Evanghelizare Si Marturie Crestina Dupa Epistolele Sobornicesti

E va n g h e l i z a r e şi mărturie creştină după Epistolele soborniceşti
I. Introducere
Pornind de la obstinaţia multitudinii de „oferte” doctrinare în domeniul

religios, de care librăriile, tarabele şi televiziunile abundă, pentru orice om
credincios pertinent se „impune” re-evaluarea poziţiei sale faţă de modul în care
îşi priveşte şi se raportează la propria religie.
Această veritabilă „contraofertă” la învăţătura bimilenară a Bisericii Creştin-
Ortodoxe are la bază o logică simplă şi eronată: omenirea trebuie să revină la
mesajul evanghelic al Bisericii primare. Am numit-o simplă pentru că misiunea
evanghelizatoare nu este o activitate încredinţată oricui, oriunde şi oricând, şi
eronată pentru că lucrarea misionară a Ortodoxiei respectă în principal tocmai
obiectivul rămânerii la învăţăturile evanghelice primare transmise prin Sfinţii
Apostoli.
Complexitatea activităţii misionare a Bisericii Creştin-Ortodoxe, în fond
propovăduirea Evangheliei, dar nu rezumată doar la aceasta, ne conduce cu
gândul spre izvoarele ei, iar lucrarea de faţă încearcă să scoată în relief
continuitatea misiunii creştine, altfel spus o evidenţiere a succesiunii misionare
începând cu veacurile apostolice şi încheind cu zilele noastre, totodată să
evidenţieze că misiunea este însăşi raţiunea de a exista a Bisericii creştine.
Doresc să prezint în această lucrare fundamentele nou-testamentare şi
patristice ale evanghelizării şi mărturiei creştine, pe care Biserica Creştin-
Ortodoxă îşi sprijină activitatea misionară, cu precădere din studiul Epistolelor
soborniceşti: Iacov, I şi II Petru, I-III Ioan şi Iuda.
1
De asemenea o comparaţie cu evenimentele misionare apostolice şi patristice

poate clarifica edificator, care este rolul misiunii creştin-ortodoxe,
evanghelizarea propriu-zisă, şi care este diferenţa dintre misiune şi prozelitism,
cunoscut fiind că astăzi tot mai multe grupări pretins religioase se extind
tentacular încercând să abată de la calea cea dreaptă, să despartă de Biserica-
mamă, pe unii dintre credincioşii acesteia.
Poruncită de Însuşi Domnul Iisus Hristos, ca o activitate pe care o va
supraveghea până la sfârşitul veacurilor1, evanghelizarea este tocmai raţiunea de
a exista a Bisericii.
Originea misiunii creştine îşi are izvorul în actul mântuirii neamului omenesc,
pecetluit prin Jertfa de pe Cruce, ai cărei beneficiari trebuie să fie toţi oamenii
de pe faţa întregului Pământ. Mai mult, prin evanghelizare şi mărturie creştină,
se aduce lumii dragostea în formă vizibilă, atât dragostea lui Dumnezeu pentru
omenire cât şi pe cea a creştinilor faţă de toată creaţia.
Din studiul Epistolelor soborniceşti, al textului Noului Testament, din studiul
unor scrieri patristice şi din observarea activităţii misionare a Bisericii voi
încerca să prezint în această lucrare strânsa concordanţă dintre voia lui
Dumnezeu şi modalităţile de evanghelizare pe care Sfânta, Sobornicească şi
Apostolească Biserică Ortodoxă le întreprinde ca o îndeplinire a menirii sale.
Toate elementele evanghelizării şi mărturiei creştine din Biserica Ortodoxă se
încadrează strict în cele două aspecte ale Sfintei Tradiţii pe care o urmează:
statornic şi dinamic, fiind astfel o dovadă a călăuzirii lui Dumnezeu.
Dimensiunile evanghelizării şi mărturiei creştin-ortodoxe sunt corect
fundamentate biblic urmând întocmai principiile unanim acceptate de practicile
şi canoanele ecleziastice răsăritene, astfel că Bisericile ortodoxe surori din orice
1
În acest înţeles trebuie aplicată permanenta comuniune a Domnului Iisus Hristos cu Sfinţii
Apostoli, redată în pericopa: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt.
28,19-20)
2
parte a lumii s-ar afla se încadrează aproape identic în aceleaşi principii, fără a
se observa la acestea contradicţii de nici un fel.
Diferitele acţiuni misionare ale Bisericii nu sunt altceva decât o împlinire şi o
manifestare a dragostei, o extensie a dragostei divine, „Evanghelia adusă în
actualitate”2 pe care creştinismul autentic o nutreşte pentru toţi oamenii. Fără ca
să întreprindă acţiuni de prozelitism3, Biserica Ortodoxă Română este fidelă
mandatului misionar încredinţat de către Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli şi se
conformează întocmai principiilor Sfintei Evanghelii.
Universalitatea mântuirii, dorinţa Mântuitorului Hristos ca lumea întreaga să
cunoască pe Dumnezeu cel Unic şi adevărat, se poate deduce din lucrarea
apostolică de propovăduire a Evangheliei, continuată apoi de Biserică în
totalitatea ei ca vestitoare a Evangheliei mântuirii în toată lumea, la toate
popoarele prin convertirea de la religiile idolatre şi naturiste la iubirea şi
comuniunea cu Dumnezeu: „Şi se va propovădui această Evanghelie a
Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile„ (Mt. 24,14; 28,19-
20; Lc. 24,47).
Biserica Ortodoxă este Biserica însăşi în plenitudinea dintru început a realităţii
ecclesiale dată de prezenţa lui Dumnezeu în ea prin energiile Sale necreate, de
Cincizecimea perpetuă care se manifestă în ea, de structura ei teandrică, fiindcă
ea „...constă din Hristos cel unit ca fire dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul iar
după firea omenească cu noi”4.
Conştiinţa evanghelizării, ca misiune în Ortodoxie, este dată de continuitatea
şi identitatea aceleaşi credinţe, apostolice, primite de la Mântuitorul Iisus
Hristos, care întemeiază noua ontologie umană prin comuniunea cu Dumnezeu,
2
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura
Trinitas, Iaşi, 2002, p.13.
3
Diferenţele dintre misiune şi prozelitism se constată mai ales din perspectiva motivaţiilor
acestora şi a scopurilor urmărite. Biserica Ortodoxă consideră ca necinstit obiceiul de a
specula nevoile omului pentru a-i inocula învăţături religioase, aşa cum procedează grupările
sectare. Cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 37.
4
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, în col. „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”. vol. 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992, p. 114.
3
în experienţa pnevmatică generatoare de daruri duhovniceşti multiple şi prin

viaţă nouă ce anticipează slava veşnică a Învierii, din Biserica Sa.
În această lucrare voi căuta să demonstrez că Biserica Ortodoxă Română se
călăuzeşte după conceptul de evanghelizare şi mărturie creştină izvorâte din
cuvântul Domnului Hristos şi din practicile urmaşilor Săi, transmise prin veacuri
în virtutea principiului succesiunii apostolice.
Pericopele Sfintelor Evanghelii şi mai ales cele din Epistolele soborniceşti pe
care le voi evoca împreună cu ideile Sfinţilor Părinţi, pot, dacă sunt comparate
cu aspectele misiunii actuale ale Bisericii, să dovedească atât continuitatea şi
perenitatea, cât şi să demonstreze valenţele divine ale evanghelizării pe care
Biserica o desfăşoară.
Evanghelizarea desfăşurată de Biserică începând cu primul veac creştin şi
până în zilele noastre este expresia manifestă a continuităţii şi călăuzirii
proniatoare dumnezeieşti reflectându-se asupra întregii lumi ca o lumină
dătătoare de viaţă şi de speranţă pentru omul căzut în păcat. Asemeni lucrării
misionare a Sfinţilor Părinţi, evanghelizarea actuală are o întreită acţiune asupra
omului: de învăţare, de sfinţire, şi de conducere la mântuire ca scop ultim al
existenţei umane.
Nu în ultimul rând prezenta lucrare se doreşte a fi un modest dar sincer
omagiu adus înaintaşilor lucrării misionare, profesorilor care m-au condus în
formarea ca păstor duhovnicesc al turmei Domnului Hristos, şi în special
Părintelui Conferenţiar Doctor Gheorghe Petraru, cel care mi-a propus tema şi
m-a îndrumat în eforturile mele.
Gândul cel mai înalt îmi este către Bunul Dumnezeu, Căruia Îi mulţumesc
pentru că m-a ales şi m-a primit să fiu misionar al Său, să propovăduiesc
Evanghelia şi să dau mărturie creştină dimpreună cu posibilitatea de a fi student
al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”. A Tatălui şi a Fiului şi
a Sfântului Duh să fie slava în vecii vecilor. Amin.
4
II. Conceptul de evanghelizare şi mărturie creştină
II.1. Originea şi necesitatea evanghelizării
Înainte de abordarea temei consider că o clarificare a sensului termenilor cu

care vom opera în această lucrare poate aduce un plus de calitate a conţinutului.
Cuvântul evanghelizare este forma de infinitiv scurt a verbului a evangheliza,
el însuşi din familia de cuvinte a substantivului propriu5 Evanghelie. Termenul
Evanghelie se traduce prin veste bună, respectiv în sens creştin, vestea bună a
mântuirii neamului omenesc din robia păcatului prin Iisus Hristos. De aici şi
denumirea de evanghelist atribuită unei persoane care vesteşte Evanghelia, fie
prin scris, fie prin viu grai.
Alţi termeni sunt martor şi mărturie, cu referire directă la evanghelizare. Ştim
din spusele Mântuitorului şi din discursul misionar al Sfântului Apostol Petru că
uneori ucenicii Domnului Hristos mai erau numiţi şi martori (F.Ap. 1,8; 2,32).
Acest termen are în accepţiunea ortodoxă două valenţe: pe de o parte aceea de
persoană prezentă la desfăşurarea unei acţiuni, pe de alta persoană care depune
mărturie despre cele văzute sau auzite, uneori chiar cu preţul vieţii, ca în cazul
martirilor creştini. Însă termenul mărturie se mai referă şi la modul în care un
5
Substantivul Evanghelie este unul propriu întrucât Evanghelia este unică în conceptul
ortodox şi are în vedere, în acest caz, înţelesul termenului. La fel de adevărat este că termenul
se mai aplică şi scrierilor celor patru autori nou-testamentari: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar
aceasta pentru că într-un fel sau altul conţinutul acestor scrieri se raportează în mod direct la
Evanghelie ca veste bună. Cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, A-Z,
Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pp.
158-159.
5
creştin se prezintă în faţa lumii. Prin trăirea principiilor creştine, ortopraxie, el

dă mărturie lumii despre credinţa sa6.
În acest sens putem afirma că Mântuitorul este primul, atât calitativ cât şi
istoric, care evanghelizează (vesteşte Evanghelia) şi mărturiseşte (dă mărturie)
despre izvorul acesteia: Sfânta Treime.
Venit „la plinirea vremii” (Gal. 4,4) ca să răscumpere neamul omenesc din
robia păcatului, în care, de la Adam, se afla, Domnul Iisus Hristos Îşi asumă
firea omenească pentru a o aduce la starea de ascultare de Dumnezeu din care
primii oameni căzuseră.
Creat după „chipul şi asemănarea”7 lui Dumnezeu, primul om, Adam, trebuia
să treacă testul ascultării ca o dovadă a iubirii sale faţă de Creator. Eşecul
însemna moartea, dar nu atât cea trupească, cât mai ales cea duhovnicească (Fac.
2,16-17). Pentru a oferi o reparaţie greşelii primilor oameni, Dumnezeu trimite
pe Însuşi Fiul Său. Întruparea de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria a
Domnului Iisus Hristos (Lc. 1,35) împlinea dezideratul de veacuri al omenirii,
recâştigarea comuniunii cu Dumnezeu. Motivul şi scopul creării omului fusese
comuniunea veşnică cu Creatorul său în Împărăţia cerurilor. Păcatul neascultării
a dus la separarea vremelnică a omului de Dumnezeu, iar refacerea comuniunii
nu putea fi îndeplinită decât de Hristos-Dumnezeu, care în deplină comuniune
fiinţială cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Sfântul Duh Îşi asumă şi
restabileşte comuniunea omului cu Dumnezeu.
Doar Creatorul avea această capacitate şi aptitudine, ne spune Sfânta
Scriptură: „El a zis şi toate s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit toate” (Ps. 32,9),
iar Domnul Iisus Hristos are şi această calitate, conform Sfintei Evanghelii de la
Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără
El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (1,1-3), iar Sfântul Apostol Pavel spune
6
Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1985, cap. Principiile misiologiei ortodoxe, pp. 44-47.
7
Fac. 1,26-27.
6
lămurit că este vorba de Hristos-Dumnezeu ca ziditor: „Prin El s-au întemeiat

veacurile, prin Cuvântul cel atotputernic al lui Dumnezeu când s-au adus din
nefiinţă cele care se văd” (Col. 1,16).
Puterea creatoare este doar la Dumnezeu cel în Treime care prin Dumnezeu-
Tatăl binevoieşte zidirea a toate, prin Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu se pun în
lucrare, iar prin Sfântul Duh se desăvârşesc. Toată lucrarea creaţiei poartă astfel
pecetea Sfintei Treimi8.
La crearea pamântului în cele şase zile, Dumnezeu niciodată nu a fost lipsit de
gândul la cel care se va bucura de el, la cel care-i va încununa creaţia, la cel în
care, avea să-şi „sfinţească” şi să-şi „scrie” Numele Său în inima lui pentru
credinţa în Cuvântul Său, la cel în care din această cauză avea să se
„odihnească” de toate lucrurile Sale, la om9.
Creaţia lui Dumnezeu prin puterea Sa este semn, dovadă şi pecete a dragostei
Sale părinteşti. Ea a fost gândită ca darul de nuntă a lui Dumnezeu pentru
sfinţirea Cuvântului Său în om. Rostul lumii create nu e acela de a face posibilă
manifestarea puterii creatoare a lor asemenea lui Dumnezeu ci serveşte ca mijloc
de comuniune între persoanele umane şi între ele şi Persoana divină10.
Desăvârşirea creaţiei îl arată pe om împărat peste toată firea zidită, aflându-se
în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, plin de har şi sfinţit prin unirea ca o
taina de nuntă a sufletului omului cu Dumnezeu, ca într-un legământ. Omul a
fost creat să se îndrepte către Dumnezeu prin ascultarea de Cuvântul Său şi să
îmbrace trup ceresc după purtarea celui pământesc. În om era zidit locaşul de
nuntă al Cuvântului, pentru viaţa veşnică11.
Călcarea Cuvântului a dus la pierderea Duhului Sfânt din inima omului, după
cum citim la Sfântul Chiril al Alexandriei, iar lipsa Duhului Sfânt a făcut ca să
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. a III-a, vol. III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 408.
9
Ibidem, p. 418.
10
Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2004, p. 29.
11
Ibidem.
7
nu se mai poată da cu folos Cuvântul lui Dumnezeu până la curăţirea lui din nou
şi sfinţirea inimii omului ca templu al lui Dumnezeu12.
Dragostea lui Dumnezeu, vie şi osârduitoare, a trecut la lucrare îndată după
înstrăinarea omului de Dumnezeu şi s-a manifestat în planul iconomiei divine a
Răscumpărării mai întâi prin scoaterea omului din Rai, dar fiindu-i permanent
alături aşa cum reiese din cărţile Vechiului Testament şi din istoria laică13.
Perioada vechi-testamentară a fost una a pregătirii neamului omenesc pentru
lucrarea mântuitoare, de refacere a comuniunii cu Dumnezeu, prin Însuşi Fiul
Său, (Evr. 1,1-3), care a zidit pe om spre a-l înfia şi a-l iubi, pentru a se sfinţi pe
Sine şi proslăvi în făptura Sa prin mântuirea ei în Hristos, iar nu pentru a o
părăsi, sau înspăimânta cu prezenţa Sa.
Trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este manifestarea iubirii lui Dumnezeu
faţă de om, cununa creaţiei, pentru care Sfânta Treime poartă astfel grijă
deosebită în perspectiva mântuirii sau readucerii lui la ,,starea cea dintru
început”.
Tatăl, izvorul dumnezeirii şi principiul unităţii acesteia, Cel care are iniţiativa
creării omului, are şi dorinţa mântuirii ei prin Fiul (In. 3,17; 12,47; I In. 4,14;
Lc. 9,55). Pentru om, Tatăl este gata de orice jertfă, chiar jertfa Unicului Său
Fiu pe care îl ,,trimite” să vestească voia şi iubirea Sa: ,,Căci atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16).
Astfel privind problema existenţei umane, Sfânta Treime este, în raport cu
aceasta, într-o perpetuă acţiune de evanghelizare, întrucât venirea istorică a
Domnului Hristos şi trimiterea Sfântului Duh în lume devine generic prin
asumarea roadelor lucrării Sfintei Treimi de către fiecare creştin, prin Sfântul
Duh14.
12
Ibidem, p. 43.
13
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară, Ecumenism, Editura
Performantica, Iaşi, 2006, p. 24.
14
Pr. Lect. Dumitru, Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii
(teză de doctorat), în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978, p. 76.
8
Dumnezeu nu ar fi putut ierta păcatul doar din dragoste faţă de creaturi,

fiindcă ar fi contravenit credibilităţii Sale, nici numai prin pocăinţă nu puteau
oamenii să dobândească iertarea: „Pe de o parte, pocăinţa nu putea să-i ridice pe
oameni din cele ale firii, căci aşa face să înceteze doar păcatul. Dacă ar fi fost
deci numai păcatul, şi nu, şi stricăciunea ca urmarea lui, ar fi fost de ajuns
pocăinţa”15.
Nimeni dintre făpturile omeneşti nu putea aduce iertarea „căci creatura n-ar
putea fi nicicând mântuită de către altă creatură, precum nici nu s-ar fi creat
creaturile de către o creatură, dacă Cuvântul n-ar fi fost Creator”16, slăbiciunea
omenească l-ar fi mânat spre legea morţii17. De aceea este necesară acţiunea a
Însuşi Fiului lui Dumnezeu. Această acţiune avea scopul să redea omului
nestricăciunea şi nemurirea pierdute prin păcat. Viaţa trebuia să ia locul morţii
în fiinţa omenească, devenită templu, aşa precum cosmosul însuşi este locaş al
celui Preaînalt18.
În cuvinte de o pătrundere unică „Părintele Ortodoxiei”, după cum este
supranumit Sfântul Atanasie cel Mare, a descris măreţia Întrupării arătând
însemnătatea ei neasemănată pentru lumea întreagă, ca o misiune de
răscumpărare. Toate acestea erau realizate prin Întruparea Cuvântului şi moartea
Sa pe Cruce, Învierea Lui fiind dovada îndeplinirii acestei misiuni şi garanţia
nemuririi noastre. „Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt
deschise în creaţie prin păcatul lui Adam, pentru ca omul să poată urca la
dumnezeire”19, Fiul lui Dumnezeu luând firea noastră, a vindecat rănile
păcatului „căci Cuvântul îmbrăcând trupul, precum s-a arătat de multe ori, s-a
vindecat toată muşcătura, şarpelui din el”20, astfel putem afirma cu toată
15
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 114.
16
Idem, Epistola către Adelfie, în col. P.S.B. vol. 16, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 255.
17
Idem, Cuvântul al II-lea contra arienilor, în col. P.S.B. vol. 15, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 255.
18
Vladimir Losski, Introducere în teologia ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 132.
19
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al II-lea contra arienilor..., p. 338.
20
Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului..., p. 140.
9
convingerea că Fiul lui Dumnezeu este Cel care, primul îndeplineşte

evanghelizarea neamului omenesc.
Aspect consemnat şi în Sfânta Evanghelie, unde chiar Mântuitorul spune:
„Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Mt. 18,11),
afirmând în multe rânduri că este „trimis” de Tatăl, care manifestă aceeaşi voie:
„Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul
dintr-aceştia mici.” (Mat. 18,14).
Termenul acesta de „trimis” este chiar înţelesul cuvântului „misionar”, aşa
cum provine el din limba latină missionario (de la missionis = trimitere), cel
trimis pentru propovăduirea adevărului, un adevăr veşnic şi dătător de viaţă ca o
împlinire a unei mai vechi făgăduinţe divine: „Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai
Domnului şi se vor bucura de mare fericire.” (Is. 54,13), reiterată chiar de către
Domnul Hristos: „Scris este în prooroci: «Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu».
Deci oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl la Mine vine.” (In. 6,45). Lucrarea
evanghelizatoare21 a Bisericii este concepută ca „zidire a Trupului lui Hristos”
(Ef. 4,12), adică a Bisericii ca o „creştere şi extindere organică.
Sfintele Evanghelii consemnează cuvintele Mântuitorului cu privire la
calitatea Sa de misionar22 (trimis) pentru mântuirea lumii:
 „Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine”
(In. 7,28);
 „Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele ce am auzit de la El, Eu
acestea le grăiesc în lume” (In. 8,26);
 „Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine” (In. 8,29);
21
Misiune, (de la verbul mitto, -ere - a trimite, dar şi rol, rost, menire) înseamnă acţiunea de a
anunţa, în cazul nostru de a binevesti Evanghelia mântuirii lăsată de Mântuitorul Hristos, ca
martor al Său (F.Ap. 1,8), în numele Său (In. 20,21). Cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii
române, format electronic.
22
Pr.dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
Editura Tipografiei Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999, pp. 112-113.
10
 „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce
M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe
care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de
apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în
El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 38-
40);
 „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (In.7,16);
 „Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta
Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este
viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa
vorbesc” (In.12,49-50);
 „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să
dau mărturie pentru adevăr;oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu” (In.18,37).
Din perspectivă misiologică, trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o

expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om23, pentru care Sfânta Treime poartă
grijă deosebită cu scopul mântuirii sau readucerii lui la ,,starea cea dintru
început”.
Dumnezeu-Tatăl, izvorul dumnezeirii şi principiul unităţii acesteia, este Cel
care are iniţiativa creării fiinţei umane, şi dorinţa mântuirii ei prin Fiul (In. 3,17;
12,47; I In. 4,14; Lc. 9,55). Pentru om, Tatăl nu pregetă să facă orice, până la
jertfa Unicului Fiu pe care îl ,,trimite” să vestească voia şi iubirea Sa. Relaţia
dintre Creator şi făptura Sa nu poate fi alta decât de comuniune24, ca între părinte
şi fiu. Dumnezeu a pus legi în toate cele zidite, şi ele se supun acestora fără
schimbare: „Întemeiatu-le-ai pe veci”.
23
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 19.
24
Ibidem, p. 22.
11
Dar dragostea Sa faţă de om era atât de mare, încât Dumnezeu nu ar fi zidit

pământul dacă nu avea de gând să-l zidească pe om şi n-ar mai fi păstrat
pământul dacă omul zidit nu ar fi fost lăsat să se întoarcă25.
Din aceeaşi dragoste nemărginită care a dat puteri înţelepciunii Sale să
zidească toate, a izvorât şi puterea purtării Sale de grijă faţă de făpturile Sale. Şi
astfel, în Hristos Dumnezeu ne-a arătat nouă calea de a-L cunoaşte pe El ca
Ziditorul a toate şi Proniatorul, de a-l cunoaşte apoi pe Hristos „şi puterea
învierii Lui” (Filip. 3,10)26.
În Hristos ni s-a arătat că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, nu atunci când ne
facem „ca unul” din Sfânta Treime, „cunoscând binele şi răul”, expresie a
lipsei nevoii omului după Dumnezeu, ci atunci când ne coborâm la Hristos în
ascultare şi slujire şi dăruire de sine, căci cu lumina ochilor noştri trupeşti şi la
cea a soarelui curat, nu putem vedea stelele cerului decât cu cât ne pogorâm mai
adânc în fântâna cea cu apă vie, (In. 4,14), în Hristos27.
Societatea postmodernă, prinsă din ce în ce mai mult în procesul de
secularizare şi de globalizare, consideră că este chemată să impună lumii văzute
propria ei ordine, bazată nu pe legile divine ci pe legi făcute de om28.
Se consideră că aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară,
raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, are
rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Această tendinţa îşi găseşte
expresia ei adecvată în sistemul kantian, cel mai bine reprezentat prin lucrarea
„Critica raţiunii pure”, după care omul nu este chemat să scoată legile din
natură, ci să impună naturii legea sau ordinea izvorâtă din mintea lui în care sunt
date aprioric categoriile gândirii (cauzalitate, spaţiu, timp).
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă..., p. 36.
26
Ibidem, pp. 39-41.
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos - lumina lumii şi îndumnezeitorul omului,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 51.
28
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 19.
12
Procesul de secularizare se caracterizează prin trei elemente: izolarea

Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane, şi, dominarea
lumii de către om29.
La originea acestui proces de secularizare nu se află revelaţia Noului
Testament, fiindcă Sfânta Scriptură nu promovează separaţia dintre creaţie şi
Creatorul ei, ci o gravă eroare teologică protestantă care a confundat
transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie30.
Dumnezeu a fost eliminat pur şi simplu de mintea omului, din realitatea lumii
văzute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane,
astfel religia şi-a pierdut rolul ei dominant în societate, începând cu epoca
iluministă, şi a fost privatizată, transformată într-o simplă convingere subiectivă,
devenind un sistem de valori alături de alte sisteme marginale31.
Sau altfel spus, desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de
gravitate dat în Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios şi cultural
atât de contradictoriu în esenţa lui, încât produce confuzie şi dezorientare în
mintea, sufletul şi inima credincioşilor. A fost deschisă astfel calea apariţiei
atâtor secte şi curente filozofice care asaltează neîncetat Biserica şi lumea în
general32.
Progresele la care au ajuns ştiinţa şi tehnologia nu au făcut decât să acutizeze
ruptura dintre om şi Dumnezeu. Pe această cale omul, mândru de cuceririle lui
ştiinţifice şi tehnologice, de dominarea lumii, a pierdut libertatea sufletului
ajungând sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi. Aceasta este noua
provocare al celui de-al treilea mileniu căreia Biserica va trebui să-i facă faţă
prin misiunea ei33, prin re-propovăduirea Evangheliei.
29
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării
lumii moderne, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 13.
30
Ibidem, p. 14.
31
Ibidem, p. 21.
32
Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism..., pp. 17-19.
33
Î.P.S. Hristodoulous, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea socială a
Bisericii, traducere de Arhim. Mihai Filimon, Pr. Petru Sidoreac, Protos. Dosoftei Şcheul,
Editura Trinitas, Iaşi, 2004, p. 84.
13
Se consideră astăzi că pentru o reflectare deplină a duhului creştin spre lume

este necesară o înnoire atât a discursului teologic34 din cadrul parohiilor, atât la
sate dar mai ales la oraşe, de mai multă ordine şi disciplină a preoţilor şi
credincioşilor, dar trebuie avut mereu în vedere că manifestările în lume ale
creştinilor, mărturia creştină, sunt rezultatul transfigurării fiinţei umane în
Hristos şi Biserică, întemeiate pe prezenţa lui Dumnezeu în creaţie35.
Această prezenţă dată în energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe şi
misiunii ei evanghelizatoare să depăşească atât panteismul, care duce la
sacralizarea materiei şi împiedică progresul, cât şi secularizarea ca rezultat al
separării lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurării omului şi creaţiei în
Hristos.
Transfigurarea lumii este misiunea Bisericii readucându-l pe om în starea cea
dintru început, în Hristos, prin Hristos, cu Hristos36. Fără El omul ar rămâne
lipsit de bucuria adevărată în aceasta viaţă, de cele create şi cu lipsa lor în viaţa
viitoare, pentru care Domnul a zis: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai
mult să aibă” (In. 10,10).
În purtarea Sa părintească de grijă faţă de cele create El a „trimis” pe Fiul în
trup pământesc, pentru ca întreaga lume să fie „...personalizată în El, pentru ca
prin ea să Se unească mai strâns cu toate fiinţele umane purtătoare ale aceleiaşi
firi şi cu toată creaţia cu care aceste subiecte sunt legate prin firea lor. El a pus în
actualitate, în felul acesta, toate potenţele omului de a fi inelul de legătură între
Dumnezeu şi creaţie. Dar prin aceasta a făcut pe om cel mai adecvat mediu al
exercitării puterii unificatoare a Logosului asupra creaţiei, al Cărui chip este
omul. Însuşirile Sale divine străbătute de iubire îşi găsesc, în virtuţile omului şi
în capacitatea de iubire a omului faţă de Dumnezeu şi de semeni, forma cea mai
eficientă pentru unificarea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă37.
34
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, op. cit,, 239-247.
35
Ibidem, p. 240.
36
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o
lume secularizată, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie
1994, p. 42.
37
Ibidem, pp. 46-47.
14
Prin spiritul omenesc, Cuvântul lui Dumnezeu poate exercita nu numai

acţiunea Sa de spiritualizare, ci şi de îndumnezeire a simţirilor trupului. Prin
faptul că nu S-a unit cu un ipostas uman, ci S-a făcut El însuşi ipostasul naturii
umane, cu deschiderea Lui dumnezeiască spre toată realitatea creată şi cu
capacitatea Lui supremă de comuniune umană, a făcut din umanitatea
asumată”38 mijlocul de unire şi de îndumnezeire a întregii umanităţi şi creaţii în
Dumnezeu. Actualizarea acestei unităţi într-o anumită măsură virtuală a Lui cu
subiectele umane ia forma Bisericii39.
Biserica este astfel a treia Taină, în care Dumnezeu-Cuvântul restabileşte şi
ridică la o treaptă mai accentuată unirea Sa cu lumea înfiinţată prin actul
creaţiei, dar slăbită prin păcatul omului40.
De aceea evanghelizarea a fost încredinţată Bisericii şi nu a rămas o simplă
lucrare individuală, întrucât Hristos este permanent în Biserica Sa şi prin aceasta
„până azi lucrează” la mântuirea neamului omenesc.
II. 2. Evanghelizarea şi mărturia creştină în veacul apostolic
38
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., p.7.
39
Ibidem, pp. 11-13.
40
Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă..., p. 24.
15
Propovăduirea Domnului Hristos, începe cu mesajul adresat contemporanilor

Săi: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi
credeţi în Evanghelie” (Mc. 1,15), conţinând după cum se observă patru
afirmaţii care determinau luarea unei decizii cu privire la viaţa religioasă:
 împlinirea vremii venirii lui Mesia prezisă de proorocii Vechiului
Testament;
 venirea în proximitate a Împărăţiei lui Dumnezeu;
 apelul spre pocăinţă, astfel spus spre o altă perspectivă a credinţei;
 apelul spre credinţă în vestea cea nouă (Evanghelia).
Lucrarea Mântuitorului începe cu vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: „S-a

împlinit vremea…” şi - pentru că s-a împlinit vremea - „...s-a apropiat împărăţia
lui Dumnezeu”.
Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie care interesează pe toţi oamenii şi la
care nu se poate ajunge decât aşa cum Însuşi Mântuitorul o spune, dacă vor
crede în Evanghelie şi dacă se pocăiesc. Aşa voia Domnul Hrisos să ştie cei
dintâi ascultători ai Săi şi cu voia lui Dumnezeu s-a consemnat acest cuvânt al
Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie de la Marcu, ca să-l ştie de
fapt toţi oamenii de ieri şi de astăzi, ca ascultători ai cuvântului şi de fapt ca
ascultători ai Mântuitorului41.
Analizând textul Sfintei Evanghelii observăm că Domnul Hristos şi Sfântul
Duh, „trimişii Tatălui”, trimit pe Sfinţii Apostoli mai departe spre misiune: „Aşa
cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi suflând asupra lor a zis:
«Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,
ţinute vor fi»” (In. 20,21-22).
Misiunea Sfinţilor Apostoli capătă valenţă mântuitoare, deoarece vestesc
apropierea ,,împăraţiei cerurilor” (Mt. 10,7), care este dăruită exclusiv celor care
41
Ibidem, p. 86.
16
se mântuiesc: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va

boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Mc. 16,15-16).
Evanghelizare lumii, ca misiune apostolică, devine prelungirea misiunii
Domnului Hristos, care este în mijlocul lor numai în măsura în care ei se află în
misiune42. “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus
vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28,19-20), acest
text fiind, pentru Biserica Ortodoxă, emblema întregii acţiuni de evanghelizare.
Anterior mandatării misionare a Sfinţilor Apostoli şi a celor şaptezeci de
ucenici, care s-a petrecut după Înviere şi chiar înainte de Înălţarea la Cer,
Domnul Hristos le-a fost învăţător şi îndrumător chiar dacă în unele situaţii
aceştia nu înţelegeau destul de bine rostul chemării lor. Găsim în Sfintele
Evanghelii că Mântuitorul chiar înainte cu mult de Patima Sa trimite pe toţi cei
apropiaţi Lui în misiune de probă (Mt. 10,1-4; Lc. 10,1-11).
Din datele Evangheliei, cunoaştem că îndată după ieşirea la propovăduire şi în
vederea întemeierii Bisericii, Mântuitorul s-a îngrijit să caute, să cheme şi să
aleagă pe cei care vor fi „stâlpii” Bisericii.
Chemarea era adesea de ordin general: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi... şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11,28-29). Cei care
răspundeau acestei chemări şi care Îl urmau erau numiţi în sens larg: „ucenici”,
aceştia mai apoi crescând numeric au devenit „mulţimea ucenicilor” (Lc. 6,17).
Alteori chemările erau individuale sau în perechi: „Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni” (Mt. 4,19-21), cum a spus celor două perechi de fraţi
pescari, sau lui Levi-Matei: „Vino după Mine” (Mt. 9,9); sau lui Filip:
„Urmează-Mi” (In. 1,43); sau ca altuia, necunoscut: „Urmează-Mă” (Lc. 9,59).
Celor chemaţi personal le face şi o alegere deosebită din „mulţimea
ucenicilor”, în două rânduri şi în două grupuri deosebite. Mai întâi, o alegere
42
Pr. Lect. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii azi. O tratare comparativă, în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, Teologie, tom VIII, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2003, pp. 45-52.
17
„solemnă” şi nominală a grupului celor doisprezece, pe care i-a numit

„apostoli”: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor
putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice
boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi
Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele
lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se
zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut.
Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor şi zicând: În calea
păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; Ci mai
degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi mergând,
propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei
neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în
dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în
cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici
toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra,
cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în
casă, uraţi-i, zicând: «Pace casei acesteia». Şi dacă este casa aceea vrednică,
vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la
voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din
casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre” (Mt. 10,1-
14; Lc. 6,13-16).
Cum însă cei doisprezece Apostoli nu puteau lucra singuri, căci: „secerişul
este mult şi lucrători puţini” (Mt. 9,37; Lc. 10,2), Domnul a hotărât să aleagă
acestora şi ajutoare. Şi, la câtva timp după alegerea nominală şi „solemnă” a
primului grup, alege şi pe cei „şaptezeci de ucenici” (Lc. 10,1), deosebiţi şi ei de
„mulţimea ucenicilor”.
Alegerea acestor două grupuri vădeşte sigur intenţia Mântuitorului de a crea
o Biserică organizată ierarhic, cu cler şi popor. Din aceste alegeri începe să
18
se întrevadă, puţin câte puţin, cea dintâi formă a aşezământului Bisericii43, iar
din misiunea care li se încredinţează ia contur viitoarea activitate a acesteia.
Autoritatea divină cu care-i învesteşte pe Apostoli şi pe cei şaptezeci de
ucenici, se constată din cuvintele de încheiere: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe
Mine Mă ascultă, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă ; şi cel ce se
leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10,16).
Observând toate acestea se pot desprinde în mod clar următoarele concluzii:
 cei chemaţi să fie misionari au fost aleşi şi învestiţi de Mântuitorul;
 învăţăturile pe care aceştia le transmiteau proveneau de la El;
 propovăduirea lor se desfăşura într-un cadru organizat;
 evanghelizarea presupunea nu doar simpla transmitere de informaţii;
 erau împuterniciţi totodată să vindece şi să sfinţească pe cei care îi primeau.
Astfel înţelegem de ce Biserica Creştin-Ortodoxă nu priveşte evanghelizarea şi

mărturia creştină doar ca pe o activitate informativă ci mai ales formativă,
vindecând, prin puterea care i-a fost transmisă, sufletele şi transformându-le în
receptacule ale harului dumnezeiesc.
Comparativ cu protestantismul şi derivatele acestei mişcări, care accentuează
latura informativă44 şi aproape deloc sfinţitoare, activitatea Bisericii Ortodoxe
vădeşte continuitatea şi justeţea misiunii primită de la Mântuitorul prin Sfinţii
Apostoli.
Un alt aspect care merită adus în atenţie este cel al învestirii misionare a
Sfinţilor Apostoli, al transmiterii harului preoţiei, pe care îl aflăm din textul
Sfintei Evanghelii de la Ioan: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii
(duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a
venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a
43
Pr. Ioan Mircea, Cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului şi problema ierarhiei bisericeşti,
în „Studii Teologice”, nr. 9-10, nov.-dec., 1968, p. 683.
44
Diac. Prof. Dr. Petru David, Rolul disciplinei Îndrumări misionare şi Ecumenism, în
pastoraţia vremii noastre, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, iul.-dec., 2001, pp. 91-94.
19
arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi
Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă!. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi
Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt;
Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (20,
19-23), acordându-le astfel puteri speciale şi unice pe care mai apoi aceştia le
vor transmite prin hirotonie urmaşilor lor, episcopii. Trebuie să remarcăm aici că
acest har special a fost transmis doar ucenicilor Săi în sensul cel mai strict al
cuvântului ucenic, în chiar ziua Învierii.
Într-adevăr, în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli L-au cunoscut deplin pe
Hristos ca Dumnezeu Mântuitorul, pentru că prin înălţarea Sa la cer, Sfântul
Duh ce Se odihnea şi strălucea peste El ca Dumnezeu, S-a revărsat deplin peste
El şi ca om. De aceea, la Cincizecime „Hristos din faţa ucenicilor” devine prin
Duhul Sfânt „Hristos din inimile lor”45, dar harul preoţiei le fusese deja transmis.
Apoi, numai fiind îmbrăcaţi cu toată puterea Sfântului Duh de către Hristos
Însuşi, prin coborârea Sfântului Duh „în chip de limbi de foc”, distinct pentru
fiecare, aflându-se toţi împreună (F.Ap. 2,1-3; 1,14), Sfinţii Apostoli au început
să facă, la rândul lor, pe Hristos cunoscut prin propovăduirea care li se
încredinţase: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului.Amin.” (Mt. 28,19-20), dorind astfel să-i vadă, pe toţi cei cărora li se
adresau, „sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Col. 1,10).
Lucrarea evanghelizatoare, va fi susţinută de către Sfinţii Apostoli: „...voi
sunteţi martorii acestora” (Lc. 24,48) iar capacitarea lor pentru această misiune
va fi făcută prin dăruirea darului Duhului Sfânt: „...Eu trimit peste voi
făgăduinţa Tatălui Meu...şi veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc. 24,49; F.Ap.
1,8).
45
Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, în „Studii Teologice”, nr. 1-2,
ian.-iun., 2002, pp. 86 - 90.
20
Împuterniciţii Domnului înviat, şi instituiţi în vederea acestei mărturii sunt,

înainte de toate, cei doisprezece Sfinţi Apostoli (Lc. 24,48; F.Ap. 1,8). Chiar şi
Sfântul Apostol Matia, care s-a adăugat celor Unsprezece pentru a-l înlocui pe
Iuda, este prezentat ca fiind ales al Domnului (F.Ap. 1,24). Dumnezeu Însuşi,
potrivit planului Său i-a „ales mai înainte” (F.Ap. 10, 41) şi le-a poruncit să dea
„mărturie” (F.Ap. 10,42).
După Înălţarea Domnului un evanghelist model este Sfântul Apostol Petru, a
cărui activitate se află consemnată pe larg în cartea Faptele Apostolilor, sau o
putem intui din Epistolele soborniceşti care îl au ca autor.
Prima cuvântare a Sfântului Petru, ţinută cu ocazia alegerii unui alt Apostol, în
locul lui Iuda Iscarioteanul, porneşte de la prezentarea acţiunilor acestuia ca o
împlinire a unor profeţii luate disparat din Vechiul Testament: „Facă-se curtea
lor pustie şi în locaşurile lor să nu fie locuitori” (Ps. 68,29), şi „Să fie zilele lui
puţine şi dregătoria lui să o ia altul” (Ps.108,7), continuă şi se finalizează cu
afirmarea demersului lor clar electiv, ca o iniţiativă a divinităţii, pe baze
scripturistice (F.Ap.1,15-22).
Foarte importantă este condiţia pe care Sfântul Petru o pune pentru alegerea
lui Matia: el trebuia să fi însoţit pe Iisus „...începând cu botezul lui Ioan până în
ziua în care S-a înălţat” şi să devină împreună cu cei unsprezece, martor al
Învierii (F.Ap. 1,21-22).
Apostolul Petru identifică profeţiile referitoare la cel care Îl va trăda pe
Mântuitorul şi le vede împlinite exact în evenimentele din viaţa Iscarioteanului,
pornind de la finalul vieţii acestuia. Consideră ca pe o poruncă divină
necesitatea împlinirii numărului de doisprezece al Apostolilor (F.Ap.1,15-26).
Precedentă Pogorârii Sfântului Duh această iniţiativă ne arată grija cu care
Sfântul Petru dorea să menţină în amănunt caracteristicile exacte ale lucrării
Domnului Hristos.
Reprezentând cele douăsprezece seminţii ale Noului Israel, trebuia ca Sfinţii
Apostoli să-şi păstreze intact numărul pentru a se învedera iniţierea, de către
21
Mântuitorul, a unui Nou Legământ, care trebuia făcut cunoscut oamenilor prin
misiunea încredinţată lor, prin propovăduirea Evangheliei46.
Această acţiune electivă prefigura într-un fel o alta de mai mare amploare,
alegerea prin acceptul lor, a noii naţiuni cereşti (Biserica) care va lua fiinţă la
Rusalii. Cu ocazia acestui măreţ eveniment Sfântul Petru se remarcă în calitate
de bun propovăduitor al Sfintei Scripturi, se intuia, în discursul său, legătura
indisolubilă dintre cele două Testamente.
Apostolul prezintă acţiunea Pogorârii Sfântului Duh şi manifestările ucenicilor
ca o finalizare a unei proorocii rostite de Ioil (3,1-5) cu multe sute de ani înainte,
însă o aşează în legătură cu venirea lui Mesia cel aşteptat de Israel din vremuri
imemoriale şi împlinită în persoana lui Iisus din Nazaret, Hristos, dovedit astfel
prin viaţa Sa pământească al cărei martor ocular fusese Sfântul Petru (F.Ap.
2,17-21).
Iudeii se consideraseră din totdeauna „poporul cărţii”, beneficiari ai cuvântului
dumnezeiesc pe care din fragedă pruncie îl studiau şi totodată pretindeau a-i fi
interpreţi fideli. În acest caz utilizarea unui text profetic era şi o încercare de
convingere pe baza propriilor cunoştinţe, un apel către împlinirea şi finalitatea
prorociei.
Ştiind că evreii considerau pe împăratul David un izbăvitor al lui Israel, iar
unii chiar îl numeau Mesia, Apostolul le dovedeşte din Psalmii 15,8-11 şi
109,1, că însuşi David privea încrezător spre venirea lui Mesia: „Văzut-am mai
înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă
clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi
trupul meu va sălăşlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu
vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile
vieţii; umplea - mă - vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi
veşnice mă vei sătura” şi „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta
46
Din textul Mt. 28, 19 reiese clar că evanghelizarea era mânâ în mână cu administrarea
Sfintei Taine a Botezului şi cu lucrarea de învăţare.
22
Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, că însuşi Îl
aştepta.
De aceea pentru a-şi împlini vocaţia de aşteptător al lui Mesia, poporul iudeu
trebuia să depăşească simpla citire a textelor mesianice şi să treacă la observarea
împlinirii lor. Acest discurs a găsit ecou printre ascultătorii de atunci şi a servit
pe mai departe ca model propovăduirii Evangheliei în primul veac, dar şi pentru
înţelegerea Bibliei iudaice în Biserică, rezultatele fiind deja binecunoscute.
Un alt moment al cunoaşterii şi interpretării hristocentrice a Vechiului
Testament s-a petrecut la Templul din Ierusalim, chiar în pridvorul numit de
popor „al lui Solomon” ( F.Ap.3.12-26 ), când, după vindecarea unui olog din
naştere, Sfântul Apostol Petru îşi justifică acţiunea în numele lui Iisus Hristos
identificându-l cu Proorocul despre care Moise spusese: „Prooroc din mijlocul
tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-
L ascultaţi” (Deut.18,15). „…Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor,
cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi
porunci Eu” (Deut.18,18), desemnându-se intuitiv pe sine ca mandatar al
Domnului Iisus, dar expozeul biblic este însoţit şi de apelul ca iudeii să se
comporte ca urmaşi ai lui Avraam şi Moise.
În faţa sinedriului evreiesc (F.Ap. 4,1-21), unde compare împreună cu Sfântul
Apostol Ioan ca o consecinţă a activităţii lor misionare anterioare, pentru a da
socoteală cu ce putere şi cu al cui acord fac minuni şi predică pe Iisus
Nazarineanul, Sfântul Petru evocă o sintagmă atât de cunoscută iudeilor „piatra
din capul unghiului” cu referire strictă la Hristos. Afirmată în multe texte vetero-
testamentare47, sintagma era arhicunoscută membrilor sinedriului şi poporului
dar rămăsese până atunci fără o explicaţie deplină şi mulţumitoare. Israel se
considera „zidirea lui Dumnezeu”, însă nu reuşea să aplice respectiva sintagmă
la sine şi nici să se identifice cu „piatra”. Numirea clară a lui Hristos ca fiind
„Piatra”, numire pe care o vom regăsi şi în prima sa epistolă (I Pt. 2,4), a pus şi
47
Ps. 117,22; 118,22; Is. 28,16.
23
mai mult în încurcătură pe sinedrişti determinându-i să intensifice ameninţările

faţă de cei doi Apostoli. A urmat rugăciunea înălţată împreună cu membrii
comunităţii creştine din Ierusalim în care credincioşii de asemenea evocă un
citat din Psalmul 2,148, observându-se astfel predilecţia în a justifica orice cerere
pe făgăduinţe sau evenimente anterioare.
Arestat a doua oară pentru că încălcase interdicţia sinedriului de a vorbi şi face
minuni în numele lui Iisus Hristos (F.Ap. 5,18-32), Apostolul Petru după ce este
eliberat miraculos din temniţă de către un înger, îşi argumentează faptele şi
vorbele printr-un citat aluziv din cartea lui Daniel (3,18), în care leagă acţiunile
sale de prioritatea ascultării mai mult de Dumnezeu în detrimentul ascultării de
oameni, în opunere cu Biblia: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult
decât pe oameni” (F.Ap. 5,29). Situaţia se asemăna întrucâtva, doar că nu
existau aceleaşi elemente de circumstanţă, iar personajele erau de data aceasta
monoteiste.
La o zi după viziunea sutaşului Corneliu, anterioară creştinării (F.Ap. 10,1-4),
în cetatea Iope, Sfântul Petru are o vedenie prin care i se dă de înţeles că păgânii
pot avea parte cu Hristos dacă vin la creştinism (F.Ap. 10,9-16). În dorinţa sa de
a nu gusta din vietăţile care i se prezentau în vedenie aduce ca scut păzirea
prescripţiilor alimentare iudaice (Lev. 11; Deut. 5), pe care asemenea oricărui
iudeu le respectase, fapt pe care mai apoi îl va reitera şi în casa sutaşului
Corneliu, Sfântului Apostol Petru i se descoperă universalitatea misiunii
creştine.
Sinodul din Ierusalim (49-50), prezidat de Sfântul Apostol Iacov cel Mic, ruda
Domnului Hristos, altul decât autorul uneia dintre epistolele studiate aici, în
calitate de episcop al Ierusalimului, este o nouă ocazie în care putem observa
aspectul colegial al misiunii apostolice (F.Ap. 15). Se afirmă oficial, la acest
sinod, ruperea cu tradiţiile biblice iudaice (Legea Veche sau a lui Moise),
48
„Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni?”.
24
socotite a fi „un jug nepotrivit” şi lipsite de necesitatea observării de către noii

creştini proveniţi dintre Neamuri.
Surprinzător este, referitor la mărturia celor doisprezece Apostoli, că trebuia -
potrivit cuvântului Domnului înviat - să ajungă „la marginile pământului”. Pe
lângă grupul celor doisprezece şi Sfântul Arhidiacon Ştefan a primit calitatea de
a fi „martor” al Domnului Înviat, preţul mărturisirii fiind însăşi viaţa sa oferită
cu drag, (F.Ap. 6,8-15; 7,60). Ca şi grupul celor doisprezece, Sfântul Pavel a
fost ales de Dumnezeu, prin întâlnirea cu Domnul înviat pentru misiunea de a-L
mărturisi (F.Ap. 22,14), şi învestit de asemeni cu puterea Sfântului Duh prin
„punerea mâinilor” (F.Ap. 13,2-3).
Puterea Duhului Sfânt trimisă de Domnul înviat, putere prin care Domnul
înviat este prezent şi lucrător în susţinerea misiunii. „Misiunea profetică exerci-
tată de Iisus, asupra Căruia Duhul Sfânt era permanent, s-a împărtăşit prin revăr-
sarea Duhului la Cincizecime, asupra Bisericii, astfel încât aceasta a devenit o
comunitate evanghelizatoare”49. Prin puterea Duhului Sfânt Biserica dă viaţă,
călăuzeşte, alege martorii50, Apostolii, pentru a fi mărturisitorii Domnului înviat
înaintea lui Israel şi a lumii, şi pentru a duce la împlinire misiunea universală,
încredinţată de Hristos.
Evanghelizarea lumii poruncită de Mântuitorul începea de la Ierusalim până la
„marginile pământului” având ca prioritate a vremii poporul Israel51, primul
destinatar al mântuirii din care a venit Mesia, însă şi neamurile păgâne, cu toţii
chemaţi la a fi o nouă zidire, transfigurată prin Sfântul Duh. Astfel, scrie şi
Sfântul Apostol Pavel, efesenilor: „Să vă dăruiască (Dumnezeu-Tatăl)... ca să
fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru... şi să cunoaşteţi iubirea
Iui Hristos cea mai presus de cunoştinţă...”. (Ef. 3,16-19).
49
Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., pp. 178-179.
50
Acesta este termenul grecesc pentru cuvântul misionar, care într-o traducere cât mai
apropiată are sensul de mărturisitor.
51
Prioritatea de care se bucura Israel provenea din două direcţii: una ca depozitar al Legii şi
alta ca destinatar cu întâietate geografică.
25
Aşadar, datorită Sfântului Duh şi venirii Sale personale în lume, Biserica

întreagă cunoaşte de la Rusalii pe „Cela ce din sânurile Tatălui S-a deşertat pe
Sine şi din cer pe pământ S-a pogorât şi a luat toată firea noastră cea omenească
şi a îndumnezeit-o pe ea şi după aceea iarăşi S-a suit la ceruri şi a şezut la
dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl...”52.
Tuturor celor care voiesc a se împărtăşi de această cunoaştere spre mântuire
(Col. 3,10), Hristos li se dăruieşte personal prin lucrarea Sfântului Duh în ziua
Cincizecimii, în care Biserica ia fiinţă ca o comunitate concretă, sacramental-
mântuitoare53.
Pe aceste considerente Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare
într-o perspectivă eclesiologică bine determinată şi permanentă54. Propovăduirea
şi ascultarea Evangheliei sunt „esenţiale pentru actul convertirii”55 iar cuvântul
lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei (Mt. 13,1-30).
Convertirea este act de încorporare conştientă în Trupul tainic al lui Hristos
(Rom. 12,4-5).
De aceea evanghelizarea este strâns legată de Biserică, dar nu în sensul
instrumentalist, deoarece Biserica devine în acelaşi timp un principiu şi o
condiţie a misiunii creştine56. Evanghelizarea şi mărturia creştină sunt în
profunzime eclesiale. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei57.
Biserica Ortodoxă are propria ei teologie şi practică misionară, cultul divin, cu
centrul lui, Sfânta Liturghie, nefiind altceva decât punctul de plecare al mărturiei
şi propovăduirii lui Hristos.
52
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi
cultul Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, nr. 3 – 4, 1976, p. 446.
53
Noul Testament ne arată că, în urma predicii Sfinţilor Apostoli despre Hristos în lucrarea Sa
mântuitoare, cei care au ascultat acest cuvânt, fiind „pătrunşi la inimă”, au întrebat ce să facă
pentru a primi credinţa în Hristos. Răspunsul a fost, din partea Apostolilor: „Pocăiţi-vă şi să
se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos, şi veţi primi darul Sfântului Duh” (F.Ap.
2,38).
54
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., pp. 22-24.
55
Pr.dr. Constantin Preda, op. cit., pp. 60-61.
56
Ibidem.
57
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 36.
26
Observăm până aici că prin lucrarea de evanghelizare şi prin „mărturia”

Sfinţilor Apostoli ia fiinţă Biserica, dar lucrarea acesteia nu se opreşte doar la
ziua Cincizecimii ci, aşa cum arată cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, misiunea
continuă fiind scopul şi raţiunea de a exista a Bisericii. Nimic nu este lăsat la
voia întâmplării, este organizată asistenţa socială58 prin alegerea şi hirotonirea
celor şapte diaconi (F.Ap. 6. 1-6), conform poruncii Mântuitorului adresată lor,
misiunea creştină se adresează Samariei (F.Ap. 8,4-6), iar Biserica începe să
devină tot mai vizibilă în peisajul religios iudaic, ceea ce îi atrage şi primele
persecuţii.
Activitatea deosebit de prodigioasă care îl caracterizează pe Sfântul Pavel, este
misiune îndeplinită la superlativ, cele trei călătorii misionare59 au ca rezultat
întemeierea de biserici locale bine organizate şi la rându-le mărturisitoare.
Înţelegem că evanghelizarea se desfăşura într-un cadru organizat şi îndrumat
de către ucenicii Domnului Iisus, iar acest cadru îl oferă Biserica60, prin directa
călăuzire şi protecţie a Sfântului Duh. Din pericopa: „Ci veţi lua putere, venind
Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
în Samaria şi până la marginea pământului.” (F.Ap, 1,8) înţelegem importanţa
darului Duhului Sfânt pentru abilitarea Sfinţilor Apostoli şi a celorlalţi ucenici în
vederea împlinirii misiunii lor de a propovădui Sfânta Evanghelie până la
marginile pământului.
Duhul Sfânt este văzut ca o putere iar în mod indirect ca şi Cel care călăuzeşte
evanghelizarea. O privire de ansamblu chiar şi incompletă asupra cărţii Faptelor
Apostolilor întăreşte şi amplifică această perspectivă.
58
Asist. Drd. Carmen Gabriela Mândrilă, Biserica şi începuturile asistenţei sociale, în
„Teologie şi Viaţă”, nr. 7-12, iul.-dec., Iaşi, 1999, p. 87.
59
Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel s-au desfăşuirat astfel : prima între anii 45
– 48, a doua între anii 51 – 54, a treia între anii 54 – 58, pe un areal ce a cuprins întreaga Asie
Mică, şi o bună parte din Europa. Cf. Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament –
manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 183 -191.
60
27
În lucrarea evanghelizatoare din Ierusalim, Duhului Sfânt îi este atribuit rolul

de susţinere a mărturiei, de întărire şi încurajare a ucenicilor pentru a fi capabili
de îndrăzneală în a-L mărturisi pe Mântuitorul chiar în condiţii de persecuţie:
„La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor.
Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci
se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci
Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. (Mt. 10,18-20)61.
Cuvântarea Sfântului Apostol Petru la Cincizecime (F.Ap. 2,14-36) este
prezentată ca o consecinţă imediată a darului Duhului Sfânt coborât asupra
apostolilor, potrivit făgăduinţei Domnului Înviat. În faţa Sinedriului care-l
interoga, Sfântul Petru vorbeşte „plin de Duhul Sfânt” (F.Ap. 4,8), lăsându-i pe
cei prezenţi uimiţi de „îndrăzneala” lui (F.Ap. 4,13). După rugăciunea
comunităţii persecutate, în urma eliberării Sfinţilor Petru şi Ioan: „s-au umplut
toţi de Duhul Sfânt şi cu îndrăznire propovăduiră cuvântul lui Dumnezeu”
(F.Ap. 4,31).
Când evanghelizarea depăşeşte graniţele Ierusalimului, Duhul Sfânt este Acela
care călăuzeşte Biserica, atât în alegerea persoanelor cât şi în indicarea noilor
teritorii misionare62. După convertirea eunucului etiopian diaconul Filip este
răpit de Duhul Domnului şi se regăseşte la Azot, de unde reia propovăduirea
Evangheliei până la Cezareea (F.Ap. 8,40). Sfântul Petru este „împins de Duhul”
să meargă în casa lui Corneliu (F.Ap. 10,19; 11,12).
Duhul Sfânt nu este prezent numai ca Cel care-i abilitează şi le dă puteri
ucenicilor în misiune, ci şi ca Cel care provoacă „noi Cincizecimi” destinate să
confirme şi să consolideze etapele fundamentale ale misiunii63. Samarinenii
(F.Ap. 8,1-17), au primit darul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor de către
Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, după ce fuseseră deja botezaţi. Nu este dificil, să
61
Este şi cazul Sfântului Apostol Pavel, când într-adevăr a compărut în faţa sinedriştilor şi a
potentaţilor vremii (F.Ap. 23,1-6; 24,24; 26,29).
62
Referire directă la episodul în care Sfântului Apostol Pavel i se arată că trebuie să meargă în
Macedonia (F.Ap. 18,8-10).
63
Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p. 188.
28
înţelegem că întreaga activitate misionară a Bisericii primare este susţinută şi

călăuzită de Duhul Sfânt, condiţia fiind rămânerea în stare de misiune.
Referitor la cazul special al iudeului Apollo (F.Ap. 18,24-28), acesta într-
adevăr propovăduia pe Iisus ca Mesia, neavând decât botezul pocăinţei64,
practicat de Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi, dar Scriptura nu ne arată că
Apollo şi boteza pe cei care credeau în cuvântul lui, sau că ar fi posedat vreo
harismă specială aşa cum aveau Apostolii, ci se limita doar la a-L mărturisi pe
Iisus „dovedind din Scripturi că Iisus este Hristos.” (F.Ap. 18,28).
De altfel într-un mediu păgân ostil evanghelizarea a înfruntat numeroase şi
dificile obstacole după cum aflăm din istoria bisericească, iar dacă a reuşit să le
biruiască este numai pentru că originea şi supravegherea ei este chiar de la
Mântuitorul prin Sfântul Duh, de asemeni un trimis65: „Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28,20), întrucât aşa cum aflăm din
nenumărate texte nou-testamentare între Hristos şi Biserica Sa există o legătură
ontologică:
„Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap
Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef.
1,22-23). „Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care
este capul - Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate
legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate
fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Ef. 4,15-16).
Sfinţii Apostoli, ceilalţi şaptezeci de ucenici şi în continuare urmaşii lor
hirotoniţi66, fideli poruncii Mântuitorului, aveau misiunea ca pe un mod de viaţă
64
Acest text ca şi altele serveşte sectarilor penticostali în a-şi susţine doctrina cu privire la
glosolalie (vorbirea în limbi) ca dar incontestabil al botezului cu Duh Sfânt.
65
Calitatea de trimis a Sfântului Duh reiese şi din textele nou testamentare: Şi Eu voi ruga pe
Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. 14,16) şi „Dar Eu vă spun
adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va
veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16,7).
66
Dintre aceştia enumerăm pe episcopii Timotei şi Tit hirotoniţi de către Sfântul Apostol.
Pavel (II Tm. 1.6; Tit 1.4-7).
29
religios. Ei propovăduiau şi trăiau Evanghelia dând mărturie creştină prin faptă

şi cuvânt.
Din studiul activităţii lor de evanghelizare reies câteva consideraţii:
 aveau împuternicirea Domnului Hristos prin Sfântul Duh;
 misiunea lor era în acord cu cerinţele poruncii Mântuitorului: „Mergând...,
învăţaţi..., şi botezaţi-le...”, aceasta fiind emblematic pentru întreaga lor

activitate;
 cei evanghelizaţi dar şi hirotoniţi continuau opera apostolică într-un cadru
organizat care era Biserica.
Acestea vor fi, după cum ştim din istoria Bisericii Ortodoxe, caracteristicile
care vor rămâne definitorii pentru conceptul de misiune creştină. Respectivele
concepte se regăsesc în Epistolele soborniceşti studiate ca o mărturie a unităţii
şi continuităţii lucrării de evanghelizare desfăşurată de Sfinţii Apostoli, autori ai
acestora67.
II. 3. Concepte de evanghelizare după Epistolele soborniceşti
67
Sfântul Apostol Ioan a predicat Evanghelia în Asia Proconsulară, Sfântul Apostol Petru a
predicat în cetăţile Lida, Iope, Cezareea Palestinei, Antiohia, Macedonia, Babilon şi Roma.
Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 29-36. Sfântul
Apostol Iacov cel Mic a predicat Evanghelia în Ierusalim fiind şi episcopul acestei biserici,
Sfântul Apostol Iuda, fratele lui Iacov cel Mic, se ştie doar că „ar fi răspândit învăţătura
creştină şi în alte ţări îndepărtate”. Cf. Pr. Ioan Constantinescu, op. cit., pp. 314-315 şi p. 346.
30
Epistolele soborniceşti, în funcţie de autor, relevă o anumită complementaritate

a principiilor procesului de evanghelizare. Fiecare autor vine cu un element
caracteristic, reuşind astfel să întregească imaginea asupra evanghelizării şi
mărturiei creştine din primul veac.
Cronologic vorbind prima dintre Epistolele soborniceşti, cea a Sfântului
Iacov, a fost scrisă înainte de anul 62, anul martirizării sale68. Destinatarii
Epistolei sunt „cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere” (Iac. 1,1),
observându-se clar aspectul sobornicesc (universal) al acesteia69.
Sfântul Apostol Iacov reluând avertismentul Mântuitorului cu privire la modul
în care creştinii ar trebui să se raporteze la timpurile apocaliptice (Mt. 24,11),
pledează pentru o propovăduire a Evangheliei prin fapte izvorâte din credinţă:
„Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă
pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor,
el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale” (1, 22-23).
Îndemnul său merge chiar mai departe condiţionând credinţa de existenţa
faptelor ca şi element al mântuirii, expunând astfel o pledoarie pentru mărturia
creştină prin modul de viaţă: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are
credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” (2,14)
folosindu-se în acest scop de comparaţia legăturii dintre suflet şi trup care unul
împreună cu celălat fac o fiinţă vie: „Căci precum trupul fără suflet mort este,
astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (2,26).
Vom observa mai târziu, transpuse în practică, în activitatea Bisericii, aceste
concepte ale evanghelizării şi mărturiei creştine, admirabil puse în operă de
ierarhi, preoţi şi credincioşi şi în special de către Sfinţii Trei Ierarhi, cei care
definesc oarecum acest aspect al misiunii creştine70.
Anticipând într-un fel disputele doctrinare care vor marca Biserica secolelor
IV-VIII, perioada Sinoadelor ecumenice, Sfântul Apostol Iacov sfătuieşte pe
68
Pr. Ioan Constantinescu, op. cit., p. 316.
69
Ibidem.
70
Pr. asist. Dr. Viorel Ioniţă, Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Studii
Teologice”, nr.1-2, ian.-feb., 1983, pp. 21-24.
31
credincioşii timpului său, dar şi pe cei din toate timpurile: „Nu vă faceţi voi
mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua”
(3,1), aspect întâlnit şi în celelalte epistole soborniceşti. Apostolul avertizează
astfel profetic despre pericolul devierii de la învăţăturile Evangheliei.
Pentru Sfântul Iacov, evanghelizarea are şi un rol expiator pentru cel care o
desfăşoară: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce
cineva. Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui
sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (5, 19-20). Acest text este
adeseori evocat de către sectele neoprotestante ca motivaţie a
„misionarismului”71 pe care îl desfăşoară, uneori cu mijloace şi metode
incorecte, dus până la agresivitate. Desigur că analiza textului, în contextul
întregii Epistole, duce către concluzia „întoarcerii” la adevăr pentru un creştin
deja împins spre rătăcire de „mulţii învăţători” evocaţi mai înainte, unde
„misionarii” sectari se încadrează mult mai bine decât în calitatea de „preoţi ai
Bisericii”, cum le-ar plăcea să fie recunoscuţi. Scopul epistolei este de a încuraja
pe creştini în suferinţele pricinuite de persecutori şi de a-i motiva spre mărturie
creştină, oferind totodată şi învăţături despre cum trebuie transpuse în viaţa de zi
cu zi principiile Evangheliei.
Şi pentru că am vorbit de complementaritatea Epistolelor soborniceşti aducem
în atenţie acum faptul că Sfântul Apostol Petru este cel care elucidează problema
preoţiei în creştinism (I Pt. 2,9). Această temă însă va fi tratată într-un subcapitol
special dedicat subiectului abordat de această lucrare.
Sfântul Petru adresează Bisericii două epistole, ambele adresate credincioşilor
din diferite locuri. Caracterul sobornicesc reiese din afirmaţia autorului: „Petru,
apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont,
în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia” (I Pt. 1,1) şi: „Simon Petru,
slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreptatea Dumnezeului nostru
şi a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a
71
Misiologie Ortodoxă..., pp. 76-79.
32
noastră” (II Pt. 1,1). Cele două expresii: „cei ce trăiesc împrăştiaţi printre
străini” şi „celor ce... au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră” arată
clar că epistolele nu aveau doar un caracter local ci erau, mai ales, universale
(soborniceşti).
Vremea scrierii celor două epistole este primul secol creştin, respectiv anii 64
pentru prima, scrisă din Babilon72 şi 67, pentru a doua, scrisă din Roma73.
Conceptele sale evanghelistice sunt clare şi scopul este aproape identic:
încurajarea spre persistenţă în mărturia creştină prin propriul mod de viaţă, în
ciuda cruntelor persecuţii. În a doua epistolă, spre deosebire de prima, doreşte să
elucideze şi problema Parusiei Domnului74.
Apostolul şi Evanghelistul Ioan adresează deasemenea întregii Biserici trei
epistole, alături de Evanghelia a IV-a care îi poartă numele, şi Apocalipsa75.
Toate trei epistole ale sale sunt scrise din Efes şi adresate Bisericii, chiar dacă
pentru desemnarea acesteia foloseşte termeni diferiţi. Astfel pentru adresanţii
primei epistole întrebuinţează termenul simplu „vouă” reieşind clar că se
adresează credincioşilor Bisericii în general. Formulările pentru destinatarii
celorlalte două epistole sunt: „aleasa doamnă şi către fiii ei” şi „către Gaiu”.
Toate trei sunt o pledoarie a iubirii creştine care trebuie să anime pe orice
credincios. Vom vedea mai târziu pe parcursul acestei lucrări că acest concept
evanghelistic va fi unul de prim rang în Biserica Ortodoxă.
Epistola sobornicească a Sfântului Iuda, fratele lui Iacov, ruda Domnului,
primul episcop al Ierusalimului76, a fost scrisă undeva în Palestina, cel mai
probabil Ierusalim, în anul 64 sau 6677. Asemeni celorlaţi autori de epistole
72
73
Ibidem, p. 331.
74
Ibidem.
75
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în
studiul Noului Testament, vol. I, ed. a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001, pp. 150-154.
76
77
Ibidem, p. 348.
33
soborniceşti Sfântul Iuda avertizează de apariţia ereziilor şi îndeamnă la

mărturie ca trăire creştină78.
Ca să rezumăm pe scurt conceptele evanghelizării şi ale mărturiei creştine,
desprinse din Epistolele soborniceşti am putea spune astfel:
 se afirmă posibilitatea apariţiei ereziilor şi ereticilor care vor falsifica

adevărul Evangheliei;
 singure principiile Evangheliei feresc de abaterea de la dreapta credinţă,
transmisă de autorii Epistolelor soborniceşti;
 sunt clarificate slujirile şi rolurile în evanghelizare şi în mărturie creştină;
 este necesară trăirea creştină ca mărturie din iubire a adevărului
Evangheliei.
II.4. Epistolele soborniceşti sursă a principiilor evanghelizării şi

mărturiei creştine în vremea Părinţilor Apostolici
78
Ibidem, p. 347.
34
Era cu totul firesc şi normal ca dinamismul evanghelizării poruncit şi asigurat

de Mântuitorul prin Sfântul Duh, decurgând din însuşi înţelesul formei
gerundivale (mergând), să continue cu aceeaşi vigoare amplificându-şi chiar,
efectele, aşa cum ştim că s-a întâmplat în secolele următoare, şi în mod cu totul
special în secolele II-V. Epistolele soborniceşti vor avea, în această perioadă,
rolul de fundament în aplicarea conceptelor şi principiilor de evanghelizare şi
mărturie creştină.
Încă din primul veac Biserica abia înfiinţată se confrunta cu ostilitatea
mediului păgân şi iudaic, privită fiind ca promotoarea unei credinţe străine şi
împotrivitoare rânduielilor religios-statale impuse de autorităţile vremii. Sunt
celebre persecuţiile sângeroase din timpurile începând de la împăratului roman
Nero79 şi continuând până la Iulian Apostatul80.
Au mărturisit credinţa creştină, chiar cu preţul vieţii pământeşti, Sfinţii
Apostoli Iacov81, Petru şi Pavel82, Ioan83, Ignatie Teoforul (†107)84, Policarp
episcopul Smirnei († 156)85, Iustin Martirul şi Filosoful († 165-166)86 şi multe
alte mii de creştini.
În desfăşurarea evanghelizării, aflăm din scrierile patristice, că primul obiectiv
era consecvenţa faţă de mărturia înaintaşilor lor, rămânerea la „ce este scris” dar
şi predicat prin viu grai, aşa cum îndemna şi Sfântul Apostol Pavel pe
credincioşii din locurile pe unde predicase Evanghelia (II Tes. 2,15), era de fapt
79
Dealtfel şi autorii Epistolelor soborniceşti au avut de suferit aceste prigoane. Sfântul Iacov
este ucis cu pietre sau aruncat de pe aripa templului din Ierusalim din ordinul Sinedriului
iudaic în anul 62, Sfântul Petru este martirizat la Roma, în anul 67, în timpul persecuţiei
declanşate de Nero, Apostolul Ioan deşi a murit de moarte naturală prin anul 100, fusese
anterior torturat într-un cazan cu ulei încins în timpul împăratului Domiţian (81-96) iar despre
Sfântul Iuda ştim că i-au fost arestaţi fiii din porunca lui Domiţian. Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, op. cit., p. 29,31; Pr. Ioan Constantinescu, op. cit., p. 322; Pr. Prof. Dr. Vasile
Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, op. cit., p. 158.
80
Istoria Bisericii Universale, colectiv de autori, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975, pp. 71-88.
81
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., pp. 28-29.
82
Ibidem, p. 36.
83
Ibidem, pp. 29-30.
84
Pr. Prof. Dr., Ioan G. Coman, Patrologie, Editura Sf. M-re. Dervent, 1999, p. 35.
85
Ibidem, p. 37.
86
Ibidem, p. 43.
35
transpunerea în practică a îndemnului la ferire de „învăţătorii mincinoşi” despre

care avertizaseră autorii epistolelor soborniceşti87.
Scriitorii creştini din primele patru secole după Hristos, deşi s-au ocupat de
cele mai diferite aspecte ale vieţii creştine, privită în raporturile sale interne sau
în relaţiile sale cu tot ceea ce însemna „lumea din afară”, şi, deşi au cunoscut şi
mărturisit cu toţii universalitatea religiei creştine, totuşi, aproape fără excepţie,
„au considerat Biserica creştină ca pe un nucleu separat de lume”88 şi, au înţeles
că Biserica lui Hristos pe pamânt, se identifică cu Împărăţia lui Dumnezeu în
plină dezvoltare.
Astfel Împărăţia lui Dumnezeu despre care vorbeşte atât de des Sfânta
Evanghelie este Biserica89. După datele sinopticilor, împărăţia lui Dumnezeu
este actuală, dar totodată viitoare. Ea este actuală în sensul că există deja în
sufletele ucenicilor, va creşte şi se va dezvolta, şi este viitoare în sensul că va
ajunge la deplinătate numai într-un viitor îndepărtat, la Parusie. Această
împărăţie există deja pe pământ90.
Când Mântuitorul şi-a început propovăduirea a reluat cuvintele Sfântului Ioan
Botezătorul: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 1,15; Mt. 10,28; Lc.
11,20) vedem cum această formulă s-a transformat în chip firesc în: „... a ajuns
la voi împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea Mântuitorul afirmă: „Legea şi
proorocii au fost până Ia Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte
şi fiecare se sileşte spre ea” (Lc. 16,16), iar altă dată, răspunzând fariseilor, zice:
„împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut... Căci, iată, împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17,20-21).
Despre o deosebire între Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserică se poate vorbi
numai în ceea ce priveşte gradul de realizare şi desăvârşire a fiecăreia în timp şi
87
88
Pr. asist. Dr. Viorel Ioniţă, op. cit., p. 11.
89
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară, Ecumenism, Editura
Performantica, Iaşi, 2006, p. 36.
90
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos - lumina lumii şi îndumnezeitorul omului...,
47.
36
în eternitate. Biserica este identică cu împărăţia lui Dumnezeu în sensul că ea

constituie începutul acestei Împărăţii aici pe pământ91. În această împărăţie,
Hristos este împărat, învăţător, Sfinţitor şi mai ales Mântuitor al fiilor ei şi
singurul căruia i se cuvine închinare şi ascultare92.
Concepţia respectivă a determinat în primele trei secole atitudinea duşmănoasă
a celor „din afară” faţă de creştini, atitudine care a determinat o claustrare a
acestora faţă de lume în general, deşi Evanghelia se propovăduia în continuare.
Nu este de mirare că în situaţia dată, chiar ideile de nuanţă maniheică (ca de
exemplu, că lumea este rea în sine), erau uşor receptate chiar de către unii buni
credincioşi ai Bisericii şi astfel apăreau mereu tendinţe de separare faţă de lume
ca atare şi nu numai faţă de rătăcirea religioasă şi decadenţa morală a acesteia93.
Începând cu împăratul Constantin cel Mare (300-337) se produce schimbarea
radicală cu privire la raporturile dintre religia creştină şi statul roman, ceea ce a
atras după sine o rapidă pătrundere a principiilor de viaţă creştină, a Evangheliei,
în toate straturile sociale şi în toate compartimentele de activitate din acea
vreme94.
În foarte scurt timp, Imperiul Roman se încreştinează şi tot atât de repede
Biserica creştină îşi lărgeşte spaţiul său până la a se suprapune cu Imperiul
Roman, „marginile pământului” cunoscute la acea vreme.
Procesul de evanghelizare însă nu s-a produs fără dificultăţi şi momentul de
criză pe care îl are de înfruntat Biserica creştină în drumul parcurs în secolele I -
IV spre a deveni o Biserică universală, îl constituie încercarea împăratului Iulian
Apostatul (361-363) de a reînvia păgânismul muribund95.
Iulian Apostatul nu a putut să restaureze păgânismul cu tot ceea ce însemna el:
filozofie, mod de viaţă etc., dar a reuşit să scoată în evidenţă elementele
necreştine din societatea Imperiului socotit creştin. Iulian Apostatul, care a
91
Ibidem, p. 72.
92
Ibidem, p. 81.
93
Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p. 187.
94
95
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 65.
37
duşmănit religia creştină mai mult decât oricare dintre împăraţii romani
persecutori a adus însă, împotriva voinţei sale, un mare serviciu Bisericii prin
aceea că a atras atenţia asupra limitelor şi mai ales asupra sarcinilor Bisericii
creştine în societatea Imperiului Roman la jumătatea drumului dintre Constantin
cel Mare şi Teodosie cel Mare96.
Prin procesul de creştinare treptată a tuturor straturilor sociale şi prin
pătrunderea principiilor creştine în toate domeniile de activitate: politică,
socială, culturală şi economică, Biserica ocupase un larg spaţiu în societatea
Imperiului Roman din acel timp, spaţiu pe care l-a umplut cu valori creştine
corespunzătoare, marii săi gânditori din secolele II - IV şi din următoarele, între
care Sfinţii Trei Ierarhi se înscriu la loc de frunte97.
Alături de contribuţia lor hotărâtoare la încheierea controverselor doctrinare şi
la formularea unor adevăruri fundamentale ale credinţei ortodoxe, Sfinţii Trei
Ierarhi au adus o contribuţie tot atât de importantă la crearea unei civilizaţii
creştine, cu care religia creştină era datoare societăţii după înlăturarea civilizaţiei
păgâne98.
Abia prin crearea a ceea ce numim civilizaţie creştină a putut Biserica să
încorporeze toate activităţile umane şi să atingă în mod concret dimensiunea sa
de universalitate.
În primele trei secole, universalitatea Bisericii era înţeleasă mai mult în sens
etnic şi social, sau, mai precis, împotriva diferenţierii etnice şi sociale dintre
oameni, pe baza principiului paulin că „...în Hristos nu este nici iudeu, nici elin,
nici rob, nici slobod” (Gal. 3,28).
Un aport deosebit în activitatea misionară a Părinţilor Apostolici şi a
scriitorilor bisericeşti l-au avut scrierile lor, care urmând duhului apostolic,
primit şi cunoscut de ei de la Sfinţii Apostoli, au fixat învăţăturile de credinţă
transmise prin Sfânta Tradiţie până în zilele noastre99.
96
97
Ibidem, p. 18.
98
Ibidem.
99
38
În concepţia şi mărturisirea lor creştină, evanghelizarea se bazează pe

hristologia cosmică şi promovează o vedere integrală a creaţiei, ea sesizează
unitatea ultimă a umanităţii şi solidaritatea interioară a întregii creaţii în faţa
Creatorului. Din această perspectivă se vede că întreaga creaţie este un dar al lui
Dumnezeu şi scopul său este sa devină un sacrament permanent al dragostei Sale
pentru lume100.
Evanghelizarea trebuie să afirme nu numai realitatea îngrozitoare a păcatului
uman, ci şi faptul că această creaţie a lui Dumnezeu este, înainte de toate, bună
şi că dragostea lui Dumnezeu cuprinsă în Hristos cel înviat este mai puternică
decât puterile întunericului şi ale păcatului101 (Rm. 8,38-39).
Afirmând tensiunea dintre vechea lume, ca lume marcată de puterea păcatului
şi a morţii, şi lumea nouă, care va să vină, eliberată prin puterea lui Hristos cel
Înviat, mărturia creştină apare, deodată, ca sursă a responsabilităţii şi a
speranţei în fiecare moment al istoriei. Acum este perioada apologiilor şi a
scrierilor polemice, acum este timpul de glorie al celebrelor şcoli catehetice de
la Alexandria şi Antiohia102.
Evanghelizarea se desfăşoară plenar în ciuda persecuţiilor sângeroase
împotriva creştinilor, ceea ce a făcut să se afirme afirme la acea vreme: „Semen
est sanguis christianorum”103 (sângele creştinilor este o sămânţă). Câteva
exemple de atitudine misionară pot fi desprinse din studierea atitudinilor unor
Părinţi Apostolici şi din lucrările aparţinând vremii respective. Cele mai vechi
scrieri bisericeşti ale Părinţilor Apostolici stăruie asupra caracterului obligator al
evanghelizării ca misiune.
Epistola către Diognet socoteşte că singură slujirea misionară prin mărturie
creştină, poate să-l facă pe om următor lui Dumnezeu: „Să nu te prindă mirarea
că omul poate fi următor lui Dumnezeu. Poate, dacă vrea; căci fericirea nu stă în
100
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi
cultul Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 3 – 4, 1976, p. 8.
101
102
Pr. asist. dr. Viorel Ioniţă, op. cit., p. 12.
103
Tertulian, Apologeticum, 50,13, apud Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 63.
39
a domnii peste aproapele, nici a voi să ai mai mult decât cei mai slabi, sau în a fi
avut şi a asupri pe cei de sub tine; nu în aceasta se arată cineva următor lui
Dumnezeu, căci acestea sunt în afară de maiestatea Lui; ci cine ia asupră-şi
povara aproapelui, cine este gata a ajuta pe cel mai slab din puterea sa, cine dă
celor lipsiţi din toate cele ce a primit de la Dumnezeu şi se arată a fi ca
Dumnezeu pentru cei cărora le ajută, acela e următor lui Dumnezeu”104.
Sfântul Ignatie Teoforul comentând marea slujire a Mântuitorului Hristos,
zice: „Unde este multă osteneală, acolo e mult câştig”. Şi de aceea: „Văduvele
să nu fie neîngrijite: după Domnul să fii îngrijitorul lor. Lucraţi împreună cu
alţii, luptaţi, alergaţi, pătimiţi, odihniţi, sculaţi-vă împreună, ca îngrijitori,
ajutători şi slujitori ai lui Dumnezeu”105.
Epistola lui Barnaba condiţionează răsplata numai de servire. Servirea lumii
ca misiune este „postul” ales de Dumnezeu: „Iată, acesta este postul pe care l-am
îndrăgit Eu, zice Domnul: Dezleagă orice nod al nedreptăţii, desfă ochiurile
învoielilor silite, pune în libertate pe cei răniţi. Şi nimiceşte orice zapis nedrept.
Dă pâine celor flămânzi, şi pe cel gol care-ţi iese în cale, îmbracă-1; pe fără
adăpost primeşte-i în casă şi pe cel umilit nu-1 trece cu vederea. Atunci lumina ta
va izbucni ca aurora şi mântuirea ta va spori repede, dreptatea ta va merge
înaintea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura. Atunci vei striga şi Dumnezeu
te va auzi. Pe când încă vei vorbi tu, îţi zice: Iată-mă, de faţă sunt, dacă vei
arunca de la tine lanţurile şi ridica mîinilor şi cuvântu! de murmurare şi dacă vei
da din inimă celui flămând pâinea ta şi tei vei îndura de sufletul smerit” (Is.
57,6-10)106.
Epistola întâia către Corinteni a lui Clement Romanul, tratând despre servire,
înţeleasă tot ca misiune, ca trăire a Evangheliei, dă aceste îndemnuri: „... luptaţi
pentru binele tuturor fraţilor... Plângeţi pentru greşelile aproapelui şi scăderile
104
Epistola către Diognet, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. I, traducere de Pr. Ioan
Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927, p. 332.
105
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol.
I, trad. de Pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927, p. 322.
106
Epistola lui Barnaba, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. I, traducere de Pr. Ioan
Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927, p. 55.
40
lui le socotiţi ca ale voastre”107. Tot acelaşi Părinte Apostolic mai scria: „Această
lucrare (a mântuirii, n.a.) se numeşte în multe feluri: har şi luminare, desăvârşire
şi spălare. Spălare pentru că prin ea ne curăţim păcatele; har căci prin ea se iartă
vina pentru păcate; luminare pentru că prin ea se strecoară acea sfântă lumină
mântuitoare, ceea ce înseamnă că vedem departe în dumnezeire, iar desăvârşire
o numim pentru că nu e nevoie să fie întregită cu nimic...”. „După cum voinţa
Lui devine înfăptuire şi se numeşte «lume», tot aşa hotărârea Lui este mântuirea
oamenilor şi ea se numeşte Biserică”108.
Slujirea misionară a Părinţilor Apostolici, urmând întocmai exemplul Sfinţilor
Apostoli ai căror ucenici au fost, era ecumenică, întrucât peste tot propovăduiau
Evanghelia (II Cor. 1,1; I Cor. 1,2)109, erau fideli cuvântului Sfântului Apostol
Iacov: „Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte
călcători de lege” (Iac. 2,9), discriminarea etnică ori socială neaflându-se în
lucrarea lor misionară.
Mărturia Sfinţilor Apostoli era deosebit de vie în amintirea lor şi nu de puţine
ori ei citau sau îi imitau pe aceştia activând misionar. Cuvintele Sfinţilor
Apostoli, de a căror slujire misionară fuseseră fascinaţi şi care îi determinară în a
se converti la creştinism, ei le transmiteau întocmai, cu fapta şi cuvântul,
dovedind profunda transformare a sufletelor. „Fiţi buni între voi şi milostivi,
iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, întru Hristos” (Ef.
4,32).
„Şi umblaţi întru iubire precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi s-a dat pe Sine
pentru noi.” (Ef. 5,2). „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce
plâng... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12,15,21).
Sfântul Apostol Pavel pune la baza slujirii misionare, iubirea: „Slujiţi-vă prin
iubire unul pe altul căci toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta:
107
Epistola I a lui Clement către Corinteni, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, trad. de
pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927, p. 96 - 108.
108
Ibidem.
109
Magistrand Grigoraş Aurel, Biserica Slujitoare, în Ortodoxia, nr. 2, apr. – iun., 1966, p.
235.
41
iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5,13-14). De aceea: „Purtaţi-vă

sarcinile unii altora şi veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6,2). La rândul său,
Sfântul Apostol Iacob învaţă pe ucenicii săi care i-au continuat opera misionară:
„...cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să
cercetăm pe orfani şi văduve, în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi, fără de
pată, din partea lumii” (Iac. 1,27), ori „cercetarea” de care vorbeşte aici este
tocmai o expresie a misiunii iubitoare de lume.
Observăm că starea de decadenţă a lumii contemporane Părinţilor Apostolici
era urmare a rătăcirii de la adevărul dumnezeiesc originar, iar misiunea lor
consta tocmai din „întoarcerea la adevăr” a acestora, de care aminteşte Sfântul
Iacov în epistola sa.
Fără a se limita doar la propovăduire, Părinţii Apostolici slujeau misionar şi
prin acţiunile filantropice, iniţiate la modul organizat încă din vremurile
apostolice110, întrucât se ştie că o primă problemă a Bisericii primare a fost
sărăcia. Ajutarea celor săraci, credinţa prin fapte, era o dimensiune a misiunii
creştine pe care o vor practica la superlativ Sfinţii Părinţi, între care se
evidenţiază în mod deosebit Sfinţii Trei Ierarhi. Propovăduirea Evangheliei ca
acţiune de încunoştiinţare a lumii, era împreună cu acţiunile caritabile,
desfăşurate în toate mediile locuite, o foarte bună mărturie creştină111.
Îndemnul Sfântului Iacov: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui
Dumnezeu şi Tatãl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în
necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii” (1,27), era
pentru creştinii acelor timpuri, ca şi pentru cei de astăzi, idealul unui mod de
viaţă.
Pr. Mihai Vizitiu, op. cit., pp. 130-141.

110
Creştinii ajutau prin ofrandele lor pe cei defavorizaţi material şi chiar dacă obiceiul punerii
111
bunurilor în comun dispăruse între creştini lipsurile celor săraci se împlineau prin darurile
celor mai avuţi. Dr. Aurelia Luchian, Misiunea creştină urbană, în „Teologie şi Viaţă”, nr. 7-
12, Iaşi, 1996, pp. 86-88.
42
II. 5. Epistolele soborniceşti, sursă a evanghelizării şi mărturiei creştine

în practica şi concepţia Sfinţilor Părinţi
Odată cu recunoaşterea creştinismului ca religie licită112, dar mai ales după

Edictul de la Constantinopol113, activitatea misionară a Bisericii începe să
cunoască ceea ce îndeobşte numim „epoca de aur”, secolele IV – VII, puternic
marcate de opera misionară a Sfinţilor Trei Ierarhi, a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, şi a multor altora asemeni lor.
112
Dicţionarul Explicativ al limbii române – legală, permisă, îngăduită de lege, caracter pe
care religia creştină l-a căpătat prin Edictul de la Milan, emis de împăratul Constantin cel
Mare în anul 313.
113
Acest act legal a fost emis de către împăratul Teodosie cel Mare la 28 februarie 380 şi
reînnoit la 10 ianuarie 381, respectivul act poruncind ca toţi supuşii Imperiului Roman să
adere la creştinism. Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală –
manual pentru Seminariile teologice, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 130.
43
Misiunea se desfăşoară de acum pe mai multe direcţii, reuşind să cuprindă şi

să se adreseze şi celor din afara Bisericii, dar pe care îi determină să devină
creştini. Dacă în secolele I – III şi primele două decenii din secolul IV, misiunea
era mult obstrucţionată de grelele persecuţii din partea statului păgân, şi nu
reuşea să aibă decât valenţe limitate, odată cu vremurile de libertate desfăşurarea
misiunii atinge un caracter plenar. În perioda restricţiilor, misiunea Bisericii
avea mai mult un caracter evanghelizator pentru cei din afara ei, şi mai puţin în
laturile celelalte, sfinţitor şi conducător, iar pentru cei din Biserică misiunea se
manifesta şi caritativ. A trebuit ca Biserica să cunoască timpul libertăţii pentru a
îndeplini la modul admirabil misiunea ei. Protagoniştii acestei opere misionare,
cu statut de excelenţă şi eminenţă au fost şi rămân Sfinţii Trei Ierarhi, Ioan Gură
de Aur (354-407), Vasile cel Mare (330-379) şi Grigorie de Nazians (330-390).
Sfântul Vasile cel Mare a fost de la bun început o fire înclinată spre viaţa
contemplativă, dar simţindu-se chemat spre a se angaja cu toată capacitatea sa
de muncă în slujba Bisericii, nu a ezitat să-şi dedice propriile resurse intelectuale
şi morale în folosul celorlalţi, aplicând parcă îndemnul Sfântului Iacov (Iac. 5,).
Sfântul Vasile cel Mare a înţeles că primii călugări creştini încercau să dea
naştere în pustie unei lumi opuse lumii antice păgâne, caracterizată printr-o falsă
închinare şi o moralitate nepermisă, de aceea prin noua dimensiune pe care el o
dă monahismului, păstrînd sensul şi scopul originar al ascezei, doreşte să
angajeze pe monahi în slujba societăţii.
Marele ierarh de la Cezareea Capadociei s-a ocupat în mai multe rânduri, nu
întâmplător, de originea şi esenţa răului în lume, în legătură cu care considera că
nu are existenţă în sine, ci că provine din libertatea omului şi există ca o lipsă a
binelui. Creaţia, lumea, nu poate conţine în sine răul, pentru că ea este de la
Dumnezeu, iar Dumnezeu, Binele Absolut, nu poate fi autor al răului. De aceea,
tot ceea ce există în lume este bun în sine şi trebuie sustras de sub influenţa
păcatului. Această posibilitate fiind de fapt esenţa misiunii creştine. Astfel
concluzia sa constituie una dintre premisele majore ale deschiderii faţă de lume,
44
pe care Sfântul Vasile o recomandă nu numai simplilor credincioşi, ci şi

monahilor.
Opera de binefacere iniţiată şi condusă de el poate fi pusă în legătură cu
activitatea sa de reformare a monahismului, dar şi cu sesizarea deosebit de clară
a nevoilor lumii. După ce a pus ultimele baze ale vieţii monahale de rânduială
cenobitică114, pentru a permite călugărilor să se implice în mod concret pentru
binele semenilor lor, Sfântul Vasile a anexat la mânăstirile înfiinţate de el
spitale, sau aziluri pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îşi aveau un aport
important la îngrijirea celor în nevoi. Sfântul Vasile cel Mare a organizat
asistenţa socială a Bisericii încă din timpul păstoririi sale ca preot, dar marele
aşezământ de lângă Cezareea Capadociei, care a fost numit „Vasiliada”, după
numele întemeietorului, a fost înfiinţat după anul 370115 şi inaugurat la anul 374,
fiind invitat şi Sf. Grigorie de Nazianz, care a rostit şi o celebră cuvântare cu
această ocazie116.
Aşezământul caritabil este de fapt primul spital din lume, şi cuprindea case
pentru îngrijirea leproşilor, azile pentru bătrâni, o mare clădire pentru călătorii
străini, şi şcoli pentru copii, în care puteau învăţa carte şi diferite meserii.
Infirmilor, incapabili de a se mişca, dar nu lipsiţi cu totul de posibilitatea de a
lucra ceva cu mîinile, li s-au clădit ateliere meşteşugăreşti, pentru ca prin
produsul muncii lor să contribuie la întreţinerea aşezămintelor.
Sfântul Ioan Gură de Aur a preferat, urmând înclinaţiei proprii şi cerinţelor
timpului, să se dedice mai mult educării religios-morale a poporului. Orice
păstor de suflete anterior Sfântului Ioan Gură de Aur s-a ocupat de educaţia
religios-morală a păstoriţilor săi, dar nota dominantă a misiunii creştine până în
114
Mod de viaţă în comun al călugărilor din mânăstiri, în care bunurile aparţin tuturor
vieţuitorilor. Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic
de cunoştinţe religioase, Editura Diocezană, Caransebeş, 2001, p. 100.
115
Este anul începerii episcopatului său în Cezareea Capadociei. Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan G.
Coman, Patrologie..., p. 112.
116
Patrologiae cursus completus; series graeca, vol. XXXV, col. 857 A - 909 C, apud Pr.
asist. Dr. Viorel Ioniţă, Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei Ierarhi, în Studii
Teologice, nr.1-2, ian.-feb., 1983, p. 13.
45
secolul IV o constituia faptul că aceasta se îndrepta doar spre comunitatea

creştină propriu-zisă. Sfântul Ioan Gură de Aur este interesat însă, încă din
timpul activităţii sale la Antiohia, dar mai ales din anii de păstorire ca
arhiepiscop al capitalei Imperiului, să instituie un stil general de viaţă creştină.
El se preocupă nu numai de îmbunătăţirea vieţii creştine a auditorilor săi, ci
urmăreşte înviorarea principiilor creştine a vieţii morale a întregii societăţi117.
Continuând activitatea misionară a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură
de Aur a organizat nenumărate spitale, cantine populare, adăposturi pentru
infirmi şi nu numai pentru săracii capitalei, dar şi pentru străinii veniţi în
capitală şi cărora li se dădeau haine şi bani de cheltuială pentru întoarcerea
acasă. El a creat de fapt o suburbie întreagă în Constatinopol, un mic orăşel al
ospitalităţii şi filantropiei creştine care adăpostea mii de oameni.
Sfântul Grigorie de Nazianz este preocupat de ideea accesibilităţii creştinilor
la valorile culturale profane din vremea sa, şi de crearea unor valori culturale
creştine care să depăşească pe cele păgâne. Prin cele 507 poezii ale sale, cu un
total de aproximativ 18.000 de versuri, Sfântul Grigorie de Nazianz este „una
din cele mai mare podoabe ale literaturii şi gândirii patristice”, după cum îl
defineşte Părintele Prof. Ioan G. Coman118. Dar aportul deosebit al acestor Sfinţi
Ierarhi în lucrarea misionară a creştinismului îl constituie fixarea bazelor
învăţătoreşti despre cele trei laturi ale misiunii Bisericii.
Aceştia în unanimitate consideră că misiunea în deplinătatea ei este o trăsătură
specifică preoţiei acordată de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor
lor, este o dovadă a mărturiei creştine: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău;
cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am
trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie
sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor
crede în Mine, prin cuvântul lor” (In. 17,17-20).
117
118
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 121.
46
Observăm că problema sfinţirii urmaşilor Sfinţilor Apostoli este consemnată

aici în mod clar. Evanghelistul trebuie să fie o persoană responsabilă, conştientă
că Dumnezeu există, că S-a descoperit, S-a întrupat, S-a jertfit pentru noi, a
pătimit pentru fărădelegile noastre, S-a pogorât la Iad pentru strămoşii noştri, a
înviat din morţi făcându-Se început învierii noastre. S-a înălţat întru slavă, unde
şi noi putem ajunge şi ne putem împărtăşi de viaţa de veci.
Preotul ca unul care propovăduieşte Evanghelia lui Hristos trebuie să fie în
toată deplinătatea firii, un om integru, în care să nu existe vicleşug (In. 1,47), în
stare să conducă la adevăr pe cel căzut în păcat sau în necredinţă, pe cel cu
mintea şi cugetul întinat (Ps. 24,4; I Tm. 2,8; 6,5).
Înţelegând înălţimea preoţiei, slujitorul altarului îşi vădeşte credinţa prin viaţa
sa, încât Evanghelia să se răspândească mai întâi prin exemplul vieţii sale
proprii şi apoi prin învăţăturile pe care le dă oamenilor. „A fi misionar - învăţăm
de la Sfinţii Trei Ierarhi, pe lângă vocaţie - înseamnă a avea alese însuşiri morale
şi intelectuale, a poseda forţa propovăduirii altora şi a-i determină la îndreptarea
vieţii sau la mărirea virtuţii. Aceşti mari dascălii ai lumii şi ierarhi depăşeau pe
contemporanii lor, din orice religie, şi căutau altceva mai trainic, mai copleşitor,
un răspuns complet la întrebările sufletului şi pe acesta l-au găsit în învăţătura
creştină”119.
„Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema” (Mt. 5,19) a fost ecoul
care a urmărit sufletul celor trei dascăli. Însuşirile morale şi pregătirea
sufletească şi intelectuală menţin turma duhovnicească întreagă, apără pe fiecare
credincios în parte, iar rătăcirea nu-şi găseşte loc. Exemplu în această privinţă
este Sfântul Apostol Pavel, a cărui activitate, pregătire, îndemn, suferinţă,
depăşesc obişnuitul.
119
Diac. Conf. P. I. David, Responsabilitatea misionară, după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Studii
Teologice”, nr. 5-6, mai-iun., 1984, p. 306.
47
Pentru un slujitor al altarului, studiul şi exerciţiul nu trebuie întrerupte

niciodată, pentru a avea un succes misionar deplin, pentru a fi pregătit oricând şi
bine, ţinând seama de nevoile celor din jurul său120.
Sfinţii Trei Ierarhi nu tolerează sminteala şi au cuvinte de foc împotriva celor
nepăsători şi îndărătnici, celor nedrepţi şi iresponsabili, plecând de la unele
cazuri negative ale Vechiului şi Noului Testament, pe care le expun ca pilde
pentru cei chemaţi şi împuterniciţi să îndeplinească lucrare misionară.
Misionarul ca unul care se pregăteşte pentru propovăduirea Evangheliei,
trebuie să fie un următor al lui Hristos şi convins că „Evanghelia nu este de la
oamenii” (Gal. 1,8), ci pentru mântuirea oamenilor. Să fie atât de angajat în
misiunea sa încât să poată spune cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). „Atunci eşti un propovăduitor
desăvârşit, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, când şi prin cele ce faci şi prin cele
ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită pe care a făgăduit-o
Mîntuitorul Hristos”121.
Cel care se pregăteşte pentru misiunea propovăduirii Evangheliei trebuie să
aibă şi să simtă vocaţia. El este un exponent al împăcării, un mijlocitor al ier-
tării, un trăitor al cinstei în faţa oamenilor, îmbrăcat în platoşa dreptăţii şi încins
cu sabia adevărului. Numai aşa îl vor urma căutătorii de Dumnezeu şi nu vor
fugi să caute răspuns nevoilor lor sufleteşti în altă parte (F.Ap. 20,29; II Pt. 2,1-
2,17-20).
„Sunt condamnaţi cei ce nu simt Preoţia... de aceea cad în viclenie, în
nepricepere sau întrebuinţează rău Preoţia”122. Nu trebuie să se angajeze într-o
lucrare despre care ştiu prea puţin sau deloc. Exemplu de dragoste pentru
tradiţiile străbune, vas ales şi apostol al neamurilor, vocaţie desăvârşită este
Sfântul Apostol Pavel, „...cel ce a îndurat tot felul de vrăjmăşii, dar a şi avut tot
120
Pr. Costachi Grigoraş, „...Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!...”, Editura Trinitas,
Iaşi, 2000, pp. 7-9.
121
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 10, 1957, p. 953.
122
Ibidem, p. 976.
48
felul de biruinţe. N-a încetat vreodată lupta şi niciodată nu i-a lipsit cununa...”,
arăta Sfântul Ioan Gură de Aur123, iar Sfântul Grigorie de Nazianz definea
preoţia ca „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, pentru diversitatea sufletelor şi
nenumăratelor îndeletniciri ale credincioşilor. Fiecare dintre slujitorii altarului
sau dintre candidaţii la Preoţie trebuie să fie conştient de vocaţie. „Dacă nu o
simt, să o caute”, spunea Sfântul Grigorie de Nazianz124.
Slujirea preoţească îşi are originea în arhieria Mântuitorului Hristos, în
descoperirea lui Dumnezeu - Tatăl şi în lucrarea Sfântului Duh: „Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor
fi...” (In. 20,22-23), astfel au gândit Sfinţii Trei Ierarhi conştienţi de darul
preoţiei primit de ei prin Taina Hirotoniei şi au lucrat în consecinţă „cu timp şi
fără timp” (II Tm. 4,2), au fost şi au rămas în comuniune cu Hristos şi cu cei pe
care i-au slujit, au primit, au păstrat şi au transmis prin hirotonie succesiunea în
credinţă şi au păstrat succesiunea apostolică, ca pe o lumină sfântă, păstrând prin
aceasta o legătură vie cu Mântuitorul: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar voi sunteţi
mlădiţele...” (In. 15,5).
Misiunea evanghelizării este angajată în lume şi pentru lume, dar nu din lume,
fiind slujitoare omului în toate aspectele vieţii. „Voi sunteţi sarea pământului şi
lumina lumii” (Mt. 5,13). Sfinţii Trei Ierarhi sunt cei care au accentuat
umanismul evanghelic şi responsabilitatea creştină, scoţând în evidenţă slujirea
Bisericii lui Hristos în lume şi iniţiind o teologie creştină a slujirii misionare,
plecând de la cuvintele Evangheliei: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât
aceasta, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi” (In. 15,13).
„Preotul trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o mare mulţime de
oameni...”125. Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Vasile cel Mare făceau apel la tot
ceea ce este uman în cugetarea veche pentru folosirea acesteia în propovăduirea
123
Ibidem, pp. 968-970.
124
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau mai scurt : Despre
preoţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1968, p. 133.
125
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 953.
49
Evangheliei şi viaţa creştină126. Aceştia considerau că lumea nu este un vrăjmaş,

ci un teren unde atletul creştin obţine laurii umanităţii, nu lauda oamenilor127.
Sfinţii Trei Ierarhi au mărit aria de înţelegere a Evangheliei în lumea confuză a
religiilor naturiste, au micşorat unghiul de vedere filozofic asupra creştinismului
şi a intensificat misiunea Bisericii lui Hristos.
Misiunea propovăduirii Evangheliei este o îndeletnicire sfântă şi harică,
fiindcă provine de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii acestora;
de aceea Sfinţii Trei Ierarhi au căutat pacea în Biserică, liniştirea conştiinţelor,
potolirea schismelor şi înlăturarea ereziilor. Omiliile şi Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur, cele Cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz,
Tratatul despre Sfântul Duh şi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, toate
dovedesc îndeletnicirea sfântă şi harică a propovăduirii Evangheliei, a sfinţirii şi
binecuvântării, a conducerii şi întăririi obştei pe care fiecare a păstorit-o; „…
preoţia este mai mare decât o dregătorie împărătească şi este o diferenţă ca între
trup şi suflet. Slujitorul trebuie să fie cucernic, lipsit de mândrie, temut, dar
iubit, autoritar, dar popular, drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic,
aspru, dar înţelegător...”128. El trebuie să ştie că răspunde de sufletele oamenilor
şi la judecata particulară şi la judecata obştească (II Cor. 8,21).
Observăm că Evanghelizarea în gândirea şi atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi era
o continuare a misiunii Sfinţilor Apostoli, şi dacă aceştia au scris diferite lucrări
referitoare la misiune, de fapt nu au făcut decât să ofere memoriei Bisericii
tratate sistematizate, dar şi lecţii vii de mărturie creştină. Toată gândirea lor era
fundamentată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie anterioară lor. „Crainici
ai Sfintei Tradiţii, Sfinţii Părinţi au în Biserica ortodoxă o valoare confesională
documentară, care vine ca importanţă îndată după Biblie”129.
126
Prof. Constantin C. Pavel, Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filosofia
antică, apud Diac. Conf. Dr. Petru I. David, Responsabilitatea misionară după Sfinţii Trei
Ierarhi..., p. 309.
127
Ibidem.
128
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 945.
129
Teodor M. Popescu, Biserica Mrturisitoare, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1995, p.
108.
50
III. Aspecte ale evanghelizării în primele două milenii de

creştinism
III. 1. Dimensiunile misiunii creştine conform Epistolelor soborniceşti
Scriitorii creştini din primele patru secole după Hristos, deşi s-au ocupat de
cele mai diferite aspecte ale vieţii creştine, privită în raporturile sale interne sau
în relaţiile sale cu tot ceea ce însemna „lumea din afară”, şi deşi au cunoscut şi
mărturisit cu toţii universalitatea religiei creştine, totuşi, aproape fără excepţie,
au considerat Biserica creştină un nucleu separat de lume şi, în afara intereselor
misionare sau apologetice, şi-au îndreptat atenţia în exclusivitate asupra acestor
aleşi. Aceasta situaţie a fost condiţionată în primele trei secole de atitudinea
51
duşmănoasă a celor „din afară” faţă de creştini, atitudine care a determinat o

claustrare a acestora faţă de lume în general.
Odată cu zorii libertăţii creştinismului, făcuţi posibili de Sfântul Împărat
Constantin, Biserica a început să umple toate aspectele vieţii Imperiului Roman,
de aceea şi misiunea sa a început să fie una de acomodare cu condiţiile existente
în acea vreme.
Prin procesul de creştinare treptată a tuturor straturilor sociale şi prin
pătrunderea principiilor creştine în toate domeniile de activitate: politică,
socială, culturală, ş.a.m.d., Biserica ocupase un. spaţiu larg în societatea
imperiului, spaţiu pe care 1-a umplut cu valori creştine corespunzătoare, marii
săi gînditori din a doua jumătate a secolului IV şi din perioada care a urmat,
între care Sfinţii Trei Ierarhi se înscriu la loc de frunte. Alături de contribuţia lor
hotărâtoare la încheierea controverselor doctrinare şi la formularea unor
adevăruri fundamentale ale credinţei ortodoxe, Sfinţii Trei Ierarhi au adus o
contribuţie tot atât de importantă la crearea unei civilizaţii creştine, cu care
religia creştină era datoare societăţii după înlăturarea civilizaţiei păgîne.
Abia prin crearea a ceea ce numim civilizaţie creştină a putut Biserica să
încorporeze toate activităţile umane şi să atingă în mod concret dimensiunea sa
de universalitate, respectând astfel mesajul-poruncă al Mântuitorului: „...Îmi veţi
fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului.” (F.Ap. 1,8), reuşind să depăşească şi diferenţele etnice şi culturale,
aşa cum mărturisea Sfântul Apostol Pavel: „ Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai
este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru
că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Gal. 3,28).
Misiunea mântuirii lumii sau a oamenilor, nu se opreşte la evenimentele prin
care Hristos a adus-o şi a dăruit-o lumii prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa,
ci se continuă până la sfârşitul lumii, pentru că Însuşi Dăruitorul şi Împlinitorul
ei, Domnul Iisus Hristos „este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac” (Evr. 13,8).
52
Prin Înălţarea la cer, Mântuitorul nu s-a despărţit de lume, ci a rămas mai

departe în mijlocul ei conform făgăduinţei făcute Apostolilor: „Iată Eu cu voi
sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28,20). El a ales un alt mod,
o altă cale de a fi prezent în lume şi de a lucra mântuirea ei, misiunea preoţească
în cadrul Bisericii. După învierea Sa din morţi s-a arătat Sfinţilor Apostoli,
zicându-le: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea,
mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Mt.
28,19-20).
La Cincizecime prin pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli şi în
urma cuvântului Sfântului Apostol Petru s-au botezat „trei mii de suflete” (F.Ap.
2,1-41), astfel luând fiinţă în mod văzut Biserica creştină prin care se continuă
misiunea mântuirii lumii. Comunitatea ideală în care şi prin care se pot mântui
oamenii pentru că ea nu e deosebită de Hristos. Hristos este „capul” ei şi în
totalite credincioşii ei sunt „mădulare ale acestui trup” tainic, sacramental-
misteric (Rom. 12,4-5; I Cor. 12,12,27; Col. 1,18).
Împăcarea omului cu Dumnezeu, operă a Sfintei Treimi, se realizase prin
Jertfa Mântuitorului, şi urma să cuprindă peste secole, prin misiunea Bisericii,
toţi oamenii. Prin misiunea continuă a Bisericii pacea între om şi Dumnezeu se
restabileşte astfel încât omul să poată avea pacea pe care Însuşi Hristos o
făgăduise: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă
dau Eu.” (In. 14,27), referindu-se la acea pacea interioară pe care o oferă
conştiinţa împăcată cu Dumnezeu. Dar omul nu putea de unul singur să atingă
acest ţel. „Şi atunci intră din nou în acţiune bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu
care hotărăşte să vină în întâmpinarea omului, pentru a-l ajuta, trimiţându-L pe
Fiul Său să realizeze această împăcare (Rom. 5,1). Domnul Hristos transmite
omului chemarea lui Dumnezeu la pace cu Cerul (I Cor. 7,15) şi la viaţă în El.
Iniţiativa în acţiunea de împăcare a omului cu Părintele Ceresc porneşte de la
Dumnezeu (Ef. 1,2) este realizată de Fiul (Rom. 5,1) şi este păstrată prin Duhul
53
Sfânt (Rom. 14,17)130. „Ca şi creaţia împăcarea este rodul dragostei lui
Dumnezeu faţă de creaturile Sale şi izvorăşte din înţelepciunea divină (Iac. 3,17)
ea fiind absolut necesară omului: «Împacă-te cu Dumnezeu şi cazi la pace.
Atunci bine va fi de tine» (Iov 32,21)”131.
Împăcarea însă nu se transmite automat omului, ci trebuie să fie precedată de
anumite acţiuni personale, la fel cum pentru păstrarea acestui dar al lui
Dumnezeu, omul depune şi eforturi proprii. Esenţa acestui proces se revarsă prin
misiunea Bisericii, efectuată la modul organizat, de către împuterniciţi speciali,
înzestraţi cu diferite daruri şi harisme.
Scopul ultim al împăcării omului cu Dumnezeu este transfigurarea până la
îndumnezeirea după har, la care sunt chemaţi, în Hristos, prin Duhul Sfânt toţi
oamenii: „Prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă
faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume”
(II Pt. 1,4), rezultatul transfigurării fiind locuirea veşnică în Împărăţia lui
Dumnezeu, unde fiecare om mântuit are un loc al său: „În casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt.” (In. 14,2). Mijloacele pentru ajungerea la această stare sunt
oferite de Biserică, întrucât într-un anumit fel Biserica se identifică cu Împărăţia
lui Dumnezeu132.
În această împărăţie, Hristos este împărat, învăţător, sfinţitor şi mai ales
Mântuitor al fiilor acesteia. Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi
obiectivă, care se dăruieşte de Dumnezeu şi se poate lua (Mt. 21,43); ea trebuie
căutată (Mt. 6,33) şi se poate lua cu „năvală” de către cei „sârguincioşi” (Mt.
11,12; Lc. 16,16).
În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin Sfânta Taină a Botezului, aşa cum şi
cei botezaţi în ziua Cincizecimi au făcut-o, (F.Ap. 2,41), „puterea cea de sus”
(In. 3,3), sau „naşterea din apă şi din Duh” (In. 3,5), Taină administrată de
130
Pr. Prof. Drd. Mihai Vizitiu, Mântuitorul Iisus Hristos-Domn al păcii şi al înfrăţirii între
oameni, în Ortodoxia, nr. 2, apr.-iun., 1983, p. 288.
131
Ibidem.
132
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării
lumii moderne..., pp. 152-154.
54
Biserică prin slujitorii ei. Biserica este prelungirea lui Hristos şi credincioşii sunt
ca mădularele unei viţe (In. 15,5) sau ca şi „pietrele” unei clădiri (Ef. 2,20-22),
zidiţi ca „pietre vii” (I Pt. 2,5).
Mântuirea doar prin Biserică, înseamnă mântuire doar prin Iisus Hristos ca
unic Mântuitor, afirmă Sfântul Petru (F.Ap. 4,12), pentru că El este Capul
Bisericii (Ef. 4,15-16), „Piatra cea din capul unghiului” (I Pt. 2,6-7), „piatra cea
vie” (I Pt. 2,4), El este în Biserică şi cu Biserica (Mt. 28,20), Biserica acţionează
în numele şi cu puterea lui Hristos (Mc. 16,17-18).
Am putea spune că Biserica este prelungirea lui Hristos în timp şi spaţiu. Ea
lucrează la mântuirea oamenilor cu mijloacele date de Însuşi Hristos. Acestea
sunt: Sfânta Evanghelia şi Sfintele Taine. Sfântul Apostol Pavel numeşte
slujitorii Bisericii „iconomii” Sfintelor Taine pe care le săvârşesc (I Cor. 4.1)
rânduiţi de Domnul Hristos „pe unii ca să fie apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii la zidirea
trupului lui Hristos” (Ef. 4,11-12) iar Sfântul Apostol Petru îi numeşte, în prima
sa epistolă, direct „preoţi” (I Pt. 5,1-3).
Biserica continuă lucrarea mântuirii lumii, îndeplinind cele trei slujiri pe care
le-a săvârşit Însuşi Domnul Hristos: profet, arhiereu şi împărat. Fiul lui
Dumnezeu întrupat ne-a adus viaţă nouă, a dat omului o putere nouă. Făcându-se
om, rămâne Fiu al lui Dumnezeu şi prin El putem păstra comuniunea cu
Dumnezeu133.
Prin vestirea Evangheliei Biserica continuă să vestească adevărul mântuirii
descoperit de Hristos pentru mântuirea omului. Prin Sfintele Taine, în chip
deosebit prin Sfînta Euharistie, Biserica ni-L comunică pe Hristos în stare de
jertfă pentru mântuirea noastră.
Evanghelia deschide mintea credinciosului, dă cunoştinţa de Dumnezeu, ne
apropie de El şi de împărăţia Lui ; deschide ochii minţii şi inimii omului pentru
primirea adevărului revelat, dar unirea cu Hristos, împărtăşirea cu darul
133
Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu, Preoţia creştină - o misiune sublimă în viaţa oamenilor,
în „Studii Teologice”, nr. 4, iul.-aug., 1990, pp. 22-24.
55
dumnezeiesc este primit numai prin Sfintele Taine134, aşa cum se spune în Sfânta
Liturghie: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi” (II Cor. 13,3; Ef. 6,24; Filip.
4,23; Col. 4,18).
Biserica este aceea care continuă misiunea mântuirii până în „ziua lui Hristos
Iisus” (Filip. 1,6). Biserica nu este o simplă instituţie, nici doar o comunitate de
credincioşi, ci ea este o taină, „a treia taină”135, taină a unirii cu Hristos, prin care
se revarsă dragostea lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a anunţat
întemeierea împărăţiei Sale, a Bisericii, fie în mod direct, fie în pilde. Vestirea
întemeierii Bisericii a făcut-o Mântuitorul în modul cel mai clar în Cezareea
Palestinei.
După ce Sfântul Apostol Petru a mărturisit: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu cel viu” (Mt. 16,16), Mântuitorul i-a spus: „Şi Eu zic ţie: tu eşti Petru
şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt.
16,18). „Piatra” din acest text este credinţa mărturisită în dumnezeirea lui Hris-
tos, sau chiar Însuşi Hristos. Mărturisirea dumnezeirii Domnului, dusă „până la
marginile pământului”, este temelia Bisericii, deoarece a fost zidită pe temelia
mărturisirii Apostolilor şi profeţilor, (Ef. 2,20).
Apostolii sunt cei care au primit învăţătura direct de la Domnul Hristos, au
păzit-o ca pe un „mărgăritar de mare preţ”, împărtăşind-o credincioşilor auten-
tică şi curată. Sfinţii Apostolii sunt aceia care prin puterea primită de la Domnul
Hristos au mers pretutindeni, propovăduind Evanghelia „la toată făptura”,
întemeind biserici creştine şi lucrând la „desăvârşirea sfinţilor”, adică a
creştinilor care fuseseră botezaţi. Scopul întăririi şi desăvârşirii creştinilor s-a
făcut ca toţi să slujească lui Hristos şi ca toţi să contribuie la „zidirea Trupului
lui Hristos”, Biserica (Ef. 4,12), care se desăvârşeşte spre împlinire mereu ca un
„locaş sfânt în Domnul” (Ef. 2,21).
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă..., p. 6.

134
Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. a III-a, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
135
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 13.

56
Temelia Bisericii este pusă de toţi Apostolii, cum o dovedeşte chiar Sfântul
Apostol Pavel care ca şi ceilalţi Apostoli, a pus temelie şi a fondat biserici locale
pe învăţătura Domnului Hristos (I Cor. 3,10-11).
În Biserică sunt făcute cunoscute înţelepciunea şi tainele lui Dumnezeu pentru
mântuirea omenirii. „Iconomia tainei celei din veac ascunse”, a tainei chemării
neamurilor la aceeaşi cinste cu poporul ales, s-a făcut cunoscută prin Biserică nu
numai oamenilor, dar chiar şi îngerilor, deşi hotărîrea fusese luată din veci şi
adusă la îndeplinire prin Iisus Hristos (Ef. 3,9-11).
Propovăduirea Evangheliei, însuşirea ei, împărtăşirea cu Sfintele Taine,
diferitele daruri date de Sfântul Duh în Biserică, nu au decât un singur scop:
realizarea unei făpturi noi, transfigurarea făpturii vechi în făptură nouă.
Evanghelizarea nu este doar informativă, aşa cum eronat procedează
neoprotestanţii, ci formativă cu reflexe în trăire; o trăire care transformă fiinţa
umană, care înalţă pe om către cele mai înalte zări ale vieţii duhovniceşti, în
tendinţa de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după har. Acest lucru este
subliniat şi de Sfântul Pavel: „Să lepădaţi, faţă de vieţuirea de mai înainte, pe
omul cel vechi... şi să vă înnoiţi iarăşi cu duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi
în omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru
sfinţenia adevărului” (Ef. 4,22-24).
Apropierea de Dumnezeu prin Iisus Hristos, trăirea în împărăţia harului oferită
în şi prin Biserică, salvarea omenirii de la osânda păcatului, căpătarea de puteri
în lupta împotriva păcatului, sunt ţintele misiunii creştin-ortodoxe, a
evanghelizării.
Am observat în primele pagini ale acestui studiu că evanghelizarea a fost
încredinţată Sfinţilor Apostoli şi prin ei episcopilor, iar de la aceştia se transmite
preoţilor şi diaconilor, exemple fiind: alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi
(F.Ap. 6,1-6), rânduirea prin hirotonie de episcopi şi preoţi în bisericile nou-
înfiinţate ale Asiei Mici (I Tm. 1,3; 4,14; Tit 1,5), şi consta în propovăduirea
Evangheliei, sfinţirea credincioşilor şi păstorirea lor. De aceea, la acest punct, se
57
cuvine cred, o clarificare a rolului laicilor în Biserică, aşa cum reiese el din
Epistolele soborniceşti.
III. 2. Misiunea laicilor în Biserică după Epistolele soborniceşti
De prea multe ori neînţeles sau chiar interpretat exagerat, în mediul teologic
protestant136, rolul laicilor137, al credincioşilor nehirotoniţi, în misiunea Bisericii,
a suscitat diferite opinii şi practici. La acest punct al lucrării nu ne-am propus să
analizăm justeţea sau injusteţea teoriilor protestante, ci mai ales observarea
practicii Bisericii primare şi felul în care aceasta a fost continuată de Sfânta
Tradiţie.
Mediul teologic protestant îşi ia ca bază doctrinară pentru a respinge învăţătura
despre preoţia harică sacramentală, considerată în Ortodoxie specială şi cu
caracter specific, dar şi pentru a afirma preoţia tuturor credincioşilor, unele texte
din Noul Testament şi resping în mod categoric practica apostolică şi
136
Am acordat generic denumirea de „mediu teologic protestant” înţelegând prin aceasta toate
grupările desprinse din Reforma Protestantă, începând cu secolul XV şi până astăzi.
137
Cuvântul „laic” provine din grecescul „laos”, care se traduce „popor”, şi este folosit pentru
a desemna masele de credincioşi. Un sinonim pentru „laic” este cuvântul „mirean”.
58
bisericească, ştiut fiind că nu admit decât Sfânta Scriptură (Sola Scriptura) ca

bază a învăţăturilor lor. Textele în discuţie sunt:
„Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor
agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din
întuneric, la lumina Sa cea minunată,” (I Pt. 2,9),
„Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie
slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Ap. 1,6).
Derivările care au decurs din interpretarea proprie a acestor versete au căpătat
în timp grave devieri atât doctrinare dar mai ales practice, între care ultima cu
importante urmări este cea a hirotoniei femeilor. Consider că din studierea
practicii creştin-ortodoxe se poate observa adevărul sau dimpotrivă neadevărul
acestei intrepretări.
Ortodoxia pornind de la practica Sfinţilor Apostoli a considerat că „preoţia

universală”, adică a tuturor credincioşilor, este într-adevăr o afirmaţie biblică,
dar misiunea laicilor nu este întru totul identică misiunii preoţeşti.
Pentru a înţelege rolul laicilor în cadrul Bisericii, este bine să luăm în studiu
Epistola a I-a a Sfântului Apostol Petru (2,9, ş.urm.).
După cum se poate vedea, Sfântul Apostol Petru se adresează laicilor,
numindu-i „preoţie împărătească” şi le dă în continuare sfaturi asupra rolului şi
misiunii lor: „Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui
Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.
Iubiţilor vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă
feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului. Purtaţi-vă cu
cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de ele
privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe
Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta. Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei
orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor. Fie dregătorilor, ca unora
ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor
59
de bine. Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune,
să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă. Trăiţi ca oamenii liberi,
dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui
Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe
împărat. Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor
buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să
sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. Căci, ce laudă este dacă,
pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi
pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Căci spre aceasta aţi fost
chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, dându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele
Lui.” (I Pt. 2,10-21).
Acest text explică, destul de limpede, că misiunea creştinilor obişnuiţi, care în
concepţia ortodoxă au într-adevăr de îndeplinit o misiune, întrucât prin Botez şi
prin Mirungere primesc vocaţia de a deveni preoţi.
Misiunea creştină ca preoţie universală primită de la Hristos - Arhiereul cel
Mare, presupune că toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi
călăuzitori spre mântuire, ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi sau şi ai altor
oameni, dar fără o răspundere formală, fără obligaţia sau puterea sfinţirii pentru
comunitatea bisericească, aşa cum le revine preoţilor hirotoniţi138. Altfel spus ei
propovăduiesc Evanghelia prin modul lor de viaţă creştin, dau o bună mărturie
creştină despre credinţa lor.
O bună lămurire asupra rolului laicilor în misiunea creştină o dau chiar
scrierile patristice. Găsim la Sfinţii Părinţi că „omul este în acelaşi timp împărat,
proroc şi preot ca şi Hristos: împărat în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot
din cauza autojertfirii, prooroc, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti. Rugăciunile
pe care le fac credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o practică pentru ei
138
Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică..., pp. 164-165.
60
înşişi şi în relaţiile lor cu alţii, îşi iau puterea din aducerea continuă a jertfei lui
Hristos şi din împărtăşirea de ea”139.
Datorită harului preoţiei împărăteşti, primit prin Sfintele Taine de iniţiere
credincioşii pot participa la preoţia Iui Hristos, pot colabora cu preoţia ierarhică
în toate laturile ei de activitate, şi pot aduce jertfe spirituale, dar trebuie să avem
în vedere că acest har le-a fost transmis de către cei care cu adevărat au această
putere conferită prin Hirotonie.
În cazul Sfinţilor Apostoli, prin pogorârea Sfântului Duh, preoţia lor se poate
de acum desfăşura plenar. Preoţia universală, duhovnicească nu se poate
exercita decât în dependenţă de preoţia ierarhică, şi în ascultare de Biserică.
Încât nici jertfele spirituale sau materiale nu sunt bine primite de Dumnezeu
decât dacă sunt aduse prin preoţia specială sau în unire cu ea „prin Iisus Hristos”
(I Pt. 2,5).
Preoţia universală a creştinilor e primită de la Hristos prin Duhul Sfânt ca
urmare a împărtăşirii de Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii şi Euharistiei.
Demnitatea aceasta se obţine numai în Biserică, Sfântul Apostol Petru spune
creştinilor care alcătuiesc Biserica: „voi sunteţi seminţie aleasă” în sensul că
sunt deosebiţi de iudei şi de păgâni. Îi numeşte „preoţie împărătească” deoarece
prin Sfintele Taine arătate devin deodată împăraţi şi preoţi în sens duhovnicesc.
Harul general pe care-l primesc toţi creştinii derivă din slujirile sau demnităţile
lui Hristos ca Preot şi Împărat, transmise prin Duhul Sfânt ca daruri.
Toţi creştinii sunt implicaţi în misiune dar fiecare participă după darul primit
de la Hristos140. Acest aspect apare clar din chiar cuvintele Domnului: „Aşa să
strălucească lumina voastră înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele
bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16).
Didim Alexandrinul, Interpretarea epistolei I Petru, P.G., 39, 1763-1764, apud. Pr. Drd.
139
Constantin I. Oancea, I Petru II, 9, (Studiu exegetic-dogmatic) în Ortodoxia, nr. 4, oct.-dec.,

1988, pp. 140-141.
140
Pr. Drd. Constantin I. Oancea, I Petru II, 9..., p. 143.
61
Misiunea preoţiei universale se exercită pe linia celor trei slujiri şi în trei

chipuri: prin cult, prin participarea la jertfa Euharistică (I Pt. 2,3; F.Ap. 2,43),
prin faptele dragostei frăţeşti (I Pt. 1,22, 3,3; 4,8-9), prin rugăciune şi prin
slujirea fiecăruia cu „harul cel de multe feluri” (I Pt. 4,10-11). În virtutea acestui
har de multe feluri, toţi creştinii sunt participanţi activi, în limita darului lor, la
slujirile lui Hristos şi ale Apostolilor şi al ierarhiei bisericeşti.
„…jertfele creştinilor, sau ei înşişi ca jertfe, trebuie să se alăture jertfei lui
Hristos. Cãci numai prin Hristos ca jertfã pot intra şi ei ca jertfã la Tatãl. O
iniţiativă a lor în jertfire e necesară, căci dacă ar fi făcuţi jertfă cu sila, nu s-ar
sfinţi în lăuntrul lor, cum nu se sfinţeau păgânii sau evreii. Dar cineva, trebuind
sã reprezinte pe Hristos care Se aduce jertfã pentru toţi, primeşte jertfele
particulare ale credincioşilor în unitate cu jertfa Iui Hristos şi în unitatea lor
întreolaltă, ca să se realizeze jertfa Bisericii în Hristos. Acesta e preotul Noului
Testament. El primeşte jertfele şi rugăciunile tuturor şi le uneşte cu jertfa lui
Hristos, pe care o aduce în numele tuturor şi pentru toţi. El încadrează jertfele şi
rugăciunile tuturor în jertfa şi rugãciunea Bisericii ca întreg. Preoţii slujitori nu
aduc numai jertfele şi rugăciunile lor personale, ci ale comunităţii ca întreg şi ale
tuturor credincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos”141.
La rândul său, Sfântul Pavel a amintit importanţa şi misiunea laicilor şi a
vorbit despre harurile pe care ei le pot avea şi despre felul în care ei trebuie să le
folosească spre binele Bisericii. Putem aminti: „Vă îndemn, fraţilor, pentru
îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă,
bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom.
12,1). Origen afirmă la acest verset că „fiecare poate deveni «preot» al propriei
sale existenţe”142.
Creştinii sunt numiţi „preoţie împărătească” întrucât au har prin Sfintele
Taine: Botez, Mirungere şi Euharistie, fac parte din Trupul lui Hristos întrucât
141
Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică..., p. 165.
142
Origen, Omilii..., P.G., 12, 522, apud Pr. Prof. Constantin Galeriu, Preoţie, taină şi slujire
în viaţa Bisericii, în Ortodoxia, nr. 4, 1982, p. 546.
62
participă la rugăciunea Bisericii şi la aducerea Jertfei euharistice, aceasta, însă,

nu singuri, ci împreună cu preotul sau episcopul.
Oricare dintre credincioşi participă la Sfânta Euharistie, însă în mod diferit;
numai într-o anume manieră credinciosul participă la aducerea jertfei euharistice
şi anume ca mădular al Trupului lui Hristos, în comuniune cu celelalte mădulare,
dar nu în afara Bisericii sau fără participarea purtătorilor preoţiei. Fiecare creştin
este responsabil în mod individual şi comunitar de creşterea şi de unitatea
Bisericii creştine, dar în măsuri diferite143.
Preoţia împărătească sau duhovnicească nu e altceva decât însăşi starea de
creştin. Aşa cum Apostolii au primit prin suflarea Duhului Sfânt asupră-le de la
Domnul Hristos, cele trei slujiri sau demnităţi ale Lui la nivelul lor:
învăţătorească, împărătească şi arhierească, tot aşa şi creştinul, care primeşte
preoţia împărătească prin Sfintele Taine este consacrat în acelaşi timp, în sens
larg şi impropriu într-un fel de preot sau învăţător, „prin harul lui Dumnezeu, cel
de multe feluri” (I Pt. 4,10).
Preoţia universală este dependentă de Preoţia lui Hristos care-i este izvor şi
călăuză, este rezultatul operei mântuitoare a Domnului Hristos, la care este
chemat creştinul ca împreună lucrător cu El. Prin preoţia universală, creştinii
sunt angajaţi direct şi efectiv alături de Hristos pentru propria lor desăvârşire.
Starea de creştin este starea omului adus la lumină şi repus în drepturile sale
anterioare căderii în păcat, este starea de dreptate firească în care omul se
regăseşte ca fiu al lui Dumnezeu prin Hristos Cel Care 1-a mântuit prin jertfa şi
învierea Sa144.
Un alt rol în misiunea Bisericii pentru laici este întâlnit în chiar practica
primilor creştini, în primii ani ai misiunii creştine: primirea de oaspeţi, altfel
spus ospitalitatea ca misiune cu efect evanghelizator, disponibilitatea de a primi
pe cel «străin», de a-1 «găzdui» pe călător şi mai ales pe vestitorul Evangheliei.
143
Pr. Lect. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii
(teză de doctorat), în Ortodoxia, nr. 1-2, 1978, p. 316.
144
Cf. Pr. Drd. Constantin I. Oancea, op. cit., pp. 140-141.
63
Mântuitorul Însuşi prevăzuse pentru ucenicii Săi trimişi în misiune că vor

beneficia de acest fel de ospitalitate: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani
în cingătorile voastre. Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte,
nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra,
cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi” (Mt. 10,9-
11).
Prima comunitate creştină a dat o importanţă deosebită ospitalităţii. Din
cartea Faptelor Apostolilor desprindem o mulţime de texte, care vorbesc despre
ospitalitate. (F.Ap. 9,43; 10,6,18,23,32; 17,20; 28,7). Practicarea ospitalităţii era
înţeleasă de către primii creştini ca un exerciţiu al dragostei dăruitoare, dar şi ca
o „practică” misionară ajutându-i pe Sfinţii Apostoli, ospeţindu-i gratis şi cu
bucurie în propriile case, primii creştini au contribuit la răspândirea veştii
Evangheliei aproape în toată lumea cunoscută atunci, astfel ei aveau un
important rol în evanghelizare.
Această practică a „ospitalităţii misionare” este întâlnită şi recomandată
creştinilor începând imediat cu perioada post-apostolică. Un exemplu în acest
sens îl găsim în scrierile Părinţilor Apostolici: „Orice Apostol, care vine la voi,
să fie primit ca Domnul, dar dacă rămâne trei zile, este profet fals Apostolul,
când pleacă, să nu ia nimic decât pâine, până ce găseşte alt sălaş, dar dacă cere
bani, este profet fals”145.
Observăm deci că primii creştini nehirotoniţi nu erau doar simpli spectatori ai
creştinismului, ci aveau o misiune146 precisă pe care o exercitau în colaborare cu
cei mandataţi ai Bisericii.
145
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (Didahia), XI. 4-6, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
trad. de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995, pp. 32-33.
146
Nu lipsesc de altfel sfaturile practice care privesc modul oferirii ospitalităţii pentru a putea
astfel demasca pe cei care ar încerca să profite de buna credinţă a altora. Lucian de Samosata
(120 - 190 d Hr), într-o operă a sa intitulată Moartea lui Pelegrin, îşi bate joc de naivitatea
creştinilor, care se lăsau înşelaţi şi exploataţi de către filosoful cinic Proteu. Ospitalitatea
trebuia practicată cu discernământ: „Tot cel ce vine în numele Domnului să fie primit, iar
apoi, după ce îl cercetaţi, îl veţi cunoaşte, că veţi avea pricepere să deosebiţi dreapta de stânga
Dacă cel ce vine este un drumeţ, ajutaţi-l cât puteţi, dar să nu rămână la voi decât două sau trei
zile, dacă este nevoie.”.
64
Ortodoxia subliniază că preoţia harică sau sacramentală, primită prin Taina

Hirotoniei, săvârşită de episcop, constituie o vocaţie distinctă şi unică, dar ea nu
se exercită ca o slujire autonomă. Preoţia generală sau obştească, primită prin
tainele încorporării în Hristos (Botez, Mirungere, Euharistie) este de asemenea o
răspundere esenţială pentru ansamblul Bisericii. Fiecare are locul şi slujirea sa:
preotul nu poate înlocui pe credincioşi după cum aceştia nu pot sluji cele sfinte
în locul preotului. Există deci o singură responsabilitate de ansamblu, care se
realizează în mod solidar, în deplină armonie şi comuniune147.
Biserica Ortodoxă valorifică fructuos şi autentic participarea credincioşilor, în
frunte cu preotul, la viaţa parohiei. Aici se desăvârşeşte unitatea dintre suflet şi
trup, iar credinciosul este cu adevărat o fiinţă întreagă148. În virtutea
apostolatului laic Biserica încurajează pe credincioşii îmbunătăţiţi duhovniceşte
la lucrarea sa misionară.
Tot un rol misionar al laicilor este şi transmiterea credinţei din generaţie în
generaţie, ca şi chivernisirea creştină a familiilor, ori educarea în spirit creştin a
copiilor.
Din cele prezentate se pot creiona câteva caracteristici ale misiunii laicilor:
 intrarea lor în Biserică este rodul misiunii înfăptuite de purtătorii harului
preoţiei;
 împreună cu aceştia laicii acţionează perfecţionându-şi trăirea creştină pentru
a fi o bună mărturie celor din afara Bisericii;

 acţionează filantropic, faţă de cei din Biserică, dar şi faţă de ceilalţi;
 sunt factorul cheie în transmiterea credinţei celor din familiile lor;
 ajută, prin jertfelnicia lor, Biserica să acţioneze misionar, întreţinând vie
Evanghelia.
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Preoţie, taină şi slujire în viaţa Bisericii..., p. 548.
147
148
Mitropolitul Irineu, Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Editura Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1994, p. 77.
65
Mărturie în acest sens sunt toate acţiunile misionare înfăptuite îndelungul

vremii, ca de pildă Sfinţii Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi, şi mulţi
alţii, de obicei anonimi pentru istoria pământească, dar cu siguranţă consemnaţi
în istoria Cerului.
III. 3. Unitatea evanghelizării şi mărturiei creştine în Biserică
Am observat până acum că misiunea apostolică şi în continuare cea a Sfinţilor

Părinţi, avea ca primă caracteristică propovăduirea mesajului divin al împăcării
omului cu Dumnezeu prin Jertfa Domnului Hristos, a Evangheliei. Urmarea
acceptării Evangheliei era încorporarea în Biserică a celor misionaţi, care
continuau să acţioneze misionar prin abilităţile specifice lor. Biserica se dovedea
astfel o zidire trainică şi bine închegată, care din veac în veac „până la sfârşitul
veacurilor” (Mt. 28,20) avea să continue misiunea încredinţată ei de Hristos.
Toate darurile şi harismele acordate de Domnul Hristos prin Duhul Sfânt
Bisericii aveau un singur scop: sfinţirea vieţii cu finalitate în accederea în
Împărăţia lui Dumnezeu. Cartea Faptele Apostolilor, considerată în general ca
fiind prima carte a „misiunii”, prezintă extinderea Cuvântului mântuirii până la
marginile pământului prin puterea lucrătoare a Duhului Sfânt şi a mărturiei
66
curajoase a celor care au devenit de la început slujitori ai Cuvântului şi

mărturisitori ai Domnului înviat.
Apar semnificative cele două mandate misionare ale Domnului înviat prezente
în scrierile Sfântului Evanghelist Luca, unul la încheierea Evangheliei scrisă de
el, iar altul la începutul cărţii Faptelor Apostolilor.
Conform primului mandat, Domnul înviat, interpretând hristologic datele
Scripturii, în calea spre Emaus, un moment emoţionant în care Cuvântul
interpretează Cuvântul, îi ajută pe ucenici să înţeleagă că, potrivit planului
dumnezeiesc, Mesia anunţat de Scripturi, trebuia să pătimească şi să învie din
morţi, iar în acelaşi timp „întru numele Său să se propovăduiască pocăinţa şi
iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc. 24,45-47).
În al doilea mandat, în perioada Bisericii inaugurată odată cu pogorârea
Duhului Sfânt la Cincizecime, este indicată aria geografică a mărturiei
ucenicilor „în Ierusalim, în Samaria şi până la marginile pământului” (F.Ap.
1,8).
Reiese din porunca Mântuitorului aspectul itinerant al misiunii ca semn al
deschiderii faţă de toate popoarele lumii, şi reliefat exemplar prin călătoriile
misionare ale Sfântului Pavel. În comunităţile nou înfiinţate se săvârşea Sfânta
Jertfă (Euharistia) pentru împlinirea sfinţirii ca ideal al misiunii.
Rezidirea întregii umanităţi, finalitatea evanghelizării, presupune
transformarea vieţii spre idealul cerut de Dumnezeu, însă aceasta se poate
realiza numai în colaborare cu Hristos, după cum Însuşi afirmă: „Rămâneţi în
Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu
rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă,
căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă
afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi
întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi
67
ucenici ai Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi;
rămâneţi întru iubirea Mea. (In. 15,4- 9).
Sfinţirea credincioşilor prin lucrarea Duhului Sfânt, este scopul evanghelizării
şi aceasta întrucât „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină" (I Tm. 2,4). Însă la cunoaşterea adevărului nu se
poate ajunge decât numai prin Biserică pentru că aici e prezent Hristos, „Calea,
Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6) şi aici „sfinţii” sunt chemaţi să participe şi ei „la
stabilirea adevărului lui Hristos, fiind in mod deosebit organe ale Sfântului Duh
şi membri ai Bisericii149.
„Prin descoperirea deplină a adevărului lui Hristos şi, mai ales, prin însuşirea
lui, credinciosul ajunge la sfinţenie, iar prin sfinţenie la cunoaşterea lui
Dumnezeu, o cunoaştere «nu numai teoretică, ci o cunoaştere prin experienţă a
prezenţei, a puterii şi a iubirii lui Dumnezeu» în noi”150. Oamenii au posibi-
litatea, în Biserică, să devină fii ai lui Dumnezeu, prin jertfa sfinţitoare a
Mântuitorului (Rom. 8,16), aducându-şi contribuţia în această calitate, la
misiunea Bisericii.
Am putea spune că odată împlinit acest deziderat, sfinţirea vieţii, se atinge
unul din punctele forte ale evanghelizării dar mai ales al mărturiei creştine,
evidenţierea rolului de „lumină” cerut de Mântuitorul ucenicilor Săi, în Predica
de pe munte (Mt. 5,14).
Vedem deci că misiunea Bisericii nu se rezuma doar la propovăduirea
Evangheliei, ci urmărea şi transformarea permanentă a omului nou în Hristos.
De aceea un rol însemnat îl avea viaţa bisericească transformarea omului nou în
Hristos.
Aceasta fiind misiunea care însemna nu doar săvârşirea slujbelor legate de
cultul divin public. Desigur că datorită unor condiţii istorice nefavorabile,
Biserica a fost adesea împiedicată să facă misiune în adevăratul sens al
149
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Sfânt şi sfinţenie după Noul Testament, în „Teologie şi Viaţă”, nr.
11-12, nov.-dec., 1992, p. 50.
150
Ibidem.
68
cuvântului, concentrându-se într-adevăr la săvârşirea cultului, limitându-se

firesc la pastoraţie.
De asemenea nu a avut întotdeauna posibilitatea şi libertatea de a realiza în
societate modelul de comunitate pe care îl propune şi îl întruchipează Sfânta
Liturghie. Dar nu trebuie trecut cu vederea că atunci când condiţiile au permis,
Biserica a desfăşurat o activitate misionară deosebit de rodnică, internă şi
externă şi o va face în continuare, până în zilele noastre şi prin noi mai departe
către generaţiile următoare151.
Cultul divin public Ortodox are o importanţă deosebită în viaţa spirituală şi
activitatea misionară a Bisericii, deoarece în el este prezent Însuşi Mântuitorul
Hristos. Conştiinţa Bisericii Ortodoxe realizează prezenţa lui Hristos în cult în
modurile următoare: jertfa euharistică, în celelalte Taine, în ierurgii şi alte slujbe
bisericeşti (Laude), în rugăciunile şi binecuvântările preotului, în cuvântul
Sfintei Evanghelii citit de preot în Biserică, în cuvântul de propovăduire al
preotului, în rugăciunile rostite şi cântate de credincioşi în Biserică, în dialogul
dintre ei şi preot în cadrul cultului, în citirile credincioşilor din Sfânta Scriptură
în afara locaşului bisericesc, în rugăciunile lor şi în citirile altor cărţi de
învăţătură şi evlavie ortodoxă, în convorbirile credincioşilor despre Dumnezeu,
purtate cu credinţă, în faptele lor bune şi curate, izvorâte din credinţa în Hristos.
În felul acesta toată viaţa credincioşilor este mărturie creştină, sau o liturghie în
sensul larg al cuvântului152.
Cultul divin public ortodox, în calitatea sa de factor evanghelizator, este
marcat în totalitate de câteva caracteristici care îl fac inconfundabil:
 este kerigmatic şi instructiv;
 euharistic-pastoral;
 pedagogic-misionar.
151
Pr. Ioan Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în “Glasul Bisericii”, nr. 1-3, 1982,
pp. 26-28.
152
Ibidem, p. 31.
69
Prin acestea se dovedeşte prezenţă reală în viaţă credincioşilor a lui Hristos şi

devine act de misiune creştină. Prin cultul divin public ortodox, într-o varietate
de forme şi simboluri, fiind prezent însuşi Mântuitorul Hristos, ni se transmit,
prin puterea Duhului Sfânt, energiile dumnezeieşti necreate, absolut necesare
pentru mântuirea, sfinţirea şi îndumnezeirea noastră. Acesta este de fapt scopul
vieţii creştine. Nu se mântuiesc decât cei care fac parte din Trupul tainic al lui
Hristos, în comuniune de viaţă şi iubire, formând „poporul lui Dumnezeu”,
„casnicii” şi „sfinţii”.
Prioritatea Evangheliei şi cea a Euharistiei sunt concomitente şi
complementare, aşa cum vedem că s-a petrecut şi în veacul apostolic. „Prin
Cuvânt apostolii au creat comunităţi creştine, au adus oamenii la Hristos”153, iar
în continuare au slujit spre sfinţire acestora. Preoţia nu poate fi redusă la
predicarea cuvântului Evangheliei şi la chivernisirea comunităţii, deoarece toate
cele care ţin de această Sfântă Taină sunt încredinţate mai întâi Sfinţilor
Apostoli, apoi urmaşilor acestora, până la sfârşitul veacurilor, prin succesiune
apostolică.
Un alt aspect deosebit de semnificativ al evanghelizării din primele două
milenii, respectiv în Biserica Ortodoxă, ca parte a metodelor şi mijloacelor
misionare este cel referitor la lucrarea pe care o îndeplinesc sfintele icoane.
Deşi nu mi-am propus să tratez exhaustiv problema, consider că totuşi rolul
icoanelor în lucrarea de evanghelizare a Bisericii trebuie amintit. Prin sfintele
icoane din Biserică şi din diferite locuri se întăreşte credinţa omului şi se
împlineşte nădejdea: „sunt încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor
nevăzute” (Evr. 11,1).
Sfintele icoane, „Evanghelia neştiutorilor de carte” sunt considerate Biblia
credincioşilor, o carte permanent deschisă chiar şi pentru cei care nu ştiu să
citească şi din care, cu uşurinţă, pot să înveţe multe adevăruri de credinţă ale
153
Pr.dr. Constantin Preda, op. cit., p. 168.
70
Bisericii. Imaginile sfinte ale icoanelor, vorbesc despre aceleaşi lucruri ca şi

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, transmit Evanghelia prin simţul văzului.
Sfintele icoane totdeauna au fost de mare importanţă pentru biserică şi
credincioşi. În catacombele Romei au fost lumini şi dreptare de credinţă ; în
persecuţiile declanşate de împăraţii romani reazim şi mîngâiere, cei persecutaţi
priveau la ele şi-şi simţeau sufletul uşurat şi mângâiat; uneori mărturisitorii
mureau cu ele în braţe şi tot timpul se rugau la sfinţii reprezentaţi pe ele,
cerându-le ajutor.
Sfintele icoane au fost cinstite încă de la începutul Bisericii, mai ales în timpul
cruntelor persecuţii, pentru că ele reprezintă pe sfinţi şi pe Cel ce i-a făcut sfinţi,
pe Mântuitorul şi pe Maica Sa154. Multe bogăţii de cunoştinţă desprind cei
credincioşi din sfintele icoane. Ele redau scene din viaţa Mântuitorului, a Maicii
Domnului, din vieţile Sfinţilor Apostoli, din Vechiul şi Noul Testament şi din
istoria Bisericii. Toate acestea, sunt factori atractivi şi instructivi în credinţă
pentru toate vârstele. Icoanele, sunt predici vii exemple, ca şi pildele şi
povestirile şi foarte necesare în intuiţie şi ca element aperceptiv, punându-l pe
credincios în legătură cu cele nevăzute. Sfinţii din icoane mărturisesc împreună
cu Sfântul Apostol Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-
a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl
şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi
împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus
Hristos.” (I In. 1,1-3). Rolul instructiv, evanghelizator, este completat de cel
educativ.
„Privind la mucenic, devii mucenic”, zice Sfântul Vasile cel Mare, şi într-
adevăr cu cît cineva priveşte mai mult la sfinţii de pe icoane, îşi aduce aminte de
cei reprezentaţi pe ele şi se sileşte să-1 imite. Privind la orice icoană, indiferent
154
După cum mărturiseşte Sfânta Tradiţie, cel care a pictat o primă icoană a Maicii Domnului
este chiar Sfântul Evanghelist Luca. Cf. Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului
Testament-manual pentru Seminariile Teologice..., p. 99.
71
ce sfânt, sau scenă biblică are zugrăvit pe ea, credinciosul este atras de ea şi se
trezesc în el multe sentimente înalte: credinţă puternică, iubire arzătoare,
nădejde neclintită, evlavie, smerenie spirit de dreptate, postire şi rugăciune.
Pentru că ele atrag prin puterea lor artistică, ştiind că arta cucereşte pe om,
fascinează, dar şi prin puterea Duhului Sfânt, care sălăşluieşte în ele, după
sfinţire. Amândouă aceste puteri: artă şi har învaţă, instruiesc şi educă,
transformă, pe cel credincios. Prin sfintele icoane, ca prin ferestre155, mereu
deschise privim cerul şi pe sfinţii respectivi, reprezentaţi pe ele. Prin urmare,
aspectul sacramental al vieţii în Hristos se întregeşte şi îşi află înţeles în aspectul
moral al vieţii în Hristos, către care îndreaptă, pe cel credincios, icoana.
De altfel întregul ansamblul arhitectonic al sfintelor biserici are un rol
simbolistic şi în consecinţă mărturisitor despre Dumnezeu, totul mărturiseşte şi
laudă pe Dumnezeu.
IV. Evanghelizarea şi mărturia creştină astăzi, expresie a
continuităţii apostolice
IV.1. Motivaţiile activităţii misionare prezente a Bisericii Ortodoxe
Poruncită de Mântuitorul ucenicilor Săi, misiunea are aşa cum am văzut un

caracter perpetuu şi universal. Am putea lua în consideraţie la acest punct
spusele Mântuitorului: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în
toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt.
24,14).
Caracteristica de universalitate reiese din sintagma „în toată lumea”, iar în ce
priveşte perpetuitatea îmi îngădui să cred că expresia „la toate neamurile” nu are
doar adresă naţională, etnică, ci şi una de evocare tuturor generaţiilor de
155
Arhidiac. Prof. Ioasaf Ganea, Despre Sfintele Icoane (Icoana Ortodoxă), în „Ortodoxia”,
nr. 1, ian.-mar., 1982, pp. 94-97.
72
oameni156. Aceasta şi dacă realizăm un paralelism între pericopa evocată şi

cuvintele din Rugăciunea Arhierească: „ Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci
şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (In. 17,20), cu referire clară
la urmaşii Sfinţilor Apostoli, evident avuţi în vedere „până la sfârşitul
veacurilor”.
Deasemeni ştim că Jertfa Mântuitorului se oferă tuturor oamenilor care au trăit
şi vor trăi pe acest pământ, punând astfel în stare de egalitate harică generaţiile
lumii, la fel cum răsplata pentru îndeplinirea misiunii creştine se oferă în funcţie
nu de timpul săvârşirii ei (Mt. 20,1-16), ci de calitatea acesteia (I Cor. 3,13-15),
misiunea aceasta de perpetuare a iertării oferite de Domnul Hristos am văzut că
revine Bisericii. Şi nu doar pentru perioada apostolică întrucât „Hristos este
acelaşi, ieri, astăzi şi în veac” (Evr. 13,8), iar El se manifestă în calitate de Cap
şi Temelie a Bisericii. De aceea fondul şi fundamentul lucrării misionare a
Bisericii rămâne mereu acelaşi: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât
cea pusă, care este Iisus Hristos.” (I Cor. 3,11). Misiunea are astfel un profund
caracter eclesiologic.
Biserica este aceea care propovăduieşte cuvântul Evangheliei, încreştinează pe
credincioşi, le sfinţeşte vieţile, şi îi conduce în drumul lor către Cer.
Creştinismul nu este doar o religie instituţionalizată, care administrează
iconomic harul divin, ci mai ales un mod de viaţă, modul prin excelenţă am
putea spune al umanităţii rezidite prin Hristos.
Nici Biserica Ortodoxă Română nu poate privi altfel creştinismul pentru că
rădăcinile ei în timp sunt apostolice, „…este o Biserică autentic apostolică atât
din punct de vedere al originii sale cât şi al modului său de a fi.”157. Strămoşii
românilor, sciţii, au cunoscut misiunea creştină înfăptuită chiar de unul dintre
Sfinţii Apostoli, respectiv Andrei fratele Sfântului Petru, despre care putem
Este cunoscut că termenul „neam” în limbaj bisericesc ortodox este sinonim cu „generaţie”.
156
157
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, p. 132.
73
spune că este: „...ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât
a petrecut între noi Domnul Iisus...” (F.Ap. 1,21).
După anumite mărturii istorice - între care şi o relatare a lui Eusebiu din
Cezareea Palestinei, primul istoric bisericesc - ca şi după tradiţia creştină locală,
şi unele toponime din Dobrogea şi din stânga Prutului, atestă de asemenea
prezenţa şi propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Andrei în aceste locuri,
între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele
antice sub numele de „Scitia”.
În anul 106 al erei creştine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şi
anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Diocleţian, a
devenit o provincie aparte, numită „Scythia Minor”. Tradiţia privitoare la
această predică „apostolică” în Scitia este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a
lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuţiei împaratului Decius (249-251).
În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de către Sfântul Andrei, se pot
invoca şi câteva „mărturii indirecte”. Există, de pildă, câteva colinde şi creaţii
folclorice dobrogene şi din stânga Prutului. Cucerită de romani în anul 106 de
oştile împăratului Traian Dacia, a fost transformată în provincie romană
(Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia de mai târziu). În urma
acestor schimbări de ordin politic-teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru
propagarea noii învăţături şi în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiţi
„misionari neoficiali” recrutaţi dintre colonişti, soldaţi din armata romană,
negustori sau sclavi, care îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în
Dacia.
În secolul al III-lea numărul acestor misionari „laici” a sporit prin anumiţi
captivi creştini, pe care goţii, stabiliţi atunci în teritoriile nord-dunărene, îi
aduceau aici din Asia Mică, unde creştinismul era cunoscut de asemeni din
„veacul apostolic”. Din rândul lor, unii erau hirotoniţi ca episcopi, horepiscopi,
preoţi şi diaconi.
74
După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din Dacia (271-275) s-au

creat premise favorabile pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-
dunărean. Un argument puternic pentru vechimea creştinismului la români îl
constituie numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al
limbii române, care sunt de origine latină.
Acest lucru este confirmat şi de un numar apreciabil de piese arheologice
paleocreştine, descoperite în peste o sută de aşezări daco-romane (în număr mult
mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative
reţinem: „gema de la Potaissa” (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice,
între care şi Bunul Păstor; o tăbliţă votiva (donarium) de la Biertan, lângă
Mediaş, cu inscripţia „Ego Zenovius votum posul” şi un disc cu monograma lui
Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud.
Sălaj); mai multe opaiţe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul
crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale
fostei provincii, etc. Deci procesul de românizare era indisolubil legat de
procesul de creştinare prin evanghelizare a populaţiei autohtone şi a obştilor
române.
Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că pentru secolul IV
avem primele dovezi literare şi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de
cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreştine s-
au construit peste ruinele castrului roman de la Slăveni (jud. Olt); iar la
Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în
lăcaş de cult creştin. În alte două centre s-au descoperit fundaţiile unor bazilici şi
anume la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripţii creştine
în limba greacă şi la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). În cursul persecuţiei
împăratului Diocleţian (284-304) împotriva creştinismului, care se înfrunta cu
religia oficială, actele martirice înregistrează un număr însemnat de martiri în
Dobrogea de azi. Datorită înmulţirii numărului creştinilor şi a influenţei noii
credinţe în mare, a început procesul de organizare bisericească a comunităţilor
75
creştine. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea,

deci îndată după promulgarea edictului de la Milano din 313, sunt atestate
documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetaţi de pe malul drept
al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia
Inferior (azi în Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum,
Viminacium, Oescus, etc., ai căror titulari au participat la lucrările unor Sinoade
ecumenice sau locale.
În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea Evangheliei în
limba gotică, prin osteneala episcopului Ulfilas, folosind şi un alfabet nou, creat
de el. Prin anul 348, Ulfilas a fost nevoit să se refugieze - cu mulţi credincioşi -
în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor de
conducătorii goţilor, continuându-şi acolo activitatea până la moarte (383).
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitană”, iar titularul
ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale
provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură
directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a Imperiului Roman,
principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon,
din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin
credinţă.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o
încreştinare a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă,
din ordinul conducătorilor politici sau în urma activitaţii unor misionari oficiali,
cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreştinare
are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul
contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii
Evangheliei.
Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la
consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a
autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Românizarea
76
şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea

lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină,
cu alte cuvinte poporul român s-a născut creştin. Am prezentat acest ex-curs
pentru a arăta că Biserica Ortodoxă Română este parte a Bisericii întemeiată de
Sfinţii Apostoli prin lucrarea misionară. Şi poate de aceea Sfântul Pavel îi
aminteşte pe „sciţi”: „Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere
împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. (Col. 3,11).
Păstrătoare a vechilor porunci şi transpuse în practica misionară după nevoile
unei lumi ce tinde spre secularizare, Biserica Ortodoxă rămâne spaţiul iubirii
fidele a lui Dumnezeu. Comuniunea ca manifestare deplină a unei noi umanităţi
răscumpărate prin Hristos, este realizată prin mijloacele şi metodele pe care le-a
moştenit de la Domnul, astfel că poate spune: „...de la Domnul am primit ceea
ce v-am dat şi vouă... „ (I Cor. 11,23).
Creştinismul ortodox românesc are faţă de lume aceleaşi atitudini pe care le-au
avut dintotdeauna cei care fac misiune pentru Hristos. La baza atitudinii sale stă
respectul faţă de viaţa omului pe care o priveşte ca pe un dar al lui Dumnezeu.
„Viaţa este definită a fi o dăruire de sine şi o primire cu dragoste a darurilor
dumnezeieşti; misiunea - o mărturisire şi împărtăşire cu bucurie în Duhul Sfânt a
acestor adevăruri mântuitoare, pentru bucuria şi mântuirea lumii.”158.
158
IPS Daniel, Metropolitan Daniel Ciobotea, CONFESSING THE TRUTH IN LOVE.
Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2004, p. 76, apud în recenzia
operei prezentată de editură.
77
IV. 2. Modalităţi şi perspective actuale de evanghelizare regăsite în

Epistolele soborniceşti
Biserica este prelungirea lui Hristos şi a misiunii Sale răscumpărătoare, iar

credincioşii sunt ca mlădiţele unei viţe (In. 15,5) sau ca nişte cărămizi ale unei
clădiri (Ef. 2,20-22). Omul nu a fost creat ca o fiinţă solitară ci ca una
comunitară, de aceea nimeni nu se mântuieşte singur. Cel care se mântuieşte o
face în Biserică şi în unire cu celelalte membre ale sale. Dacă vorbim de
mântuirea prin Biserică, nu înseamnă că excludem pe Iisus Hristos ca unicul
Mântuitor, pentru că El este Capul Bisericii, El este în Biserică şi cu Biserica.
Biserica acţionează misionar în numele şi cu puterea lui Hristos. Am putea
spune că ea este prelungirea lui Hristos în timp şi spaţiu. Ea lucrează la
mântuirea oamenilor cu mijloacele date de însuşi Hristos. Acestea sunt:
Evanghelia şi Sfintele Taine. În Sfintele Taine lucrează prin Biserică Duhul
Sfînt, care este Duhul lui Hristos, fiindcă a fost trimis de Hristos, ca „să
plinească toată dreptatea” (Mt. 3,15). Aceeaşi lucrare care s-a săvârşit pe
78
Golgota, în chip sângeros, se continuă în Sfânta Liturghie, dar în chip

nesângeros159.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „iconomii” Sfintelor Taine care le
săvârşesc (I Cor. 4,1) pe care Hristos Domnul i-a rînduit să fie „pe unii ca să fie
apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor,
la lucrul slujirii la zidirea trupului lui Hristos” (Ef. 4,11-12).
Biserica continuă lucrarea mântuirii lumii, îndeplinind cele trei slujiri pe care
le-a săvârşit Însuşi Hristos: aceea de profet, de arhiereu şi de împărat. Fiul lui
Dumnezeu întrupat ne-a adus viaţă nouă, a dat omului o putere nouă. Făcându-se
om, rămâne Fiu al lui Dumnezeu şi prin El noi putem păstra comuniunea cu
Dumnezeu. Prin vestirea Evangheliei Biserica continuă să vestească adevărul
mîntuirii descoperit de Hristos pentru mântuirea omului. Prin Sfintele Taine, în
chip deosebit prin Sfânta Euharistie, Biserica ni-L comunică pe Hristos în stare
de jertfă pentru mântuirea noastră. Biserica ni-L dă pe Hristos ca „pe bărbatul
desăvârşit” care ne povăţuieşte şi ne ajută să împlinim voia lui Dumnezeu, să
păzim poruncile.
Sfintele Taine sunt indispensabile în lucrarea mântuirii. Fără lucrarea lor
mântuirea nu ar fi completă, ea s-ar adresa doar uneia dintre facultăţile omului,
dar nu ar duce la desăvârşirea unirii cu Dumnezeu.
Este necesară şi folositoare vestirea Cuvântului, dar de mare folos este şi
lucrarea Sfântului Duh prin Sfintele Taine. Cuvântul Evangheliei deschide
mintea, dă cunoştinţa lui Dumnezeu, apropie pe om de Dumnezeu; deschide
ochii minţii şi inimii pentru primirea adevărului revelat, dar unirea cu Hristos,
împărtăşirea cu darul dumnezeiesc este primită prin Sfintele Taine, aşa precum
rostim la Sfânta Liturghie: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui
Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi” (II Cor. 13,13; Ef.
6,24; Filip. 4,23; Col. 4,18).
159
Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1997, pp. 89-90.
79
Biserica este aceea care continuă misiunea mântuirii oamenilor până la capăt,
până în ziua lui Hristos Iisus» (Filip. 1,6). Biserica păstrează în viaţa creştinilor
încrederea, puterea biruinţei răului, duhul învierii şi al măririi în şi prin Hristos.
În Ortodoxie cea mai mare sărbătoare este ziua Învierii Domnului. Harul
Domnului nostru care ni se dă prin Sfintele Taine este „rădăcina învierii noastre.
El seamănă în noi «trupul măririi» şi umple de lumină adâncul inimii”160.
Hristos comunică prin Biserică, prin Evanghelie şi prin Sfintele Taine, iubirea
Lui, harul Lui de refacere a puterilor spirituale, care sînt ştirbite prin păcat, dar
nu anulate. Iisus Hristos n-a încetat a fi Mântuitor, după Înălţarea la Cer şi nu a
întrerupt misiunea mântuirii lumii, ci El continuă prin Biserică. Mântuirea prin
misiunea efectuată de Biserică este însăşi lucrarea împlinită de Hristos, dăruită
lumii până la sfârşitul veacurilor.
În Biserica Ortodoxă nu se desparte lucrarea cuvântului Evangheliei de
lucrarea Sfintelor Taine. Despre misiunea salvatoare a Bisericii, Sfântul Ciprian,
episcop al Cartaginei († 258) scria: „Biserica este «mireasa lui Hristos, fără
prihană... Ea ne păstrează lui Dumnezeu, ea rezervă împărăţia pentru fiii ei...
«Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată»161.
Mijloacele pentru mântuire sunt pentru toţi aceleaşi: harul, credinţa şi faptele
bune. Toate sunt necesare pentru mântuire. Nu ne putem dispensa de nici una
dintre ele.
Harul singur, fără voia omului nu poate mântui. El singur nu poate decide.
Dumnezeu 1-a creat pe om liber şi îi respectă această libertate, Dumnezeu a dat
omului această cinste şi putere de a decide asupra mântuirii lui, de a fi
colaborator şi „împreună-lucrător cu El, la mântuirea sa şi a lumii”162.
Mântuirea este o lucrare sinergică, în care aceste cerinţe, libertatea omului şi
dreptatea lui Dumnezeu nu stau una împotriva celeilalte, nu se exclud ci se
160
P.S. Vasile, Coman, episcopul Oradiei, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în „Studii
Teologice”, nr. 2, apr.-iun., 1985, pp. 361-362.
161
Ibidem, p. 363.
162
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă..., pp.
389-391.
80
completează. Dacă credinţa şi faptele bune, de care pomeneşte Sfântul Iacov, nu

sunt însoţite de har, dacă nu izvorăsc din el, duc la pieire în loc să ducă la
mântuire.
Voia Domnului Iisus este să trăim în unitate, în adevăr şi dragoste (In. 17,21).
Aceasta a fost rugăciunea Lui cea din urmă. „Să credem în numele lui Iisus
Hristos, Fiul Său şi să ne iubim unii pe alţii aşa precum ne-a iubit El” (I In.
3,23).
Abordarea teologică ortodoxă a Evanghelizării se bazează atât pe Tradiţia
apostolică a Noului Testament, considerată o concretizare personalizat a
Evangheliei transpus actual pentru fiecare veac163 cât şi pe experienţa istorică a
Bisericii Ortodoxe. Dintr-o perspectivă ortodoxă asupra misiunii, se pot sublinia
câteva aspecte.
Scopul desfăşurării evanghelizării îl constituie edificarea comuniunii cu
Dumnezeu şi a unora cu alţii prin Hristos în Sfântul Duh. De aceea, oricând şi
oriunde se edifică comuniunea cu Hristos şi întreolaltă, acolo are loc un
eveniment misionar, chiar dacă nu sunt trimişi misionari în afara unei
comunităţi. Un eveniment misionar are loc acolo unde se manifestă semne ale
prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume164.
Aceasta explică de ce misiunea lui Hristos Însuşi începe cu afirmarea
Împărăţiei lui Dumnezeu (Mc. 1,15), vrerea manifestării împărăţiei lui
Dumnezeu în lume pentru a se reînnoi viaţa lumii prin participarea ei la viaţa
divină. Tradiţia apostolică ignora o predică a Evangheliei lui Hristos separată
sau izolată de trăirea prezenţei reale şi a comuniunii cu Hristos în Sfântul Duh
(F.Ap. 2,46-47). Cu alte cuvinte, cei care îl propovăduiau pe Hristos şi făceau
ucenici ai lui Hristos trăiau ei înşişi prezenţa Sa sau a Duhului Său în ei.
163
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie, Editura Athena, Bucureşti, 1996, pp. 86-
87.
164
Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Preotul
în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 86.
81
În acest sens, evanghelizarea nu este doar un export al noii învăţături re-

ligioase, ci mărturisirea dragostei lui Dumnezeu pentru lume, dragoste revelată
în Hristos, transmisă de Sfântul Duh şi aliată în inimile celor care împlinesc
poruncile Sale. Fără prezenţa Duhului lui Hristos sau a dragostei lui Hristos
pentru omenire în persoane umane concrete, acestea nu pot deveni misionari,
deoarece numai Duhul lui Hristos face dintr-un creştin o icoană vie a lui Iisus ca
misionar, o icoană vie prin care „un pagân” priveşte Spre Hristos.
Sfântul Apostol Ioan ne spune lămurit că scopul evanghelizării este realizarea
comuniunii cu Tatăl şi cu Fiul, adică comuniunea bazată pe dragostea lui
Dumnezeu pentru lume, aşa cum este arătată în Fiul Întrupat (I In. 1,3). El ne
aminteşte în acelaşi timp că dragostea faţă de aproapele este semnul prezenţei lui
Dumnezeu printre noi (I In. 4,12). Pe baza acestei înţelegeri apostolice a
importanţei Duhului lui Hristos în cei care propovăduiesc dragostea Sa pentru
lume, trebuie să înţelegem de ce cultul, viaţa sacramentala şi spirituală ca trăire
autentic creştină sunt evenimente misionare centrale.
De fapt, pentru Ortodoxie propovăduirea şi trăirea concretă a prezenţei tainice
a împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt nicăieri mai puternice decât în slujba
Liturghiei euharistice. Liturghia euharistică - aceea care uneşte în celebrare toate
categoriile de oameni şi toate generaţiile, păcătoşi, pocăiţi şi sfinţi, vii şi morţi -
este în primul rând un eveniment misionar deoarece este o „icoană” şi o
anticipare a Împărăţiei care va veni, o trăire a prezenţei Domnului Înviat în
mijlocul celor care cred în El. De fapt, fiecare Liturghie ortodoxă începe cu
proclamarea prezenţei împărăţiei Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh.
Aceasta explică de ce misionarii ortodocşi au acordat o atât de mare
importanţă mai întâi construirii de biserici şi comunităţilor liturgice (adeseori
monahală), ca o comuniune umană bazată pe dragostea lui Hristos pentru lume,
şi readucerii Evangheliei şi a Liturghiei în limba vorbită de popor. Este
semnificativ faptul că în activitatea ortodoxă misionară monahii au jucat un rol
foarte important, în special deoarece comunitatea monahală este în primul rând o
82
comunitate liturgică şi oferă un model de participare, de acţiune comună,

pocăinţă şi iertare, toate centrate pe prezenţa duhovnicească a lui Hristos cel
înviat în mijlocul celor care cred în El.
Biserica a înţeles şi trăit misiunea ca transmitere a credinţei din generaţie în
generaţie şi într-un context secularizat. Confruntată cu multe secole de domi-
naţie musulmană, cu procesul de ateizare desfăşurat acerb de către regimul
comunist şi cu tendinţa de secularizarea din ziua de azi, Ortodoxia consideră că
evanghelizarea nu poate fi înţeleasă numai prin trimiterea unor persoane în afara
ţării pentru a converti alte naţiuni la Hristos165.
Mult timp, Biserica Ortodoxă a primit de la Dumnezeu, poate, o altă misiune,
adică aceea de a face experienţa a ceea ce înseamnă să păstrezi credinţa într-un
context dificil sau nefavorabil şi de a o transmite generaţiilor următoare
înfruntând ostilitatea vremurilor cu diferitele ei aspecte şi cu consecinţele ei
pentru credinţa creştină, teologia misionară ortodoxă a trebuit să evite două
extreme: de a vedea în secularizare fie o catastrofă cu totul iremediabilă, fie
un proces totalmente „normal”.
Prin secularizare se înţelege, în general, că fiinţele umane concep şi, organi-
zează viaţa lor personală şi cea a societăţii fără nici un fel de referire la
Dumnezeu. În faza sa iniţială, secularizarea nu reprezintă neapărat un simptom
al necredinţei sau al negării existenţei lui Dumnezeu. Secularizarea ia mai întâi
forma greutăţii pe care o întâmpină fiinţele umane în a-L pomeni pe Dumnezeu,
în a se referi la existenţa Lui, şi în sesizarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor
şi în lume. Creştinii se secularizează atunci când nu-şi mai practică credinţa,
când încetează să se roage, când comuniunea liberă cu Dumnezeu nu mai
constituie centrul vieţii lor sau nu mai este simţită ca o necesitate. Necredinţa, ca
dificultate a acceptării a însăşi existenţei lui Dumnezeu, poate lua fie forma unui
agnosticism paşnic dar ferm, fie a unei negări militante a existenţei lui
Pr. Ioan Bria, Biserica Ortodoxă şi mărturia creştină, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.
165
1-2, 1981, p. 26.

83
Dumnezeu. De aceea, viaţa individuală şi cea comunitară este organizată ca şi

când Dumnezeu nu ar exista166.
IV. 3. Direcţii de evanghelizare în contextul actual
Creştinismul timpurilor prezente este confruntat astăzi cu diferite fenomene de

natură să pună la încercare fidelitatea credincioşilor săi. Am putea enumera
globalizarea şi chiar perspectiva unificării politico-administrative a Europei, ca
să nu mai amintim, prozelitismul furibund întreprins de grupările neo-religioase.
De aceea Biserica priveşte astăzi misiunea ca o viziune nouă a întregii creaţii şi
ca o responsabilitate pentru ea. Teologia şi spiritualitatea ortodoxă (mai ales
iconografia) arată că Hristos, Capul Bisericii, este în acelaşi timp susţinătorul,
Pantocratorul întregului, univers sau cosmos.
Înţelegând Evanghelia lui Hristos Pantocratorul ca dragoste şi grijă a lui
Dumnezeu pentru viaţa întregii lumii, ca filantropie a Sfintei Treimi faţă de
creaţie167, Biserica nu-şi poate reduce activitatea misionară numai la „mântuirea
166
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, op. cit., pp. 20-21.
167
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura
Trinitas, Iaşi, 2002, pp. 21-24.
84
sufletelor”. Hristologia cosmică implică faptul că misiunea creştinilor în lume

cuprinde, de asemenea, responsabilitatea lor pentru întreaga viaţă a societăţii şi
chiar atitudinea societăţii faţă de natură şi creaţie. În acest sens, misiunea
creştină include dimensiunea responsabilităţii pentru viaţa întregii lumi.
„Biserica, prin definiţie, este stare de comuniune şi unire cu Hristos (Ef. 5,25-
32) şi în Hristos (Ef. 1,10; In. 17,20-23) a tuturor celor care cred în El (Col. 3,
10-11). Şi dacă credincioşii, în calitatea lor de fraţi ai lui Hristos (Mat. 12,50),
uniţi în Biserică (F.Ap. 14,27), sunt părtaşi la sfinţenia (Ef. 1,4), plinătatea (In.
1,16), chipul (Rom. 8,28-29) şi slava (Filip. 3,21) Lui, ei trebuie să fie copărtaşi
şi la suferinţele Lui, descoperite în fiecare om, asumându-şi-le aşa cum El Şi-a
asumat păcatele tuturor (II Cor. 5,21; I Pt. 2,24) şi S-a făcut copărtaş la
suferinţele şi necazurile lor (Mt. 8,17)”168.
Mărturia creştină în faţa altor religii, prin dialog, trebuie să faciliteze
înţelegerea faptului că dragostea lui Dumnezeu pentru lume revelată în
intensitatea sa supremă în Iisus Hristos implică, de asemenea, un respect infinit
al lui Dumnezeu pentru libertatea umană responsabilă.
Mărturia creştină bazată pe hristologia cosmică promovează o vedere holistică
(integrală) a creaţiei: ea sesizează unitatea ultimă a umanităţii şi solidaritatea
interioară a întregii creaţii în faţa Creatorului. Din această perspectivă se vede că
întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu şi scopul său este să devină un
sacrament permanent al dragostei Sale pentru lume.
Evanghelizarea, ca activitate misionară, trebuie să afirme nu numai realitatea
îngrozitoare a păcatului uman, ci şi faptul că această creaţie a lui Dumnezeu
este, înainte de toate, bună şi că dragostea lui Dumnezeu cuprinsă în Hristos cel
înviat este mai puternică decît puterile întunericului şi ale păcatului.
Afirmând tensiunea dintre vechea lume, ca lume marcată de puterea păcatului
şi a morţii, şi lumea nouă, care va să vină, eliberată prin puterea lui Hristos cel
168
Ibidem, p. 153.
85
Înviat, mărturia creştină apare, deodată, ca sursă a responsabilităţii şi a

speranţei în fiecare moment al istoriei.
Mântuitorul arată că împărăţia întemeiată de El o dobândim şi noi prin slujire.
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie” (Mc. 8,34). Iar a urma Mântuitorului înseamnă a ne pune sufletul
pentru fratele nostru (In. 15,13), înseamnă a sluji omul aşa cum l-a slujit El. Ca
să moştenim această împărăţie în care cel care vrea să fie mai mare trebuie să fie
slujitorul celorlalţi (Mt. 20,25-28; Mc. 10,42-45; Lc. 22,25-27), nu trebuie să
domnim, să ne îngâmfăm sau să fim vicleni, ci să fim modele de slujire.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Lc. 17,21), este o consecinţă a
slujirii oamenilor şi a Evangheliei lui Hristos. Această slujire dezinteresată ne-o
cere în mod deosebit Mântuitorul: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei
morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i afară; în dar aţi luat, în dar să
daţi” (Mt. 10,8). „Dacă împlinim această slujire Dumnezeu rămâne întru noi şi
dragostea Lui în noi este desăvârşită” (I In. 4,12). Pe de altă parte, nu trebuie să
servim numai ca să dobândim împărăţia întemeiată de Domnul-Slujitor.
Creştinii trebuie să slujească pe toată lumea, deoarece prin servirea reciprocă,
se susţine şi se promovează existenţa tuturor. Pentru existenţa şi pentru mai buna
existenţă a tuturor existăm noi. Numai acestor slujitori le zice Mântuitorul:
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5,9).
Valorile proclamate de Domnul Iisus Hristos au la rândul lor şi ele un aspect de
slujire, fiindcă prin ele se înalţă fiinţa umană, în acest sens slujirea Mântuitorului
este universală. Discriminarea rasială, religioasă, culturală, nedreptele condiţii
sociale, flagelul drogurilor şi al perversiunilor sexuale care defavorizau pe unii
pot fi înlăturate prin valorile aduse de către Hristos. Iisus Hristos dărâmă
peretele despărţitor dintre oameni (Ef. 2,15), şi astfel reduce contradicţiile,
diversităţile şi opoziţiile umanităţii. Prin toate acestea Mântuitorul creează un
unic om nou. Creştinul care a primit sâmânţa acestei vieţi înnoite are de pe
acum o părticică a vieţii veşnice (Lc. 17,21).
86
Urmând lui Hristos, după exemplul Sfinţilor Apostoli, la rândul lor, misionarii
Biserici sunt modele şi învăţători ai slujirii. Considerând misiunea o slujbă
(F.Ap. 1,15,17), Sfinţii Apostoli slujesc lumea plini de zel dumnezeiesc.
„Dar ne bucurăm când suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în
rugăciunea noastră, desăvârşirea voastră” (II Cor. 13,9). De aceea, „deşi faţă de
toată lumea sunt stăpânul meu însumi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig cât
mai mulţi. Tuturor m-am făcut toate ca, în orice chip, să mântuiesc măcar pe
unii” (I Cor. 9,22), în acest fel Sfântul Pavel bucurându-se de suferinţele
pricinuite de slujire (Col. 1,24) se luptă din răsputeri pentru desăvârşirea omului
în Hristos (Col. 1,28-29), răbdând toate pentru alţii (II Tm. 2,10), smerindu-se
pe sine pentru a înălţa pe alţii (II Cor. 11,7), şi împlinind slujba sa cu preţul
sufletului şi a vieţii sale (F.Ap. 20,24; Filip. 2,17). Cel pentru care a trăi
înseamnă a sluji (Filip. 1,22) şi care zice: „aş dori (de s-ar putea) să fiu eu
însumi anatema, departe de Hristos. pentru fraţii mei, pentru rudele mele după
trup” (Rom. 9,3) este un slujitor prin excelenţă.
Precum Hristos a luat chipul slujitorului şi s-a dat pe Sine pentru mântuirea şi
împăcarea omului şi a lumii întregi, aşa creştinii sunt chemaţi să-şi aducă
contribuţia lor în această lume ca misionari ai Domnului. Puterea pentru misiune
este dată de Sfântul Duh care foloseşte Biserica drept mijloc pentru pregătirea
Împărăţiei lui Dumnezeu şi a stăpânirii lui Hristos în toate.
Lucrarea de evanghelizare, întreprinsă de Biserică, a fost opera nu doar a
misionarilor experţi, aşa cum obişnuiesc neoprotestanţii, ci a întregului popor
credincios, Biserica însăşi prin toţi membrii ei, din toate păturile sociale, preoţi,
călugări, dar şi laici, bărbaţi, femei, politicieni sau militari proclamă şi trăieşte
haric cuvântul lui Dumnezeu, dând mărturie despre viaţa în Hristos, deoarece
revărsându-se în Biserică, darurile Sfântului Duh, mijlocesc cunoaşterea lui
Dumnezeu şi prin aceasta dobândirea vieţii veşnice, a mântuirii câtă vreme
viaţa veşnică stă în cunoaşterea de Dumnezeu, cum Însuşi Mantuitorul a spus
87
(In. 17,3). Aşa se înţelege şi sensul expresiei categorice a Sfântului Ciprian al

Cartaginei: „Extra ecclesiam nulla salus” (Nu este mântuire în afara Bisericii)..
Toate aceste elemente coroborate într-o strategie misionară ortodoxă actuală,
inspirată de Teologia misiologică, de lucrarea obştească şi sensul Părinţilor
Bisericii, de activităţile misionare mai aproape sau cele din vremea noastră fac
ca Ortodoxia să desfăşoare la rândul ei o misiune creştină mondială şi să fie
prezentă pe toate continentele.
Dată fiind situaţia ideologică, politică şi economică contemporană secularizată
şi indiferentă faţă de Dumnezeu, situaţie ale cărei consecinţe sunt destructive
pentru umanitate, Ortodoxia poate şi trebuie să structureze o misiune ortodoxă
coerentă, integrală în care verticalitatea relaţiei cu Dumnezeu, esenţială condiţiei
umane, poate optimiza orizontalitatea unei vieţi planetare tensionate, în criză
morală şi spirituală.
Misiologia ortodoxă concepe misiunea Bisericii în mod esenţial ca o recreere
şi o înnoire a oamenilor în Hristos, în timp şi în perspectivă eshatologică169.
Misiologia ortodoxă pledează pentru o gamă diversă şi fructuoasă de activităţi
evanghelizatoare prin care se proclamă Evanghelia lui Hristos, Adevăr şi Viaţă,
pentru extinderea peste spaţii şi timpuri a Bisericii, singura cale spre
plenitudinea împărăţiei lui Dumnezeu anticipată şi pregustată în dimensiunea
creştină eclesială, nedespărţită de sfinţirea prin harul Sfântului Duh ce
vizualizează şi contextualizează lucrarea lui Hristos oriunde şi oricând în istoria
umană.
Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare într-o perspectivă
ecleziologică bine determinată. Propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt
esenţiale pentru actul convertirii iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa
conţinutului credinţei (Mt. 13,1-30). Convertirea este act de încorporare
conştientă în Trupul tainic a lui Hristos (Rom. 12,4-5). De aceea misiunea este
strâns legată de Biserică dar nu în sensul instrumentalist, deoarece Biserica
169
Protos. Conf. Dr. Daniel D. I. Ciobotea, Unitate şi misiune. O perspectivă ortodoxă, în
„Ortodoxia”, nr. 4, oct.-dec., 1989, pp. 108-109.
88
devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii. Faptul misionar este

profund eclezial. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei170.
Biserica Ortodoxă are propria ei teologie şi practică misionară, cultul divin, cu
centrul lui Sfânta Liturghie, nefiind altceva decât punctul de plecare al mărturiei
şi propovăduirii, deci misiunea însemnând nu numai săvârşirea slujbelor legate
de cultul divin public ortodox. Desigur datorită unor condiţii istorice
nefavorabile Bisericile Ortodoxe locale din estul Europei, între care şi Biserica
Ortodoxă Română, au fost adesea împiedicate să desfăşoare misiune în
adevăratul sens al cuvântului, concentrându-se într-adevăr la săvârşirea cultului,
limitîndu-se firesc la pastoraţie. De asemenea ele nu au avut întotdeauna
posibilitatea şi libertatea de a realiza în societate modelul de comunitate pe care
îl propune şi îl întruchipează Sfânta Liturghie.
Evanghelizarea, conform ortodoxiei, are ca scop şi convertirea necreştinilor şi
întemeierea de noi Biserici în spaţiile geografice necreştinate, cu cler autohton şi
cult în limba maternă.
Misiunea ortodoxă fidelă tradiţiei Bisericii Ortodoxe în contextul pluralist
creştin şi religios de astăzi, animată de spiritul reconcilierii şi al ecumenismului
are datoria imperioasă de a conştientiza fiinţa eclesială a credincioşilor, angajaţi
în viaţa societăţii într-un context interuman complex şi în dialog cu oameni de
confesiuni şi denominaţiuni creştine sau de alte credinţe171.
Cunoaşterea lui Hristos şi a învăţăturii Bisericii, prezenţa la Liturghie şi
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, viaţa spirituală autentic creştină,
responsabilă în planul activităţilor umane multiple, prin care credincioşii slujesc
lumii după modelul slujirii lui Hristos, filantropia creştină, criteriu soteriologic
172
, (Mt. 25,34), educaţia religioasă creştină ortodoxă sunt pilonii prin care se
conştientizează calitatea de membre ale Trupului lui Hristos, sunt roadele
evanghelizării.
170
Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism..., p. 24.
171
Idem, Misiologie Ortodoxă..., p. 73.
172
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii..., p. 156.
89
Teologia care a dat naştere spiritualităţii ortodoxe a venit dintr-un mediu

misionar. Epistolele soborniceşti alături de alte scrieri din Noul Testament
formează fundaţia sigură a spiritualităţii ortodoxe, este o carte misionară scrisă
de apostoli într-un cadru misionar foarte clar. Punctul central al vieţii spirituale
rămân cuvintele Domnului nostru: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi... Dacă păziţi
cuvintele Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea" (In. 15,4,10).
A trăi în Hristos înseamnă a gândi, a simţi, a dori tot ceea ce El doreşte, simte,
gândeşte. Aceasta implică a avea ”gândul lui Hristos” şi ”dragostea lui Hristos”
(I Cor. 2,6). Desigur, nu putem limita purtarea Sa de grijă la un singur oraş, la
un singur popor sau chiar la aşa numita lume creştină. Nu doreşte El ca ”tot
omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină?” (I Tm. 2,4).
Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la miliardele de oameni care trăiesc
”lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume” (Ef. 2,12). Spiritualitatea
Sfântului Pavel poate fi rezumată în cuvintele acestuia: ”nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). Misiunea sa a fost o dorinţă interioară şi
neclintită: ”Căci dacă vestesc Evangelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra
mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9,16). El s-a simţit”
dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor” (Rom. 1,14).
El a fost sub datoria de a face cunoscut darul nepreţuit ce l-a primit, experienţa
trăirii Domnului Înviat. Mistica ortodoxă nu a izolat omul de comunitatea
eclezială şi de orice sensibilitate istorică. De exemplu, rugăciunea inimii se
concentreză asupra numelui Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu. Ea îl aduce pe
Hristos „care s-a îmbrăcat în întregul Adam” (cântarea a 3-a din Canonul
Schimbării la Faţă a Domnului) în adâncul inimii, după măsura cu care inima a
fost altoită în Trupul mistic al lui Hristos prin Botez şi Sfânta Euharistie.
Astfel înţelegem că recomandarea pe care Sfântul Apostol Petru o dă
credincioşilor referindu-se la Sfântul Pavel este mai mult decât atât, este sfat
misionar: „Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire,
precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui. Cum
90
vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu
anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe
celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Pt. 3,15-16).
Misiunea întotdeauna va rămâne „o asimilare continuă a tainei Sfintei Cruci” -
o iubire jerfitoare şi o smerenie în lupta împotriva egocentrismului individual şi
social. Trăirea crucii la un nivel personal deosebeşte experienţa creştină de orice
altă experienţă. Totul începe şi îşi atinge punctul culminant în această etapă a
misiunii.
În Sfânta Cruce universalitatea şi împlinirea se intersectează - universalitatea
reprezentată prin braţul orizontal al Crucii, cu împlinirea, întrupată pe verticală.
Sfânta Cruce rezumă dimensiunea mondială şi responsabilitatea misionară a
Ortodoxiei.
În Orientul creştin idealul ascetic îşi află expresia caracteristică în monahism.
Cu toate acestea noi nu îl putem limita la acesta. Acest ideal pătrunde în fiecare
dimensiune a vieţii şi umple comunitatea creştină în forme variate. El constitue
unul din imperativele absolute ale vieţii creştine: ”Împărăţia cerurilor se ia prin
stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mat. 11,12). Misiunea trebuie să
aibă de a face cu o continuă luptă pentru sfinţenie.
Cei mai activi propovăduitori ai Evangheliei şi mai plini de râvnă pentru
mărturia creştină au fost sfinţii care au trăit în trecut ca şi în prezent, atât sfinţi
cunoscuţi cât şi sfinţi necunoscuţi. Sfinţii au fost oameni care sau pocăit cu toată
fiinţa lor, având un adânc simţ al păcătoşeniei şi slăbiciunii lor. Totuşi
înconjuraţi de mila şi dragostea lui Dumnezeu ei au căutat curăţia interioară şi
sinceritatea, unindu-şi cugetele, atitudinile şi voia lor cu voia divină. Prezenţa
lor printre noi face prezenţa lui Dumnezeu-Omul evidentă, ei şi astăzi
evanghelizează lumea. Sfinţii iradiază o teofanie, dând cea mai hotărâtă şi
neclintită mărturie creştină. Toţi cei care luptă să trăiască în Hristos - şi acest
lucru îl fac toţi sfinţii - deţin totul, iubesc totul, stăpânesc totul şi îmbrăţişează cu
91
dragostea lor, cu pocăinţa şi cu rugăciunea lor întrega lume. Totul e pentru ei

bun şi ei fac bine tuturor.
Fiecare om are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că această putere
este întrebuinţată nu totdeauna în măsurile la care cere Dumnezeu să fie
împlinită şi să fie lucrătoare, această putere iubitoare, ci e foarte diferită aşezarea
oamenilor în ceea ce priveşte capacitatea de iubire, adică felul cum îşi manifestă
iubirea.
V. Concluzii
La plinirea vremurilor, Dumnezeu milostivindu-se spre neamul omenesc, l-a

readus la viaţă şi fericirea statornică şi veşnică, pe care o pierdu-se prin
neascultarea lui Adam, prin trimiterea, Întruparea, activitatea Mesianică,
Răstignirea şi Jertfirea Fiului Său, Dumnezeu Cuvântul. Acum i se dă
posibilitatea omului păcătos de a se întoarce la Dumnezeu asemenea fiului
risipitor şi să se cureţe de păcate după rânduielile Divine existente în Sfânta
Biserică Ortodoxă, prin baia Botezului, prin Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.
92
,,Luaţi, mâncaţi, Acesta este trupul Meu”, ,,Beţi dintru Acesta toţi, că Acesta
este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi alţi se varsă spre iertarea
păcatelor”, ,,Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” sunt cuvintele
Mântuitorului prin care ne cheamă la Sfânta Liturghie să reactualizăm jertfa Sa
prin care ne-a adus tuturor mântuire. Ne cheamă să ne întâlnim cu El în mod real
şi să-L primim întreg şi viu. Şi cum fără Sfânta Împărtăşanie nimeni nu se poate
mântui, oricâte fapte bune sau rugăciuni ar face în viaţa sa, participarea la Sfânta
Liturghie nu este doar un dar nepreţuit, făcut de Dumnezeu, ci şi o datorie,
pentru fiecare creştin, de a fi alături de Hristos, de sfinţi şi heruvimi, de Maica
Domnului care sunt prezenţi în Biserică. Aceasta este organul misionar
întemeiat de Domnul Hristos prin Jertfa Sa. Agenţii misiunii, ca să-i numim aşa
sunt Sfinţii Apostoli, care vreme de peste trei ani au fost alături de Mântuitorul.
Iar după Înălţarea la Cer, Sfinţii Apostoli, fiind botezaţi cu Duh Sfânt şi cu foc
şi având mărturia Duhului, sunt gata să înceapă bătălia propovăduirii: nu ca să se
apere pe ei, ci ca să răspândească cuvântul Evangheliei. Sfântul Apostol Petru
grăieşte cu îndrăzneală şi cei ce ascultă se umilesc cu inima şi întreabă: „ce să
facem?” pentru a li se deschide calea mântuirii: „Să vă pocăiţi şi veţi primi prin
botez darul Sfântului Duh” (F.Ap. 2,38).
Biruinţa este surprinzătoare: Biserica, care tocmai lua fiinţă, numără dintr-o
dată ca la 3 000 de suflete. Şi astfel, din biruinţă în biruinţă şi din jertfă în jertfă,
Apostolii ajung până la marginile lumii, ducând cu ei pe Iisus, cuvântul
învăţăturii Lui şi speranţa mântuirii.
La Rusalii (Cincizecime) s-a făcut văzută lumii Biserica, pe care Iisus o
întemeiase încă fiind pe Cruce, câştigând-o cu scump sângele Său (F.Ap. 20, 28).
Luminaţi acum de puterea Sfântului Duh, Apostolii au ieşit la propovăduire,
întemeind prima comunitate creştină (F.Ap. 2,41). Aşa a intrat în lume Biserica,
Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos. Zidită şi împodobită din puterea mereu
vie a harului divin, Biserica are menirea să sfinţească pururea viaţa lumii cu
93
lumina care curăţeşte, care înţelepţeşte şi care mângâie, lumină ce s-a pogorât la
Rusalii din Cer pe Pământ.
Învăţătura creştină desprinsă din Evanghelie şi răspândită prin mărturie
creştină nu este doar informativă, ci formativă cu reflexe în trăire; o trăire care
transformă fiinţa umană, care înalţă pe om către cele mai înalte zări ale vieţii
duhovniceşti, în tendinţa de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după har.
Ţinta evanghelizării, ca misiune ortodoxă, este aceea de a crea o atitudine
liturgică şi comunitară în rândul credincioşilor, care atitudine decurge din natura
apartenenţei lor la Biserică. La nivelul vieţii lor personale pot exista diverse
forme şi trepte de trăire creştină, dar contextul vieţii lor particulare este marea
comunitate liturgică. Fără acest context cel ce crede în Hristos pierde punctul
său de referinţă şi convergenţă.
Apropierea de Dumnezeu prin Iisus Hristos, trăirea în împărăţia harului oferită
în şi Biserică, salvarea omenirii de la osânda păcatului, căpătarea de puteri în
lupta împotriva păcatului, sunt ţintele misiunii creştin-ortodoxe.
Toţi Sfinţii Părinţi aşa au crezut şi aşa au mărturisit, misiunea lor îndeplinindu-
se la cele mai înalte cote. Permanent Biserica a trebuit să facă faţă la diferite
provocări, dar ea a rămas statornică împlinind cuvintele Mântuitorului:
„...porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. 16,18).
De aproape două mii de ani, avântul neînfricat al mărturisitorilor, jertfelnicia
mereu împrospătată a propovăduitorilor şi sfinţenia neîmpuţinată a sfinţitorilor
se hrănesc din vistieria bogată în bunătate şi har a Sfântului Duh. Toţi se roagă
cu râvnă în faţa slăvitelor Altare, ca Duhul să nu se stingă în fiinţa omenirii,
ademenită de atâtea ori la deznădejde şi necucernicie.
Consecventă misiunii sale Biserica are şi astăzi aceeaşi forţă în a-şi îndeplini
lucrarea, atât prin preoţi ca purtători ai unui har special primit prin hirotonie, cât
şi prin credincioşii ei care îşi păstrează caracterul de „luminători” ai lumii.
Modelul în misiune este chiar Întemeietorul ei, în calitate de „trimis” al Tatălui
cu conlucrarea Sfântului Duh. Biserica prin misiunea ei nu propune lumii doar o
94
acceptare intelectuală a unei doctrine religioase, ci Îl oferă lumii pe Hristos, Cel

permanent în Biserică, nu oferă doar un model de vieţuire creştină, nici doar
metode de spiritualizare a lumii, ci reactualizează permanent Jertfa mântuitoare
a Domnului Hristos. În misiunea ei actuală Biserica are prin harul lui Dumnezeu
o sumedenie de posibilităţi de a oferi lumii pe Hristos. Tot ce graviteză în jurul
Bisericii atât ca Trup al lui Hristos, cât şi ca locaş de închinare, oferă lumii
posibilitatea devenirii unei „zidiri noi”, prin înfiere cerească. „Mărgăritarul cel
de mare preţ” poate fi al tuturor celor ce cred că „Hristos este Domn şi
Mântuitor” (Rom. 10,9), prin mijlocirea Bisericii.
În perspectiva noilor condiţii ale lumii mileniului trei, misiunea are acelaşi
obiectiv, transfigurarea omului până la „statura de bărbat desăvârşit în Hristos”
(Ef. 4,13), pentru a-l face capabil să regăsească starea de comuniune cu
Dumnezeu şi cu cei asemeni lui. Iubirea maternă a Bisericii faţă de fii săi,
întrupare şi oglindă a filantropiei Sfintei Treimi, se revarsă asupra lor în toate
ocaziile vieţii, începând de la naştere, în timpul vieţii pământeşti, şi într-al celei
cereşti.
Biserica este într-o permanentă conlucrare misionară cu Autorul misiunii,
urmărind ajungerea la starea deplină de comuniune cu Hristos, aşa cum a fost
dorinţa Sa: „...voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care
Mi i-ai dat...” (In. 17,24), „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine
şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una,...” (In. 17,21).
95
VI. B i b l i o g r a f i e
A. Ediţii ale Sfintei Scripturi
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă

a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
şi cu aprobarea Sfântului Sinod, diortosită de Î.P.S. Bartolomeu Anania,
ed. jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Societatea Biblică Interconfesională
din România, Rumanian Bible Ortodox 053DC, printed by United Bible
Societies, UBS-EPF, 1999.
3. The Grek New Testament, editat de Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M.
Martini, Bruce M. Metzger, Allen Wikgren, ed. a III-a corectată, Editura
United Bible Societies, Stuttgart, 1984.
96
B. Dicţionare Biblice
4. Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
5. Dicţionar Enciclopedic de Cunoştinţe Religioase, Pr. Prof. Dr. Ene

Branişte, Editura Diecezana Caransebeş, 2001.
6. Dicţionar grec – român al Noului Testament, Murice Carrez şi François

Morel, traducere de Gheorghe Badea, Editura Societatea Biblică
Interconfesională din România, Bucureşti, 1999.
7. Dicţionar de înţelepciune patristică, aut. Nicolae Moldoveanu, Editura

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1997.
8. Dicţionar al Noului Testament, A-Z, aut. pr.dr.Ioan Mircea, Editura

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1995.
9. Dicţionar al religiilor, aut.Ioan P.Culianu şi Mircea Eliade, traducere de
Cezar Baltag, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
10. Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A – Z, Pr.Prof. Ion Bria, Editura
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
C. Concordanţe Biblice
11. Călăuza Predicatorului, Dr. Constantin Chiricescu, iconom C. Nazarie,

Editura Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1901-1902.
12. Concordanţă Biblică, Editura Lumina lumii, T.G.S. International,

P.O.Box 355, Berlin, Ohio, 44610, U.S.A., 1994.
13. Concordanţă Biblică Tematică, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.
97
14. Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi – Concordanţă Biblică,

Episcop Valerian Zaharia, Oradea, 1955.
15. Concordanţă Biblică la Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2001, pp. 1775 – 1824.
D. Autori patristici
16. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, în col. P.S.B.
vol. 15, p. 114, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992.
17. Idem, Cuvântul al II-lea contra arienilor, în col. P.S.B. vol. 15, p. 255,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992.
18. Idem, Epistola către Adelfie, în col. P.S.B. vol. 16, p. 255, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1992.
19. Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, în colecţia Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti, 53, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
20. Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr.

Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
21. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. Prof. Dumitru

Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
22. Epistola către Diognet, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I,

traducere de Pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927.
23. Epistola lui Barnaba, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, traducere

de Pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec. G.N.Niţu, 1927.
98
24. Epistola I a lui Clement către Corinteni, în Scrierile Părinţilor

Apostolici, vol. I, traducere de Pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru,
ec. G.N.Niţu, 1927.
25. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Editura Harisma, Buucureşti, 1992.
26. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont

sau mai scurt: Despre preoţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,
1968.
27. Sfântul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, traducere de Dan
Negrescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.
28. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, în Scrierile Părinţilor

Apostolici, vol. I, traducre de Pr. Ioan Mihălcescu, ec. Matei Pâslaru, ec.
G.N.Niţu, 1927.
29. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. D. Fecioru,
în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1957.
30. Idem, Liturghia, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Bartolomeu,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, ed. a II-a, Editura
Renaşterea, Cluj, 2001.
31. Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995.
E. Cărţi, studii, articole
32. Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-

Napoca, 2002.
33. Basarab, Pr. Prof. Mircea, Autoritatea Sfintei Scripturi în Biserica

Ortodoxă, în „Ortodoxia”, nr. 2, apr.-iun., Bucureşti, 1980.
99
34. Bel, Pr. Prof. univ. Dr. Valer, Misiunea în planul lui Dumnezeu de
mântuire a lumii, în vol. omagial Logos, închinat Î.P.S. Bartolomeu
Anania la 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.
35. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Branişte, Prof. Ecaterina, Dicţionar
enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diocezană, Caransebeş,
2001.
36. Breck, Pr. Prof. Dr. John, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Editura
Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
37. Bria, Pr. Ioan, Biserica Ortodoxă şi mărturia creştină, în “Biserica

Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1981.
38. Idem, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în “Glasul Bisericii”, nr.

1-3, 1982.
39. Idem, Destinul Ortodoxiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

40. Idem, Liturghia după Liturghie, Editura Athena, Bucureşti, 1996.
41. Coman, P.S. Vasile, episcopul Oradiei, Mântuirea în Iisus Hristos prin
Biserică, în „Studii Teologice”, nr. 2, apr.-iun., 1985.
42.
Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G., Patrologie, Editura Sf. M-re. Dervent,
1999.
43. Ciobotea, Protos. Conf. Dr. Daniel D. I., Înţelesurile conciliarităţii

Ortodoxe şi participarea credincioşilor la ea astăzi, în „Ortodoxia”, nr. 4, oct.-
dec., 1988.
44. Idem, Unitate şi misiune. O perspectivă ortodoxă, în „Ortodoxia”, nr. 4,

oct.-dec., 1989.
45. Idem, Î.P.S. Dr. Daniel, Teologia patristică - o teologie pastorală şi

misionară, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,
Teologie, tom VIII, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2003.
46. Idem, Î.P.S. Daniel, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi

Bucovinei, Unitatea Bisericii.Natura şi scopul ei, în „Teologie şi Viaţă”,
nr. 7-12, iul.-dec., 2003.
100
47. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament-manual pentru

Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
48. David, Diac. Conf. Dr. Petru I., Responsabilitatea misionară după Sfinţii
Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”, nr.5-6, ian.-feb., 1984.
49. Idem, Rolul disciplinei Îndrumări Misionare şi Ecumenism, în pastoraţia

vremii noastre, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, iul.-dec., 2001.
50. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Preoţie, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în
„Ortodoxia”, nr. 4, 1982.
51. Arhidiac. Prof. Ioasaf Ganea, Despre Sfintele Icoane (Icoana Ortodoxă),
în „Ortodoxia”, nr. 1, ian.-mar., 1982, pp. 94-97.
52. Gheorghescu, Arhim. Dr. Chesarie, Preoţia creştină - o misiune sublimă

în viaţa oamenilor, în „Studii Teologice”, nr. 4, iul.-aug., 1990.
53. Gordon, Pr. Asist. Vasile, Propovăduirea cuvântului - dimensiune

esenţială a slujirii preoţeşti în „Teologie şi Viaţă”, nr. 1-6, 1999.
54. Grigoraş, Magistrand Aurel, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, nr. 2,

apr. – iun., 1966.
55. Grigoraş, Pr. Costachi, „...Mergând învăţaţi toate neamurile!...”, Editura

Trinitas, Iaşi, 2000.
56. Idem, „...Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!...”, Editura Trinitas,

Iaşi, 2000.
57. Idem, Kerygma apostolică în predica Sfântului Apostol Pavel, Editura

Trinitas, Iaşi, 2001.
58. Hristodoulous, Î.P.S., Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei,

Misiunea socială a Bisericii, traducere de Arhim. Mihai Filimon, Pr.
Petru Sidoreac, Protos. Dosoftei Şcheul, Editura Trinitas, Iaşi, 2004.
59. Ică jr., Ioan, O perspectivă patristică asupra misiunii, în „Renaşterea”,

nr. 8, Cluj, 1997.
60. Ioniţă, pr. asist. dr. Viorel, Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei
Ierarhi, în „Studii Teologice”, nr.1-2, ian.-feb., 1983.
101
61. Istoria Bisericii Universale, colectiv de autori, ed. a II-a, Editura

1975.
62. Jivi, asist.dr. Aurel, Iisus Hristos-viaţa lumii, în „Studii Teologice”, nr.1-
2, ian.-feb., 1983.
63. Losski, Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, Bucureşti, 1993.
64. Luchian, Dr. Aurelia, Misiunea creştină urbană, în „Teologie şi Viaţă”,

nr. 7- 12, Iaşi, 1996.
65. Mândrilă, asist. drd. Carmen Gabriela, Biserica şi începuturile asistenţei

sociale, în „Teologie şi Viaţă”, nr. 7-12, iul.-dec., Iaşi, 1999.
66.
Mihălcescu, Mitropolitul Irineu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a,
Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994.
67.
Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Asist. Drd. Daniel, Drd. Ioan, Introducere în
studiul Noului Testament, vol. I, ed. a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001.
68. Mircea, Pr. Ioan, Cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului şi problema

ierarhiei bisericeşti, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, nov.-dec., 1968.
69. Idem, Preoţia împărătească sau duhovnicească, în „Studii Teologice”, nr.

7-8, 1971.
70. Idem, Preoţia harică şi preoţia obştească, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1979.
71. Idem, Preoţia lui Hristos şi Preoţia sacramentală şi împărătească, în

„Ortodoxia”, nr. 2, apr.-iun., 1990.
72. Miron, arhim. lect. dr. Vasile, Funcţiile cultului divin public ortodox şi
rolul său educativ-moral în susţinerea şi promovarea vieţii religioase, în
„Ortodoxia”, nr. 1-2, ian.-iun., 2004.
73. Misiologie Ortodoxă, colectiv de autori, vol. I, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
74. Oancea, Pr. Drd. Constantin, I Petru II, 9 ( Studiu exegetic-dogmatic ), în

„Ortodoxia”, nr. 4, oct.-dec., 1988.
102
75. Onilă, P.S. Corneliu Bârlădeanul, Lucrarea misionară a Ortodoxiei, în

„Teologie şi Viaţă”, nr. 1-6, ian.-iun., 2000.
76. Petraru, Pr. Lect. Gheorghe, Psihologie şi sociologie sectară, în „Cronica

Episcopiei Huşilor”, vol.III, Editura Episcopiei Huşilor, 1997.
77. Idem, Pr. Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
78. Idem, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002.
79. Idem, Secte şi noi mişcări religioase, Editura Performantica, Iaşi. 2006.
80. Idem, Teologie Fundamentală şi Misionară, Ecumenism, Editura

Performantica, Iaşi, 2006.
81. Plămădeală, Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi

Maramureşului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1996.
82. Pop, Protos. Drd. Irineu, Omul nou şi umanitatea în Hristos prin lucrarea
Duhului Sfânt, în „Studii Teologice”, nr. 4, iul.-aug., 1989, pp. 20-36.
83. Popa, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Comuniune şi înnoire spirituală în

contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
84. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare.Misiunea

Bisericii într-o lume secularizată, în „Studii Teologice”, nr. 1-3, ian.-apr.,
1994.
85. Idem, Teodor M., Biserica Mărturisitoare, Editura Credinţa Noastră,

Bucureşti, 1995.
86. Preda, Pr.Dr. Constantin, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, în „Studii

Teologice”, nr. 1-2, ian.-iun., 2002.
87. Radu, Pr. Lect. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi

problema comuniunii (teză de doctorat), în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978.
88. Rămureanu, Pr.prof. dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală – manual

pentru Seminariile teologice, Editura Institului Biblic şi de Misiune al
103
89. Sandu, Pr. Lect. Dan, Teologia şi practica misiunii azi. O tratare
comparativă, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,
Teologie, tom VIII, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2003.
90. Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Însemnătatea actuală pastorală şi

misionară ortodoxă a tratatului „Despre Preoţie” al arhiepiscopului
Simion al Tesalonicului, în „Studii Teologice”, nr.5-6, ian.-feb., 1984.
91. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru Semnificaţia luminii dumnezeieşti în

spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 3 – 4,
1976.
92. Idem, Iisus Hristos - lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1993.
93. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004.
94. Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. a III-a, vol. III, Editura
2003.
95. Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983.
96. Viezuianu, Pr. Dr. Dumitru, Hristologia Epistolei către Romani a

Sfântului Apostol Pavel, Editura Tipografiei Offsetcolor, Rm. Vâlcea,
1999.
97. Vizitiu, Pr. Mihai, Mântuitorul Iisus Hristos-Domn al păcii şi al înfrăţirii

între oameni, în „Ortodoxia”, nr. 2, apr.-iun., 1983.
98. Idem, Pr. Lect. Mihai, Sfânt şi sfinţenie după Noul Testament, în
„Teologie şi Viaţă”, nr. 11-12, nov.-dec., 1992.
99. Idem, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament,

Editura Trinitas, Iaşi, 2002.
104

Evanghelizare Si Marturie Crestina Dupa Epistolele Sobornicesti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evanghelizare Si Marturie Crestina Dupa Epistolele Sobornicesti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

E va n g h e l i z a r e şi mărturie creştină după Epistolele soborniceşti

Pornind de la obstinaţia multitudinii de „oferte” doctrinare în domeniul

De asemenea o comparaţie cu evenimentele misionare apostolice şi patristice

în experienţa pnevmatică generatoare de daruri duhovniceşti multiple şi prin

II. Conceptul de evanghelizare şi mărturie creştină

II.1. Originea şi necesitatea evanghelizării

Înainte de abordarea temei consider că o clarificare a sensului termenilor cu

creştin se prezintă în faţa lumii. Prin trăirea principiilor creştine, ortopraxie, el

lămurit că este vorba de Hristos-Dumnezeu ca ziditor: „Prin El s-au întemeiat

Dumnezeu nu ar fi putut ierta păcatul doar din dragoste faţă de creaturi,

convingerea că Fiul lui Dumnezeu este Cel care, primul îndeplineşte

Din perspectivă misiologică, trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o

Dar dragostea Sa faţă de om era atât de mare, încât Dumnezeu nu ar fi zidit

Procesul de secularizare se caracterizează prin trei elemente: izolarea

Se consideră astăzi că pentru o reflectare deplină a duhului creştin spre lume

Prin spiritul omenesc, Cuvântul lui Dumnezeu poate exercita nu numai

II. 2. Evanghelizarea şi mărturia creştină în veacul apostolic

Propovăduirea Domnului Hristos, începe cu mesajul adresat contemporanilor

 împlinirea vremii venirii lui Mesia prezisă de proorocii Vechiului

 apelul spre pocăinţă, astfel spus spre o altă perspectivă a credinţei;

 apelul spre credinţă în vestea cea nouă (Evanghelia).

Lucrarea Mântuitorului începe cu vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: „S-a

se mântuiesc: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va

„solemnă” şi nominală a grupului celor doisprezece, pe care i-a numit

 cei chemaţi să fie misionari au fost aleşi şi învestiţi de Mântuitorul;

 învăţăturile pe care aceştia le transmiteau proveneau de la El;

 propovăduirea lor se desfăşura într-un cadru organizat;

 evanghelizarea presupunea nu doar simpla transmitere de informaţii;

 erau împuterniciţi totodată să vindece şi să sfinţească pe cei care îi primeau.

Astfel înţelegem de ce Biserica Creştin-Ortodoxă nu priveşte evanghelizarea şi

Împuterniciţii Domnului înviat, şi instituiţi în vederea acestei mărturii sunt,

mai mult în încurcătură pe sinedrişti determinându-i să intensifice ameninţările

socotite a fi „un jug nepotrivit” şi lipsite de necesitatea observării de către noii

Aşadar, datorită Sfântului Duh şi venirii Sale personale în lume, Biserica

Observăm până aici că prin lucrarea de evanghelizare şi prin „mărturia”

În lucrarea evanghelizatoare din Ierusalim, Duhului Sfânt îi este atribuit rolul

înţelegem că întreaga activitate misionară a Bisericii primare este susţinută şi

religios. Ei propovăduiau şi trăiau Evanghelia dând mărturie creştină prin faptă

Din studiul activităţii lor de evanghelizare reies câteva consideraţii:

 aveau împuternicirea Domnului Hristos prin Sfântul Duh;

 misiunea lor era în acord cu cerinţele poruncii Mântuitorului: „Mergând...,

învăţaţi..., şi botezaţi-le...”, aceasta fiind emblematic pentru întreaga lor

organizat care era Biserica.

II. 3. Concepte de evanghelizare după Epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti, în funcţie de autor, relevă o anumită complementaritate

soborniceşti Sfântul Iuda avertizează de apariţia ereziilor şi îndeamnă la

 se afirmă posibilitatea apariţiei ereziilor şi ereticilor care vor falsifica

II.4. Epistolele soborniceşti sursă a principiilor evanghelizării şi

Era cu totul firesc şi normal ca dinamismul evanghelizării poruncit şi asigurat

transpunerea în practică a îndemnului la ferire de „învăţătorii mincinoşi” despre

în eternitate. Biserica este identică cu împărăţia lui Dumnezeu în sensul că ea

În concepţia şi mărturisirea lor creştină, evanghelizarea se bazează pe

iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5,13-14). De aceea: „Purtaţi-vă

Pr. Mihai Vizitiu, op. cit., pp. 130-141.

II. 5. Epistolele soborniceşti, sursă a evanghelizării şi mărturiei creştine

Odată cu recunoaşterea creştinismului ca religie licită112, dar mai ales după

Misiunea se desfăşoară de acum pe mai multe direcţii, reuşind să cuprindă şi

pe care Sfântul Vasile o recomandă nu numai simplilor credincioşi, ci şi

secolul IV o constituia faptul că aceasta se îndrepta doar spre comunitatea

Observăm că problema sfinţirii urmaşilor Sfinţilor Apostoli este consemnată

Pentru un slujitor al altarului, studiul şi exerciţiul nu trebuie întrerupte

Evangheliei şi viaţa creştină126. Aceştia considerau că lumea nu este un vrăjmaş,

III. Aspecte ale evanghelizării în primele două milenii de