Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Catehetică ortodoxă

SFÂNTA TRADIȚIE, TRADIȚII BISERICEȘTI

ȘI TRADIȚII POULARE

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Savelovici Anton

Susținător:
Manea Albert – Georgian
ANUL III, GRUPA I

Tărgoviște
2023

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: SFÂNTA TRADIȚIE

CAPITOLUL II: ASPECTELE SFINTEI TRADIȚII

CAPITOLUL III: TRADIȚII BISERICEȘTI ȘI POPULARE ÎN ȚARA

NOASTRĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legătură cu ceva, se impune cunoaşterea lui.
De aceea şi comuniunea veşnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea Lui. „Aceasta este
viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat…” spune Mântuitorul în
Rugăciunea Arhiereasca (Ioan 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a ne desăvârşi
viaţa duhovnicească, trebuie să- L cunoaştem pe Dumnezeu, să ştim adică dacă este un părinte,
sau un stăpân despotic, dacă ne putem apropia de El şi în ce formă, dacă este milostiv, îndurător,
iertător sau numai drept şi necruţător, dacă ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teamă
distrugătoare de suflet. Apoi, cum îi putem noi cunoaşte voia Lui, ce atitudine are El faţă de
lume, de existenţă sau şi mai mult: cine este El? Toate aceste premise care stau la baza
comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaşte prin Descoperirea pe care Însuşi Dumnezeu a
binevoit să ne-o facă, dorind şi El să intre în legătură cu noi şi să ne mântuiască.
Această Descoperire a lui Dumnezeu se numeşte Revelaţie dumnezeiască. Revelaţia este
un proces tainic, o comunicare directă din partea lui Dumnezeu adresată omului spre mântuirea
sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt.
Revelaţia dumnezeiască s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei perioade mari. Prima
perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului, comunică
cu el în mod direct, „faţă către faţă”. A doua perioadă este după căderea omului în păcat până la
venirea Mântuitorului.
Dumnezeu se descoperă prin Lege şi prooroci. Legea comunică voia lui Dumnezeu, îl
ţine pe om în apropierea Sa şi îl pregăteşte pentru primirea unui Izbăvitor. Proorocii comunică
voia lui Dumnezeu atunci când cei care au primit Legea lui Dumnezeu, se depărtează de El.
Profeţii mai comunică oamenilor şi planul lui Dumnezeu de a-i izbăvi din robia
apăsătoare a păcatului. A treia perioadă şi cea mai importantă o constituie întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Ea este o descoperire dumnezeiască deplină şi directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat. Că Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime şi a
modului de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunică acest adevăr sub o forma în care
omul îl poate primi şi înţelege. De aceea spunem că Revelaţia Fiului lui Dumnezeu este
desăvârşită.

3
 Religia creştină Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind o Fiinţă personală, care nu rămâne
distantă faţă de creaturile Sale, ci stă în legătura cu ele, inclusiv cu omul. El se descoperă
oamenilor pentru ca aceştia să poată cunoaşte măcar în parte ceva din fiinţa Sa. Cuvântul
„revelaţie” provine de la latinescul revelo, revelatio, care înseamnă „a descoperi, descoperire”.
Dacă nu ar exista Revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor,
deoarece El, fiind o fiinţă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simţuri. Ea este necesară omului,
deoarece fără ea n-am putea cunoaşte nimic despre Fiinţa divină şi voia Sa, şi astfel omul n-ar
putea să-şi îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat, şi anume, preamărirea Creatorului
şi dobândirea fericirii veşnice, precum ne spune Însuşi Mântuitorul Hristos: „şi aceasta este
viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe
Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3)1.
Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală şi pe cale
supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelaţiei: Revelaţia naturală şi Revelaţia
supranaturală.
Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală.
Revelaţia naturală este cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale. Sau
Revelaţia naturală este dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai
presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între
Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Ultima nu e, după el, decât incorporarea celei dintâi în
persoane şi acţiuni istorice2.
Afirmaţia lui trebuie înţeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt
despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca
un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice şi
istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală
restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu
prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală
nu era despărţită de cea supranaturală.

1
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, Ediţia a III- a, 2000, p. 62.
2
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III – a, Bucureşti 2003, p. 9.

4
 CAPITOLUL I: SFÂNTA TRADIȚIE

Tradiţia este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conţinutul Scripturii

primit prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind produs
omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe de-o parte păzit, pe de alta adâncit în
înţelesurile lui nealterate primite de la Sfinţii Apostoli.
Ea a mai fost denumită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viaţa Duhului în
Biserică” (Lossky), „Evanghelia predicată de la Apostoli până la noi”(J.A.Moehler)3.
Tradiţia este unul din termenii care au atât de multe însemnări, încât riscă să
piardă sensul iniţial. Şi aceasta datorită nu numai unei oarecare „laicizări”, care a făcut ca atâtea
cuvinte din vocabularul teologic să-şi piardă valoarea, când sunt scoase din contextul creştin
propriu lor şi prin aceasta transformate în expresii ale vorbirii curente. Cuvântul „Tradiţie” a fost
supus aceleiaşi sorţi şi pentru faptul că în însăşi vorbirea bisericească termenul acesta este
neconturat4.
La unii teologi din epoca romantismului – ca Mőller, în Germania şi Homiacov în
Rusia – se întâlnesc pagini minunate asupra descrierii Sfintei Tradiţii, în care Tradiţia este
înfăţişată ca o deplinătate ecumenică, neseparată totuşi nici de unitatea, nici de sobornicitatea lui
Homiacov, nici de apostolicitatea sau conştiinţa Bisericii, care posedă veracitatea nemijlocită a
adevărului descoperit de Dumnezeu. În descrierile acestor teologi recunoaştem în chip
neîndoielnic „plinătatea”, caracteristică pentru Tradiţia Bisericii, însă cu toate acestea nu putem
renunţa la necesitatea deosebirii a ceea ce este obligatoriu pentru orice teologie dogmatică5.
Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că adevărata şi Sfânta Tradiţie constă nu
numai în transmiterea văzută şi orală a învăţăturilor, a canoanelor, a rânduielilor, a riturilor, ci
constă de asemenea în împărtăşirea nevăzută dar efectivă a harului şi a sfinţirii6.
Se poate spune că Tradiţia constituie spiritul critic al Bisericii. Însă, în opoziţie cu
„spiritul critic” al ştiinţei omeneşti, judecata critică a Bisericii este ascuţită, şlefuită de către
Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi principiul acestei judecăţi este cu desăvârşire altul:
deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a
3
Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000 , p. 104.
4
Vladimir Lossky, Tradiţie şi tradiţii, în „Ortodoxia”, nr. 7-8/1970, p. 585.
5
Ibidem, p. 586.
6
G. Florenski, Căile teologiei ruse, Paris, 1939, apud Pr. Prof. Ion Bria, Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă, în
„Ortodoxia”, nr. 7-8/1970, p. 591.

5
îndrepta greşelile inevitabile din textele sfinte, poate totodată să recunoască în unele interpolaţii
mai târzii (ca de exemplu, în comma „celor trei care mărturisesc în ceruri” din I In 5, 7)
exprimarea corectă a Adevărului revelat. Desigur că în acest caz „corectitudinea” are cu totul alt
înţeles decât în disciplinele istorice.
Nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale, primite de la Apostoli, sunt păstrate
doar în Sfânta Tradiţie cea purtătoare de lumină, care descoperă înţelesul şi însemnătatea lor
adevărată şi foarte esenţială pentru Biserică. În acest caz Tradiţia acţionează în mod critic,
manifestând în primul rând aspectul ei negativ şi eliminator, ea înlătură „basmele netrebnice şi
băbeşti”(I Timotei 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia ale căror tradiţionalism se
manifestă în primirea cu încrederea nemărginită a tot ce s-a strecurat în viaţa Bisericii şi a rămas
aici în virtutea obişnuinţei7.
Biserica Ortodoxă este cunoscută ca o Biserică a Tradiţiei. Ea a păstrat cu fidelitate
conţinutul kerygmei apostolice şi practica sacramentală apostolică în întregimea lor. Aceasta a
putut lăsa impresia că Biserica Ortodoxă nu a mers cu timpul, ci a repetat până azi formule şi
practici venerabile, care nu mai răspund necesităţilor spirituale actuale8.
Tradiţia creştină înseamnă nu numai o trăire continuă la acelaşi nivel de
spiritualitate a misterului mântuirii, ci şi o înaintare în trăire şi înţelegere, fără ca aceasta să
însemne totuşi o trecere peste misterul trăirii în Hristos, peste misterul mântuirii şi desăvârşirii în
El. Tradiţia înseamnă astfel nu numai o „memorie vie”, mereu retrăită a Bisericii, ci o
transcendere spre ţinta eshatologică, o înaintare în transparenţa realităţii divine, trăită neîntrerupt
în Biserică9.
Conţinutul Tradiţiei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai mare adâncime şi
intensitate, pentru că însuşi conţinutul Revelaţiei, care este Hristos cel necuprins, se vrea
cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit tot mai intens. Tradiţia actualizează acest dinamism al
Scripturii fără să-l altereze, fiind ea însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei.
Concomitent cu păstrarea ei autentică, Tradiţia efectuează această actualizare a dinamismului
Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea aceasta este în esenţă
cea apostolică. Sfântul Apostol Pavel, pentru înţelegerea epistolelor sale, trimite la predica orală,

7
Vladimir Lossky, art. cit., p. 593.
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre devoltarea doctrinei, în „Ortodoxia”,
nr. 1/1975, p. 5.
9
Ibidem, p. 11.

6
care se vede că a rămas în comunitate ca tradiţie şi prin Tradiţie (I Cor. 11, 2/ 15, 3/ II Tes. 2, 15/
3, 6). Această explicare sau „învăţătură apostolică” a credinţei trebuie să rămână ca un model
permanent, ca o regulă de neschimbat (Rm 6, 17; Iuda 3). Biserica de la început stăruia şi era
îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”; aceasta relata cuvintele şi faptele lui Hristos, dar
era şi o explicare a lor comună care în esenţă nu se făcea fără Duhul lui Hristos (FA 13, 12; Tit 1,
9; Evr 13, 9). Dar învăţătura sau explicarea aceasta avea forme variate de expunere (I Cor. 14,
26; I Tim. 4, 2).
Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-ar avea nevoie
de Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate înţelesurile apostolice originare.
Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar intenţiona să
treacă pe Hristos în viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar avea nevoie de
completarea prin Tradiţie.
Tradiţia are două înţelesuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în
viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de sfinţire şi propovăduire, şi b)
transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la generaţie.
„Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor, episcopii, nu
numai o învăţătură ci şi harul Sfântului Duh […] În esenţă, Tradiţia este neîntreruperea vieţii
dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Duhului”10.
Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic
în toată integritatea lui, în cursul generaţiilor in istorie. În sensul acesta, ea completează
Scriptura. Fără ea Scriptura sau Revelaţia nu-şi actualizează toată eficienţă ei sau eficienţa ei
continuă. Fără ea nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate cântările bisericeşti
sunt pătrunse de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi sacramentale simbolizează şi
actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria Revelaţiei. Dar prin aceasta,
imnurile şi actele liturgice dau Scripturii o adâncă tâlcuire dogmatică şi spirituală. Scriptura, fără
explicarea liturgică şi fără explicarea ei în Liturghie şi în celelalte Taine, se usucă, se
desfigurează11.

10
G. Florenski, Orthodoxy, Geneva, 1960, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 6.
11
V. Vedernicov, Problema Tradiţiei în istoria ortodoxă, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie, în
„Ortodoxia”, nr. 1/1964, p. 53.

7
 Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vicenţiu de Lerin, nu înseamnă schimbarea ei, ci „o
amplificare în ea însăşi” 12. Dezvoltarea continuă a Tradiţiei este pe de-o parte ceea ce cuprinde
Scriptura, iar pe de alta este punerea în lumină a sensului bogat şi unitar al Revelaţiei
consemnate în esenţă în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a Crezurilor, dar şi prin
forma desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a explicărilor Scripturii din cursul istoriei
Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor, care a rămas ca Tradiţie apostolică 13. În regula
credinţei, cum spune Origen în De principiis (c. IV), aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă
în cuvintele Scripturii.
Sfântul Irineu episcopul Lyonului, născut pe la anul 140, care l-a cunoscut în
tinereţe pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfântului Apostol Ioan, spune: „Biserica, deşi
este împrăştiată în toată lumea, până la marginile pământului, primind de la Apostoli şi de la
ucenicii acelora credinţa într-un Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al mărilor şi al tuturor celor din ea; şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră […] Şi nici cel foarte tare în cuvânt dintre
proiestoşii Bisericii nu va spune altele decât acestea (căci nimeni nu este mai presus de
Învăţătorul), nici cel slab în cuvânt nu va micşora Tradiţia, căci una fiind aceasta, nici cel cu
multă putere în propovăduirea ei nu o înmulţeşte, nici cel cu puţină nu o împuţinează” 14.

12
Vicenţiu de Lerin, Commonitorium Patrum, P.L. 50, col. 668. apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 55.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 64.
14
Sfântul Irineu Adversus Haereses, P.G., VII, col. 549-556, apdu Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 57.

8
 CAPITOLUL II : ASPECTELE SFINTEI TRADIȚII

Sfânta Tradiţie are două aspecte: statornic şi dinamic. Prin cel statornic Biserica
recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti apostolice preluate de ea; iar cel dinamic – Biserica,
preluând Tradiţie apostolică şi rămânând statornică în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei
lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problema fiecărei epoci15.
Aspectul statornic poate fi delimitat în timp, ea începând la Cincizecime şi ţinând
până la moartea ultimului Apostol, fiind fixată apoi în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor
ecumenice, iar aspectul dinamic al Tradiţiei este în continuare şi nu se va termina până la
sfârşitul veacurilor, întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul, răspunde mereu tuturor
problemelor din fiecare epocă. În Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura care corespunde
unor nevoi temporare ale Bisericii şi care este numită de regulă „tradiţia bisericească”, ca una
care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credinţă, catehisme, canoane, practici de cult
etc. şi care deşi îşi are baza ei în Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare şi actualizare a ei, totuşi
multe din elaborările acestei tradiţii bisericeşti nu au valoare egală cu Tradiţia dumnezeiască
apostolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o mărturisire a continuităţii credinţei apostolice
de-a lungul veacurilor.
Aceste elaborări, deşi se bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o dezvoltare mai
puţin organică a Tradiţiei apostolice, fiind făcute în mare grabă sau suferind unele influenţe
eterodoxe, au prin urmare unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale Tradiţiei apostolice
au intrat în Tradiţia apostolică sub aspect statornic, respectiv în Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele
care redau fără ştirbire credinţa apostolică16.
Dinamismul Sfintei tradiţii nu îngăduie nici un fel de anchilozare în manifestările
obişnuite ale piozităţii, nici în exprimările dogmatice care de obicei sunt repetate în chip mecanic
a reţete magice ale Adevărului, asigurate de autoritatea Bisericii. A păzi „tradiţia dogmatică” nu
înseamnă a fi legat de formulele doctrinei: a fi în Tradiţie înseamnă a păzi adevărul viu în lumina
Duhului Sfânt, sau mai corect a fi păzit în Adevăr de puterea de viaţă făcătoare a Tradiţiei;
această putere păzeşte în înnoire neîntreruptă, ca tot ce purcede de la Duhul Sfânt17.

15
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 71.
16
Ibidem, p. 72.
17
Vladimir Lossky, op. cit., p. 594.

9
 CAPITOLUL III: TRADIȚII BISERICEȘTI ȘI POPULARE ÎN ȚARA
NOASTRĂ

Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără
tradiție. Omul fără tradiție este ca pomul fără rădăcini. Numai pentru aceste motive, copiii
trebuie să-și cunoască, să păstreze și să transmită următoarelor generații obiceiurile și tradițiile
locale și naționale. Obiceiurile înrădăcinate în viaţa oamenilor, comunică o poezie netăgăduit de
frumoasă. Obiceiul este o deprindere câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni.
Obiceiurile, datinile, cântecele, însoţesc viaţa omului de la naştere până la moarte. Judeţul
Teleorman este foarte bogat în obiceiuri şi tradiţii de iarna. Iarna începe cu sărbatoarea, atât de
aşteptată de copii, a Sfântului Nicolae. Câţi dintre noi nu au aşteptat cu înfrigurare cadouri de la
Moș Nicolae?.
Un obicei foarte cunoscut este împodobirea pomului de Crăciun, a bradului (6 decembrie
–Moş Nicolae). Bradul care este veşnic verde simbolizează viaţa, făcându-se astfel analogie cu
viaţa care intră în lume o dată cu Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Căci Cel ce este Viaţa se naşte
pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. Datina împodobirii bradului de Crăciun pare a fi de
obârşie germană, aşa cum este şi cântecul "O, brad frumos!". Împodobirea bradului şi aşteptarea
de către copii a "Moşului", numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este
un obicei occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea18.
Primele semne ale Sărbătorii Naşterii Domnului le dau grupurile de colindători, care
pornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor fericire,
sănătate şi prosperitate. Copiii merg cu „colindeţele‖, o tradiţie prin care copii colindă pe la
casele oamenilor strigă: „Bună seara la Ajun, Poimaine la Moş Crăciun, Intr-un ceas bun, Ieşi
nene cu ...... colindeţe.‖
,,Steaua" este un colind care începe din prima seară a Crăciunului şi se încheie la
Bobotează. Steaua este de asemenea purtată de un copil, în spatele ei fiind o lanternă aprinsă,
vestind astfel naşterea Domnului. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui
Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din
literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievala a Bisericii Catolice, câteva din
18
Ţoca Ioan, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare, Editura ALLFA, Bucureşti, 2004, p. 72.

10
literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor,
care intră în imobil în zilele Crăciunului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: "Steaua
sus răsare19".
Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei, este ocazia când toţi se reunesc, părinţi,
copii, nepoţi, îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că
prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat. Pluguşorul copiilor este tot
un obicei străvechi agrar.
În ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice
(harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc. Obiceiul
Pluguşorului este legat de speranţa fertilităţii, versurile sale prezentând practicile agricole şi urări
de holde bogate.
În schimbul acestor urări, copiii primesc bani. În Teleorman, sorcova este obiceiul
conform căruia în dimineata zilei de 1 ianuarie, copiii care merg cu sorcova, poartă în mână o
crenguţă împodobită cu flori din hârtie colorată, trec pe a rude unde le urează fericire, sănătate,
tăria fierului, frumuseţea trandafirului. Versurile sunt însoţite de urări specifice: „Sorcova,
vesela/ Să trăiţi, sămbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir/ Tare ca piatra, iute ca
săgeata/ Tare ca fierul, iute ca oţelul/ La anul şi la mulţi ani‖.
În ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ―capra‖. În cadrul
sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de
animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau
de gazdă peste cortegiul "caprei". "Capra" este de fapt un om mascat, ascuns sub un costum larg,
care ţine deasupra capului un băţ în vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră. ―Falca‖ de
jos a ―caprei‖ este mobilă, astfel încât gura acesteia poate închide sau deschide, dar mai ales
poate ―clămpăni‖, făcând un zgomot specific. În jurul caprei cântă şi dansează alţi colindători
mascaţi şi costumati specific, unii dintre aceştia fiind instrumentişti cu acordeon, fluier, tobă sau
chiar vioară. La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte bogate, mese
îmbelşugate şi la mulţi ani20.
Judeţul nostru este plin de astfel de obiceiuri, in fiecare anotimp al anului. Din păcate
astăzi, tinerii ocupaţi fiind de problemele cotidiene, uită să se mai bucure de aceste minunate
obiceiuri, şi astfel ele sunt ameninţate cu dispariţia. Noi, cadrele didactice încercăm, prin
19
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 43.
20
Tudor Pamfile, Mitologie românească, Editura All, Bucureşti, 1977, p. 31.

11
serbările pe care le facem, să le reamintim că au moştenit o tradiţie şi sunt obligaţi să o ducă mai
departe. Folclorul românesc, fiind deosebit de bogat, constituie una din mândriile noastre
naționale.
Prin mesajul său, trezește în sufletul copilului sentimente de adâncă dragoste, admirație și
mândrie față de țara unde s-a născut. Toate aceste creații au fost valorificate in activitățile
inspirate de temele referitoare la obiceiurile de iarnă. Creșterea și educarea copiilor în cultul
pentru educarea și păstrarea obiceiurilor și tradițiilor, revine tuturor factorilor implicați în
educarea lor: ,,Căci ei vor fi în lume și în viață Așa cum noi le-am spus și arătat, Iar ei, la fel,
așa vor da povață Și-un lung popor e-acum de noi format”21.

CONCLUZII

21
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 68.

12
 Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica nu este altceva decât
Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa prin Tainele Bisericii. Setea după
cunoaştere după care se guvernează din eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv, ci trans-
subiectiv, adevărul este opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu este „Calea,
Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi proclame
obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei, deci al Scripturii şi al
Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.
Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează mântuirea lui. Biserica îşi
propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei şi atingând o singură problemă, dar care le
cuprinde pe toate – relaţia Dumnezeu – om.
De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi sunteţi Biserica
Dumnezeului Celui Viu” (II Cor 6, 16). Revelaţia oferă răspunsuri, adapă setea de cunoaştere a
firii omeneşti, ducându-l la Misterul Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar „existenţa lui
Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 22, iar Sfânta Scriptură nu
este altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între Scriptură, Biserică,
credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.
Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării misterelor umane
dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este cuvântul lui Dumnezeu”23 .

BIBLIOGRAFIE

22
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediţia a III – a, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 20.
23
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 70.

13
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2015.
2. Bria, Preot Profesor, Ion, Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă, în „Ortodoxia”,
numărul 1/1973.
3. Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997.
4. Lossky, Vladimir, Tradiţie şi tradiţii, în „Studii Teologice”, 7-8/1970.
5. Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
6. Pamfile, Tudor, Mitologie românească, Editura All, Bucureşti, 1977.
7. Remete, Preot Conf. Doctor George, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.
8. Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.
9. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediţia a III – a,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
10. Stăniloae Preot Profesor Doctor, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, ediţia III,
volumul I.
11. Idem, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre dezvoltarea doctrinei, în „Ortodoxia”,
numărul 1/1975.
12. Idem, Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderea ei, în „Ortodoxia”, numărul 1/ 1964.
13. Todoran Preot Profesor Doctor Isidor; Zăgrean, Arhidiacon Profesor Doctor, Ioan -
Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a III-a, Editura
Renaşterea Cluj, 2000.
14. Țoca, Ioan, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare, Editura ALLFA, Bucureşti,
2004.

14