‘’2008-Anul jubiliar al Sfintei Scripturi si al Sfintei Liturghii’’

Prea Sfintite Parinte Episcop,

Prea cucernici Parinti consilieri,
Prea cucernici Parinti Protopopi,
Prea cucernici Parinti.

Cuvant inainte,

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane,la propunerea Prea Fericitului Parinte

DANIEL a hotarat ca anul 2008 sa poarte numele de ,,Anul jubiliar al Sfintei Scripturi si al
Sfintei Liturghii’’ deoarece avem bucuria sa comemoram anul acesta 500 deani de la
tiparirea primei carti de cult in tarile romanesti, si anume Liturghierul ieromonahului
Macarie din 1508 ;360 deani de la traducerea pentru prima data in limba romana a Noului
Testament de la Alba Iulia de catre mitropolitul Simion Stefan in 1648 si 320de ani de la
celebrarea incununarii activitatii tipografice de pana atunci si anume prima tiparire
integrala a Sfintei Scripturi in romaneste, purtand numele de Biblia de la Bucuresti in anul
1688.
Importanţa lor, dincolo de aceea supremă de a pune la dispoziţia unui popor creştin textul
integral al cărţii de căpătâi a credinţei sale, rezidă şi din demersul formator în ceea ce priveşte
limba literară, din faptul că sunt realizari tipografice şi editoriale fără precedent, din consecinţele
circulaţiei intense pe care le-a avut în conservarea unităţii de limbă.

Prezentarea Sfintei Scripturi si a Sfintei Liturghii in viata Bisericii.Caracteristici generale.

Modurile de păstrare a revelaţiei supranaturale în eficienţă în Biserică sunt Sfânta Scriptură

şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu pot fi separate şi, cu atât mai mult, nu pot
fi puse în opoziţie, ele fiind aspecte ale aceleiaşi realităţi şi anume a lucrării neîntrerupte a Duhului
Sfânt în Biserică. Tradiţia, definită ca fiind „neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta

1
prezenţă a Sfântului Duh”2, îmbrăţişează întreaga viaţă a Bisericii astfel încât însăşi Sfânta
Scriptură este o expresie a Sfintei Tradiţii în sens larg.
Mărturia în acest sens a unui mare părinte duhovnicesc al zilelor noastre, Arhimandritul
Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, este elocventă: „Dacă, dintr-un motiv sau
altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărţile: de Vechiul şi Noul Testament, de operele Sfinţilor
Părinţi, de cărţile liturgice, atunci Tradiţia ar reconstitui Scriptura, fireşte nu cuvânt cu cuvânt, ci
într-un alt limbaj. Dar în ce priveşte conţinutul ei esenţial, această nouă Scriptură ar continua să fie
expresia aceleiaşi „credinţe dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3) şi manifestarea
unuia şi aceluiaşi Duh ce lucrează în chip neschimbabil în Biserică”3.
Sfânta Scriptură este consemnarea în scris de către oameni, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a
cuvântului lui Dumnezeu adresat nouă prin profeţi iar, la plinirea vremii, prin Însuşi Fiul Său. Ea
este expresia scrisă a Revelaţiei împlinite în Hristos prezentându-L în forma cuvântului Lui
dinamic şi a cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli despre faptele Lui mântuitoare în
eficienţa permanentă a lor.
În acelaşi timp ea descrie şi modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea noastră în
Hristos şi modul în care Hristos continuă să lucreze, prin extinderea puterii Lui, pentru asemănarea
noastră cu El, până la sfârşitul lumii8. Sfânta Scriptură s-a scris pentru a da „înţelepciunea care ne
conduce spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 15).
Sfanta Scriptura este, in teologia ortodoxa, primul izvor al descoperirii dumnezeiesti, al
aratarii lui Dumnezeu "cu toata puterea Sa de ajutor si de dragoste". Ea a ramas o marturie
permanenta despre indemnul la continua apropiere intre semeni, dat de Mantuitorul ucenicilor Sai.
Venirea Lui in lume inseamna posibilitatea progresului moral, prin renuntarea la patimile egoiste,
fiindca prin El am fost pusi in legatura cu viata lui tainica de jertfa. Viata Lui este tainica atat sub
aspectul bogatiei ei, ce provine din indumnezeirea naturii umane asumate de ea, cat si sub cel al
aducerii dragostei jertfelnice intre oameni.Sfintele Evanghelii proclama si accentueaza caracterul
tainic al vietii de jertfa a Mantuitorului, ca izvor al vietii noastre de jertfa.
Crestinii au toti tezaurul comun al cuvantului lui Dumnezeu, pastrat in Scriptura. Din el ne
tragem invataturile mantuitoare si la El apelam pentru orientarea pe o cale crestina in lume. Iar prin
Biserica, patrundem in intelesurile mereu noi si esentiale ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru
ca Biserica traieste viata intemeietorului Sau, talmacita in Sfanta Scriptura. Biserica este
"invatatoare si folositoare" pentru ca ne leaga de viata lui Hristos cel infatisat prin cuvantul

2
Scripturii. Mantuitorul insusi a intemeiat Biserica pentru ca membrii ei sa ajunga urmatori ai
Cuvantului, madulare ale trupului Sau tainic. Aici sta intelesul cuvintelor "nu va trece neamul
acesta pana ce nu veti vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava".
Inceputul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine si de promisiunile care
insoteau orice act al descoperirii dumnezeiesti. Dupa inaltarea Domnului, apostolii asteptau
increzatori implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, transmisa lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4).
Fagaduinta a fost ca, prin Duhul, ei il vor avea pe Hristos viu pana la sfarsitul veacurilor.
Ea a avut efectul nu numai de a produce, in martorii vietii pamintesti si ai invierii
Mintuitorului, o stare de asteptare a vietii vesnice, pe care o vor introduce si in Biserica, si o
asteptare a intelegerii "tainei celei din veac"; "Dupa evenimentul invierii, inaltarii, pogoririi
Sfintului Duh si dupa efectul urias al predicii despre Iisus si al lucrarii Sfintului Duh, aratat in
intemeierea comunitatilor, Apostolii au vazut momentele vietii Lui intr-o alta lumina." 1 (Cf. Ioan
XII, 16)

Incepand cu Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeste despre biserici constituite,

evidentiind si duhul de rugaciune fratesc ce le strabatea. Scriptura Noului Testament s-a dat dupa
constituirea comunitatilor si pentru comunitati. Cand s-a constituit prima comunitate bisericeasca
(la Cincizecime), nu aparuse inca vreo carte nou-testamentara.

In scrierile lor, Apostolii tin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-17; Filip. III, 2-3;
Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit. III, 9-11; II
Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), amenintata de schisme si erezii. Constituindu-se prin
predica orala 5 , comunitatile isi insusesc pe aceasta cale credinta in Hristos si impartasirea de El.
Se vadeste astfel caracterul ocazional si partial al scrierilor nou-testamentare6. Partile doctrinale ale
epistolelor reiau unele probleme implicate in credinta Bisericii, dar insuficient de lamurite.

In sfarsit, chiar ideea de Biserica comporta in epistole precizari. Biserica era un fapt, o
comunitate de credinciosi 7 , staruind in rugaciuni, in frangerea painii, in impartasirea cu Trupul si
Sangele Domnului, in fapte de caritate. Fara indoiala, credinciosii aveau imaginea bisericii
detinatoare a harului impartasit lor prin Euharistie si credeau ca formeaza toti un trup in Hristos.
Cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "au nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos?"(I
Cor. VI, 15; Efes. V, 23) confirma aceasta convingere a Bisericii primare.

3
 Sfanta Scriptura lamureste taina Bisericii in epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV.
Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arata drept sursa teandrica a binefacerilor lui Hristos
(IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi madularele lui Hristos, care traim viata Lui intr-un mod specific
(IV, 16).

Scrierea Noului Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea

9
marturisirii de credinta a Bisericii si de mentinerea unitatii diferitelor comunitati crestine, cu
Biserica de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, retinute in scrisul lor, reflecta
constiinta adunarii tuturor in aceeasi viata a Bisericii, in aceeasi credinta si propovaduire, toate
comunitatile avand aceeasi credinta.10

Inca inainte de aparitia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista, intemeiata de
Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare, la invatatura si mai
ales la credinta ca Biserica este trupul lui Hristos, ne intaresc convingerea ca Scriptura Noului
Testament a aparut pentru Biserica.

Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos
si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea imbogatirii spirituale a aptitudinilor
receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei Scripturi tine de natura teandrica a
46
Bisericii , iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de desfasurare a Bisericii. Sfantul
Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe
aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare. Fagaduita sub
numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care amintirea si trairea
faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15).

Argumentarea Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru
edificarea Bisericii si incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime
taina vietii divinului Intemeietor al Bisericii. Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele
lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea
imbogatirii spirituale a aptitudinilor receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei
Scripturi tine de natura teandrica a Bisericii,46 iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de
desfasurare a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se

4
intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23),
Inviere si Inaltare. Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe
cei in care amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15).

Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I
Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare.
Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care
amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15). Argumentarea
Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru edificarea Bisericii si
incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime taina vietii divinului
Intemeietor al Bisericii.

Chiar mai mult, în primele secole creştine se poate identifica o evoluţie a însuşi textului
cărţilor nou-testamentare datorită utilizării lor liturgice, catehetice şi predicatoriale, evoluţie pe
care forma iniţială a textului a suferit-o în Biserică, prin Biserică şi sub controlul acesteia, fără însă
ca aceasta să contravină inspiraţiei sau canonicităţii Noului Testament10. Scriptura este şi o
consemnare a vieţii Bisericii aşa cum au trăit-o primele comunităţi, aşa cum acestea au înţeles
cuvântului Domnului, cum l-au adâncit în rugăciune ca Trup tainic al Domnului.

Sfânta Scriptură este aşadar o carte a Bisericii alcătuită în context liturgic şi căreia Sfânta
Liturghie, prin lucrarea Sfântului Duh îi dă viaţă. Scriptura poate fi înţeleasă şi devine pentru noi o
sursă a cunoaşterii existenţiale a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17,
3), doar în Biserică şi în context liturgic: „Numai Biserica cunoaşte şi păstrează sensul Scripturii,
întrucât în taina Cuvântului care se săvârşeşte în adunarea Bisericii, Duhul Sfânt vivifică «trupul»
Scripturii, prefăcându-l în «Duh şi Viaţă»”11.

După cum este îndeobşte cunoscut, <<Evanghelia lui Dumnezeu>> (I Tes. 2, 2),
<<cuvintele vieţii cele veşnice>> (Ioan 6, 68), au răsunat pentru prima oară, în auzul strămoşilor
noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, <<fratele lui Simon Petru>> (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a
mărturisit: <<Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos>> (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece
Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în

5
Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte , într-un glas, întreaga tradiţie bisericească,
prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii
constantinopolitane etc.
Dovada cunoaşterii Sfintei Scripturi de către strămoşii noştri încă din vremuri străvechi o
constituie şi folclorul religios: colindele, cântecele de stea, bocetele etc,care îşi au izvorul în
istorisirile cuprinse în Sfânta Scriptură, în Vechiul şi Noul Testament: profeţiile mesianice,
naşterea, botezul, patimile, răstignirea sau învierea Domnului. Aceste neîntrecute creaţii ale
poporului nostru se caracterizează printr-o surprinzătoare originalitate, prin profunzimea trăirilor
religioase, prin deplina ortodoxie şi autenticitate a doctrinei, semna al unei îndelungate cunoaşteri
şi asimilări a adevărului revelat, trăit şi doxologit în simţire şi grai românesc, transpus cu
neîntrecută măiestrie în culorile Voroneţului şi ale celor mai de seamă ctitorii româneşti.
Va fi greu să aflăm, în mod cert, când au fost rostite sau scrise pentru prima oară în limba
română texte din Sfânta Scriptură. Ceea ce se poate susţine însă cu o deplină îndreptăţire, este că,
pornind de la traducerea latină a Italie sau Vulgatei, strămoşii noştri vor fi rostit: <<Tatăl nostru
care eşti în ceruri...>> foarte aproape de: <<Pater noster, qui es in coelis...>> (Matei 6, 9),
săvârşind acel miracol al trecerii de la latina vulgară la limba română, o limbă neolatină prin
excelenţă.
Acest fapt este de natură să arate dificultatea pe care strămoşii noştri o vor fi resimţit, de-a
lungul secolelor, fiind obligaţi să folosească în cult cărţile liturgice ca şi textele Sfintei Scripturi
intr-una din cele două aşa zise limbi sacre:slavona şi greaca. În aceste condiţii, este lesne de înţeles
pentru ce s-a manifestat din partea clerului şi a credincioşilor români dorinţa statornică de a avea
tălmăcit în limba înţeleasă de popor Sfânta Scriptură şi cărţile liturgice.
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki, toate manuscrise din
prima jumătate al secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dar mă dau
mărturie despre vechimea unor astfel de preocupări şi de setea credincioşilor români după
Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în singura limbă pe care o înţelegeau şi care le era nespus de
scumpă. Fireşte că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte în limba română cu mult
mai vechi, obârşia acestora pierzându-se în însăşi începuturile limbii române, limba unui popor
care s-a format odată cu încreştinarea sa, rostirea românească fiind marcată pentru totdeauna de
acest eveniment unic în istorie.

6
 Când se vor ivi condiţii prielnice, textele scripturistice în limba română vor vedea lumina
tiparului demonstrând încă o dată profunda preocupare a clerului luminat al Bisericii noastre de a
oferi credincioşilor şi cultului divin public texte din Sfânta Scriptură în limba înţeleasă de ei. Prima
tipăritură de acest fel ajunsa până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care
marchează o etapă de trecere de la textele slavone la ceea tipărite numai în limba română ale lui
Coresi: Evangheliarul de la Braşov (1561) şi Psaltirea (1570).
Palia de la Orăştie (1582) care cuprinde Facerea şi Ieşirea primele două cărţi ale Sfintei
Scripturi, ne aminteşte despre un îndrăzneţ proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română ,
care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu în 1688, în Capitala Ţării
Româneşti, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungarovlahiei, înfiinţată în 1678, va vedea
lumina tiparului monumentala Biblie de la Bucureşti, supranumită şi Biblia lui Şerban
Cantacuzino.
Până atunci, la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba
română întregul Nou Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui Simion Ştefan,
Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie românească a
traducerii, ca şi prin rigoarea şi exactitatea redării textului original al Noului Testament.
Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română
întregul Nou Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui SIMION Ştefan,
Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie românească a
traducerii, ca şi prin rigoarea şi exactitatea redării textului original al Noului Testament.
Noul Testament de la Bălgrad prevesteşte apariţia, în 1648, a Bibliei de la Bucureşti,
punctul culminant al tuturor strădaniilor şi ostenelilor unui lung şir de ierarhi şi clerici luminaţi şi
de mari cărturari însufleţiţi de nobile idealuri ale slujirii limbii româneşti strămoşeşti, a Bisericii şi
culturii naţionale, a întregului neam românesc.
Biblia de la Bucureşti înmănunchează ostenelile tuturor celor care, în secolele anterioare,
au tălmăcit în româneşte diferite părţi sau scrieri ale Sfintei Scripturi: anonimii traducători ai
textelor rotacizante maramureşene(prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-
român(1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) şi Psaltirea de la Braşov(1570), Palia de la
Orăştie(1582), Noul Testament de la Alba Iulia(1648), prima traducere integrală a Septuagintei
datorată spătarului Nicolae Milescu(1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) şi alte
multe tipărituri şi manuscrise, ştiute şi neştiute.

7
 Fraţii Radu şi Şerban Greceanu au fost principalii traducători ai Bibliei de la Bucureşti,
lucrare care s-a bucurat de sprijin şi încurajare din partea lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării
Româneşti, şi din partea lui Constantin Brâncoveanu, fiind îndrumată de stolnicul Constantin
Cantacuzino. Mitropolitul Teodosie Vestemeanul al Ţării Româneşti a urmărit îndeaproape această
lucrare, acordându-i întregul sprijin şi binecuvîntarea sa. El a pus la dispoziţie Tipografia
Mitropoliei pe care a asigurat-o de întregul inventar tehnic în vederea tipăririi cărţii cât mai grabnic
şi în condiţii grafice de aleasă ţinută.
Biblia de la Bucureşti a intrat în istoria culturii Româneşti ca un moment cu multiple şi
profunde semnificaţii. Această operă certifică, în primul rând, atingerea unui înalt grad de
maturizare a limbii române în evoluţia ei spre dobândirea acelei capacităţi de a reda variatul şi
bogatul conţinut de idei şi gândire al cărţilor Sfintei Scripturi, semul sigur al posibilităţilor unei
limbi aflate pe o înaltă treaptă dezvoltării sale. Biblia de la Bucureşti a oferit tuturor românilor din
cele trei provincii pe care aceştia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din
contopirea tuturor monumentelor anterioare al limbii provenind din toate cele trei provincii
româneşti. Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la
textul sfânt, ceea ce a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii vieţii
creştine în Biserica noastră.
Clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române au cunoscut, dintotdeauna, adevărul
relevat despre care dă mărturie Sfânta Scriptură, îndeosebi prin intermediul Sfintei Liturghii şi al
celorlalte slujbe bisericeşti săvârşite necurmat şi în toată întinderea şi bogăţia lor, în bisericile şi
mânăstirile din toate ţinuturile româneşti. Cărţile liturgice, peste douăzeci la număr, care sunt un
important izvor al Sfintei Tradiţii, au pus la dispoziţia credincioşilor ortodocşi din Biserica noastră
numeroase şi cuprinzătoare părţi ale Sfintei Scripturi sub forma pericopelor evanghelice, a
lecturilor di epistolele apostolice şi a paremiilor care sunt citiri din Sfânta Scriptură.
Înfăţişate credincioşilor în cadrul solemn al slujbelor liturgice, bogatele lecturi din Sfânta
Scriptură îşi dezvăluie întreaga lor frumuseţe, toată bogăţia şi adâncimea înţelesurilor lor
devenind, totodată, temei şi motivare a rugăciunii obşteşti a Bisericii şi a vieţii creştine în general.
În cărţile de slujbă, la Sfânta Liturghie, prin Biserică dreptmăritorii creştini au întâlnit, deopotrivă,
cuvântul Sfintei Scripturi şi adevărurile de credinţă cuprinse în sfânta Tradiţie, îngemănate într-un
ansamblu în care expresia atinge perfecţiunea, iar rugăciunea înalţă cugetul către deplina şi corecta

8
înţelegere a adevărului creştin care a marcat pentru totdeauna sufletul credincioşilor ortodocşi
creştini.
Apariţiile actuale ale Bibliei româneşti au la bază traducerile oferite de Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în ultimele sale ediţii, se înscriu, la rândul lor, ca un act
de cinstire a Bibliei de la Bucureşti, fiind componente majore ale culturii noastre care se preocupă
de toate cele de trebuinţă pentru propăşirea spirituală şi pentru mântuirea noastră.
Se cuvine, deci, ca şi noi să cunoaştem că adevărata interpretare a Sfintei Scripturi, adevăratul său
înţeles se poate descoperi şi pătrunde numai în staulul duhovnicesc al Bisericii noastre strămoşeşti
care-şi continuă lucrarea ei având drept călăuză pe Duhul Sfânt. Semnificaţia, valoarea şi întreaga
putere mântuitoare a Sfintei Scripturi se arată în Biserică şi prin Biserică,prin mijlocirea căreia
Duhul Sfânt ne călăuzeşte spre <<tot adevărul>> (Ioan 16, 13).
Suntem pe deplin încredinţaţi că Sfânta Scriptură este nu numai un odor sfânt aşezat la loc
de cinste în locuinţele slujitorilor altarelor şi credincioşilor, ci şi un bogat volum de cunoştinţe şi
înţelepciune, meditat cu credinţă nestrămutată şi cu rugăciune fierbinte, aşezată pe altarul lucrărilor
şi vieţii lor, care trebuie făcut cunoscut şi mediatizat prin toate mijloacele.
Sfânta Scriptură va fi, împreună cu Sfânta Liturghie, călăuza dreaptă pe drumul desăvârşirii morale
şi a comunicării cu Prea Sfânta Treime, cu Biserica şi cu întreg neamul românesc drept credincios.

Sf. Ioan Damaschinul rezumind gindirea patristica, indeamna pe crestini a citi Sfinta
Scriptura, caci prin ea "sintem indreptati spre virtute si contemplatie netulburata. In ea gasim
indemn spre orice fel de virtute si indepartare de la toata rautatea. Daca sintem iubitori de
invatatura vom fi si cu mai multa invatatura, caci prin stiinta, prin osteneala si prin harul lui
Dumnezeu, se duc la bun sfirsit toate. Sa batem deci la paradisul frumos al Scripturii ... care
mingiie inima noastra cind e intristata, o potoleste cind este miniata si o umple de bucurie vesnica,
urcind-o catre Fiul Unul nascut si prin El la Tatal luminator".

2. Sfanta Scriptura in cadrul Sfintei Liturghii ca text si veneratie

9
 Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizeazã, prin excelentã,
intrarea noastrã în Împãrãtie, mai precis unirea tuturor în Bisericã si intrarea Bisericii în Împãrãtia
lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregãtire pentru Liturghie si îsi gãsesc împlinirea în ea.
Sfântul Dionisie Areopagitul numeste Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununeazã tot
ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în
Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desãvârsind comuniunea cu Dumnezeu.

Sfanta Scriptura este cultica prin originea, destinatia si cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se
reflecta in definirea cultului ca un dialog intre credinciosi si Dumnezeu, in care partea omeneasca
si divina se sustin in comuniune. Rugaciunea credinciosului este legata de har, deoarece harul
insusi este raspunsul divin la solicitarile credinciosilor. Rugaciunea apare ca principalul element
constitutiv al cultului. Insa, intemeiata scripturistic, ea dobandeste o mai mare eficienta.
Rugaciunea scripturistica este staruitoare si verificata cu adevarul Revelatiei.

Destinatia Sfintei Scripturi spre folosul credinciosilor indreptateste folosirea ei in cult, in

scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune in legatura cu invatatura si viata Mantuitorului
si formeaza un adevarat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde scripturistice. Functia
educativa si invatatoare, Biserica o indeplineste intr-un mod superior prin cultul sau. Cultul isi are
o origine in buna parte biblica, deoarece el urmareste reluarea momentelor Revelatiei si
actualizarea lor intr-o forma umana edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesitati mai
adanci ale sufletului crestin.

Aducerea la intelegerea credinciosilor a adevarurilor revelate nu ramane prin aceasta o

actiune de natura pur intelectuala, ci cauta sa dezvaluie semnificatiile lor afectiv-voluntare, dupa
caracterul imboldului divin, cuprins in Revelatie. Astfel intruparea si toate evenimentele vietii lui
Hristos ar aparea fara inteles, sau chiar in intrupare, jertfa Lui s-ar exclude de la inceput.
Dumnezeu a dat pe Fiul Sau sa moara pentru pacatele oamenilor. Coplesiti de iubirea lui Hristos,
noi Il urmam, retraind starea lui de suferinta, moarte si inviere. Aceasta inseamna sa conformam in
cult viata noastra dupa viata lui Iisus. Asa ajungem sa exprimam constiinta crestina a comunitatii si
14 15
a Bisericii , sa auzim cuvantul Domnului, sa retraim istoria Lui , sa ne aflam aproape total in
tainele Revelatiei 16 .

10
 De fapt, in Biserica Ortodoxa primul contact cu Biblia, credinciosul nu-l ia prin lectura ei,
ci prin doxologia cultului, dupa cum observa un autor protestant: "primul contact al unui
17
credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" . Credinciosul
ortodox traieste tainele iconomiei divine prin participarea activa la cultul divin in care se citesc
pericope din Vechiul si Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi in cult, i se da acesteia
cinstea cuvenita, de prim izvor al credintei si al cultului 18 .

Despartindu-se de sinagoga, Biserica si-a format cultul propriu fara sa renunte la principiul
scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea frumoaselor
modele de rugaciune din Sfanta Scriptura. Psalmii lui David, care formeaza partea principala a
19
rugaciunii scripturistice , introduc spiritul Revelatiei dumnezeiesti in cultul public si privat,
20
corespunzator cu diferitele momente ale cultului divin . Prin ei, se exprima toate momentele
21
esentiale ale simtamantului religios si cautarile omului pentru satisfacerea celor mai adanci
nazuinte ale spiritului sau 22 .

Caci speranta cu care se leaga crestinul de toate actele lui Dumnezeu in raport cu semenii
23
sai se intregeste in psalmi prin viziunea despre Dumnezeu ca Tata si Stapan. In psalmi, gasim
atmosfera de rugaciune crestina, in care "grija cea lumeasca" este depasita de semnificatiile
teandrice ale rugaciunii care uneste pe om cu Hristos.

24
Preluarea Vechiului Testament in cultul crestin raspundea nevoii cultice a Bisericii, la
inceputul ei de organizare. Lecturile si cantarile scripturistice reamintesc, reactualizeaza si
lamuresc momentele iconomiei dumnezeiesti. Unele din cartile Sfintei Scripturi se citesc in cult
permanent inca din perioada de inceput a Bisericii, adaptate lucrarii liturgice pastorale. Sfanta
Scriptura n-a fost niciodata un text oarecare, ci un cuvant citit (Colos.IV, 16) si predicat in
Biserica, deci interpretat 25 . Integrata in constitutia Bisericii 26 , ea explica Biserica si fixeaza calea
si scopul spre care va merge.

Simbolismul liturgic prezinta o semnificatie deosebita pentru Biserica, intrucat Biserica se

considera pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul sau, Biserica traieste "taina mantuirii
27
noastre" de la creatie pana la intemeierea ei, ca organ teandric al mantuirii. Cultul repeta, prin
realismul sau simbolic, Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai ca ne

11
uneste cu Hristos, si in El, ci aminteste neincetat si actualizeaza venirea si jertfa fiului lui
Dumnezeu 28 .

Dar, pe cand Revelatia in Hristos este unica, actualizarea ei in cult are un caracter ciclic.
Aceasta din necesitatea ca timpul liturgic al Bisericii sa se umple de multimea harurilor Revelatiei.
Hristos domina intreaga istorie spirituala a lumii 29 tocmai datorita semnificatiilor pe care revelatia
le aduce si le descopera. "Sa se bucure faptura, cerurile sa se veseleasca", "marea a vazut si a fugit,
Iordanul s-a intors inapoi", "pamantul pestera celui neapropiat aduce", "ziua invierii sa ne luminam
popoare", se aude cand amintirea faptelor mantuitoare se uneste cu bucuria fireasca a celor ajunsi
la intelegerea tainelor credintei. Actualizand si sensibilizand actul suprem din sacerdotiul
30 31
Mantuitorului , liturghia prelungeste in invizibil intelesurile simbolice ale lumii pe care
Dumnezeu o umple de puteri innoitoare.

Repetarea liturgica a Revelatiei are scopul de a ne uni total cu Hristos si cu intregul lant al
momentelor operei Fiului lui Dumnezeu si nu este deci o simpla repetare ciclica exterioara. Noi
suntem uniti permanent cu Hristos, in toate starile vietii Lui pamantesti si traim continuu in
ambianta eshatologica a lui Hristos cel inviat. Aceasta ne da constiinta unei stari de inviere si
inaltare pana la "statura plinatatii lui Hristos" (Efes.IV, 13). Cu fiecare retraire a planului revelatiei,
castigam in intelegerea scripturii si ne fixam pe linia induhovnicirii. In Biserica intelegem
32
Scriptura ca o dovada a interesului divin pentru om si a coborarii lui Dumnezeu la noi, prin
33
intrupare. Folosita in cult, ea devine un factor de viata in Biserica si aseaza cultul pe baza
teandrica a Bisericii. De asemenea sustine misiunea propovaduitoare a Bisericii necesara
permanentei sale identitati.

3.Sfanta Scriptura in compunerea textelor liturgice.

12
 Sfânta Liturghie a fost întemeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã când "a
luat pâinea si, binecuvântând, a frânt si a dat ucenicilor sãi zicând: Luati mâncati acesta este trupul
Meu. Si luând paharul si multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, Cã acesta este Sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinþii
Evanghelisti Marcu si Luca precum si Sfântul Pavel precizeazã cã Mântuitorul a lãsat Bisericii
porunca expresã de a oficia Sfânta Liturghie: "Sã faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-
24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Indicatii esentiale despre semnificatia cultului public si despre practica Liturghiei

euharistice se gasesc deja in Noul Testament. De pilda, legatura dintre celebrarea Euharistiei si
propovaduirea Evangheliei (I Cor. 11, 26), dintre Euharistie si Biserica (I Cor. 10, 17), aspectul de
jertfa al Liturghiei (Evr. 13, 15). Liturghiea este cultul de la templu, unde <<orice preot
liturghiseste in fiecare zi>> (Evr. 10, 11; cf. Lc. 1, 23), si unde se face orice slujba cu caracter
religios. Astfel, ucenicii <<liturghiseau>> Domnului (Fapte 13, 2), apostolul Pavel se numeste
<<liturghistor>> al lui Hristos (Rom. 15, 16), iar ingerii sint <<duhuri liturghisitoare>> (Evr. 1,
14).

Traditia ortodoxa – care intr-o mare masura se identifica cu pastrarea cultului liturgic – ne-a
transmis pe linga marturiile postapostolice despre practica Litughiei: Didahia sfintului Iustin
Martirul, Traditia apostolica a lui Ipolit – sec. III; Constitutiile apostolice – sec. IV, de origine
siriana; Evhologhiul lui Serapion – sec. IV, de origine alexandriana, si Liturghii de tip bizantin (a
sfintilor Ioan Hrisostom si Vasile cel Mare), de tip sirian (Liturghia sfintului Iacov – sec. IV-V), de
tip alexandrin (Liturghia sfintului Marcu). In Orient, o mare importanta au avut comentariile
liturghiilor sau unor texte liturgice (Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul, Efrem Sirul,
Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, Gherman al Constantinopolului).

Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, care este unul din
riturile liturgice practicate in Rasarit, alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel
egiptean. Deja incepind cu secolul al IV-lea, paralel cu formarea marilor centre si metropole
crestine (Antiohia, Alexandria, Roma, Ierusalim. Cezareea Capadociei, Niceea, Edesa), se observa
constituirea unor rituri liturgice particulare, care pastreaza in comun elementele de baza ale

13
 Liturghiei, cum ar fi anaforaua euharistica. Doua familii liturgice sint cele mai cunoscute
acum: pentru Orient, liturghiile din Antiohia si Alexandria, Roma, Ierusalim, Cezareea Capadociei,
Niceea, Edesa), se observa constituirea unor rituri liturgice particulare, care pastreaza in comun
elementele de baza ale Liturghiei, cum ar fi anaforaua euharistica. Doua familii litugice sint cele
mai cunoscute acum: pentru Orient, liturghiile din Antiohia si Alexandria, iar pentru Occident,
liturghia romana si cea <<galinica>>. Caracteristic acestei epoci, in ambele parti ale Bisericii
universale, este o mare diversitate de rituri liturgice.

Liturghia apostolicã era mult mai simplã, însã cuprindea elementele esentiale care se vor
pãstra pânã astãzi Dupã pogorârea Duhului Sfânt, primii crestini, urmând porunca Mântuitorului,
"stãruiau în învãtãtura apostolilor si în împãrtãsire, în frângerea pâinii si în rugãciuni" (FA 2,42)
adicã în slujirea Sfintei Liturghii care, încã de la început, a fost centrul vietii Bisericii, Taina
actualizãrii lucrãrii mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El.
Desi în Noul Testament nu avem o descriere amãnuntitã a Liturghiei pe care o sãvârseau Sfinþii
Apostoli si urmasii lor, putem totusi ca, în lumina informatiilor patristice ulterioare, pornind de la
citatul de mai sus (FA II, 42) si de la alte texte nou-testamentare, sã reconstituim structura acesteia.
Remarcãm faptul cã slujba era mult mai simplã însã cuprindea elementele esenþiale care se vor
pãstra pânã azi si anume:
adunarea în Bisericã - ( vezi I Cor XI,18)
"învãtãtura apostolilor"- lecturi si predici (vezi si I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim
IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Aceastã
parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.
"frângerea pâinii si rugãciuni" - este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharisticã sau a
credinciosilor.
Se fãceau rugãciuni pentru diferite categorii de credinciosi (I Tim II,1).

Probabil crestinii îsi dãdeau si sãrutarea pãcii dacã "sãrutarea sfântã" pomenitã de Sfântul
Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.
Frângerea pâinii era înteleasã ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Tainã.
Ca urmare se împlineau actele principale fãcute de Hristos la aceastã Cinã:
"a luat" - aducerea darurilor de pâine si vin ( I Cor. XI,23 -26);
"a binecuvântat" - rugãciunile de multumire si sfintire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce

14
tare de întâistãtãtorul adunãrii euharistice la care credinciosii rãspund cu Amin exprimându-si
astfel adeziunea;
"a frânt" - frângerea propriu-zisã a pâinii prefãcutã în Trupul lui Hristos;
"a dat" - împãrtãsirea generalã cu Trupul si Sângele Domnului .

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare dateazã de la jumãtatea sec. al II-lea d.H. O
sutã de ani mai târziu, la mijlocul sec. II dupã Hristos, Sfântul Iustin Martirul si Filozoful ne dã cea
mai amãnuntitã descriere a Liturghiei din primele trei secole:
"În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trãiesc la orase sau la
sate si se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament
n.n.), câtã vreme îngãduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul înceteazã, întâistãtãtorul (episcopul sau
preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfãtuieste si îndeamnã la imitarea acestor frumoase învãtãturi.
Apoi, ne ridicãm în picioare toti laolaltã si înãltãm rugãciuni; dupã care, încetând noi rugãciunea,
[ne îmbrãtisãm unii pe altii cu sãrutarea pãcii - vezi cap. 65 - si] se aduce pâine si vin si apã, iar
întâistãtãtorul înaltã deopotrivã rugãciuni si multumiri, cât poate mai multe, la care poporul
rãspunde într-un singur glas, rostind Amin. Si se dã fiecãruia sã se împãrtãseascã din cele ce au
fost consfintite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fatã li se trimite euharistia acasã, prin
diaconi."
Structura Liturghiei Bisericii primare, sugeratã doar de textele nou-testamentare, este expusã acum
cu claritate si anume:
Adunarea în Bisericã;
Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
Lecturi din Noul si Vechiul Testament
Omilia (explicarea textelor citite)
Liturghia euharisticã (credinciosilor)
Rugãciunea generalã pentru Bisericã si lume
Sãrutarea pãcii
aducerea darurilor de pâine si vin ("a luat")
rugãciunea de sfintire - anaforaua ("a binecuvântat") rostitã cu voce tare de întâistãtãtor la care
credinciosii rãspund cu Amin exprimându-si adeziunea

15
 frângerea pâinii ("a frânt")
împãrtãsirea tuturor ("a dat").
Ca o expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, forma originarã a Liturghiei a evoluat
de-a lungul În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale
Trupului tainic al Domnului6, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi lucrată de Duhul
Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament
şi direct în Noul Testament. De aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura,
fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se
desfigurează7. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-
o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.
Factori cum sunt contributia personalã a marilor liturgisti si ierarhi, adaptãri locale,
accentuarea anumitor amãnunte etc., au dus, în diferite regiuni, la conturarea unor variante în
slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat treptat în rituri liturgice, adicã în
forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mântuitorului în Liturghie.
Dacã în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice specifice principalelor centre
crestine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma ), începând cu sec.
IV dH, odatã cu cresterea importantei Constantinopolului, s-a conturat si s-a impus ritul liturgic
constantinopolitan sau bizantin. Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.

Liturghiile ritului bizantin au fost alcãtuite de Sfintii Vasile cel Mare si Ioan Gurã de Aur.
Asa numita "Liturghie a darurilor mai înainte sfintite", pusã sub numele Sfântului Grigore
Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfã si nu se
sfintesc darurile. Ea este un ritual solemn de împãrtãsire cu Sfintele Taine sfinþite la una din
Liturghiile propriu-zise.
Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog si pãstor al
Bisericii, a redactat pe baza traditiei capadociene o Liturghie care a fost adoptatã si la
Constantinopol. Vechimea si autenticitatea acestei Liturghii este confirmatã de numeroase mãrturii.
La sfârsitul sec. IV si începutul sec. V dH. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan
Gurã de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în traditie antiohianã, care îi va purta
numele. Lipsa unor mãrturii la contemporanii, istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt
Pãrinte cu privire la alcãtuirea Liturghiei a fãcut ca autenticitatea acesteia sã fie contestatã. Dar s-a

16
demonstrat cã rugãciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgicã, apartin Sfântului
Ioan Gurã de Aur care, preluând o traditie mai veche, le reformuleazã cu propriile sale cuvinte.
Pânã in sec. X Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujitã în mod curent în Biserica
Ortodoxã fapt dovedit de asezarea ei în manuscrise, pânã în sec. X, înaintea Liturghiei Sfântului
Ioan Gurã de Aur.
În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujeste numai de zece ori pe an si anume:
în ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie);
în primele cinci duminici din Postul Mare;
în Joia Mare si Sâmbãta Mare;
în ajunul Crãciunului si Bobotezei; dacã aceste ajunuri cad sâmbãta sau duminica atunci în ziua
ajunului se sãvârseste Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare.

Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare si cea a Sfântului Ioan
Gurã de Aur constau în continutul rugãciunilor rostite de preot si, mai ales, al rugãciunii centrale
prin care se aduce Sfânta Jertfã numitã anaforaua liturgicã. Rânduiala lor însã este aproape
identicã.
La momentul redactãrii lor cele douã Liturghii erau mult mai simple decât astãzi având urmãtoarea
structurã:
Adunarea în Bisericã a credinciosilor si intrarea episcopului si a preotilor
Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
lecturi din Vechiul si Noul Testament;
omilia ( explicarea textelor citite);
rugãciuni pentru catehumeni si trimiterea acestora din bisericã;
Liturghia euharisticã (credinciosilor)
ectenia mare;
rugãciuni pentru credinciosi;
sãrutarea pãcii;
aducerea darurilor de pâine si vin;
rugãciunea punerii înainte;
anaforaua liturgicã rostitã cu voce tare si fãrã întrerupere de cãtre protos;

17
frângerea pâinii;
împãrtãsirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mânã si bând Sfântul Sânge din potir;
rugãciunea amvonului.

Cântarea trisaghionului, dupã cum o aratã rugãciunea corespunzãtoare, uneste îngerii si

oamenii în slãvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu si pregãtindu-ne pentru
primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului
aratã "modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în bisericã venind nu pur si simplu din trecut,
ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologicã a Împãrãtiei. »

Pãrintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gurã de Aur, Sfântul Grigore
Teologul) subliniazã cã, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împãrtãsim de
Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugãciunea care precede Evanghelia este o adevãratã
epiclezã pentru ca Duhul Sfânt sã facã prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale.
Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în
unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esentialã a Liturghiei Cuvântului.

Prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi Liturghia

Cuvântului pentru că în centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în
Sfânta Scriptură. Forma Liturghiei Cuvântului îşi are originea şi modelul în serviciul de dimineaţă
al sinagogii iudaice14 dar diferenţa esenţială între acestea constă în aceea că, dacă în serviciul
sinagogal cuvântul (vorbit) al lui Dumnezeu aduna credincioşii şi transforma inima lor, acum
Cuvântul întrupat Însuşi reuneşte comunitatea iar Duhul Său slăvit îl scrie în viaţa mădularelor
Sale15. În Persoana Cuvântului întrupat s-au împlinit Legea şi Prorocii şi Duhul Sfânt Îl face
prezent pe Domnul înviat în mijlocul Bisericii Sale adunate în Liturghie.
Citirea Sfintei Scripturi, momentul central al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea
lui Hristos Înviat Care El Însuşi ne vorbeşte, fapt mărturisit de comunitate prin adresarea directă,
înainte şi după citirea Evangheliei, „Slavă Ţie Doamne!”. Omilia, al cărei loc firesc este imediat
după citirile scripturistice, actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei,
urmărind descoperirea sensului plenar al textului sacru. Prin ea Duhul Îl zugrăveşte pe Iisus
răstignit în ochii noştri (Galateni 3, 1).

18
 Alături de proclamarea Cuvântului, predicarea reprezintă învierea cuvântului Scripturii
pentru oamenii timpului acestuia, împiedicând plutirea într-un intemporal perceput ca fără valoare
pentru ei16. Cuvântul care a regăsit viaţa întâlneşte inima omului (proclamarea) şi omul vorbeşte lui
Dumnezeu (omilia) sub lucrarea Duhului17, predicatorul având datoria să nu se predice pe sine ci să
descopere ceea ce Duhul zice Bisericii (Apocalipsa 2, 7). Modelul oricărui predicator trebuie să fie
omilia exegetică patristică în care se întâlnea experienţa şi trăirea sacramentală a evenimentului cu
interpretarea teologică şi cunoştinţele umane necesare interpretării unui text18.

Încã de la început predica liturgicã era rostitã imediat dupã lecturile din Sfânta Scripturã.
Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei Liturghii pãstratã pânã
astãzi, alcãtuitã la jumãtatea secolului al II-lea dupã Hristos, aratã cã dupã adunarea crestinilor
pentru sãvârsirea Sfintei Liturghii "se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) si scrierile
profetilor (Vechiul Testament n. n.) câtã vreme îngãduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul înceteazã,
întâistãtãtorul (episcop sau preot n.n.) tine un cuvânt prin care sfãtuieste si îndeamnã la urmarea
acestor învãtãturi".

Din Constitutiile Apostolice aflãm cã uneori se tineau chiar mai multe predici: "Preotii sã
povãtuiascã pe credinciosi, fiecare din ei pe rând, nu toti deodatã, iar la urmã episcopul" . Diverse
referinte ulterioare din scrierile Pãrintilor si Scriitorilor bisericesti (Clement Alexandrinul, Origen,
Sfântul Ioan Gurã de Aur etc.) ne încredinteazã cã predica era rostitã imediat dupã lecturile biblice.
Predica mãrturiseste cã Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit si întelesPrezenţa Cuvântului
întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la Liturghie să fie un act
sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii19, citirea şi explicarea Sfintei Scripturi în cadrul
Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare euharistică a cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire
cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Această împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia
euharistică prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Liturghia Cuvântului în ansamblu şi îndeosebi citirea şi explicarea Scripturii reprezintă o

experienţă impresionantă de „Duh şi putere” (I Corinteni 2, 4), de „ardere a inimii în noi” (Luca
24, 32) fiind, în acelaşi timp, o vestire a credinţei şi o aprofundare a acesteia, kerygma şi
didascalia.

19
 Scriptura redevine un cuvânt viu adresat unui popor20, poporul lui Dumnezeu adunat în
Biserică pentru a celebra Sfânta Liturghie. Proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu nu
reprezintă doar transmiterea unei învăţături ci este o iniţiere în taina lui Hristos şi este
îndumnezeitoare prin energia Duhului Său. Duhul face prezent Cuvântul şi ne face să participăm la
El. Liturghia Cuvântului este mai mult decât un învăţământ, este evenimentul prezenţei Domnului
înviat, Duhul Sfânt desăvârşind icoana vie a lui Hristos înviat în Trupul Său, Biserica, şi în fiecare
mădular, făcându-ne să tindem, personal şi în comunitate, de la chipul lui Dumnezeu pe care-l
avem la asemănarea cu El21.
Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat, până când Hristos,
prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem, precum a făcut ucenicilor după
Învierea Sa (Luca 24, 45). „Ceea ce era cuprins în Scriptură şi era înţeles potrivit literei, scrie
Origen, a devenit în prezent cuvânt (inteligibil) în Bisericile lui Hristos, datorită descoperirii
Domnului”22. Această deschidere a minţilor noastre o săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului
Duh, în Biserică la fiecare Sfântă Liturghie pentru că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne
mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc Învierea Lui. Înainte de citirea Sfintei Evanghelii la
Liturghie, într-o adevărată epicleză scripturistică, ne rugăm să ni se deschidă ochii gândului pentru
a înţelege cuvântul dumnezeiesc: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni Stăpâne,
lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea
evanghelicelor Tale propovăduiri”23.
Apoi protosul pregăteşte adunarea pentru primirea cuvântului evanghelic dăruind pacea lui
Hristos (Pace tuturor!) deoarece numai sufletul plin de pacea lui Hristos poate primi şi înţelege
cuvântul Lui. Sfinţii Părinţi ne avertizează că deschiderea ochilor gândului nostru spre înţelegerea
Scripturii este condiţionată de angajarea personală în efortul de despătimire şi dobândire a
virtuţilor. „Cunoştinţa exactă a cuvintelor Duhului (din Scriptură n. n.), scrie Sfântul Maxim
Mărturisitorul, se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o
îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa
celor dumnezeieşti”24.
Drumul spre Emaus al ucenicilor Luca şi Cleopa după Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-
32) este o paradigmă a Sfintei Liturghii. În Liturghia Cuvântului Hristos Cel Înviat este făcut
prezent de Duhul Sfânt în mijlocul adunării euharistice pentru a ne vorbi şi a ne tâlcui Scripturile.
„În fiecare Liturghie a Cuvântului, pe măsura credinţei noastre, textul (scripturistic n.n.) se

20
desfăşoară sub ochii noştri şi Hristos îl explică inimilor noastre. Prin puterea Duhului Sfânt El ne
face să-l simţim actual pe măsura credinţei personale, a intensităţii invocării, a rugăciunii
comune”25.
Liturghia Cuvântului îşi găseşte împlinirea în cea de a doua parte a Sfintei Liturghii,
Liturghia euharistică, când cuvântul este pecetluit de unirea euharistică cu Hristos prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. Doar atunci când cuvântul culminează în împărtăşirea
euharistică ni se deschid ochii minţii, îl recunoaştem pe Hristos şi se restabileşte dialogul mântuitor
cu Dumnezeu. Şi nu e numai simplul dialog cu cuvântul lui Dumnezeu ci comuniune vie cu
Cuvântul întrupat.

Sfânta Liturghie ni se descoperă ca fiind o adevărată mistagogie, o iniţiere în taina cea

mare a mântuirii, împlinită prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin iconomia Lui
răscumpărătoare, care înseamnă îndumnezeire în Hristos, taină dată în Botez fiecărui creştin şi
experiată în comuniunea euharistică.

Experienţa tainei slavei dumnezeieşti descoperită şi devenită accesibilă nouă în Hristos o

facem în Sfânta Liturghie. Slujind Sfânta Liturghie Biserica Îl aduce pe Hristos în mijlocul ei şi,
mai mult, credincioşii devin una cu Hristos prin împărtăşire. Cunoaşterea liturgică a slavei
dumnezeieşti, manifestarea obiectivă a divinităţii, poate şi trebuie să fie prelungită şi ca experienţă
interioară. Ţelul vieţii creştine este aducerea la lumină a slavei lui Dumnezeu în Hristos dată ca
sămânţă în Botez şi hrănită de Euharistie21.
În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele scripturistice să fie
actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii. În Liturghie
dispare timpul, rămânând doar un continuu prezent în care trecutul şi viitorul sunt trăite
concomitent de credincioşi prin unirea cu Hristos euharistic.
Comunitatea liturgică retrăieşte prin puterea Duhului Sfânt în har evenimentul biblic care
se prelungeşte în mod firesc în Liturghie26. Liturghia în ansamblul ei este o „recapitulare
concentrată a întregii iconomii a mântuirii”27 cuprinsă în Sfânta Scriptură şi, în mod deosebit, „un
rezumat al întregii Evanghelii”28. Sfânta Liturghie reconstituie şi actualizează în prezent ceea ce a
făcut Hristos în trecut pentru mântuirea oamenilor: Naşterea, Viaţa, Patima, Învierea, Înălţarea,
revărsarea Duhului. Astfel slujirea Liturghiei face pentru noi prezente evenimentele trecute şi
viitoare ale istoriei sfinte şi, prin participarea noastră la ea, ne scoate afară din parcursul circular al

21
istoriei şi ne introduce în timpul nou al Bisericii în care veşnicul intră în timp şi funcţionează ca
prezent continuu29. În Sfânta Liturghie Duhul Sfânt transformă în eveniment cuvântul scripturistic,
un eveniment actualizat şi trăit în comunitatea liturgică ca ceva propriu comunităţii.
Proclamarea Sfintei Scripturi prin lecturile biblice şi explicarea lor omiletică a constituit
întotdeauna o parte esenţială a Sfintei Liturghii, centrul Liturghiei Cuvântului. Dar prezenţa Sfintei
Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. După cum s-a remarcat, elementul biblic
este partea cea mai importantă a formei Liturghiei32.
Ansamblul slujbelor este alcătuit din pasaje ale Scripturii, din parafrazele şi comentariile
lor, parcurgând Biblia în totalitatea ei şi interpretând în perspectivă treimică şi hristologică etapele
majore ale iconomiei mântuirii33. Cuvântul Sfintei Scripturi fiind cuvânt dumnezeiesc consemnat
în scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, în alcătuirea slujbelor sale Biserica a apelat în primul rând la
Biblie: „Limbajul slujbelor este limbajul Bibliei nu numai literal (mai mult de jumătate din toate
textele liturgice sunt biblice) ci şi în sensul că întreaga structură a cultului, a ritualului,
simbolismul, imaginile, întregul duh al cultului, este intim legat de Scriptură şi adânc înrădăcinat
în ea”34. Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, nu face excepţie de la aceasta având un profund
caracter biblic atât în ceea ce priveşte textele rugăciunilor şi imnelor liturgice cât şi în ceea ce
priveşte actele şi simboalele liturgice.
Mai mult, în Sfânta Liturghie Scriptura, mai precis Sfânta Evanghelie, partea cea mai
importantă a Sfintei Scripturi care cuprinde cuvintele Cuvântului Întrupat, are o importanţă
deosebită chiar ca şi carte. Evanghelia este expresia sacramentală a prezenţei lui Hristos în
adunare35, ea Îl întruchipează pe Hristos36 fiind icoana Lui cuvântătoare. De aceea i ne închinăm, o
sărutăm iar preotul îi binecuvintează cu ea pe credincioşi.
Evanghelia carte stă în centrul ritualurilor Liturghiei Cuvântului fiind purtată prin mijlocul
adunării la Intrarea mică şi aşezată pe Sfânta Masă deasupra antimisului până la citirea ei solemnă
când cuvântul capătă viaţă.
Ca urmare, în cadrul Liturghiei credinciosul se întâlneşte cu Scriptura atât prin lecturile
biblice şi predică cât şi prin textele rugăciunilor şi imnelor şi prin toate actele şi simboalele
liturgice. În Liturghie Duhul Sfânt ne conduce dincolo de litera Scripturii la o cunoaştere profundă
a acesteia. Astfel Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tradiţia teologică a Scripturilor este
îndoită: o parte arătată, cunoscută prin înţelepciune, şi una negrăită, tainică, comunicată simbolic şi
manifestată în acte sfinţitoare. Sfânta Liturghie, fiind simbol şi exprimată în simboluri, ne conduce

22
atât la cunoaşterea părţii arătate a Scripturii cât şi a celei simbolice ridicându-ne în Dumnezeu prin
iniţieri neînvăţate37.
*
Liturghia, cultul în general a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi
credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecimea continuă,
Duhul Sfânt face ca în ea cuvântul Scripturii să nu fie primit doar ca o informaţie intelectuală ci ca
el să devină lucrător în suflet în măsura în care noi înşine ne deschidem lucrării harului.
Participând la Sfânta Liturghie credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de
Duhul Sfânt. Aşadar, indiferent dacă avem sau nu o altă formă de contact cu Scriptura, numai în
cadrul liturgic noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a
fost însuşit, interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător
de viaţă.
In gandirea biblica si patristica, cuvantul liturghie are intrebuintari multiple. Initial
grecescul – vechiul antic – de la – popor si – lucrare, opera =
opera poporului 2, defineste activitatea unei persoane in serviciul statului apoi “serviciul” in
general si special slujba lui Dumnezeu in cultul public. In acest sens este folosit de Sfanta
Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Astfel tinea Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul
“liturghia” in Templu (Luca 1, 23).
Clement Romanul arata in Epistola I catre Corinteni ca “liturghia” Vechiului Testament a
fost intocmita ca tip pentru slujirea Noului Testament. In Noul testament intreaga viata este o
slujire sfanta a lui Dumnezeu, asa cum arata Parintii Bisericii cand vorbesc de intaistatatorul
Bisericii care celebreaza Liturghia pentru comunitatea lor 3, adica o introduc in slujba lui
Dumnezeu si in special in serviciul divin: “Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a
randuit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru
laici” 4.
Dupa cum aici ordinea liturghica a slujirii din Templu a fost transmisa crestinilor, in
Epistola catre Evrei, Hristos insusi este numit Slujitorul Noului Asezamant: “Slujitor Altarului si
Cortului celui adevarat pe care l-a infaptuit Dumnezeu si nu omul” (Evrei 8, 2).
Recunoastem clar aici ca misterul primordial al Noului Asezamant nu este o liturghie in
sensul ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise intr-un sens mai inalt
realitatilor pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o “liturghie” in sensul

23
ritual vechi, ci realitatea curata si sublima, “ultima si cea mai inalta implinire a liturghiei tipice a
Vechiului Asezamant”
Cand biserica a inceput misterul lui Hristos in misterul cultului ca ritual, expresiile si
formele veterotestamentare au gasit o noua si mai inalta infaptuire si implinire in cultul Noii
Aliante. Aici a luat nastere o Liturghie care nu mai poarta in sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei
10, 1), ci realitatea plina de har a mantuirii insesi. Liturghia constituie astfel locul prin excelenta al
Duhului Sfant, mijloc divin, prin care facea comunicarea cu viata divina.
Scriptura dezvolta de asemenea notiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, asa cum se observa
in Sfintele Evanghelii si la Sfantul Apostol Pavel 7.
Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata
largirea domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata sa
cea mai personala si intima.
Dumnezeu spre care inainteaza insa fiinta umana chiar in cadrul creatiei cosmice este Hristos.
Orice reflectie teologica cu privire la cult si la relatia sa cu Dumnezeu si lumea, trebuie sa plece
astfel de la persoana lui Hristos, Cuvantul intrupat.
Casel adauga: “Sfanta Liturghie este fapta mare si uriasa pe care o datoram crestinismului primar.
Daca nu am fi avut in Liturghie aceste simbloluri cultice sfinte transmise noua am fi fost saraci.” 11
In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si
inviat si in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie. Totodata
precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de la Sfintii
Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si un centru.
Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu;
si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor. Cand sfintii doritori de a se apropria de
Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura in care se apropie unii de altii, se apropie in
acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii de
altii.
Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand se intorc de la Dumnezeu, pentru a se
indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, se
indeparteaza mai mult unii de altii” 12.

24
 Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime
devenind partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul suprem
si nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia lor” 13.

Principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi a credincioşilor.

Rugăciunile Liturghiei, cu excepţia celei rostite de preot în timpul Heruvicului, sunt alcătuite la
persoana întâi plural arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii
Biserici. Împreuna-slujire implică înţelegerea a ceea ce se petrece, căci „a înţelege ceva, presupune
întoarcerea minţii spre acel ceva”22.

Aceasta a făcut ca rugăciunile Liturghiei nu numai să aibă un accentuat caracter catehetic ci

să fie şi adevărate explicaţii ale ritualurilor şi momentelor Liturghiei. Cunoaşterea lor favorizează
participarea deplină a credincioşilor la slujbă, astfel încât ei să se poată identifica cu cele spuse de
către preot, pecetluind rostirea lor cu „Amin”: „Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va
răspunde omul simplu «Amin» la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-
adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (I Cor. 14, 16-17). De aceea toate rugăciunile
Sfintei Liturghii se rosteau iniţial cu voce tare, în limba poporului şi în auzul tuturor, ele fiind
rugăciuni ale întregii comunităţi23.
Orientate intr-o unire mai deplina acestea dau sensul deplin al existentei umane. Ele ni se
comunica prin Fiul lui Dumnezeu care “S-a facut om, S-a rastignit si a inviat” ca sa ramana cu noi
… El se uneste cu noi cel mai mult prin Sfanta Impartasanie in Sfanta Liturghie, ca cel jertfit si
inviat. De aceea Sfanta Liturghie este prin excelenta trairea cu Hristos cel jertfit si inviat ca sa
intarim in noi duhul dragostei pana la jertfa contrara egoismului si sa inaintam astfel spre inviere.14
Constiinta spirituala ortodoxa traieste foarte profund unitatea fundamentala a celebrarilor
liturgice “pamantesti” si a unicii liturghii ceresti a Arhiereului Hristos in fata slavei Tatalui
“mijlocind in acelasi timp pentru lume si revarsand asupra lumii darurile supraabundente ale
Duhului Sfant” 15. Aceasta viziune a Epistolei catre Evrei este complementara Apocalipsei in care
cel care sta pe tron si Mielul sunt inconjurati de cetele ceresti si de sfinti intr-o lauda neincetata.
Cand in “memorialul” sau euharistic Biserica “isi aminteste” de tot ceea ce a fost facut
pentru noi “cruce, mormant, invierea cea de a treia zi, inaltarea la cer, sederea de-a dreapta si
venirea intru slava” ea actualizeaza realitatile acestea ale trecutului si viitorului, le face prezente in
actiunea liturgica dincolo de timp si spatiu 16.

25
 Liturghia euharistica realizeaza deci aceasta prezenta eshatologica a lui Hristos in Biserica
comemorand in anamneza euharistica mai intai timpul istoric al mantuirii (cruce, mormant si
invierea cea de a treia zi), apoi preamarirea cereasca (inaltarea la cer si sederea de-a dreapta) si
parusia (a doua venire intru slava). Chemarile liturgice ale Apocalipsei exprima in cultul crestin
marirea “Celui ce este, Cel ce era si Cel ce vine” (Apocalipsa 1, 4, 8 si 11, 17).
Numai in actiunea liturgica a Euharistiei si in corespondentele interioare ale acesteia adica
in liturghia permanenta a inimii devine aproape Cel caruia existenta parea indepartata. Atunci
numai se inlatura frontierele spatiotemporale in prezenta lui Hristos.
Dupa cum aici ordinea liturghica a slujirii din Templu a fost transmisa crestinilor, in Epistola catre
Evrei, Hristos insusi este numit Slujitorul Noului Asezamant: “Slujitor Altarului si Cortului celui
adevarat pe care l-a infaptuit Dumnezeu si nu omul” (Evrei 8, 2).
Recunoastem clar aici ca misterul primordial al Noului Asezamant nu este o liturghie in
sensul ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise intr-un sens mai inalt
realitatilor pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o “liturghie” in sensul
ritual vechi, ci realitatea curata si sublima, “ultima si cea mai inalta implinire a liturghiei tipice a
Vechiului Asezamant”
Cand biserica a inceput misterul lui Hristos in misterul cultului ca ritual, expresiile si
formele veterotestamentare au gasit o noua si mai inalta infaptuire si implinire in cultul Noii
Aliante. Aici a luat nastere o Liturghie care nu mai poarta in sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei
10, 1), ci realitatea plina de har a mantuirii insesi. Liturghia constituie astfel locul prin excelenta al
Duhului Sfant, mijloc divin, prin care facea comunicarea cu viata divina.
Scriptura dezvolta de asemenea notiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, asa cum se
observa in Sfintele Evanghelii si la Sfantul Apostol Pavel 7.
Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata largirea
domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata sa cea mai
personala si intima.
In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si
inviat si in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie. Totodata
precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de la Sfintii
Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si un centru.

26
Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu;
si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor.
Cand sfintii doritori de a se apropria de Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura
in care se apropie unii de altii, se apropie in acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai
mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii de altii. Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand
se intorc de la Dumnezeu, pentru a se indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se indeparteaza
mai mult de Dumnezeu, se indeparteaza mai mult unii de altii” 12.
Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime devenind
partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul suprem si
nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia lor” 13.
Liturghia euharistica realizeaza deci aceasta prezenta eshatologica a lui Hristos in Biserica
comemorand in anamneza euharistica mai intai timpul istoric al mantuirii (cruce, mormant si
invierea cea de a treia zi), apoi preamarirea cereasca (inaltarea la cer si sederea de-a dreapta) si
parusia (a doua venire intru slava). Chemarile liturgice ale Apocalipsei exprima in cultul crestin
marirea “Celui ce este, Cel ce era si Cel ce vine” (Apocalipsa 1, 4, 8 si 11, 17).
Numai in actiunea liturgica a Euharistiei si in corespondentele interioare ale acesteia adica
in liturghia permanenta a inimii devine aproape Cel caruia existenta parea indepartata. Atunci
numai se inlatura frontierele spatiotemporale in prezenta lui Hristos.
Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie a fost numită pe bună dreptate o
mistagogie în sensul de iniţiere tainică care tâlcuieşte sensul adânc al iconomiei mântuirii. Ea are
puterea de a deschide cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi constituie mijlocul de a face să trăiască
Logosul pe pământ30. Aces sens, descoperit de Duhul Sfânt, este interpretat la nivelul actual al
vieţii şi devine normativ pentru comunitatea liturgică reprezentând o nouă orientare duhovnicească
a ei, care trăieşte noul aspect ca pe o manifestare a vieţii în Duhul Sfânt.Proclamarea Sfintei
Scripturi prin lecturile biblice şi explicarea lor omiletică a constituit întotdeauna o parte esenţială a
Sfintei Liturghii, centrul Liturghiei Cuvântului.
Dar prezenţa Sfintei Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. După cum s-a
remarcat, elementul biblic este partea cea mai importantă a formei Liturghiei32. Ansamblul
slujbelor este alcătuit din pasaje ale Scripturii, din parafrazele şi comentariile lor, parcurgând
Biblia în totalitatea ei şi interpretând în perspectivă treimică şi hristologică etapele majore ale
iconomiei mântuirii33.

27
 Cuvântul Sfintei Scripturi fiind cuvânt dumnezeiesc consemnat în scris sub inspiraţia
Duhului Sfânt, în alcătuirea slujbelor sale Biserica a apelat în primul rând la Biblie: „Limbajul
slujbelor este limbajul Bibliei nu numai literal (mai mult de jumătate din toate textele liturgice sunt
biblice) ci şi în sensul că întreaga structură a cultului, a ritualului, simbolismul, imaginile, întregul
duh al cultului, este intim legat de Scriptură şi adânc înrădăcinat în ea”34. Sfânta Liturghie, centrul
cultului ortodox, nu face excepţie de la aceasta având un profund caracter biblic atât în ceea ce
priveşte textele rugăciunilor şi imnelor liturgice cât şi în ceea ce priveşte actele şi simboalele
liturgice.

Participarea la Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea cunoaşterii existenţiale, prin experienţă,

a dogmelor. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de asceză şi rugăciune ce culminează în
participarea la Sfânta Liturghie ne deschide lucrării harului dumnezeiesc care ne dăruieşte
conştiinţa dogmatică, adică dreapta înţelegere a Revelaţiei ce ne-a fost făcută de Dumnezeul Cel
Unul în Fiinţă şi întreit în ipostasuri. Dacă întreg cultul are un caracter dogmatic deschizându-ne
calea spre cunoaşterea şi trăirea dogmelor, Sfânta Liturghie, centrul cultului, este o adevărată
sinteză a dogmelor. Sfânta Liturghie rămâne pentru totdeauna locul privilegiat în care creştinul
ajunge la cunoaşterea experimentală a dogmelor.
Liturghia, cultul în general a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi
credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecimea continuă,
Duhul Sfânt face ca în ea cuvântul Scripturii să nu fie primit doar ca o informaţie intelectuală ci ca
el să devină lucrător în suflet în măsura în care noi înşine ne deschidem lucrării harului.
Participând la Sfânta
Liturghie credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de Duhul Sfânt.
Aşadar, indiferent dacă avem sau nu o altă formă de contact cu Scriptura, numai în cadrul liturgic
noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a fost însuşit,
interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător de viaţă.
Evanghelia ca şi carte Îl întruchipează pe Hristos şi în afara cadrului strict al Sfintei
Liturghii. Astfel la deschiderea sinodului al III-lea ecumenic de le Efes (431) Evanghelia a fost
aşezată în mod solemn pe un tron în mijlocul adunării şi astfel, potrivit cuvintelor Sfântului Chiril
al Alexandriei, Hristos a fost făcut membru şi conducător al sinodului, Nicolae Cabasila, Tâlcuirea

28
Dumnezeieştii Liturghii, XX, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte în
Scrieri, Bucureşti, 1989, p. 58.
***

In Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele scripturistice să fie

actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii. În Liturghie
dispare timpul, rămânând doar un continuu prezent în care trecutul şi viitorul sunt trăite
concomitent de credincioşi prin unirea cu Hristos euharistic. Comunitatea liturgică retrăieşte prin
puterea Duhului Sfânt în har evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în Liturghie 26.
Liturghia în ansamblul ei este o „recapitulare concentrată a întregii iconomii a mântuirii” 27
cuprinsă în Sfânta Scriptură şi, în mod deosebit, „un rezumat al întregii Evanghelii”28. Sfânta
Liturghie reconstituie şi actualizează în prezent ceea ce a făcut Hristos în trecut pentru mântuirea
oamenilor: Naşterea, Viaţa, Patima, Învierea, Înălţarea, revărsarea Duhului. Astfel slujirea
Liturghiei face pentru noi prezente evenimentele trecute şi viitoare ale istoriei sfinte şi, prin
participarea noastră la ea, ne scoate afară din parcursul circular al istoriei şi ne introduce în timpul
nou al Bisericii în care veşnicul intră în timp şi funcţionează ca prezent continuu 29. În Sfânta
Liturghie Duhul Sfânt transformă în eveniment cuvântul scripturistic, un eveniment actualizat şi
trăit în comunitatea liturgică ca ceva propriu comunităţii.

Biserica Ortodoxa este, inainte de toate, o Biserica liturgica. Cultul constituie centrul vietii
bisericesti si cea mai sigura expresie a credintei sale (lex orandi lex credenti est). Liturghia
ortodoxa (euharistica) este profund biblica in continutul ei (98 referiri la Vechiul Testament si 124
referiri la Noul Testament). Aceasta explica si faptul ca liturghia ortodoxa s-a schimbat foarte putin
de-a lungul veacurilor. Pe linga faptul ca ea reprezinta interpretarea si experienta comuna a tainei
lui Hristos si a Bisericii Sale, liturghia ortodoxa este - in acelasi timp - si o traditie vie, care uneste
in aceeasi credinta o mare diversitate, de generatii si de Biserici etnice si locale.

Ca atare, Biserica Ortodoxa nu poate fi inteleasa fara liturghia sa. Prioritatea acordata
liturghiei ca lex credenti (norma credintei) si ca lex orandi (rinduiala cultului), fata de autoritatea
juridica arbitrara sau fata de parerile teologice individuale, constituie trasatura caracteristica a
conceptiei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii: caracterul ei sacramental-comunitar.

29
 4. Conexiunea dintre Sfanta Scriptura si Sfanta Liturghie in cultul Bisericii Ortodoxe
in general si in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane in special.

Ritul bizantin este un rit creştin oriental, întrebuinţat atât de covârşitoarea majoritate a
Bisericile ortodoxe ale celor şapte sinoade, cât şi de anumite Biserici catolice orientale.

Împreună cu ritul armean, ritul bizantin formează grupul riturilor cappadociene, făcând parte din
marea ramură de origine siriacă. Potrivit altei împărţiri, ritul bizantin formează, împreună cu ritul
latin, grupul riturilor imperiale.

În ciuda aparenţelor, riturile cele mai apropiate de ritul bizantin sunt: cel latin şi cel
armean.Ritul bizantin se împarte, la rândul lui, în mai multe forme, dintre care cele mai importante
sunt: forma grecească, slavă, melkită. Pe lângă acestea trei, majoritatea liturgiştilor francofoni
recunosc şi forma românească drept distinctă. Cât despre forma slavă, liturgiştii de mai demult
recunoşteau două forme distincte: cea rusească şi cea ruteană. În a doua parte a secolului XX ia
naştere încă o formă slavă distinctă, numită ritul paleobizantin.

Ritul bizantin are două origini: una monahală şi una catedrală. Mai concret, ritul bizanin s-a
format prin contopirea a două rituri vechi, şi anume: ritul monahal palestinian şi ritul catedral (sau
de enorie) constantinopolitan. Delicateţea şi amănunţimea ceremoniilor rituale vin de obicei de la
Constantinopol, pe când rubricile (tipicul, însemnările cu roşu) de obicei îşi au originea în
Palestina.

Ritul bizantin cunoaşte trei etape; după unii liturgişti moderni, o a patra etapă e în curs de
desfăşurare:

i. sec IV - 787

ii. 787 - sec XIX

30
iii. sec XIX - ± 1965

iv. ± 1965 – prezen

I - sec IV - 787

Ritul bizantin se formează prin împrumutul de rugăciuni de la Cappadocia, apoi prin

călugării palestinieni care vin la Constantinopol. Se abandonează liturghia locală, şi se ia textul
liturghiei cappadociene a sfântului Vasile cel Mare, căruia i se adauge părţi festive copiate după
ceremoniile imperiale.

O dată cu relaţiile diplomatice între curţile de la Constantinopol şi Roma, cele două rituri se
influenţează reciproc, îndeosebi datorită sfântului Grigore cel Mare (Dialogul), arhidiacon roman
delegat la Constantinopol şi care mai târziu devine papă al Romei.

II - 787 - sec XIX

Apariţia iconostasului: trecerea într-o nouă perioadă a formării ritului bizantin. În 787 se
încheie sinodul ecumenic al VII-lea (al II-lea constantinopolitan), care condamnă iconoclasmul şi
autorizează folosirea icoanelor în cult. Astfel, începând cu oraşul Constantinopol, presbiteriul se
departe definitiv de navă, pentru că între cele două se va pune un zid de icoane, numit iconostas.

Mănăstirea Studion, întemeiată de sfântul Teodor Studitul creşte în importanţă şi pune pe

picioare ceea ce numim Tipicul sfântului Savva. Astfel din ritul bizantin vor dispărea multe
ceremonii şi ritualuri legate de tainele de iniţiere.

Tot în acest timp, o importantă reformă va avea loc cu privire la textul Liturghiei. Liturghia
sfântului Vasile va continua să fie folosită, însă doar de zece ori pe an. În rest, se va păstra schema
acesteia, căreia i se va alipi o anaforă veche, găsită în podul unei mănăstiri din Antiohia, şi care a
fost copiată de un anumit preot cu numele de Ioan. Datorită obiceiului pseudoepigrafic la modă în
acea vreme, această anaforă a primit titlul unui alt Ioan, şi anume a sfântului Ioan Chrisostom, care
fusese arhiepiscop la Constantinopol.

Tot sub influenţă latină, rugăciunile de la Liturghie se vor citi "în taină".

31
 Scade numărul laicilor care se împărtăşesc. În locul a cinci pâini mari din vechime, se
foloseşte la Liturghie doar un agneţ, cub mic decupat dintr-o pâine. Pentru a copia ostiile din ritul
latin, se vor introduce miridele, bucăţele sau firimituri. Credincioşii nu vor mai putea primi pâinea
euharistică pe palme, nici bea din potir, ci cuminecarea laicilor se va face cu linguriţa.

Sfântul Ioan din Damasc ia octoihul sirian occidental şi-l prescurtează. Această formă va
deveni octoihul bizantin duminical. Mai târziu acest octoih bizantin va fi completat, pentru a avea
cântări şi pentru celelalte zile ale săptămânii. Datorită numărului mare de martiri cunoscuţi şi a
numărului tot mai crescând de călugări veneraţi (cuvioşi, se ajunge la a prăznui sfinţii în fiecare zi
a anului, şi aşa ia naştere mineiul.

Alături de păresimi se vor introduce încă trei posturi mai lungi, după influenţa latină: postul
Crăciunului, al sfinţilor apostoli şi al adormirii Maicii Domnului. Disputele legate de isihasm vor
introduce în ritul bizantin mai multe devoţiuni monahale, excluzând iniţierea creştină legată de
catehumenat.

Convertirea slavilor şi preluarea ritului bizantin de către ei marchează o etapă importantă în

istoria ritului bizantin. De asemenea preluarea ritului bizantin de către melkiţi va marca un alt pas
important.Deocamdată limbile greacă şi slavonă sunt singurele limbi liturgice.

Marea Schismă face ca riturile bizantin şi latin să se îndepărteze, în mod voit, tot mai mult
unul de celălalt. Unele Biserici locale ortodoxe se unesc cu Roma, ceea ce marchează începutut
latinizărilor. Dar aceste uniri au şi un punct pozitiv important în liturgică: limbile arabă, română şi
ucraineană devin limbi liturgice. Aceasta va permite o emancipare locală a ritului.

III - sec XIX - ± 1965

Au loc anumite treziri spirituale, îndeosebi în lumea slavă, prin figuri de seama sfântului
Serafim de Sarov. Acestei spiritualităţi i se cuvenea o trezire liturgică. Astfel unele figuri, precum
sfântul Ioan de Kronstadt fac ca ritul bizantin să poată reveni spre origini. Această tendinţă nu va fi
bine primită peste tot.

32
 În acelaşi timp, Mănăstirea Chevetogne va face ca marile figuri din Apus să se intereseze
de Răsărit. Activitatea preacuviosului Lambert Bauduin va iniţia la nivel mondial mişcarea
ecumenică, ceea ce va permite şi ortodocşilor din Răsărit să cunoască izvoare liturgice şi
patrologice vechi, pentru a reveni la origini.

Instaurarea regimului comunist a făcut ca între anii 1945 şi 1948 o mare parte a bisericilor
locale greco-catolice, biserici răsăritene unite cu Roma, să fie alipite bisericilor ortodoxe locale.
Astfel anumite spiritualităţi şi obiceiuri liturgice locale vor fi cunoscute de o masă mai mare de
liturgişti şi de un ansamblu bisericesc mai mare.

IV - ± 1965 - prezent

Revenirea la origini a fascinat mult perioada a III-a. De aceea anumite comunităţi ortodoxe
de rit bizantin din Occident au fost mult marcate de reforma liturgică petrecută în Biserica romană
datorită sinodului al II-lea de la Vatican. Astfel multe comunităţi ortodoxe din Apus au regăsit
elemente vechi ale ritului: cuminecarea deasă (în fiecare duminică sau zilnic), împărtăşirea fără
linguriţă, cântarea întregii liturghii cu voce tare, privegherea pascală veche, săvârşirea botezului şi
mirului sau a cununiei în cadrul liturghiei, etc.

În acelaşi timp, sinodul al II-lea de la Vatican porunceşte Bisericilor răsăritene catolice să

revină la origini, atât cât e cu putinţă, dar sarcina aceasta revine soborului ierarhilor locali în parte.

Ca orice euharistie validă, cea a ritului bizantin are cele două părţi: liturghia cuvântului (sau a
catehumenilor) şi liturghia altarului (sau a credincioşilor). Pe lângă acestea două, ritul bizantin - ca
cel armean - are şi proscomidia sau proteza, ce corespunde ofertoriului din alte rituri. Totuşi, în
zilele noastre, proscomidia se face înainte de liturghia cuvântului.

Liturghia cuvântului

Un lucru specific, ritul bizantin e cel mai sărac în citiri. Astfel, euharistia bizantină are doar două
citiri: un apostol şi o evanghelie. Excepţie fac liturghiile privegherilor, când se fac şi citiri din
Primul Legământ.

33
Liturghia cuvântului are următoarele elemente:

 Tămâierea altarului şi a bisericii

 Chemarea Duhului Sfânt ("Împărate cerec") de către preotul slujitor
 Binecuvântare trinitară
 Ectenia mare (sinapta irenică)
 Trei antifoane cu trei sinapte: ectenie mică + rugăciune obştească
 Procesiune de intrare ("intrarea mică") cu evangheliarul
 Aclamare + troparele zilei (facultativ)
 Rugăciunea trisagiului + trisagiu ("Sfinte Dumnezeule")
 Prochimen (scurt psalm de răspuns)
 Apostol
 Aleluia
 Evanghelie
 Predică
 Ectenia stăruitoare

Proscomidia bizantină.

Pregătirea şi punerea înainte (ofertoriul) a darurilor se îndeplineşte la o măsuţă laterală – adesea

scobită în perete – ce se cheamă proscomidiar. Tradiţional, pregătirea darurilor - numită
proscomidie sau proteză - e făcută de către diacon, urmând ca preotul să citească doar rugăciunea
punerii înainte. Această datină e încă în vigoare la Ierusalim. Obişnuinţa slavă a făcut ca toată
proscomidia să fie făcută de preot. Proteza simbolizează de obicei ieslea în care ar fi fost culcat
Iisus după naştere.

34
 Înainte de secolul al IX-lea, când se cuminecau toţi credicioşii, se pregătea toată pâinea
liturgică (prescura), fără a fi tăiată, apoi se turna în potir vinul şi apa. Mai târziu s-a ajuns ca să fie
tăiat doar agneţul, un cub extras din prescură, care ajungea pentru cuminecarea clerului. Sub
influenţa «ostiilor» din ritul latin, pentru cuminecarea credincioşilor s-a început a se tăia din
prescură alte părticele separate, ceea ce contrazicea conceptul de «o unică pâine şi un potir unic».
Astfel, începând cu secolul al XVII-lea, aceste părticele suplimentare nu au, decât o valoare
simbolică.

Ele se taie întru pomenirea alor personaje, dar ele nu sunt oferite şi sfinţite, decât la ruteni.
Pe alocurea, mlekiţii încă decupează alte părticele pentru cuminecarea credincioşilor, iar aceste
părticele se pun pe un alt disc. Totuşi, s-a dezvoltat un simbolism al discului, încât el este icoana
întregii Biserici. Agneţul («mieluşelul») îl închipuie pe Iisus; la dreapta lui stă părticica ce o
închipuie pe fecioara Maria; la stânga sunt părticelele sfinţilor; iar în faţa agneţului sunt părticelele
pentru cei vii şi pentru cei morţi. La slavi, dintre aceste ultime părticele, trei sunt mai mari decât
celelalte, reprezentând autorităţile.

Ceremonia proscomidiei (protezei) începe prin troparul vinerii mari. Apoi slujitorul
decupează agneţul din prescură, rostind versete din cartea Isaia, capitulul 53. Apoi varsă vin şi apă
în potir, rostind versetul de la Ioan 19:34. Apoi decupează o părticică piramidală în cinstea Mariei,
şi nouă alte părticele în cinstea sfinţilor, după nouă categorii. În cele din urmă taie bucăţelele în
cinstea viilor şi morţilor. Peste disc este aşezat asteriscul: două semicercuri metalice încrucişate. Se

35
pune un văl peste disc, apoi un văl (sau două) peste potir, şi unul peste ambele. Preotul rosteşte
rugăciunea punerii înainte (sau a oferirii), binecuvântând şi tămâind darurile.

Ceea ce rămâne din prescura decupată se taie în bucăţi (numite anafură ori antidoron sau
eulogii), ce urmează a fi împărţite credincioşilor ce nu se cuminecă. Slavii folosesc cinci prescuri,
iar grecii doar una.

Agneţul are patru părţi: IC («Iisus») – XC («Christos») – NI – KA (în greacă nika=

«învinge»). La frângerea pâinii, înainte de cuminecare, părticica IC va fi pusă în potir. Pentru a nu
aglomera potirul, liturgiştii contemporani nu pun în potir decât o firimitură smulsă din părticica IC.
Părticica XC va fi tiată în atâtea bucăţi câţi clerici, şi cu aceasta se vor cumineca clericii.
Părticelele NI-KA vor fi tăiate în mai multe bucăţele, pentru cuminecarea credincioşilor.

Liturghia euharistică

Ceea ce e specific în ritul bizantin: crezul se rosteşte între aducerea darurilor şi anaforă;
ofertoriul a fost deja făcut la proscomidie, deci darurile se pun pur şi simplu pe antimis, în
amintirea punerii lui Iisus în mormânt.

Părţile liturghiei altarului:

 Două sinapte
 Heruvicul
 Cântarea heruvicului
 Rugăciune personală de umilinţă a preotului (facultativă)
 Tămâierea navei
 Procesiunea cu darurile ("intrarea mare") şi punerea lor pe altar
 Spălarea mâinilor slujitorului
 Sinaptă cu rugăciunea peste daruri
 Sărutarea păcii
 Simbolul niceno-constantinopolitan (crezul)

36
 Anafora
 Dialog introductiv
 Începutul marii rugăciuni a sfintei jertfe
 Imnul "Sfânt sfânt"
 Continuarea marii rugăciuni a sfintei jertfe
 Instituirea ("Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...")
 Anamneza (cu înălţarea potirului şi discului)
 Epicleza
 Dipticele
 Ectenia cererilor cu rugăciune pregătitoare pentru cuminecare
 Rugăciunea domnească ("Tatăl nostru")
 Plecarea capetelor cu alte două rugăciuni pregătitoare pentru cuminecare
 Înălţarea potirului şi a discului ("Sfintele sfinţilor")
 Frângerea pâinii
 Cuminecarea clerului
 Cuminecarea credincioşilor
 Binecuvântare cu spiţele euharistice
 Două imnuri de mulţumire
 Consumarea a ceea ce rămânedin spiţele euharistice, la masa protezei
 Rugăciunea amvonului
 Psalmul 33
 Binecuvântarea finală şi trimiterea

Pentru botez, se foloseste uleiul catehumenal se aplică înainte de botezul propriu-zis. Canonic,
botezul bizantin (şi nu numai) se face prin scufundare, dar în Ardeal se face de obicei prin vărsare.
Botezul e urmat de mirungere.

Mirul se face din 33 de plante, şi se sfinţeşte de obicei de către episcopii în sobor, şi mai rar de
către vreun episcop singur.

37
 Ritul bizantin foloseşte pentru liturghie pâine dospită şi sărată; cât despre potir, se foloseşte
vin amestecat cu apă, dar apă caldă (ζεόν) se toarnă înainte de cuminecare, obicei de susbtituire a
practicii medievale de a fi încălzit potirul pe o găleată de cărbuni aprinşi.

Liturghia euharistică se face pe masa euharistică ("sfânta masă" sau "altarul") pe care se trebuie
să se afle antimisul desfăcut.

Pentru spovadă se folosesc două formule: la greci se foloseşte o formulă al cărei conţinut
insistă pe puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele, datorită lui Iisus Christos. Conţinutul teologic
al acesteia se acordă cu aproape celelalte rituri răsăritene şi cu ritul latin actual. Din contră, la slavi
(şi la români) se foloseşte o formulă compusă de mitropolitul Petru Movilă, al cărei conţinut e
foarte asemănător rugăciunii din ritul tridentin.

La cununie se întrebuinţează cununi de aramă, ce se pun pe capul mirilor.

Hirotonirea e singura taină ce se săvârşeşte în cadrul euharistiei. Hirotonia episcopului se face

după trisagiu, a preotului se face înainte de anaforă, a diaconului se face la sfârşitul anaforei.
Hirotesia ipodiaconului se face între chemarea Sfântului Duh şi binecuvântarea trinitară de la
începutul euharistiei. Alte hirotesii se fac independent de euharistie.

În ritul bizantin maslul se face cu mai mulţi preoţi, de preferinţă şapte, iar uleiul se
binecuvintează de şapte ori, chiar dacă sunt preoţi mai puţini. Uleiul poate fi de orice plante. După
rubricile vechi, uleiul trebuie să ardă într-o candelă în timpul maslului, şi să nu se conserve după
aceea, ci să ardă. După rubricile mai noi, uleiul de maslu nu arde în timpul tainei, ci se
recuperează, pentru a fi întrebuinţat în hrana bolnavului.

Ritul grecesc

Teoretic ritul bizantin grecesc ar trebui să fie cel standard, dar se pare că şi acela a cunoscut
câteva evoluţiuni.

Prima este de ordin imnic. La utrenie, evanghelia învierii se citeşte doar înainte de cântarea IX.
De asemenea, în ziua de astăzi mineiurile greceşti au tropare proprii pentru aproape fiecare sfânt.
De asemenea sfinţii occidentali au fost reabilitaţi, încât mineiul grecesc este destul de universal.

38
 În cadrul euharistiei, grecii au o modă tridentină de ordin practic: după citirea evangheliei se
trece direct la heruvic, iar ecteniile - toate - sunt omise.

Ritul bizantin grecesc se mai deosebeşte prin liturgica postului mare. În fiecare vineri seara, la
dupăcinar, se cântă o parte din imnul Acatist (numit la slavi "Acatisul Binei Vestiri").

Ritul slav

Ritul slav are o mare diferenţă atât în imne, cât şi în liturgica practică, cu diferite
implicaţiuni teologice.

Din punct de vedere sacramental, anafora de la euharistie conţine tropare împrumutate de la

ora canonică a III-a, tropare ce fac epicleza incomodă. Adăugirea acestor tropare se datorează
certurilor teologice medievale. De asemenea rugăciunea de dezlegare de la spovadă e foarte
latinizată ceea ce pune probleme, îndeosebi din punct de vedere luteran, doctrinii mântuirii prin
har.

Taina spovezii are texte mult diferite de cele din cărţile greceşti. Mai întâi, rugăciunea de
dezlegare e una târzie, compusă de Petru Movilă, dar derularea spovezii implică atât o mărturisire
de credinţă şi lepădare de erezii din partea penitentului, cât şi un interogatoriu "foarte penibil" -
după vorbele liturgistului Mercenier - din partea preotului.

O altă problemă se ridică în imnuri. Pentru unele sărbători - Adormirea Maicii Domnului,
Sfinţii Petru şi Pavel, alte sărbători mariale - slavii n-au tradus oficiul grec, ci au compus oficii noi,
chiar cu citiri noi. O altă trăsătură slavă e adaosul psalmilor aleşi şi a pripelelor corespunzătoare,
pentru polieleul utreniei sărbătorilor.

Slavii sunt destul de conservatori cu privire la ecteniile din cadrul slujbelor. Nimic nu poate
fi omis. Totuşi au disociat rugăciunile liturgice de ecfonisele (exlamaţiunile, doxologiile) lor. Astfel
rugăciunile la slavi nu se găsesc la capetele ecteniilor, ci suprapuse cu imnele corului, pe motiv de
a nu pierde timpul. Pe baza Acatistului imn bizantin adresat Fecioarei Maria, dar închinat întrupării
lui Iisus Christos, slavii au compus glose, adică alte acatiste, mai întâi unul închinat lui Iisus
Christos, iar altele închinate sfinţilor, Fecioarei Maria, şamd. Aceste acatiste nu acoperă în general
o întreagă zi liturgică, ci conţin doar troparul, condacul şi cele 24 de icoase.

39
 Ritul rutean

Rutenii au aceleaşi particularităţi ca şi grecii, în general. Sunt caracterizaţi printr-un mare

număr de latinizări, dintre care unele persistă până astăzi.

Ritul melkit

Melkiţii foloseau iniţial un rit sirian occidental. Când au adoptat ritul bizantin, l-au
îmbogăţit cu rămăşiţe vest-siriene, pe care le-au bizantinizat. De aceea această formă a ritului
bizantin prezintă o formă pe de o parte exotică, pe de alta ecumenică.

La început melkiţii n-au primit prea bine rânduiala tipic bizantină a ajunului de dimineaţa
până seara în păresimi, urmat de liturghia înaintesfinţitelor. Drept aceea, melkiţii au început a face
liturghia zisă a sfântului Ioan, chiar şi în zilele de peste săptămână ale postului mare. Pentru a face
aceasta, au cercetat ce pasaje neotestamentare lipseau din evangheliar. Aceste pasaje au fost
repartizate pentru zilele de peste săptămână din păresimi. Acest obicei a fost înlăturat treptat de
către Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustie de la Ierusalim, şi s-a revenit la practica bizantină
obişnuită.

Ritul melkit a adaos alte sărbători calendarului. Cea mai de seamă e o sărbătoare
împărătească, "Joia trupului şi sângelui Domnului" sau "Joia verde". Aceasta are trei zile de
înainteprăznuire: luni, marţi şi miercuri după duminica tuturor sfinţilor. Urmează sărbătoarea, care
se întropeşte (odovăieşte) în duminica a doua după Rusalii, când oficiul învierii se împleteşte cu
cel al Joii celei verzi.

În triod, melkiţii n-au primit serbarea sfântului Grigore Palamas, ci au instituit o altă
sărbătoare pe duminica a doua din păresimi: duminica sfintelor moaşte. Triodul are oficiu propriu
pentru sfintele moaşte, iar la utrenie se face procesiune cu moaştele. Această serbare cade bine în a
doua duminică a păresimilor, câtă vreme prima duminică e a icoanelor, iar a treia e a crucii.

De asemenea, duminica crucii e deosebit de festivă, iar în această duminică se sfinţesc flori,
ce se împart creştinilor. De aceea, pentru melkiţi "duminica florilor" se referă la aceasta a treia
duminică din post, şi nu la intrarea în Ierusalim.

40
 Pentru vinerea mare la utrenie, melkiţii au instituit scoaterea crucii, în timpul cântării
antifoanelor. Acest obicei a fost importat şi în Ardeal, iar din Ardeal în toată România.

La baza acestor reforme au stat diferiţi patriarhi melkiţi, precum şi preacuviosul Nicolae Sayegh,
protoegumen al Mănăstirii Sfântului Ioan din Şueir (Orientul Mijlociu).

Ritul melkit are câteva merite şi cu privire la celebrarea euharistiei. Mai întâi de toate,
melkiţii au scos linguriţa de la cuminecare, iar cuminecarea se face prin îngingere. De asemenease
folosesc mai multe agneţe dreptunghiulare.

Cât priveşte rugăciunile rostite de preot, ele se spun cu voce tare, şi nu în taină. Sunt scoase
ecteniile pentru catehumeni, precum şi jumătate din ectenia peste daruri (între heruvic şi sărutarea
păcii), dar rămân celelalte. Răspunsul la ectenia după cuminecare este: "Mărire ţie, Doamne,
mărire ţie" în loc de "Kyrie eleison". Mai există multe alte diferenţe, toate legate de pompa
liturgică.

Ritul românesc

Icoană pe sticlă, semn distinctiv al ritului bizantin românesc.

Ritul bizantin, aşa cum se face de către români, e o curioasă împletire a elementelor slave
cu cele greceşti, dar şi cu influenţe puternice melkite. În Ardeal, cu precădere înainte de 1990 - iar

41
în prezent încă în anumite parohii şi mănăstiri regional-conservatoare - uzurile liturgice erau cu
mult mai diferite, dar despre acestea vom trata n subcapitolul următor.

Cărţile de slujbă tipărite la Bucureşti sau în Moldova sunt traduse din slavonă. Îndreptările
de la o ediţiune la cealaltă se fac în acord cu anumite uzajuri împământenite. Totuşi, în ciuda
textelor slave, glasurile - tonurile sau viersurile muzicale - din ce în ce mai folosite sunt cele
bizantine greceşti: muzica psaltică.

Pe lângă devoţiunile tipic slave, precum acatistele clasice, românii au şi altele, precum Te
Deum, împrumutat ritului latin, care la rândul său l-a împrumutat ritului galic. În mănăstirile
româneşti s-au compus diferite acatiste, nu numai pentru sfinţi locali, dar şi pentru sfinţi universali.
În ciuda particularităţii sale, ritul bizantin românesc n-are vreo formă unică a simbolului niceno-
constantinopolitan sau a rugăciunii domneşti.

Concluzii:

Iata de ce ori de cate ori se pune problema Ortodoxiei, raspunsul nostru va ramane de-a
pururi identic cu raspunsul pe care l-a dat odata marele Pavel cand si-a pus problema despartirii
crestinilor de Hristos, fiindca Ortodoxia pentru noi nu-i altceva decat Hristosul vietii noastre de
fiecare zi."Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos, se intreaba Pavel : au necazul,
stramtorarea, prigonirea, foamea, au primejdia, au sabia ? Dar toate acestea le biruim cu puterea
Celui ce ne iubeste. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile,
nici puterile, nici cele de fata, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici alta faptura
oarecare nu poate sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus" si de Sfanta Lui
Ortodoxie, in veci.

42
Note bibliografice:
Biblia sau Sfanta Scriptura, EIBMBOR, Bucuresti,1992.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, .

Pr. Prof. D. Staniloae, Spiritualitate si comuniune in liturghia ortodoxa, Craiova, 1986,

Nicolae Cabasila, Tilcuirea Dumnezeiestii Liturghii, trad. din greceste si lamuriri introductive de
Diaconul Ene Braniste asistent universitar, Bucuresti, 1946,

. Tilcuirea Sfintei Liturghii, de Sfintul Gherman, Arhiepiscopul Constantinopolului, Prezentare,

traducere si note de Pr. Prof. Nic. Petrescu, in "Mitropolia Olteniei", an. XXVI (1974),
. Diaconul Ene Braniste, Explicarea Sfintei Liturghii dupa Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943.
Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti,
Editura Sophia, 2002, p. 53.

Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie – cateheză desăvârşită. Studiu asupra caracterului catehetic
al

Liturghiilor Ortodoxe, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 75-216.

: Nicolae Cabasila, Tãlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad., studiu introductiv si note de Pr.
Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie,
Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p. 81-106.
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împãrãtie. Elemente de trãire liturgicã a tainei unitãtii în
Biserica Ortodoxã, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Icã, Sibiu, 1996, p. 33 Viu este Dumnezeu.
Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si Pãrintele Galeriu, Bucuresti, 1992,
Ioannis Zizioulas , Fiinta eclesialã, trad. Aurel Nae, Bucuresti, 1996,
Paul Evdokimov, Rugãciunea în Biserica de Rãsãrit, trad. de Carmen Bolocan, Iasi, 1996,
Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, prezentare
traducere si note de Pr. Prof. Nic. Petrescu, în MO, an XXVIII (1976),

43
Sf. Ignatie Teoforul, Ep. Cãtre Magnezieni, I, 2, în. Scrierile Pãrintilor Apostolici, Bucuresti, 1995,

Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogicã, 3, trad. de Pr. D. Fecioru, în Catehezele, vol.
II, Bucuresti, 1943, .
Sf. Ioan Gurã de Aur, Omilia III la Epistola cãtre Filipeni, la Pr. P. Vintilescu, op. cit.,
i Pr. P. Vintilescu, op. cit.,
Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie,ed. România Crestinã, 1999,
Leonid Uspensky, Problema iconostasului, în MB, an XV (1965),
Pr. D. Stãniloaie (interviu) în Ioanichie Bãlan, Convorbiri duhovnicesti, vol. II, Roman, 1988,.
Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 282, Pr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie,

, Pr. Prof. Dumitru Popescu, Prof. Ioan Icã, Modurile prezentei personale alui Iisus Hristos si ale
comuniunii cu El în Sfânta Liturghie, în Persoanã si comuniune, Sibiu, 1993, etc.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogicã., 19, în Cateheze II,
Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia bisericeascã, , III,I, în Opere Complete, trad., introducere si
note de Pr. Dumitru Stãniloae, Bucuresti 1996,.

44