe noi şi credinciosul Tău
popor de toată necurăţia, sfinţeşte cu o sfinţire neştearsă sufletele şi trupurile

noastre, ale tuturor; ca In conştiinţă curată, cu faţă nefăcută de ruşine şi cu
inimă luminată împărtăşindu-ne cu aceste Dumnezeieşti şi Sfinte Taine şi
făcuţi vii prin ele, să ne unim cu însuşi Hristosul Tău, adevăratul Dumnezeul
nostru, Care a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu rămâne
întru Mine Eu întru el” [In 6, 56]. Ca sălăşluindu-Se şi umblând întru noi
[2 Co 6, 16] Cuvântul Tău, Doamne, să ne facem biserică/templu a Prea
sfântului şi închinatului Tău Duh, izbăvindu-ne de toată uneltirea diavolească
ce se lucrează cu fapta sau cu cuvântul sau cu gândul, şi să dobândim bună
tăţile cele făgăduite tuturor sfinţilor, care din veac au bineplăcut Ţie. Ecfo[nis]:
Şi ne învredniceşte, Stăpânef, cu îndrăznire fără osândă să cutezăm să Te
chemăm „Tată” pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, şi să zicem:]
Preotul: Că a Ta este împărăţia [şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi
a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor].
Poporul: Amin.
[47] Preotul: Pace tuturor!
Poporul: Şi duhului Tău!
Diaconul: Capetele noastre Domnului să le plecăm!
Preotul se roagă:
Dumnezeule, Cel singur bun şi îndurător, Care în cele înalte locuieşti şi
peste cele umile priveşti [Ps 112, 5-6], caută cu ochi milostivi peste tot popo
rul Tău şi-l păzeşte pe el. Şi ne învredniceşte pe toţi să ne împărtăşim neo
sândiţi cu aceste Taine ale Tale făcătoare de viaţă; că Ţie Ţi-am plecat cape
tele noastre, aşteptând bogata milă care vine de la Tine. Ecfo[nis]: Cu harul
şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care
eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău
Duh, acum [şi pururea şi în vecii vecilor].
Poporul: Amin.
[48] Diaconul: Să luăm aminte!
Preotul: Sfintele mai înainte sfinţite celor sfinţi!
Poporul: Unul sfânt, Unul Domn Iisus Hristos [întru slava lui Dumnezeu
Tatăl. Amin],
Rugăciunea după împărtăşire.

Mulţumim Ţie, Mântuitorule, Dumnezeul a toate, pentru toate cele bune
pe care ni le-ai dat şi pentru împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Hris-
tosului Tău şi ne rugăm Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni: păzeşte-ne sub
acoperământul aripilor Tale [Pi 16, 8]; şi ne dă până la suflarea noastră cea
mai de pe urmă să ne împărtăşim în chip vrednic cu Sfintele Tale Taine spre
V .5. C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 931
luminarea sufletului şi a trupului şi spre moştenirea împărăţiei cerurilor.

Ecfo[nis]: Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Diaconul: în pace să ieşim!
Poporul: întru numele Domnului!
[Vecernia]
[49] Rugăciunea I a serii.
Doamne îndurate şi milostive, îndelung-răbdătoiule şi mult-milostive [Pi
85, 15], ascultă rugăciunea noastră şi ia aminte la glasul cererii noastre [v. 6].
Fă cu noi un semn spre bine [v. 17]; îndreptează-ne pe calea Ta, ca să um
blăm întru adevărul Tău; veseleşte inimile noastre, ca să ne temem de Numele
Tău cel sfânt [v. 11], pentru că mare eşti Tu şi lucruri minunate faci. Tu sin
gur eşti Dumnezeu [v. 10] şi nu este nimeni asemenea Ţie între dumnezei
[v. 8], Doamne: puternic întru milă şi bun întru tărie, spre a ajuta, a mângâia
şi a mântui pe toţi cei ce nădăjduiesc în Numele Tău cel sfânt. Ecfo[nis]:
Că s-a binecuvântat şi slăvit atotcinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău,
Amin],
[50] Rugăciunea a II-a a serii.

Doamne, nu cu mânia Ta să ne mustri, nici cu urgia Ta să ne cerţi [Pi 6, 7;
37, 2], ci fa cu noi după bunătatea Ta, Doctorale şi Tămăduitorale al suflete
lor noastre; călăuzeşte-ne la limanul voii Tale [Pi 106, 30]; luminează ochii
[Pi 12, 4] inimilor noastre spre cunoaşterea adevărului Tău [Tit 1, 1]; şi ne
dăruieşte cealaltă vreme a zilei de acum şi toată vremea vieţii noastre în pace
şi fără păcat, pentru soliile Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tutu
ror sfinţilor. Ecfo[nis]: Că a Ta este stăpânirea şi a Ta [este împărăţia şi
puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin].
[51] Rugăciunea a IlI-a a serii.

Doamne, Dumnezeul nostru, adu-Ţi aminte de noi păcătoşii şi netrebnicii
robii Tăi, când chemăm Numele Tău cel sfânt şi închinat [Pi 74, 2], şi să
nu ne laşi ruşinaţi în aşteptarea [Pi 118, 116] milei Tale, ci ne dăruieşte,
Doamne, împlinirea tuturor cererilor cele spre mântuire; şi ne învredniceşte
să Te iubim şi să ne temem de Tine din toată inima noastră şi să facem întru
toate voia Ta. Ecfo[nis]: Că bun [şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[52] Rugăciunea a IV-a a serii.
Cel ce cu cântări fără tăcere şi cu doxologii fără încetare eşti lăudat de
sfintele puteri, umple gura noastră de lauda Ta [Ps 70, 8], ca să dăm slavă
Numelui Tău cel sfânt [Sir 39, 15; Dt 32, 3]; şi ne dă nouă parte şi moştenire
[Ir 13, 25] cu toţi cei ce se tem de Tine întru adevăr şi păzesc poruncile Tale,
pentru soliile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor Tăi.
Ecfo[nis]: Cu bunăvoirea şi bunătatea [Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care
eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[53] Rugăciunea a V-a a serii.

Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorulc, Care cunoşti min
tea oamenilor [Iov 7, 20], Cel ce ştii cele de care avem nevoie [In 13, 29]
mult mai mult decât am putea cere sau înţelege; Tu însuţi, Iubitorulc de oa
meni şi întru tot bunule împărate, fă-nc destoinici întru mulţimea îndurărilor
Tale [Ps 50, 3] să chemăm cu conştiinţă nefăcută de ruşine sfântul Tău Nume.
Şi nu ne duce în încercare/ispită, ci atunci nc izbăveşte de cel rău [Ml 6, 13]
şi rânduieşte toate spre folosul nostru. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine [toată
slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin].
[54] Rugăciunea a Vl-a a serii.
Doamne, Doamne, Cel ce cu puterea Ta preacurată cuprinzi toate. Care
îndelung-rabzi pentru noi toţi şi-Ţi pare rău de răutăţile noastre [Iona 4, 2],
adu-Ţi aminte de îndurările Tale şi de mila Ta [Pi 24, 6]. Cercetează-ne [Pi
105,4] întru bunătatea Ta şi dă-ne cu harul Tău ca şi în cealaltă vreme a zilei
de acum să scăpăm de meşteşugirile de multe feluri ale celui rău şi păzeşte
neuneltită viaţa noastră, cu harul Preasfântului Tău Duh. Ecfo[nis]: Cu mila
şi iubirea de oameni [a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care bine eşti cuvântat,
împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pu
rurea şi în vecii vecilor. Amin].
[55] Rugăciunea a Vil-a a serii.

Dumnezeule Cel mare şi minunat [Dn 9,4], Cel ce cu o bunătate nespusă
şi cu o bogată purtare de grijă guvernezi viaţa oamenilor, Care ne-ai dăruit
cele bune din lume şi prin cele bune deja dăruite nouă ne-ai chezăşuit împă-
V.5. C el m ai v e c h i Eucho/oghion b iza n tin : Barberini gr. 336 933
răţia făgăduită; Cel ce ne-ai ajutat şi în partea trecută a zilei să ne abatem de

la tot răul, dăruieşte-ne ca şi pe cea rămasă să o săvârşim fără prihană îna
intea sfintei slavei Tale [Idt 24], ca să Te lăudăm pe Tine, bunul şi iubitorul
de oameni Dumnezeul nostru. Ecfo[nis]: Că milostiv [şi iubitor de oameni
Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[56] Rugăciunea a Vlll-a a serii la „Doamne, strigat-am” (Ps 140, 1).

Seara şi dimineaţa şi la amiază [/A 54, 18] Te lăudăm, Te binecuvântăm,
îţi mulţumim şi ne rugăm Ţie, Stăpâne al tuturor. îndreptează rugăciunea
noastră ca tămâia înaintea Ta [Pi 140, 2] şi nu pleca inimile noastre spre
cuvinte rele, ci ne izbăveşte de toţi cei ce vânează [Pi 123, 7] sufletele
noastre. Că spre Tine sunt, Doamne, Doamne, ochii noştri, şi întru Tine am
nădăjduit [Pi 140, 2]; să nu ne ruşinezi [Dn 3, 41], Dumnezeul nostru.
Ecfofnis]: Că Ţie se cuvine toată slava[, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului
şi Sfanţului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[57] După prochimen şi „Doamne miluieşte” se face de către preot

rugăciunea antifonului I în care se cântă
„Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu”.
Binecuvântat eşti, Stăpâne Atoateţiitorule, Care ai luminat ziua cu lumină
de soare şi noaptea ai strălucit-o cu raze de foc; Care ne-ai învrednicit să
trecem lungimea zilei şi să ne apropiem de începuturile nopţii; ascultă rugă
ciunea noastră [Ps 39, 2] şi a întreg poporului Tău şi ne iartă nouă tuturor
păcatele ccic cu voie şi cele fără voie. Primeşte rugăciunile noastre cele de
seară şi trimite mulţimea milei Tale şi a îndurărilor Tale peste moştenirea
Ta. Pune zid în jurul nostru pe sfinţii Tăi îngeri. întrarmează-ne cu armele
dreptăţii Tale. îngrădeşte-ne cu adevărul Tău. Străjuieşte-ne cu puterea Ta.
Izbăveşte-ne de toată împresurarea şi de tot vicleşugul celui potrivnic şi ne
dăruieşte şi această seară, cu noaptea care vine şi toate zilele vieţii noastre,
desăvârşită, sfântă, cu pace, fără păcat, fără poticneală şi fără nălucire. Pentru
soliile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care Ţi-au
plăcut din veac. Ecfo[nis]: Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui[, Dum
nezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
[58] Rugăciunea antifonului II, în care se cântă „Unule-Născut, Fiule”.

Doamne, Doamne, Cel ce ne-ai izbăvit pe noi de toată săgeata ce zboară
în zi, izbăveşte-ne şi de tot lucrul ce umblă întru întuneric [Ps 90, 5-6]. Pri
meşte drept jertfa de seară ridicările mâinilor noastre [,Ps 140, 2]. învredni-
ceşte-ne să trecem fără prihană straja nopţii neispitiţi de rele, şi ne izbăveşte
de toată tulburarea şi îngrozirea care ni se fac de la diavol. Dăruieşte sufle
telor noastre străpungere şi gândurilor noastre grijă de întrebarea ce are să
fie la înfficoşătoarea şi dreapta Ta cercetare [anchetă]. Pironeşte cu frica Ta
trupurile noastre [Ps 118, 120] şi omoară membrele noastre pământeşti [Col
3, 5], ca şi întru liniştea somnului să ne luminăm cu vederea [contemplarea]
judecăţilor Tale. Depărtează de la noi orice nălucire necuvioasă şi poftă
vătămătoare, şi ne ridică la vremea rugăciunii întăriţi în credinţă şi înaintând
în poruncile Tale. Ecfo[nis]: Cu bunăvoirea şi bunătatea Unuia-Născut Fiului
Tău[, cu Care binecuvântat eşti, împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă
Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[59] Rugăciunea anlifonului III, a Trisaghionului.
Dumnezeule Cel mare, Cel veşnic, Cel sfânt şi iubitor de oameni, Care
ne-ai învrednicit şi în ceasul acesta să stăm înaintea slavei Tale neapropiate
[leit 24] spre a cânta şi lăuda minunile Tale, milostiv fii nouă, nevrednicilor
robilor Tăi, şi ne dă să-Ţi aducem cu inimă zdrobită [Ps 50, 19] şi fără înfu
murare doxologia lui de trei ori „Sfânt” şi mulţumirea pentru darurile Tale
cele mari pe care ni le-ai făcut şi ni le faci pururea. Adu-Ţi aminte, Doamne,
de neputinţa noastră şi să nu ne laşi să pierim împreună cu fărădelegile noas
tre [Fc 19, 15], ci fă mare milă cu umilinţa noastră; ca fugind de întunericul
păcatului să umblăm în ziua dreptăţii şi, îmbrăcând armele luminii [Rm
13, 12], să petrecem departe de uneltirea celui rău şi în toate să Tc slăvim cu
îndrăznire pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi iubitor de oameni.
Ecfo[nis]: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înăiţămf, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[60] Rugăciune a catehumenilor după Trisaghion.

Dumnezeule, Cunoscătorul celor ascunse, Cel ce ştii toate înainte ca ele să
se facă [Sus 42], Cel ce nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să
fie viu [7z 33,11]; însuţi priveşte din lăcaşul Tău pregătit [2 Par 30,27] peste
robii Tăi, catehumenii aceştia; deschide gurile inimilor lor să primească taina
Unuia-Născut Fiului Tău şi Dumnezeul nostru, şi fa-i să se nască din nou
din apă şi din Duh [In 3, 5] spre veşnica Ta împărăţie. Ecfo[nis]: Ca şi aceş
tia împreună cu noi să slăvească [preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele
Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[61] Rugăciunea I a credincioşilor, după catehumeni.

Doamne, Dumnezeul nostru, cu toată inima venim şi acum, chemăm Nu
mele Tău cel sfânt şi-Ţi mulţumim Ţie, Celui ce ne-ai păzit toată lungimea
zilei şi ne-ai adus la lumina de seară, şi Te rugăm: dă-ne să străbatem fără
prihană şi seara de faţă împreună cu noaptea care vine, precum şi tot timpul
pribegiei noastre aici [/ Ptr 1, 17]; îmbracă-ne în toate armele Sfântului Tău
Duh împotriva duhurilor răutăţii [Ef 6, 12] şi a patimilor trupului/cămii;
depărtează-ne de tot păcatul şi învredniceşte-ne de împărăţia Ta veşnică.
Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui [şi Fiului
şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşti într-o lumină neapropiată
[I Tim 6, 16], Cel ce în mare mila Ta ne-ai adus până în ziua de faţă şi ne-ai
chemat la doxologia de seară, primeşte implorarea noastră, a nevrednicilor
robilor Tăi, şi izbăvindu-ne din întunericul păcatului luminează ochii sufle
telor noastre, ca rămânând mereu întru frica Ta şi umblând în lumina Ta, să
înţelegem lucrurile Tale minunate, pentru toate acestea slăvindu-Te pe Tine,
Singurul Dumnezeu adevărat şi iubitor de oameni. Ecfo[nis]: Că a Ta este
stăpânirea şi a Ta este împărăţia [şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[63] Rugăciune de concediere.

Dumnezeule Cel mare şi preaînalt, Cel ce singur ai nemurire şi locuieşti
într-o lumină ncapropiată [/ Tim 6, 16]; Cel ce ai zidit toată făptura cu înţe
lepciune [ P i 103, 25]; Cel ce ai despărţit lumina de întuneric [Fc 1,4] şi ai
pus soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii [Pi
135, 8-9]; Care ne-ai învrednicit pe noi păcătoşii şi în ceasul de acum să
întâmpinăm faţa Ta cu mărturisire [Pi 94, 2] şi să-Ţi aducem slujbă/adorare
de seară; însuţi, Iubitorule de oameni, îndreptează rugăciunea noastră ca tă
mâia înaintea Ta [Ps 140, 2] şi o primeşte ca pe o mireasmă cu bun miros
[Ef 5, 2]. Seara de acum şi noaptea ce vine dăruieşte-ni-le paşnice; îmbracă-ne
cu armele luminii [Rm 13, 12]; izbăveşte-ne de frica nopţii şi de tot lucrul ce
umblă în întuneric [Pi 90, 5 -6 ] . Şi somnul pe care l-ai dat spre odihna nepu
tinţei noastre dăruieşte-ni-1 liber de toată nălucirea diavolească. Aşa, Stăpâne
a toate, Dătătorule de lucruri bune, ca străpungându-ne inimile şi în aştemu-
turile noastre [Pi 4, 5], să ne aducem aminte şi noaptea de Numele Tău şi,
luminaţi cu cugetarea [meditarea] la poruncile Tale [Pi 118, 143], să ne scu
lăm în veselia sufletului spre doxologia bunătăţii Tale, aducând rugăciuni şi
cereri milostivirii Tale, pentru păcatele noastre şi ale întreg poporului Tău, pe
care pentru rugăciunile Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu îl cercetează
cu milă. Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă
[înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin],
[64] Diaconul: Capetele [noastre Domnului să le plecăm]!

Preotul face rugăciunea aceasta:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai pogorât [Fs
17, 10] pentru mântuirea neamului omenesc, priveşte peste robii Tăi şi peste
moştenirea Ta. Că Ţie, Judecătorului celui înfricoşător şi iubitor de oameni,
şi-au plecat robii Tăi capetele şi şi-au supus gâtul, nu de la oameni aşteptând
ajutor, ci aşteptând mila Ta şi dorind mântuirea Ta. Păzeşte-i în toată vremea,
şi în seara de acum şi în noaptea ce vine, de tot vrăjmaşul şi de toată lucra
rea potrivnică a diavolului, de gânduri deşarte şi de gânduri rele [Fs 17,10;
93, 11]. [Fie stăpânirea împărăţiei Tale binecuvântată şi preaslăvită, a Tatălui,
a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.]
[Miezonoptica]
[65] Rugăciune de miezul nopţii, a antifonului /.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care spre pildă nouă l-ai făcut prin Duhul
Sfânt pe David să cânte psalmi şi în ceasul acesta şi să spună: „La miezul
nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie pentru judecăţile dreptăţii Tale”
[Fi 91, 1], fa-ne şi pe noi destoinici să ne mărturisim Ţie din toată inima
[Fi 9, 1]; cercetează cu milă şi cu îndurări [Fi 102, 4] umilinţa noastră şi
arată-ne economi credincioşi şi înţelepţi [Lc 12,42] în ziua cea înfricoşată a
cercetării Tale, pentru soliile sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor
sfinţilor Tăi. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava[, cinstea şi închinarea,
împreună cu Părintele Tău Cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi
de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],

Intâlnindu-ne şi acum, la miezul nopţii, Doamne, îţi aducem după putere
mulţumirile noastre şi Te rugăm: comoara cunoaşterii Tale dăruită inimilor
noastre păstreaz-o neştirbită punând în gura noastră cuvântul înţelepciunii
Tale [Fi 39,4; 48, 3]; şi ne izbăveşte pe noi de tot lucrul ce umblă în întune
ric [Ps 90, 6]. Ecfo[nis]: Că a Ta este stăpânirea, şi [a Ta este împărăţia şi
V.5. C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 937
puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi


Doamne, Dumnezeul nostru, Părintele veacurilor, Care n-ai nici început,
nici sfârşit, Izbăvitorul sufletelor, Temeluitorul cugetelor şi păzitorul inimi
lor noastre, Cel ce prin făpturile Tale ne-ai arătat puterea negrăită a zidirii
[creaţiei] Tale; însuţi, Stăpâne, primeşte şi în ceasul de acum al nopţii cere
rea noastră, împlineşte spre desăvârşire lipsa fiecăruia şi arată-ne vrednici de
bunătatea Ta. Ecfo[nis]: Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit [preasfânt
vecii vecilor. Amin],
[68] Rugăciunea a IV-a a concedierii.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care pentru multa Ta bunătate şi mulţime a
îndurărilor Tale [Pi 50, 3] ne-ai dăruit şi lungimea nopţii care a trecut nesu
părată de orice rău; Tu însuţi, Stăpâne şi Ziditorule a toate, dă-ne să ne întâl
nim şi la rugăciunile dimineţii, iar prin lumina cea adevărată [In 1, 9] trimite
în inimile noastre comoara cunoaşterii Tale [Col 2, 3], ca să facem voia Ta
[Ps 142, 10]. Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti [şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[69] Diaconul: Capetele noastre [Domnului să le plecăm]!

[Preotul face rugăciunea aceasta:]
Ţie, Dumnezeule, Ziditorul veacurilor şi a toată făptura [creaţia], îţi plecăm
capetele noastre noi, netrebnicii robii Tăi [Lc 17, 10], şi ne rugăm: trimite
binecuvântarea Ta duhovnicească peste noi şi păzeşte viaţa noastră în toată
cuviinţa şi ascultarea poruncilor Tale. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumnezeul nos
tru, Dumnezeul milei şi al mântuirii, şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[Utrenia]
[70] Rugăciunea I de dimineaţă.
Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru, Care ne-ai ridicat din aşter-
nuturile noastre şi ai pus cuvânt de laudă în gura noastră, ca să ne închinăm
şi să chemăm Numele Tău sfânt [Ps 74, 2], şi ne rugăm îndurărilor Tale, pe
care le ai pururea pentru viaţa noastră: trimite şi acum ajutorul Tău peste cei
ce stau înaintea feţei slavei Tale sfinte [Dn 3, 53] şi nădăjduiesc în mila Ta
cea bogată; şi le dă lor ca slujind totdeauna, cu frică şi cu dragoste să laude,
să cânte şi să se închine bunătăţii Tale celei negrăite. Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinareaf, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi puru
[71] Rugăciunea a Il-a de dimineaţă.

De noapte zoreşte duhul nostru către Tine, Dumnezeul nostru, pentru că
lumină sunt poruncile Tale pe pământ [A 26, 9]; înţelepţeşte-ne să săvârşim
dreptate şi sfinţenie întru frica Ta; căci pe Tine Te slăvim, Cel ce eşti cu
adevărat Dumnezeu. Pleacă urechea Ta şi ne auzi [Ps 16, 69; 85, 1]; adu-Ţi
aminte, Doamne, de cei ce sunt de faţă şi se roagă împreună cu noi, de toţi
pe nume, şi-i mântuieşte cu puterea Ta. Binecuvântează poporul Tău şi sfin
ţeşte moştenirea Ta [Ps 27, 9; 28, 11]; pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor
Tale, preoţilor, împăraţilor noştri şi la tot poporul Tău. Ecfo[nis]: Că s-a
binecuvântat şi s-a preaslăvit [preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[72] Rugăciunea a IIl-a de dimineaţă.

De noapte zoreşte duhul nostru spre Tine, Dumnezeule, pentru că lumină
sunt poruncile Tale [A 26, 9]; învaţă-nc pe noi. Dumnezeule, dreptatea Ta.
poruncile Tale şi îndreptările Tale [Ps 118, 12. 26]; luminează ochii gându
rilor noastre, ca nu cumva să adormim în păcate spre moarte [Ps 12, 4]; risi
peşte orice negură de la inimile noastre; dăruieşte-ne Soarele dreptăţii şi
păzeşte nedefaimată viaţa noastră cu pecetea Sfântului Tău Duh; îndreptează
paşii noştri [Ps 12,4; 39, 3] în calea păcii, dă-ne dimineaţa şi ziua aceasta
întru veselie, ca să-Ţi înălţăm rugăciuni de dimineaţă. Ecfo[nis]: Că a Ta este
stăpânirea, şi a Ta este împărăţia[, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[73] Rugăciunea a IV-a de dimineaţă.

Stăpâne, Dumnezeule Cel sfânt şi necuprins, Care ai zis să strălucească
lumină din întuneric [2 Co 4, 6], Cel ce ne-ai odihnit pe noi în somnul de
noapte şi ne-ai ridicat spre doxologia şi ruga bunătăţii Tale, înduplecat fiind
de însăşi milostivirea Ta; primeşte-ne şi acum pe noi, care ne închinăm Ţie şi
Iţi mulţumim după putere, şi ne împlineşte toate cererile cele spre mântuire.
Arată-ne fii ai luminii [/ Tes 5, 5] şi moştenitori ai bunătăţilor Tale cele
veşnice. Adu-Ţi aminte, Doamne, în mulţimea îndurărilor Tale [Ps 50, 3] şi
de tot poporul tău, de cei ce sunt aici şi se roagă împreună cu noi şi de toţi
V.5. C el m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 939
fraţii noştri, care sunt pe uscat, pe mare şi în tot locul stăpânirii Tale [Pi
102, 22], şi care au trebuinţă de iubirea Ta de oameni şi de ajutorul Tău, şi
dăruieşte-le tuturor mila Ta cea mare. Ca totdeauna fiind mântuiţi cu sufletul
şi cu trupul, cu îndrăzneală să slăvim Numele Tău cel minunat şi binecuvân
tat. Ecfo[nis]: Că Dumnezeu al milei, al îndurărilor şi al iubirii de oameni
eşti şi Ţie [slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
[74] Rugăciunea a V-a de dimineaţă.
Comoară a bunătăţilor, Izvorule nesecat, Părinte Sfinte, Făcătorule de lu
cruri minunate, Atotputernice şi Atoateţiitoiule, toţi ne închinăm şi ne rugăm
Ţie, chemând milele şi îndurările Tale în ajutorul şi sprijinul umilinţei noas
tre. Adu-Ţi aminte, Doamne, de robii Tăi; primeşte rugăciunile noastre de
dimineaţă, ale tuturor, ca tămâia înaintea Ta [Ps 140, 2] şi să nu îndepărtezi
de la Tine pe nici unul dintre noi, ci să ne câştigi pe toţi prin îndurările Tale.
Adu-Ţi aminte. Doamne, de cei ce priveghează şi cântă spre slava Ta şi a
Unuia-Născut Fiului Tău şi Dumnezeului nostru şi a Sfântului Tău Duh; fii
lor ajutător şi sprijinitor [Pi 61,3. 7]; primeşte rugăciunile lor în jertfelnicul
Tău cel mai presus de ceruri şi duhovnicesc. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumne
zeul nostru şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfanţului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[75/ Rugăciunea a Vl-a de dimineaţă.

Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul mântuirii noastre, că toate ale vieţii
noastre Ic faci spre binefacere, ca totdeauna să privim la Tine, Mântuitorule
şi Făcătorule de bine al sufletelor noastre. Pentru că în cursul nopţii trecute
ne-ai odihnit, ne-ai sculat din aştemuturile noastre şi ne-ai ridicat spre închi
narea cinstitului Tău Nume. Pentru aceasta ne rugăm Ţie, Doamne: Dă-ne
har şi putere, ca să ne învrednicim a-Ţi cânta cu înţelegere [Pi 146, 8] şi a
Te ruga neîncetat [/ Tes 5, 17], lucrând cu frică şi cu cutremur mântuirea
noastră [Flp 2, 12] cu sprijinul Flristosului Tău. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi
de cei ce strigă către Tine noaptea; auzi-i, miluieşte-i şi zdrobeşte sub pi
cioarele lor pe vrăjmaşii nevăzuţi care se luptă cu ei. Ecfo[nis]: Că Tu eşti
împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[76] Rugăciunea a VlI-a de dimineaţă.

Dumnezeule şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos [1 Co 1, 3], Care
ne-ai ridicat pe noi din aştemuturile noastre şi ne-ai adunat la acest ceas al
rugăciunii, dă-ne har întru deschiderea gurii noastre [Ef 6, 19] şi primeşte
mulţumirile noastre după putere; învaţă-ne îndreptările Tale [Pi 118,12. 26],
căci nu ştim să ne rugăm cum se cuvine [Rm 8, 26], de nu ne vei călăuzi Tu,
Doamne, cu Duhul Tău cel Sfânt. Pentru aceasta ne rugăm Ţie: Orice am
greşit până în ceasul de acum cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, cu voie
sau fără voie, dezleagă, lasă, iartă; că de vei căuta la fărădelegi, Doamne,
Doamne, cine va putea răbda? Că la Tine este milostivirea [Pi 129, 3-4], la
Tine este izbăvirea; Tu singur eşti sfânt, ajutător puternic şi păzitor al vieţii
noastre şi Ţie totdeauna cântăm. Ecfo[nis]: Fie stăpânirea împărăţiei Tale
[binecuvântată şi preaslăvită, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
[77] Rugăciunea a VlII-a de dimineaţă.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai risipit de la noi trândăvia somnului şi
ne-ai chemat cu chemare sfântă [2 Tim 1,9], ca şi noaptea să ridicăm mâinile
noastre şi să ne mărturisim Ţie pentru judecăţile dreptăţii Tale [Ps 133, 2;
118, 62]; primeşte rugăciunile noastre, cererile, mărturisirile şi slujbele/ado-
rările de noapte şi ne dăruieşte, Dumnezeule, credinţă nefăcută de ruşine,
nădejde tare şi iubire nefăţarnică. Binecuvântează intrările şi ieşirile noastre
[1 Rg 24, 6; Ps 120, 8], faptele, lucrurile, cuvintele, gândurile, şi ne dă să
ajungem la începutul zilei, lăudând, cântând şi binecuvântând bunătatea
milostivirii Tale negrăite. Ecfo[nis]: Că s-a binecuvântai preasfânt Numele
Tău, al Tatălui şi al Fiului [şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[78] Rugăciunea a lX-a a Psalmului 50.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin pocăinţă ai dăruit iertare oameni
lor şi ne-ai arătat drept chip [typos] de cunoaştere a păcatelor şi de mărturisire
spre iertare pocăinţa profetului David; însuţi Stăpâne, pe noi, cei căzuţi în
multe şi mari păcate, miluieşte-ne după mare mila Ta şi după mulţimea
îndurărilor Tale, şterge fărădelegile noastre [Ps 50, 3]; că Ţie am greşit,
Doamne [v. 6], Cel ce cunoşti şi cele nearătate şi cele ascunse [v. 8] ale ini
mii oamenilor şi singur ai putere a ierta păcatele [Mc 2, 10]. O inimă curată
zidind întru noi [Ps 50, 12], cu un duh conducător întărindu-ne şi bucuria
mântuirii Tale arătându-ne [v. 14], nu ne lepăda pe noi de la faţa Ta [v. 13],
ci binevoieşte, ca un bun şi iubitor de oameni, până la suflarea noastră cea
mai de pe urmă, să-Ţi aducem Ţie jertfa dreptăţii şi prinos [v. 21] în sfintele
Tale altare. Ecfo[nis]: Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a
Unuia-Născut Fiului Tău[, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul
şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
V.5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberinigr. 336 941
[79] Rugăciunea a X-a la Laude.

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce cu voinţa Ta ai dat existenţă pute
rilor înţelegătoare şi cuvântătoare, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te implorăm:
primeşte doxologia noastră după putere împreună cu cea a tuturor făpturilor
Tale, şi ne răsplăteşte cu bogăţiile bunătăţii Tale; că înaintea Ta se pleacă tot
genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt [Flp
2, 10], şi toată suflarea şi făptura laudă [Pi 150, 6] slava Ta cea necuprinsă,
căci Tu singur eşti Dumnezeu adevărat şi mult-milostiv. Ecfo[nis]: Că pe
Tine Te laudă toate puterile cereşti [şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
[80] Rugăciune a catehumenilor când se face intrare cu Trisaghion

şi se spune prochimen.
După aceasta diaconul face litanie şi când face altă rugăciune a catehu
menilor preotul se roagă:
Binecuvântează şi acum, Doamne, pe robii Tăi catehumenii aceştia, pe care
i-ai chemat cu chemare sfântă [2 Tim 1,9] la minunata lumină a cunoaşterii
Tale; dă-le să cunoască certitudinea cuvintelor care sunt învăţaţi; umple-i de
Duhul Sfânt ca şi ei să se facă oi ale adevăratei Tale turme [In 10, 1-5] pe
cetluite cu pecetea Sfântului Tău Duh, pentru ca să ajungă membre cinstite
ale trupului Bisericii Tale [/ Co 12, 27] iar în veacul viitor să se învred
nicească de nădejdea cu adevărat fericită în împărăţia cerurilor. Ecfo[nis]:
Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească [atotsfântul şi de mare cuviinţă

Doamne, Doamne, a Ta este ziua şi a Ta este noaptea; Tu ai făcut lumina
şi soarele, Tu ai făcut toate hotarele pământului [Pi 73, 16-17]; Ţie ne ru
găm fă ca odată cu lumina zilei să răsară milele Tale bogate peste umilinţa
noastră; eliberează-ne de întuneric şi de umbra morţii [Iov 3, 5; Ps 106, 10. 14]
şi de toată uneltirea şi meşteşugirea celui rău. Ecfo[nis]: Că s-a sfinţit şi s-a
preaslăvit atotcinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiu
lui şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],

Prin rânduiala/economia Ta, Doamne, Doamne, rămâne ziua [Ps 118, 91],
pe Tine Te laudă toată puterea cerurilor şi Ţie se închină tot sufletul, slă-
vindu-Te după putere; rugămu-Te: dă-ne să săvârşim toată ziua în pace şi în
viaţă curată, în viaţă bineplăcută Ţie, în inimă curată, ca desfatându-ne de

binefacerile Tale să ne învrednicim neosândiţi să binecuvântăm în toată vre
mea bunătatea Ta. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închi-
narea[, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin],

Lăudăm, cântăm, binecuvântăm şi mulţumim Ţie, Dumnezeul părinţilor
noştri, că ai făcut să treacă umbra nopţii şi ne-ai arătat iarăşi lumina zilei.
Şi implorăm bunătatea Ta: curăţeşte păcatele noastre şi primeşte rugăciunea
noastră în marea Ta milostivire, că la Tine scăpăm, Dumnezeule Cel mi
lostiv şi atotputernic. Străluceşte în inimile noastre Soarele cel adevărat al
dreptăţii Tale [Mal 3, 20]; luminează mintea noastră şi toate simţurile ni le
păzeşte ca, umblând în lumina zilei cu bunăcuviinţă [Rm 13, 13] pe calea
poruncilor Tale, să ajungem la viaţa de veci, că la Tine este izvorul vieţii
[Ps 35, 10], şi să ne învrednicim de desfătarea luminii Tale neapropiate.
Ecfo[nis]: Că Dumnezeu al milei, al îndurărilor şi iubirii de oameni eşti şi
Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[84] Şi când diaconul spune: Capetele noastre Domnului să Ic plecăm!,

preotul se roagă:
Doamne sfinte, Care întru cele înalte locuieşti [A- 112, 5] şi cu ochiul Tău
atoatevăzător priveşti peste toată făptura [creaţia], Ţie Ţi-am plecat gâtul
inimii şi trupului nostru şi ne rugăm Ţie, Sfinte al sfinţilor: întinde mâna Ta
[Ir 1,9] nevăzută din sfânt lăcaşul Tău [2 Par 30, 27] şi ne binecuvântează
pe toţi; şi ca un bun şi iubitor de oameni Dumnezeu, iartă orice am greşit, cu
voie sau fără voie, dăruindu-ne bunătăţile Tale cele din lume şi cele mai pre
sus de lume. Ecfo[nis]: Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi,
Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui [şi Fiului şi Sfântului Duh,
[Ceasul I]
[85] Rugăciune a Ceasului I.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm şi Te implorăm, Preasfinte, ca dintre
toate darurile Tale cele bune să ne dai tuturor inimă curată, cuvânt cucernic,
gândire bună, gând nepătimitor, făptuire evlavioasă, cunoaştere desăvârşită
a poruncilor Tale, sănătate trupului şi blândeţe sufletului, pace a vieţii, cre

dinţă bună, nădejde vie, iubire nefaţamică, îndelungă-răbdare scumpă, răb
dare stăruitoare, luminare a adevărului, ca având pururea îndestulare în toate
acestea, să prisosim în tot lucrul bun sporind în suflet prin Hristos darurile
Tale. Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvinte toată slava, cinstea [şi închinarea, Tatălui
[86] Rugăciune a Ceasului I.

Auzi-ne pe noi, Doamne, Dumnezeule, şi ne miluieşte, că milostiv eşti;
îndreptează paşii noştri în cărările Tale ca să nu se clatine [Pi 16, 5]; călău-
zeşte-ne, Doamne, în calea Ta şi vom umbla în adevărul Tău [Pi 85, 11]; să
intre rugăciunea noastră înaintea Ta. Pleacă, Doamne, urechea Ta spre cere
rea noastră, că s-a umplut de rele sufletul nostru şi viaţa noastră de iad s-a
apropiat [Pi 87, 3-4]. Adu-Ţi aminte, Doamne, de noi în bunăvoirea Ta, şi
cercetează-ne întru mântuirea Ta [Pi 105, 4]. Ecfo[nis]: Că milostiv şi îndu
rător eşti, şi a Ta este slava, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, acum şi
[Ceasul III]
[87] Rugăciune a Ceasului III, a antifonului I.
Dumnezeule, Cel ce ne-ai învrednicit să ajungem şi în ceasul acesta, în
care ai vărsat peste sfinţii Tăi apostoli Duhul Tău Cel Sfânt în chip de limbi
de foc [FA 2, 3] împărţindu-le darul şi harul Tău, însuţi şi acum, Stăpâne
închinate, dă-ne şi nouă aceeaşi binecuvântare; ca fâcându-Te milostiv şi noi
pe Tine, îndurătorul Stăpân, prin psalmi, imne şi cântări duhovniceşti [Ef 5, 9;
Col 3, 16], să dobândim veşnicele Tale bunătăţi: Ecfo[nis[: Că s-a binecu
vântat şi s-a preaslăvit [preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al
[88] Rugăciune a Ceasului III, a antifonului II.

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce în ceasul al treilea [FA 2, 15] i-ai
umplut pe sfinţii şi slăviţii Tăi apostoli de harul Sfântului Tău Duh, şterge
orice pată şi murdărie [Ef 5, 27] de pe gândurile noastre, ca ajungând cu
conştiinţă curată la înfricoşătorul Tău tribunal, să ne desfatăm de bunătăţile
ce ne-au fost făgăduite. Ecfo[nis]: Prin îndurările Hristosului Tău, cu Care
eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi [bunul şi de viaţă făcătorul Tău
[89] Rugăciune a Ceasului III, a antifonului III.

Dumnezeule, Cel ce ai zidit puterile mai presus de lume spre slăvirea Ta
neîncetată şi ai vrut ca oamenii să-Ţi aducă după putinţă, spre folosul lor,
cereri şi implorări pentru păcatele lor şi să-Ţi mulţumească pentru bineface
rile pe care le-ai făcut cu noi, primeşte şi rugăciunile aduse de noi în ceasul
acesta şi dă-ne toate cererile cele spre mântuire. Ecfo[nis]: Că a Ta este îm
părăţia şi puterea [şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi
[90] Rugăciune de concediere a Ceasului III.
Dumnezeule, Care ne-ai cinstit cu chipul Tău [Fc 1,26] şi ne-ai împodobit
cu voinţă liberă, izbăveşte-ne de tot necazul [/A 24, 22] care ne împresoară
păzind în credinţă şi dreptate toate zilele vieţii noastre, ca să înaintăm pururea
în poruncile Tale. Ecfo[nis]: Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi
puterea şi slava[, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin],
[91] Şi după ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului [să le plecăm!],
preotul se roagă:
Pleacă-Ţi, Doamne, urechea şi ascultă rugăciunea noastră; şi binecuvân
tează, păzeşte şi sfinţeşte pe toţi cei ce şi-au plecat Ţie capetele. Ecfo[nis]:
Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni [a Unuia-Născut Fiului Tău.
cu Care împreună eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcă
torul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[Ceasul VI]
[92] Rugăciune a Ceasului VI, a antifonului I.
Sfinte Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce în ceasul de faţă Ţi-ai întins pe
închinata cruce preacurate mâinile Tale şi prin ea ai pironit şi şters înscrisul
păcatelor noastre [Col 2, 14], iartă-ne şi acum orice datorie a păcatelor şi
arată-ne liberi de orice osândă care vine din cuvinte şi gânduri rele, ca în
toată vremea să-Ţi aducem cu inimă curată [Ps 50, 12] slăvirea datorată Ţie.
Ecfo[nis]: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea[, Tatălui şi Fiului
[93] Rugăciune a Ceasului VI, a antifonului II.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care prin corifeul apostolilor Tăi, Petru, ne-ai
arătat să ne rugăm în vremea ceasului al şaselea [FA 10,9], priveşte peste
V .5. C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 945
noi, netrebnicii şi nevrednicii robii Tăi, şi izbăveşte-ne de orice cădere şi de

demonul amiezii [Pi 90, 6], păzindu-ne şi restul zilei de orice rău, Dumne
zeul nostru. Ecfo[nis]: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slavaf, a Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[94] Rugăciune a Ceasului VI, a antifonului III.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai drept tron cerul şi drept
scăunel sub picioare pământul [Is 66, 1], Cel ce cuprinzi toate şi nu eşti cu
prins de nimic, nu Te depărta cu mânie de la robii Tăi [Pi 26, 9]. Păzeşte-ne
de toată zădărnicia lumească şi minciuna în cuvinte şi în fapte [FA 7, 22]
îndreptându-ne după voia Ta. Ecfo[nis]: Că s-a sfinţit şi s-a preaslăvit prea
cinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[95] Rugăciune de concediere a Ceasului VI.

Dumnezeule Cel veşnic, Cel ce locuieşti într-o lumină neapropiată, pe Care
nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă [7 Tim 6, 16],
comoara neştirbită a bunătăţilor veşnice, însuţi, Stăpâne a toate, fii apără
torul nostru [Ps 30, 3], al celor ce ne-am pus nădejdea în Tine [Pi 71, 31],
umplându-ne de dumnezeiescul şi închinatul Tău har. Ecfo[nis]: Că a Ta este
stăpânirea şi a Ta este împărăţia [şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[96] Şi după ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!,

preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, priveşte din sfintele Tale înălţimi [Jd 13, 4]
peste făptura Ta şi peste toţi cei ce şi-au plecat gâtul lor sub jugul Hristo-
sului Tău [Mt 11, 30], păzeşte-i în pace şi în toate cele bune [Ga 6, 6].
Ecfo[nis]: Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit [preacinstitul şi de mare
cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi
[Ceasul IX]
[97] Rugăciune a Ceasului IX, a antifonului I.
Stăpâne Doamne, Dumnezeul puterilor [Pi 83, 9] şi a toată slava, Care
i-ai auzit pe sfinţii Tăi Apostoli Petru şi Ioan care mergeau la rugăciune în
ceasul al nouălea [FA 3, 1] şi prin ei ai făcut tămăduire înaintea a tot poporul
Tău, fa cu noi semn spre bine [A’ 85, 17] ca să dispreţuim armele vrăjmaşu
lui şi săgeţi trase de nişte copii [A 63, 8] să socotim încercările/ispitirile
aduse de el asupra noastră. Ecfo[nis]: Că a Ta este împărăţia şi puterea [şi
slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[98] Rugăciune a Ceasului IX, a antifonului II.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care n-ai trecut cu vederea pe omul căzut în
păcate, ci prin economia Ta şi preacuratele Tale Taine l-ai învrednicit de
împărăţia Ta cerească [2 Tim 4, 18]; însuţi Iubitorule de oameni împărate,
prin negrăita Ta Dumnezeire fa-Te şi pentru noi, cei ce Te chemăm pe Tine,
armă de scăpare şi de mântuire, ca să se abată de la noi toate poticnelile care
ni se aduc prin cursele vrăşmaşului [1 Tim 3, 7] şi să nădăjduim în Tine, bine
făcătorul, răscumpărătorul şi mântuitorul nostru. Ecfo[nis]: Că s-a sfinţit şi
s-a preaslăvit atotcinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[99] Rugăciune a Ceasului IX, a antifonului IU.

Când ne gândim la existenţa noastră, Doamne, când cugetăm la căderile
noastre şi recunoaştem greşelile şi păcatele noastre, şi când nc vine în minte
înfricoşătoarea zi a judecăţii [Evr 10, 27], o singură şi unică scăpare avem:
un semn al ochilor Tăi, Iubitorule de oameni. De aceea ne rugăm Ţie dă-ne
şi acum şi atunci marea milă a îndurării Tale [A 50, 3]. Ecfofnis]: Cu hanii
şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni [ale Unuia-Născut Fiului Tău. cu Care
eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău
[100] Rugăciune de concediere a Ceasului IX.

Dumnezeule, Cel ce vrei ca omul să se roage neîncetat [/ Tes 5, 17] în tot
ceasul şi să nu-şi piardă nădejdea \Lc 18, 1], păzeşte-ne de generaţia aceasta
[A 11, 8] şi în ziua răsplătirii Tale celei drepte [Os 9, 7] ne arată vrednici să
fim număraţi împreună cu cei ce stau de-a dreapta Ta [Ml 25, 33]. Ecfofnis]:
Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului [şi Sfân
tului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[101] Şi după ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!”,

preotulface rugăciunea:
Pleacă-Ţi, Doamne, urechea şi ascultă rugăciunea noastră [A 85,1]: pe toţi
cei care şi-au plecat Ţie capetele binecuvântează-i, sfmţeşte-i şi învredni-
ceşte-i de iubirea Ta de oameni. Căci Tu eşti Dumnezeu Mântuitorul nostru

şi a Ta rămâne împărăţia, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pu
rurea şi în vecii vecilor.
[Ceasul III-VI]
[102] Rugăciunea antifonului I a Ceasului III-VI

ce se face în Sfintele Posturi.
Dumnezeule, Cel ce şezi pe heruvimi [Ps 79, 2] şi eşti slăvit de serafimi,
priveşte peste noi, umilii şi nevrednicii robii Tăi, şi ridică mintea noastră
spre doxologia bunătăţii Tale; răpeşte-ne de la orice uneltire a vrăjmaşului,
ca luminaţi fiind dc lumina Ta şi călăuziţi de sfatul Tău spre tot lucrul bun
[2 Tim 2, 21], să ne învrednicim de cereasca Ta împărăţie număraţi fiind
împreună cu toţi aleşii Tăi. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dum
nezeul milei şi al mântuiriif, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Rugămu-Te, Doamne, Dumnezeul nostru, fii îndelung-răbdător cu noi,
păcătoşii, şi cruţă lucrurile mâinilor Tale, Cel ce ştii neputinţa noastră, izbă-
vindu-ne de orice încercare/ispită şi de toate lucrurile cumplite care sunt
acum şi care vor veni, ca şi de stăpânirea întunericului acestui veac, şi ne
mută în împărăţia Unuia-Născut Fiului Tău şi Dumnezeul nostru. Ecfo[nis]:
Că s-a slăvit preasfântul Tău Nume, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
[Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].

Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, a Cărui slavă e necuprinsă, a Cărui
milă e nemăsurată [Man 6] şi iubire de oameni negrăită, priveşte cu îndura
rea Ta peste noi şi peste tot poporul Tău şi nu ne preda fărădelegilor noastre
[Is 53, 6], ci fa cu noi milele Tale; călăuzeşte-ne la limanul voii Tale [Pi
106, 30] şi arată-ne lucrători adevăraţi ai poruncilor Tale, ca să nu fim făcuţi
de ruşine în ziua judecăţii [Mt 12, 36] când vom sta înaintea înfricoşătorului
tribunal al Hristosului Tău. Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu
eşti [şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
[105] Rugăciunea după intrare când se face ectenia de către diacon.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care dai rugăciune celui ce se roagă
şi primeşti implorările robilor Tăi care strigă la Tine ziua şi noaptea, pleacă-Ţi
şi acum urechea şi ascultă rugămintea noastră [Ps 85, 1] a păcătoşilor: să nu
întorci, Doamne, faţa Ta de la noi [Λ 101,3] păcătoşii, nici să nu-Ţi aduci
aminte de fărădelegile noastre din vechime [Ps 78, 8], Tu Cel ce ştii făptura
Ta [Pi 102, 14] şi cunoşti neputinţa noastră. Adu-Ţi aminte, Doamne, că
ţărână suntem [ibid.], duh care umblă şi nu se întoarce [Pi 67, 39], şi cu mă
reţia braţului Tău câştigă [Pi 78, 11] în milă viaţa noastră. Du-ne pe cale
dreaptă ca să umblăm în cărarea poruncilor Tale [Ps 118, 35], învaţă-ne să
facem voia Ta, să grăim mărturiile Tale [Ps 118, 70], să cugetăm/medităm
la Legea Ta ziua şi noaptea. Porunceşte sfinţilor Tăi îngeri să ne păzească în
toate căile noastre [Ps 90, 11] şi să ne izbăvească de orice săgeată care bân
tuie ziua, de orice lucru care umblă în întuneric, de orice nenorocire se în
tâmplă şi de demonul amiezii [Ps 90, 5-6]. Umple gura noastră de laudă şi
buzele noastre de veselie [Ps 70, 8; Iov 8, 21] ca să grăim între noi în
psalmi, laude şi cântări duhovniceşti [Ef 5, 9; Col 3, 16], şi să cântăm şi ros
tim psalmi în inimile noastre mulţumind întru toate Ţie, Dumnezeului tutu
ror, Care mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc [Ps 16, 7] în bogăţia milei Tale.
Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă [înălţăm.
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[106] Rugăciunea catehumenilor după citiri şi „Doamne miluieşte”.

Doamne, Atoateţiitorule şi Iubitorule de oameni, priveşte din înălţimea Ta
sfântă [Ps 101,20] peste robii Tăi, catehumenii aceştia, care şi-au plecat
gâtul Ţie şi aşteaptă mila care vine de la Tine. Descoperă-le lor evanghelia
dreptăţii Tale, numără-i împreună cu turma Ta cea aleasă şi învredniceşte-i
la vremea potrivită de naşterea de-a doua prin botez. Ecfo[nis]: Ca şi aceştia
împreună cu noi să slăvească atotsfântul şi de mare cuviinţă [Numele Tău,
Amin].
[107] Rugăciune pentru cei ce se pregătesc de sfânta Luminare.
Doamne, Dumnezeul nostru, arată îndurările Tale peste noi toţi şi peste
cei ce se pregătesc de sfânta Luminare şi care-şi pleacă acum gâtul, ca să le
strălucească luminarea evangheliei Tale. Trimite-le înger de lumină care să-i
izbăvească de toată lucrarea potrivnică, ca învrednicindu-se de darul Tău
nemuritor şi vieţuind potrivit poruncilor Tale, să se desfateze de bunătăţile
Tale cereşti. Ecfo[nis]: Că Tu eşti luminarea noastră şi Ţie slavă înălţăm[,
V .5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arb erin ig r. 336 949

Doamne, Dumnezeul nostru, Care prin venirea Ta l-ai depărtat pe om de
rătăcirea politeistă facându-1 prin lucrurile Tale minunate să Te recunoască
pe Tine Singurul Ziditor şi Făcător a toate şi să-şi pună nădejdea în Tine
[ f t 72, 28], însuţi fiind mult-milostiv păzeşte-ne în numele Tău [In 17, 11]
şi sfinţeşte-ne în adevărul Tău [In 17, 17], şi trimite îndurările Tale peste noi
şi peste tot poporul Tău. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeul
milei şi al mântuirii[, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[109] Rugăciunea a 11-a a credincioşilor.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care din pricina slăbiciunii şi alunecării uşoare
a firii omului ai restrâns la puţin timp alergarea vieţii lui, făgăduindu-i în
schimb celui luptat de lucrurile vrăjmaşului răsplătirea unor bunătăţi veşnice,
însuţi Stăpâne întăreşte-ne întru frica Ta, fâ-ne tari în cuvintele Tale, călău-
zeşte-ne întru dreptatea Ta. Ecfo[nis]: Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit
[preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi
[110] Rugăciunea a IlI-a a concedierii.

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel singur bun şi iubitor de oameni, Cel sin
gur blând şi îngăduitor, Cel singur îndurat şi milostiv [Rs 85, 5. 15], Dum
nezeul nostru şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos [2 Co 1, 3], Care pe
vremea lui Ponţiu Pilat a fost răstignit, a înviat a treia zi şi a intrat în slava
Lui şi a Ta, să vină harul Tău peste noi, robii Tăi, iar evanghelia dreptăţii Lui
să ne facă puternici. Părinte îndurate, luminează-ne prin voinţa Ta mărunta
iele şi toate membrele şi curăţeşte-ne de toată răutatea şi păcatul; păzeşte-ne
neprihăniţi şi nepătaţi de orice viclenie a celui rău; şi ne dă, Doamne, după
bunătatea Ta să înţelegem şi să gândim cele ale Tale, să umblăm în ale Tale,
să ne temem cu frica Ta şi să facem cele bineplăcute Ţie până în ziua şi în
ceasul nostru din urmă şi până la ultima suflare. Te chemăm pe Tine, Stăpâ
ne, adevăratul Dumnezeul nostru, noi păcătoşii, ca după mila Ta nepovestită
să pecetluieşti trupul, sufletul şi duhul nostru. Şi să ne păzeşti de orice demon
rău, de orice reptilă veninoasă, de orice fiară sălbatică de pe pământ, de orice
fărădelege, de orice otrăvire, de orice rătăcire şi orice zădărnicie, de orice
desfrânare şi lăcomie, de orice boală şi moliciune, de orice minciună şi uşu
rătate, de orice cursă a potrivnicului nostru. Părinte al nestricăciunii, aco-
peră-ne pe noi, robii Tăi, cu îndurarea Ta şi să nu ne laşi, nici să nu ne faci
bucurie vrăjmaşilor, de nimic în faţa poporului şi călcaţi în picioare de de
moni, ci harul şi mila Ta să fie cu noi în toate zilele vieţii noastre. Ecfo[nis]:
Că a Ta este stăpânirea, şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi
a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[111] Şi după ce diaconul zice: Capetele noastre Domnului să le plecăm!,

preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce şezi pe tronul slavei şi priveşti adâncu
rile [Dn 3, 55], cercetând cu ochi milostiv umilinţa noastră, binecuvântează-ne
pe noi toţi, care Ţi-am plecat Ţie capetele, şi înalţă cornul nostru în bună-
voirea Ta [Ps 88, 18]. Ecfo[nis]: Fie preasfântul nume al iubirii Tale de
oameni binecuvântat şi preaslăvit, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum [şi pururea şi în vecii vecilor].
Poporul: Amin.
Diaconul: In pace să ieşim!
[Iniţierea creştină]
[112] Rugăciune la pecetluirea pruncului
care primeşte nume a opta zi după naşterea lui.
Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm: să se
însemneze lumina feţei Tale [Ps 4, 7] peste robul Tău acesta (/V) şi să se
însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în gândurile lui, ca să
fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului şi să
urmeze poruncile Tale. Şi dă, Doamne, ca Numele Tău cel sfânt să rămână
netăgăduit peste el, când se va uni la vremea cuvenită cu Biserica Ta sfântă
şi se va desăvârşi prin înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca vieţuind
după poruncile Tale şi păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea
aleşilor Tăi. Ecfo[nis]: Cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu
Care eşti binecuvântat^ împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul
Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[113] Rugăciune când intră pruncul în biserică

în a patru zecea zi după naşterea lui.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce la patruzeci de zile ai urcat după Lege
la templu împreună cu Maria, sfânta Ta Maică, şi ai fost primit în braţele
dreptului Simeon [Lc 2, 25-35], fa-1 şi pe robul Tău (N) să crească prin
puterea Ta, ca dobândind şi el baia nestricăciunii să devină copil al luminii
şi al zilei [1 Tes 5, 5], şi ajungând în partea aleşilor tăi să se facă părtaş şi
al cinstitului Trup şi Sânge al Hristosului Tău, păzit fiind de harul sfintei,

de-o-fiinţă şi nedespărţitei Treimi. Ecfo[nis]: Spre slava Ta şi a Unuia-Năs-
cut Fiului Tău şi a Preasfântului, bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh,
acum şi pururea [şi în vecii vecilor. Amin],
[114] Rugăciune la facerea catehumenului.

[Preotul] îl dezbracă şi descalţă şi-l pune să stea cu fa ţa spre răsărit, suflă
peste el de trei ori, îi pecetluieşte [cu semnul crucii] gura şi pieptul, şi spune:
întru Numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului [Dt 21, 15], şi al Unuia-
Născut Fiului Tău şi al Duhului Tău celui Sfânt, pun mâna mea pe robul Tău
acesta (7V), care s-a învrednicit să scape la Numele Tău sfânt [cf. Lc 1,49] şi
să fie păzit sub acoperământul aripilor Tale [Pi 90, 4]. Depărtează de la el
înşelăciunea cea veche şi-l umple pe el de credinţa întru Tine, de nădejde şi
de iubire, ca să cunoască că Tu Singur eşti Dumnezeu adevărat şi Unul-
Născut Fiul Tău, Domnul nostru lisus Hristos, şi Duhul Tău Cel Sfânt. Dă-i
să umble în toate poruncile Tale [2 Par 17,4] şi să păzească cele plăcute Ţie;
că de va face omul acestea, viu va fi prin ele [Rm 10, 5]. Scrie-1 în cartea
vieţii Tale [Pip 4, 3], uneşte-1 cu turma moştenirii Tale şi slăveşte în el
Numele Tău sfânt [Ps 85, 12] şi al iubitului Tău Fiu [Mt 3, 17], al Domnului
nostru lisus Hristos, şi al Duhului Tău de viaţă făcător. Ochii Tăi să stea
aţintiţi totdeauna peste el cu milă şi urechile Tale să asculte glasul rugăciunii
lui [Ps 27, 2]. Veseleşte-1 în lucrul mâinilor lui [Pi 85, 4; 9, 17] şi în tot
neamul lui, ca să se mărturisească Ţie [Ps 6, 6], închinându-se şi slăvind Nu
mele Tău cel mare şi preaînalt; şi să Te laude pururea în toate zilele vieţii lui
[Ps 22, 6]. Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi a Ta este slava, a Ta
tălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[115] Exorcismul 1.
Ceartă-te pe tine, diavole, Cel ce a venit în lume şi S-a sălăşluit între oa
meni ca să surpe tirania ta şi pe oameni să-i izbăvească! Cel ce a biruit [Col
2, 15] pe lemn puterile cele potrivnice, soarele întunecându-se şi pământul
clătinându-se, mormintele deschizându-se şi trupurile sfinţilor sculându-se
[Mt 27, 51-52]; Cel ce a desfiinţat moartea cu moartea şi a surpat pe cel ce
avea stăpânirea morţii, adică pe tine, diavole [Evr 2, 14]. Juru-te cu numele
lui Dumnezeu, Care a arătat pomul vieţii şi a rânduit să-l străjuiască heru
vimi şi o sabie de foc care se răsucea [Fc 3, 24]: Certat să fii şi te depăr
tează, duh necurat! Căci te jur cu numele Celui care a umblat ca pe uscat pe
valurile mării [Mt 14, 25] şi a certat viforul vânturilor [Mt 8, 26]; a Cărui
privire seacă adâncurile şi ameninţare topeşte munţii. Că şi acum Acela îţi
porunceşte prin noi: teme-te!, ieşi! şi te depărtează de la făpturile acestea şi

să nu te întorci, nici să te ascunzi în ele, nici să le întâmpini, nici să lucrezi
ori să te năpusteşti împotriva lor, nici noaptea, nici ziua, nici dimineaţa, nici
la amiază! Ci te du în iadul tău până în marea zi pregătită a judecăţii [Idt 6].
Teme-te de Dumnezeu, Cel ce şade pe tron de heruvimi şi priveşte adâncurile
[Dn 3, 54-55]; de Care se cutremură îngerii, arhanghelii, tronurile, domniile,
începătoriile, stăpâniile, puterile [Col 1, 16], heruvimii cei cu ochi mulţi şi
serafimii cei cu câte şase aripi; de Care se cutremură cerul, pământul, marea
şi toate câte sunt în ea [Pi 145, 6]! Ieşi şi te depărtează de la cei pecetluiţi,
noii aleşi soldaţi ai lui Hristos Dumnezeul nostru! Căci te jur cu numele
Aceluia care umblă pe aripile vânturilor şi face pe îngerii Săi duhuri şi pe
slujitorii [liturgii] Săi pară de foc [Pi 103, 3—4]! Ieşi şi te depărtează de la
aceste făpturi cu toată puterea ta şi cu toţi îngerii tăi! Că s-a preaslăvit
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi [în vecii
vecilor. Amin],
[116] Exorcismul II.
Dumnezeul Cel Sfânt, Cel înfricoşător şi slăvit, Cel ce este necuprins/ne-

înţeles şi nepătruns în toate lucrurile şi în tăria Sa, Cel ce mai dinainte ţi-a
hotărât ţie, diavole, pedeapsa chinului veşnic, Acela prin noi, netrebnicii robii
Lui [Lc 17, 10], îţi porunceşte ţie şi la toată puterea ce lucrează împreună cu
tine, să te depărtezi de la nou-pecetluiţii cu Numele Domnului nostru lisus
Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu! Juru-te aşadar întru toate viclene, ne
curate, spurcate, urâte şi străine duhule, cu puterea lui lisus Hristos, Care are
toată puterea în cer şi pe pământ [Mi 28, 18], Cel ce a zis duhului mut şi
surd: „Ieşi din om şi de acum să nu mai intri în el!” [Mc 9, 25]. Du-te!
Cunoaşte-ţi puterea ta deşartă, care nici peste porci n-a avut stăpânire! Adu-ţi
aminte de Cel ce potrivit cererii tale ţi-a poruncit să intri în turma porcilor
[Mt 8, 30-32]! Teme-te de Dumnezeu, cu a Cărui poruncă s-a întărit pămân
tul pe ape [Ps 135, 6]; de Cel ce a zidit cerul şi a pus munţilor cumpănă şi
văilor măsură [Zs 40, 12]; de Cel ce a pus nisipul hotar mării [//' 5,22] şi în
apă mare cărare sigură [Sol 14, 3]; de Cel ce Se atinge de munţi şi aceştia
fumegă [Pi 103, 32]; de Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină; de
Cel ce a întins cerul ca un cort; de Cel ce a acoperit cu ape înălţimile lui [Pi
103, 2-3]; de Cel ce a aşezat pământul pe temeliile lui şi nu se va clătina în
veacul veacului [Pi 103, 5]; de Cel ce cheamă apa mării şi o varsă peste faţa
întregului pământ [Am 5, 8]! Ieşi şi te depărtează de la cel ce se pregăteşte
pentru sfânta luminare! Juru-te cu Pătimirea cea mântuitoare a Domnului
nostru lisus Hristos, cu cinstitul Lui Trup şi Sânge şi cu venirea Lui cea
înfricoşătoare, pentru că va veni şi nu va zăbovi [Ave 2, 3; Evr 10, 37] să

judece tot pământul [Pi 81, 8], pe tine şi toată puterea care lucrează împreună
cu tine în gheena focului [Mt 5, 22], dându-te în întunericul cel mai din afară
[Mt 8, 12], unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge [7s 66, 24; Mc 9,48]!
Că puterea este a lui Hristos, Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[117] Exorcismul III.

Doamne Savaot [/s 1, 9], Dumnezeul lui Israel [7ş 5, 1], Cel ce tămăduieşti
toată boala şi toată neputinţa [Mt 4, 23], priveşte peste robul Tău acesta (N),
caută, cercetează şi depărtează de la el toate lucrările diavolului. Ceartă
duhurile rele şi necurate şi le alungă, şi curăţeşte lucrurile mâinilor Tale [Ps
89, 17]! Iar cu agera Ta lucrare zdrobeşte degrabă pe Satana sub picioarele
lui [Rm 16, 20] şi-i dă biruinţă asupra lui şi asupra duhurilor celor necurate
[Mc 6, 7]. Ca dobândind mila Ta să se învrednicească de nemuritoarele şi
cereştile Tale Taine şi Ţie slavă să înalţe[, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[118] Rugăciune după ce a fo st făcut catehumenul

pentru cel ce urmează să se boteze.
Cel ce eşti [7y 3, 14], Stăpâne Doamne, Care l-ai făcut pe om după chipul
şi după asemănarea Ta [Fc I, 26] şi i-ai dat lui putinţa de a dobândi o viaţă
veşnică [Sol 16, 13]; după care, căzând el prin păcat, nu l-ai trecut cu vede
rea, ci ai rânduit mântuirea lumii prin întruparea Hristosului Tău; însuţi pri
meşte în împărăţia Ta cea cerească şi făptura Ta aceasta, pe care ai izbăvit-o
din robia vrăjmaşului. Deschide-i ochii gândului, ca să strălucească în el
luminarea Evangheliei Tale [2 Co 4,4]. însoţeşte-i viaţa cu un înger de lu
mină, ca să-l izbăvească de toată uneltirea potrivnicului, de întâmpinarea
celui viclean, de demonul de amiază [Ps 90, 6] şi de năluciri rele.
Şi suflă peste el de trei ori şi-i pecetluieşte [cu semnul crucii] fruntea, gura
şi pieptul şi spune:
Depărtează de la el orice duh rău şi viclean, care se ascunde şi se încui
bează în inima lui (şi zice aceasta de trei ori, după care continuă rugăciu
nea astfel), duhul rătăcirii, duhul răutăţii, duhul slujirii idoleşti [idolatriei] şi
a toată lăcomia, duhul minciunii şi a toată necurăţia care lucrează după învă
ţătura diavolului. Şi-l fă oaie cuvântătoare a sfintei turme a Hristosului Tău
[In 10, 1 ş. u.], membru cinstit al Bisericii Tale, vas sfinţit [7 Tes 4,4], fiu al
luminii [7 Tes 5, 5] şi moştenitor al împărăţiei Tale [7ac 2, 5]. Ca vieţuind
după poruncile Tale, păzind pecetea nestricată şi veşmântul neîntinat, să
dobândească fericirea aleşilor Tăi în împărăţia Ta. Cu harul şi cu îndurările

şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună eşti
binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[119] Şi după „Amin”, cel ce urmează să se boteze fiin d dezbrăcat şi des
culţ, preotul îl întoarce cu faţa spre apus cu mâinile sus şi spune de trei ori:
Te lepezi [dezertezi] de Satana, de toate lucrurile lui, de toată slujirea/ado-
rarea lui, de toţi îngerii lui şi de toată pompa lui?
Şi cel ce urmează să se boteze ori naşul lui răspunde la fiecare: Mă lepăd
[dezertez]!
Şi iarăşi preotul îl întreabă de trei ori zicând: Te-ai lepădat [ai dezertat]
de Satana?
Iar el răspunde: M-am lepădat [am dezertat]!
Şi preotul spune: Suflă peste el!
Şi-l întoarce cu faţa către răsărit cu mâinile jo s şi-i spune de trei ori:
Şi te-ai alăturat/înregimentat lui Hristos?
Iar el răspunde: M-am alăturat/înregimentat lui Hristos! Şi [spune]: Cred
într-Un Dumnezeu Tată Atoateţiitor... şi celelalte.
Şi după ce spune [Crezul] de trei ori, preotul îi întreabă iarăşi: V-aţi ală
turat/înregimentat lui Hristos?
Şi ei răspund: Ne-am alăturat/înregimentat!
Şi preotul spune: Inchinaţi-vă/proslernaţi-vă Lui!
Şi face rugăciunea aceasta:
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robii Tăi aceştia (N) la
luminarea Ta cea sfântă şi-i învredniceşte de acest mare dar al Sfântului Tău
Botez. Dezbracă-i pe ei de cele vechi şi-i naşte din nou pentru viaţa veşnică.
Şi-i umple de puterea Sfântului Tău Duh spre unirea cu Hristosul Tău, ca să
nu mai fie de acum copii ai trupului/cămii, ci copii ai împărăţiei Tale [Rm 9,8;
Mt 8, 12]. Cu bunăvoirea şi cu harul Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care bine
cuvântat eşti cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum [şi
[120] Ale diaconului în sfânta Sâmbătă [Mare] când se face botezul.
în pace Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea care vine de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Dom
nului să ne rugăm.
Pentru sfântă casa aceasta, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se sfinţească apa aceasta cu venirea şi cu lucrarea Sfântului
Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să trimită Domnul peste ea harul răscumpărării şi binecuvântarea

Iordanului, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se binecuvânteze apa aceasta cu venirea Duhului Sfânt, Dom
Pentru ca să se binecuvânteze apa aceasta ca şi curgerile Iordanului, Dom
Pentru ca să vină în apa aceasta lucrarea curăţitoare a Treimii celei mai
presus de fiinţă, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se scufunde în ea toată puterea duşmanului omorâtor de
suflete, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fie spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor pentru toţi cei ce
vor lua şi vor gusta din ea, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca cei botezaţi în ea să se arate ca luminătorii cerului, neavând pată
sau zbârcitură [Ef 5, 27], Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia,
Domnului să ne rugăm.
[121] Rugăciune pe care o face preotul care urmează să boteze.

Iar în timp ce diaconul face rugăciunea [ectenia], preotul se roagă în sine
spunând:
îndurate şi milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile şi rărunchii
[Ps 7, 10] şi ştii cele ascunse ale oamenilor [Iov 7, 20], căci nu este lucru
ascuns înaintea Ta [Evr 4, 13], ci toate sunt dezbrăcate şi descoperite înain
tea ochilor Tăi; Care le ştii şi pe cele ale mele, să nu Te scârbeşti de mine,
nici să-Ţi întorci faţa Ta de la mine [Pi 101, 3], ci trece greşelile mele în
ceasul acesta, Cel care la pocăinţă treci cu vederea păcatele oamenilor [Sol
11,23]. Şi-mi spală necurăţia trupului şi întinarea sufletului şi mă sfinţeşte
cu totul şi pe mine cu puterea Ta nevăzută şi cu dreapta Ta duhovnicească;
ca nu cumva, făgăduind eu altora libertatea [2 Ptr 2, 19] şi oferind-o cu de
plină încredere în iubirea Ta de oameni negrăită, să nu mă fac eu însumi rob
netrebnic al păcatului [In 8, 34; Rm 6, 17]. Nu, Stăpâne, Cel ce singur eşti bun
şi iubitor de oameni, să nu mă întorc umilit şi făcut de ruşine, ci trimite-mi
putere de sus [Lc 24,49] şi mă întăreşte spre slujirea acestei mari şi cereşti
Taine. Şi fă ca Hristosul Tău să ia chip/formă [Ga 4, 19] în cei ce se vor
naşte din nou prin a mea nevrednicie şi-i zideşte pe temelia apostolilor şi a
profeţilor Tăi [Ef 2, 20] şi să nu-i surpi; ci sădeşte-i ca sădire a adevărului în
sfânta Ta catholică şi apostolică Biserică şi să nu-i smulgi, pentru ca, înain
tând ei în dreapta-credinţă, să se slăvească şi prin ei preasfânt Numele Tău,
al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum [şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
[122] Iar după ce diaconul isprăveşte cele ale diaconului, preotul se roagă
cu glas mare zicând:
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale [Jd 16, 13; Sir 11,4]
şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!
Că după ce ai adus toate cu voia Ta din nefiinţă la fiinţă [Sol 1, 14], cu
puterea Ta ţii la un loc făptura [creaţia] şi cu purtarea Ta de grijă [pronia Ta]
guvernezi lumea. Tu din patru stihii ai întocmit făptura [creaţia], cu patru
anotimpuri ai încununat crugul/cercul anului [Ps 148, 3]. De Tine tremură
toate puterile [îngereşti], pe Tine Te laudă soarele, pe Tine Te slăveşte luna,
Ţie se pleacă stelele, pe Tine Te ascultă lumina, de Tine tremură adâncurile,
Ţie slujesc izvoarele, Tu ai întins cerul ca un cort [Ps 103, 2], Tu ai întărit
pământul peste ape [Ps 135, 6], Tu ai îngrădit marea cu nisip, Tu ai revărsat
aerul spre răsuflare, puterile îngereşti Ţie slujesc şi corurile arhanghelilor
Ţie se închină; heruvimii cu ochi mulţi şi serafimii cu câte şase aripi stând
în cerc şi zburând, îşi acoperă feţele de frica slavei Tale necuprinse [Is
6, 2]. Că Tu fiind Dumnezeu necuprins de gând şi de cuvânt şi fără de înce
put, ai venit pe pământ luând chip/formă de rob şi făcându-Tc o asemănare
omenească [Flp 2, 7]; că, pentru îndurările milei Tale, n-ai răbdat, Stăpâne,
să vezi neamul omenesc tiranizat de diavolul, ci ai venit şi ne-ai mântuit.
Mărturisim harul Tău, vestim mila Ta, nu tăinuim facerea Ta dc bine. Naşte
rile firii noastre le-ai eliberat sfinţind un pântec de fecioară cu naşterea Ta.
Toată făptura [creaţia] Te-a lăudat pe Tine, Care Tc-ai arătat [TU 2, 11; 3,4],
că Tu, Dumnezeul nostru, pe pământ Te-ai arătat şi cu oamenii ai petrecut [Bar
3, 38]; Tu, trimiţând din cer Duhul Tău Cel Sfânt, ai sfinţit curgerile Iorda
nului şi capetele balaurilor care se cuibăriseră acolo le-ai zdrobit [Pi 73, 13].
Tu însuţi, aşadar, iubitorule de oameni împărate, vino şi acum prin venirea
Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta!
Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de
nestricăciune, dar de sfinţire, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavoli
lor pieire, neapropiată de puterile cele potrivnice, plină de putere îngerească.
Să fugă de la ea toţi cei ce uneltesc asupra făpturii Tale, că am chemat,
Doamne, Numele Tău cel minunat, slăvit şi înfricoşător pentru cei potrivnici.
Şi suflă în apă de trei ori şi o pecetluieşte [făcând semnul crucii] cu dege
tul de trei ori şi spune:
Zdrobite să fie de însemnarea chipului/semnului [typos] crucii Tale toate
puterile cele potrivnice!
Să se depărteze de la noi toate înfăţişările din văzduh şi nearătate, şi să nu
se ascundă în apa aceasta vreun demon întunecat, rugămu-ne Ţie, Doamne,
nici să se pogoare la acesta care se botează vreun duh rău aducându-i întu
necare gândurilor şi tulburare cugetului. Ci Tu, Stăpâne a toate, arată apa
V.5. C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 957
aceasta, apă de odihnă, apă de sfinţire, curăţire de întinarea trupului şi a su

fletului, dezlegare de legături, iertare de păcate, luminare a sufletului, baie a
naşterii din nou, înnoire a duhului, har de înfiere, veşmânt de nestricăciune,
izvor de viaţă. Că Tu, Doamne, ai zis: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi răută
ţile din sufletele voastre!” [Zy 1, 16]. Tu ne-ai dăruit această a doua naştere
de sus prin apă şi prin Duh [In 3, 5]. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta şi dă
acestora care se cufundă în ea să se schimbe, ca să lepede pe omul cel vechi,
stricat de poftele înşelăciunii [Ef 4, 22], şi să se îmbrace în cel nou înnoit
după chipul/icoana Ziditorului său [Col 3, 10]; ca răsădiţi fiind împreună cu
asemănarea morţii Unuia-Născut Fiului Tău prin Botez, să se facă părtaşi şi
ai învierii Tale şi, păzind darul Sfântului Tău Duh [FA 10,45] şi sporind
depozitul harului [2 Ptr 3, 18], să ia premiul chemării de sus [Flp 3, 14] şi să
se numere împreună cu întâi-născuţii înscrişi în cer [Evr 12, 23]. Intru Hristos
lisus Domnul nostru, cu Care Ţie se cuvine slava şi puterea împreună cu
Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
[123] Şi după „Amin” preotul spune: Pace tuturor!

Şi preotul îşi pleacă capul spre vasul cu untdelemn purtat de diacon, suflă
peste el de trei ori şi-l pecetluieşte [cu semnul crucii] şi spune:
Stăpâne Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care celor ce erau cu Noe
în arcă le-ai trimis un porumbel având în cioc ramură de măslin [Fc 8, 11],
semn al împăcării şi al mântuirii din potop, şi prin acelea ai preînchipuit taina
harului; Care ai dat rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine; Care
prin el ai umplut de Duh Sfânt pe cei ce erau în Lege, iar pe cei ce sunt în
har îi faci desăvârşiţi, însuţi binecuvântează şi acest untdelemn cu puterea,
cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Tău Duh, ca acesta să se facă ungere a
nestricăciunii, armă a dreptăţii, înnoire a sufletului şi trupului, biruinţă asu
pra a toată lucrarea diavolească, spre izbăvire de orice rău pentru cei ce se
ung cu credinţă sau vor şi gusta din el, spre slava Ta şi a Unuia-Născut Fiu
lui Tău şi a Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi
[pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[124] Şi după „Amin”, diaconul spune: Să luăm aminte!

Iar preotul ia vasul cu sfântul untdelemn şi fa ce cu el în apă trei cruci
cântând „Aliluia” de trei ori împreună cu poporul, după care pune deoparte
vasul şi spune cu glas mare:
Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce
vine în lume [In 1, 9], acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi e adus cel ce se botează, iar preotul ia din sfântul untdelemn cu degetul

său şi face semnul crucii pe fruntea, pe pieptul şi pe spatele celui ce se
botează, şi spune:
Se unge robul lui Dumnezeu (N) cu untdelemnul veseliei [/*5 44, 8], în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Iar apoi îi este uns de către diacon tot trupul. După care e botezat de
preot care spune:
Botează-se (N) în numele [Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin],
Şi după ce s-a botezat cântăreţul spune [psalmul]: Fericiţi cei cărora li s-au
iertat păcatele [Ps 31 ].
[125] După aceasta, în timp ce diaconul face rugăciunea [ectenia],

preotul se roagă cu rugăciunea aceasta.
Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeule, Atoateţiitorule, Izvorul bunătăţi
lor, Soarele dreptăţii [Mal 3, 20], Care celor ce erau întru întuneric le-ai stră
lucit lumina [Mt 4, 16] mântuirii prin arătarea Unuia-Născut Fiului Tău şi
Dumnezeului nostru şi ne-ai dăruit nouă, nevrednicilor, fericita curăţire în
sfântă apa aceasta şi dumnezeiasca sfinţire prin ungerea făcătoare de viaţă;
Care şi acum ai binevoit a-i naşte din nou prin apă şi prin Duh [In 3, 5] pe
robii Tăi aceştia nou luminaţii, şi le-ai dăruit iertarea păcatelor cu voie şi
fără voie. însuţi Stăpâne, preaîndurate împărate al tuturor, dăruieşte-le şi
pecetea darului Sfântului, întru tot puternicului şi închinatului Tău Duh şi
împărtăşirea sfântului Trup şi a scumpului Sânge al Hristosului Tău. Păzeşte-i
întru sfinţenia Ta. întăreşte-i în credinţa ortodoxă. Izbăveştc-i de cel rău şi
de toate uneltirile lui. Şi păzeşte-le sufletele întru frica Ta cea mântuitoare,
în curăţie şi în dreptate, ca bineplăcând Ţie în tot lucrul şi cuvântul să se facă
fii şi moştenitori ai cereştii Tale împărăţii [Ga 4, 7; 2 Tim 4, 18; lac 2, 5].
Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeu care miluieşti şi mântuieşti, şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului [şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
Şi după rugăciunea aceasta spune: Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos
v-aţi şi îmbrăcat [Ga 3, 27]!
Şi preotul îi unge pe cei botezaţi cu Sfântul Mir făcându-le semnul crucii
p e frunte, pe ochi, pe nări, pe gură şi pe cele două urechi spunând: Pecetea
darului Duhului Sfânt!
Şi începe să spună [Psalmul]: Fericiţi cărora li s-au iertat păcatele şi cărora
li s-au acoperit păcatele [Ps 31,1 ].
Şi preotul intră împreună cu nou-luminaţii în Intrare şi face dumnezeiasca
Liturghie.
V.5. C el m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 959
[126] Rugăciune la spălare.

Cel ce prin Sfântul Tău Botez ai dăruit robilor Tăi izbăvire de păcate şi
le-ai dat o înnoire a vieţii, însuţi, Stăpâne, Doamne, binevoieşte să strălu
cească pururea în inima lor luminarea feţei Tale [Fi 43, 4; E f 6, 16]; temelu-
ieşte pe piatră pavăza credinţei lor [1 Co 15, 53] împotriva celui potrivnic,
păzeşte-le neîntinată de orice murdărie a păcatelor haina nestricăciunii cu
care s-au îmbrăcat, păstrând neştearsă pecetea duhovnicească în ziua judecăţii
Tale înfricoşătoare; şi milostiv fii acestora şi nouă după mulţimea îndurărilor
Tale. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă
Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh[, acum şi pururea şi
[Sfinţirea Mare a Apei de Bobotează]

[ 127] Ale diaconului Ia sfinţirea de sfintele Arătări [Epifanii],
Să zicem toţi: Doamne, miluieşte!
Dumnezeule, Părinte Atoateţiitorule, Cel ce pe toate le ştii înainte de a se
face şi le-ai chemat din nefiinţă la fiinţă [Sol 1, 14], rugămu-ne Ţie.
Cel ce ai întins cerurile şi ai întemeiat pământul pe ape [Fs· 103, 2. 5],
rugămu-ne Ţie.
Cel cc ai sădit rai în Eden spre răsărit [Fc 2, 8] şi ai făcut să izvorască din
el un izvor cu patru curgeri, rugămu-ne Ţie.
Cel ce ai binecuvântat cu toiag şi apă şi ai înmulţit turma patriarhului Iacob
[Fc 30, 25-43], rugămu-ne Ţie.
Cel ce prin Ilie Tesviteanul ne-ai arătat prin întreita revărsare a apelor
[3 Rg 18, 34] cele Trei Ipostase ale singurei Dumnezeiri, rugămu-ne Ţie.
Cel ce ne-ai spus prin Isaia profetul: „Scoate-ţi apă cu veselie din izvoarele
mântuirii” [Is 12, 4], rugămu-ne Ţie.
Cel ce Ţi-ai plecat preacuratul creştet înainte-mergătorului Ioan şi ai fost
botezat de el în curgerile Iordanului, rugămu-ne Ţie.
Pe care marea Te-a văzut şi a fugit şi Iordanul s-a întors înapoi [Ps 113, 3],
rugămu-ne Ţie.
Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule; văzutu-Te-au apele şi s-au temut [Fi
76, 16], rugămu-ne Ţie.
Pentru ca să fim binecuvântaţi cu toată binecuvântarea duhovnicească,
rugămu-ne Ţie.
Pentru ca să se binecuvânteze apa aceasta cu venirea, cu puterea şi cu lu
crarea Sfântului Duh, rugămu-ne Ţie.
Pentru ca să vină în apa aceasta lucrarea curăţitoare a Treimii celei mai

presus de fiinţă, rugămu-ne Ţie.
Pentru ca să se facă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor tuturor celor ce
vor scoate şi vor gusta din ea, rugămu-ne Ţie.
Mântuieşte-ne, Dumnezeule, prin arătarea Ta şi auzi-ne, rugămu-ne Ţie.
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta [Ps 50, 3], rugămu-ne
Ţie, Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte.
[128] Rugăciune la binecuvântarea Sfintelor Arătări,

când preotul face tainic rugăciunea aceasta.
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fiule Unule-Născut, Care eşti în
sânul Tatălui [In 1, 18], Dumnezeul Cel adevărat [In 5, 20], Izvorul vieţii
[Ps 35, 10] şi al nemuririi, Lumină din Lumină, Care ai venit în lume să o
luminezi [In 1, 9], luminează cugetul nostru cu Duhul Tău cel Sfânt şi ne
primeşte pe noi, care-Ţi aducem slavă şi mulţumire pentru lucrurile Tale mari
şi minunate din veacuri, ca şi pentru mântuitoarea Ta rânduială/economie
din veacurile cele mai de pe urmă [Evr 1,2], când Tc-ai îmbrăcat cu trupul
nostru neputincios şi sărac şi Te-ai coborât Tu, împăratul tuturor, până la
măsură de rob. Suferit-ai încă şi a fi botezat în Iordan dc o mână dc rob, ca
sfinţind firea apelor, Tu, Cel ce eşti fără de păcat, să nc faci calc spre naşte
rea de-a doua prin apă şi prin Duh [In 3, 5], şi să ne întorci la libertatea cea
dintâi. Prăznuind deci aducerea-aminte de această taină dumnezeiască, ne
rugăm Ţie, Stăpâne Iubitorule de oameni, stropeşte şi peste noi, nevrednicii
robii Tăi, după făgăduinţa Ta cea dumnezeiască, apă curată, darul milostivirii
Tale, ca să fie bineprimită bunătăţii Tale cererea noastră a păcătoşilor pentru
apa aceasta, şi prin ea să se dăruiască nouă şi la tot poporul Tău credincios
binecuvântarea Ta, spre slava sfântului şi închinatului Tău Nume. Că Ţie se
cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, împreună cu Părintele Tău Cel fără
de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[129] Prologul Sfintelor Arătări spus înainte de „Mare eşti, Doamne”.

Treime nezidită, de-o-fiinţă, fără de început, atotputernică, atoatevăzătoare,
nevăzută, necuprinsă, fără de sfârşit, Ziditoarea fiinţelor înţelegătoare şi a
firilor cuvântătoare, bunătatea prin fire, lumina neapropiată [1 Tim 6,16] care
luminează pe tot omul ce vine în lume [In 1, 9], străluceşte şi mie, nevredni
cului robului Tău, luminează-mi ochii minţii, ca să cutez a lăuda nemăsurata
Ta binefacere şi putere. Bineprimită să fie rugăciunea adusă de mine pentru
poporul care stă de faţă, ca să nu oprească greşelile mele venirea aici şi
acum a Preasfântului Tău Duh, Preabunule, ci mă iartă ca neosândit să strig

Ţie şi să spun:
[130] Alt prolog.
Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că ne-a cercetat

[vizitat] şi a făcut răscumpărare poporului Său [Lc 1, 68]. Căci iată ne-a
sosit vreme de prăznuire, îngerii împreună cu oamenii prăznuiesc şi corul
sfinţilor se apropie de noi.
Astăzi harul Sfântului Duh care sfinţeşte apele li se arată acestora.
Astăzi cerul scânteietor plouă pământului cunoaştere.
Astăzi Soarele cel neapus a răsărit şi lumea cu lumină se luminează.
Astăzi luna străluceşte şi ea lumii cu raze strălucitoare.
Astăzi stelele luminoase împodobesc lumea locuită.
Astăzi norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii [Zs 45, 8].
Astăzi adunările apelor dau înapoi făcându-se scăunel sub picioarele Stă
pânului [Ps 109, 1].
Astăzi Cel nevăzut se face văzut ca să ni Se arate.
Astăzi Cel nezidit primeşte cu voie să se pună peste El mâna făpturii Lui.
Astăzi Cel neplecat pleacă grumazul Lui robului Său ca să ne slobozească
din robie.
Astăzi din întuneric ne-am izbăvit şi cu lumina cunoaşterii lui Dumnezeu
ne-am luminat.
Astăzi prin naşterea din nou Stăpânul remodelează arhetipul chipului.
Astăzi toată făptura e adăpată cu curgeri înmiresmate.
Astăzi greşelile oamenilor sunt şterse în curgerile Iordanului.
Astăzi apele sărate ale mării se preschimbă în dulci prin arătarea Stăpânului.
Astăzi raiul s-a deschis oamenilor şi drepţii sălăşluiesc împreună cu noi.
Astăzi ne-am izbăvit din tânguirea cea de demult şi ca un nou Israel ne-am
mântuit.
Astăzi dezbrăcând zdrenţele cele vechi ale păcatului ne-am îmbrăcat în
haina nestricăciunii.
Astăzi comunitatea/obştea cea sfântă şi mult vestită a ortodocşilor se bucură.
Astăzi am luat din înălţime împărăţia cerurilor şi împărăţia Domnului
n-are sfârşit [Lc 1, 52].
împreună cu care cu mulţumire strigăm Ţie:
[131] Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale [Jd 16, 31; Sir
11,4] şi nici un cuvânt nu e de ajuns spre lauda minunilor Tale!
Căci după ce ai adus toate cu voia Ta din nefiinţă la fiinţă [Sol 1, 14], cu
puterea Ta ţii la un loc făptura [creaţia] şi cu purtarea Ta de grijă [pronia Ta]
guvernezi lumea. Tu din patru stihii ai întocmit făptura [creaţia] şi cu patru

anotimpuri ai împodobit crugul/cercul anului [Ps 64, 12]. De Tine tremură
toate puterile, pe Tine Te laudă soarele, pe Tine Te slăveşte luna, Ţie se su
pun stelele [Ps 148, 3], de Tine ascultă lumina, de Tine tremură adâncurile,
Ţie slujesc izvoarele, Tu ai întins cerul ca un cort, Tu ai întărit pământul
peste ape [Pi 103, 2], Tu ai îngrădit marea cu nisip, Tu ai revărsat aerul spre
răsuflare. Puterile îngereşti Ţie slujesc şi cetele arhanghelilor Ţie se închină;
heruvimii cu ochi mulţi şi serafimii cu câte şase aripi stând în cerc şi zbu
rând, îşi acoperă feţele de frica slavei Tale neapropiate [Is 6, 2]. Că Tu,
Dumnezeu fiind, necuprins de gând şi de cuvânt şi fără de început, ai venit
pe pământ luând chip/formă de rob şi făcându-Te o asemănare omenească
[Flp 2, 7]; că pentru îndurările milei Tale n-ai răbdat, Stăpâne, să vezi nea
mul omenesc tiranizat de diavolul, ci ai venit şi ne-ai mântuit. Mărturisim
harul Tău, vestim mila Ta, nu tăinuim facerea Ta de bine. Naşterile firii
noastre le-ai eliberat sfinţind un pântec de fecioară cu naşterea Ta. Toată
făptura [creaţia] Te-a lăudat pe Tine, Cel ce Te-ai arătat; că Tu, Dumnezeul
nostru, pe pământ Te-ai arătat şi împreună cu oamenii ai petrecut [Bar 3,38].
Tu, trimiţând din cer Duhul Tău Sfânt, ai sfinţit curgerile Iordanului şi cape
tele balaurului care se încuibaseră acolo le-ai zdrobii [Ps 73, 13].
Tu însuţi, aşadar, Iubitorule de oameni împărate, vino şi acum, prin venirea
Sfântului Tău Duh Care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta!
Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o izvor de
nestricăciune, dar de sfinţire, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavoli
lor pieire, neapropiată de puterile potrivnice, plină de putere îngerească. Ca
toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţire a sufle
telor şi a trupurilor, spre vindecare a patimilor, spre sfinţire a caselor şi spre
tot folosul de trebuinţă. Căci Tu eşti Dumnezeul nostru, Cel ce ai înnoit
prin apă şi prin Duh firea noastră cea învechită de păcat. Tu eşti Dumnezeul
nostru, Care, pe vremea lui Noe, cu apă ai înecat păcatul. Tu eşti Dumne
zeul nostru, Care prin apă ai eliberat din robia lui Faraon prin Moise nea
mul evreilor. Tu eşti Dumnezeul nostru, Care ai despicat piatra în pustiu şi
au curs ape, pâraiele s-au umplut de apă şi ai adăpat poporul tău însetat. Tu
eşti Dumnezeul nostru Care cu apă şi cu foc l-ai izbăvit prin Ilie pe Israel
din rătăcirea lui Baal. Tu eşti Dumnezeul nostru Care pentru sarea lui Elisei
ai tămăduit apele amare şi sterpe. Tu eşti Dumnezeul nostru Care ai arătat în
Iordan conglăsuirea nedistanţată a Treimii şi în el ne-ai descoperit de-o-fiin-
ţimea Dumnezeirii Tale cu Tatăl. însuţi şi acum sfinţeşte şi apa aceasta cu
Duhul Tău Sfânt, dând tuturor celor ce se ating, gustă din ea şi se folosesc
de ea, sfinţire, binecuvântare, curăţire, sănătate. Şi mântuieşte-i, Doamne, pe
robii Tăi, credincioşii noştri împăraţi, şi păzeşte-i sub acoperământul Tău în
V .5. C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 963
pace, supune-Ie lor pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul, dăruindu-le toate cererile

spre mântuire şi viaţă veşnică. Pentru ca şi prin stihii şi prin oameni şi prin
îngeri şi prin cele văzute şi prin cele nevăzute să fie preaslăvit preasfânt
Numele Tău, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Tău
[132] Şi preotul spune: Pace tuturor!

Şi preotul se roagă:
Pleacă, Doamne, urechea Ta şi ne auzi pe noi [Pi 85, 1] Tu, Cel ce ai
primit a Te boteza în Iordan şi ai sfinţit apele, şi binecuvântează-ne pe toţi,
care prin plecarea capului nostru facem semnul supunerii; fă-ne vrednici ca
prin împărtăşirea şi stropirea cu apa aceasta să ne umplem de sfinţenia Ta şi
să ne fie, Doamne, spre sănătatea sufletului şi a trupului. Ecfo[nis]: Că Tu eşti
sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinare
înălţăm[, împreună şi Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului
şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin],
Şi îndată preotul stropeşte poporul spunând împreună cu mulţimea tro
parul glas 4: „Veniţi să imităm fecioarele cele înţelepte”, şi slăveşte şi spune
şi altele.
[133] Altă rugăciune la apa Sfântului Botez al Arătărilor lui Dumnezeu

spusă la fântâna din mijlocul curţii bisericii.
Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Care pentru Moise ai preschimbat popo

rului în apă dulce apa cea amară [/ş 15, 22-25], Care pentru sarea lui Elisei
ai tămăduit apele vătămate [4 Rg 2, 20-21] şi ai sfinţit curgerile Iordanului
prin preacurată arătarea Ta; însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta şi
fă-o să fie pentru toţi cei ce se vor stropi sau vor gusta din ea izvor de bine
cuvântare, vindecare patimilor, sfinţire caselor, alungare a toată uneltirea
văzută şi nevăzută. Ecfo[nis]: Că a Ta este puterea şi a Ta este împărăţia şi
puterea şi slava, a Tatălui [şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi
[134] Şi când diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!,
preotul se roagă:
„Pleacă, Doamne, urechea Ta şi ne auzi pe noi Cel ce ai primit a Te boteza
în Iordan” şi celelalte.
[Privegherea]
[135] Rugăciune de seară a antifonului I al slujbei de priveghere [panychis].
Cei care în vremea zilei ne-am desfătat de vederea măreţei Tale lucrări în
făptură [creaţie], Doamne, şi prin ea Te-am slăvit uimiţi pe Tine, Autorul a
toate şi Făcătorul minunilor mai presus de fire, îţi aducem laudă cu vredni
cie şi după trecerea ei [a zilei] înţelegând purtarea de grijă [pronia] a marii
Tale înţelepciuni. Pentru că ai pus întuneric şi s-a făcut noapte [Pi 103, 20],
care oamenilor le aduce odihnă de osteneli, iar fiarelor le dă hrană, de aceea
împreună cu profetul strigăm Ţie: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
toate în înţelepciune le-ai făcut!” [Ps 103, 24]. Şi Te rugăm, Stăpâne, Iubito-
rule de oameni, să nu apui peste întărirea păcatelor noastre Tu, Soarele drep
tăţii [Ef 4, 26; Mal 3, 20], ci să fim luminaţi mereu cu luminarea harului
Tău, ca ziua şi noaptea să slăvim măreţia Ta necuprinsă. Ecfojnis]: Că Ţie
se cuvine toată slavaf, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Pe Tine, Lumina cea veşnică şi neînserată [Sol 7, 26], Dumnezeul nostru,
la Care nu este mutare, nici umbră de schimbare [Iac 1, 17], lăudându-Te în
vremea de faţă a nopţii, Te rugăm să priveghezi împreună cu ochii noştri
trupeşti. învredniceşte gândurile minţii noastre dc vederea slavei Tale, ca nu
cumva, suferind o picoteală a sufletului, să ne lipsim de glasul duhovnicesc
al veseliei întru Tine şi al mărturisirii/laudei. Ci în psalmi, în laude şi în cân
tări duhovniceşti [Ef 5, 19; Col 3, 16], cântându-Ţi, Dumnezeule, în inimile
şi în gura noastră, să dobândim mântuirea care vine de la Tine [2 Tim 2, 10],
ca să ne învrednicim să ne desfâtăm veşnic de glasul celor ce prăznuiesc în
ceruri. Ecfo[nis]: Că s-a sfinţit şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare cuvi
inţă [Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin],

Dumnezeule Care primeşti doxologie neadormită şi neîncetată de la pute
rile netrupeşti şi înţelegătoare din ceruri, unde nu există o lumină materială,
ci luminarea veşnică a slavei Tale neapropiate le dăruie neîncetarea adorării
Tale sfinţitoare, priveşte spre umilinţa noastră şi primeşte lauda de noapte
adusă Ţie de noi prin imitarea pe măsura neputinţei omeneşti a minţilor supra-
cereşti. Nu Te uita la nevrednicia vieţii noastre, ci la nemăsurata Ta bunătate,
prin care ne-ai adus de la nefiinţă şi ne păstrezi în fiinţă, şi ne-ai insuflat prin
Sfintele Tale Scripturi bună-mireasma laudei Tale, în care Te slăvim închi-

nându-ne pe Tine Singurul Sfânt, negrăit şi necuprins Făcător şi Stăpân a toate,
cerând izbăvirea noastră din întunericul păcatului şi fericirea fără de sfârşit
întru lumina feţei Tale [Ps 4, 7]. Ecfo[nis]: Că a Ta este stăpânirea, şi a Ta
este împărăţia[, şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,

Stăpâne Atoateţiitorule, Cel necuprins, Fiinţa obârşie a luminii şi neînţe
leasă cu mintea, Tatăl înţelepciunii Tale Uneia-Născute şi enipostatice, Pur-
cezătorul Duhului Tău făcător de viaţă şi atotputernic, Care pentru îndurările
milei şi negrăită bunătate n-ai trecut cu vederea firea omenească ţinută în
întunericul păcatului, ci după ce ai făcut să ne strălucească dumnezeieştile
lumini ale învăţăturilor Tale sfinte prin Lege şi profeţi, mai apoi ai binevoit să
ne răsară prin taip însuşi adevăratul şi neapusul Soare al dreptăţii [Mal 3, 20],
Fiul Tău Unul-Născut, şi să ne călăuzească spre strălucirea luminării Tale
[Bar 4, 2]. Să fie cu luare-aminte urechile Tale la glasul rugăciunii noastre
[Ps 129, 2] şi ne dă să străbatem cu suflet veghetor şi treaz toată noaptea
vieţii de faţă aşteptând venirea zilei Hristosului Tău, Dumnezeul nostru şi
Judecătorul a toate; ca să fim găsiţi nu căzuţi din nou şi dormind, ci prive
ghind şi sculaţi, în lucrarea poruncilor, şi să intrăm în bucuria Domnului
[Ml 25, 21 ], de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea [/s 35, 10]
şi unde e sălaşul tuturor celor ce se veselesc întru Tine [Pi 86, 7]. Ecfo[nisJ:
Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie [slavă înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[139] Şi în timp ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le ple
căm!, preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, pleacă inimile noastre spre ascultarea dumne
zeieştilor Tale porunci şi întoarce ochii minţii noastre ca să nu se alipească
de zădărnicia lumească, ci învredniceşte-i să privească mereu ţintă la frumu
seţea slavei Tale. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeul milei
şi al mântuirii şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
[Pregătirea şi sfinţirea Mirului]

[140] Pregătirea nardului: pentru 10 xestii [ 4 1] de untdelemn, o litră şi
jumătate [580 g] de căprişor, o litră [320 g j de iris [stănjenel]; o jumătate de
litră [166 g] de rasdon, trei sferturi de litră [240 g] de aspalthon. Acestea
trebuie tăiate fin şi muiate în apă două zile într-un cazan lustruit, după care
să se introducă untdelemnul să se moaie şi să se fiarbă totul o zi întreagă.
Al doilea preparat: ghimber, o litră [320 g]; xilokariofil, opt uncii [208 g];
mirobolan, şase uncii [156 gj; casamon, şase uncii [156 gj; cassie, şase
uncii [156 g]: teremint, două uncii [52 g]; smirnă, o uncie [26 gj; balsam
bun, două uncii şi jumătate [65 g]. Acestea înmoaie-le şi fierbe-le în chip ase
mănător, afară de teremint, smirnă şi balsam, fiindcă ele sunt fierte dinainte.
[141] Rugăciune la facerea Mirului care are loc în Sfânta Joi

a Săptămânii Mari numai de către episcop.
Făcându-se după rânduială toată Sfânta Liturghie, când se duc Sfintele
Daruri pe Sfânta Masă, se duce împreună cu ele de către prezbiteriu şi
Mirul şi se depune şi el pe Sfânta Masă aproape de primul disc din stânga.
Şi arhiereul face toată Sfânta Ofrandă [Anafora] până la ecfonisul: „Şi să fie
milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru”. Iar după „Amin” nu se
face încă nici deschiderea uşilor, nici diaconul nu iese în amvon să facă ru
găciunea [ectenia] din mijloc, ci în tăcere arhiereu! se ridică şi în timp ce
arhidiaconul spune în dumnezeiescul altar „Să luăm aminte!”, urcă pe posta
mentul sfântului jertfelnic şi pecetluieşte Mirul de trei ori [cu semnul cruciiJ
şi iarăşi coboară. Şi aplecându-se începe rugăciunea aşa:
Doamne al milei şi Tată al luminilor, de la Care se dă orice dăruire bună
şi orice dar desăvârşit [Iac 1, 17], dă-ne şi nouă, nevrednicilor, har spre slu
jirea acestei mari şi de viaţă făcătoare Taine, aşa cum i-ai dat lui Moise, cre
dinciosul Tău slujitor [Iş 14, 31; Ev 3, 6], robului Tău Samuel şi sfinţilor Tăi
apostoli, şi trimite Preasfântul Tău Duh peste Mirul acesta. Şi fu-I ungere
împărătească, ungere duhovnicească, păzitor al vieţii, sfinţitor al sufletelor şi
al trupurilor, untdelemn de veselie [Ps 44, 8], care în Legea Veche s-a ivit şi
în Noul Legământ a strălucit, cu care au fost unşi preoţi şi arhierei, profeţi şi
împăraţi, prin care i-ai uns şi pe sfinţii Tăi apostoli şi pe toţi cei care prin
baia naşterii din nou [77/ 3, 5] au fost născuţi din nou de ei şi de episcopii şi
prezbiterii care le-au urmat până astăzi. Aşa, Doamne, Dumnezeule Atoate-
ţiitorule, arată-1 prin venirea închinatului şi sfântului Tău Duh veşmânt de
nestricăciune [1 Co 15, 54] şi pecete desăvârşitoare pusă peste cei ce la baia
Ta dumnezeiască primesc sfânta Ta numire, a Unuia-Născut Fiului Tău şi a
Sfântului Tău Duh, ca să fie înaintea Ta casnici şi cetăţeni ai Tăi recunos
cuţi, slujitori ai Tăi şi slujitoare ale Tale, sfinţiţi la suflet şi la trup, eliberaţi
de orice răutate şi răscumpăraţi din orice păcat, iar prin îmbrăcarea veşmân
tului slavei Tale nestricăcioase să fie recunoscuţi prin acest sfânt semn al
Tău de sfinţii îngeri şi arhangheli şi de toată puterea cerească şi să fie înfri
coşători pentru duhurile rele şi necurate; ca să fie pentru Tine un popor ales
V.5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iza n tin : B arberini gr. 336 961
[Tit 2, 14], o preoţie împărătească, un neam sfânt [/ Ptr 2, 9], pecetluiţi prin
acest preacurat Mir şi avându-L pe Hristosul/Unsul Tău în inimile lor să fie
un sălaş de locuire al Tău, al lui Dumnezeu şi Tatăl în Duhul Sfânt. Apoi
îndreptăndu-se spune cu glas mare: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru
sfinţi Te odihneşti, şi Ţie slavă înălţăm[, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[142] Iar după „Amin”, spune: Pace tuturor!
Şi în timp ce arhidiaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!,
arhiereul se roagă şi spune:
Ţie, Dumnezeului şi împăratului a toate, mulţumindu-Ţi, Ţi-am plecat gâtul
inimilor noastre, căci deşi eram nevrednici ai binevoit să fim slujitori ai
acestor Sfinte Taine. Vestind mila Ta pe care ai revărsat-o din belşug peste
noi, ne rugăm ca toţi să primească de la Tine sfinţirea ca un mir revărsat pe
cap [Ps 132, 2], pentru că Mir vărsat [Cânt 1, 3] este Numele Domnului şi
Mântuitorului nostru lisus Hristos/Unsul, al Unuia-Născut Fiului Tău, întru
Care se umple de bună-mireasmă toată lumea cea văzută şi cea nevăzută.
Şi Ţie se cuvine de la toţi închinare şi mulţumire, Tatălui, Fiului şi Sfântului
Şi după „Amin” se face deschiderea uşilor şi, în timp ce diaconul începe
rugăciunea [eden ia] din mijloc, preotul se pleacă iarăşi şi continuă ispră
vind cele ce urmează ale dumnezeieştii Ofrande.
[Cateheză patriarhală pentru candidaţii la botez]

[143] Lepădare şi alăturare [dezertare şi înregimentare]
care se face de către arhiepiscop în Sfânta Vineri a Paştelui
Adunându-se toţi catehumenii în preasfânta biserică Irina cea veche, vine
arhiepiscopul pe la ceasul al şaselea şi urcă în amvon.
Şi după ce arhidiaconul a spus: Să luăm aminte!, le spune: Pace tuturor!
Iar arhiereul le spune catehumenilor: Staţi cu frică şi pecetluiţi-vă! Dez-
brăcaţi-vă şi descălţaţi-vă!
Şi făcăndu-se aceasta, începe cateheza astfel:
Acesta e capătul catehezei voastre. A sosit vremea răscumpărării voastre.
Astăzi veţi da lui Hristos înscrisul credinţei: hârtie, cerneală şi condei se fac
conştiinţa, limba şi portul vostru. Vedeţi aşadar cum vă scrieţi cu mâna măr
turisirea; nu vă abateţi de la drum, ca să nu vă rătăciţi. Cei ce urmează să
moară îşi fac testamente în care scriu un alt moştenitor al averilor lor; şi voi
veţi muri mâine noapte păcatului [/ Co 15, 32]; faceţi-vă şi voi acum drept
testament lepădarea [dezertarea], scrieţi în el drept moştenitor al păcatului pe
diavolul şi lui lăsaţi-i păcatele ca pe o moştenire părintească. Aşadar, dacă

are cineva dintre voi în suflet ceva din ce este al diavolului aruncaţi-i-1 lui.
Mortul nu mai are putere asupra averilor. Nimeni dintre voi să nu mai aibă
în suflet ceva din ce este al diavolului. De aceea stând în picioare, întindeţi
sus mâinile ca unii care aţi fost găsiţi de îngeri. Să nu rămână ascuns la voi
nimic din cele ale diavolului: nimeni să nu ţină duşmănie, nimeni să nu pă
zească mânia, nimeni să nu stea cu viclenie, nimeni să nu asculte cu făţăr
nicie. Aruncaţi-i diavolului toată murdăria şi prisosul răutăţii. Staţi ca nişte
prizonieri făcuţi robi, căci vă cumpără Hristos. Precum îl vede şi-l urăşte pe
diavolul, aşa fiecare din voi să-i sufle în faţă. Intraţi în conştiinţele voastre,
cercetaţi-vă inimile, vedeţi ce aţi făcut fiecare; dacă e în voi ceva din cele
ale potrivnicului, scuipaţi-1 împreună cu suflarea. Nimeni să nu fie aici iu
deu prin făţărnicie, nimeni să nu se îndoiască de taină: cuvântul lui Dumne
zeu cercetează inimile voastre fiind mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri
[Evr 4, 12]. Spre apus stă acum diavolul scrâşnind din dinţi, adunându-şi
coama, bătând din pumni, muşcându-şi buzele, mânios, jelindu-şi singurăta
tea, necrezând în libertatea voastră. De aceea vă pune acum Hristos înaintea
lui ca, lepădându-vă [dezertând] de el şi suflând peste cl, să luaţi asupra
voastră războiul împotriva lui. Diavolul stă la apus, unde c începutul întune
ricului; lepădaţi-vă [dezertaţi] de el şi suflaţi peste el; apoi întoarceţi-vă spre
răsărit şi vă alăturaţi [vă înregimentaţi] lui Hristos. Să nu fie cineva dispre
ţuitor! Staţi cu frică! Toate cele de faţă sunt înfricoşătoare şi cutremurătoare:
toate puterile cerurilor stau aici de faţă, toţi îngerii şi arhanghelii scriu în
chip nevăzut cuvintele noastre; heruvimii şi serafimii se pleacă acum din
ceruri ca să primească făgăduinţele voastre şi să le ducă Stăpânului. Vedeţi
aşadar cum vă lepădaţi [dezertaţi] de vrăjmaşul şi vă alăturaţi [înregimentaţi]
Ziditorului!
După care spune:
întoarceţi-vă spre apus ţinând mâinile voastre sus! Şi spuneţi şi voi ce
spun eu:
Mă lepăd [dezertez] de Satana, de toate lucrurile lui, de toată slujirea
[adorarea, cultul] lui, de toţi îngerii lui şi de toată pompa lui.
Spune aceasta de trei ori, iar după ce toţi răspund îi întreabă iarăşi de
trei ori:
V-aţi lepădat [aţi dezertat] de Satana?
Iar ei spun: Ne-am lepădat [am dezertat]!
După care le spune: Suflaţi peste el!
Şi le spune iarăşi: întoarceţi-vă spre răsărit ţinând mâinile voastre jos!
Staţi cu frică! Şi spuneţi şi voi ce spun eu:
Şi mă alătur [înregimentez] lui Hristos!
V .5. C e l m a i v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 969
Urmează apoi: Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl Atoateţiitorul... şi celelalte.

Spune aceasta de trei ori şi, după ce toţi răspund, îi întreabă:
V-aţi alăturat [înregimentat] lui Hristos?
Iar ei spun: Ne-am alăturat [înregimentat]!
Şi-i întreabă de trei ori. După care le spune: închinaţi-vă [prostemaţi-vă] Lui!
Şi după ce toţi se închină face această rugăciune spunând:
Binecuvântat fie Dumnezeu Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoaşterea adevărului să vină [1 Tim 2, 4] acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Şi le spune iarăşi:
Iată, v-aţi lepădat [aţi dezertat] de diavolul şi v-aţi alăturat [înregimentat]
lui Hristos. Aţi isprăvit înscrisul, Stăpânul îl ţine în ceruri. Vedeţi să păziţi
făgăduinţele, căci în ziua judecăţii va fi adus înainte. Nu pierdeţi capitalul pe
care aţi plătit şi dobânzi. Vedeţi să nu fiţi făcuţi de ruşine la înfricoşătorul
tribunal al Aceluia, când toate puterile cerului se vor clătina şi toată firea
oamenilor va sta înainte judecată în faţa a zeci de mii de îngeri, a oştirilor
îngerilor şi regimentelor puterilor de sus; când [vor fi de faţă] râul de foc,
viermele neadormit şi întunericul din afară, atunci se va citi şi înscrisul tău.
Dacă vei fi milostiv şi iubitor de oameni, vei avea îndată avocaţi ai apărării
pe cei miluiţi de tine; dacă însă ai fost neomenos şi nedamic, nemilostiv şi
bârfitor, calomniindu-i pe cei ce nu te-au nedreptăţit cu nimic, atunci va sta
înaintea la diavolul acuzându-te şi spunând: „Stăpâne, acesta cu cuvântul s-a
lepădat [a dezertat] de mine, dar cu fapta mi-a slujit mie!” Iar atunci îngerii
sc vor mâhni, toţi drepţii vor vărsa lacrimi pentru tine şi sfârşitul hotărârii
este greu şi de spus. Dacă în viaţa de faţă cineva cade într-o primejdie, fie îşi
găseşte protectori/patroni, fie îşi cheamă prieteni, fie e ajutat de rude, fie e
eliberat pe bani; dar acolo nu mai există aşa ceva: nu mai e nici tată care să
ajute, nici mamă milostivă, nici fraţi care să alerge, nici prieteni care să se
sârguiască, ci fiecare om va fi gol, singur şi fără nimeni în preajmă, fie aju
tat, fie osândit de faptele lui. Căci un frate nu plăteşte răscumpărare [pentru
un frate]; va plăti oare un om [Fi 48, 8]? Vedeţi aşadar, asiguraţi-vă. V-aţi
lepădat [aţi dezertat] de diavolul? Urâţi-1 până la moarte. V-aţi alăturat [în
regimentat] lui Hristos? Slăviţi-L până la ultima suflare. Mergeţi la Stăpânul
Dumnezeu cu această mărturisire ortodoxă; nu naufragiaţi în ce priveşte
credinţa [1 Tim 1, 19]. Miluiţi-i pe cei săraci, nu-i treceţi cu vederea pe cei
nedreptăţiţi, nu răpiţi cele străine, nu-i calomniaţi pe cei nevinovaţi, nu pri
miţi auziri zadarnice, apăraţi-i pe preoţii voştri, asigurându-vă în toată vremea
viaţa voastră. Nu m-am reţinut să nu vă spun cele de folos. Ştiţi aşadar acum
voi înşivă cum să păziţi; căci eu am făcut ceea ce îmi revenea să fac spu-
nându-vă dinainte cele de folos, ca nu cumva venind sabia să ia un suflet din
popor. Pentru că vrăjmaşul nostru ne observă şi vorba şi gândul şi mişcarea
şi fapta. Voi însă asiguraţi-vă astfel, ca neputând potrivnicul să spună nimic

rău despre voi în ziua cea înfricoşătoare a judecăţii, să stăm fără să ne fie
ruşine în faţa tribunalului lui Hristos şi să auzim de la El acel fericit glas:
„Veniţi, binecuvântaţi Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de
la întemeierea lumii!” [Mt 25, 34]. Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi
vecilor. Amin.
[144] Iar după „Amin” le spune:
Sus mâinile voastre!
Pentru starea a toată lumea, pentru statornicia sfintelor Biserici şi pentru
unirea tuturor, să spunem: Doamne, miluieşte!
Pentru preaevlavioşii noştri împăraţi, pentru tot palatul şi oastea lor şi
pentru poporul iubitor de Hristos, să spunem: Doamne, miluieşte!
Pentru răscumpărarea sufletelor noastre, pentru ca degrabă să fie zdrobit
Satana sub picioarele noastre şi pentru ca fără vărsare de sânge să fie păzit
Oraşul nostru, să spunem: Doamne, miluieşte!
Şi arhiepiscopul pecetluieşte după obicei poporul [cu semnul crucii] şi
face rugăciunea aceasta:
Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tată
lui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi după „Amin” spune: îmbrăcaţi-vă şi încălţaţi-vă!
Şi coboară în sfântul jertfelnic şi face rugăciunea pentru cei ce se pregă
tesc pentru sfânta luminare după obicei.
Şi în timp ce diaconul face rugăciune [ectenie], preotul se roagă cu rugă
ciunea aceasta, nespunând obişnuitul eefonis la sfârşitul rugăciunii:
Stăpâne Doamne, Dumnezeule, cheamă pe robii Tăi spre sfânta luminare
şi învredniceşte-i de acest mare har. Dezbracă-i de omul cel vechi, naşte-i
din nou spre viaţa veşnică şi umple-i de puterea Sfântului Tău Duh spre
unirea cu Hristosul Tău, ca să nu mai fie copii ai trupului/cămii, ci copii ai
împărăţiei Tale.
Şi isprăvind rugăciunea [ectenia] celor ce se pregătesc pentru luminare,
diaconul în loc să-i facă să-şi plece capetele, spune:
Câţi sunteţi pentru luminare apropiaţi-vă pentru punerea mâinilor şi bine
cuvântare!
Şi punând mâna peste toţi, bărbaţi şi femei, preotul intră iarăşi aproape
de Sfânta Masă şi spune ecfonisul:
Că Tu eşti luminarea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[145] După care preotul zice: Pace tuturor!
V.5. C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 9 71
Şi în timp ce diaconul spune: Capetele voastre Domnului să le plecaţi!,

preotul se roagă iarăşi:
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care vrei ca toţi să se mântuiască şi la
cunoaşterea adevărului să vină [1 Tim 2, 4], străluceşte lumina cunoaşterii în
inimile noastre [2 Co 4, 6] şi ale celor ce se pregătesc pentru sfânta luminare,
învredniceşte-i de darul Tău nemuritor şi uneşte-i cu sfânta şi catholica Ta
Biserică. Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui, Dumnezeul nostru, şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi [în vecii
vecilor. Amin],
[Reconcilierea ereticilor]
[ 146] Cum anume trebuie primiţi cei ce vin de la erezii
la sfânta Biserică a lui Dumnezeu catholică şi apostolică.
Pe arieni şi macedonieni sau pnevmatomahi, pe sabelieni şi novaţieni,
care se numesc pe ei înşişi catari [curaţi], pe cvartodecimani sau tetradiţi şi
pe apolinarişti îi primim dacă dau libeluri [înscrisuri] şi anatemizează
împreună cu erezia lor şi orice altă erezie care nu gândeşte cum gândeşte
sfânta Biserică a lui Dumnezeu catholică şi apostolică, pecetluindu-i sau
ungăndu-i cu Sfântul Mir.
înainte însă, când urmează să fie aduşi la credinţa dreaptă, aceştia trebuie
să postească zece sau cincisprezece zile şi să petreacă dimineţile în rugă
ciuni, iar după-amiezile învăţând psalmi şi fiind catehizaţi, şi abia apoi să
se învrednicească de această credinţă ortodoxă.
Şi preotul să-i pună pe fiecare din ei înaintea sfintei cristelniţe şi să le
zică acestea:
Spune: Anatema (N) şi dogmelor lui şi celor ce au bunăvoire faţă de el şi
celor ce gândesc cele ale lui! Căci mă lepăd [dezertez] de el şi de orice dogmă
eretică şi cred în sfânta şi de-o-fiinţa Treime potrivit expunerii [ekthesis]
Sfinţilor Părinţi care învaţă drept cuvântul adevărului [2 Tim 2, 15].
Şi cel ce vine să-i răspundă la fiecare, după care preotul continuă şi
spune de trei ori:
Crezi în Sfânta şi de-o-fiinţă Treime?
Şi cel întors spune: Cred.
Iar dacă nu ştie să vorbească, spune naşul.
Şi plecându-se cel întors, vine preotul având mâna p e capul lui fa ce
această rugăciune:
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care vrei ca toţi oamenii să se mântuiască
şi la cunoaşterea adevărului să vină [1 Tim 2,4], primeşte pe robul Tău [N),
care s-a trezit acum din rătăcirea lui şi doreşte să vină la cunoaşterea adevă
rului Tău. Căci Tu ai zis: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta
şi pe acelea, trebuie să le aduc. Şi ele vor auzi glasul Meu şi vor fi o turmă şi
un păstor” [In 10, 16]. Păstoreşte-1 pe el în credinţa cunoaşterii Tale adevă
rate potrivit expunerii sfinţilor şi slăviţilor Tăi apostoli, învredniceşte-1 de
pecetea dumnezeiescului Mir, de venirea Sfântului Duh şi de împărtăşirea
scumpului Trup şi Sânge al lui Hristos şi-l arată desăvârşit rob al Tău, ca şi
el să se numere împreună cu turma Ta spre slava şi lauda măreţiei Tale. Că a
Ta este împărăţia şi [puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
Şi-l unge pe el cu Mir ca pe noii botezaţi, făcând peste el aceeaşi zicere[:
Pecetea darului Duhului Sfânt!]
După aceasta se roagă iarăşi:
Doamne, Dumnezeul nostru, Care prin credinţa ortodoxă în Tine şi pece
tea Sfântului Mir ai socotit lucru vrednic să primeşti pe robul Tău (N), Tu,
Stăpâne a toate, păstrează în el credinţa adevărată întru Tine, fâcându-1 să
înainteze în dreptate şi împodobindu-1 cu toate darurile harului care vin de la
Tine. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul [şi de mare cuviinţă
Şi aşa se cuminecă şi primeşte poruncă pentru acele şapte zile să nu
mănânce carne, să nu-şi spele faţa, ci să petreacă cete şapte zile ca şi cei
botezaţi, iar în a opta zi să se spele.
[147] Nestorienii şi eutihienii trebuie să facă libeluri [înscrisuri] şi să
anatemizeze erezia şi pe Nestorie şi pe Eutihie, pe Dioscor, pe Sever şi pe
cei ce gândesc cele ale lor şi toate ereziile mai înainte menţionate şi aşa să
se împărtăşească cu Sfânta Cuminecătură.
Dar pe eunomieni care botează într-o singură cufundare, pe montanişti
numiţi şi frigieni, pe manihei şi pe sabelieni care învaţă un „Fiu-Tată" şi
fac şi alte lucruri grave, şi toate ereziile asemănătoare, precum şi pe aceia
care din ele vor să se alăture adevărului, îi primim ca pe păgâni.
[148] Cum anume trebuie să anatemizeze în scris aceia care vin la sfânta
Biserică a lui Dumnezeu de la manihei:
Anatema lui Mani sau Maniheu, cel numit şi Cubric, şi învăţăturilor lui şi
tuturor celor expuse şi scrise de el, şi tuturor celor ce cred în el, precum şi
celor cinci cărţi întocmite de el în chip impios, pe care le-a numit „Evanghe
lia vie”, care de fapt omoară, şi „Comoară a vieţii”, care de fapt e o comoară
a morţii, şi adunarea „Epistolelor” şi cea a „Tainelor” care e spre răsturnarea
uneltită de ei a Legii şi sfinţilor Profeţi, şi lucrarea „Giganţii” şi aşa-numitul
„Heptalog al lui Agapie” şi însuşi Agapie şi toată cartea lui şi orice rugăciune,
sau mai bine zis vrăjitorie făcută de ei. Anatemizez şi iarăşi anatemizez pe
Zarade, pe Bodda şi Skythian care au fost înainte de manihei. Mai anatemi
zez şi pe Sisinie, urmaşul aceluiaşi Mani, pe Adda şi pe Adeimant, pe care
impiosul Mani i-a trimis în diverse părţi ale pământului. Pe lângă aceştia îi
anatemizez şi iarăşi îi anatemizez şi pe Hierakas şi Heraclide şi pe Aphtho-
nios, exegeţii aceluiaşi nelegiuit şi spurcat Mani, pe Toma, pe Zarua şi pe
Gabriabion. Mai anatemizez şi pe Marcion, Valentin şi Vasilide, şi pe orice
om care cutează să blasfemieze şi să vorbească împotriva Vechiului şi Noului
Testament. Mai anatemizez pe cel ce se închină soarelui, lunii şi tuturor
stelelor ca unor dumnezei. Mai anatemizez şi iarăşi anatemizez pe orice om
care spune că sunt două obârşii/principii, şi acestea sunt opuse între ele şi
necreate: una rea şi alta bună. Mai anatemizez şi pe cei ce spun că trupul e
alcătuit din obârşia rea sau din lucruri rele prin fire. Mai anatemizez orice
om care nu mărturiseşte că cerul, pământul, marea şi toate cele din ele au
fost făcute de Unul Dumnezeu. Pe lângă acestea, mai anatemizez pe cel ce
tăgăduieşte că noi şi întâiul om, adică Adam, cel asemenea nouă, am fost
plăsmuiţi din pământ de Dumnezeu. Pe lângă acestea mai anatemizez şi câte
mitologizează ei despre materie şi întuneric, despre aşa-numiţii Sakla şi
Nebrod, şi despre diferitele ceruri şi eoni. Mai mărturisesc că este Unul şi
Acelaşi Dumnezeu al Vechiului şi Noului Testament; pe toţi cei ce s-au dis
tins şi sunt lăudaţi în fiecare din ele îi ştiu sfinţi şi prieteni ai lui Dumnezeu;
iar naşterea marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pătimi
rile Lui mântuitoare şi învierea din morţi spun că s-au făcut nu în chip aparent
sau imaginar, ci potrivit adevărului real însuşi, întrucât El este de-o-fiinţă
atât cu Tatăl, cât şi cu noi.
[Sfinţirea bisericii]
[149] Rugăciune la punerea temeliei bisericii.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai avut plăcere ca şi pe această piatră
să se zidească Biserica Ta [Mt 16, 18], pe cei ce prin zidirea acestei case în
temeiate spre slava Ta îţi aduc ale Tale dintru ale Tale însuţi îi răsplăteşte cu
mulţimea bunătăţilor Tale cereşti, iar celor ce vor lucra la ea dă-le putere
păzindu-i nevătămaţi. Temeliile ei păzeşte-le nerupte şi neclătinate şi arată
desăvârşită casa Ta, ca şi în ea să Te lăudăm în cântări şi doxologii prea-
alese pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru. Că Ţie se cuvine toată slava,
cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea [şi
[150] Rănduială [taxis] ce se face la sfinţirea [kathierosis]

unui sfânt lăcaş/templu şi a Sfintei Mese din el.
Cu o zi înainte de târnosiri/înnoiri [enkainia], înainte să vină patriarhul
în lăcaşul!templul care urmează să fie tărnosit/înnoit, e trimis înainte cel
peste hirotonii şi pregăteşte pietrele de marmură p e care va sta masa.
Şi după ce se isprăveşte acest lucru şi pleacă, intră în lăcaş patriarhul.
Şi ieşind afară toţi laicii şi nemairămânând cu el nimeni afară de clerici,
iar biserica fiind asigurată din toate părţile, unul din diaconi face rugăciunea
[ectenia].
Şi când spune: In pace Domnului să ne rugăm!, patriarhul îşi pleacă
genunchiul lângă uşile sanctuarului [hierateion] ca să se sfinţească masa
aşezată în el. Iar când patriarhul se ridică, diaconul spune:
Apără, mântuieşte, miluieşte, înalţă-ne şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule,
cu harul Tău.
Pentru pacea care vine de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Dom
Pentru pacea a toată lumea, pentru statornicia sfintelor Iui Dumnezeu bi
serici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.
Pentru arhiepiscopul nostru (N) şi pentru lucrul mâinilor lui, pentru preoţii
care stau de faţă împreună cu el, pentru diaconatul în Hristos, pentru tot clerul
şi poporul, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să sfinţească casa aceasta şi jertfelnicul care este în ca cu venirea,
cu puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt, Domnului să ne rugăm.
Pentru preaevlavioşii noştri împăraţi, pentru tot palatul şi oastea lor,
Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să lupte împreună cu ei şi să le
supună tot vrăjmaşul şi potrivnicul, Domnului să ne rugăm.
Pentru oraşul acesta şi pentru tot oraşul şi tot satul şi pentru cei ce locu
iesc în ele cu credinţă în Hristos, Domnului să ne rugăm.
Pentru bine-temperarea diverselor feluri de aer, pentru bună-rodirea pămân
tului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm.
Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi,
pentru cei ce se ostenesc, pentru cei duşi în robie [captivitate] şi pentru scă
parea lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru toţi cei ce au nevoie de ajutorul şi sprijinul care vine de la Domnul,
Pe Preasfânta, preacurata, slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoa
rea şi Pururea-Fecioara Maria, pe sfinţii şi slăviţii apostoli, pe sfântul (N), a
cărui biserică este târnosită [pomenindu-i împreună cu toţi sfinţii, pe noi

înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm].
Iar patriarhul stând în genunchi şi diaconul făcând rugăciunea [ectenia]
aceasta, se roagă spunând acestea:
Dumnezeule Cel fără început şi veşnic, Care ai adus toate din nefiinţă la
fiinţă [So/ 1, 14], Cel ce locuieşti într-o lumină neapropiată [/ Tim 6, 16],
Cel ce ai tron cerul şi scăunel sub picioare pământul [Zs 66, 1]; Care ai dat
lui Moise poruncă şi model, iar în Beseleel ai pus duh de înţelepciune [Iş
31,2-3] şi i-ai făcut destoinici spre întocmirea Cortului Mărturiei, în care
erau orânduieli pentru slujbă [cult] [Evr 9, 1 ş. u.] icoane şi preînchipuiri ale
adevărului; Care lui Solomon i-ai dăruit lărgime şi revărsare de inimă [3 Rg
5, 9] şi prin el ai înălţat vechiul templu, iar sfinţilor şi lăudaţilor apostoli
le-ai înnoit slujirea [adorarea] în Duh [In 3, 23-24] şi harul adevăratului
Cort [Evr 8, 2], şi prin ei ai sădit în tot pământul sfintele Tale biserici şi alta
rele Tale, Doamne al puterilor, ca să Ţi se aducă jertfele duhovniceşti şi fără
de sânge; Care ai binevoit să se zidească şi templul acesta de acum pe numele
sfântului {N) spre slava Ta şi a Unuia-Născut Fiului Tău şi a Sfântului Tău
Duh; însuţi împărate, nemuritor şi de mari daruri făcător, adu-Ţi aminte de
îndurările şi de milele Tale, că din veac sunt [Ps 24, 6], şi nu Te scârbi de
noi cei întinaţi de o mulţime de păcate, nici nu strica Legământul Tău [P i
88, 35] din pricina necurăţiei noastre, ci treci şi acum cu vederea păcatele
noastre şi ne întăreşte, şi fă-ne destoinici, prin harul şi venirea Sfântului şi
de viaţă făcătorului Tău Duh, să săvârşim neosândiţi înnoirea acestui templu
şi să facem sfinţirea altarului care este în el, ca şi în acesta să Te binecuvân
tăm cu psalmi şi laude şi liturghisiri de taină şi să mărim totdeauna îndu
rarea Ta. Aşa, Stăpâne Doamne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea
tuturor marginilor pământului [Ps 64, 6], auzi-ne pe noi, păcătoşii, care ne
rugăm Ţie şi trimite Preasfântul şi închinatul şi atotputernicul Tău Duh şi
sfinţeşte casa aceasta. Umple-o de lumină veşnică, alege-o lăcaş al Tău [Pi
131, 33], fă-o loc al cortului slavei Tale, împodobeşte-o cu harurile Tale
dumnezeieşti şi mai presus de lume, fă-o liman al celor înviforaţi, spital al
suferinţelor/patimilor, refugiu al celor neputincioşi, gonire a demonilor prin
aceea că ochii Tăi sunt deschişi asupra ei zi şi noapte [3 Rg 8, 29] şi urechile
Tale sunt cu luare-aminte la rugăciunile [Ps 129, 2] celor ce cu frică şi cu
evlavie intră în ea şi cheamă atotcinstitul şi închinatul Tău Nume [Pi 79, 19];
şi oricâte vor cere, Tu vei auzi sus în cer şi le vei face şi le vei fi milostiv
[3 Rg 8, 30]. Păzeşte-o neclătinată până la sfârşitul veacului şi altarul din
ea arată-1 sfântă a sfintelor cu puterea şi lucrarea Preasfântului Tău Duh.
Slăveşte-1 mai presus de altarul ispăşirii din Lege, ca şi jertfele sfinte săvâr
şite pe el să ajungă la sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Tău
altar şi să ne dea harul umbririi Tale preacurate. Căci îndrăznim nu în lu

crarea nevrednicelor noastre mâini, ci în nespusa Ta bunătate. Ecfo[nis]: Că
sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi întru cele sfinte Te odihneşti [7s 57, 15] şi
Ţie se cuvine slavă, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[151] Iar după „Amin” se dă patriarhului leşie albă, pe care o aruncă pe
Sfânta Masă în chipul crucii şi i se aduce vasul Sfântului Botez plin cu apă
caldă şi, plecăndu-şi capul, patriarhul se roagă aşa:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu arătarea Ta cea mântuitoare ai
sfinţit curgerile Iordanului, însuţi şi acum trimite harul Preasfântului Tău
Duh şi binecuvântează apa aceasta, spre sfinţirea şi desăvârşirea acestui jert-
felnic/altar al Tău. Ecfo[nis]: Că bine eşti cuvântat în vecii vecilor. Amin.
După care varsă de trei ori pe masă din apa caldă spunând:
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Şi după ce s-a pus leşia, spală masa şi stâlpii ei cu mâinile lui, după care
o şterge cu un burete nou curat.
In timp ce face aceasta spune Psalmul 83 o dată şi de mai multe ori până
ce o spală şi şterge desăvârşit, şi atunci slăveşte şi se roagă spunând:
Slavă lui Dumnezeu în vecii vecilor! Amin.
[152] Şi după aceasta ia o cană cu vin parfumat şi o varsă de trei ori in
chipul crucii spunând:
Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi. Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie. Bucura-se-vor
oasele mele cele umilite [A 50, 9-10].
Şi spune aceasta de trei ori şi termină şi restul psalmului şi aşa slăveşte şi
se roagă:
Binecuvântat este Dumnezeu în vecii vecilor!
După care ia un ştergar nou şi-l pune pe masă şi o şterge cu el spunând
Psalmul 131 o dată sau de două ori până ce o şterge desăvârşit, şi aşa slă
veşte şi spune iarăşi:
Slavă lui Hristos Dumnezeul nostru în vecii vecilor!
Şi ia vasul cu Mir şi zicând diaconul: „Să luăm aminte!”, varsă din el pe
masă de trei ori în semnul crucii, făcând trei cruci: una în mijloc şi două de o
parte şi de alta, spunând de trei ori „Aliluia” ca la Sfântul Botez, şi dând va
sul, din cele trei cruci făcute pe Sfânta Masă unge întreaga masă cu mâna lui,
face cruci şi pe stâlpii mesei spunând Psalmul 132 întreg şi slăveşte şi spune:
Slavă Ţie, Treime Sfântă, Dumnezeul nostru, în vecii vecilor!
După care spălăndu-şi mâinile ia pânza desfăşurată şi o pune de jur-
împrejurul Sfintei Mese spunând Psalmul 92 o dată sau de mai multe ori
până ce o îmbracă desăvârşit şi aşa dă slavă:
V .5. C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arb erin ig r. 336 977
Slavă Ţie, Treime Sfântă, Dumnezeul nostru, în vecii vecilor!

Şi după „Amin” se dă arhiepiscopului cădelniţa cu tămâie şi tămăiază
Sfânta Masă, sanctuarul şi tot lăcaşul spunând Psalmul 25 o dată şi de mai
multe ori până ce sfârşeşte de tămăiat.
Şi pe când patriarhul tămăiază, unul din episcopii de fa ţă împreună cu el
purtând vasul cu Mir îl urmează şi face cruci din Mir pe fiecare coloană şi
stâlp a acestui templu.
După ce se termină tămâierea şi psalmul cum s-a spus şi se face slăvirea,
în timp ce diaconul face ectenia după obicei şi după „Apără” spune „Pe
preasfânta curata, slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pe
sfântul” (N) al căruia e templul înnoit, patriarhul plecându-se lângă Sfânta
Masă, dar fără să îngenuncheze, se roagă acestea:
Doamne al cerului şi al pământului [Pi 7, 1], Cel ce ai întemeiat cu negră
ită înţelepciune Biserica Ta cea sfântă şi ai aşezat pe pământ cinul preoţiei
ca închipuire [antitypon] a liturghiei îngereşti din cer. Tu, Stăpâne, mare
dăruitor, primeşte-ne şi pe noi, care acum ne rugăm Ţie nu ca unii care am fi
vrednici să cerem aceste lucruri mari, ci ca să se arate covârşirea bunătăţii
Tale. Că n-ai încetat în tot felul a face bine neamului omenesc, iar în capul
binefacerilor Tale ne-ai dăruit venirea în trup a Unuia-Născut Fiului Tău;
Care arătându-Se pe pământ şi strălucind celor din întuneric lumină de mân
tuire, S-a adus pe Sine pentru noi jertfă, S-a făcut ispăşire a toată lumea şi
ne-a făcut părtaşi ai învierii Sale; şi suindu-Se la ceruri, i-a îmbrăcat pe
învăţăceii şi apostolii Săi, precum a făgăduit, cu o putere de sus [FA 1, 11],
Care este Duhul Sfânt Cel închinat şi atotputernic, Care purcede de la Tine,
Dumnezeu şi Tatăl [In 15, 26]. Prin El făcându-ne destoinici în faptă şi în
cuvânt, ne-a predat un Botez al înfierii, a ridicat biserici, a întemeiat jertfel
nice, a pus canoane şi legi, a căror predanie ţinând-o noi păcătoşii, cădem la
Tine, Dumnezeule Cel veşnic, şi ne rugăm Ţie îndurate: templul acesta care
s-a zidit spre lauda Ta umple-1 de slava Ta dumnezeiască [5 Rg 8, 11] şi
acest altar arată-1 sfântă a sfintelor. Ca noi, cei ce stăm lângă el ca lângă înfri
coşătorul tron al împărăţiei Tale, să-Ţi slujim neosândiţi, înălţând rugăciuni
pentru noi şi pentru tot poporul Tău şi aducând bunătăţii Tale jertfa cea fără
de sânge, spre iertarea păcatelor celor cu voie şi celor fără voie, spre buna
conducere a vieţii, spre izbândirea vieţuirii bune şi spre plinirea a toată drep
tatea. Ecfo[nis]: Că s-a binecuvântat preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele
Tău[, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[153] Iar după „Amin” spune: Pace tuturor!
Şi în timp ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!, se
roagă aşa:
Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul puterilor, că harul pe care l-ai vărsat

peste sfinţii Tăi apostoli şi peste cuvioşii noştri părinţi, pentru multa Ta iubire
de oameni, ai binevoit să se întindă şi până la noi, păcătoşii şi nevrednicii
robii Tăi. De aceea ne rugăm Ţie, Stăpâne, Mult-milostive: umple de slavă
şi de sfinţire şi de har altarul acesta, ca jertfele cele fără de sânge ce Ţi se
vor aduce întru el să se prefacă în preacuratul Trup şi cinstitul Sânge ale ma
relui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tău,
spre mântuirea a tot poporul şi a nevredniciei noastre. Ecfo[nis]: Că Tu eşti
Dumnezeul nostru, Dumnezeul milei [şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului
Şi aşa diaconul spune: în pace să ieşim!
[154] Rănduială care se face la înnoirea

sfântului lăcaş/templu deja sfinţit.
In aceeaşi zi în care se sfinţeşte casa de rugăciune, făcăndu-se vecernie şi

priveghere într-una din bisericile vecine cu biserica sfinţită, cea care e ară
tată prin proclamarea sinaxelor, unde rămân şi sfintele rămăşiţe/moaşte,
vine acolo patriarhul şi în timp ce diaconul face ectenia Trisaghionului, el
se roagă acestea:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel credincios în cuvintele Talc şi nemincinos
în făgăduinţele Tale, Cel ce ai dăruit sfinţilor Tăi martiri să lupte lupta cea
bună [1 Tim 6, 12], să săvârşească alergarea dreptei-credinţe şi să păzească
credinţa adevăratei mărturisiri, însuţi Stăpâne Preasfinte, lasă-Te chemat de
implorările lor şi ne dăruieşte şi nouă credincioşilor robilor Tăi să avem parte
şi moştenire împreună cu ei, ca facându-ne imitatori ai lor să ne împărtăşim
şi noi din bunătăţile pe care le-ai gătit la Tine pentru ei. Ecfojnis]: Cu mila
şi cu iubirea de oameni [ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care bine eşti cu
vântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea
[155] Şi după „Amin” spune: Pace tuturor!
Şi în timp ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!, el
se roagă acestea:
Doamne, Dumnezeul nostru, pentru soliile Preasfmtei Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, îndreptează lucrul mâinilor
noastre [Pi 89, 17], al nevrednicilor robilor Tăi, şi ne învredniceşte a-Ţi plă
cea Ţie întru toate.
Şi după „Amin” începe patriarhul însuşi: Slavă Ţie, Hristoase Dumneze
ule, lauda apostolilor şi veselia martirilor [a căror propovăduire este Treimea
Cea de-o-fiinţă]!
[156] Şi purtând sfintele rămăşiţe/moaşte împreună cu cei ce sunt cu el,

episcopul vine cu procesiune în templul înnoit. Şi când intră în nartex şi stă
înaintea porţii de mijloc a lăcaşului să spună:
Binecuvântat eşti Hristoase Dumnezeule în vecii vecilor!
Iar cântăreţii să înceapă troparul: „Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă
ridicaţi porţi veşnice” (Ps 23, 7) şi cele următoare.
După care se deschid porţile şi intră împreună cu tot poporul.
Şi în timp ce se cântă zisul tropar, patriarhul pune sfintele rămăşi-
ţe/moaşte pe locul pregătit pentru ele şi face rugăciunea aceasta:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce sfinţilor Tăi martiri care au luptat
pentru Tine le-ai dăruit şi această slavă: ca sfintele lor rămăşiţe/moaşte să fie
semănate în tot pământul în sfintele Tale case, ca să răsară şi să odrăslească
roduri de tămăduiri, însuţi Stăpâne, dătătorul tuturor bunătăţilor, pentru soli
ile sfinţilor, ale căror rămăşiţe/moaşte ai binevoit să se pună în cinstită casa
aceasta, învredniceşte-ne să-Ţi aducem în ea neosândiţi Jertfa cea fără de
sânge. Şi ne dăruieşte nouă, tuturor, toate cererile spre mântuire, dând drept
răsplătire celor ce au luptat pentru sfânt Numele Tău facerea de minuni prin
ei pentru mântuirea noastră. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava a Tată
lui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Apoi cântăreţii fa c doxologia şi adaugă Trisaghionul şi are loc în conti
nuare toată Liturghia.
[Hirotonii]
[157] Hirotonia unui episcop.
După Trisaghion, când cântăreţii coboară din amvon, arhiepiscopul stă
pe postament în faţa Sfintei Mese şi i se dă o hârtie pe care stă scris:
Dumnezeiescul har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe
cele ce lipsesc le împlineşte, promovează [procheirizesthai] pe preaiubitul
de Dumnezeu prezbiter (N) în episcop. Să ne rugăm aşadar ca să vină peste
el harul Sfântului Duh!
Şi o citeşte în auzul tuturor având mâna pe creştetul celui hirotonit. Şi
după ce se citeşte „Dumnezeiescul har”, poporul spune „Doamne miluieşte”
de trei ori.
Şi desfăcând arhiepiscopul Evanghelia, o pune pe capul şi p e gâtul lui,
ceilalţi episcopi stând lângă el şi atingând şi ei Sfânta Evanghelie. Şi făcând
trei cruci pe capul lui şi punând mâna peste el se roagă acestea:
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin prealăudatul Tău Apostol
Pavel ne-ai dat drept lege o rânduială din trepte şi cinuri: întâi apostoli, al
doilea profeţi, al treilea dascăli [1 Co 12, 28], ca să slujească şi liturghi-

sească sfintelor şi preacuratelor Tale Taine în sfântul Tău jertfelnic, însuţi
Stăpâne al tuturor şi pe acesta, care a fost ales să intre în slujba Evangheliei
şi demnitatea arhierească, prin mâna mea, a păcătosului, şi a liturghisitorilor
şi coepiscopilor de faţă întăreşte-1 prin venirea, puterea şi harul Sfântului
Tău Duh, precum i-ai întărit pe sfinţii Tăi profeţi, precum i-ai uns pe împă
raţi, precum i-ai sfinţit pe arhierei. Dovedeşte neprihănită arhieria lui, împo-
dobindu-1 cu toată cuviinţa, şi-l arată sfânt, ca să se facă vrednic să ceară de
la Tine cele pentru mântuirea poporului şi să fie auzit de Tine. Că s-a sfinţit
Numele Tău şi s-a preaslăvit [împărăţia Ta, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
[158] Şi după „Amin” unul din episcopii de faţă face rugăciunea [ectenia]
diaconului aşa:
în pace, Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea care vine de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre,
Pentru pacea a toată lumea, pentru statornicia sfintelor lui Dumnezeu
biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.
Pentru arhiepiscopul nostru (N), pentru preoţia, ajutorul, rămânerea, pacea
şi mântuirea lui şi pentru lucrurile mâinilor lui, Domnului să ne rugăm.
Pentru (A) care acum se promovează episcop şi pentru mântuirea lui,
Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru să-i dăruiască arhicrie neprihă
nită şi nepătată, Domnului să ne rugăm.
Pentru preaevlaviosul şi de Dumnezeu păzitul nostru împărat, Domnului
să ne rugăm.
Pentru oraşul acesta, ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele şi pentru
cei ce cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Pe preasfânta, preacurata, slăvită Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născă
toarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Şi în timp ce se face rugăciunea [ectenia] aceasta de către episcop, arhi
episcopul, avăndu-şi în chip asemănător mâna pe capul celui hirotonit, se
roagă aşa:
Doamne, Dumnezeul nostru, dat fiind că firea omului nu poate suferi fiinţa
Dumnezeirii, cu economia Ta ai aşezat dascăli ce pătimesc lucruri asemănă
toare cu noi, care stau pe scaunul Tău ca să aducă Ţie jertfa şi prinos pentru
V .5 . C e l m a i v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 9 81
tot poporul Tău [Evr 7,27]. Tu, Doamne, şi pe acesta ce s-a arătat econom al
harului arhieresc, fâ-1 să fie imitator al Tău, Adevăratul Păstor, punându-şi
sufletul său pentru oile Tale [In 10, 15], povăţuitor orbilor, lumină celor din
întuneric, certător celor neînţelepţi, luminător în lume; ca desăvârşind sufle
tele încredinţate lui în viaţa aceasta, să stea nefăcut de ruşine înaintea tribu
nalului Tău şi să primească plata cea mare pe care o ai gătit celor ce s-au
luptat pentru propovăduirea Evangheliei Tale. Ecfo[nis]: Că al Tău este a ne
milui şi a ne mântui [pe noi, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi
Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă
făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
Iar după „Amin” patriarhul ridică Evanghelia şi o pune p e Sfânta Masă.
Şi apoi pune pe cel hirotonit omoforul şi-l îmbrăţişează el însuşi şi toţi epis
copii.
Şi arhiepiscopul urcă în „synthronon ” şi apoi se celebrează toată Liturghia.
[159] La hirotonia unui prezbiter.

După ce Sfintele Daruri au fost aduse şi puse pe Sfânta Masă şi s-a ter
minat cântarea de taină „Noi care pe heruvimi”, se dă arhiepiscopului o
hârtie, pe care stă scris „Dumnezeiescul har”.
Şi după ce e citită în auzul tuturor, cel ce urmează a f i hirotonit e adus
înainte şi, plecăndu-şi genunchii, arhiepiscopul face trei cruci p e capul lui
şi având mâna pusă pe el se roagă acestea:
Dumnezeule, Cel fără început şi fără sfârşit, Cel ce eşti mai presus decât
toată făptura, Cel ce ai cinstit cu numirea de prezbiter pe cei ce i-ai învred
nicit a sluji cu sfinţenie în treapta aceasta cuvântul adevărului Tău [Ef 1, 13],
însuţi Stăpâne al tuturor, şi pe acesta, pe care ai binevoit a se promova de
mine, binevoieşte să primească acest mare har al Sfântului Tău Duh într-o
viaţă nepătată şi o credinţă neclintită; arată-1 desăvârşit rob al Tău, bine-
plăcându-Ţi întru toate şi având o purtare vrednică de această mare cinste
preoţească dăruită lui de marea putere a preştiinţei Tale. Că a Ta este stăpâ
nirea şi a Ta este împărăţia şi puterea [şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfân
[160] Şi unul dintre prezbiteriface rugăciunea [ectenia] diaconului astfel:
Pentru arhiepiscopul nostru (Aj, pentru preoţia, ajutorul, rămânerea, pacea
Pentru (7V) care acum se promovează prezbiter şi pentru mântuirea lui,

să ne rugăm.
Şi în timp ce se face rugăciunea aceasta de către prezbiter, arhiepiscopul
avăndu-şi în chip asemănător mâna pe capul celui hirotonit, se roagă aşa:
Dumnezeule, Cel mare în putere şi neurmat în pricepere, Cel minunat întru
sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor [Ps 44, 3], însuţi Doamne şi pe acesta,
pe care ai binevoit să-l faci intre în treapta prezbiteriului, umple-1 de darul
Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic să stea fără prihană lângă Jertfelni
cului Tău, să propovăduiască Evanghelia împărăţiei Tale, să lucreze cu sfin
ţenie cuvântul adevărului Tău [Ef 1, 13], să aducă Ţie daruri şi jertfe duhov
niceşti [Evr 5 ,1 ; / Ptr 2, 5], să înnoiască poporul Tău prin baia naşterii din
nou [77/ 3, 5], ca şi el, întâmpinându-I la a Doua Venire pc marele Dumne
zeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiul Tău, să primească
întru mulţimea bunătăţii Tale plata bunei economisiri a treptei sale. Că s-a
binecuvântat şi s-a preamărit întru tot cinstitul şi de mare cuviinţă [Numele
Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin],
Şi după „Amin” îi poartă orarul de pe spate în fală şi-l îmbracă înfelonul
lui şi, dăndu-i iubire [sărutare], îl pune împreună cu ceilalţi prezbiteri:
Iar atunci diaconul spune: Să plinim rugăciunea noastră Domnului.
Şi când s-a ridicat acoperământul Sfintelor Daruri şi poporul spune
„Vrednic şi drept lucru este”, atunci arhiepiscopul îi dă în mâini prezbite-
rului hirotonit o pâine de pe disc şi-l apleacă peste Sfânta Masă: iar el line
pâinea dată în mâinile lui şi-şi pune capul deasupra ei şi rămâne aşa până
când se spune: „Sfintele celor sfinţi!”
Şi atunci cel hirotonit dă înapoi pâinea arhiepiscopului şi se cuminecă
primul între ceilalţi prezbiteri, fiind împărtăşit de cel care l-a hirotonit şi cu
Sfântul Sânge.
[161] La hirotonia unui diacon.
După ce se face Sfânta Ofrandă şi se deschid uşile, înainte ca diaconul să
spună „Pe toţi sfinţii”, cel ce urmează să fie hirotonit e adus înaintea arhie
piscopului.
Şi după ce s-a spus „Dumnezeiescul har” cel ce urmează să fie hirotonit
îşi pleacă genunchii şi arhiepiscopul făcând trei cruci pe capul lui şi punând
peste el mâna sa se roagă aşa:
Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce cu preştiinţa Ta trimiţi darul Sfântului
Tău Duh peste cei hotărâţi de puterea Ta neurmată să se facă liturghisitori şi
V .5. C el m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 983
să slujească preacuratelor Tale Taine, însuţi Stăpâne şi pe acesta, pe care bine

ai voit să-l faci fie promovat de mine în liturghisirea diaconiei, păzeşte-1 în
toată cuviinţa [1 Tim 2, 2; 3, 4], având taina credinţei într-o conştiinţă curată
[1 Tim 3, 9]. Dăruieşte-i şi lui harul pe care l-ai dăruit lui Ştefan, întâiul Tău
martir, pe care l-ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei Tale [FA 6, 5],
şi-l învredniceşte după a Ta bună-plăcere să economisească treapta dăruită
lui de a Ta bunătate, pentru că cei ce slujesc bine bună treaptă îşi agonisesc,
şi-l arată desăvârşit rob al Tău. Că a Ta este împărăţia şi puterea [şi slava, a
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[162] Şi unul din diaconi face rugăciunea [ectenia]:
Pentru arhiepiscopul nostru (/V), pentru preoţia, ajutorul, rămânerea, pacea
Pentru (N) care acum este promovat diacon şi pentru mântuirea lui, Dom
Pentru ca Iubitorul de oameni Dumnezeu să-i dăruiască diaconie neprihă
nită şi nepătată. Domnului să ne rugăm.
să ne rugăm.
Şi in timp ce se face această rugăciune [ectenie] de către diacon, arhie
piscopul, avăndu-şi în chip asemănător mâna pe capul celui hirotonit, se
roagă aşa:
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce cu nestricăciosul Tău grai ai dat
lege apostolilor Tăi şi l-ai proclamat întâiul pe cel ce împlineşte lucrul sluji-
torului/diaconului, precum stă scris în Sfânta Ta Evanghelie: „Cel ce voieşte
să fie între voi întâiul să fie slujitorul vostru” [Mc 9, 35], Tu, Stăpâne al
tuturor, şi pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit să intre în litur
ghisirea slujitorului/diaconului, umple-1 de toată credinţa, iubirea, puterea şi
sfinţirea, prin venirea peste el a Sfântului şi de viaţă făcătorului Tău Duh;
căci nu prin punerea mâinilor mele peste el, ci prin trimiterea îndurărilor
Tale celor multe [Fc 50, 25] se dă har celor vrednici ai Tăi. Pentru ca şi
acesta făcându-se afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie fără prihană în
ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii [Mt 10, 15] şi să primească nemincinoasa
răsplată a făgăduinţei Tale. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeul milei
şi al mântuiriif, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
Şi după „Amin” ia celui hirotonit felonaşul şi pune pe el orarul şi dăndu-i

iubire [sărutare], îi dă sfânta ripidă şi-l pune să apere cu ea Sfintele Daruri
de pe dumnezeiasca Masă.
Şi atunci diaconul stând în amvon spune: Pe toţi sfinţii pomenindu-i, şi
celelalte.
Iar după ce-l împărtăşeşte pe cel hirotonit cu sfântul Trup şi scumpul
Sânge, arhiepiscopul îi dă Sfântul Potir, pe care ţinăndu-I acesta îl dă celor
ce vin la sfântul Sânge.
Acestea au loc atunci când se face [Liturghia] desăvârşită, pentru că
hirotonia diaconului şi a diaconiţei se poate face atât la Ofranda [euharis-
tică] desăvârşită, cât şi la cea a Darurilor mai înainte sfinţite.
Iar când această hirotonie are loc la [Ofranda] Darurilor mai înainte
sfinţite, arhiereul intră şi stă înaintea Sfintei Mese şi stând de faţă cel ce
urmează a f i hirotonit diacon, rosteşte cu glas mare „Dumnezeiescul har” şi
celelalte, făcăndu-l să îngenuncheze.
Şi se fa c toate după rănduiala mai sus-amintită până la concediere.
[163] Rugăciune la hirotonia unei diacon iţe.

După ce s-a făcut Sfânta Ofrandă [Anafora] şi s-au deschis uşile, înainte
ca diaconul să spună „Pe toţi sfinţii”, cea care urmează să fie hirotonită e
adusă înaintea arhiereului şi acesta rostind cu glas mare „Dumnezeiescul
har” şi aceasta plecăndu-şi capul, îşi pune mâna pe capul ei şi făcând trei
cruci se roagă acestea:
Dumnezeule Cel Sfânt şi Atotputernic, Care prin naşterea după trup din
Fecioară a Unuia-Născut Fiul Tău şi Dumnezeul nostru ai sfinţit partea
femeiască şi ai dăruit harul şi venirea Sfântului Tău Duh nu numai bărbaţilor,
dar şi femeilor, însuţi şi acum, Stăpâne, priveşte peste roaba Ta aceasta şi
cheam-o la lucrul slujirii/diaconiei Tale, şi trimite-i ei dăruirea bogată a
Sfântului Tău Duh păzind-o în credinţă ortodoxă, după bună-plăcerea Ta
împlinind totdeauna această liturghie a ei. Că Ţie se cuvine toată slava, cin
stea [şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[164] Şi după „Amin” unul din diaconi face rugăciunea [ectenia] aşa:
Pentru arhiepiscopul nostru (N), pentru preoţia, ajutorul, rămânerea, pacea
V .5 . C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 985
Pentru (N) care acum este promovată diaconiţă şi pentru mântuirea ei,
Pentru ca Iubitorul de oameni Dumnezeu să-i dăruiască slujire/diaconie
neprihănită şi nepătată, Domnului să ne rugăm.
să ne rugăm.
Şi în timp ce se face această rugăciune de către diacon, arhiepiscopul,
avăndu-şi în chip asemănător mâna pe capul celei hirotonite, se roagă aşa:
Stăpâne Doamne, Care n-ai respins nici femeile care se închinau pe ele în
sele şi doreau să liturghisească, întru cât le este cuvenit, sfintelor Tale case, ci
le-ai primit şi pe ele în cinul 1iturghisitori lor, dăruieşte harul Sfântului Tău
Duh şi roabei Tale aceasta care doreşte să se închine pe ea însăşi Ţie şi să
plinească/umple nevoia slujirii/diaconiei, cum ai dat harul slujirii/diaconiei
Tale Iui Febe [Rm 16, 1], pe care ai chemat-o la lucrul liturghiei. Dă-i ei,
Dumnezeule, să stăruie neosândită în sfintele Tale lăcaşuri, să se îngrijească
de vieţuirea ei, mai ales de cuminţenie, şi arat-o desăvârşită roabă a Ta, ca
stând şi ea înaintea tribunalului Tău, să primească răsplata vrednică de vie
ţuirea ei bună. Cu mila şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiul Tău, cu
Care [eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul
Şi după „Amin” îi pune pe gât sub maforion [văl] orarul diaconesc cu
cele două capete în faţă.
Şi atunci diaconul stând în amvon spune: „Pe toţi sfinţii pomenindu-i”, şi
celelalte.
Şi după ce ea se împărtăşeşte cu sfântul Trup şi scumpul Sânge, arhiepis
copul îi dă Sfântul Potir, pe care primindu-l îl depune pe Sfânta Masă.
[165] Rugăciunea pentru hirotonia unui ipodiacon.
După ce episcopul intră în diaconicon şi stă înaintea Sfintei Mese, i se

aduce înainte cel ce urmează să fie hirotonit şi, punăndu-şi mâna pe capul
lui, îl pecetluieşte [cu semnul crucii] şi se roagă aşa:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin Unul şi Acelaşi Duh Sfânt ai îm
părţit darurile Tale fiecăruia din cei pe care i-a ales; Cel ce ai dăruit felurite
lucrări Bisericii Tale şi ai aşezat în ea trepte de liturghie spre slujirea sfinte
lor şi preacuratelor Tale Taine; Cel ce cu preştiinţa Ta negrăită ai hotărât şi
ca robul Tău acesta (N) să fie vrednic să servească sfintei Tale Biserici, în
suţi Stăpâne păzeşte-I neosândit întru toate. Şi-i dă să iubească bunăcuviinţa
casei Tale [/A 25, 8], să stea înaintea uşilor lăcaşului Tău sfânt şi să aprindă
sfeşnicele cortului slavei Tale [Dt 18, 5; Iş 30, 8; Ps 25, 8]. Sădeşte-1 în Bi-
serica Ta cea sfântă ca pe un măslin [Pi 51,10] care aduce rod de dreptate.
Şi-l arată desăvârşit rob al Tău, ca şi el să se desfateze la a Doua Ta Venire
de răsplata celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie. Că a Ta este împărăţia şi puterea
şi slava[, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
Şi după „Amin”, cel făcut ipodiacon spune de trei ori: „Câţi sunteţi cre
dincioşi” şi-i dă să se spele episcopului care l-a hirotonit şi aşa e împărtăşit
de el cu Cuminecarea făcătoare de viaţă.
[166] Rugăciune la promovarea citeţului şi cântăreţului.
După ce acela care urmează să fie promovat în citeţ sau cântăreţ e tuns,
este adus înaintea episcopului care, punăndu-şi mâna pe capul lui şi pecetlu-
indu-l [cu semnul crucii], se roagă aşa:
Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, alege pe robul Tău acesta (/V), şi-l
sfinţeşte şi-l învredniceşte cu toată înţelepciunea şi priceperea de meditarea
şi citirea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-1 într-o viaţă neprihănită. Cu
mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu
Care [împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul
Şi după „Amin”, i se dă citeţului cartea ,, Apostolul" şi citeşte puţin şi i se
dă pacea, iar cântăreţului i se dă „Psaltirea” şi spune un prochimen.
[167] Rugăciune la promovarea egumenului în slăvită patriarhie.
Cel ce urmează să fie promovat e adus înainte în prezenţa tuturor mona

hilor care l-au votat.
Şi spunând diaconul: „Domnului să ne rugăm”, patriarhul îi pune mâna
pe cap pecetluindu-l [cu semnul crucii] şi rugăndu-se aşa:
Dumnezeule Cel ce totdeauna porţi de grijă de mântuirea oamenilor, Cel
ce ai adunat la un loc şi a făcut-o una şi această turmă cuvântătoare, însuţi
Stăpâne a toate păzeşte-o fără prihană cu nemăsurata Ta iubire de oameni,
păzind neîncetat poruncile Tale, ca nici o oaie să nu se piardă din ea şi să fie
răpită de lupul cel potrivnic; iar pe robul Tău acesta, pe care ai binevoit să-l
aşezi peste ei egumen, arată-1 vrednic de bunătatea Ta şi-l împodobeşte cu
toate virtuţile Tale făcându-se prin faptele sale bune pildă celor aflaţi sub el,
ca aceştia să se facă zeloşi imitatori ai vieţuirii lui neprihănite şi să se înfăţi
şeze neosândiţi împreună cu el la înfricoşătorul Tău tribunal. Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava[, a Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi
[168] Şi după „Amin”, spune: Pace tuturor!

roagă iarăşi:
Pleacă Doamne urechea Ta şi ascultă rugăciunea noastră şi arată-1 pe robul
Tău acesta credincios şi înţelept econom al turmei celei cuvântătoare încre
dinţată lui de harul Tău, făcând întru toate voia Ta şi vrednic fiind de cereas
ca Ta împărăţie. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni [a Unuia-
Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul
şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
Şi după „Amin” îi ia mantia [paliul] cu care e îmbrăcat şi-i pune o alta şi
îmbrăţişându-l îl concediază.
[îmbrăcarea monahilor]
/ 169] Rugăciune pentru cel ce urmează să ia haina de monah.
Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai legiuit vrednici de Tine pe cei care
au părăsit toate cele lumeşti, rudenii şi prieteni, şi au urmat Ţie, primeşte şi
pe robul Tău (N), care s-a lepădat de toate acestea potrivit sfintelor Tale po
runci şi-l călăuzeşte în adevărul Tău pe cel ce cade la Tine fără împrăştiere.
îngrădeşte-1 cu puterea Sfântului Tău Duh, ca să nu poată a lucra ceva împo
triva Iui toată meşteşugirea potrivnică, dăruindu-i răbdare, ca bine să-Ţi placă
totdeauna cu soliile Preasfintei stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi
ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie. Că s-a binecuvântat şi
s-a preaslăvit [întru tot cinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[170] Rugăciune pentru cea care urmează să ia haina de monahie.
Doamne Dumnezeul nostru Cel ce atât de mult ai iubit fecioria, încât ai

pus-o drept mamă a economiei Tale, însuţi Stăpâne a toate şi pe roaba Ta
aceasta (N), care doreşte să lase aceste slave trecătoare ale vieţii şi să pri
vească spre bunătatea Ta, primeşte-o şi învredniceşte-o de venirea Sfântului
Tău Duh dăruindu-i înfrânare şi toată cuviinţa; ca vieţuind în chip bineplăcut
Ţie, să-Ţi aducă ieşind în întâmpinarea Ta, a Mirelui ceresc [Mt 25,1—13],
strălucirea cuminţeniei ca pe o candelă plină în chip neştirbit de untdelem
nul faptelor ei bune. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit întru tot cinstitul şi
de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
988 C an on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
[Rugăciuni şi rituri la Curtea imperială]

[171] Rugăciune la promovarea împăratului.
După ce acela care urmează a f i împărat cu Dumnezeu poartă toate veş
mintele imperiale, afară de hlamidă şi coroană, căci ele sunt depuse mai
dinainte pe Sfânta Masă împreună cu fibula, patriarhul stă înaintea Sfintei
Mese, cel ce urmează a f i încoronat stând în spatele lui.
Şi în timp ce diaconul face rugăciune [ectenie], patriarhul se roagă aşa:
Doamne, Dumnezeul nostru, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor
[1 Tim 6, 15], Care prin profetul Tău Samuel l-ai ales pe robul Tău David şi
l-ai uns împărat peste poporul Tău Israel [1 Rg 16, 12-13], însuţi şi acum
ascultă rugăciunea noastră, a nevrednicilor robilor Tăi, şi priveşte din sfânt
lăcaşul Tău [2 Par 30, 27] şi peste cuviosul robul Tău (7V), pe care ai bine
voit să-l faci să se ridice împărat peste neamul cel sfânt pe care l-ai câştigat
cu scump Sângele Unuia-Născut Fiului Tău [FA 20, 28], şi-l învredniceşte
să se ungă cu untdelemnul veseliei [Ps 44, 8]; îmbracă-1 cu putere de sus [Ps
24, 49], pune pe capul lui cunună din piatră scumpă, dă-i lui lungime de zile
[Ps 20, 4-5], pune în dreapta lui sceptru de mântuire, aşează-1 pe tronul
dreptăţii, îngrădeşte-1 cu toate armele Sfântului Tău Duh, dă tărie braţului
său [Iz 20, 25], supune-i lui toate neamurile barbare, seamănă în inima lui
frica Ta şi compasiunea faţă de supuşii lui, păzeşte-l în credinţă nepătată,
arată-1 păzitor riguros al dogmelor sfintei şi catholicei Tale Biserici, ca jude
când poporul Tău în dreptate şi pe săracii Tăi cu judecată, să-i mântuiască
pe fiii săracilor [Ps 71,2. 4] şi să se facă moştenitor al împărăţiei Tale ce
reşti [Iac 2, 5]. Că a Ta este stăpânirea, a Ta este împărăţia şi puterea şi slava],
a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin],
[172] Şi după „Amin” patriarhul ridică de pe Sfânta Masă şi dă „vesti
torilor ” hlamida şi fibula şi în timp ce este îmbrăcat cu ele spune: Pace
tuturor!
Iar în timp ce diaconul spune: „Capetele noastre Domnului să le plecăm”,
patriarhul se roagă:
Ţie, Singurului împărat al veacurilor [1 Tim 1, 17], acesta căruia i s-a în
credinţat de către Tine împărăţia pe pământ şi-a plecat gâtul împreună cu noi.
Rugămu-Te, Stăpâne a toate, păzeşte-l sub acoperământul Tău, întăreşte îm
părăţia lui, învredniceşte-1 să facă totdeauna cele bineplăcute Ţie, fa să răsară
în zilele lui dreptate şi mulţime de pace [Ps 71,7], ca în liniştea lui viaţă
tihnită şi liniştită să petrecem în toată cucernicia şi cuviinţa [/ Tim 2, 2]. Că
Tu eşti împăratul păcii şi Ţie slavă înălţăm], Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Şi după „Amin” ridică de pe Sfânta Masă coroana şi ţinând-o cu amân

două mâinile îl încoronează zicând: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfân
tului Duh.
După care făcând Cele mai înainte sfinţite, îi dă Cuminecarea făcătoare
de viaţă.
[173] Rugăciune făcută pentru împărat

ori de câte ori intră la el patriarhul.
în timp ce diaconul face rugăciunea [ectenia], patriarhul se roagă aşa:
Doamne, Dumnezeul nostru, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor
[/ Tim 6, 15], Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, mântuieşte pe împăraţii
noştri [Pi 19, 10], pe care i-ai îndreptăţit să împărăţească pe pământ, păzeşte-i
sub acoperământul bunătăţii Tale, supune-le toate neamurile barbare şi vrăj
maşe, dă-le împărăţie paşnică şi-i învredniceşte să facă totdeauna cele bine-
plăcute Ţie. Pe demnitarii lor păzeşte-i nemitamici în ascultare şi în frică,
oastei dă-i tărie faţă de orice neam duşman, binevoieşte ca norodul să pe
treacă în cuminţenie şi pace, dăruind sub împărăţia lor tot belşugul bunătăţi
lor pământului. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit întru tot cinstitul şi de
mare cuviinţă Numele [Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum
[174] Şi după „Amin” spune: Pace tuturor!
roagă iarăşi:
Ţie, Singurului Judecător şi Iubitor de oameni şi-a plecat gâtul împreună cu
noi cel căruia i s-a încredinţat de către Tine împărăţia pe pământ. Rugămu-Te,
Stăpâne a toate, dăruieşte pacea Ta inimilor noastre, ale tuturor, iar lui dă-i
toate cererile spre mântuire şi împunge-1 la inimă să arate tuturor supuşilor
lui lucrurile iubirii Tale de oameni. Că Tu eşti împăratul păcii [şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin],
[175] Altă rugăciune pentru împărat.

Stăpâne, Doamne, Atoateţiitorule, Tatăl Domnului şi Dumnezeului şi Mân
tuitorului nostru Iisus Hristos, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm: pe robii
Tăi, preacredincioşii noştri împăraţi, păzeşte-i în pace, dreptate şi vitejie;
supune-le toate neamurile barbare care vor războaie, adaugă-le credinţă şi
cucernicie, ţine-i nealunecaţi în frica Ta, dă-le să gândească lucruri de pace
pentru noi şi pentru sfânt Numele Tău, grăieşte în inima lor lucruri bune
pentru Biserica Ta şi pentru tot poporul tău, ca în liniştea lor viaţă tihnită şi
990 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
liniştită să petrecem în toată evlavia şi cuviinţa [7 Tim 2, 2]. Fie stăpânirea

împărăţiei Tale binecuvântată [şi preaslăvită, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfân
căm!, preotul se roagă acestea:
Dumnezeul puterilor, împăratul veacurilor, pleacă urechea Ta spre rugă
ciunea noastră [Pi 87, 3] şi dă pacea Ta împăraţilor noştri şi la tot poporul
Tău, ca vieţuind după voia Ta să dobândească veşnicele Tale bunătăţi cu
soliile sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Că Tu eşti
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru şi a Ta rămâne împărăţia, a Tatăluif, a Fiu
lui şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[177] Rugăciune făcută de patriarh când împăratul

sfârşeşte după obicei culesul viei.
Făcând diaconul rugăciunea, preotul se roagă acestea:
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care ai binevoit să fie numit „Viţă”
[In 15, 1] Fiul Tău Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, şi prin El
ne-ai dăruit rodul nemuririi, însuţi şi această roadă a viţei o binecuvântează,
iar pe preacredincioşii noştri împăraţi fa-i părtaşi ai Viţei celei adevărate;
păzeşte viaţa lor nesupărată dăruindu-le totdeauna pace şi împodobindu-le
viaţa cu darurile Tale veşnice şi nedesfiinţate, cu soliile sfintei Născătoare
de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care de veacuri au bineplăcut Ţie. Cu
bunăvoirea şi cu bunătatea Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecu
vântat [împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum
căm!, se roagă iarăşi acestea:
Doamne al puterilor, împărate al slavei [Pi 23, 7], pe cei cărora de către
Tine li s-a încredinţat împărăţia pe pământ păzeşte-i în toată cucernicia şi
pacea; călăuzeşte-i la limanul voii Tale [Pi 106, 30] şi dăruieşte-le lor desfă
tarea bunătăţilor Tale veşnice. Că Tu eşti împăratul păcii şi [Ţie mărire înăl
ţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin],
[179] Rugăciune la promovarea magistraţilor.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai autoritatea oricărei stăpâniri, autori
tăţi şi puteri în cer şi pe pământ [Mt 28, 18], Care ai binevoit ca şi robul Tău
acesta să deţină această magistratură, dăruieşte-i toate cererile cele spre
mântuire şi-l învredniceşte să judece pe cei aflaţi sub el cu dreptate şi corec-
V .5. C e l m a i v e c h i Euchotoghion b iz a n tin : B arberini gr. 336 9 91
titudine, ca să-Ţi fie bineplăcut în toate cele pe care le face, arătând celor
săraci şi lipsiţi toată lucrarea milosteniei; binevoieşte ca aceia care-i slujesc
să petreacă în pace şi ascultare, înmulţind roadele pământului spre belşugul
întregului Tău popor. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi pute
rea şi slava[, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin].
căm”, preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule a toată făptura, ascultă rugăciunea
noastră şi dăruie credinciosului robului Tău toate cererile cele spre mântuire,
învrednicindu-1 să gospodărească potrivit voii Tale magistratura încredinţată
lui şi să se facă părtaş împărăţiei Tale cereşti [2 Tim 4, 18]. Că Tu eşti
Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[Rugăciuni la diverse ocazii]

[181/ Rugăciune spusă de patriarh pe corabie.
După ce se rosteşte Psalmul 120, când diaconul spune: Domnului să ne
rugăm!, acesta se roagă acestea:
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care atunci când ai socotit lucru
vrednic să pluteşti în corabie împreună cu sfinţii Tăi învăţăcei şi apostoli, ai
cercetat dezlănţuirea vânturilor şi ai poruncit valurilor să se liniştească [Mt
4, 37-39], însuţi şi acum pluteşte împreună cu noi; fa să înceteze orice vânt
potrivnic şi stâmeşte-le pe cele bune, facându-Te nouă cârmaci şi ajutor în
tot locul. Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie [slavă înălţăm,
Şi după „Amin” pecetluieşte marea [cu semnul crucii] şi aşa se aşează.
[182] Rugăciune pentru cei ce aduc părga roadelor.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai poruncit fiecăruia să-Ţi aducem după
voinţă ale Tale dintru ale Tale [/ Par 29, 14]; Care drept răsplătire dăruieşti
în locul lor bunătăţile Tale cele veşnice; Care cu bună plăcere ai primit darul
cel după putere al văduvei [Mc 12, 42-44], primeşte şi cele aduse acum de
robul Tău (N) şi socoteşte un lucru vrednic ca ele să fie aşezate în vistieriile
Tale cele veşnice, dăruindu-i şi îmbelşugata desfătare a bunătăţilor Tale din
această lume, împreună cu toate cele ce-i sunt de folos. Că s-a binecuvântat
şi s-a preaslăvit [preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[183] Binecuvântarea casei.

Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care ai socotit lucru vrednic să intri sub
acoperişul lui Zaheu şi Te-ai făcut mântuire lui şi întregii lui case [Lc 19, 1-9],
potrivit preacuratei şi nemuritoarei glăsuiri vestite lumii întregi de evanghe
listul Tău, însuţi şi acum pe cei ce vor să locuiască aici şi-Ţi aduc rugăciunile
lor prin noi, umiliţii şi păcătoşii, binecuvântează-i şi slăveşte-i, arătându-le
prin îmbelşugatele Tale daruri pământeşti şi cereşti nevătămată şi teafără
întru toate locuirea sub acoperişul acesta. Că Ţie se cuvine toată slava], cin
stea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[Logodna şi nunta]
[184] Rugăciune la logodnă.
Dumnezeule Cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai
pus [iubirea] o legătură \E f 4, 3] sufletească cu neputinţă dc rupt; Care i-ai
binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca [Fc 24, 59-64] şi i-ai arătat moştenitori
ai făgăduinţei Tale [Evr 6, 17]; însuţi binecuvântează-i şi pe robii Tăi aceş
tia, călăuzindu-i [Ps 79, 1; 138, 23] spre tot lucrul bun. Că milostiv şi iubitor
de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
căm!, preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce Ţi-ai logodit dintre ncamuri/păgâni
Biserica, fecioară curată [2 Co 11,2], binecuvântează logodna aceasta; uneşte
şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi înţelegere. Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea [şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi puru
[186] Rugăciune la nuntă.

Diaconul face rugăciune [ectenie] spunând:
Pentru pacea de sus [...].
Pentru ca să se binecuvânteze nunta aceasta ca şi aceea din Cana Galileii,
Pentru însoţirea şi bună înţelegerea fraţilor noştri (N şi N) şi pentru mân
tuirea lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se binecuvânteze cununiile acestea cu puterea, cu venirea şi
cu lucrarea Duhului Sfânt, Domnului să ne rugăm.
Pe preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de

Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o,
pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Şi după ce se isprăveşte aceasta, preotul spune:
Dumnezeule Cel Sfânt, Care l-ai făcut pe om din ţărână şi din coasta lui ai
făcut femeie şi i-ai însoţit-o spre ajutor, pentru că aşa a plăcut slavei Tale
să nu fie omul singur pe pământ [Fc 2, 7. 21. 18]; însuţi şi acum, Stăpâne,
întinde mâna Ta din sfântul Tău lăcaş [Pi 143, 6; 2 Co 30, 7] şi uneşte pe
robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoţeşte cu bărbatul
femeia [Pr 19, 14]. însoţeşte-i în înţelegere; încununează-i cu iubire; uneşte-i
într-un trup [Fc 2, 24]; dăruieşte-le roadă pântecelui, desfătare de prunci buni
şi viaţă neosândită. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea
şi slava, a Tatălui [şi a Fiului şi a Sfanţului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin],
După care îi încununează pe amândoi şi ţinăndu-i de mâna dreaptă îi
predă unu/ altuia.
[187] Şi preotul zice: Pace tuturor!
Şi în timp ce diaconul spune: Capetele noastre Domnului să le plecăm!,
preotul se roagă:
Doamne, Dumnezeul nostru, Care în economia Ta mântuitoare ai socotit
lucru vrednic în Cana Galileii să arăţi cinstită nunta prin venirea Ta [In 2],
însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia (N), pe care ai binevoit a-i însoţi unul cu
altul, păzeştc-i în pace şi bună înţelegere. Arată-le nunta cinstită, binevoieşte
să Ic rămână patul neîntinat [Evr 13, 4] şi-i învredniceşte să ajungă bătrâneţe
grasă [Pi 91, 15], cu inimă curată, lucrând poruncile Tale. Că Tu eşti Dum
nezeul nostru, Dumnezeu Care miluieşti şi mântuieşti, şi Ţie slavă înălţăm,
împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului
şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[188] Rugăciunea paharului comun.

Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut cu tăria Ta [Ps 64, 7], Care ai întărit
lumea [Pi 92, 2] şi ai înfrumuseţat cununa tuturor celor făcute de Tine, şi
acest pahar comun, pe care l-ai dat celor ce se însoţesc spre părtăşia/comu-
niunea nunţii, binecuvântează-1 cu binecuvântare duhovnicească [Ef 1,3].
Că s-a binecuvântat şi preaslăvitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[189] Altă rugăciune la nuntă.

Dumnezeule Ziditor al întregii lumi, făcătorul firii şi legiuitorul nunţii,
Care ai binevoit ca ea să nu fie lucru scârbos pentru Tine, ci prin sfintele
994 C a nonul O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l apostolic
Tale Scripturi ai arătat cinstită nunta [Evr 13,4]; Cel ce l-ai făcut pe om după
chipul şi asemănarea Ta şi i-ai însoţit ajutor potrivit lui, pentru că aşa a plă
cut măreţiei Tale ca omul să nu fie singur, ci i-ai zidit din coasta lui femeie
şi i-ai unit spre însoţire şi să fie un singur trup [Fc 1, 26; 2, 18-28], Care i-ai
binecuvântat spunând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul şi-l stă
pâniţi!” [Fc 1, 28], iar cuvântul Tău s-a făcut faptă şi ei au umplut toată faţa
pământului. însuţi, Stăpâne împărate a toate, armonizează pe robul Tău (M)
şi pe roaba Ta (N), că de către Tine se armonizează femeia cu bărbatul
[Pr 19, 14]. Arată-le nunta cinstită; binecuvântează intrările şi ieşirile lor
[Pi 120, 8], înmulţeşte întru bunătăţi viaţa lor, păzeşte-i în pace şi sănătate
[Is 9, 5]; încununează-i cu harul Tău, Dumnezeule, însoţeşte-i în cuminţenie
şi cuviinţă; binecuvântează-i cu bătrâneţe grasă [Pi 91, 15] şi credinţă neclă
tinată, dăruieşte-le lungime de zile [Pi 20, 5] şi toate cele prielnice, frica de
Tine şi cugetarea [meditarea] la Tine, dă-le roada pântecului [Pi 131, 11],
veseleşte-i cu vederea fiilor şi fiicelor lor; dă-le să spună lăudându-se întru
Tine şi acoperiţi de dreapta Ta cuvântul Apostolului: „Cinstită e nunta şi
patul neîntinat” [Evr 13, 4]. Aşa, Doamne Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi
Cel ce ai venit în Cana Galileii şi ai binecuvântat nunta, Care prin venirea
Ta ai făcut o minune în ea prefacând apa în vin [In 2 , 1-11 ], însuţi Stăpâne a
toate, binecuvântează însoţirea robului Tău (N) şi a roabei Talc (N), cum ai
binecuvântat pe Avraam şi pe Sara [Fc 17, 15-16], binecuvântcază-i ca pe
Isaac şi Rebeca [Fc 24, 59-64], binecuvântează-i ca pe Iacob şi Rachel [Fc
29, 6-31], încununează-i ca pe losif şi Aseneth [Fc 4 1 , 45], ca pe Moise şi
Semfora [/ş 2, 21]. Şi să stea ochii Tăi peste ei, Stăpâne, privind spre ei tot
deauna cu milă, iar urechile Tale să fie cu luare-aminte la glasul rugăciunii
lor [Ps 129, 2]. Să se facă în ei ceea ce s-a zis prin profetul care spune:
„Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale, fiii tăi ca nişte mlădiţe
tinere de măslin împrejurul mesei Tale. lată, aşa se va binecuvânta omul cel
ce se teme de Domnul” [Ps 127, 3-4]. Că a Ta este stăpânirea şi puterea [şi
împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin],
[190] Rugăciune când urmează să prânzim.

Doamne, Dumnezeul nostru, Pâinea cea cerească şi făcătoare de viaţă,
hrana adevărată a toată lumea [In 6, 31], Cel ce cârmuieşti viaţa noastră de
acum şi ne făgăduieşti desfătarea celei viitoare, însuţi şi acum binecuvân-
tează mâncarea şi băutura noastră şi ne învredniceşte să gustăm din ele neo

sândiţi slăvindu-Te şi mulţumindu-Ţi Ţie, Dătătorului tuturor darurilor celor
bune. Că s-a binecuvântat şi s-a slăvit preacinstitul [şi de mare cuviinţă
[191] Rugăciune după ridicarea de la prânz.

Ţie, Dumnezeului Cel adevărat şi Iubitor de oameni, noi păcătoşii şi ne
vrednicii robii Tăi, care ne-am umplut de darurile Tale cele bogate, Iţi adu
cem mulţumire şi ne rugăm Ţie, Stăpâne: împreună cu bunurile acestea pă
mânteşti să ne arăţi părtaşi şi ai darurilor Tale cereşti [Evr 6, 4], pentru so
liile sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Că Ţie se
cuvin toată slava, cinstea şi [închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[192] Rugăciune pentru cei ce pleacă în călătorie pe uscat.

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce ai călătorit împreună cu slujitorul
Tău lacob [Fc 31,3] şi Te-ai înstrăinat împreună cu robul Tău Iosif [Fc
39, 2.21], însuţi Stăpâne, călătoreşte şi împreună cu robul Tău (N) şi izbă-
veşte-1 de toate atacurile, tâlhăriile şi toată vremea rea reaşezându-1 iarăşi
acasă în pace şi sănătate; binevoieşte să se întoarcă înapoi purtând de grijă
dc toată dreptatea potrivit poruncilor Tale şi plin de bunătăţile Tale pămân
teşti şi cereşti. Că a Ta este împărăţia şi puterea [şi slava, Tatălui şi Fiului şi
[193J Rugăciune pentru corabia care urmează să plece p e mare.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai socotit lucru vrednic să
pluteşti în corabie împreună cu sfinţii Tăi învăţăcei şi apostoli, Cel ce ai
pedepsit dezlănţuirea vânturilor şi ai poruncit valurilor mării să se liniştească
[Mc 4, 37-39], călătoreşte şi împreună cu cei ce pleacă cu această corabie,
potolind orice vânt potrivnic şi stâmindu-le pe cele prielnice, facându-Te lor
degrabă cârmaci şi întorcând de la ei toată uneltirea piraţilor; binevoieşte
să se întoarcă aici la noi bucurându-se cu cei ce se bucură şi sănătoşi cu cei
sănătoşi, lucrând prielnic şi după gândul lor la cele întreprinse de ei, dăru-
indu-le harul Tău în toate lucrurile lor şi găsindu-le celor ce plutesc şi coră
biei lor liman mântuitor şi liniştit. Că Ţie se cuvin toată slava, cinstea [şi
vecilor. Amin].
996 C a nonul O r t o d o x ie i 1. C a n o n u l ap o sto lic
[194] Rugăciune la neplouare.

Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Care pentru zelul arătat faţă de Tine
l-ai ascultat pe Ilie Tesviteanul şi ai poruncit să se oprească ploaia ce se tri
mitea pământului la vreme, apoi iarăşi tot prin rugăciunea lui ai dăruit ploaie
aducătoare de roadă [2 Rg 18, 44-45]; însuţi Stăpâne a toate, lăsându-Te
înduplecat de singură îndurarea Ta, dăruieşte moştenirii Tale ploaie liniştită.
Şi trecând cu vederea greşelile noastre, trimite ploile Tale peste locurile lip
site şi care au trebuinţă de ele. Veseleşte faţa pământului pentru săracii popo
rului Tău [Ps 71,9], pentru prunci, pentru dobitoace şi pentru toate celelalte,
că de la Tine aşteaptă să le dai lor hrană la vreme potrivită [Ps 103, 27].
Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeu Care miluieşti şi mântuieşti, şi
[Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[195] Altă rugăciune pentru neplouare.
Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, Care ridici norii dc la marginea
pământului, Cel ce ai făcut fulgerele spre ploaie [P.v 134, 7], Care scoţi vân
turile din vistieriile Tale, Cel ce chemi apa mării şi o verşi peste faţa a tot
pământul [Am 5, 8], Ţie ne rugăm şi cădem înaintea Ta, mărturisind păcatele
noastre şi cerând de la Tine mila cea bogată [Ef 2,4]: deschide stăvilarele
cerului [Fc 7, 11]; porunceşte norilor să dea ploaie [Îs 5,6]; îndură-Te de
toate cele de pe pământul Tău; Îndură-Te de bătrâni şi de tineri, dc pruncii
de la sân, de robii şi roabele Tale, de fii şi de fiice şi de toate dobitoacele
pământului. Fă ca pământul să răsară milă [Îs 45, 8], iar câmpurile să dea
iarbă dobitoacelor, să scoată pâine spre hrană şi fân spre slujba oamenilor
[Ps 103, 14]. Rugămu-Te, împărate al puterilor, primeşte rugăciunile între
gului Tău popor, mijlocirile robilor Tăi şi suspinele săracilor poporului Tău
şi să nu ne mustri pe noi cu mânia Ta [Ps 6, 2], nici să pierzi pe poporul Tău
cu foamea şi cu setea, căci ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc, şi Tu le dai
hrană la vreme potrivită [Ps 144, 15]; în Tine am crezut [7s 33, 2] şi afară de
Tine pe altul nu ştim [Is 26, 13]; de la Tine aşteptăm milele cele bogate.
Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti[, şi Ţie slavă înălţăm,
[Rugăciuni pentru bolnavi]

[196] Rugăciune pentru bolnavi.
Părinte sfinte [In 17, 11], Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care L-ai
trimis pe Unul-Născut Fiul Tău şi Domnul nostru Iisus Hristos vindecând
V .5. C e l m a i v e c h i Euchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 991
toată boala [Mt 4, 23] şi răscumpărând din moarte, însuţi prin harul Hristo-
sului Tău vindecă şi pe robul Tău (N) de neputinţa trupească care îl ţine şi
fa-1 viu, cum îţi bineplace Ţie, şi împlinind prin facere de bine mulţumirea
datorată Ţie. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia, a Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[197] Altă rugăciune pentru bolnavi.

Dumnezeule Cel puternic şi milostiv, Cel ce rânduieşti toate spre mântu
irea neamului nostru, cercetează-1 pe robul Tău (N) care a chemat numele
Hristosului Tău şi vindecă-i toată neputinţa trupească şi sufletească. Iartă-i
păcatele şi chinurile venite din păcate; depărtează de la robul Tău (N) toată
ispita şi toată răzmeriţa potrivnicului, ridică-1 din patul bolii şi redă-1 sfintei
Tale Biserici sănătos la suflet şi la trup şi înaintând în fapte şi în cuvinte
bune, slăvind împreună cu tot poporul Tău numele Hristosului Tău, nădejdea
noastră [/ Tim 1, 1], cu Care Ţie se cuvine slavă, cinste şi închinare, îm
preună cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul [Tău Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin],
[198] Altă rugăciune pentru bolnavi, alll-a.

Stăpâne, Stăpâne preasfinte, Atoateţiitorule, prieten al sufletelor, prieten
al robilor, Mântuitorule a toate, Doctorule al sufletelor şi al trupurilor, Cel
ce umileşti şi înalţi [S/r 7, 11], Cel ce pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti, cerce-
tcază-l cu mila Ta pe fratele nostru (N) care e neputincios; întinde braţul Tău
nevăzut cel plin de vindecare şi tămăduire şi vindecă-1 pe robul Tău ridi-
cându-I din patul bolii. Ceartă duhul neputinţei, depărtează de la el toată
lovitura, toată durerea, toată biciuirea, toată fierbinţeala sau frigurile; şi de
este în el greşeală sau fărădelege, slăbeşte, lasă, iartă pentru iubirea Ta de
oameni. Aşa, Doamne, cruţă făptura Ta în Hristos Iisus Domnul nostru, Că
ruia I se cuvin slava şi stăpânirea, împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor.
[199] Rugăciune pentru untdelemnul bolnavului.

Doamne, Cel ce cu mila şi cu îndurările Tale [ f i 102, 4] tămăduieşti
zdrobirile [ f i 59, 2] sufletelor şi ale trupurilor noastre, însuţi, Stăpâne, sfin
ţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire
şi spre izbăvirea de orice suferinţă, boală trupească şi întinare a trupului şi a
duhului [2 Co 7,1] şi de orice rău, ca şi întru aceasta să se preaslăvească
preasfânt Numele Tău. Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi,
Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
998 Ca n on u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
[200] Rugăciune pentru untdelemnul bolnavului, a Il-a.
Doamne, Cel ce ai multă milă şi eşti bogat în bunătate, Tatăl îndurărilor

şi Dumnezeul a toată mângâierea [2 Co 1, 3], Care prin sfinţii Tăi apostoli
ne-ai învăţat să ne tămăduim neputinţele prin untdelemn cu rugăciunea
prezbiterilor poporului [Iac 5, 14], Tu orânduieşte untdelemnul acesta spre
vindecare celor ce se ung din el, spre izbăvirea de orice boală şi orice moli
ciune [Mt 4, 23], spre desfătarea celor ce aşteaptă mântuirea Ta. Aşa, Stăpâne
Dumnezeule, Te rugăm, atotputernice Doamne al mântuirii [Ps 67,21],
Singurul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, vindecă-1 şi pe robul Tău prin
untdelemnul bunătăţii Tale, ca împărtăşindu-ne şi acum de iubirea Ta de
oameni, să Te slăvim pe Tine Cel ce faci lucruri mari şi minunate, slăvite şi
deosebite [Iov 5, 9]. Că Dumnezeul milei, al îndurărilor şi iubirii de oameni
[eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
[Pocăinţa]
[201] Rugăciune pentru cei ce se căiesc.
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin profetul Tău Natan i-ai dăruit
lui David care se căia iertare pentru greşelile lui [2 Rg 12] şi ai primit rugă
ciunea de pocăinţă a lui Manase, însuţi şi pe robul Tău (N) care se căieşte de
greşelile lui primeşte-1 cu obişnuita Ta iubire de oameni, trecând cu vederea
cele greşite de el. Că Tu eşti, Doamne, Cel ce ne-ai poruncit să iertăm de
şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate [Mt 18, 22], pentru că aşa
cum e măreţia Ta aşa e şi mila Ta [Sir 2, 19] şi Tu eşti Dumnezeul celor ce se
căiesc şi Care Te căieşti de toate nedreptăţile noastre [7o;7 2, 13; Iona 4,2].
Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie se cuvine slavaf, cinstea şi închinarea,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[202] Rugăciune pentru cei ce se mărturisesc.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce lui Petru şi desfrânatei le-ai dăruit

prin lacrimi iertare păcatelor [Mt 26, 75; Lc 18, 9-14], iar pe vameşul care
şi-a recunoscut căderile l-ai îndreptăţit [Mt 9, 6], primeşte şi mărturisirea
robului Tău (N) şi, dacă a greşit el un păcat cu voie sau fără voie, cu cuvân
tul sau cu fapta sau cu gândul, trece-i-1 cu vederea ca un Bun, căci Tu Sin
gur ai puterea de a ierta păcatele. Că Dumnezeu al milei, al îndurărilor şi al
V .5 . C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 999
iubirii de oameni eşti, şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului

[203] Rugăciune pentru cel ce se jură pripit.

Dumnezeule, Cel ce ştii uşoara alunecare şi slăbiciunea firii noastre şi cu
noşti limpede gândurile minţii noastre [Pi 93, 11], ca Unul care nu ţii minte
răul trece cu vederea gândurile care ne vin din pripeală şi iartă-i pe cei ţinuţi
cu jurământ, căci Tu Singur ştii cele ascunse ale inimilor noastre [Pi 43,22].
De aceea, rugămu-Te, dă-le iertare lor şi nouă pentru negrăita Ta bunătate.
Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh[, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[204] Rugăciune pentru cei ce se poticnesc pentru mâncăruri.

Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin vedenie şi prin glas ai legiuit co
rifeului apostolilor Tăi, Petru, să nu socotească spurcat ori necurat nimic din
cele zidite de Tine spre hrană oamenilor [FA 10, 14], iar prin vasul alegerii
[FA 9, 15], apostolul Pavel, ai vestit că toate sunt curate celor curaţi [Tit 1, 15],
însuţi şi acum celui ce căzut în ananghii barbare, iar nu intenţionat, a gustat
lucruri necurate cum credea, poticnindu-se mai apoi, şterge-i pata conştiinţei
şi, întărind în el poruncile Tale, fa-l locaş [templu] nepătat al Sfântului Tău
Duh spre primirea preacuratelor şi nemuritoarelor Tale Taine. Că s-a bine
cuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
[205] Rugăciune pentru cel ce a mâncat lucruri întinate.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care în cele de sus locuieşti şi spre
cele umile priveşti [Ps 112, 5-6], Care întru cele sfinte/întru sfinţi Te odih
neşti [As 57, 15], lauda lui Israel [Ps 21,4], pleacă-Ţi, Doamne, urechea şi
ne auzi pe noi, care ne rugăm Ţie, şi dă iertare slujitorului Tău care a mâncat
lucruri întinate şi a gustat cărnuri a căror mâncare ai oprit-o în Legea Ta.
Iartă-1 pe acesta care a gustat din ele fără voie şi învredniceşte-1 fără de
osândă să se împărtăşească cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine,
cu scumpul Trup şi Sânge al Hristosului Tău; ca izbăvit fiind de toată gus
tarea şi făptuirea necurată bucurându-se de dumnezeieştile Tale Taine şi
desfâtându-se de Masa Ta sfântă şi tainică, să fie păzit împreună cu noi în
sfântă Biserica Ta lăudând şi slăvind preaînaltul Tău Nume în toate zilele
vieţii Lui. Că a Ta este împărăţia şi puterea [şi slava, a Tatălui şi Fiului şi
1000 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
[Exorcisme]
[206] Rugăciune pentru cei bântuiţi de duhuri necurate.
Dumnezeule Cel veşnic, Care ai răscumpărat din robia diavolului neamul
omenesc, izbăveşte şi pe robii Tăi aceştia de toată lucrarea duhurilor necurate.
Porunceşte demonilor necuraţi şi răi să se depărteze de sufletele şi trupurile
robilor tăi şi să nu rămână, nici să nu se ascundă în ei. Puşi pe fugă să fie din
plăsmuirea mâinilor Tale de sfântul Tău Nume şi al Unuia-Născut Fiul Tău
şi al de viaţă făcătorului Duh, ca, ajungând curaţi de toată uneltirea diavo
lească, să trăiască drept şi cucernic învrednicindu-se de preacuratele Taine
ale Unuia-Născut Fiul Tău şi Dumnezeul nostru, cu Care eşti binecuvântat
împreună cu Preasfântul şi bunul [şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[207] Rugăciune pentru cei chinuiţi de demoni.

Cel ce prin arătarea Hristosului Tău ai desfiinţat pe tiranul diavol împreună
cu oştirea lui de demoni, arată-Te peste făptura Ta aceasta pc care ai făcut-o
după chipul Tău [Fc 1,26] şi care e ţinută sub stăpânirea duhurilor potriv
nice. Ceartă, Sfinte, duhurile necurate aşa cum ai certat legiunea de duhuri
[Mc 5] şi duhul surd şi mut [Mc 9, 5], şi curăţă făptura Ta, şi să nu predai
fiarelor sufletul care se mărturiseşte Ţie [Ps 73, 19], ci miluicşte-l pc el şi pe
noi spre slava şi lauda sfintei Tale Biserici. Prin Unul-Născut Fiul Tău, prin
Care şi cu Care Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinarea. Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum [şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],

[208] Rugăciune la tunderea pruncului.
Pe Tine Te rugăm, Doamne, Dumnezeul mântuirii noastre, Cel ce ai bine
cuvântat pruncul acesta din plinătatea cristelniţei bunătăţii Tale, să coboare
binecuvântarea Ta şi peste capul lui; şi precum ai binecuvântat pe David
prin mâna profetului Tău Samuel [1 Rg 16, 12], aşa binecuvântează şi prun
cul de faţă prin mâna mea, a păcătosului, venind peste el Duhul Tău Cel
Sfânt şi dă-i întru începutul tunderii părului său să înainteze până la vârsta
deplină şi cărunteţea bătrâneţilor, ca să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate
zilele vieţii lui [Ps 127, 5] şi să bineplacă Ţie în faptele bune pentru care l-ai
pregătit ca să umble în ele [Ef 2, 10]. Că Ţie se cuvin lauda, slava şi toată
V .5 . C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberinigr. 336 1001
închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum [şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin],
[209] Rugăciune după tunderea copilului, a Il-a.

Sfântă Treime, Dumnezeul nostru, binecuvântează copilul acesta cu toată
binecuvântarea duhovnicească [Ef 1,3] şi dă-1 robilor Tăi care l-au născut
nevătămat şi nesupărat de cel rău, păzit de îndurarea Ta, spre creştere şi pri
cepere şi bine mergând spre orice lucru bun, prin soliile sfintei Născătoare
de Dumnezeu şi Pururea-Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Că s-a
binecuvântat preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh[, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[210] Rugăciune la tăierea bărbii.

Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce
prin economia Ta ne-ai ales pe noi, umiliţii şi păcătoşii în slujirea preoţiei,
ca prin noi poporul credincios să slujească Numele Tău, Te rugăm şi Te im
plorăm, Doamne Dumnezeul nostru, Atoateţiitorule, binecuvântează lucrurile
mâinilor Tale [Dt 28, 12] şi ca binecuvântarea ce coboară peste capul lui
Aaron şi peste barba lui şi ca rouă Hermonului ce se pogoară pe munţii Sio-
nului [/A 132, 2 3], aşa să coboare peste capul robului Tău (N) şi peste barba
lui binecuvântarea Ta. Că Ţie se cuvin toată slava, cinstea şi închinarea,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[211] Rugăciune la facerea de fraţi [de cruce].

Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel ce l-ai făcut pe om după chipul
şi asemănarea Ta [Fc 1, 26] şi i-ai dat viaţă veşnică, Cel ce ai binevoit ca
sfinţii şi slăviţii tăi apostoli Petru corifeul şi Andrei, Iacob şi Ioan, fiii lui
Zevcdei, Filip şi Bartolomeu, să se facă fraţi câte doi [Mt 10, 3], legaţi nu în
modul firii, ci în acela al credinţei şi al Duhului Sfânt, Care ai socotit vred
nic să se facă fraţi şi sfinţii Tăi martiri Serghie şi Vach, Cosma şi Damian,
Kyr şi Ioan, binecuvântează-i şi pe robii Tăi (N şi N) să se facă fraţi legaţi
nu în modul firii, ci al credinţei. Dă-le lor să se iubească unii pe alţii şi ca
înfrăţirea lor să fie neurâtă şi nescandaloasă în toate zilele vieţii lor, în pute
rea Sfântului Tău Duh cu soliile preasfintei, preacuratei Stăpânei noastre de
Dumnezeu Născătoarei şi Pururea-Fecioarei Maria, ale Sfântului Ioan înainte-
mergătorul şi Botezătorul, ale sfinţilor slăviţilor apostoli şi ale tuturor sfinţilor
martiri. Că Tu eşti unirea şi statornicia şi Stăpânul păcii, Hristoase Dumne
zeul nostru, şi Ţie slavă şi mulţumire înălţămf, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
1002 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l apostolic
[212] Altă rugăciune la tunderea pruncului.

Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai trimis pe părin
tele nostru Avraam să-şi tundă părul preotului Tău Melchisedec şi toată pârga
lui ai afierosit-o templului Tău sfânt [Fc 14\E vr 7], Cel ce ai venit pentm
binecuvântarea şi tunderea sfinţilor Tăi apostoli şi învăţăcei [FA 21,24] şi
le-ai dăruit lor în locul tunderii părului credinţă nepătată şi cuvinte de împăr
ţire a dreptăţii, însuţi şi robului Tău (N) dă-i în locul tunderii părului de pe
capul lui cuget de dreptate şi cărunteţe virtuoasă, ca vieţuind potrivit porun
cilor Tale, să se învrednicească de starea cea de-a dreapta Ta [Mt 25, 33-34].
Iar celui ce prin credinţa în Hristos primeşte acestea dă-i binecuvântarea
dreptului Simeon care a primit în braţele sale [Lc 2, 28] pe Domnul nostru
Iisus Hristos, iar pe toţi cei adunaţi binecuvântează-i cu binecuvântare
duhovnicească [Ef 1, 3]. Că Tu eşti Dumnezeu Care binecuvântezi şi sfinţeşti
sufletele noastre şi Ţie slavă [şi mulţumire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfân
[213] Rugăciune pentru turmă.

Doamne, Dumnezeul nostru, Mielul cel adevărat Care ridici păcatul lumii
[In 1,29], Care nu treci cu vederea sufletele care sc roagă Ţie, la Tine că
dem, pe Tine Te rugăm şi Te chemăm, Cel cc ai binevoit asupra robului Tău
Iacob şi i-ai înmulţit turmele [Fc 30, 43] şi l-ai izbăvit din mâna lui Esau şi a
lui Laban [Fc 31-33]; însuţi binecuvântează turma aceasta şi înmulţeşte-o la
mii şi zeci de mii, izbăveşte-o pe ea şi pe noi de năvălirile celor de alte
seminţii şi de toată uneltirea vrăjmaşilor, de toată iarba şi suflarea de aer
purtătoare de moarte şi de toate meşteşugirile diavolului. Ca Înălţându-Ţi
din ea obişnuitele noastre mulţumiri, să slăvim şi prin ea preasfânt Numele
Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum [şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin].
[214] Rugăciune pentru sufletul celui în agonie.

Stăpâne, Doamne Dumnezeule Atoateţiitorule, Care vrei ca tot omul să se
mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului [1 Tim 2, 4], Care nu vrei
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu [Iz 33, 11]; de aceea ne
rugăm şi Te chemăm: eliberează sufletul robului Tău de orice legătură şi
blestem, că Tu eşti Dumnezeu Cel ce dezlegi pe cei ferecaţi în lanţuri de fier
şi îndrepţi pe cei gârboviţi [Ps 145, 6-8], nădejdea celor fără de nădejde,
miluindu-1 cu judecata Ta. Porunceşte ca duhul robului Tău să se odihnească
în corturile veşnice împreună cu sfinţii Tăi. Cu harul şi cu îndurările şi cu
iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău.
V .5 . C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B a rb erin ig r. 336 1003
[215] Rugăciune pentru cei ce culeg via.

Dumnezeule Mântuitorul nostru, Cel ce ai binevoit să se numească „Viţă”
[In 15, 1] Fiul Tău Cel Unul-Născut, Domnul nostru lisus Hristos, şi prin
harul Duhului Tău ai arătat pricinuitor de nemurire rodul ei, însuţi şi acum,
Stăpâne, binecuvântează şi acest rod al viţei şi dă tuturor celor ce vor gusta
din el sfinţenie şi sporire sufletească. Iar pe cei ce ne-au adunat aici fă-i păr
taşi Viţei celei adevărate şi păzeşte viaţa lor nevătămată, împodobindu-i cu
harurile Tale cele veşnice şi netrecătoare. Cu harul şi cu îndurările şi cu iu
birea de oameni [a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat îm
preună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea
[216] Rugăciune la începutul semănatului.
Cel ce eşti [/ş 3, 14], Doamne Dumnezeule Atoateţiitorule şi Tatăl Dom
nului nostru lisus Hristos, Creatorul şi Ziditorul a toate [5/r 24, 8], Cel ce ai
făcut pământul şi din el pe om şi ai spus de la început: „Să scoată pământul
verdeaţă, iarbă cu sămânţă în ea după soiul şi asemănarea ei” [Fc 1, 11] şi
dai până acum hrană la tot trupul [Ps 135, 25], Cel ce dai sămânţă celui ce
seamănă şi pâine spre mâncare [Îs 55, 10], ascultă cererea noastră, Dumne
zeule. şi trimite binecuvântarea Ta peste făpturile Tale. Binevoieşte ca să
mânţa aceasta să se înmulţească cu puterea Hristosului Tău, înmulţeşte roa
dele pământului, ca îmbogăţiţi întru toate şi având de ajuns toate noi robii
Tăi să prisosim în tot lucrul bun [2 Co 9, 8]. Cu iubirea de oameni şi cu
îndurările Fiului Tău, cu care Ţie se cuvin slavă şi închinare, împreună cu
Preasfântul şi bunul [şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în
[217] Rugăciune pentru bine-temperarea aerului.
Cel ce dai ploaie pe pământ şi trimiţi apă peste ce e sub cer [Iov 5, 10] şi
din bunătate lucrezi minunat toate în chip felurit şi armonios spre viaţă şi
mântuire, Tu, Stăpâne, dă apele de ploaie cu bună rânduială, cu bună măsură
şi liniştite, iar diversele feluri de aer dă-le bine temperate, şi binecuvântează
cununa anului bunătăţii Tale [/A 64, 12]. Cu harul şi cu iubirea de oameni
ale Hristosului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi
bunul şi [de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
[218] Rugăciune pentru cei ce aduc roade.
Izvorule al bunătăţilor, Stăpâne împărate şi Binefacătorule al făpturilor
Tale, primeşte în bunătatea Ta aducerea de roade a robului Tău întru miros
de bună-mireasmă [Ef 5, 2], cămările lui le umple de tot binele şi izbăveşte-1

de orice ispită împreună cu toţi cei ai lui; luminează-i cu cunoaşterea Ta, ca
mulţumindu-Ţi Ţie să se învrednicească de bunătăţile Tale cele veşnice şi
nestricăcioase. Că s-a binecuvântat Numele Tău şi s-a preaslăvit bogăţia Ta,
a Tatălui şi [a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin],
[219] Rugăciune pentru recoltă.
Doamne Dumnezeul nostru, Care pentru multă îndurarea Ta ne-ai adus pe
noi în vremea aceasta, Cel ce ai binecuvântat crugul anului şi l-ai încununat
cu aducerea de roade [Ps 64, 12], Cel ce pentru marea Ta bunătate ai poruncit
pământului să ne aducă roade spre hrană [Fc 1, 11]; Tu, închinate Doamne,
dă robilor Tăi gustare paşnică din primele lui roade şi adunarea [transporta
rea] recoltei cu sănătate şi bună înţelegere dându-ne belşugul a tot felul de
bunătăţi. Că Tu eşti Dătătorul bunătăţilor şi Ţie slavă [şi mulţumire înălţăm,
[Rugăciuni speciale din anul liturgic]

[220] Rugăciunea I la darea stălpărilor în Duminica Stâlpărilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care şezi pe heruvimi [Pi 79, 2]; Cel ce ai
arătat puterea Ta şi L-ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, pe Domnul nostru
Iisus Hristos, ca să mântuiască lumea prin crucea, prin îngroparea şi prin în
vierea Lui; la venirea Căruia în Ierusalim spre pătimirea Sa cea de bunăvoie,
poporul care şedea întru întuneric şi în umbra morţii [Ps 106, 10], luând
semnele biruinţei, ramuri de copaci şi stâlpări de finic [Mt 21,8; In 12, 13],
I-a prevestit învierea. însuţi, Stăpâne, şi pe noi, care imitându-i pe aceia pur
tăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte-prăznuire şi pe acele
noroade şi pruncii îţi aducem: „Osana!”, păzeşte-ne, ca în laude şi cântări
duhovniceşti [Ef 5, 19; Col 3, 16] să ne învrednicim să vedem fâcătoarea de
viaţă înviere de a treia zi, în Hristos lisus Domnul nostru, cu Care împreună
eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh,
acum şi pururea [şi în vecii vecilor. Amin],
[221] Rugăciune la stâlpări, a Il-a.

Preotul se roagă: Doamne, Dumnezeul nostru Atoateţiitorule, Care pe
vremea dreptului Tău slujitor Noe ai arătat prin arcă preînchipuirea Bisericii
şi prin porumbelul care purta ramura de măslin ai arătat venirea Sfântului
V .5 . C e l m a i v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 1005
Duh [Fc 8, 11], copiii evreilor au împlinit-o [această preînchipuire] ieşind în

întâmpinare cu ramuri de măslin şi de palmier strigând şi zicând: „Osana
Celui dintru cele înalte! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnu
lui! Osana Celui dintru cele înalte!” [In 12, 13]. Această glăsuire o strigăm
acum şi noi, robii Tăi, şi spunem: Osana! Binecuvântat Cel ce a venit şi iarăşi
vine să judece cu dreptate [Pi 9, 5] împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
[222] Ale diaconului la spălare[a picioarelor din Joia Mare].

Pentru pacea care vine de sus şi pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu,
Pentru sfânta Biserică catholică şi apostolică a lui Dumnezeu cea de la o
margine la alta a pământului, Domnului să ne rugăm.
Pentru cei ce stau de faţă şi se roagă împreună cu noi în ceasul acesta şi în
toată vremea, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca auzită şi bineprimită să fie rugăciunea noastră înaintea lui Dum
nezeu şi milele şi îndurările Sale cele bogate să ni se trimită peste noi toţi,
Pentru ca să ni se ierte de către Domnul toată greşeala cu voie şi fără voie,
Pentru ca să ne facem vrednici şi de această slujire [diaconie] tainică şi să
ne curăţim de tot păcatul, Domnului să ne rugăm.
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Pe preasfânta, curata, slăvită [stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea
şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe
alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm],
[223] Rugăciune pentru cel ce iese să fie spălat.

Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeule a toată
mângâierea, Cel Singur Sfanţ, Care Te-ai dat pe Tine însuţi preţ de răscum
părare pentru mântuirea lumii [2 Tim 2, 6], ne-ai răscumpărat din blestemul
legii [Ga 3, 13] şi ne-ai eliberat din legătura fărădelegilor chemându-i pe toţi
la pocăinţă; Care în vremea economiei predării Tale şezând la cină împreună
cu sfinţii Tăi apostoli le-ai spălat picioarele, le-ai şters cu un ştergar şi le-ai
spus: „Voi Mă numiţi Domn şi învăţător, şi bine spuneţi, căci sunt. Deci
dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat picioarele, pildă v-am dat vouă,
ca aşa cum Mă vedeţi făcând, aşa să faceţi şi voi” [In 13, 12-15] unii altora.
Deci şi noi, umiliţii şi nevrednicii robii Tăi, învredniceşte-ne, rugămu-Te, să
facem voile Tale în tot ceasul [Ps 142, 10], precum şi în această sfântă şi
mântuitoare zi a Pătimirii Tale spre cinstea, lauda şi slava Unuia-Născut

Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de
viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[224] Rugăciune la sfinţirea apei spălării.

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Singurul Care-L cunoşti pe Tatăl
[Lc 10, 22] şi ai vestit celor vrednici măreţia Lui, Mijlocitorule între Tatăl şi
făptură [7 Tim 2, 5], Vindecătorule al sufletelor noastre, Care pentru multa
şi negrăita Ta iubire de oameni ai dăruit neamului omenesc darurile Tale
duhovniceşti şi cereşti, Care sfinţeşti cele luminate de Tine; Tu străluceşte
harul Tău peste apa aceasta şi binecuvânteaz-o, ca să se facă aducere-aminte
de sfânta spălare, pe care ai predat-o sfinţilor Tăi învăţăcei şi apostoli când
le-ai spălat picioarele [In 13, 1-17]. Curăţă, Doamne, omul nostru dinăuntru
şi dinafară de orice întinare şi orice necurăţie [7 Co 7, 9]; fă-ne nepătaţi,
neprihăniţi şi sfinţi [7 Pir 1, 19] înaintea slavei Tale, şi dă-ne să avem parte
şi moştenire [Ir 13, 25] în împărăţia Ta cea cerească. Că Tu eşti Cel ce bine
cuvântezi şi sfinţeşti toate şi Ţie slavă înălţămf, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
[225] Rugăciune după spălare şi Evanghelie,

după „Doamne, miluieşte” şi „în pace Domnului să ne păzim".
Stăpâne Doamne Atoateţiitorule, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, Cel Singur îndurat şi Singur puternic, Care pentru multa şi
negrăita Ta iubire de oameni ne-ai dăruit şi în ceasul acesta să ne aducem
aminte de binefacerile Tale pe care le-ai făcut pentru noi şi Care ne-ai dăruit
păcătoşilor robilor Tăi să săvârşim aducerea-aminte de sfânta spălare a Unuia-
Născut Fiului Tău şi Domnul nostru Iisus Hristos, Te rugăm şi Te chemăm:
binecuvântează-ne pe toţi, sfinţeşte-ne pe toţi, adună-ne pe toţi şi mântuieşte-ne
pe toţi. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiul
Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum [şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[226] Rugăciune a îngenuncherii Sfintei Cincizecimi, I.

Preacurate, neîntinate, neîncepute, nevăzute, necuprinse, de nepătruns cu
mintea, neschimbate, neîntrecute, nemăsurate şi fără de răutate Doamne; Cel
ce Singur ai nemurire şi locuieşti într-o lumină neapropiată [7 Tim 6, 16];
Care ai făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele zidite în ele [Ps 145, 6];
Care plineşti tuturor cererile mai înainte să fie cerute; Ţie ne rugăm şi pe
Tine Te chemăm, Stăpâne iubitorule de oameni, Tatăl Domnului şi Dumne-
zeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii şi pentru
a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat din Duhul Sfânt şi
din slăvită Pururea-Fecioara Maria, Cel ce şi prin cinstită Pătimirea Sa ne-a
dat pildă nouă, umiliţilor şi păcătoşilor şi nevrednicilor robilor Tăi, ca să-Ţi
aducem rugăciuni cu capetele şi cu genunchii plecaţi pentru păcatele noastre
şi greşelile cele din neştiinţă ale poporului [Evr 9, 7], auzi-ne pe noi în orice
zi Te vom chema [Ps 19, 10], dar mai ales în ziua aceasta a Cincizecimii, în
care Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a
dreapta lui Dumnezeule şi Tatăl, a trimis pe Duhul Sfânt peste sfinţii Săi
învăţăcei şi apostoli şi a şezut peste fiecare dintre ei, şi ei s-au umplut toţi de
Duh Sfânt şi au grăit intr-alte limbi şi au profeţit [FA 2, 3-4]. Auzi-ne pe
noi, care acum ne rugăm Ţie, şi adu-Ţi aminte de noi, umiliţii şi osândirii, şi
întoarce robia sufletelor noastre [Ps 125, 4], Tu Cel ce ai mijlocitoare pentru
noi milostivirea Ta. Primeşte-ne pe noi care cădem înaintea Ta şi strigăm:
Am greşit! La Tine suntem aruncaţi din pântecele maicii noastre; din pânte
cele maicii noastre Tu eşti Dumnezeul nostru [Ps 21, 11]. Dar pentru că s-au
stins în deşertăciune zilele noastre [Ps 77, 33], ne aflăm lipsiţi de toată apă
rarea; dar totuşi, îndrăznind în îndurările Tale, strigăm: Păcatele tinereţilor
noastre şi ale neştiinţei nu le pomeni [Ps 24, 7], şi de cele ascunse ale noastre
curăţcşte-nc [Ps 18, 13]. Vezi umilinţa noastră şi ne iartă păcatele [Ps 24, 18].
Nu ne lepăda în vremea bătrâneţilor; când slăbeşte tăria noastră, nu ne părăsi
[Ps 70. 9]. Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne
întoarcem la Tine, şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi cu har. Măsoară fărăde
legile noastre cu îndurările Tale; pune adâncul îndurărilor Tale împotriva
mulţimii păcatelor noastre. Caută din înălţimea Ta cea sfântă [Ps 101, 19],
Doamne, spre poporul Tău, care stă înainte şi aşteaptă de la Tine bogată milă.
Cercetează-ne pe noi cu bunătatea Ta. Adu-Ţi aminte de noi în îndurările
bunătăţii Tale. Izbăveşte-ne de tirania diavolului. întăreşte viaţa noastră cu
poruncile Tale sfinte şi sfinţitoare. înger credincios păzitor pune poporului
Tău [Pr 13, 17; 25, 13] şi pe toţi ne adună în împărăţia Ta. Dă iertare popo
rului Tău. Iartă-le lor şi nouă păcatele curăţindu-ne pe toţi cu lucrarea Sfân
tului Tău Duh. Strică uneltirile vrăjmaşului cele împotriva noastră. Ecfo[nisJ:
Cu bunăvoirea şi bunătatea Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecu
vântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum
[227] Rugăciune a îngenuncherii, a Il-a.

Doamne Dumnezeul nostru, Care ai dat oamenilor pacea Ta [In 14, 27] şi
le-ai lăsat drept moştenire a Ta darul Preasfântului Tău Duh, dă-ni-1 astăzi
cum l-ai trimis în chip arătat învăţăceilor şi apostolilor Tăi şi le-ai deschis
buzele cu puterea unor limbi de foc [FA 2, 3—4], prin care tot neamul ome
nesc primind în auzul urechilor pe limba sa cunoaşterea lui Dumnezeu s-a
luminat, curăţit fiind prin flacăra Duhului de rătăcire ca de o materie şi învă
ţat fiind prin vederea în chip trupesc a limbilor împărţite în credinţa treimică
a Dumnezeirii Tale; deschide şi mie păcătosului buzele [Ps 50, 17] şi mă
învaţă cum şi pentru ce anume trebuie să mă rog Ţie [Lc 11, 1; Rm 8, 26].
Căci chiar dacă mulţimea păcatelor mele e mare [Sir 5, 6], totuşi mulţimea
lor nemăsurată nu va birui îndurarea Ta. Iată, cu frică stau înaintea Ta, arun
când deznădejdea sufletului meu în oceanul milei Tale. Cârmuieşte viaţa mea,
Cel ce eşti limanul cel bun al celor ce se mântuiesc, şi fa-mi cunoscută calea
pe care voi merge [Ps 142, 8]. Duh de înţelepciune [/s 11,2] dăruieşte gân
durilor mele şi duh de pricepere [ibid.] nebuniei mele; umbreşte faptele mele
cu duh de frică, duh drept înnoieşte în cele dinăuntru ale mele şi cu duh
conducător întăreşte [Ps 50, 12] alunecarea gândirii mele, ca în fiecare zi
fiind călăuzit spre ce e de folos de Duhul Tău Cel bun, să mă învrednicesc
să fac poruncile Tale şi să-mi aduc aminte pururea de slăvită Ta venire ca va
cerceta cele făcute de oameni; şi să nu fiu amăgit de desfătările stricăcioase
ale acestei lumi, ci să doresc desfătarea de comorile viitoare. Că Tu, Stăpâne,
ai zis; „Oricâte va cere cineva în Numele Meu va lua” [In 14, 13] în chip
neîmpiedicat de la Tine Dumnezeu şi Tatăl Cel împreună-veşnic. Pentru
aceasta şi eu, păcătosul, implor la venirea Sfântului Tău Duh dumnezeirea Ta:
câte am cerut, dă-mi spre mântuirea mea, Doamne, Dăruitorule bogat a toată
binefacerea, Dătătorule bun; că Tu eşti Cel ce dai cu mult mai prisositor decât
cerem, Tu eşti Cel care-Ţi pleci de fiecare dată cu iubire de oameni urechea
celor ce se roagă Ţie [Ps 85, 1], iar celor ce-şi pleacă la Tine genunchiul
[Is 45, 24] Tu însuţi Te apleci cu iubire de îndurare peste păcatele lor. Dă
poporului Tău îndurările Tale, auzi-i din cerul cel sfânt al Tău şi cu puterea
mântuirii dreptei Tale [Ps 19, 7] acoperă-i cu acoperământul aripilor Tale
[Ps 16, 8; 60,4]; sfinţeşte-i cu puterea Ta şi nu trece cu vederea lucrurile mâi
nilor Tale [Ps 137, 8]. Ţie Unuia păcătuiesc, dar şi Ţie Unuia slujesc; nu ştiu
să se închine la un dumnezeu străin, nici să-şi întindă mâinile spre un alt dum
nezeu, Stăpâne [Ps 43, 21]. Iartă-le greşelile şi, primindu-le rugăciunile cu
plecarea genunchilor, întinde-le o mână de ajutor. Ridică rugăciunea lor ca o
tămâie primită înaintea împărăţiei/maiestăţii Tale suprabune. Ecfo[nis]: Că
al Tău este a ne milui şi a ne mântui Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm[,
[228] Rugăciune a îngenuncherii, a IlI-a.

Binecuvântat eşti Doamne, Stăpâne Atoateţiitorule, Care ai luminat ziua
cu lumină de soare şi noaptea ai făcut-o să strălucească cu raze ca de foc;
V .5 . C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arber ini gr. 336 1009
Cel ce ne-ai învrednicit să trecem lungimea zilei şi să ne apropiem de înce

putul nopţii, ascultă rugăciunea noastră [Fi 39, 2; 60, 2] şi a întregului Tău
popor şi ne iartă tuturor păcatele cu voie şi fără voie. Primeşte rugăciunile
noastre cele de seară şi trimite mulţimea milei Tale şi a îndurărilor Tale [Ps
5, 8; 68, 14; 68, 17] peste moştenirea Ta. îngrădeşte-ne ca printr-un zid cu
sfinţii Tăi îngeri; întrarmează-ne cu armele dreptăţii [Rm 6,13]; împresoară-ne
cu adevărul Tău; străjuieşte-ne cu puterea Ta; izbăveşte-ne de toată primej
dia şi de tot vicleşugul celui potrivnic; şi ne dăruieşte şi această seară, cu
noaptea ce vine, desăvârşită, sfântă, paşnică, fără păcate, fără poticneală,
fără nălucire, şi aşa toate zilele vieţii noastre. Pentru soliile preasfintei Năs
cătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, care din veac au bineplăcut
Ţie. Ecfo[nis]: Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui, Dumnezeul nostru,
şi Ţie [slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în

[229] Rugăciune la colivele sfinţilor.
Dumnezeule Cel ce aduci toate la maturitate cu cuvântul Tău şi ai poruncit
pământului să răsară tot felul de roade spre veselia şi hrana noastră, Care pe
copiii hrăniţi cu seminţe în Babilon i-ai arătat mai luminoşi [Dn 1, 12-15],
însuţi Stăpâne şi aceste seminţe şi felurite roade le binecuvântează şi sfinţeşte-i
pe cei ce vor gusta din ele, că s-au pus înainte ca aducere-aminte de sfinţii
Tăi. Adu-Ţi aminte de cei ce s-au săvârşit întru dreapta-credinţă, iar celor ce
le-au pregătit şi celor ce săvârşesc această aducere-aminte dăruieşte-le toate
cererile cele spre mântuire şi desfătarea bunătăţilor veşnice. Ca şi aceştia
împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău,
al Tatălui[, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
[230] Rugăciune pentru jertfa boilor.

Cel ce eşti [Iş 3, 14], Doamne, Dumnezeul nostru, Cel sfânt şi Care întru
cele sfinte Te odihneşti [Ps 78, 9], Care ai poruncit fiecăruia să-Ţi aducem
liberi ale Tale dintru ale Tale [1 Par 29, 14] din inimă curată şi conştiinţă
neîntinată, Care în locul iubitului Tău Isaac ai primit de la patriarhul Avraam
berbecele [Fc 22, 13] şi ai primit cu bunăplăcere ofranda liberă a văduvei
[Mc 12, 42-44], Tu ne-ai poruncit păcătoşilor şi nevrednicilor robilor Tăi să
facem jertfele de animale şi păsări necuvântătoare pentru sufletele noastre
[Lv 3]. însuţi, Stăpâne, Iubitorule de oameni împărate, primeşte jertfa liberă
a robilor Tăi (N) ca aducere-aminte de sfântul Tău (N) şi o pune în vistieriile
Tale cereşti, dăruindu-le în chip îmbelşugat desfătarea bunătăţilor Tale lu
meşti împreună cu toate cele ce le sunt de folos. Cămările lor le umple de
rodul grâului, al vinului şi al untdelemnului [Ps 4, 8], iar sufletele lor de
credinţă şi dreptate. Sporeşte, înmulţeşte dobitoacele şi turmele lor, pentru
care îţi aduc drept preţ de răscumpărare jertfa acestui animal. Facă-se gră
simea lui ca o tămâie bineprimită înaintea sfintei slavei Tale [Dn 3, 53], văr
sarea sângelui său pâine grasă de milă, iar gustarea cărnii lui tămăduire a
suferinţelor trupeşti. Pentru că nu în zadar se săvârşeşte lucrul acesta, ci ca
aducere-aminte de sfintele Tale Pătimiri. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslă-
vit preasfânt Numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului [Duh, acum şi
[231] Rugăciune pentru slujire spusă cu glas mare în fântână.

Ziditorule al apelor, Făcătorule a toate, Doamne Dumnezeule Atoateţiito-
rule, Care faci şi prefaci toate [Am 5, 8], prefă, preschimbă şi sfinţeşte apa
aceasta şi dă-i putere pentru toată lucrarea care stă înainte; şi tuturor celor ce
se vor folosi de ea fie prin băutură, fie prin spălare sau stropire, fa să le fie
spre sănătatea sufletului şi a trupului, spre izbăvirea de toată boala şi toată
suferinţa. Că bun şi iubitor de oameni eşti [şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[232] Rugăciune pentru cei ce zidesc casa.

Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel ce ai făcut cerurile cu pricepere [Pi 135, 5]
şi ai întemeiat pământul pe întărirea lui [Ps 103, 5], Ziditorule a toate, pri
veşte peste robul Tău (AŢ care îndrăznind în puterea tăriei Tale [Ef 6, 10]
vrea să ridice această zidire; întemeiaz-o pe piatra cea tare, pe care potrivit
glăsuirii Tale nestricăcioase nici vânt, nici apă, nici altceva nu poate s-o
doboare [Lc 6, 48-49], şi du-o până la isprăvire. Şi binevoieşte să se bucure
de ostenelile lui, să ajungă la adânci bătrâneţi şi să dea stăpânirea ei copiilor
copiilor lui, celor pe care îi va pune la încercare şi-i va afla vrednici atot-
înţeleapta Ta preştiinţă. Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie
slavă[ înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin],
[233] Rugăciune pentru cutremur.

Dumnezeule Cel înfricoşător, minunat şi mare, slăvit şi adevărat, Care faci
şi prefaci toate [Am 5, 8], Care priveşti spre pământ şi-l faci pe el de se cu-
tremură, Cel ce Te atingi de munţi şi fumegă [Pi 103, 32], Cel ce datini din
temelii pământul de sub cer, dar stâlpii lui nu se vor clătina [Iov 9, 6], de
Care toate tremură şi se cutremură de faţa Ta [Dn 6, 27], pentru că de nesu
portat este urgia ameninţării Tale peste păcătoşi, dar fără de măsură şi nepă-
trunsă e mila făgăduinţei Tale. însuţi adu-Ţi aminte de îndurările Tale,
Doamne, şi dă milele Tale, pentru că din veac sunt [Pi 24, 6], şi întăreşte
făptura [creaţia], încetează clătinarea ei, aşează lumea zdruncinată, nu ne face
să pierim împreună cu fărădelegile noastre [Fc 19, 15] şi să nu ne duci în
cele mai de jos ale pământului. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeul
celor ce se pocăiesc, şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
[234] Rugăciune pentru cei ce intră în slujiri.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel credincios în făgăduinţă şi Că
ruia nu-Ţi pare rău de darurile Tale [Rm 11, 29], Cel ce ai chemat făptura Ta
cu chemare sfântă [2 Tim 1,9] şi aduni pe robii Tăi în această vieţuire ce
rească şi îngerească, însuţi fii împreună-lucrător cu ei şi dă-le putere să slu
jească sfintei Tale Biserici, sporindu-le fiecare rod adunat din osteneli drepte
spre bunăplăccrea bunătăţii Tale; iar sufletele noastre rânduieşte-le spre toată
buna rânduială şi starea paşnică, lipite unele de altele în smerenie/umilinţă
adevărată şi nefăţamică, dăruindu-ne tuturor cereasca Ta împărăţie. Cu mila
şi cu iubirea dc oameni a Unuia-Născut [Fiului Tău, cu Care eşti binecuvân
tat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[235] Rugăciune pentru cei ce aduc roade noi.

îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule, şi-Ţi aducem pârga roadelor, pe care
ni le-ai dat spre împărtăşire poruncind prin cuvântul Tău pământului să aducă
la maturitate tot felul de roade spre veselie şi hrană oamenilor şi oricărei
vietăţi. în toate Te lăudăm, Dumnezeule, pentru toate feluritele roade din
toată făptura cu care ne faci bine prin Slujitorul/Copilul Tău Iisus Hristos,
Domnul nostru, prin Care Ţie se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
Se binecuvântează aceste roade: struguri, smochine, rodii, măsline, mere,
piersici, prune de Damasc.
[236] Rugăciune a colivelor sau a grăunţelor.

Slăvite Doamne ceresc, Urzitorule a toată făptura şi Ziditorule al tuturor
odrăslirilor pământului, Care ai venit la cele cinci pâini şi ai binecuvântat
făpturile făcute de Tine [Mt 14, 17-21], însuţi şi acum, Stăpâne Doamne,
chemat şi rugat de nevrednicia noastră, binevoieşte din sfânt lăcaşul Tău

[2 Par 30, 27; Ps 32, 14] şi binecuvântează aceste ofrande; şi cum pentru
credinciosul Zaheu [Lc 19, 1-9] harul s-a înmulţit în cei de faţă, şi acum,
Doamne, binecuvântează pe cei care le-au adus, stau de faţă şi vor gusta
din ele. In Hristos Iisus Domnul nostru, acum şi pururea [şi în vecii vecilor.
Amin].
[Exorcisme]
[237] Rugăciune cândfratele visează urât.
Mult-milostive, îndurate, Doamne, Cel Singur neîntinat şi fără de păcat,
curăţeşte-1 pe robul Tău de toată întinarea trupului şi a duhului [2 Co 7, 1],
arată-1 fără prihană prin harul Hristosului Tău şi sfinţeşte-1 prin venirea
Sfântului Tău Duh, ca trezindu-se din pâcla nălucirilor necurate ale diavolu
lui şi ale oricărei ispite, să se învrednicească să vină cu conştiinţă curată şi
să guste din înfricoşătoarele şi cutremurătoarele Tale Taine. Că Tu eşti Cel
ce binecuvântezi şi sfinţeşti toate, Dumnezeul nostru[, şi Ţie slavă înălţăm,
[238] Rugăciune ce sfinţeşte apa fie în puţ, fie în cisternă,

când cade în ea ceva necurat, fie animaI sălbatic, fie orice altceva.
Preotul zice cu glas mare:
Părinte Sfinte, priveşte împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt spre această apă
cu ochi binevoitor şi milostiv şi cu privire liniştită, şi arat-o sfinţire suflete
lor şi trupurilor. Căci la întemeierea lumii, când Duhul Sfânt se purta peste
ape [Fc 1, 2], Tu, Sfinte şi Preasfinte, le-ai făcut să dea viaţă oamenilor. Tu
şi pe Israel l-ai scos de sub puterea Egiptului şi l-ai trecut prin Marea Roşie
botezându-1 în Moise [Iş 3], izbăvindu-1 de toată murdăria egipteană, şi ai
poruncit prin Moise ca toţi să se curăţească prin apă [/y 15, 22]. De aceea Te
rugăm şi implorăm, Stăpâne, priveşte şi peste apa aceasta şi o sfinţeşte; căci
Tu ai sfinţit şi Iordanul, ai întărit puterile cerurilor, cercetezi adâncurile, ţii
cu mâna Ta toate şi le umpli de sfinţire. Ziditorule Doamne, Dumnezeul
nostru, pe Tine Te lăudăm şi Ţie ne rugăm: priveşte spre apa aceasta şi sfin-
ţeşte-o cu puterea Sfântului Tău Duh şi curăţeşte-o de toată întinarea şi necu-
răţia, ca toţi cei ce vor scoate din ea spre băutură sau spre altă folosire să o
aibă prin iubirea Ta de oameni spre facere de bine a sufletelor şi trupurilor.
Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
[239] Rugăciune pentru cei ce aduc miel.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care ai primit jertfa de ardere de
tot a lui Avraam în locul lui Isaac fiul său [Fc 22, 13], însuţi, Stăpâne, pri
meşte şi aducerea acestui miel şi răsplăteşte-le celor ce l-au adus cu darurile
Tale cele veşnice. Cu harul Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care [eşti binecu
[240] Rugăciune la facerea clericului din laic.

Episcopul [spune]:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai poruncit robului Tău Avraam să-şi
tundă părul arhiereului Tău Melchisedec şi a fost binecuvântat de el [Fc
14, 18-20], Cel ce ai venit la tunderea sfinţilor Tăi apostoli [FA 21, 24] şi
în loc de păr le-ai dăruit harul Sfântului Tău Duh, însuţi şi acum, Stăpâne
Doamne, Dumnezeul nostru, priveşte spre tunderea robului Tău (JV) şi spre
cei ce au venit la tunderea aceasta, Doamne; răsplăteşte-le cu darurile Tale
cereşti şi întăreşte în inimile lor pacea Ta, cu rugăciunile şi soliile Stăpânei
noastre preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din
veac au bineplăcut Ţie. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea [şi închinarea,
[241] Rugăciune pentru casă.

Sfinţitorule al caselor şi răscumpărătorule al sufletelor, binecuvântează,
sfinţeşte şi umple de tot binele această casă, iar pe cei ce locuiesc în ea îi
binecuvântează, îi păzeşte şi le dă cale de mântuire [FA 16, 17] şi de pace;
acoperă-i de toată lucrarea şi înrâurirea celui potrivnic, iar pe noi ne învred
niceşte în ele să ne mântuim întru împărăţia Ta cea cerească [2 Tim 4, 18].
Că iubitor de oameni eşti Dumnezeul nostru şi Unul-Născut Fiul şi Duhul
Tău Cel Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[242] Altă rugăciune pentru casă.

Stăpâne Doamne, Dumnezeule Atoateţiitorule, Te rugăm şi chemăm: bine
cuvântează sufletele de aici şi păzeşte trupurile lor; rânduieşte lucrurile lor
în pace şi ajută-le ca un Dumnezeu; dă-le lor binecuvântare din cer [...] tu
turor acestora care prin viaţă bună fac voia Hristosului Tău dă-le moştenirea
bunătăţilor Tale veşnice. Prin îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care
eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul [Tău
1014 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
[243] Rugăciune pentru cei bântuiţi de duhuri necurate.
Milostive Dumnezeule, Care din bunătatea Ta l-ai plăsmuit pe om, ceartă

duhurile necurate şi izbăveşte făptura Ta de sub puterea celui potrivnic, şi
curăţind-o reaşeaz-o în sfânta şi catholica Ta Biserică. Cu harul şi cu îndură
rile şi cu iubirea de oameni a Hristosului Tău, cu Care eşti binecuvântat
[împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
[Intrarea în monahism]
[244] Rănduială, şi anume cele ale diaconului şi rugăciuni

la îmbrăcarea hainei îngereşti de către bărbaţi.
După obişnuita rănduială a troparelor, preotul iese şi stă în uşile altaru

lui şi începe troparul acesta, glas 4: „Uşa pocăinţei s-a deschis”.
Şi după ce cel ce renunţă [la lume] intră în altar, se aruncă înaintea Sfintei
Mese şi diaconul spune aceste rugăciuni [ectenii] diaconeşti:
In pace Domnului să ne rugăm.
Pentru statornicia, înţelegerea, pacea şi aşezare întregii lumi, a sfintelor
lui Dumnezeu Biserici şi a mănăstirii acesteia, pentru pacea şi siguranţa ei,
Pentru mântuirea, ajutorul şi iertarea păcatelor fratelui nostru (N) care a
venit la sfânta haină, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca paşii noştri să se îndrepte pe calea păcii şi pc cărările dreptăţii,
Pentru ca auzită şi bineprimită să fie rugăciunea noastră înaintea lui Dum
nezeu, pentru ca să se trimită peste noi toţi milele Sale cele bogate şi îndură
rile Lui, şi pentru ca să ne învrednicim noi de împărăţia cerurilor, Domnului
să ne rugăm.
Ca iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, să-l învrednicească împreună
cu tăierea părului şi de iertarea păcatelor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul[, mânia, primejdia şi nevoia,
Domnului să ne rugăm].
Pe preasfânta, preacurata[, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de
Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o;
pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăm].
V .5 . C e l m a i v e c h i Euchotoghion b iz a n tin : Barberini gr. 336 1015
[245] Şi preotul spune această rugăciune a primei haine [schematos].

Doamne, Dumnezeul adevărului [Dt 21, 15], în numele Tău îmi pun mâna
mea peste robul Tău (7V) care s-a învrednicit să scape la sfântul Tău Nume;
păzeşte-1 sub acoperământul aripilor Tale [Ps 60, 5]; depărtează de la el ve
chea rătăcire a lumii şi umple-1 de credinţă, nădejde şi iubire [7 Co 13, 13].
Veseleşte-1 în lucrurile mâinilor lui [Pi 85, 4; 9, 17], ca să slujească pururea
bunătăţii Tale închinându-se Ţie, slăvind sfânt Numele Tău şi lăudându-Te
în toate zilele vieţii lui. Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi
[Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[246] Rugăciunea a 11-a.
Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce retezi mân
dria şi desfiinţezi răzvrătirea diavolului, Cel ce peste capetele sfinţilor Tăi ai
revărsat slava gândului smerit/umil, îi încununezi cu cununa neveştejită şi
nestricăcioasă a vieţii [7 Ptr 5, 4] şi-i călăuzeşti pe calea strâmtă a mântuirii,
pe care au intrat sfinţii părinţi şi au luat în schimb locuri de odihnă [57/ 11,9;
Mt 11,29]; Tu însuţi, Stăpâne Atotputernice, dăruieşte puterea care vine de
la Tine şi harul Dumnezeirii Tale peste acest suflet şi peste trupul celui ce a
venit înaintea Ta şi cere jugul stării monahiceşti, şi-i dă lui, Stăpâne prea-
bunc, ea din toată inima şi din toată puterea lui să se depărteze de orice gând
lumesc şi pământesc, pentru ca vieţuind potrivit Evangheliei Tale să dobân
dească viaţa veşnică [77/ 1,2] şi bunătăţile făgăduite celor ce au bineplăcut
Ţie. Căci Tu eşti Dumnezeul nostru Care vrei ca tot omul să se mântuiască
şi la cunoaşterea adevărului să vină [7 Tim 2,4], şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[247] Rugăciunea a IlI-a cu glas mare.

Cel ce ne-ai arătat această oaste îngerească spre surparea nevăzuţilor vrăj
maşi, înarmează cu arme duhovniceşti şi pe fratele nostru care se înrolează
acum în ea, şi-i dă să petreacă cealaltă vreme a vieţii lui cu gând treaz ducând
o viaţă fără pată şi fără prihană spre bunăplăcerea şi slava mult-lăudatului
Tău Nume. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni [a Unuia-Născut
Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de
viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[248] Domnul să înscrie numele fratelui nostru (7V) în cartea vieţii, iar pe
noi toţi să ne miluiască şi învrednicească de împărăţia Lui cea cerească. Că
Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, [Tatălui, Fiului şi Sfântului
Până aici cele ale schimei mici.
[249] Şi când se isprăveşte rugăciunea 1, diaconul spune iarăşi:

Pentru sfânta şi singura Biserică catholică a lui Dumnezeu de la o margi
ne la alta a pământului, Domnului să ne rugăm.
Pentru preacuviosul părintele nostru (N) şi pentru lucrul mâinilor lui,
Pentru mântuirea, ajutorul şi iertarea păcatelor fratelui nostru (N) care a
venit la sfânta haină, Domnului să ne rugăm.
Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru să-l primească şi rânduiască în
turma Lui cuvântătoare şi sfântă, Domnului să ne rugăm.
Ca să-l învrednicească de starea de-a dreapta Lui şi de dănţuirea cu îngerii,
Pentru părinţii şi fraţii care cu sârguinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumne
zeu ostenesc şi slujesc împreună cu noi şi pentru mântuirea lor, Domnului să
ne rugăm.
Pentru cei de faţă şi care se roagă împreună cu noi în ceasul acesta şi în
toată vremea, Domnului să ne rugăm.
Pe preasfânta, preacurata, slăvită [stăpâna noastră, de Dumnezeu Născă
toarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o; pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm],
[250] Şi preotul rosteşte rugăciunea a Il-a, cea după tundere:

Sfinte, bunule, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti [P? 57, 15], lisuse Hristoase,
Fiul Dumnezeului Celui Viu [Mt 16, 16], Care retezi mândria şi desfiinţezi
răzvrătirea diavolului, Cel ce ai revărsat slava gândului smerit peste capetele
sfinţilor Tăi, îi încununezi cu cununa neveştejită şi nestricăcioasă a vieţii şi-i
călăuzeşti pe calea strâmtă a mântuirii, pe care au intrat sfinţii părinţi şi au
primit în schimb locuri de odihnă [Sir 11, 19; Mt 11, 29]; Tu însuţi, Stăpâne
Atotputernice, dăruieşte puterea care vine de la Tine şi harul Dumnezeirii
Tale peste sufletul şi trupul fraţilor noştri (N) care au venit şi au primit înce
putul hainei sfinte în Numele Tău cel sfânt, ca şi pe ei să-i sfinţeşti întregi
prin harul Sfântului Tău Duh. Că sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi întru sfinţi
Te odihneşti [Pi 57, 15], şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
[251] Şi când se isprăveşte rugăciunea, diaconul spune iarăşi:

Să ne mai rugăm stăruitor Domnului.
Pentru pacea de sus, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi pentru
mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Pentru fratele nostru (N) şi pentru mântuirea lui, Domnului să ne rugăm.

Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, să-l primească şi rânduiască
în turma Lui cuvântătoare şi sfântă, Domnului să ne rugăm.
Şi ca să-l învrednicească de starea de-a dreapta Lui şi de dănţuirea împre
ună cu îngerii, Domnului să ne rugăm.
Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o;
o dăm],
[252] Şi preotul se roagă această rugăciune a hainei [monahale]:
Cel ce eşti [/j- 3, 14], Doamne, Dumnezeul nostru, Care l-ai plăsmuit pe om
după chipul şi asemănarea Ta [Fc 1, 26] şi i-ai dat poruncă de viaţă veşnică,
iar căzând el prin păcat nu l-ai trecut cu vederea, ci ai rânduit mântuirea şi
întoarcerea lui prin întruparea Unuia-Născut Fiului Tău; Ţie ne rugăm şi pe
Tine Te chemăm, preasfinte Mântuitorul nostru, după mulţimea îndurărilor
Tale [Pi 50, 3] priveşte peste noi şi peste robul Tău (N) şi trimite peste el
Duhul Tău Cel Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care S-a pogorât peste sfinţii
Tăi apostoli; şi-l îmbracă în haina dreptăţii [/s 61, 10], pune pe el veşmântul
nestricăciunii, încinge-i mijlocul cu puterea adevărului [Ef 6, 14] şi împodo
beşte-! cu coiful nădejdii mântuirii [Zs 59, 17]. Curăţă cugetul lui de pofte
întinate, de amăgirea deşartă şi de toată lucrarea diavolească, izbăveşte-1 de
nălucirile rele şi necurate, deschide-i ochii inimii [Ef 3, 1. 18] ca să-i strălu
cească luminarea poruncilor Tale. Insoţeşte-i viaţa lui cu un înger luminos,
depărtează de la gândirea lui orice minciună, orice răutate, orice ispită a vieţii,
orice lăcomie, orice mişcare a trupului şi a duhului străină de Dumnezeirea
Ta. Dă-i putere pentru războiul împotriva vrăjmaşului, ca să se facă înfrico
şător pentru cei potrivnici, cu neputinţă de prins pentru duşmani, mai înalt
decât toată plăcerea şi pofta ruşinoasă, învăţând ascultarea şi străbătând înfrâ-
narea. Şi-l învredniceşte ca urmând legea ascezei şi străbătând toată virtutea
ei, slăvind în psalmi şi în imne preacinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău,
să calce pe urmele marelui Tău profet Ilie şi ale sfântului Inainte-mergător şi
Botezător Ioan. Ca ajungând la măsura desăvârşirii, să sfârşească alergarea
şi să păzească credinţa [2 Tim 4, 7] şi, îmbrăcat în nestricăciunea îngerilor şi
numărat împreună cu sfânta Ta turmă, să dobândească starea de-a dreapta
Ta şi să se învrednicească să audă fericitul glas care spune: „Veniţi binecu
vântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea
lumii!” [Mt 25, 34], căreia arată-ne moştenitori şi pe noi împreună cu el,
Dumnezeul nostru, cu harul Tău. Ecfo[nis]: Că Tu eşti Dumnezeul nostru,
Dumnezeul milei şi al mântuirii, şi Ţie slavă [înălţăm, Tatălui şi Fiului şi

[253] Iar diaconul face rugăciunea aceasta:

Să ne mai rugăm stăruitor Domnului.
Pentru preacuviosul părintele nostru (N) preotul şi pentru lucrul mâinilor
lui, Domnului să ne rugăm.
Pentru mântuirea, ajutorul şi iertarea păcatelor fratelui nostru (N) care s-a
învrednicit de sfânta haină, Domnului să ne rugăm.
Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o,
o dăm].
[254] Şi după îmbrăcarea hainei preotul spune rugăciunea aceasta:

Doamne, Dumnezeul mântuirii noastre [Ps 87, 1], Cel ce ne-ai binecuvân
tat cu toată binecuvântarea duhovnicească întru cele cereşti în Hristos Iisus
[Ef 1, 3], Domnul nostru, binecuvântează pe robul Tău (N) şi-l păzeşte în
legea Ta; dă-i lui să nu alerge în gol, ci într-adevăr să fugă de toată răutatea
şi să urmărească toată virtutea cu credinţă, nădejde şi iubire [/ Co 13, 13],
ca să ia viaţa veşnică. Şi pe cel îmbrăcat în sfânta haină îl învredniceşte ca
prin mantie să se ţină legat de dreptate, prin cingătoare să poarte în sine omo
rârea trupului şi cuminţenia, prin analav să se împodobească cu crucea şi
credinţa şi să stingă toate săgeţile aprinse ale celui rău şi să primească coiful
mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu [Ef 6, 16-17].
Ecfo[nis]: Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut
Fiului Tău [cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de
viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[255] In ziua a opta la scoaterea cuiionului, diaconul spune:

Domnului să ne rugăm!, iar preotul zice rugăciunea concedierii:
Stăpâne Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce desăvârşeşti spre
bună-plăcerea bunătăţii Tale alergarea [2 Tim 4, 7] celor ce trăiesc în asce-
ză/nevoinţă şi se înfrânează cu luptă, Care celui ce a ales de bunăvoie calea
strâmtă şi cu chinuri care duce la viaţă [Mt 7, 13-14] i-ai pregătit desfătarea
raiului şi a împărăţiei Tale cereşti [2 Tim 4,18]; însuţi şi acum pe robul Tău (N)
care a luat asupra sa haina acestei vieţi singuratice şi îngereşti, păzeşte-1 până
la sfârşit în curăţie şi sfinţenie, călăuzeşte-1 în calea poruncilor Tale, îndrep-
tează-i paşii spre toată calea dreptăţii [Ps 118, 133], îmbracă-1 cu veşmântul
V .5 . C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 1019
sfinţirii, cu platoşa credinţei, cu coiful mântuirii [Js 59, 17], încingându-i

mijlocul cu cuminţenie şi bărbăţie; dă-i putere la războiul împotriva vrăjma
şului şi arată-1 biruitor asupra patimilor; ca vieţuind potrivit Evangheliei
Hristosului Tău să găsească parte şi moştenire [Ir 13, 25] împreună cu toţi
sfinţii Tăi care din veac au bineplăcut Ţie. Ecfo[nis]: Cu harul şi cu îndură
rile şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău [cu Care eşti binecu
Şi după ce se roagă se întoarce spre el şi îl învaţă cele ce trebuie să facă
şi spune:
Pentru fratele nostru {N) şi pentru mântuirea lui în Hristos să spunem toţi:
Doamne miluieşte!
Şi când spune a treia oară îi scoate culionul spunând: In numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
[256] [Lecturi biblice]

în ziua 1, când i se dă haina: Stih: Ps 54, 8. 2; Apostol: 2 Ptr 1, 1-6; Stih:
Ps 31, 1; Evanghelie: Ml 11, 25-30.
în ziua a 2-a: Stih: Ps 75, 12. 2; Apostol: E f 4, 1—4; Stih: Ps 33, 6; Evan
ghelie: Mt 22, 2-14.
în ziua a 3-a: Stih: Ps 65, 1; Apostol: E f 4, 23-5, 8; Stih: Ps 50, 12;
Evanghelie: Mc 8, 34 - 9, 1.
în ziua a 4-a: Stih: Ps 101, 20; Apostol: 2 Co 6, 16-7, 1; Stih: Ps 50, 4;
Evanghelie: Lc 13, 20-30; 14, 35.
în ziua a 5-a: Stih: Ps 118, 133-134; Apostol: Rm 12, 1-3; Stih: Ps 50, 3;
Evanghelie: Lc 11, 1-13.
în ziua a 6-a: Stih: Ps 117, 14. 18a; Apostol: 2 Co 4, 6-10; Stih: Ps
118, 132; Evanghelie: Mt 9, 10-13.
în ziua a 7-a: Stih: Ps 24, 18. 1; Apostol: E f 5, 8-21; Stih: Ps 118, 133;
Evanghelie: Lc 12, 32-44.
în ziua a 8-a: Stih: Ps 54, 8. 2; Apostol: Col 3, 1-17; Stih: Ps 124, 1-2;
Evanghelie: Lc 14, 25 - 15, 10.
[257] Rugăciune pentru casa cercetată sau supăratăîn altfel de duhuri rele.
Doamne Dumnezeul mântuirii noastre [Λ 87, 2], Fiul Dumnezeului Celui
Viu [Mt 16, 16], Care Te porţi pe heruvimi; Cel ce eşti mai presus decât toată
începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia [Ef 1, 21]; Tu Cel mare şi înfri
coşător peste toţi care sunt împrejurul Tău [Λ 88, 8]; Care ai aşezat cerul ca
o boltă deasupra noastră [Is 40,22], ai făcut pământul cu tăria Ta cea mare
1020 C anonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o sto lic
şi ai îndreptat lumea cu înţelepciunea Ta [Ir 10, 12]; Care cutremuri din

temelie pământul de sub cer, dar stâlpii lui nu se clatină; Cel ce zici soarelui
şi nu răsare ascunzându-se după stele [Iov 9, 6-7]; Care ameninţi marea şi o
usuci [Naum 1, 4]; a Cărui mânie topeşte stăpâniile şi puterile, şi din pricina
Căruia s-au sfărâmat stâncile [Naum 1,6]; Care ai zdrobit porţile cele de
aramă şi zăvoarele cele de fier le-ai rupt [Ps 106, 16], l-ai legat pe cel tare şi
pe slujitorii lui i-ai risipit [Mc 3, 27]; pe tiran l-ai doborât cu crucea Ta şi pe
balaur l-ai prins cu undiţa întrupării Tale şi l-ai legat cu lanţuri în întunericul
iadului [2 Pir 2,4]. Tu, Doamne, întărirea celor ce-şi pun nădejdea în Tine
[Pi 72, 88; 77, 7], zidul cel tare [Ir 15, 10] al celor ce şi-au pus încrederea în
Tine, depărtează, izgoneşte şi împrăştie toată lucrarea diavolească, toată
năvălirea Satanei, toată bântuiala puterii celei potrivnice de la casa aceasta şi
de la cei ce locuiesc într-însa şi care poartă semnul crucii Tale celei biruitoare
şi înfricoşătoare împotriva demonilor şi cheamă Numele Tău cel sfânt.
Aşa, Doamne, Care ai izgonit legiunea de demoni [Mc 5, 9-13] şi ai po
runcit duhului celui surd şi mut şi necurat să iasă din omul cel cuprins de el
şi să nu se mai întoarcă [Mc 9, 25]; Cel ce ai nimicit toată tabăra vrăjmaşilor
noştri cei nevăzuţi, iar credincioşilor ce Te cunosc le-ai zis: „Iată, vă dau
putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjma
şului” [Lc 10, 19], însuţi, Stăpâne, păzeşte pe toţi care sunt în casa aceasta
de toată vătămarea şi ispita, izbăvindu-i de frica de noapte, de săgeata ce
zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâlnirea cu demonul de
amiază [Pi 90, 5-6], pentru ca robii Tăi şi roabele Tale şi pruncii desfă-
tându-se de ajutorul Tău şi cu tabără îngerească fiind străjuiţi, toţi ca unul,
într-un gând, cu credinţă să cânte: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi
teme de ce-mi va face mie omul” [Ps 117, 6]. Şi iarăşi: „Nu mă voi teme de
rău, pentru că Tu cu mine eşti” [Ps 24,4]. Căci Tu eşti, Dumnezeule, întărirea
mea, Stăpânitor tare, Domn al păcii, Tată al veacului ce va să fie [7s 9, 6], şi
împărăţia Ta este o împărăţie veşnică. Că a Ta, a Unuia, este împărăţia şi
puterea şi slava, împreună cu Părintele Tău cel fără de început şi cu Prea
sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[258] Rugăciunea I la cea care urmează să ia haina de monahie.
Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce aşa ai iubit fecioria, încât ai numit-o

mamă a economiei Tale, însuţi Stăpâne a toate, pe roaba Ta (N) care vrea să
lase aceste slave ale vieţii trecătoare şi să privească spre bunătatea Ta, pri
meşte-o şi învredniceşte-o de venirea Sfântului Tău Duh, dăruindu-i înfrânare
şi toată cuviinţa, pentru ca vieţuind în chip bineplăcut Ţie să iasă în întâm
pinarea Ta, Mirele ei ceresc, purtând ca pe un opaiţ strălucirea cuminţeniei
V .5 . C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 1021
îngrăşate de untdelemnul faptelor ei [Mt 25, 1-13]. Ecfo[nis]: Că s-a bine

cuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul [şi de mare cuviinţă Numele Tău, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin].
[259] Rugăciunea a Il-a la monahii.

Dumnezeul celor buni, Tatăl fecioriei şi săditorul vieţii virtuoase, păzeşte-o
pe roaba Ta (AO în frumuseţea la care ai ales-o; îmbrac-o în lumina sfinţeniei
şi în veşmântul cuminţeniei, ca să se îngrijească de cele ale Domnului, cum
să placă Stăpânului ei [1 Co 7, 32], şi să fie sfântă la trup, la suflet şi la duh,
numărată împreună cu corul fecioarelor înţelepte şi, având candelele cucer
niciei, să se învrednicească să intre în cămara de nuntă cerească a vieţii veş
nice [Ml 25, 1-13]. în Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care eşti binecu
vântat împreună cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul [Tău Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[260] Rugăciunea a IlI-a a hainei [monahale].

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce chemi pe cei drepţi la sfinţire şi pe cei
păcătoşi la îndreptare şi pocăinţă ca să dobândească îndurare, însuţi Stăpâne,
lubitorule dc oameni, primeşte pocăinţa roabei Tale (N) şi iart-o ca un Bun pe
ea, care cade la îndurările Tale întru mărturisirea păcatelor ei, şi izbăveşte-o
dc tot păcatul trupesc, fa-i conştiinţa să strălucească curată de orice pată,
curăţeşle-o de toată întinarea trupului şi a duhului [2 Co 7, 1], şi dă-i ei, care
s-a dezbrăcat de deşertăciunea vieţii şi şi-a tuns părul capului imitând-o pe
întâia Ta martiră Tecla, putere în lucrarea poruncilor Tale şi număr-o împre
ună cu fecioarele cele credincioase şi înţelepte [Mt 25, 1-13]; ca aducând
roade întru curăţia sufletului şi a trupului şi sporind în fapte bune, să ajungă
moştenitoare a împărăţiei cerurilor [Rm 8, 39]. în Hristos Iisus, Domnul
nostru, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul, bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[261] Rugăciunea a IV-a a hainei [monahale].

Stăpâne, Atoateţiitorule, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Dumnezeul milei, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te rugăm şi pentru roaba
Ta (N ), ca să o păzeşti de toată invidia diavolului, de toată uneltirea bărbaţilor
răuvoitori [So/ 2, 24], şi de toată boala şi moliciunea [Mt 4, 23]. Socoteşte
lucru vrednic să trimiţi peste ea frica Ta şi pacea Ta din ceruri prin îngerul
păcii; îndreptează-i căile, îngrădeşte-i sufletul şi trupul; luminează-i mintea
cu luminarea cunoaşterii Tale; scrie îndreptările Tale pe inima ei; păzeşte
1022 C a nonul O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic
nestinsă candela ei; număr-o împreună cu cele cinci fecioare înţelepte [Mt
25, 1-13]; mântuieşte-o şi miluieşte-o pentru Numele Tău chemat asupra ei
şi asupra noastră [Ir 14, 9]. Dă-i harul de a fi găsită înaintea Ta şi înaintea
Hristosului tău în toate zilele vieţii ei, ca şi în ziua aceea împreună cu toţi
cei de faţă şi cu noi toţi. Prin îndurările Unuia-Născut Fiului Tău şi Dumne
zeul nostru, cu Care eşti binecuvântat, împreună [cu Preasfântul şi bunul şi
de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin],
[262] Rugăciunea a V-a a hainei [monahale].

Sfinte, Sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti [Is 57, 15], Care vrei ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină [2 Tim 2, 4],
Care atât de mult ai iubit neamul omenesc, încât vrei să locuieşti şi să umbli
în el [2 Co 6, 16] şi să ai în el lăcaşe [temple] ale slavei Talc înfricoşătoare
şi nemuritoare; Care ai zis: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se tăgă
duiască pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” [Mt 16, 24].
însuţi, Stăpâne iubitorule de oameni, binevoieşte şi întru renunţarea [lepăda
rea] roabei Tale (A); pune peste ea jugul Tău bun şi povara Ta uşoară [Mt
11, 30]; păzeşte-i întreg duhul, sufletul şi trupul; ţese-i veşmântul dintâi cel
duhovnicesc şi nestricăcios; îmbrac-o în platoşa credinţei şi în toate armele
Sfântului Tău Duh [Ef 6, 11-13]; încinge-o cu curăţia, sfinţirea şi cuminţenia,
ca depărtând prin puterea Ta meşteşugirile diavolului, să lupte lupta cea bună,
să sfârşească alergarea Ta, să păzească credinţa Ta şi să primească de la Tine
cununa [2 Tim 4, 7-8] pe care ai făgăduit-o celor ce Te iubesc şi păzesc
poruncile Tale [Is 56, 4]. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarca[.
[263] Rugăciunea a Vl-a a hainei [monahale].

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce retezi mândria şi desfiinţezi
răzvrătirea diavolului, Cel ce ai revărsat slava gândului smerit peste capetele
sfinţilor Tăi, îi încununezi cu cununa neveştejită şi nestricăcioasă a vieţii şi-i
călăuzeşti pe ei pe calea strâmtă a mântuirii, pe care au intrat sfinţii părinţi şi
au primit locurile de odihnă; Tu însuţi, Stăpâne Atotputernice, dăruieşte pu
terea de la Tine şi harul Dumnezeirii Tale peste acest suflet şi peste trupul
celei ce a venit înaintea Ta şi cere jugul stării monahiceşti, şi-i dă ei, Stăpâne
preabune, ca din toată inima şi din toată puterea ei să se depărteze de orice
gând lumesc şi pământesc, ca vieţuind potrivit Evangheliei Tale să dobân
dească viaţa veşnică şi bunătăţile făgăduite celor ce au bineplăcut Ţie. Căci
Tu eşti Dumnezeul nostru Care vrei ca tot omul să se mântuiască şi la cu
noaşterea adevărului să vină [2 Tim 2, 4], şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în [vecii vecilor. Amin],
[Rugăciuni pentru morţi]

[264] Rugăciune pentru cel ce s-a săvârşit [a murit].
Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul [Nm 16, 22; 27, 11], Care ai călcat
moartea, pe diavol l-ai surpat [Evr 2, 14] şi ai dăruit viaţă lumii Tale, însuţi,
Doamne, odihneşte sufletul adormitului robului Tău (N) în loc luminat, în
loc de verdeaţă, în loc de răcorire, de unde a fugit durerea, întristarea şi sus-
pinarea [/.? 35, 10]. Şi orice păcat a săvârşit el, cu cuvântul, cu lucrul sau cu
gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i. Că nu este om
care să fie viu şi să nu păcătuiască; numai Tu singur eşti fără de păcat, drep
tatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul [Pi 118, 142].
Că Tu eşti viaţa şi învierea [In 11, 25] adormiţilor Tăi şi Ţie slavă [înălţăm,
[265] Diaconul: Capetele noastre Domnului să le plecăm!

Preotul se roagă:
Doamne, Doamne, Cel ce eşti mângâierea celor necăjiţi, consolarea celor
ce plâng şi ajutorul celor descurajaţi, pe cei ţinuţi de plâns şi jale pentru cel
adormit ntângâie-i cu îndurarea Ta; vindecă orice durere de întristare pusă
peste inimile lor, iar pe robul Tău adormit întru nădejdea învierii odihneşte-1
în şanurile lui Avraam [Lc 16, 22]. Că Tu eşti odihna robilor Tăi şi Ţie slavă
[înălţăm. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin].
[266] Altă rugăciune pentru cel ce s-a săvârşit [a murit].

Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii [Ps 67, 21], Ziditorul, Mântuito
rul şi Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce duci în iad şi scoţi din el [7 Rg
2, 6], Cel ce aduci din nefiinţă la fiinţă, Cel ce din pământ l-ai plămădit pe
om [Fc 2, 7] şi în pământ l-ai întors pentru păcat, iar pentru iubirea Ta de
oameni îl chemi iarăşi la viaţă, odihneşte în milă pentru totdeauna sufletele
robilor Tăi, Stăpâne, în loc de lumină, în loc de odihnă, în sânurile lui
Avraam, Isaac şi lacob, împreună cu toţi sfinţii care din veac au bineplăcut
Ţie. în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi în
chinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin.
[267] Altă rugăciune pentru cel ce s-a săvârşit [a murit].

Dumnezeule Cel bun şi iubitor de oameni, odihneşte-1 pe robul Tău în
sălaşurile drepţilor şi păzeşte creştinesc şi fără de păcat sfârşitul nostru, în tot
lucrul şi cuvântul bun [2 Tim 2, 17]. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea

de oameni [ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreu
nă cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi
[268] Altă rugăciune de îngropare universală.

Stăpâne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul [Nm 16, 22; 27, 16], Cel ce
în loc de duh de deprimare/akedie [Is 61, 3] dai veşmânt de slavă şi în ne
grăita Ta înţelepciune ai unit sufletul cu trupul şi iarăşi l-ai desfăcut, trăgând
ţărâna la ţărână [Ecc 12, 7], iar duhul la Tine însuţi, precum l-ai dat; însuţi,
Stăpâne Hristoase, primeşte sufletul robului Tău (N) şi-l învredniceşte să se
odihnească împreună cu sfinţii Tăi în loc luminat, în loc de odihnă, acolo de
unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea [7s 35, 10]; căci pentru robii Tăi
moartea nu este cu adevărat moarte, ci mutare a sufletului. Şi dacă a păcătuit
ceva cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul, treci cu vederea ca un Dumne
zeu bun şi iubitor de oameni. Celor ce jelesc fă-Te ajutător şi mângâiere; cu
lumina Ta duhovnicească străluceşte pâcla deprimării lor, iar pe noi cei ce
ne-am adunat pentru cinstirea rămăşiţelor lui fâ-ne tari şi milostiv fii faţă de
fărădelegile noastre. Că Tu eşti iertarea greşelilor noastre şi Ţie slavă înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea [şi în vecii vecilor. Amin],
[269] Rugăciune de îngropare pentru un episcop.

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridici păcatul lumii
[In 1, 29], Care mângâi în orice necaz al lor pe cei puţini de suflet [Is 35, 4;
2 Co 7, 4], fii mângâiere oilor Tale; căci cu adevărat fericit este cel pe care
l-ai ales şi l-ai primit [77s 64, 4] drept păstor al nostru. Dă-i în locul ostenelii
păstoreşti răsplată cucernică [I Co 3, 8], du-1 purtător de făclie în cămara Ta
de nuntă cerească, dă-i îndrăznire îngerească, pentru ca fără să fie făcut de
ruşine să stea lângă tronul Tău de neapropiat, iar pe noi ne agoniseşte după
cum se cuvine şi e plăcut măreţiei Tale. Că Tu eşti viaţa şi nădejdea noastră
şi Ţie slavă se cuvine, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum [şi pururea şi
[270] Rugăciune la monahul care a adormit.

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai nemurire, Care locu
ieşti într-o lumină neapropiată [7 Tim 6, 16], Care omori şi faci viu [4 Rg 5, 7],
Care duci în iad şi scoţi din el [7 Rg 2, 6], Tu în înţelepciunea Ta l-ai plăs
m uit pe om din pământ şi iarăşi l-ai întors în pământ [Fc 2, 7; 3, 19]
V .5 . C e l m a i v e c h i E uchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 1025
cerându-i înapoi datoria sufletului [5b/ 15, 8]; pe Tine Te rugăm: primeşte
sufletul robului Tău şi odihneşte-1 în sânurile lui Avraam [Lc 16, 22], Isaac
şi Iacob, şi dă-i lui cununa dreptăţii [2 Tim 4, 8], partea celor mântuiţi spre
slava aleşilor Tăi; ca în locul celor pentru care a ostenit în lumea aceasta
pentru Numele Tău să primească bogată răsplătire în sălaşurile sfinţilor Tăi.
Cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti
binecuvântat împreună cu Preasfântul [şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh,
[271] Rugăciune pentru asceţii bolnavi.

Doamne al puterilor [Fi 68, 6], cercetează-i cu milă şi cu îndurări [Ps
102, 4] pe fraţii noştri şi dăruieşte-le sănătatea şi înzdrăvenirea care vin de la
Tine, izbăvindu-i de toată boala şi slăbiciunea sufletească şi trupească,
ridicându-i din patul durerii [Ps 40, 3] şi călăuzindu-i la sfântul Tău lăcaş de
rugăciune [Iona 2, 8], unindu-i iarăşi cu turma Ta sfântă şi cuvântătoare. In
Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie fie slava, cinstea şi închinarea[,
[272] Rugăciune la încingereafemeii cu năframă.

Dumnezeule, Cel ce ai grăit în profeţi [Evr 1, 1] şi ai vestit dinainte că
luminarea cunoaşterii Tale [2 Co 4, 6] va fi în generaţiile de pe urmă pentru
toate neamurile, Care nu vrei ca vreunul din oamenii făcuţi de Tine să n-aibă
parte de mântuire, Care prin vasul alegerii Tale [FA 9, 15], apostolul Pavel,
ne-ai poruncit să facem toate spre slava Ta [/ Co 10, 31] şi prin el ai pus
legi bărbaţilor care vieţuiesc în credinţă, asemenea şi femeilor, ca bărbaţii să
aducă laudă şi slavă sfântului Tău Nume cu capul neacoperit [1 Co 11, 5],
iar femeile înarmate cu credinţă să se împodobească cu sfială şi cuminţenie
în fapte bune [Ef 2, 10] şi să aducă laude şi rugăciuni slavei Tale cu capul
acoperit. însuţi, Stăpâne a toate, binecuvânteaz-o pe roaba Ta aceasta şi îm-
podobeşte-i capul cu podoaba bineplăcută şi dragă Ţie, cu cuviinţă, cinste şi
bunăcuviinţă, ca vieţuind potrivit poruncilor Tale şi povăţuindu-şi membrele
spre cuminţenie să dobândească veşnicele Tale bunătăţi, împreună cu drep
tatea Ta. în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care Ţie se cuvine slavă, îm
preună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi puru
rea [şi în vecii vecilor. Amin].
[Rugăciuni de la sfârşitul Liturghiei]
[273] Rugăciune din spatele amvonului a lui [Ioan] Hrisostom.

Ce laudă, ce cântare sau ce mulţumire vom aduce în schimb drept răsplată
Ţie iubitorule de oameni Dumnezeul nostru, pentru că nouă, celor osândiţi
la moarte şi afundaţi în păcate, ne-ai dăruit libertate şi ne-ai împărtăşit des
fătarea nemuritoare şi cerească a sfântului Trup şi Sânge al Hristosului Tău.
De aceea ne rugăm Ţie: pe noi fâ-ne neosândiţi, pe robii Tăi diaconii păzeşte-i
împreună cu noi în cinste şi viaţă cuviincioasă, iar pe poporul care stă în jurul
nostru învredniceşte-1 până la cea din urmă suflare să se împărtăşească din
această Masă de taină spre sfinţirea sufletului şi a trupului, spre paza porun
cilor Tale, ca să ne învrednicim şi de cereasca Ta împărăţie [2 Tes 1, 5] îm
preună cu toţi cei care au bineplăcut Ţie, cu rugăciunile şi soliile preasfintei,
preacuratei, de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea-Fecioarei Maria şi ale
tuturor sfinţilor Tăi. Ecfo[nis]: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti
şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui [şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
[274] Rugăciune din spatele amvonului a patriarhului Gherman.

Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Cel ce ne-ai în
vrednicit să ne facem părtaşi ai slavei Tale prin împărtăşirea de viaţă făcă
toare a sfintelor Tale Taine, prin care ne-ai predat să săvârşim închipuirea
[typon] morţii şi învierii Tale. Prin acestea ne păzeşte întru sfinţirea Ta şi pe
noi care ne aducem aminte pururea de harul Tău şi vieţuim împreună cu Cel
ce a murit şi a înviat pentru noi [2 Co 5, 15], iar celor ce liturghisesc îm
preună cu noi şi slujesc dumnezeieştile Tale Taine câştigă-le bună treaptă şi
îndrăznim multă [7 Tim 3, 13] la înfricoşătorul Tău scaun de judecată [2 Co
5, 10]. Că Tu eşti adevăratul Dumnezeul nostru şi viaţă veşnică şi Ţie slavă
înălţăm[, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Ajmin].
[275] Altă rugăciune din spatele amvonului.

Dumnezeule Cel vrednic, Făcătorul şi Ziditorul a toate [Si'r 24, 8], Cel ce
eşti [7ş 3, 14] şi eşti pururea, Care ai venit în lume să o luminezi [In 1,19],
Care Te-ai întrupat şi Te-ai făcut om şi ai fost răstignit pentru mântuirea
noastră, şi, pătimind cu trupul şi rămânând nepătimitor ca Dumnezeu, ai fost
îngropat şi ai înviat a treia zi, Te-ai înălţat la ceruri, şezi de-a dreapta măre
ţiei slavei Tatălui şi iarăşi vei veni cu înfricoşătoarele puteri să judeci viii şi
V .5 . C e l m ai v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberinigr. 336 1027
morţii [2 Tim 4, 1], şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit [Lc 1, 33], pe

Care Te laudă îngerii, Ţi se închină heruvimii şi Te slăvesc serafimii, de Care
tremură toată făptura şi firea, Fiule şi Cuvinte al Tatălui, Iisuse Hristoase,
binecuvântează poporul Tău, pe care l-ai cumpărat cu scump Sângele Tău
[7 Ptr 1, 19], şi sfinţeşte moştenirea Ta [Ps 27, 9]. Pace lumii Tale dăruieşte-i,
bisericilor Tale, preoţilor, împăraţilor noştri şi la tot poporul Tău. Că s-a
binecuvântat preasfânt Numele Tău şi s-a preaslăvit împărăţia Ta, a Tatălui
şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, acum [şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[276] Altă rugăciune din spatele amvonului.

Săvârşind dumnezeiasca Liturghie precum ni s-a rânduit, Doamne, şi în-
vrednicindu-ne de împărtăşirea cu sfintele Tale Taine, cerem să dobândim şi
starea cea de-a dreapta Ta [Mt 25, 33-34] în ziua Ta cea înfricoşătoare şi
dreaptă [a Judecăţii], prin soliile sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale sfinţi
lor şi lăudaţilor apostoli, ale Sfântului Ioan înainte-mergătorul şi Botezăto
rul şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oa
meni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat [împreună cu
Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în ve
cii vecilor. Amin].
[277] Rugăciune spusă în diaconicon
după dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iacob.
învrednicindu-ne de împărtăşirea de viaţă făcătoarelor şi preacuratelor Tale
Taine, Legiuitorule Doamne, şi săvârşind toată liturghisirea din lăcaşul Tău,
mergem din putere în putere [Ps 83, 8], de la sfântul jertfelnic la această a
doua sfinţire a Ta: arată-Te, aşadar, Dumnezeule, în acest sfânt şi duhovni
cesc Sion al Tău, şi aşa cum acolo Ţi-am adus jertfa înfricoşătoare şi fără de
sânge a Trupului şi Sângelui Hristosului Tău, aşa şi aici îţi aducem arderea
de tot a rugăciunii, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de
ceruri, dă-ne veselia mântuirii Tale şi cu duh conducător ne întăreşte [Ps
50, 14]. Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut
Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat [împreună cu Preasfântul şi bunul şi de
viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin].
[278] Altă rugăciune a skevofilakionului după dumnezeiasca Liturghie.

Din putere în putere mergând [Ps 83, 8] noi, păcătoşii, lăudăm împărăţia
Ta, a Tatălui a Fiului şi a Duhului Sfânt, acum şi pururea şi [în vecii vecilor.
Amin].
[279] Altă rugăciune în skevofilakion după concediere.

Din putere în putere mergând [Ps 83, 8] noi păcătoşii, unde sunt puse
sfintele sfintelor, Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum
[280] Rugăciune la strângerea Sfintelor Daruri.

Plinirea Legii [Rm 13, 10] şi a profeţilor însuţi fiind, Hristoase Dumne
zeul nostru [Cel ce ai împlinit toată economia Tatălui], umple-ne pe noi de
umplerea/plinirea Duhului Sfânt [FA 7, 55], acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin.
[281] Rugăciune din spatele amvonului la Darurile mai înainte sfinţite.

Stăpâne Dumnezeule Atoateţiitorule, Cel ce cu înţelepciune ai zidit toată
făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multa bunătate a Ta ne-ai
adus pe noi întru aceste preacinstite zile spre curăţirea sufletelor şi a trupuri
lor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii; Cel ce în patruzeci de
zile ai dat în mâna slujitorului Tău Moise tablele cele cu dumnezeieşti slove
[Iş 34, 28], dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului
să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim [2 Tim 4, 7], capetele nevă
zuţilor balauri să le zdrobim [Ps 73, 13-14], biruitori asupra păcatului să nc
arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi sfintei Tale învieri. Că
sfânt e Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum [şi pu
rurea şi în vecii vecilor. Amin].

Umplutu-s-a gura noastră de bucurie şi limba noastră de veselie [Ps 125, 2]
prin împărtăşirea Sfântului Trup şi Sânge al Hristosului Tău, întru care
păzeşte viaţa noastră străjuindu-ne şi acoperindu-ne în toate zilele vieţii
noastre [Ps 22, 6]. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea[, Tatălui

Priveşte din cerul cel sfânt al Tău [Ps 79, 15], Stăpâne Doamne, din lăca
şul Tău gătit [3 Rg 8, 39; Ps 32, 14] peste noi toţi şi binecuvântează pe robii
Tăi şi-i păzeşte în adevărul Tău umplându-ne împreună cu sfintele Taine şi
de Duhul Sfânt. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare
cuviinţă [Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi
V .5 . C e l m ai v e c h i E uchologhion b iz a n tin : Barberini gr. 336 1029
[284] Altă rugăciune la Darurile mai înainte sfinţite.

Cel ce primeşti drept jertfa de laudă şi slujbă de adorare bineprimită de la
cei ce Te cheamă din toată inima [Ps 144, 18; 9, 2] această slujbă de adorare
cuvântătoare [Rm 12, 1] şi fără de sânge, Tu eşti Mielul şi Fiul lui Dumne
zeu Cel ce ridici păcatul lumii [In 1, 29], Viţelul nepătat [Lv 4, 3. 14] Care
n-ai primit jugul păcatului şi Te-ai jertfit de bunăvoie pentru noi, Care eşti
rupt în bucăţi şi nu Te împărţi, Care eşti mâncat şi nu Te cheltuieşti, iar pe
cei ce Te mănâncă îi sfinţeşti, Care şi în ziua de faţă Te-ai dat spre aducere-
aminte de Pătimirea Ta de bunăvoie şi de învierea Ta de a treia zi şi făcătoare
de viaţă arătându-ne părtaşi ai negrăitelor, cereştilor şi înfricoşătoarelor Tale
Taine ale Sfântului Tău Trup şi al scumpului Tău Sânge; însuţi ca un milos
tiv şi îndurat, îndelung-răbdător şi mult-milostiv [Ps 102, 8], păzeşte-ne pe
noi şi pe credincioşii noştri împăraţi: dăruieşte-le biruinţe împotriva vrăjma
şilor, binecuvântează poporul Tău în sfinţirea Ta [1 Tes 4, 7] şi fâ-1 să cugete
[mediteze] în tot timpul şi în toată vremea la dreptatea Ta; ca spre voia Ta
fiind călăuziţi, să ne facem vrednici şi de starea de-a dreapta Ta [Mt 25], când
vei veni să judeci şi viii şi morţii [2 Tim 4, 1]; pe fraţii noştri care sunt duşi
în robie [captivitate] izbăveşte-i, pe cei în neputinţe îi cercetează, pe cei în
primejdiile mării îi cârmuieşte şi pe toţi cei ce au nevoie de ajutorul Tău îi
ascultă. Că Tu eşti Dătătorul celor bune şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui [şi Fiului

11 ristoase Dumnezeul nostru, Mult-îndurate şi Mult-milostive, Cel ce prin
sfanţul Tău post ne-ai arătat nouă calea mântuirii, Care primeşti pocăinţa şi
smerita-cugetare ca pe o tămâie; Care prin post şi pocăinţă ai amânat hotărâ
rea împotriva ninivitenilor [Iona 3, 5-10] şi pe cei omorâţi prin păcat i-ai
făcut vii prin pocăinţă şi iubire de oameni; Care faci bucurie în cer pentru un
singur păcătos care se pocăieşte [Lc 15, 7], Milostive Dumnezeule Care faci
milă cu cei milostivi şi Te înduri de cei ce se tem de Tine cum se îndură un
tată de fii [Ps 102, 13]; Care prin post şi rugăciune ai pus căpăstru peste gu
rile leilor în groapă [Dn 6, 19], Care prin post şi rugăciune ai slăvit faţa lui
Moise [/ş 34, 30; 2 Co 3, 7], Care prin post şi feciorie l-ai ridicat la cer în
car de foc pe Ilie [4 Rg 2, 11], Care prin post şi pocăinţă l-ai îndreptăţit pe
vameşul [Lc 18, 14], prin post şi prin lacrimi ai curăţit-o pe desfrânata [Lc
7, 47—48] — mila biruieşte răutatea [Iac 2, 13] —, însuţi, Doamne, tămădu
ieşte zdrobirile inimilor noastre [Ps 59,4] şi izbăveşte-ne de ziua înfricoşă
toare şi nepătrunsă a Judecăţii şi miluieşte-ne pe noi, robii Tăi. Adu-Ţi aminte
ca Bun şi Iubitor de oameni Dumnezeul nostru, de cinstitul prezbiteriu, de
1030 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o sto lic
diaconatul în Hristos şi de tot cinul preoţesc, adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi

de împăraţii noştri iubitori de Hristos şi de preacredinciosul nostru popor.
Căci Singur bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Ectenii diaconale]
[286] Ale diaconului la Darurile mai înainte sfinţite.
La slujba luminii [vecernie] intrând patriarhul la „Doamne, strigat-am”,
după ce urcă în „synthronon”pecetluieşte poporul [cu semnul crucii] după
obicei.
Şi arhidiaconul zice: Să luăm aminte!
Preotul: Pace tuturor.
Diaconul: înţelepciune!
Cântăreţul zice prochimenul. Iar după prochimen diaconul: înţelepciune!
Citeţul citeşte [paremia] din Vechiul [Testament].
Şi iarăşi cântăreţul spune prochimenul.
Citeţul citeşte [paremia] din Proverbe.
Şi iarăşi preotul spune: înţelepciune! Drepţi!
Şi iarăşi coboară amândoi înaintea Sfintei Mese.
Şi diaconul spune iarăşi: Să luăm aminte!
Cântăreţul cântă: „Să se îndrepteze...” [Ps 140, 2].
După care diaconul spune în amvon iarăşi: Să zicem toţi [...].
Şi după aceasta rugăciune [ectenie a cererii] stăruitoare.
Diaconul: Rugaţi-vă, catehumeni!
Cei credincioşi pentru catehumeni [să ne rugăm ca Domnul să-i miluiască].
Să-i catehizeze cuvântul [adevărului Tău].
Să-i unească cu sfânta Sa catholică [şi apostolică Biserică],
Şi preotul spune rugăciunea I: Dumnezeule, Dumnezeul nostru [a se vedea
mai sus nr. 42].
Diaconul: Mântuieşte-i, miluieşte-i şi-i păzeşte [pe ei Dumnezeule cu
harul Tău].
Preotul: Ca şi aceştia împreună cu noi [...].
V .5 . C e l m a i v e c h i Euchologhion b iz a n tin : B arberini gr. 336 1031
Rugăciune pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta luminare făcută din

săptămâna a IV-a a Postului Mare [a se vedea mai sus nr. 43].
Diaconul: Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi. Rugaţi-vă cei pentru luminare.
Pentru fraţii noştri care se pregătesc pentru sfânta luminare şi pentru mân
tuirea lor, Domnului să ne rugăm.
Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, să-i întărească şi să le dea pu
tere, Domnului să ne rugăm.
Să-i lumineze cu lumina cunoaşterii.
Să-i înnoiască prin apă şi prin Duh.
Să le dăruiască desăvârşirea credinţei.
Să-i numere pe ei cu sfânta Lui [turmă].
Preotul rugăciunea: Arată, Stăpâne [a se vedea mai sus nr. 43].
Diaconul: Mântuieşte-i, miluieşte-i şi-i păzeşte [pe ei Dumnezeule cu
harul Tău],
Câţi sunteţi pentru luminare, capetele voastre Domnului să le plecaţi!
Câţi sunteţi pentru luminare ieşiţi! Câţi sunteţi pentru luminare ieşiţi! Câţi
sunteţi pentru luminare ieşiţi! Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi! Ca nici unul din
catehumeni [să nu mai rămână]! Câţi sunteţi credincioşi, iară şi iară în pace
Domnului să ne rugăm!
Preotul se roagă rugăciunea I pentru credincioşi: Dumnezeule Cel mare
[a se vedea mai sus nr. 44].
Diaconul: Apără[, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule,
cu harul Tău].
Înţelepciune!
Preotul: Că Ţie se cuvine toată [...].
Diaconul: Iară şi iară în pace [...].
Preotul spune a Il-a rugăciune a credincioşilor: Stăpâne sfinte [a se vedea
mai sus nr. 45].
Diaconul: Apără [...].
înţelepciune!
Preotul: După darul Hristosului Tău [...].
Şi poporul cântă: Acum puterile [...].
După care diaconul spune: Să plinim rugăciunea [...].
Pentru cinstitele şi mai înainte sfinţitele Daruri ce sunt puse înainte [...].
Pentrupreaevlavioşii [împăraţi...].
Pentru oraşul [...]. Şi celelalte.
Apără[, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu
harul Tău].
Seara toată [...]. Şi celelalte.
Preotul ecfofnisul]: Şi ne învredniceşte [...].

Preotul: Că a Ta este împărăţia [...].
Poporul: Amin. Şi celelalte.
[287] Cele ale diaconului pentru cei adormiţi.
Pentru fraţii noştri răposaţi în credinţă, pentru adormirea, uşurarea şi feri
cita lor pomenire, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să li se ierte lor şi nouă toată greşeala cu voie şi fără voie,
Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Cel ce a primit duhul lui să-l
rânduiască în loc luminat, în loc de răcorire şi dănţuire cu îngeri, unde cei
drepţi se odihnesc, Domnului să ne rugăm.
Milele lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni cerând, pe noi înşine şi unii
pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
[288] Cele ale diaconului pentru cei neputincioşi.
Pentru fratele nostru cel neputincios (N), pentru cercetarea lui de către
Dumnezeu, pentru sănătatea şi mântuirea lui, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fie miluit şi păzit după mare mila Lui, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să-i ierte lui şi nouă orice greşeală cu voie şi fără voie, Domnului
să ne rugăm.
Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să-l cerceteze şi tămăduiască de toată
neputinţa trupească şi sufletească, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să-i ierte lui păcatele şi chinurile venite din păcate, Domnului să
ne rugăm.
Pentru ca să depărteze de la el toată ispita şi răzvrătirea celui potrivnic,
Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să-l ridice din patul durerii lui,
Pentru ca să-l redea sfintei Lui Biserici sănătos la suflet şi la trup şi înain
tând în fapte şi cuvinte bune, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fim izbăviţi noi de toată [mânia şi nevoia, Domnului să ne
rugăm].
A pără, m ântuieşte, m iluieşte şi [ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu
harul Tău].
Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Mafia, cu toţi sfinţii pomenind-o,
o dăm].
Cuprins
Cuvânt-înainte 5
Canonul şi canoanele creştinismului apostolic

1. It in e r a r e teologice 13
Punctul de plecare / A. ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ — REPERELE TEOLOGICE /
Teologie artistică, practică şi polemică / Traducerile cărţilor liturgice / Şcoli
de traduceri patristice / Secolul XIX: dom inanta practică şi exigenţele
m odernizării / Secolul XIX: secularizare şi scolasticizare / Dogm atici şi
simbolici / Cărţi sim bolice ortodoxe... / ... sau Tezaur al Ortodoxiei /
B. O rtodoxia în secolul XX: de la neoscolastică la neopatristică /
Denunţarea „pseudomorfozelor” / Sinteze neopatristice / Monumentele dog
matice şi simbolice ale Bisericii Catholice Ortodoxe / Contribuţii româneşti
/ Proiectul unui Sinodicon al Ortodoxiei / Limitele unui Sinodicon / Contex
tul postdecembrist: derută şi criză / Proiectul Deisis — o neopatristică asu
mată reflexiv / Geneza neopatristicii ortodoxe în anii ’30: Paris şi Sibiu /
Neopatristică palamită / Anii ’5 0 -’60: Atena şi Paris / Neopatristică liturgic-
euharistică: Paris şi Atena / Neopatristică harismatică / Ecleziologii neopa
tristice — între eshatologie şi protologie / Spre o ecleziologie ortodoxă inte
grală — două recente proiecte
II. T eologia şi natura ei — reflecţii şi cotituri d e c is iv e ........... 57

Adevăr, autoritate, m ărturie / Sfârşitul teologiei metafizice — situl euha
ristie al teologiei / De la ştiinţă Ia mister, de la sistem informativ la formare
practică / De la concept la simbol / Originea pascal-liturgică a Evangheliilor /
Prim atul m ărturiei — dogm a „bornă” , nu „definiţie” / De la teologia
„doctrină” Ia teologia „dramă” / Dincolo de neopatristică: dinam ica scrip-
turistică a Ortodoxiei şi constituirea ortodoxă a Scripturilor / Dincolo de
metafizic şi istoric — Scripturile canonice / Ortodoxia e un canon — canonul
e Ortodoxia
III. C r e ş t in is m u l
a p o s t o l ic o r t o d o x d u p ă 2 0 0 0 — c o n t e s t a ţ ii ,
MUTAŢII, REVIZUIRI ........................................................................................... 86
„Supravieţuirea teologică” a Ortodoxiei / în imperiul „omului recent” /
Evangheliile — o conspiraţie a Bisericii? / Pasiunea modernă pentru „lisusul
istoriei” / „Prima căutare” modernă şi teologia liberală / Revelaţia împotriva
istoriei / „A doua căutare” şi revenirea istoriei în teologie / „A treia căutare”
actuală — „Iisus evreul” într-o serie de versiuni / Ortodoxia „corupţie a
Scripturilor” şi „creştinismele pierdute” / Teologi în căutarea „lisusului isto
riei” / Mecanismele teoriilor falsificării / Istorie sau/şi Tradiţie
IV. C a n o n u l in e v it a b il , d a r a m b ig u u . C l a r if ic ă r i t e o r e t ic e
ş i i s t o r i c e ............................................................................................................. 103
Canon literar, Biblia ca literatură / Pentru o teorie generală a canonului în
teologie / Canon soteriologic vs criteriu epistemologic / Epistemizarea tradiţiei
canonice şi schisma între Apus şi Răsărit / Epistemizarea tradiţiei canonice
şi fracturarea creştinismului occidental / Criza tradiţiei canonice creştine şi
criza epistem ologică în cultura occidentală / Sensul originar şi sensurile de
rivate ale noţiunii de kanon în Biserica veche / Două versiuni de formalizare
juridică medievală a tradiţiei canonice a Bisericii vechi / Pidaliomil şi juridi-
zarea tradiţiei canonice în Ortodoxia modernă / Criza tradiţiei canonice în
teologia ortodoxă contemporană — între legalism şi anarhism / Revenirea la
adevăratul Canon mistagogic al Bisericii / Canon şi canoane — unitate în
diversitate / Autodefinirea canonică a Bisericii vechi plecând de la Evanghelie
V . C a n o n u l b ib l ic .................................................................................................. 142
Structura Bibliilor în circulaţie actuală / Cele mai vechi codice biblice / Liste
patristice şi sinodale de cărţi canonice ale Scripturii / Canonul biblic etio
pian / Abandonarea canonului de ştiinţa biblică modernă / Noua teologie
biblică canonică — forme şi probleme / Dublul canon biblic ebraic al lui
„Ezdra” / De la Cuvânt la Scripturi — mutaţiile unui parcurs / Criza internă
a epocii inter-testamentare — scindarea iudaismului / Răspunsul apocaliptic /
Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic / Unitatea editorială a Bi
bliei ebraice actuale în jurul Torei / Septuaginta — de la Pentateuhul grec la
Biblia creştinilor / Biblia greacă editată în codicele creştine ca o carte profe
tică / Iudaism creştin profetic şi iudaism rabinic legalist / Structura concentric-
chiastică a Bibliei creştine / Cuvânt personal vs text literal / Triumful filolo
giei şi biblicismului asupra Cuvântului / Cărţile Noului Testament datează
înainte de anul 70 / De la Ierusalim la Roma / Mişcarea ioaneică între Ieru
salim , Efes şi Roma / Anul 69 — anul apocalipsei / Anul 70 — anul restabi
lirii ordinii / Excurs despre Clement / Roma — noul centru de moderaţie şi
echilibru al creştinismului apostolic / Formarea canonului tripartit al ierarhiei
apostolice / Constituirea canonică a religiei creştine în crizele secolelor I—II /
Canonul biblic — model protosinodal şi protocatholic de unitate în pluralitate /
G eneza editorială a Noului Testament şi lecţiile ei canonice
C u p rin s 1035
VI. C a n o n u l c r e d in ţ e i — S im b o l u l c r e d i n ţ e i ......................................... 205

Creştinismul, religie a mărturiei şi mărturisirii / Crezul Apostolic-Roman —
forme / ... controverse şi discuţii / ... preistorie / ... structură teologică /
... o lectură revizionistă / Crezurile în Răsărit şi în Apus — comparaţie /
Crezul Niceo-Constantinopolitan — radiografie teologico-istorică / ... de
fapt Simbol ecumenic Romano-Constantinopolitan / ... de la Simbol ecume
nic la simbol al diviziunii între Apusul şi Răsăritul creştin / Două derive de
la identitatea creştină canonică ortodoxă — gnostică şi mesianică / Islamul
— iudeo-nazareism arabizat / Identitatea canonică ortodoxă progresivă şi
integratoare vs trei mişcări eretice regresive / Explicitarea structurii şi dina
micii canonice trinitare a credinţei creştine / Situl liturgic al revelaţiei formei
canonice trinitare a identităţii creştine
VII. C a n o n u l in stitu ţio n a l a l B isericii v e c h i :

TRADIŢIE — CONSTITUŢII — CANOANE APOSTOLICE............................. 2 3 2
Compilaţiile canonico-liturgice apostolice pseudoepigrafe / Didascalia Apos
tolilor / Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor / Tradiţia Apostolică — ori
gini, controverse / ... structură / . . . pe fundalul controverselor din Roma de
la începutul secolului III / ... reacţii prezbiterial-trinitare la monarhismul
episcopal-unitarian / ... statuia concilierii / ... Tradiţia Apostolică, oglindă a
unor tensiuni ecleziologice reconciliate / Didahia Apostolilor şi tranziţia de
la ierarhia itinerantă la cea locală / De la Epistole Pastorale la un drept pare
netic / Ultimele tentative de a restitui o imagine holistică a tradiţiei canonice /
Constituţiile Apostolice — apogeul genului canonico-liturgic pseudoepigraf /
... datare şi localizare / . . . semiarianism sau teologie populară / . . . o imagine
vie a unei Biserici episcopale urbane complex structurate / ... viaţa liturgică
a unei Biserici urbane / „Canoanele Apostolilor” — primul pas spre juridi-
zarea tradiţiei canonice / Clericalizare şi laicizare — etapele unui proces in
tern / Imitarea contraculturală a modelelor ordinii imperiale / De la episco
patul sacramental la cel jurisdicţional, de la tipologie la ierarhie şi birocraţie /
Excurs despre Epistolele ignatiene
VIII. C a n o n u l l it u r g ic ....................................................................................... 278

De la textele normative la textele practice / De la unitate la diversitate şi de la
prolixitate Ia concizie? / Recursul la manuscrisele liturgice / Euchologion-ul
egiptean al lui Serapion (secolul IV) / B a r b e r in i graecus 3 3 6 — cel mai
vechi codice liturgic bizantin / Liturgica comparată / Liturgica structurală şi
„forma Liturghiei” / Derivarea Euharistiei din binecuvântările iudaismului /
Anaforalele euharistice — principalele tipuri / Revizuirea modelului expli
cativ al liturgicii structurale / Euharistii diverse şi plurale / Rituri de iniţiere
diverse / Modele diverse de exercitare a slujirii ierarhice / Patru etape ale
dezvoltării cultului Bisericii în Răsărit / Două oficii zilnice: catedral şi mo
nahal? / Un model alternativ de explicare a originii oficiului zilnic I ... Paştele /
... Naşterea şi Arătarea / Secolul IV — discontinuitate şi înflorire sau conţi-
nuitate şi declin? / Impactul păgânismului asupra limbajului liturgic / Ereziile,

impuls spre conformism şi standardizare / Mutaţii ale teologiei sacramentale
— epicleze / ... tipologia biblică devine alegorie misterică / Mutaţii în cele
brarea Liturghiei şi practicarea Cuminecării / Liturghia în secolul IV — Cuvânt
proclamat, invocat, evocat şi întrupat / ... adaosuri procesionale / Celebrare
comunitară a împărăţiei eshatologice / Privatizarea pietăţii, scindarea Litur
ghiei, scufundarea în tăcere a anaforalei / Dublarea Liturghiei / Trium f am
biguu în sfârşitul unei lumi
I
Evanghelie — martiriu — apologie
1. Mărturia apostolică despre Iisus Hristos în scrierile Noului Testament 321
2. Corespondenţa lui Plinius cel Tânăr cu împăratul Traian

(Bithynia, nord-vestul Asiei Mici, cca 111-113) ..................................................... 361
C aius Plinius îm păratului Traian (Epistola X, 96) / Traian lui Plinius
3. I u s t in M a r t ir u l şi F il o z o f u l , Din Apologia I către Antoninus Pius

(Roma, cca 155) .......................................................................................................... 363
4. Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp

( t 23 februarie 155) ..................................................................................................... 369
5. Martiriul Sfântului Iustin şi al celor împreună cu el: Hariton, Harit,

Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian (Roma, iunie 1 6 5 ).................................... 377
6. Epistola către Diognet (Alexandria, cca 190-200, sau Smyrna, înainte de 150) 381
7. Mărturii epigrafice ............................................................................... 391

E pitaful Sfântului episcop Abercius din Hieropolis (Frigia, Asia Mică)
( t cca 200) / Inscripţia lui Pectorius din Autun (Galia, secolele II—III)
II
Roma şi Antiohia — două viziuni

despre apostolicitate şi Biserică
1. C l e m e n t r o m a n u l , Epistola Bisericii din Roma către Biserica
din Corint (Roma, 69 sau 9 6 - 9 8 ) ................................................................. 395
C u p rin s 1037
2. IGNATIE TEOFORUL, episcopul Siriei (t cca 107), Cele treisprezece

epistole ale corpusului amplificat în secolul I V .................................. 423
Maria din Cassobelae lui Ignatie (423) / Către Maria [din Cassobelae] (424) /
Către Efeseni (426) / Către Magnezieni (433) / Către Trallieni (438) /
Către Romani (443) / Către Filadelfieni (446) / Către Smymeni (452) /
Către Policarp, episcopul Smymei (456) / Către cei din Tars (459) /
Către Antiohieni (462) / Către Heron, diacon din Antiohia (465) / Către
Filipeni (467) / Patru epistole latine, apocrife medievale: Către Ioan Apos
tolul (472) / Către acelaşi (473) / Către Fecioara Maria (473) / Răspunsul
Fecioarei Maria (473)
III
Canonul Scripturii şi canonul Adevărului
1. S f â n t u l I r in e u a l L y o n u l u i , Tradiţia apostolică
şi dovedirea ei împotriva falsificării gnostice (cca 1 8 0 ) ....................... 477
2. T e r t u l ia n din C a r t a g in a , Despre prescrierea ereticilor (cca 2 0 0 ) .. 513
3. Fragmentul Muratori (sfârşitul secolului II sau începutul secolului I V ) ......... 541
4. I p o l it DIN R o m a , Respingerea tuturor ereziilor X (cca 2 1 0-220) ......... 543
5. Crezul Roman-Apostolic ..................................................................... 559
IV
Canonul apostolic al Bisericii:
le x o r a n d i — le x c r e d e n d i — le x v iv e n d i
1. Didahia celor Doisprezece Apostoli

(Siria occidentală, cca 50 sau 90-100 d. H r.).................................................. 565
2. I p o l it d in Roma, Tradiţia Apostolică (Roma, cca 200-235) ................. 573
3. Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli prin Clement
(Egipt, cca 3 0 0 ) .......................................................................................... 591
4. Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement (Antiohia, cca 380).......... 597
I. învăţătură catholică/ortodoxă despre laici............................................... 597
II. Despre episcopi, prezbiteri şi diaconi .................................................. 605
III. Despre văduve.................................................................................... 652
IV. Despre orfani.................................................................................... 663

V. Despre martiri [şi sărbători]................................................................ 669
VI. Despre schisme şi erezii.................................................................... 688
VII. Despre conduita creştinului, despre mulţumire şi despre iniţierea creştină 712
VIII. Despre harisme, hirotonii şi canoanele bisericeşti ........................... 734
5. Testamentul Domnului prin Clement Romanul (Siria, începutul secolului V) 785
Canonul liturgic al Bisericii

1. Rugăciunile principale ale iudaismului ............................................. 837
I. Recitarea lui „Ascultă, Israele” [Sema] cu b in e c u v â n tă ri ....................... 837
II. Cele optsprezece binecuvântări [Semone esre] ..................................... 840
III. Qedusa sinagogală cu Trisaghionul biblic (versiunea askenazită) . . . . 843
IV. Binecuvântările dinainte şi de după cină [birkat ha-mazon]................. 844
V. Haggadah de Pesah .......................................................................... 846
VI. Kaddis............................................................................................... 850
2. Cea mai veche omilie/slujbă creştină:
M eliton al Sardesului, Despre Paşte (cca 160)............................... 853
3. Euchologion-u\ egiptean al lui Serapion din Thmuis (t 362) ............. 865

1. Rugăciune la ungerea celor ce se botează (865) / 2. Rugăciune la un
gerea cu mir a celor botezaţi (865) / 3. Rugăciune pentru untdelemnul
bolnavilor sau pentru pâine şi pentru apă (866) / 4. Rugăciune pentru cel
ce a murit şi e purtat afară (866) / 5. Prima rugăciune a Duminicii (867) /
6. Rugăciune după ridicarea în picioare de la omilie (867) / 7. Rugăciune
pentru catehumeni (867) / 8. Rugăciune pentru bolnavi (868) / 9. Rugă
ciune pentru aducerea de roade (868) / 10. Rugăciune pentru Biserică
(868) / 11. Rugăciune pentru episcop şi Biserică (869) / 12. Rugăciune a
îngenuncherii (869) / 13. Rugăciune pentru popor (870) / 14. Punere a
mâinilor peste catehumeni (870) / 15. Punere a mâinilor peste laici (871) /
16. Punere a mâinilor peste bolnavi (871) /17. Rugăciunea Ofrandei [eu-
haristice] a episcopului Serapion (871) /18. Rugăciunea frângerii (873) /
19. Rugăciune întinderii mâinilor peste popor (873) / 20. Rugăciunea po
porului după împărtăşire (873) /21. Rugăciune pentru untdelemnul şi apa
aduse ofrandă (873) / 22. Rugăciunea întinderii mâinilor după binecuvân
tarea apei şi untdelemnului (873) / 23. Sfinţirea apelor [baptismale] (874) /
24. Rugăciune pentru cei ce se botează (874) / 25. Rugăciunea după lepă-
dare/dezertare (874) / 26. Rugăciunea după ungere (875) / 27. Rugăciunea
C u p rin s 1039
după botez (875) / 28. Punerea mâinilor la aşezarea diaconilor (875) /

29. Punerea mâinilor la aşezarea prezbiterilor (875) / 30. Punerea mâinilor
la aşezarea unui episcop (876)
4. Principalele anaforale euharistice...................................................... 877

a. Paleoanaforale................................................................................... 877
Didahia celor Doisprezece Apostoli IX-X (568-569)
Constituţiile Apostolice VII.xxv-xxvi (720-721)
Martiriul lui Policarp XIII-XIV (372-373)
Tradiţia Apostolică IV (574-575)
Constituţiile Apostolice VIIl.xn (746-753)
Testamentul Domnului I.XXIII (797-801)
b. Anaforale alexandrine.......................................................................... 877
Papirusul Slrasbourg 245 ..................................................................... 877
Anaforaua greacă a Evanghelistului Marcu .......................................... 878
Anaforaua coptă [sahidică] a Sfântului Chirii al Alexandriei................. 884
Anaforaua alexandrină greacă a Sfântului Vasile cel M a re................... 889
c. Anaforale antiohiene ............................................................................ 894
Anaforaua siriacă a celor Doisprezece Apostoli.................................... 894
Anaforaua Sfântului loan Hrisostom (926-929)
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare (915-921)
Anaforaua Sfântului Iacob fratele Domnului ........................................ 897
d. Anaforaua siro-orientală a Apostolilor Addai şi M ari............................ 904
e. Canonul euharistie roman..................................................................... 906
5. Cel mai vechi Euchologion bizantin: Barberinigraecus 336

(sudul Italiei, a doua jumătate a secolului VIII) .............................................. 909
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (909) / Liturghia Sfântului loan Hri
sostom (921) / Vecernia Darurilor mai înainte sfinţite (928) / Vecernia
(931) / Miezonoptica (936) / Utrenia (937) / Ceasul I (942) / Ceasul III
(943) / Ceasul VI (944) / Ceasul IX (945) / Ceasul III-VI (947) / Iniţierea
creştină (950) / Sfinţirea mare a Apei de Bobotează (959) / Privegherea
(964) / Pregătirea şi sfinţirea Mirului (965) / Cateheză patriarhală pentru
candidaţii la botez (967) / Reconcilierea ereticilor (971) / Sfinţirea bise
ricii (973) / Hirotonii (979) / îmbrăcarea monahilor (987) / Rugăciuni şi
rituri la Curtea imperială (988) / Rugăciuni la diverse ocazii (991) / Lo
godna şi nunta (992) / Rugăciuni la diverse ocazii (994) / Rugăciuni pentru
bolnavi (996) / Pocăinţa (998) / Exorcisme (1000) / Rugăciuni la diverse
ocazii (1000) / Rugăciuni speciale din anul liturgic (1004) / Rugăciuni la
diverse ocazii (1009) / Exorcisme (1012) / Intrarea în monahism (1014) /
Rugăciuni pentru morţi (1023) / Rugăciuni la diverse ocazii (1025) /
Rugăciuni de la sfârşitul Liturghiei (1026) / Ectenii diaconale (1030)

Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole (Edit. Diacon Ioan I. Ica JR.)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole (Edit. Diacon Ioan I. Ica JR.)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

d i a c o n IOAN I.

CANONUL APOSTOLIC AL PRIMELOR SECOLE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

din 1904 al profesorului, apoi mitropolitului, Ioan Irineu Mihălcescu, cât şi

Excurs terminologic: „calholic", „ortodox", „ecumenic"

Motive ţinând de condiţiile precare de documentare şi de scrupul ştiinţific,

morarea şi interpretarea reperelor esenţiale ale constituirii identităţii creştine

confunda accesoriul cu esenţialul, detaliul cu forma, şi de a înţelege întot­

care e cea a majorităţii. în discuţii s-a ivit însă întrebarea: de ce să se reţină

Sibiu pentru stimulantele discuţii, şi nu în ultimul rând părintelui asistent

Apariţia acestui volum se datorează şi generoasei sponsorizări a „Băncii

materiale, de demolări, îndoctrinare şi masifîcare — Biserica Ortodoxă Ro­

A. Ortodoxia românească — reperele teologice

Teologie artistică, practică şi polemică

existenţă rurale, atemporale, Ortodoxia românească a început să se manifeste

1 Descifrarea teologiei implicite în vizualul artistic al ctitoriilor moldovene a făcut paşi

cipelui moldav Dimitrie Cantemir ( t 1723, cu o critică rămasă inedită a unui

Traducerile cărţilor liturgice

Ştafeta editării definitive în limba română a cărţilor de cult ortodoxe este

Şcoli de traduceri patristice

în 1784 episcopul Filaret al Râmnicului publica traducerea din neogreacă a

„Paisianismul” a avut totuşi un impact benefic în viaţa Bisericii Ortodoxe

Secolul XIX: dominanta practică şi exigenţele modernizării

Dominanta practică a activităţii teologice a mitropolitului Veniamin iese

şi canonic (un manual: Elemente de drept canonic, 1854; un tratat: Compen­

Secolul XIX: secularizare şi scolasticizare

istorică, sistematică şi practică — , teologia academică devenea un demers

Cărţi simbolice ortodoxe...

8 Cf. M.-J. CONGAR, „Théologie”, Dictionnaire de Théologie Catholique XV, 1946,

bolice”, adică a mărturisirilor de credinţă cu valoare de „simbol de credinţă”

rârile Sinoadelor anti-lukariene de la Constantinopol 1638, Iaşi 1642 şi Ieru­

... sau Tezaur al Ortodoxiei

Revenit în ţară, a funcţionat până în 1939 ca profesor de dogmatică şi istoria

B. Ortodoxia în secolul XX: de la neoscolastică la neopatristică

11 Thesauros tes Orthodoxias. Die Bekenntnisse und wichtigsten Glaubenszeugnisse der

cu un moment de vârf la primul Congres Internaţional al Teologilor Orto­

Abandonaţi scolastica şi juridismul! Abandonaţi însă şi idealismul (sofio-

— istoric-patristic-ecleziologic prin sintezele de teologie modernă, patris­

Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Catholice Ortodoxe

Restituirea, evaluarea şi receptarea critică a trecutului şi a moştenirii lui

14IOANNOU K a r m ir e , Ta dogmatika kai symbolika mnemeia tes Orthodoxou Katholikes

I. Cele trei Simboluri de credinţă ecumenice ale Bisericii vechi: 1. Apos­

II. Simbolurile de credinţă şi definiţiile dogmatice, precum şi canoanele

IV. Texte dogmatico-simbolice mai noi:

21. „Refuzul” din 1868 al Patriarhiei Ecumenice la invitaţia de a participa

Impresionantă prin vastitatea cuprinderii, colecţia Monumentelor dogmatice

şi superioritatea evidentă a Monumentelor priveşte, pe de o parte, modul

16 Refuzul de a reţine „Mărturisirea” latină, zisă a împăratului Mihail VIII Paleologul, de

ortodoxă a dogmei; b. Izvoarele Revelaţiei divine; c. Texte simbolice în

numărul temelor la zece: 1. Diaspora; 2. Autocefalia; 3. Autonomia; 4. Dipticele; 5. Calen­

fesorului atenian Karmiris, dogmatistul sibian preotul profesor Ioan Ică sn

Noul Teolog. Studiul era un răspuns la îndemnul Conferinţei Panortodoxe

firmate şi recunoscute ca egale în valoare în hotărârile lor dogmatice cu

Proiectul unui Sinodicon al Ortodoxiei

Folosind sugestiile oferite de acest important studiu al arhiepiscopului

definiţia Sinodului VII Ecumenic31, şi mai cu seamă cu privire la sinoadele

31 Cf. IOAN ICÂ JR, „Definiţia hristologică a Sinodului VI Ecumenic şi importanţa ei

I. 325-843: 1. Sinopse bizantine despre Sinoadele Ecumenice: aşa-numitul

1341, 1347, 135137 şi 1368: apărarea isihasmului, dogmatizarea energiilor

Limitele unui Sinodicon

în sprijinul realizării unei utopii dezumanizante — şi în primul deceniu agitat

Contextul postdecembrist: derută şi criză

39 O trecere în revistă şi o diagnoză a situaţiei am încercat în „Dilema socială a Bisericii

confunda accesoriul cu esenţialul, detaliul cu forma, şi de a înţelege întot

materiale, de demolări, îndoctrinare şi masifîcare — Biserica Ortodoxă Ro

şi canonic (un manual: Elemente de drept canonic, 1854; un tratat: Compen

rârile Sinoadelor anti-lukariene de la Constantinopol 1638, Iaşi 1642 şi Ieru

cu un moment de vârf la primul Congres Internaţional al Teologilor Orto

— istoric-patristic-ecleziologic prin sintezele de teologie modernă, patris

I. Cele trei Simboluri de credinţă ecumenice ale Bisericii vechi: 1. Apos

numărul temelor la zece: 1. Diaspora; 2. Autocefalia; 3. Autonomia; 4. Dipticele; 5. Calen

fiind împinsă la sfârşitul vieţii şi al lumii, ducând la transformarea Euharis

festarea Bisericii, Euharistia nu este însă exclusivă, întrucât intrarea în mis

83 JAROSLAV P elikan , The Christian Tradition. A History o f ihe Development o f Doc

pus în scenă în puterea Duhului, formează şi transformă umanitatea în popo

Hristos ca Domnul răstignit şi înviat, naraţiune care e asimilată şi îşi asimi

citează de predilecţie pe Sfinţii Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Pă

cinţă ce rezultă de aici e aceea că: „Formarea teologiei creştine nu e dezvol

mare pretenţie de continuitate cu creştinismul timpuriu decât s-a crezut ante