Teologia ca Viață și sens

„Teologia este un munte înalt, greu de urcat, de abia se poate ajunge la poalele lui şi
aceasta o poate face doar cel puternic” (Sf. Grigorie de Nyssa)1

S-a vorbit și se vorbește astăzi cu prisosință despre teologie, aproape banalizând sau
bagatelizând sensul ei la o simplă instruire formală de factură academică pe care cei ce vor să
devină preoți o primesc în școli. Sigur că după ce în lume s-au pus bazele unui sistem
educațional riguros organizat, s-a simțit nevoia ca și teologia – și anume toate aspectele ce țin
de credință – să urmeze această organizare sistematică și să se integreze în universități.
Această tendință a fost necesară, desigur, pentru că teologia – pentru a putea fi
cunoscută și transmisă – trebuia mai întâi formulată într-un limbaj articulat și organizată
coerent. Biserica însăși a făcut acest lucru, când în vremea marilor erezii, le-a combătut
recurgând la structurarea logică a credinței. O credință difuză și confuză nu e de folos
nimănui, pentru că nu răspunde la marea întrebare: (în) ce cred? Însă t(h)eologia nu poate fi
nici definită precis, aproape matematic, pentru că însuși subiectul ei – Dumnezeu – rămâne
necuprins cu rațiunea umană. Nu poate fi capturat în imanent, însă nici izolat în transcendent.
De aceea, ar fi greșit să păcătuim, crezând că teologia poate avea pretenții de exclusivitate
asupra misterului.
Ce uităm noi, adeseori, e că teologia noastră, dincolo de a fi o știință de școală, este –
așa cum o numeau Părinții din vechime – știință a mântuirii. Theologia este cuvântul despre
Dumnezeu ca țintă a desăvârșirii noastre. E viața în duh și adevăr, trăirea tainică și
copleșitoare a prezenței lui Dumnezeu. De aceea, teologia autentică nu poate fi făcută decât în
stare de rugăciune, în stare de deplină predare și de deplină receptivitate. Acest adevăr l-a
ilustrat și Evagrie Ponticul în cunoscuta sa apoftegmă – „Dacă eşti teolog, roagă-te cu
adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat ești teolog”2.
A face Teologie fără rugăciune e o simplă acrobație intelectuală, o jonglerie a cuvintelor
incapabilă să captiveze inimile și să le transforme. Pentru că pentru a vorbi despre Dumnezeu,
trebuie să-L cunoști întâi tu însuți. „Cel ce dă sfat, dar el nu l-a trăit, este ca izvorul de apă
pictat pe perete”, spunea Părintele Cleopa. Așa și teologul care nu s-a întâlnit cu Dumnezeu în
rugăciune, este un izvor pictat pe perete, atractiv, dar nefolositor, pentru că din inima lui nu
curg „râuri de apă vie” (Ioan 7, 38) pentru cei însetați de Dumnezeu.
De altfel, pe umerii tuturor slujitorilor Bisericii, fie ei teologi sau clerici, stă o mare
responsabilitate: aceea de a „revitaliza” spiritual societatea, de a o (re)orienta ontologic spre
Dumnezeu, care este izvorul vieții și al înțelepciunii. Biserica însăși – ca realitate și ca
existență – este purtătoarea și transmițătoarea harului, a luminii taborice transfiguratoare în
lume. Căci acesta îi și este scopul: de a transfigura/reconfigura o lume desfigurată de

1 Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Despre viaţa lui Moise, în Scrieri ale Sfântului Grigorie de Nyssa, colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, vol. 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982, p. 40.
2 EVAGRIE PONTICUL, Filocalia I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 106.
egoismul păcatului. Iar acest lucru este posibil numai prin Teologie, înțeleasă ca întâlnire cu
experiența vie a Bisericii.
Într-un cuvânt adresat tinerilor teologi, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
sublinează chiar vocația taumaturgică a teologiei și implicit, a teologului: „dacă într-un singur
an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos,
în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă
Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfinţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr
şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în suferinţă”3.
„Meșteșugul” terapeutic al Teologiei nu se deprinde din manuale stufoase și elaborate,
pentru că nu e medicină profană – e drept, e tot medicină, însă mai înaltă, a spiritului – ci se
deprinde prin întâlnirea vie cu Dumnezeu în experiența lăuntrică a rugăciunii, prin trăirea
smerită a tainei inefabilului. Doar astfel, printr-o transformare de sine, teologul îi va putea
schimba și pe alții, astfel încât ei să poată exclama uimiți, „că îi învăţa pe ei ca unul care are
putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7,29). Ce îi putea mira pe iudeii de
odinioară, destul de obișnuiți cu învățători iluștri, la Iisus, „fiul teslarului” (Matei 13, 55)? Cu
siguranță că lumina sfințeniei ce iradia din Persoana Sa, din viața, din cuvintele Sale, îi
fascina, îi captiva așa cum nu reușiseră, cuvintele savante, dar totuși atât de aride ale
cărturarilor din popor. Iată de ce învățătura trebuie dublată întâi de toate de trăire autentică.
Provocarea teologiei de azi rămâne depășirea formalismului academic, a formei, pentru
a descoperi fondul, esența învățăturii creștine: viața în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos.
Înțelegem astfel de ce acel „Înapoi la Părinți!” – îndemn ferm al Părintelui George Florovsky
pentru participanții la Primul Congres Internațional al Facultăților de Teologie, ținut la Atena
în 1936 – este atât de actual. Cum poate lumea fragmentată și secularizată în care trăim să-și
regăsească sensul originar, altfel decât apelând la izvoare, la cei care după lungi căutări și
nevoințe, l-au găsit pe Hristos Domnul, exclamând cu uimire: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine” (Galateni 2, 20)?
Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre teologi, îi clasifică în trei categorii: întâi sfinții,
adică cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin viața lor duhovnicească, apoi cei care îi
cred pe sfinți, dar nu au o mare experiență spirituală (deci aceia care sunt încă „pe cale”), iar
în cele din urmă, se află cei ce nu îi cred pe sfinți și nu au nici trăire. După Sfântul Grigorie,
doar primii sunt cu adevărat teologi sau grăitori despre Dumnezeu, în timp ce aceia din a doua
categorie sunt teologi de nivel inferior, nu la înălțimea Sfinților. Iar ultimii nici nu ar putea fi
numiți teologi, sau cel mult, ar putea fi numiți teologi răi 4. În școlile de Teologie, lupta cea
mare este de a progresa de pe treapta a doua, a noviciatului, pe prima treaptă, a sfințeniei. Noi
credem în cuvintele Părinților și ne străduim să le înscriem în inimă, printr-o viață
duhovnicească activă.
În aceasta stă unicitatea și superioritatea Teologiei față de orice altă știință. Propune nu
atât o teorie, cât un mod de a fi, de a exista și de a relaționa. E cea prin care Dumnezeu ne
„ispitește” cu bucuria vieții trăite în și prin iubire. Teologia este, așadar, dincolo de învelișul

3
Cuvintele fac parte dintr-o predică destinată tinerilor teologi, ce trebuia rostită în 17 mai 1978, la Biserica
Mănăstirii „Radu Vodă” din București. Cuvântarea se poate regăsi la adresa http://gheorghecalciu.ro/187-2/ .
4Kallistos WARE, Educaţia Teologică în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, traducere de Anişoara Carol, în
„Studii Teologice”, Seria a II-a, XLVI, 1994, nr. 4-6, p. 89.
aparent speculativ, o lume a contemplației și transformării lăuntrice, care invită permanent la
tainica vedere a lui Dumnezeu.