L – curs 3

Introducere în teologia liturgică

Teologia liturgică este disciplina teologiei practice care se ocupă cu studiul metodic
și sistematic al cultului ortodox. Domeniul de cercetare era axat doar pe aspectele istorice și
de ritual ale cultului, adesea neglijându-se semnificația teologică a actelor de cult.
Termenul de teologie liturgică definește caracterul inter-disciplinar pe care această
materie o are în prezent, incluzând atât descrierea ritualului, a istoriei și a evoluției lui, cât și
semnificația teologică și dogmatică a lui.
 λειτ / ουργια (λαος=popor + εργον=lucrare)

Prin termenul liturghie, în creștinismul antic se exprima nu doar euharistia, ci era un

termen care definea tot cultul.

Provocările teologiei liturgice contemporane

Teologia liturgică are mai multe funcții:
1. Mistagogică (μισταγωγια) – teologia liturgică are menirea nu doar să descrie
ritualul și teologia, ci să introducă în mister , să inițieze în Tainele vieții viitoare.

2. Teologia prima – viața liturgică, precum și înțelesul ritualului stau la originea

dogmaticii și spiritualității morale. Acesta este specificul ortodoxiei: totul este privit și
analizat din perspectiva tradiției vii (totalitatea experienței omului cu Dumnezeu, prezente în
Biserică)

3. Remedii împotriva secularității – secularismul este un produs al lumii,

înțeleasă ca atmosferă în care în locul dorinței firești a omului după Dumnezeu, sunt
promovate poftele și plăcerile trecătoare ale vieții acesteia (Iacov 4, 4 ochi+om+păun). Modul
acesta de viață, intrat în Biserică, dă naștere crizei liturgice, în care accentul cade doar pe
exterior (formă) – Biserica nu mai este cea care îl inițiază pe om în Tainele vieții viitoare, ci
este cea care satisface nevoile personale ale omului (mall duhovnicesc).

Caracteristicile crizei liturgice

 biserica a devenit o funcție a cultului: slujbele sunt instituționale, menite să
acorde ajutor divin, nu o relație vie și personală cu Dumnezeu

 Sfânta Liturghie nu mai este centrul vieții Bisericești și nu mai este legată de
celelalte Taine

 Comunitățile parohiale au dispărut, chiar dacă ele există geografic

 RUTINA în slujirea preoțească aduce cu sine un răspuns pe măsură, din partea

credincioșilor

1
 L – curs 4

Criza liturgică și simtomele crizei liturgice – Schmemann (pentru examen)

Ce este secularismul?

Este o erezie a lumii moderne (o tendință a Bisericii de a-și pierde identiteatea și

viziunea eshatologică, devenind o simplă instituție de prestări servicii într-o societate
modernă, care și-a pierdut sensul și identitatea).

Noua situație prin care trece Ortodoxia este numită generic criză liturgică.

1. Caracterizată printr-o serie disfuncții și anomalii:

1. sub influența secularismului, cultul este perceput ca un ansamblu de rituri magice,

care are 2 funcții:
a. funcție culturală «social-educativă» (corale, concerte)
b. de împlinire a tuturor necesităților (cerințe lumești)

2. Slujbele Bisericii sunt rupte de Sf. Liturghie și au ca scop principal oferirea

„unui ajutor spiritual”.

- Cultul ajunge să fie instituționalizat, aranjat și organizat după principii de cele mai
multe ori lumești (Taina Căsătoriei, Botezului... sunt rupte de Liturghie).

3. Lipsa unei cateheze constante în viața Bisericii.

- Criza liturgică se datorează în mare parte unui mod greșit de a explica semnificația
și istoria actelor liturgice, căci accentul pus pe un simbolism istoric descriptiv nu permite
credincioșilor o inințiere în tainele vieții veșnice pe care o pot gusta anticipat, încă de acum,
prin intermediul cultului.

4. Pierderea dimensiunii relației personale: om și Dumnezeu / om și ceilalți1

- Devenind o instituție, Biserica, oferă ceva de la Dumnezeu, nu o relație vie și

personală cu Dumnezeu.
- Protestanții și cultele neo-protestante au încercat să recupereze această dimensiune
personală a relației omului cu Dumnezeu, însă au făcut-o într-o manieră foarte seculară,
excluzând cu totul dimensiunea ascetică a creștinismului.

5. Optimismul oficial obligatoriu

- Ceea ce Pr. Schmemann numește optimismul oficial obligatoriu, în care în mod cert
Ortodoxia este „cea mai bună”.
- Construirea de Biserici (mari, ornate), ocuparea comunității cu tot felul de proiecte
=> toate acestea sunt indicii ale faptului că atenția vieții Bisericii nu este centrată pe interiorul
omului, ci pe exteriorul care are menirea de a încânta cultural, emoțional și nu de a-i schimba
profund pe credincioși.

1
Parohia nu mai este o familie. Oamenii nu se cunosc între ei.
2
 6. Apariția miturilor

- Ortoxia este înțeleasă în termenii unor tabuuri sacre, prescripții, corectitudine

ritualică, validitate canonică și superstiții locale și practici magice.

7. Organizarea parohială

- Criza liturgică și la nivelul administrației parohiale. Preoții investesc toată energia

lor în lucruri exterioare, de așa manieră încât „organizația parohială” a înlocuit viața Bisericii.
Liturghia, care aduce Împărăția Cerurilor pe pământ, nu mai este sesizată ca având această
valoare (este ca o mașină neconectată la roți – ea merge, dar roțile nu se mișcă).

Soluții propuse de Pr. Schmemann pentru ieșirea din criza liturgică:

1. redescoperirea dimensiunii eshatologice a Liturghiei + conectarea Liturghiei la

toate celelalte Taine
2. redescoperirea dimensiunii ascetice (dispariția popilor grași), care e singura care
garantează o relație vie și personală cu Dumnezeu
3. redescoperirea dimnesiunii misionare a vieții Bisericii (preoții trebuie să
catehizeze, să învețe – nu să posteze pe fb)
4. redescorirea dimensiunii social-umanitare a Liturghiei (împărtășirea cu Hristos și
ajutorarea săracilor trebuie să redevină o unică realitate)

Idei:
Biserica rebuie să te inițieze într-o realitate a vieții viitoare.
Relația personală cu Dumnezeu, nu se bazează pe simțuri, ci pe transfigurarea
(curățirea) simțurilor

Pentru examen:
1. text liturgic
2. trei propuneri pentru ieșirea din criza liturgică

3
 L – curs 5

Problematica cultului
Cultul divin ortodox

etimologic: (verb. lat.) colo/colere = a cultiva, a îngriji

Cu timpul a ajuns să desemneze îngrijirea legăturii cu Dumnezeu.
O def. este dată de termenii om și Dumnezeu.

Definiția cultului: Un dialog de iubire dintre Dumnezeu și om.

δια – λογου = prin cuvânt

- doar între persoane2
- specificul unei persoane: rațiune și libertate
- schimb de daruri (împărtășire – Pr. Stăniloae) – Eu nu merg la B. ca să primesc
ceva, ci pe Cineva.

Sufletul:
1. partea rațiunală
2. partea volitivă
3. partea simțitoare

1. se află NOUS-ul
- partea cea mai fină
- omul poate vorbi cu Dumnezeu, folosind cuvinte, dar dincolo de cuvinte

νήφις = trezvire, paza minții (la onafora)

Dialogul de iubire (cultul) are întotdeauna ca Subiect 3, care are inițiativa, pe

Dumnezeu. Dumnezeu inițiază acest dialog, iar participarea omului la acest dialog este un
mare dar, pentru că doar prin dialog (prin cuvânt) iubirea dintre persoane poate să crească.

Cultul este posibil doar pentru faptul că omul a fost creat capabil de iubire, pentru că
a fost înzestrat de Dumnezeu cu NOUS (minte), ca fiind partea cea mai fină, spirituală a
sufletului, prin care omul reușește să vorbească cu Dumnezeu (de aici importanța termenului
de trezvire – paza minții – din literatura filocalică).

Creștinismul subliniează importanța cultivării acestei relații a omului cu Dumnezeu,

de aceea vorbim și de cult (de o relație care crește și care se va desăvârși în viața viitoare).

Ideea de cult implică în sine ideea de progres.

2
Martin Buber – Eu și tu
Pr. Stăniloae îl folosește foarte mult.
Gândul e totdeauna informație. Noi suntem structuri dialogice (suntem deschiși spre dialog).
3
În limba ebraică Dumnezeu este Subiectul. (Merg la Biserică pentru că Dumnezeu îmi permite
4
 Cultul intern și cultul extern

Omul fiind o ființă dihotomică, relația cu Dumnezeu se manifestă atât prin

intermediul trupului (prin acte exterioare), dar și prin acte interioare.

exterioare = toate gesturile (actele liturgice, prin care se manifestă dorința interioară,
dialogul interior al omului cu Dumnezeu)
interioare =

Există un dialog interior al omului cu Dumnezeu, care prin intermediul trupului se

manifestă prin acte de cult.

Care este raportul optim dintre manifestările exterioare și interiorul, trăirea

mea?
Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu lumina neapropiată a
Învierii.
- raportarea se face la Dumnezeu
- curățarea simțirilor (echivalent cu trezvirea)

Dialogul interior (cultul intern) trebuie să se arate prin cultul extern, pentru că omul
este o ființă dihotomică. Cu întreaga sa ființă, omul este chemat să participe la dialogul de
iubire cu Dumnezeu. Atunci când unul dintre cele două aspecte este exagerat, se ajunge la o
relația nesănătoasă cu Dumnezu – se pune prea mult accent pe formele exterioare și se e
ajunge la formalism (grăsanele din catedrală, care cântă la cor). Iar când se pune se ajunge la
bigotism, la pietism bolnăvicios.

Pentru ca relația cu Dumnezeu să fie una curată, sănătoasă, omul are nevoie de
curățirea simțurilor, de așa manieră încât vorbirea interioară cu Dumnezeu să îmbrace forme
exterioare echilibrate – de aceea vorbim de νήφις.

Cultul public și cultul privat

În viața Bisericii există și un cult care se practică de fiecare creștin acasă (cultul
privat) și un alt cult care se petrece în ambianța și în lăcașul de cult cu participarea întregii
comunități.

Cum trebuie să fie raportul dintre viața privată de rugăciune și Liturghia?

Cultul particular (vorbirea personală a omului cu Dumnezeu) este o condiție absolut
necesară pentru a pregăti sufletul omului pentru a participa la cultul public

Idei, cărți:
Diadoh al Foticeei (despre Nous, etc...)
Sf. Grigorie de Nyssa (ce este sufletul)

5
 Sf. Maxim (Filocalia 3) – Noi mergând la B. și dacă nu simțim, participăm la o
realitate care ne schimbă.
L – curs 6

Funcțiile / scopurile cultului

= Îndumnezeirea

Ea se petrece prin coborârea lui Dumnezeu la om și prin urcarea omului la

Dumnezeu.

Cultul ortodox distinge 3 scopuri secundare (3 funcții ale cultului):

1. harismatică (sfințitoare)
2. latreutică (laudă)
3. didactică

1. harismatică = scopul principal al cultului ortodox

Ortodoxia subliniează faptul că în Biserică, prin cultul ei, Dumnezeu a ales (a creat)
un mediu de comuniune între om și Dumnezeu. Inițiativa creări acestui mediu îi aparține lui
Dumnezeu.

Biserica și cultul este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu are inițiativa creării unui
mediu, unei ambianțe în care omul să poată vorbi cu El. Și acest mediu e foarte atent creat,
fiind compus din lucruri materiale prin care se comunică realități spirituale.

Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (actele cultice) arată nu doar
dragostea, și interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales adaptabilitatea și
posibilitatea coborârii lui Dumnezeu la cele mai mici realități ale existenței umane. D-zeu
vrea ca prin cult să cuprindă toate realitățile existenței umane (vrea să se ocup de toate, chiar
și de cele mai mici probleme ale noastre). De aceea avem taine, ierurgii, slujbe pentru anumite
nevoi. Așadar, revărsarea iubirii lui D-zeu are o multitudine de forme și o complexiate
infinită.

2. latreutică (latria = gr. laudă) = răspunsul omului la iubirea și inițiativa lui

Dumnezeu (Braniște: lauda sau mulțumirea pe care noi o aducem lui Dumnezeu, este ceea ce
părinții numesc manifestarea personalității noastre religioase.
Răspunsul omului la iubirea lui D-zeu trebuie să se supună unei logici liturgice: se
arată în binecuvâtare, mulțumire și cerere.

Orice rugăciune trebuie să înceapă cu o formulă de binecuvântare, prin care, pe de-o

parte, se exprimă sentimentul de adorare și de cinstire care se cuvine doar lui Dumnezeu, iar
pe de altă parte, această laudă, fiind prilejuită de toate aspectele vieții umane, atrage cu sine
atenția, girul, binecuvântarea lui D-zeu – binecuvântând pe D-zeu, devi binecuvântat (actul de
binecuvântare se răsfrânge asupra omului). Și din această stare de binecuvântat se naște
mulțumirea.

Mulțumirea este o binecuvântare mult mai particularizată. Mulțumirea pe care o

aducem lui D-zeu personalizează lauda (este o laudă persoanlizată) și ea este legată de
recunoașterea și mulțumirea pentru intervenția minunată a lui Dumnezeu în viețile noastre.

6
 Ca o urmare firească a acestui mod de adresare lui D-zeu, urmează cererea, care
desăvârșește comuniunea omului cu Dumnezeu, pentru că prin ea omul își exprimă
dependența și apartenența sa la D-zeu.
3. didactică

În acest dialog viu cu Dumnezeu, omul în continuu învață (sau, mai bine zis, este
învățat de D-zeu) și este inițiat în tainele vieții viitoare. Toate adevărurile importante despre
viața de aici și viața viitoare, omul le poate afla în cultul Bisericii.
Scopul didactic al cultului are o vădită tentă, un caracter mistagogic (are menirea nu
doar să mă înveți, ci și să mă inițieze în cunoașterea adevărului care este o TREIME DE
PERSOANE).

Nu merg la Biserică pentru a învăța ceva, ci pentru a cunoaște pe CINEVA.

De aceea, toate celelalte scopuri () alcătuiesc un tot.

Pe când, Biserica Romano-Catolică accentuează mai mult latria (lauda), iar cea
Protestantă pune mai mult accent pe scopul didactic.

Idei, cărți:

7
 Sf. Atanasie cel Mare – Despre Întrupare
Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua
Pr. Stăniloae – Iisus Hristos și restaurarea omului
Sf. Ignatie Brancianinov – Despre înșelare
L – curs 7, 8, 9
Trăsăturile generale ale cultului ortodox
și
caracteristicile sale specifice
(în comparație cu cultul celorlalte confesiuni)

1. Vechime formelor de cult

2. Caracterul sacrificial și ierarhic
3. Uniformitatea și stabilitatea cultului
4. Bogăția, varietatea și frumusețea formelor sale externe
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar
6. Simbolismul sau caracterul epifanic
7. Caracterul pancosmic sau universal

Toate aceste trăsături trebuie luate în considerare în interdependența lor, ele alcătuind
un tot unitar.

1. Vechimea formelor de cult

Dialogul omului cu D-zeu și experiența pe care a făcut-o și o face umanitatea în acest

dialog cu D-zeu se păstrează în ceea ce numim Tradiție. Această Tradiție își are originile
începând cu creștinismul și aparține Bisericii. Dumnezeu a creat un cadru în care să fie
păstrată această experiență (a omului cu D-zeu). Atunci când a fost nevoie, această Tradiție, s-
a cristalizat în ceea ce numim noi Sfânta Scriptură, Slujbele Bisericii, Scrierile Părinților și
Canoanele Bisericii.

În formele sale fundamentale, cultul ortodox, păstrează legăturile cu începuturile

creștinismului. El își are originile în actele săvârșite de Mântuitorul și Sf. Apostoli, și
continuate de primele generații de creștini.

Vechimea cultului ortodox este dată de faptul că structura sa precum și formele sale
de exprimare provin din vremea Mântuitorului. Pentru că Mântuitorul și Sf. Apostoli sunt cei
care au întemeiat cultul creștin.

Dar rădăcinile cultului creștin pot fi căutate și în cultul iudaic, pentru că Mântuitorul,
Apostolii au fost practicanți ai cultului iudaic și pe structura acestui cult iudaic a apărut cultul
creștin, care a dobândit un sens nou și universal, fiind destinat tuturor popoarelor.

La început, în primele secole, cultul avea o structură simplă (preluat din epoca
apostolică ...).
Se rosteau rugăciuni improvizate. Până în sec. IV cultul creștin s-a caracterizat prin
oralitate și improvizație.

Abia după sec. IV apar primele texte liturgice scrise (odată cu apariția ereziilor – fiin
nevoie să se precizeze adevărurile de credință prin rânduielile de cult).

8
 Abia în sec. VIII se păstrează o colecție de manuscrise liturgice – Codicele Barberini
– în care apar toate rânduielile, Litutghiile și slujbele pe care le folosim noi astăzi.

Vechimea formelor de cult este un mare dar de la D-zeu, căci aceste forme de cult au
ajuns la noi nealterate, nemodificate. Și pentru a fi păstrate astfel e nevoie, ca și creștini, să se
ridice la înălțimea exigențelor duhovnicești ale cultului (nu să transforme într-un mijloc de
coco).

Întrebare: Vechimea formele de cult este o provocare pt. lumea contemporană?

Răspuns: Da. Ele (formele de cult) arată cum ar trebui și cum s-au rugat străbunii
noștri.

2. Caracterul sacrificial și ierarhic al cultului

Se referă la un fapt fundamental: scopul principal al cultului este unul mistagogic. El

are menirea să treacă pe om din lumea aceasta la lumea viitoare. Această punte are 2
balustrade (una este iubirea altruistă și cealaltă este ierarhia bisericească).

Sf. Chiril al Alexandriei afirmă că la Dumnezeu-Tatăl nu se poate intra decât în stare

de jertfă, căci Sf. Treime este modelul și sursa iubirii altruiste (persoanele Sf. Treimi se șterg
una pe alta, pun în valoare pe celelate 2). Această iubire altruistă D-zeu o sădește și în om,
chemându-l să fie o familie, așa cum este Sf. Treime – o comuniune de iubire.

Omul este deturnat de la acest scop. Iubirea altruistă devine iubire egoistă. Și pentru
a reface planu inițial Dumnezeu se întrupează, ia firea omului, îi imprimă această iubire
altruistă, și după ce o ridică la ceruri, le dăruiește prin umanitatea Sa puterea iubirii Sale
altruiste.

Iubirea altruistă are nevoie de persoane pentru a se transmite. De aceea, cultul

ortodox are la baza lui ierarhia bisericească: Apostolii, Ierarhii sunt cei care trebuie să fie plini
de starea de jertfă, de iubire altruistă și prin ei acest dinamism al iubirii jertfelnice să iradieze
în toți credincioșii.

3. Uniformitatea și stabilitatea cultului

Se referă la faptul că, în Ortodoxie, slujbele sunt aceleași pretutindeni (nu variază în
formă și structură), ceea ce și conferă o stabiltate cultului ortodox.
Până în secolul al IV-lea, cultul ortodox, se caracteriza prin: oralitate și improvizație.
Rugăciunile fiind rostite în mod liber, fără a avea un text scris. Dar se respecta o anumită
schemă generală de rugăciune.
Odată cu apariția ereziilor, textele liturgice au fost așternute în scris pentru a
contracara răspândira învățăturilor eterodoxe și pentru a conferi astfel cultului uniformitate și
stabilitate.
Textele liturgice așternute în scris au fost adunate în colecții de texte liturgice. Unele
din ele (precum Codicele Barberini4 – sec. VIII) conținând marea majoritate a rugăciunilor
rostite în cult.
De aceea, tot ce avem astăzi în cult provine din epoca primară, însă Biserica a știut să
facă această bogăție să fie uniformă, conferind astfel stabilitate cultului ortodox.

4
S-a păstrat până astăzi.
9
 Întrebare: E posibilă improvizarea în cult și în ziua de astăzi?
Răspuns: În ziua de astăzi, improvizația este posibilă în cult, dar ea presupune în
primul rând împroprierea trăirea, experierea și cunoașterea textelor cultice consacrate și a
logicii liturgice care le-a dat naștere. Doar așa pot fi alcătuite noi texte liturgice care să fie în
acord cu Tradiția via a Bisericii.
4. Bogăția, varietatea și frumusețea formelor de cult

În esența sa, cultul este de origine apostolică. El păstrează toată bogăția și frumusețea
cultului primar, chiar dacă formele lui de exprimare (cuvinte, gesturi, acte) au cunoscut o
evoluție diferită în decursul timpului.

Când vorbim de frumusețea cultului ne referim în primul rând la o frumusețe

interioară (frumusețea vieții veșnice pe care omul o gustă încă de aici, prin toate actele cultice.
Această frumusețe e îmbrăcată și exprimată prin intermediul părții văzute a cultului (gesturile,
actele ...). Toată această parte văzută oglindește partea nevăzută. Participând mereu la viața
cultică a Bisericii, omul se inițiază și cunoaște bogăția și frumusețea vieții în Împărăția
Cerurilor. DAR!!! Lipsa de finețe spirituală, care duce la nesimțirea prezenței lui Dumnezeu,
face ca toate actele cultice să fie făcute rutinat și să nu mai exprime nimic din viața viitoare.
Actele cultice devin un teatru liturgic, plin de emoții (Cruce sfântă părăsită, Tinere te cheamă
moartea, etc...).

Există riscul, ca nesimțind această frumusețe, să dorim să reducem și să modificăm

această frumusețe spirituală (să o adaptăm sărăciei noastre sufletești într-o dorință de a
„reforma” cultul). Noi trebuie să ne ridicăm la înălțimea și frumusețea formelor de cult (nu să
le coborâm pe ele la nivelul sărăciei noastre spirituale).

5. Caracterul eclesiologic sau comunitar al cultului

Cultul ortodox se distinge prin faptul că prin el se crează și crește o cumunitate.

Toate rugăciunile exprimate în cult, toate adresările făcute lui Dumnezeu folosesc pronumele
personal de pers. a I-a plural. În Biserică ne rugăm pentru toți (rugăciunea este comunitare).
Sărăcia lumii de astăzi, secularismul, duce la atomizarea (separarea, individualizarea)
oamenilor. Doar celebrarea cultică poate să-i unească pe oameni și să consacre o comunitate.

Comuniunea adevărată între creștini se naște abia atunci când toți membrii unei
comunități (în primul rând, crocodilul) doresc și urmăresc curățirea de patimi (adică: fără
asceză, spiritualitate nu există comunitate).

Orice încercare de a crea artificial comuniune, ignorând despătimirea, duce la un

formalism și la o rutină în viața Bisericii, echivalentă cu secularismul.

6. Simbolismul sau caracterul epifanic al cultului ortodox

Raportul dintre D-zeu și lume nu poate fi înțeles în afară de simbol (simbolism).

Termenul de simbol vinde de la sin = împreună și balo = a pune împreună.

D-zeu l-a creat pe om trup și suflet. Datorită acestei constituții dihotomice toate
darurile și vorbirea lui D-zeu cu omul trebuie să treacă prin materia văzută (aspectul văzut).
De aceea, dialogul omului cu D-zeu are în centru concepul de simbol.

Simbolul este ceva material care descoperă ceva spiritual. Așadar, simolul unește
două realități: una văzută (empirică) și alta nevăzută (spirituală). Aceste două realități (văzută

10
și nevăzută) sunt unite într-un mod epifanic, în sensul că prin simbol se arată, se descoperă
realitatea nevăzută (spirituală).

Este important că simbolul nu este doar un semn, un indicator spre o realitate

nevăzută. În cult, simbolul material, mă face părtaș la realitatea nevăzută a Împărăției
Cerurilor. Simbolul liturgic nu doar trimite, ci te face părtaș. De aceea, toate actele liturgice
sunt simboluri, teofanii, descoperiri ale prezenței lui D-zeu, care ne împărtășesc nouă
realitatea nevăzută a Împărăției Cerurilor.

Pr. Schemmann a identificat o criză a simbolului, în sensul că, în creștinismul

modern, ambalajul (emag, fan curirer), forma materială e importantă și supralicitată (pentru că
aduce Coco), pierzându-se din vedere că acest ambalaj ascunde și trimite la o realitate
spirituală.

Marea provocare a creștinismului actual este faptul că simbolul (actele liturgice,

materiale) nu mai sunt sesizate, trăite în relevanța lor spirituală. De ce? Răspunsul este că
simbolul, ca să fie înțeles, presupune asceză spirituală, un exercițiu de apropiere de D-zeu,
căci doar harul poate să ne ajute să descoperim bogăția spirituală pusă în semnele materiale.

7. Caracterul universal sau pancosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că prin cult, Biserica dorește să cuprindă
toate aspectele vieții omului în momentele cele mai felurite și cele mai variate și toate
aspectele ei. Sfințeniea lui D-zeu se revarsă prin cult aspra materiei cu care omul intră în
contact și asupra evenimentelor și actelor vieții omului. Această acuprindere a întregii vieți se
face prin ceea ce Biserica a definit ca Taine și Ierurgii.
Între Taine și Ierurgii, Biserica în epoca primară nu a făcut distincție, pentru că orice
act văzut, făcut în Biserică, în cult are caracterul de Taină (adică: într-un mod neobișnuit mă
face părtaș la o realitate spirituală. Împărțirea dintre ele a apărut târziu, din dorința de a
clasifica, aranja aceste lucrări sacramentale. Prin aceste lucrări sacramentale D-zeu lucrează în
lume, urmărind transfigurarea materiei.

Importanța cultului în viața religioasă

Ortodoxia, mai întâi de toate, este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă
întreaga ei istorie, învățătură dogmatică și experiență spirituală. Prin cult, Ortodoxia, vrea să-l
pregătească pe om pentru viața viitoare.
Cultul este un tezaur al Ortodoxiei (trebuie să rămână așa). În centrul lui are Sf.
Liturghie în care trecutul, prezentul și viitorul sunt unite într-un prezent continuu care este
prezentul vieții veșnice.

11
 L – curs 10

Istoria cultului creștin

Originea și instituirea cultului creștin

Cultul creștin își are originile în epoca apostolică, căci tot ceea ce a făcut Mântuitorul
și Apostolii (toate actele liturgice) a fost păstrat de către Biserică și a fost continuat și
dezvoltat în decursul istoriei.

Originile cultului creștin trec dincolo de epoca NT. Ele trebuie căutate în cultul
iudaic (practicat de Mântuitorul – dar ia dat un sens și o semnificație cu totul nouă).

Cultul iudaic avea trei elemente principale:

1. rostirea Șemei Israel (ascultă Israel)
2. rugăciunea celor 18 cereri (din care provin ecteniile din ziua de astăzi)
3. lectura Torei

Șema Israel este crezul prin excelență al iudeilor. Repetarea constantă a acestui crez
la diverse ocazii arată faptul că orice act cultic în lumea iudaică era făcut din perspectiva
legământului pe care D-zeu l-a încheiat cu poporul său. Mântuitorul dă un sens nou al acestui
fapt și întemeiază un nou legământ cu un nou popor.

Cultul în epoca apostolică

Sfinții Apostoli au păstrat și continuat toate câte a făcut Mântuitorul și a adăugat în

decursul timpului și acte cultice noi, care au dus cu timpul la distanțarea cultului de cel iudaic
(Taine, sărbători importante).

Individualizarea cultului creștin, diferit de cel iudaic, a fost accelerată după

distrugerea Templului în anul 70 d.Hr și după declanșarea prigoanei iudaice împotriva
creștinilor.

Cultul în epoca persecuțiilor

În primele 3 secole, cultul nu se dezvoltă foarte mult, datorită persecuțiilor și datorită

faptului că era caracterizat prin oralitate și improvizație (rugăciunile se rosteau în mod liber,
pe baza unei scheme generale, preotul putând improviza propriile sale rugăciuni).

Însă, odată cu apriția ereziilor, textele cultice au ajuns să fie așternute în scris, pentru
a nu permite învățăturilor eretice să pătrundă înăuntrul Bisericii.

12
 Cu timpul, au apărut colecții de scrieri (Rânduieli Bisericești – sec. IV). Cele mai
vechi sunt: Tradiția Apostolică, Constituțile Apostolice, Testamentul Domini.

În această perioadă (sec. III–IV) se generalizează sărbătorile creștine, se dezvoltă

cultul martirilor, dar și al sfinților.

Cultul până la Iconoclasm (IV-VII)

Odată cu libertatea dată creștinismului, cultul cunoaște o dezvoltare deosebită:

- noi lăcașuri de cult
- nou fast liturgic (în Sfânta Sofia erau 500 de diaconi la liturgică...)
- evoluția și precizarea dogmatică prin Sinoadele Ecumenice
- organizarea învățământului catehetic (pregătirea pentru Botez)
- dezvoltarea imnografiei
- apariția primelor liturghiere – moliftelnice (evloghion)

Tot în această perioadă au apărut riturile liturgice ca și individualizări ale cultului

creștin în jurul unei metropole și impunerea acestui cult în toate teritorile aflate sub jurisdicția
acestei metropole. Așa au apărut:
- r. antiohian
- r. alexandrin
- r. bizantin
- r. roman
- etc...

Cultul după epoca Iconoclastă

Se ajunge la o fixare a cărților de cult și la o definitivare a lor. După ultimele Sinoade

Ecumenice, cultul este definitivat în forma în care este și astăzi (puține elemente se vor mai
adăuga în sec. următoare – doar la nivelul sărbătorilor: pt. că au apărut sfinți noi). Din vechile
evloghioane au apărut următoarele cărți de cult: Octoihul, Ceaslovul, Moliftelnicul,
Liturghierul...

13
 Cultul iudaic:
1. șema Israel = ascultă Israel (de 3 ori pe zi)
- o repetau mereu pentru că reprezintă crezul iudeilor
- este chemarea lui Dumnezeu (este vorba de legământul dintre iudeu și D-zeu)
2. tefilactum (2 ori – dimineața și seara)
3. cititul Torei
L – curs 11

Clerul creștin
Persoanele cultului creștin

Considerații generale despre slujitori

Duhul Sfânt a dorit și dorește să Se comunice omului într-o formă personală, văzută,
palpabilă și de aceea prin Întrupare...pogorârea Duhului Sfânt (iconomia mântuirii). El
instituie ierarhia bisericească pentru ca relațiile omului cu Duhul Sfânt să fie făcute într-o
formă personală, de la persoană la persoană. Apostolii, episcopii, preoții, diaconii sunt aleși
de către Hristos pentru a fi organe văzute ale lucrării Sale în Biserică, organe prin care El își
continuă preoția în Biserică.

Hirotonia, ca Taină, este actul prin care Hristos dăruiește celor aleși ai Săi puterea de
a continua lucrarea Sa în Biserică; de aceea El lucrează prin aceștia. Învățătura pe care ei o
comunică , actele pe care le săvârșesc, toate sunt ale lui Hristos. De aceea ei nu au nici un
motiv să se mândrească, deoarece toată puterea, tot ceea ce fac ei, este de la Hristos. Preoții
însă, nu sunt instrumente pasive în mâna lui Hristos, ci cu cât se pun mai mult la dispoziția
mântuitorului, cu atât mai mult fac eficientă lucrarea Lui.

Ierarhia bisericească

Toți trebuie să fie conștienți că sunt trimiși să continue o lucrare a lui Hristos, exact
așa cum a făcut-o și El, și să nu se folosească de Biserică și de slujba aceasta în scopuri
personale, egoiste, ci cu cât mai mult se va dărui lui Hristos, cu atât mai mult va face eficientă
lucrarea în Biserică.
La Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă!
Necesitatea preoției văzute ține de faptul că la Tatăl nu se poate intra decât în stare
de jertfă. Pentru ca jertfa lui Hristos să fie actualizată, vizibilă, palpabilă, este nevoie de
persoana preotului care, la rândul lui, să fie în stare de jertfă.
Preotul este cel care are menirea de a aduce prin Hristos jertfele tuturor
credincioșilor, Tatălui; de aceea el este principiul unității într-o comunitate.

Vechimea clerului creștin

 „presvis” – nu sunt doar niște bătrâni; există mărturii clare că aceștia erau
hirotoniți prin punerea mâinilor
Pe lângă cler existau și persoane harismatice.

Preotul și funcțiile

14
 Arhiereul este cel care continuă cele trei roluri ale Mântuitorului. În Ortodoxie,
slujirea arhierească este păstrată în duhul smereniei lui Hristos. Prin urmare, nici un arhiereu
nu este superior. Deciziile lor au relevanță dacă sunt luate sinodal. Toți sunt egali în slujire.
Preoții sunt mâinile episcopului și împlinesc aceeași întreită slujire, însă nu au
deplinătatea slujirii sacramentale. Eu sunt în mâna episcopului.
Diaconii sunt cei care ajută preoții și episcopii în săvârșirea lucrării sacramentale
(primeau darurile credincioșilor, îngrijeau Sf. Vase, duceau Sf. Euharistie la cei bolnavi).
Treptele clerului inferior

Diaconițele erau femei dedicate și alese de episcop printr-un fel de consacrare

(punerea mâinilor - hirotesie), pentru slujiri speciale pe care din diverse motive, diaconii nu le
puteau face: ungerea cu Sf. și Marele Mir a trupurilor femeilor botezate, spălarea și
îmbălsămarea trupurilor femeilor decedate, etc.

Ipodiaconul este treapta cea mai importantă a clerului incerior. Se ocupau cu buna
organizare a cultului.

Anagnostul sau Citețul

Protopsaltul sau Cântărețul

Exorciștii – la început nu aveau o consacrare, ci erau harismatici

Ușierul

Groparul

Credincioșii laici, ca factori ai cultului

Rolul laicilor în cult

Nu există o diferență între oameni și o diferență de importanță, ci o diferență în

slujire.
Rolul laicilor în Biserică este acela de a alcătui Trupul Bisericii – pliroma. Cler și
credincioși, împreună alcătuiesc Biserica având însă slujiri diferite și complementare.
Laicii pot ajuta atât administrativ, cât mai ales duhovnicește, viața unei comunități.
Fiecare credincios jertfindu-se prin viața de asceză. Paza poruncilor ajută viața liturgică a unei
comunități și inclusiv slujirea preoțească.

15