LITURGIca

Anul III, Sem I – 2020

V.I.P.
Cultul Religios
Obiectul de studiu al Liturgicii este cultul divin public. Cuvântul cult provine
din latină, derivând de la forma de supin – cultum – a verbului colo (-ere), care
înseamnă a cultiva, îngriji, respecta, adora. În antichitate, în domeniul religios, cultul
(deos colere) însemna cinstirea care se dădea zeităților.
În creștinism, cultul înseamnă orice formă sau act religios, menit să pună pe
om în legătură cu Dumnezeu, exprimând cinstirea sau respectul față de Dumnezeu
și mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc. Fundamentul
universal este sentimentul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și că intrăm în legătură
cu El (prin invocarea numelui și prin rugăciune).
Oferind o perspectivă subiectivă, cultul este o însușire naturală / consecință
firească necesară a sentimentului religios. El este cuprins în concepția de religie.
Rădăcina este dată de forma conștiinței pe care o avem despre majestatea și
infinita superioritate și perfecțiune a lui Dumnezeu, în contrast cu imperfecțiunea și
slăbiciunea noastră. Din această conștiință decurge în chip natural o atitudine de
subordonare față de Ființa supremă, care se traduce în forme de cinstire și adorare.

Tipuri de cult după ființă sau esență

1) Intern (subiectiv, teologic) – atunci când atitudinea de respect, omagiu și
cinstire rămâne ascunsă în suflet, fiind tradusă prin forme lăuntrice (pietate,
virtuți morale, contemplație, meditație), cultul având astfel un caracter
individual și spiritual (imaterial).
2) Extern – exteriorizarea prin forme vizibile și perceptibile (acte religioase și
rituri), cultul devenind astfel complet, corespunzând pe deplin structurii
organice a ființei omenești. Omul este nu numai suflet (spirit), ci și trup

1
 (materie), tinzând (prin firea sa) să-și sensibilizeze simțămintele, ideile sau
gândurile în forme perceptibile, văzute sau concrete.
Așadar, cultul este ritual prin esență: din cult intern (forma incipientă de
simplă simțire religioasă), el devine vizibil sau fenomenal (extern). El capătă
totodată și un caracter social, colectiv. Trebuie să existe o strânsă legătură între
fondul (esența) cultului și formele lui externe: cultul intern, lipsit de forme externe
de manifestare nu poate să vieze, ci degenerează în forme denaturate și periculoase
de viață religioasă (misticism exagerat, fanatism religios, pietism anemic), iar când
formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric
degenerează în forme goale și lipsite de conținut religios (ritualism, formalism,
bigotism), care se îndeplinesc automat sau în chip mecanic.

Tipuri de cult după subiectul care îl practică

A) Individual (particular, personal) – practicat de fiecare individ, independent
de societatea religioasă.
B) Public (social, colectiv) – practicat de grupuri unite în aceeași colectivitate
religioasă prin identitatea concepției sau a simțirii religioase și prin aceea a
formelor de cult. Cel din urmă este cultul divin (bisericesc) de care se ocupă
studiul Liturgicii.
Diferențe între cultul personal și cel divin public:
1) Cultul divin public (rugăciunea și lauda obștească) se exercită prin
mijlocirea clerului, persoane rânduite, consacrate și învestite cu dreptul și
puterea harică, pe când cel particular (personal) nu necesită un intermediar
între credincios și Dumnezeu.
2) Cultul divin public se săvârșește în timpuri determinate (zile și ceasuri
stabilite, fixe și obligatorii pentru obștea creștinească), pe când cel
particular se poate manifesta oricând omul simte nevoia să se roage sau să-
L laude pe Dumnezeu.
3) Cultul divin public se săvârșește în locașuri destinate pentru adunarea și
rugăciunea colectivă (biserică), pe când rugăciunea particulară se poate
face oriunde.
4) Cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic (rânduieli, forme și
formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică și înscrise în cărțile
de cult), care ne arată cum să ne rugăm, să mulțumim și să-L lăudăm pe
Dumnezeu, pe când cel particular nu este supus unor rânduieli normative.
În formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea,
improvizația individuală momentană și nota personală a fiecăruia. Așa iau naștere
formele cultului din pietatea populară. Ele pot fi consacrate când îndeplinesc

2
condițiile: conformitatea cu doctrina religioasă, claritatea sau puterea de expresie,
satisfacerea unor cerințe religioase reale și generale.
Cultul particular și cel public se completează. Întrucât omul este ființă
individuală și socială, viața religioasă completă se satisface prin echilibrul care
trebuie să existe între obligațiile cultului social și nevoile pietății personale a fiecărui
individ. Rugăciunea liturgică (încadrată în cultul public) depășește particularismul
și egoismul, cultivând în membrii comunității rugătoare sentimentul și conștiința
universalității (sobornicității) Bisericii. Prin liturghia cosmică, toată suflarea cântă
slava lui Dumnezeu și noi învățăm adevărul evanghelic că suntem legați unii de alții,
adică nu ne putem mântui decât în comunitate.

Raportul dintre religie și cult

Sfera noțiunii de religie cuprinde atât dogma (doctrina religioasă), morala și
disciplina religioasă, cât și cultul religios. Cultul este astfel cuprins în religie. Viața
religioasă se trăiește și se manifestă prin formele cultului, care sunt caracteristice și
definitorii pentru religie. Cultul derivă din religie și este inspirat de ea. Orice formă
de cult este o concretizare în afară a unui fond sufletesc lăuntric. În orice religie
există o strânsă legătură între concepția religioasă și modul de exprimare a
sentimentului religios. Izvorul sau obârșia formelor de cult e concepția religioasă pe
care o avem despre Dumnezeu și despre raportul în care ne situăm față de el.
Corelația psihologică dintre religie și cult este ilustrată prin felurimea
ceremoniilor și a riturilor cultuale pe care ni le oferă istoria religiilor. Concepțiile
religioase antropomorfice, în care erau adorați oameni divinizați, precum și misterele
naturiste, care venerau fenomene naturale sau astrele (ca în vechile popoare
germanice) s-au concretizat în culte imorale și zgomotoase, care ridicau prostituția
sau desfrâul la rangul de obligații rituale față de divinitate (Afrodita din Corint,
Dionysos la vechii greci, Mithra la vechii perși). Fiecare confesiune are un modus
orandi propriu, adecvat dogmei și spiritului respectiv, care îl inspiră.
Termenul de cult e întrebuințat pentru a exprima noțiunea mai largă de religie,
confesiune sau asociație religioasă. Învățătura ortodoxă a găsit formule de exprimare
în formele cultului nostru, îndeosebi în imnografia bizantină (canoane, tropare,
condace, stihiri), o adevărată enciclopedie teologică versificată sau o teologie
popularizată sub forma imnelor și a poeziei.
Biserica Papală a găsit ca arme împotriva reformatorilor textele liturgice
răsăritene, conținând mărturii în favoarea transsubstanțiunii și a rostului Sfintelor
Taine în viața religioasă. Din această nevoie apologetică și polemică s-au născut
primele studii și colecții de texte liturgice răsăritene editate de apuseni, ca cele
tipărite de Assemani, Renaudotius, Goar.

3
 În marea comoară a cultului se revelează o formă a Tradiției celei adevărate
de o mare autoritate.

Factorii (termenii)
Obiectul – Dumnezeu, ca ființă supremă, perfectă și absolută, Cel Care
primește sau către Care se îndreaptă manifestările de cinstire.
Subiectul – omul ca făptură, cel de la care pleacă manifestările.
Subiectul cultului public este Biserica, societatea credincioșilor legați prin
unitatea de credință, organizare și trăire religioasă și prin identitatea riturilor sacre,
adică a formelor de cult. Reprezentanții consacrați sunt membrii clerului.
În imnele și rugăciunile din slujbele ortodoxe, fiecare dintre Persoanele Sfintei
Treimi este invocată și cinstită cu atributele legate de rolul Ei specific în iconomia
mântuirii:
- Dumnezeu Tatăl ca principiu al Dumnezeirii, Născător al Fiului și
Purcezător al Duhului, El este invocat ca Ziditor (Creator) și Proniator,
Părinte al tuturor și Izvor sau Origine a tot ceea ce este bun;
- Dumnezeu Fiul ca Răscumpărător sau Mântuitor, primitor (obiect) al
cultului și mijlocitor ca Dumnezeu întrupat, Hristos sau Fiu al Sfintei
Fecioare, prin Care harul lui Dumnezeu se pogoară la noi și prin Care
rugăciunile sunt împlinite (Coloseni 3, 17), iar Sf. Ioan Damaschin afirmă
că înainte de înnomenirea Lui Îl adoram necorporal, pe Mântuitorul Îl
adorăm așadar în întregimea Persoanei Sale divino-umane. Cinstirea Sf.
Euharistii trebuie să fie întru totul egală cu cea pe care o dăm Mântuitorului
Însuși. Cultul ortodox este prin excelență hristocentric. Ortodoxia este
creștinismul, credința în Hristos și viața în El, iar viața Bisericii este o
comunitate nemijlocită cu El. Cultul este viața prelungită și continuă a lui
Hristos Dumnezeu-Omul, Cel viu și etern.
- Prin Dumnezeu Duhul Sfânt se continuă lucrarea de sfințire și mântuire a
lumii realizată în chip universal și obiectiv de Hristos. Duhul Sfânt este
invocat și adorat ca vistiernic al harului dumnezeiesc, izvor și principiu al
sfințirii lumii și al unirii cu Tatăl, după cum afirmă Sf. Pavel: Printr-Însul
(Iisus) avem apropiere, într-un Duh, către Tatăl (Efeseni 2, 18). Biserica
este Cincizecimea continuă, coborârea neîncetată a limbilor și distribuirea
darurilor. Ortodoxia este Însuși Sfântul Duh, Care viază în Biserică.
Rugăciuni alcătuite în cinstea Sfintei Treimi: Preasfântă Treime, miluiește-ne
pe noi; Canonul (Troeșnicul) din Octoih și Troparele (Triadicalele); Întru tot
puternică și de viață făcătoare... (a lui Marcu Monahul) din Ceaslov; Slava de la
Doamne, strigat-am din rânduiala Vecerniei Rusaliilor, compusă de împăratul Leon:
Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii Celei în trei ipostasuri. Poate fi amintit

4
imnul Sf. Ioanichie (pustnic din sec. XI), încadrat în rânduiala Miezonopticii:
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul
Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție.
În multe rugăciuni, Dumnezeu este invocat ca Stăpân, limbajul fiind o
reminiscență a concepției religioase iudaice și precreștine din societatea sclavagistă,
în care raportul dintre Dumnezeu și om era conceput ca de la stăpân la slugă, de la
tiranul despot la rob. Sentimentul fundamental era teama față de Dumnezeu: Frica
de Dumnezeu este începutul înțelepciunii (Pilde 1, 7; Psalmul 110, 10). În
creștinism, locul fricii este luat de dragoste (Dumnezeu este iubire – I Ioan 4, 8).
Iubirea constituie sentimentul de temelie pe care se înalță edificiul religiei și al
cultului creștin. În religia creștină, raportul dintre Dumnezeu și om este unul de
filialitate, dintre un tată bun și fiii săi. Sf. Chiril al Ierusalimului: Îl numim Tată nu
pentru că am fost născuți prin fire de Tatăl Cel din ceruri, ci pentru că am fost
învredniciți prin nespusa Lui iubire de oameni... harul profetic a arătat că-L
numim Tată prin har, nu prin fire. Domnul S-a făcut Stăpân adevărat și deplin al
sufletelor noastre, prin aceea că, întrupându-Se și luând El Însuși chip de rob, a slujit
foștilor robi până la cruce și moarte, câștigându-le astfel inimile și voințele, prin
manifestarea supremă a iubirii Sale: jertfa de bună voie pe cruce.

Scopurile (funcțiile)
1) Scopul latreutic – Dacă este avut în vedere subiectul cultului (omul / Biserica
din care face parte), scopul este latreutic, adică adorarea lui Dumnezeu și
exprimarea sentimentelor de evlavie, respect, admirație și dragoste. Așadar se
manifestă ceea ce pleacă de la om spre Dumnezeu, prin această funcție respiră
personalitatea religioasă, se exteriorizează nevoia firească de a preamări pe
Dumnezeu sau a cinsti pe Sfinții Lui. Forme de exprimare:
A) Admirația pentru atotputernicia și măreția lui Dumnezeu (din care
izvorăște lauda, preamărirea, slăvirea – doxologhisirea): Mare ești,
Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de
ajuns spre lauda minunilor Tale (sfințirea apei din slujba Botezului),
precum și doxologia de la sfârșitul Utreniei.
B) Contemplarea bunătății, a dragostei și milostivirii nemărginite față de
făpturile Sale, din care izvorăsc recunoștința și mulțumirea, care alcătuiesc
fondul euharistic al celor mai multe texte liturgice.
C) Recunoașterea slăbiciunii, a imperfecțiunii și a păcatelor în contrast cu
perfecțiunea și sfințenia absolută a lui Dumnezeu, ceea ce dă naștere
rugăciunii de mărturisire (pocăință) și de cerere sau solicitarea ajutorului
(Psalmul 50).

5
 În Liturghia ortodoxă, dintre toate formele de manifestare, mulțumirea sau
euharistia (întâlnirea cu El, împărtășirea) reprezintă fundamentul, spre deosebire de
catolici, care accentuează latria (nuanța de adorare a lui Dumnezeu). Scopul cultului
ortodox este latreutico-euharistic.
2) Scopul harismatic (sfințitor, sacramental) – Punctul de plecare este
Dumnezeu. Prin acest scop, Biserica urmărește împărtășirea credincioșilor cu
harul sfințitor al lui Dumnezeu pentru progresul spiritual (mântuirea). Ni se
transmite ce coboară de la Dumnezeu, se face simțit ecoul sau răspunsul Său
la glasul rugăciunii, ni se fac cunoscute bunătatea, iubirea și milostivirea și ni
se împărtășesc roadele binecuvântate al mântuirii: iertarea păcatelor,
împăcarea cu Dumnezeu, moștenirea vieții de veci. Acest scop se realizează
prin serviciul Sfintelor Taine și al Ierurgiilor.
Actul de cult este un mijloc de comunicare între Dumnezeu și om. Scopul
ultim al oricărui cult este de a ridica pe om spre Dumnezeu și de a pogorî harul
dumnezeiesc la om.
3) Scopul didactic (catehetic, pedagogico-educativ) – Secundar, indirect, prin
care sunt urmărite instruirea (sau edificarea) credincioșilor în învățătura de
credință și promovarea vieții religios-morale (susținerea, întărirea și
răspândirea credinței și a virtuților creștine). Formele cultului și rânduielile
slujbelor sunt o școală sau cateheză vie, mijloc de educație, inspirator și
generator de viață creștină. Imnul Unule-Născut... din prima parte a
Liturghiei cuprinde, în formule scurte și accesibile, aproape toată învățătura
hristologică a Bisericii, iar în alte formule (Să ne iubim unii pe alții...) este
mereu amintit îndemnul la iubire reciprocă și la unitate sufletească, formulat
de Mântuitorul (Ioan 15, 12). Funcția didactică este evidențiată în mod special
în partea de început a Liturghiei, cunoscută sub denumirea de Liturghia
Catehumenilor, în care se reînnoiește simbolic lucrarea învățătorească a
Mântuitorului din cei trei ani de activitate publică a Sa. Lecturile biblice,
predica și cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul își împlinește
misiunea didactică, la care contribuie rugăciunile, imnele și actele de cult.

Trăsăturile Generale
+1) Vechimea formelor și rânduielilor de cult – Legătura strânsă cu trecutul.
Cultul este tot atât de vechi ca și creștinismul însuși. El a evoluat strict pe linia
tradiției, dezvoltându-se din sămânța sădită de Dumnezeu în cultul Legii Vechi și
crescută apoi în lumina și căldura harului Legii Noi. Spre deosebire de cel ortodox,
cultul romano-catolic a inovat multe dintre elementele sale esențiale, alăturându-se
și confesiunile protestante.

6
 +2) Caracterul sacrificial și ierarhic – Întemeiat pe Jertfa răscumpărătoare a
Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului
euharistic (Jertfa Legii celei Noi), săvârșită prin mijlocirea slujitorilor, moștenitori
ai sacerdoțiului cu care Mântuitorul i-a investit pe Apostoli la Cina cea de Taină și
Cincizecime. Acest caracter apare și la romano-catolici, pe când sectele nu acceptă
ideea și practica jertfei și nu au nici sacerdoțiu, nici Liturghie, socotind că jertfa
constituie un element depășit în evoluția raporturilor religioase dintre Dumnezeu și
om, legătura fiind realizată numai prin rugăciune personală.
+3) Uniformitatea și stabilitatea cultului – Cel ortodox este guvernat de reguli
sau norme precise și fixe, unanim admise, la fel și cel catolic. La confesiunile
protestante domină nestabilitatea și diversitatea, care variază de la comunitate la
comunitate și de la epocă la epocă, favorizând apariția de noi doctrine și grupări
religioase.
+4) Bogăția, varietatea și frumusețea formelor externe – Ortodoxia se distinge
prin varietatea și frumusețea elementelor de artă puse în serviciul său, prin
solemnitatea, fastul și strălucirea formelor externe, a riturilor și ceremoniilor care
alcătuiesc rânduiala sfintelor slujbe și care sunt expresia văzută și mărturia
abundenței simțirii religioase, a evlaviei credincioșilor și a spiritualității ortodoxe.
Romano-catolicii se axează pe abundența sculpturii monumentale și împodobirea
bisericilor, pe folosirea misteriilor (dramelor liturgice) din Evul Mediu și a muzicii
instrumentale (orga).
+5) Caracterul eclesiologic (comunitar) – Este promovată rugăciunea cu
caracter social sau colectiv. Cultul ortodox este o rugăciune a comunității
credincioșilor, uniți într-un cuget în duhul păcii, al iubirii fraterne și al solidarității
sau comunității de credință. Caracterul eclesiologic se bazează pe cuvântul
Mântuitorului: ...Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și
Eu în mijlocul lor (Matei 18, 19-20).
+6) Caracterul epifanic și eshatologic (simbolismul) – Mulțimea, profunzimea
și frumusețea ideilor doctrinare formulate în textele liturgice și prin sensurile sau
semnificațiile simbolice, istorice sau eshatologice legate de formele externe.
Slujbele noastre nu sunt simple amintiri sau simboluri, ci acțiuni misterioase,
teofanii, care ne fac să retrăim cu adevărat evenimentele din istoria mântuirii. Ele
oferă credincioșilor posibilitatea accesului și a comuniunii la Masa euharistică
(Împărăția Cerurilor).
+7) Caracterul universal (cosmic) – Universalismul, Pancosmismul cultului.
Rugăciunea îmbrățișează în sfera ei toată lumea și întreaga natură, asupra căreia vrea
să reverse harul lui Dumnezeu pentru a o sfinți și a o pune astfel în slujba lui
Dumnezeu și a omului. Acestui scop îi corespund în mod special slujbele și
rugăciunile din grupa Ierurgiilor. Este de amintit rugăciunea sfințirii apelor de la
Bobotează (compusă de Sf. Sofronie al Ierusalimului), unică prin profunzimea și

7
caracterul ei pancosmic: Că Tu, cu voia Ta, pe toate le-ai adus dintru neființă întru
ființă. Cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea...
Pentru ca și de la stihii și de la oameni și de la îngeri și de la cele văzute și nevăzute
să se mărească numele Tău cel preasfânt...
Importanța cultului în viața religioasă ortodoxă – Esența Ortodoxiei se
experiază și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei
de cult. Spre deosebire de catolicism, unde predomină organizația bisericească
(unitatea cu Papa) și față de protestantism, unde are întâietate cuvântul învățăturii și
activitatea practică (morală), Ortodoxia se definește prin cultul ei, deoarece acesta
reprezintă însăși Tradiția vie a Bisericii, spiritualitatea sau viața religioasă aflată în
necontenită trăire și mișcare, sub călăuzirea și adumbrirea harului Sfântului Duh.

Persoanele Liturgice
Arhiereul
Treapta cea mai înaltă este episcopatul sau arhieria. Liturgic vorbind, toți
arhiereii sunt egali ca putere harismatică sau sacramentală. Ei sunt urmașii direcți ai
Apostolilor, de la care au moștenit (prin succesiune neîntreruptă a hirotoniei)
deplinătatea drepturilor și puterilor sacramentale. Au puterea de a săvârși toate
lucrările sfinte ale cultului, precum și dreptul de a transmite (prin hirotonie) această
putere, fie întreagă (la alți arhierei), fie parțială (la preoți și diaconi). Episcopul a
fost dintotdeauna centrul în jurul căruia gravita viața religioasă a obștii creștine din
fiecare Biserică locală. Lui îi revenea dreptul de a săvârși Sf. Liturghie, Botezul,
Mirungerea, Mărturisirea, Sfințirea bisericilor, Hirotonia și Hirotesiile.
Înmulțirea comunităților creștine a dus la trecerea funcțiilor liturgice,
administrative și învățătorești prin hirotonie asupra preoților. Episcopii au păstrat
exclusiv pentru ei înșiși următoarele: sfințirea Sf. și Marelui Mir, hirotonia clericilor
și sfințirea bisericilor și a antimiselor. Sfințirea bisericilor poate fi făcută de preoți
și arhimandriți cu delegația expresă a episcopului. Episcopului îi sunt rezervate acte
și formule liturgice (el fiind întâistătătorul sau protosul oricărei adunări de cult),
printre care poate fi amintită urarea Pace tuturor.
În exercițiul funcției liturgice (în timpul slujirii), arhiereul Îl reprezintă pe
Mântuitorul Însuși (ca mare Preot sau Arhiereu), de aceea el slujește numai în sobor,
însoțit de preoți și diaconi. El binecuvântează pe popor cu ambele mâini după
exemplul lui Hristos (Luca 24, 50) și are dreptul de a fi pomenit la ectenii și în
diferite momente din sfintele slujbe, în cuprinsul eparhiei pe care o păstorește, iar în
alte eparhii numai acolo unde slujește sau asistă la serviciul divin din biserică.

8
 Tot lui îi aparține dreptul de a supraveghea săvârșirea corectă a cultului și de
a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine. Arhiereul este hirotonit de
mai mulți arhierei (doi sau mai mulți).

Preotul
La început, preoții erau considerați urmași ai celor 70 de ucenici și simpli
ajutători ai episcopilor. Începând cu sec. II-III crește numărul comunităților, iar
preoții devin înlocuitorii permanenți ai episcopilor, mai întâi în parohiile din orașe
(la Roma fiind numite tituli). Preotul poate săvârși în parohia sa toate slujbele și
lucrările sfinte de cult, cu excepția celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al
arhiereului.
În exercițiul funcției liturgice, preotul îndeplinește rol dublu: 1) în virtutea
harului sfânt primit de la episcop, el este un slujitor al lui Dumnezeu, reprezentant
sau continuator al preoției Mântuitorului; 2) el este interpret, purtător de cuvânt și
delegat al Bisericii, fiindcă el slujește și se roagă în numele credincioșilor și pentru
ei.
Ca reprezentant, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a credincioșilor
(darurile, închinarea și rugăciunile), iar ca vas ales al harului, el transmite
credincioșilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc, iertarea
păcatelor, viața veșnică și darurile spirituale și bunătățile materiale. Preotul este
verigă de legătură între Dumnezeu și oameni, între cer și pământ. El binecuvântează
cu o singură mână (dreapta).

Diaconul
Diaconii ajutau pe preoți și episcopi la toate serviciile divine, începând cu
slujba Sf. Euharistii. Ei aveau grijă de vasele și odoarele sfinte, primeau ofrandele
de la credincioși, strângeau în pastoforii pâinea și vinul destinate pentru Sf.
Euharistie și le prezentau episcopului să le sfințească. Ei ajutau la împărtășirea
credincioșilor, dându-le să soarbă din sfântul potir și duceau Sf. Euharistie celor
bolnavi, celor din închisori și celor care nu puteau lua parte la Liturghie. Totodată,
aceștia ajutau la instruirea catehumenilor, rosteau ecteniile la sfintele slujbe și citeau
Sf. Evanghelie, predicau cu învoirea episcopului și supravegheau ordinea și
disciplina în interiorul Bisericii în timpul adunărilor de cult, înainte ca această
sarcină să fie preluată de ipodiaconi.
În unele locuri se îngrijeau de buna păstrare a mormintelor martirilor și de
notarea actelor martirice, aveau grijă de înmormântarea săracilor și a străinilor și
participau la administrarea penitenței publice, primind mărturisirea păcatelor de la
penitenții aflați pe patul de moarte și dându-le Sf. Împărtășanie.

9
 În primele Biserici locale, numărul era fixat la șapte (după numărul celor șapte
diaconi hirotoniți de Apostoli pentru serviciul meselor la Ierusalim). Canonul 15 al
Sinodului local din Neo-Cezareea (sec. IV) stabilea ca în orice cetate (oricât ar fi de
mare) să nu fie mai mult de șapte diaconi. Totuși, acesta a fost însă anulat prin
Canonul 16 al Sinodului Trulan.
La Edesa, pe timpul Sinodului din Calcedon erau 39 de diaconi. În Novela III
a împăratului Justinian (sec. VI) a fost fixat numărul diaconilor de la Marea Biserică
din Constantinopol la 100. În 612, novela împăratului Heraclie a mărit numărul la
150. La Roma în 520 erau 100 de diaconi, împărțiți în: regionari (șapte la număr,
însărcinați cu ajutorarea săracilor din cele șapte cartiere), martyrari sau custodes
martyrum (păzitori ai mormintelor martirice), cardinalii (consilieri intimi ai papei,
odinioară 18, apoi 14).
Unele sinoade s-au văzut nevoite din cauza abuzurilor să formuleze canoane
care să amintească diaconilor că aceștia sunt inferiori și subordonați preoților atât ca
rang, cât și ca drepturi sau funcții liturgice. Dispariția treptată a unora dintre situațiile
specifice Bisericii primare și dintre vechile instituții bisericești (agapele, disciplina
arcană, catehumenatul, penitența publică, botezul adulților) a atras împuținarea
funcțiilor liturgice ale diaconilor, cât și scăderea numărului acestora.
Diaconul este nelipsit din slujbele arhierești. La slujbele oficiate în sobor de
preoți, el este ajutătorul preotului-protos, îndeplinind cu binecuvântarea lui anumite
acte rituale (purtarea și citirea Sf. Evanghelii la Liturghie, purtarea Sf. Disc la ieșirea
cu Cinstitele Daruri). Rolul principal al diaconului în slujbă este de a rosti ecteniile,
pe care le rostește totdeauna din naos, adică din mijlocul poporului, ca unul care este
ultimul dintre slujitorii sfințiți și deci cel mai apropiat de laici. Unii Sf. Părinți îi
socotesc pe diaconi succesori ai vechilor harismatici cu darul special al rugăciunii.
În serviciul divin, ei îi închipuie pe Sf. Îngeri, pe Puterile cerești care slujesc
necontenit în jurul Tronului dumnezeiesc, iar de aceea, orarul purtat de ei
simbolizează aripile îngerilor slujitori.
În Biserica Romano-Catolică, dispariția ecteniilor a dus la restrângerea, până
la desființare, a rolului liturgic al diaconatului, deși în Pontificale Romanum încă se
atribuie diaconilor dreptul de a sluji la altar, de a boteza și de a predica (Diaconum
oportet ministrare ad altare, baptizare et praedicare). Conciliul II Vatican a căutat
restaurarea diaconatului.
Denumirea de diacon s-a păstrat și la protestanți (mai ales la luterani și
calvini), dar pastorul care poartă acest nume (al 2-lea sau al 3-lea pastor) nu are nicio
atribuție liturgică, ci el se ocupă cu problemele de administrație bisericească și de
asistență socială.

10
 Timpurile Liturgice
Calendarul
În concepția creștină, timpul a fost creat odată cu lumea. Fer. Augustin:
Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul (Mundus non factus est in
tempore, sed cum tempore). Teologic vorbind, Hristos este axa timpului, centrul
istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată
mesianic spre El, era timpul de așteptare, de prefigurare. După Întruparea Lui a
început vremea plinirii (Efeseni 1, 10). Fiecare act divin din iconomia mântuirii a
avut loc o dată, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu
prezent în Sfintele Taine, în misterul liturgic. În vremea aceea (in illo tempore) de
la începutul fiecărei pericope evanghelice reprezintă timpul sfințit, veșnicul prezent
din dimensiunea liturgică.
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata și
subdiviziunile lui. Termenul provine de la latinescul kalendae (de la καλώ – a
chema, a convoca, lat. calare sau calere), prin care romanii indicau prima zi a
fiecărei luni, când cetățenii erau chemați la adunarea publică din forum pentru a li
se aduce la cunoștință lucruri de interes public.
Primele calendare – au luat naștere din nevoia pe care au simțit-o oamenii de
a-și fixa în timp sărbătorile religioase și de a introduce o regularitate periodică în
ocupațiile lor. Ele se întemeiază pe mișcarea astrelor pe bolta cerească, pe a lunii și
a soarelui, cei doi luminători făcuți de Dumnezeu, puși să fie semne, să deosebească
timpurile anului, zilele și anii (Facerea 1, 14). S-a ales ca unitate mijlocie de măsură
ziua solară medie, intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la
meridian sau cât ține o rotație completă a Pământului în jurul axei sale.
Multiplii și submultiplii:
A) Orele (ceasurile), minutele și secundele de timp;
B) Săptămâna, intervalul de timp care durează aproximativ șapte zile dintre două
faze consecutive ale Lunii de pe cer: dintre luna nouă și primul pătrar;
C) Luna lunară (sinodică), intervalul de timp care îi trebuie Lunii de pe cer să
facă o rotație completă în jurul Pământului și să revină la aceeași fază; de la
lună nouă la plină, aproximativ 29 și ½ zile;
D) Anul tropic, solar sau astronomic, intervalul în care Pământul face o rotație
completă în jurul Soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale
Soarelui la echinocțiul de primăvară. El este în legătură cu ocupațiile omului.
Are 365 de zile și ¼;
Anul civil sau calendaristic este un an convențional, obținut din anul tropic
prin înlăturarea fracțiunii de zi. Deoarece anul civil nu coincide exact cu cel tropic,

11
s-a căutat să se aducă din timp în timp corectări calendarului pentru a se restabili
coincidența anului civil cu cel astronomic, așa s-a născut problema calendarului.
Primul calendar egiptean a avut la bază anul lunar de 354 de zile. Grecii și
romanii aveau un calendar organizat după mersul Lunii. Alte popoare întrebuințau
un calendar mixt (lunaro-solar). Egiptenii au fost primii care au folosit un calendar
solar, bazat exclusiv pe mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească (mișcarea de
revoluție a Pământului). El a fost însă perfecționat de romani, prin calendarul
iulian, care stă la baza cronologiei moderne.
Calendarul de care se folosește toată lumea este de origine romană. A fost
alcătuit în 46 î.Hr. de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului Iulius
Caesar. El a întocmit cel dintâi calendar solar științific pe cunoașterea exactă a
mișcării corpurilor cerești. El a stabilit durata anului calendaristic la 365 zile. La
fiecare patru ani vom avea câte un an de 366 de zile, numit bisect (lat. bissextilis).
El a păstrat împărțirea anului în 12 luni, dar acestea sunt simple diviziuni arbitrare
(convenționale). Denumirile lunilor anului și ale zilelor săptămânii sunt toate de
origine latină, cu excepția sâmbetei, de proveniență iudaică (sabat), dar venită la noi
tot prin latină (sabbatum). În calendarul lui Sosigene, echinocțiul de primăvară cădea
la 24 martie, iar începutul anului era socotit la 1 martie, fiind apoi mutat la 1 ianuarie.
Sistemul de împărțire a lunilor în săptămâni (a câte șapte zile) este moștenit
de la evrei, înlocuind octada romană (grupa de opt zile) și sistemul romanilor de
numerotare inversă a zilelor lunii prin împărțirea lor în calende, ide și none.
Defectul originar al calendarului iulian – neglija o mică diferență (11 min și
14-15 secunde pe an), care duce la crearea unei noi zile la fiecare 128 de ani.
Echinocțiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase la 24 martie, peste 384 de ani
ajunsese să cadă la 21 martie. Părinții Sinodului de la Niceea (325) au hotărât ca pe
viitor să se considere ca dată a echinocțiului de primăvară ziua de 21 martie, dar fără
să ia alte măsuri de prevenire a întârzierii pe viitor. În sec. XVI, diferența dintre
echinocțiul real (astronomic) și cel ipotetic (21 martie) ajunsese la 10 zile, ceea ce
făcea să se calculeze greșit și luna pascală. Greșeala a fost semnalată de calendariștii
răsăriteni și apuseni (Roger Bacon, Nichifor Gregoras, Isaac Arghiros, Gheorghios
Ghemistos Plethon și Nicolae Cusanus) și a fost îndreptată în Apus prin Reforma
Gregoriană a calendarului (inițiativa sinodului din Trident) sub papa Grigorie XIII
la 1582 cu concursul astronomului italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius). Ziua de 5
octombrie 1582 a devenit 15 octombrie. Anii 1600 și 2000 (care se împart exact la
patru) vor fi bisecți, pe când 1700, 1800 și 1900 rămân comuni (365 zile). Reforma
gregoriană a fost aplicată în 1873 în Japonia, 1912 în China, 1926 în Turcia și 1928
în Egipt.
Bisericile Ortodoxe au considerat reforma gregoriană ca fiind unealtă
disimulată a propagandei și tendinței catolice de prozelitism. Stilul nou a fost adoptat

12
în toate statele popoarelor ortodoxe astfel: 1918 în Bulgaria și fosta U.R.S.S., 1919
în Serbia și România, 1923 în Grecia.
La Congresul Interortodox (Constantinopol în 1923) s-a hotărât îndreptarea
calendarului și în Bisericile Ortodoxe, suprimându-se diferența de 13 zile, folosindu-
se un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecți, asigurând coincidența anului
calendaristic cu cel solar pe o perioadă de 44 000 de ani.
Au admis și întrebuințează calendarul îndreptat Bisericile: Patriarhia
Ecumenică, Bisericile din Grecia și Albania, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica
Ortodoxă din Polonia, Patriarhia Antiohiei, B.O.R., Patriarhia Alexandriei (1928),
Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia (autocefală din 8 decembrie 1951), Biserica
Ortodoxă din Finlanda (1917), Biserica Ortodoxă din Bulgaria (20 decembrie
1968).
Au rămas cu stilul vechi Bisericile din Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă
și Biserica Ortodoxă din Serbia, la care se adaugă călugării de la Athos, credincioșii
care țin acest stil fiind numiți stiliști sau calendariști.
Trei grupe în lumea creștină:
A) Bisericile Ortodoxe care întrebuințează stilul vechi, eronat, rămas în urmă cu
13 zile (Ierusalim, Moscova, Belgrad);
B) Bisericile Apusene (catolice și protestante) cu stilul nou îndreptat prin reforma
gregoriană;
C) Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat după Conferința de
la Constantinopol din 1923, folosind stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe
și Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date mobile.

Anul Bisericesc (Liturgic)

Înainte de Înălțare, Hristos a făgăduit Apostolilor: Iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). Prin sărbătorile, posturile, diferitele
pomeniri și slujbele bisericești, care se succed și revin într-o anumită ordine în
fiecare zi și an, noi retrăim periodic momentele importante din viața și activitatea
Mântuitorului, precum și întreaga istorie sfântă a mântuirii, cu persoanele și
evenimentele ei mai de seamă, dinainte de Venirea Domnului și de după Înălțarea
Sa la cer. Biserica urmărește să înconjoare timpul vieții în patru cercuri concentrice
și să sfințească subdiviziunile calendaristice ale timpului: ziua, săptămâna, luna și
anul.

13
 Ziua liturgică
Începe de seara, fiind intervalul de timp dintre două seri consecutive, de aceea,
sărbătorirea și slujba oricărei zile începe cu Vecernia. Această datină este moștenită
din tradiția iudaică, care este concretizată în referatul biblic: Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua întâi (Facerea 1, 5). Fiecare zi e consacrată amintirii sau
comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii, din viața și
activitatea Mântuitorului, a Sf. Fecioare, a Sf. Apostoli sau a unui sfânt, așa cum ne
arată sinaxarul de la sfârșitul unor cărți de slujbă, precum și Mineiele. Zilele liturgice
se împart în două: lucrătoare (de rând – cele mai numeroase) și de sărbătoare.
Cele mai importante zile liturgice: Vinerea Patimilor, Duminica Paștilor,
Duminica Rusaliilor, legate de Patimile și Moartea Domnului, Învierea Sa și
Pogorârea Sfântului Duh.
Tot din cultul iudaic a moștenit Biserica creștină și împărțirea zilelor în
ceasuri, pe care evreii o adoptaseră de la asiro-babilonieni. Nopțile erau împărțite
(ca și la romani) în trei sferturi și apoi în patru sferturi (numite străji sau vegheri),
iar ziua era împărțită în patru sferturi, numite ceasuri: Ceasul I (primele trei ore ale
dimineții, 6-9), Ceasul III (a doua parte a dimineții, orele 9-12), Ceasul VI (amiaza,
orele 12-15), Ceasul IX (seara, orele 15-18).

Săptămâna liturgică
Moise a dat consacrare religioasă zilelor creației, împărțind crearea lumii în
șase zile, urmate de una de repaus. Biserica a moștenit de la Sinagogă tradiția de a
întrebuința săptămâna ca unitate de măsură a timpului, de a socoti duminica drept
prima zi din săptămână, iar sâmbăta ca ultima zi a săptămânii. Săptămâna liturgică
începe cu duminica (Vecernia de sâmbătă seara) și se sfârșește cu sâmbăta (Ceasul
IX). Ea reglementează succesiunea celor opt glasuri (ehuri sau moduri de cântare)
ale Octoihului. Fiecare glas durează o săptămână. Se începe cu glasul I în Săptămâna
Luminată (Duminica Sf. Paști), se continuă cu glasul II în săptămâna a doua după
Paști sau a lui Toma, glasul III în săptămâna Mironosițelor, etc.
Toate cele 52 de săptămâni sunt denumite sau indicate prin numărul lor de
ordine de după cele două mari sărbători: Paștile și Rusaliile. Șirul începe cu
Săptămâna Luminată (prima după Paști) și se termină cu cea a Sf. Patimi dinaintea
Paștilor următor (Săptămâna Mare).
Cele mai însemnate săptămâni liturgice sunt cea a Patimilor Domnului și
Săptămâna Luminată, indisolubil legate între ele. Sunt de asemenea importante:
săptămâna dinainte și cea după Rusalii, săptămâna dinainte și cea de după Înălțarea
Sf. Cruci, precum și săptămânile de dinainte și de după Nașterea și Botezului
Domnului.

14
 Zilele sunt împărțite astfel: Duminica e dedicată Învierii Domnului; Lunea
Sf. Îngeri; Marțea celor mai vechi dintre sfinții calendarului creștin în ordine
cronologică, deci Sf. Proroci și Sf. Ioan Botezătorul, mijlocitorul între Legea Veche
și cea Nouă; Miercurea și Vinerea Sf. Cruci și Sf. Patimi (miercuri au făcut sfat
arhiereii și cărturarii să-L prindă pe Iisus, iar vineri L-au răstignit); Joia Sf. Apostoli
(Cina cea de Taină, întemeierea Sf. Liturghii), tot joia se pomenește Sf. Ierarh
Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, reprezentant al Sf. Părinți (ierarhi);
Sâmbăta e închinată amintirii tuturor morților și în primul rând a Sf. Mărturisitori
și Mucenici (în această zi Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a
coborât la iad pentru a dezlega și a scoate din el pe toți drepții Legii Vechi), iar tot
sâmbăta a fost terminată creația lumii, fiind icoana sau preînchipuirea odihnei celei
veșnice și fericite, de care se bucură sfinții.
Luna ca subdiviziune - Șirul lunilor anului bisericesc începe cu septembrie și
se sfârșește cu august. Fiecare zi liturgică este închinată amintirii, comemorării sau
sărbătoririi unui anumit fapt din istoria mântuirii sau unei persoane sfinte, care se
serbează o singură dată pe an. Împărțirea anului bisericesc ortodox în luni a dat astfel
naștere celor 12 Mineie (cărți de ritual care cuprind slujbele sfinților din fiecare
lună).

Perioadele anului bisericesc

Anul bisericesc începe la 1 septembrie pentru că, după tradiția moștenită din
Legea Veche, în această zi (începutul anului civil la evrei) s-a început creația lumii
și Și-ar fi început Mântuitorul activitatea publică, atunci când a citit în sinagogă
cuvintele Prorocului Isaia (Isaia 61, 1-2), care profețeau despre Sine: Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns ca să binevestesc săracilor... să
vestesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 18-19).
La romano-catolici, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent
(Adventus), adică duminica cea mai apropiată de 30 noiembrie.
Anul bisericesc ortodox are în centrul său sărbătoarea Paștilor și se poate
împărți în trei mari faze sau perioade:
1) Triodul (perioada prepascală) – ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului
(cu trei săptămâni înainte de începutul postului Paștilor) până la Duminica
Paștilor (zece săptămâni în total). Primele trei săptămâni alcătuiesc vremea de
pregătire sufletească, iar restul de șapte reprezintă vremea de pregătire prin
pocăință, post și rugăciune pentru sărbătoarea Învierii.
2) Penticostarul (perioada pascală) – ține de la Duminica Paștilor până la
Duminica întâi după Rusalii sau a Tuturor Sfinților (opt săptămâni).

15
 3) Octoihul (perioada postpascală) – de la sfârșitul Penticostarului până la
începutul Triodului, este cea mai lungă perioadă. Durata variază între 26 și 40
de săptămâni, în funcție de data Paștilor.
Fiecare perioadă are în centrul ei un moment liturgic către care gravitează
toate celelalte sărbători: Octoihul are Nașterea Domnului, urmată de Bobotează
(ambele praznice se sărbătoreau la început în aceeași zi), Triodul culminează cu
Vinerea Patimilor, iar Penticostarul începe cu Paștile și se încheie cu Rusaliile.
Perioada Octoihului comemorează și sărbătorește evenimentele dinainte de
Venirea Mântuitorului până în ajunul Patimilor Sale, reînnoind activitatea profetică,
didactică sau învățătorească a Domnului.
Triodul reînnoiește oficiul arhieresc al lui Hristos sau activitatea de Mare
Preot, îndeplinită prin Jertfă (Patimi și Moartea pe Cruce).
Penticostarul celebrează timpul dintre Înviere și Înălțarea întru slavă a
Domnului, urmată de Pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii creștine,
sărbătorind pe Iisus Cel slăvit și transfigurat, de după Înviere, pe Mântuitorul ca
Împărat și Întemeietor al Bisericii. Este perioada biruinței asupra păcatului și a
morții, vremea triumfului și a bucuriei pascale.
Întregul cult al Bisericii are un caracter pascal și între alte funcții ale lui este
și aceea de a pune în evidență virtualitățile multiple ale misterului pascal și de a-i
asigura prezența eficace atât timp cât Biserica se va găsi angajată în durata istoriei
și a lumii. Biserica urmărește ca Persoana și amintirea lui Hristos să fie prezente în
chip tainic, dar real și continuu. Anul bisericesc reînnoiește, în cadrele timpului
istoric și ale experienței umane, viața cu Hristos și în Hristos, prin el se realizează
un fel de prelungire a întrupării și a vieții istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea
căruia Acesta continuă să trăiască în Biserică, de-a pururea viu în viața
credincioșilor.
Prin celălalt ciclu al sărbătorilor mineale (ale Sinaxarului sau Minologhiului)
se reînnoiește anual și se perpetuează în veșnicie amintirea vieții și activității tuturor
celorlalte persoane sfinte din iconomia mântuirii și din istoria Bisericii. Fiecare an
nou este o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, iar fiecare zi liturgică este o feria
(lat. feriae – sărbătoare) deschisă spre eshatologie.
Anul bisericesc e alcătuit din combinarea a două cicluri concentrice de
sărbători sau zile liturgice:
- Mobil –> date variabile de la an la an, care se învârtește în jurul Paștilor și
are în centrul său exclusiv Persoana și activitatea Mântuitorului (ciclul
hristologic sau pascal). Acesta reprezintă o reminiscență a calendarului
lunar al evreilor.
- Fix –> comemorează îndeosebi șirul sfinților pomeniți în fiecare zi,
începând cu septembrie și terminând cu august (ciclul sanctoral sau

16
 mineal). Ciclul sanctoral este de origine pur creștină, fiind introdus în
calendarul solar iulian.

Sărbătorile
Cuvântul sărbătoare (feriae, festum, festivitas, solemnitas) este de origine
latină (servatoria, de la servo – a păstra, conserva, respecta). Sunt numite sărbători
acele zile liturgice care sunt închinate comemorării faptelor sau momentelor de
căpetenie din istoria mântuirii (Nașterea, Învierea, Înălțarea...) și a principalelor
persoane sfinte.
Zilele de sărbătoare se deosebesc de zilele de rând (lucrătoare) pentru că se
oficiază serviciul divin, la care credincioșii iau parte și pentru că sunt întrerupte
ocupațiile și îndeletnicirile obișnuite (repaos), fiind înlocuite cu activități sau
preocupări de natură religioasă, spirituală. În mănăstiri, unde serviciul divin se
săvârșește zilnic, sărbătorile se deosebesc prin aceea că slujbele bisericești din zilele
respective se oficiază mai pe larg și mai solemn decât cele din restul zilelor. În
calendar pot fi identificate ușor, ele fiind scrise de obicei cu roșu și indicate prin
anumite semne tipiconale (o cruce roșie, simplă ori urmată de o paranteză).
Ele au fost instituite de oameni din nevoia firească de a evada din făgașul
obișnuit al vieții și preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens
preocupărilor religioase, împlinindu-și datoriile tradiționale sau legale față de suflet
și față de divinitate.
Evreii aveau Paștile, Cincizecimea, Corturile, Împăcarea sau Curățirea,
Purim, etc., toate amintind fapte importante din istoria religioasă și politică. Alte
popoare aveau sărbători fixe sau mobile, dintre care unele cu caracter naturist
(neomeniile sau lunile noi, începutul anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc
(echinocțiile și solstițiile), altele cu caracter istorico-social (aniversări sau
comemorări ale unor evenimente triste ori fericite din viața publică), altele cu
caracter privat sau familial (la romani, cultul Larilor sau al strămoșilor, cultul
Manilor, cultul Penaților).
Cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri (într-un nou spirit) ale
celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care ele se juxtapun la început: duminica
(în locul sabatului iudaic), Paștile și Rusaliile (în locul sărbătorilor iudaice din lunile
întâi și a treia ale calendarului evreiesc: Pasha și Cincizecimea). Aceste trei sărbători
sunt singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei secole. În
decursul sec. III apare sporadic Epifania sau Teofania, o sărbătoare comună a
Nașterii sau Întrupării Domnului și în același timp a Botezului Său.
Încă din sec. II apar sărbători prilejuite de persecuțiile religioase: cele ale
sfinților martiri (memoriae), la care se adaugă zilele de înmormântare ale episcopilor

17
(depositiones). Una dintre cele mai vechi este cea a Sf. Policarp, episcopul Smirnei,
inaugurată îndată după moartea lui (+155).
Încetarea persecuțiilor a înlesnit apariția unor mărețe sărbători, care se
înmulțesc treptat din sec. IV, începând cu cele ale Mântuitorului și ale Sf. Cruci,
aproape toate de origine palestiniană. Tot începând cu sec. IV apar cele mai vechi
sărbători ale Maicii Domnului (Buna Vestire și Adormirea), ale Sf. Îngeri, ale
sfinților mai importanți din V.T. și N.T., precum și ale unor evenimente importante
din istoria Bisericii. Secolul următor a adus înmulțirea sărbătorilor Maicii Domnului
(în Răsărit, Nașterea și Intrarea în Biserică) și ale sfinților pustnici, călugări și asceți
din sec. IV-V.
Pelerinajele la mormintele martirilor și la Locurile Sfinte au luat un mare
avânt încă din vremea Sf. Împărat Constantin cel Mare. Cele dintâi sărbători ale
sfinților, care au căpătat extensiune generală în întreaga Biserică sunt: cele ale Sf.
Ioan Botezătorul (de origine palestiniană, importate în Apus din sec. V), ale Sf. Ap.
Petru și Pavel (de origine apuseană, la Roma, în sec. IV) și cea a Sf. Ștefan (de
origine ierusalimiteană, sec. IV). S-au notat în calendare și zilele aflării, transportării
sau depunerii moaștelor de sfinți în diferite biserici, care au devenit sărbători locale
(aducerea moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol la 27 ianuarie).
Apariția noilor sărbători a dus la dispariția altelor vechi, cum e cazul
aniversării sfințirii Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim la 13 septembrie, care
spre sfârșitul sec. IV se serba cu o mare solemnitate timp de opt zile, însă locul i-a
fost luat de Înălțarea Sf. Cruci la 14 septembrie.
Rolul principal în formarea sărbătorilor calendarului creștin l-a avut în Răsărit
la început Ierusalimul și apoi Constantinopolul (Bizanțul), iar în Apus, Roma. Rolul
de intermediar în ceea ce privește schimburile și influențele reciproce dintre Răsărit
și Apus în domeniul heortologic l-au jucat Galia și grecii din sudul Italiei.
Rolul principal în fixarea sărbătorilor în faza lor locală l-a avut în Răsărit
pietatea populară, adică mulțimile credincioșilor, iar uneori mănăstirile. Decrete sau
dispoziții ale împăraților bizantini (Justinian, Justin, Mauriciu) consfințesc și
favorizează răspândirea sau generalizarea unor sărbători locale ori fixează data lor.
Numărul, datele și importanța sau felul sărbătorilor au fost notate de timpuriu
(începând cu sec. III) în liste cu diferite numiri: calendare, heortologhii,
martirologhii, minologhii, sinaxare. Cele mai vechi liste apar în lucrările
scriitorului apusean Sf. Ipolit din Roma (sec. III) și în diferitele Rânduieli sau
Constituții Bisericești anonime sau pseudoepigrafe, redactate în sec. III-IV, cum
sunt Constituțiile Apostolice (V, 13-20: lista sărbătorilor creștine).
Din combinarea diverselor calendare locale (mai ales ale marilor metropole),
care încep să se influențeze reciproc, în a doua jumătate a sec. IV au rezultat
martirologhiile, care apar în Africa și Asia Mică.

18
 Un rol decisiv în formarea calendarului l-a avut Sf. Simeon Metafrastul
(Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele sinaxarii mai vechi ale Bisericilor
locale și a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului, având la bază pe cel
constantinopolitan. Opera lui a fost revizuită în sec. XVIII de cărturarul și pustnicul
athonit Sf. Nicodim Aghioritul, care a editat sinaxarul, cuprinzând și pe sfinții greci
de după schismă și pe Neomartirii greci de până atunci. Mineiele au fost revăzute
ceva mai târziu de alt mare cărturar athonit, Vartolomeu din Cutlumuș (sec. XIX).

Rostul (funcțiile) sărbătorilor în viața religioasă

A) Comemorativ sau aniversar (anamnetic) – întrețin în conștiința generațiilor
de credincioși amintirea momentelor sau faptelor memorabile și a persoanelor
sfinte, vrednice de aducere-aminte și de cinstire din istoria sfântă a mântuirii.
Unele ne duc cu gândul până și la evenimente care se vor petrece în viitorul
îndepărtat, cum este Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de
carne). Sărbătorile au deci și sens eshatologic, reprezentând nu numai
memoria Bisericii, ci și așteptarea ei, nădejdea și anticiparea împlinirii
făgăduinței divine.
B) De a exprima sentimentele de bucurie sau de întristare pe care ni le
prilejuiesc, precum și de recunoștință, de admirație, de respect și cinstire pe
care le nutrim pentru persoanele sfinte. Sărbătorile au deci un rost latreutic,
fiind și prilejuri și forme de expresie ale cultului de adorație și de venerație.
C) Persoanele sfinte sunt pilde, modele sau exemple și imbolduri spre virtute
și spre desăvârșirea noastră în viața religios-morală. Sărbătorile au deci și rost
pedagogic, instructiv sau educativ, constituind o școală a vieții creștine,
mijloc de cultivare și promovare a virtuților morale, a evlaviei și a iubirii de
Dumnezeu și de oameni.
D) Importanța soteriologică – ele nu sunt numai popasuri de odihnă pentru trup,
ci și de reculegere și reconfortare pentru suflet. Ele ne fac să punem pe primul
plan al preocupărilor noastre grija de suflet și de mântuirea lui, întărindu-l cu
puteri din izvorul nesecat al harului dumnezeiesc.

Împărțirea sărbătorilor
1) După data la care se țin:
a) Cu dată fixă (neschimbătoare) – sărbătorile Mineiului sau Sinaxarului,
care cad la aceeași dată a lunii (dar nu în aceeași zi a săptămânii), precum:
Sf. Gheorghe (23 aprilie), Nașterea Domnului (25 decembrie), Înălțarea
Sf. Cruci (14 septembrie);
b) Cu dată variabilă sau schimbătoare – ele sunt în legătură cu data
variabilă a Paștilor și nu cad la aceeași dată a lunii (sau se schimbă chiar

19
 de la o lună la alta), dar cad mereu în aceeași zi a săptămânii: Floriile,
Înălțarea Domnului, Sfânta Treime, precum și unele dintre sărbătorile
sfinților din ciclul Triodului și al Penticostarului.
2) După obiectul și importanța lor:
a) Domnești (praznice împărătești) – închinate Persoanelor Sfintei Treimi
și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea
Mântuitorului sau din istoria Bisericii (Nașterea, Pogorârea Sf. Duh);
b) Sfinților – se pot diviza după gradul de importanță a sfinților sărbătoriți.
Între acestea, o mare categorie aparte o alcătuiesc cele ale Maicii
Domnului, pe care unii le numără la sărbătorile domnești.
3) Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, adică după bogăția și
solemnitatea slujbelor divine: mari, mici și mijlocii.
a) Mari – praznicele împărătești, la care Tipicul Mănăstiresc al Sf. Sava
(Tipicul cel Mare) adaugă două ale Sf. Ioan Botezătorul (Nașterea și
Tăierea Capului), precum și sărbătoarea comună a Sf. Petru și Pavel (29
iunie). Toate acestea au slujba cea mai dezvoltată (Priveghere – Vecernie
mică și Vecernie mare, Litie, polieleu, Evanghelie și slavoslovie mare),
care se pun numai din Minei (respectiv Triod / Penticostar). Au ca semn
tipiconal distinctiv o cruce roșie încadrată în cerc (în cărțile slavo-ruse) sau
între două paranteze (în cărțile românești);
b) Mijlocii – ale sfinților mai însemnați și se împart și ele în două categorii:
o Ale sfinților cu priveghere și polieleu – notate cu o cruce în
semicerc (în cărțile slavo-ruse) sau cruce roșie cu paranteză (în cele
românești). Ele au înainte-serbare și după-serbare, fiind adăugat la
Utrenie canonul Născătoarei de Dumnezeu: Sf. Nicolae (6
decembrie), Sf. Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sf. Gheorghe (23 aprilie);
o Ale sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie, dar cu
polieleu, Evanghelie la Utrenie și slavoslovie mare, notate cu o
cruce simplă (la slavo-ruși una neagră, iar la noi roșie):
Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Sf. Parascheva (14
octombrie), Sf. Spiridon (12 decembrie), Sf. Ștefan (27 decembrie).
c) Mici – care sunt de două feluri:
o Ale sfinților cu stihirile pe șase (la Doamne, strigat-am...) și cu
slavoslovie mare (cântată) la Utrenie, fiind notate în cărțile slavo-
ruse printr-un semicerc cu trei puncte roșii la mijloc;
o Ale sfinților cu stihirile pe șase, dar fără slavoslovie mare
(doxologie citită), notate printr-un semicerc cu trei puncte negre
(slavo-ruși) sau cruce neagră simplă la noi.

20
 Împărțirea după obiectul și importanța lor:
- Sărbătorile dumnezeiești sau praznicele împărătești propriu-zise;
- Sărbătorile Maicii Domnului;
- Sărbătorile Sf. Îngeri și ale Sf. Cruci;
- Sărbătorile sfinților mai de seamă (cu ținere).

Duminica
Ziua de odihnă și sărbătoare religioasă. Temeiurile consacrării:
A) Ziua în care a avut loc Învierea Domnului, piatra de temelie a credinței
creștine (I Corinteni 15, 12).
B) Prima zi a creației lumii, precum sublinia încă din sec. II Sf. Iustin Martirul
și Filosoful, numită începutul zilelor de Sf. Vasile cel Mare.
C) În aceeași zi a avut loc Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli și s-a întemeiat
prima comunitate de credincioși, nucleul Bisericii.
Duminica e zi de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor harurilor date de
Dumnezeu: zidirea lumii de Tatăl, răscumpărarea de Fiul și sfințirea prin Sfântul
Duh. Duminica poate să fie văzută drept sărbătoare a Sfintei Treimi.
În ziua în care a înviat și care era o duminică, Domnul S-a arătat pentru prima
oară Apostolilor, care se aflau adunați în sala (foișorul) Cinei, când lipsea numai
Toma (Ioan 20, 19-25). A doua oară, El se arată din nou, peste opt zile, în aceeași
zi a săptămânii și tot seara, de data asta fiind de față și Toma (Ioan 20, 26-29). El a
vrut, probabil, să sugereze ucenicilor ideea unei comemorări săptămânale a Învierii,
în timpul căreia Biserica ar putea să-L regăsească pe El Însuși, prin frângerea pâinii
după Înălțarea Sa cu trupul. La aceasta s-a adăugat și coincidența Pogorârii Sfântului
Duh în aceeași zi din săptămână, Duminica Cincizecimii. La Ierusalim se citea
totdeauna duminica, încă de la început, Evanghelia Învierii, precum ne dovedesc
însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria (Etheria / Eucheria) din sec. IV și
precum se face până azi în ritul liturgic bizantin la Utrenia de duminică.
Duminica a devenit ziua săptămânală de adunare a primilor creștini în
așteptarea Mântuitorului și, implicit, ziua lor de cult, de adunare liturgică pentru
frângerea pâinii, iar mai pe urmă și zi de odihnă, înlocuind sabatul iudaic, precum
relatează Sf. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (+107). Duminica a fost
consfințită oficial ca zi legală de odihnă prin lege de stat până și pentru necreștini (la
3 martie 321).
La Sf. Evangheliști, care istorisesc minunea Învierii, duminica apare ca fiind
prima a sabatului (prima zi după sâmbătă sau prima zi a săptămânii – Matei 28, 1
& Ioan 20, 1; Fapte 20, 7 & I Corinteni 16, 2). Duminica a devenit ziua în care Sf.
Pavel rânduia să se facă colecte pentru săraci și în care el a predicat îndelung și a
săvârșit frângerea pâinii în adunarea de la Troa.

21
 Numirea de Dominica Dies atribuită zilei săptămânii este găsită la
Apocalipsa 1, 10 și în Didahia celor 12 Apostoli. Această denumire a alternat cu cea
păgână de Ziua Soarelui (Dies Solis). Tertulian, Sf. Iustin Martirul și Filosoful,
precum și Constantin cel Mare întrebuințează denumirea de Dies Solis când se
adresează păgânilor și pe cea de Dies Dominica când se adresează creștinilor.
Circulația numelui păgân al duminicii era înlesnită de asemănarea care se
făcea între soare (izvor al luminii naturale) și Hristos (izvor al luminii spirituale),
potrivit cuvântului Domnului, Care Se identificase El Însuși cu lumina: Eu sunt
Lumina lumii (Ioan 8, 12). Sf. Ambrozie al Mediolanumului compara Nașterea și
Învierea Domnului cu răsăritul soarelui, care alungă întunericul nopții.
Numele exclusiv creștin al duminicii a fost stabilit la Sinodul de la Elvira (în
Apus, în anul 305 – Canonul 21 – tres dominicas) și la primul Sinod Ecumenic (325
– Canonul 20). Denumirea păgână supraviețuiește numai la popoarele de limbi
germanice creștinate mai târziu (germ. Sonntag; eng. Sunday; oland. Zondag; sued.
și daneză Sondag; norv. Sunnudagr).
Numiri poetice ale duminicii în literatura patristică: ziua a opta (octavus
dies), ziua plinii (frângerii pâinii sau Sf. Euharistii, întrebuințată mai ales de Sf. Ioan
Gură de Aur), împărăteasa zilelor & începutul zilelor.
Autorul epistolei atribuite Sf. Barnaba scria între anii 100-130 despre
importanța sărbătoririi duminicii: De aceea sărbătorim cu bucurie ziua a opta, (care
vine) după sâmbătă, în care și Hristos a înviat. Duminica a fost totdeauna exceptată
de la orice manifestări sau acte rituale care exprimă întristare și pocăință. În duminici
era oprit postul (sau ajunarea în timpul postului de durată), mai ales că existau eretici,
ca marcioniții și maniheii, care posteau duminica. Era oprită îngenuncherea
(metaniile mari): Noi socotim o fărădelege să postească cineva sau să
îngenuncheze duminica (Tertulian). Creștinii îmbrăcau duminica haine curate și de
culoare albă, ca simbol al bucuriei și al dispoziției sărbătorești pe care o trăiau.
Primul lucru pe care-l făceau când sărbătoreau era participarea la Sf.
Liturghie. Canoanele pedepseau pe clerici cu caterisirea, iar pe laici cu
excomunicarea, dacă absentau de la biserică trei duminici la rând. Era oprită
călătoria, erau suspendate exercițiile militare, activitatea tribunalelor și a oricăror
instanțe de judecată, precum și lucrul neguțătorilor și al meseriașilor.
Vechii creștini se fereau de petrecerile, jocurile și luptele din circuri și arene,
de spectacole profane din teatre, care au fost interzise până și de împărați creștini
(Teodosie I și Teodosie II). Creștinii se îndeletniceau duminica cu acte de pietate și
milostenie și cu tot ce putea contribui la înălțarea sufletului și a conștiinței creștine,
așa precum recomandă Mărturisirea Ortodoxă.
Anul bisericesc are 52 (mai rar 53) de duminici. În calendare și în cărțile de
slujbă, ordinea și numerotarea lor este identică cu aceea a săptămânilor din cursul

22
anului liturgic, datele lor din fiecare lună (mineale) variind de la an la an, în funcție
de data Paștilor. Duminicile pot fi împărțite în trei grupe, după cele trei perioade:
A) Duminicile din perioada Penticostarului – de la Duminica Învierii la Rusalii
avem opt duminici (a lui Toma, a Mironosițelor, a șasea sau a Orbului, etc.).
A șaptea este închinată amintirii Sf. Părinți adunați la primul Sinod Ecumenic.
B) Duminicile din perioada Octoihului (duminicile de după Rusalii) – de la
Duminica Tuturor Sfinților până la începutul Triodului, numărul variind (după
data Paștilor) de la 28 până la 38. În Evangheliar, Apostol și în calendarele de
perete, numărul e socotit de regulă la 32, a 33-a fiind totdeauna a Vameșului
și a Fariseului. În ordinea (șirul regulat al) duminicilor de după Rusalii se fac,
de la 14 septembrie înainte, unele schimbări (inversiuni) de numerotare, pe
care ni le arată cele 35 de tabele ale Evanghelistarului de la sfârșitul Sf.
Evanghelii. Din numărul total se scad șase duminici, care precedă și urmează
cele trei mari praznice împărătești: Înălțarea Sf. Cruci, Nașterea și Botezul.
Acestea poartă denumirile speciale de Duminica dinainte (sau de după) a
sărbătorilor respective.
C) Cele zece duminici din perioada Triodului – 10 la număr, primele patru
(care precedă postul mare) sunt de obicei după pericopele evanghelice citite
la Liturghie, astfel: Vameșului și a Fariseului (33-a după Rusalii); Fiului
Risipitor (34-a după Rusalii); Înfricoșătoarei Judecăți (35-a după Rusalii sau
a lăsatului sec de carne); Izgonirii lui Adam din Rai (lăsatului sec de brânză).
Următoarele șase sunt indicate prin numărul de ordine din cursul Postului,
fiecare fiind închinată amintirii sau cinstirii unor sfinți sau evenimente:
Ortodoxiei (reabilitarea definitivă a cultului icoanelor prin Sinodul din
Constantinopol de la 842-843); Sf. Grigorie Palama (+1359); Cinstirii Sf.
Cruci; Sf. Ioan Scărarul (+605); Cuv. Maria Egipteanca; Floriilor (intrarea
triumfală în Ierusalim). Cea mai mare este aceea a Sf. Paști (Duminica
Învierii), urmată în importanță de Rusalii (Duminica Mare).

Nașterea Domnului
Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, sărbătoarea Nașterii cu trup a lui
Hristos (Luca 2, 1-21). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, deși nu este
tot atât de veche precum Paștile sau Rusaliile.
În mentalitatea creștină primară, moștenită de la lumea veche, accentul se
punea pe ziua morții și învierii divinităților, nu pe nașterea lor. Calendarele păstrează
nu datele nașterii mucenicilor sau pe cele ale sfinților, ci datele morții lor.
Nașterea Domnului este considerată în general o sărbătoare de origine mai
nouă decât Paștile. Vechimea poate fi urmărită în documente până la sfârșitul sec.
III, când, după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist, pe timpul

23
prigoanei lui Dioclețian și Maximian, creștinii au pierit arși de vii în biserica din
Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.
În Apus (din sec. III), Nașterea se serba la 25 decembrie, potrivit unei tradiții,
după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Luca ne spune că s-
a întâmplat la Nașterea Domnului (Luca 2, 1) a avut loc la 25 decembrie 754 de la
fondarea Romei (ab Urbe condita). Același lucru afirmă și Fer. Ieronim într-o
cuvântare ținută la Ierusalim în ziua de 25 decembrie (convingerea că în această zi
S-a născut Hristos este veche și universală). După Fer. Augustin, consensul Bisericii
fixează ziua Nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25
decembrie).
În Răsărit, până în a doua jumătate a sec. IV, Nașterea era serbată în aceeași
zi cu Botezul Domnului (6 ianuarie), dubla sărbătoare fiind numită Arătarea
Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Hristos S-ar fi botezat în
aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că atunci când
a venit la Iordan să Se boteze, El avea ca la 30 de ani (Luca 3, 23).
Orientalii au fixat data (după vechiul calcul egiptean) la 6 ianuarie, pe când
Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o la 25 decembrie. Se consideră că
sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului în Biserica
din Antiohia, în jurul anului 375, iar apoi la Constantinopol în 379, când Sf. Grigorie
Teologul a ținut cu acel prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu ca
izvor de inspirație Sf. Cosma de Maiuma (Imnograful) la compunerea canonului
Nașterii (Hristos Se naște, slăviți-L...).
În Constituțiile Apostolice (V, 13), Nașterea e numărată ca cea dintâi dintre
sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (X, 33) e
amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei. Din prima jumătate a sec. V,
ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica
Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului. Numai armenii serbează până astăzi
Nașterea tot la 6 ianuarie.
În antichitate, majoritatea popoarelor aveau sărbători solare care cădeau în
jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), împreunate cu orgii și petreceri deșănțate.
Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mithra (zeul
soarelui), cult de origine orientală, a cărui sărbătoare cădea în jurul datei de 22-23
decembrie, fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra
frigului și a întunericului – Dies natalis Solis invicti = Ziua de naștere a Soarelui
nebiruit – pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă.
Sărbătoarea lui Mithra a fost introdusă la Roma de împăratul Aurelian în 274
(înlocuită ulterior cu cea a Soarelui Dreptății – Maleahi 3, 20, care este Răsăritul
cel de Sus – Zaharia 6, 12).
Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor,
Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a

24
copiilor), care cădeau aproximativ în același timp. De aceste sărbători erau legate o
mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar
pe care le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter
creștin: colindele, sorcova, plugușorul, la care s-au adăugat în timp și Vicleiemul,
Irozii, Steaua (care au caracter pur creștin).
Considerație simbolică care a contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie –
legată de cursul anului solar. Sf. Ioan Botezătorul a spus: Acela trebuie să crească,
iar eu să mă micșorez (Ioan 3, 30), așezându-se sărbătoarea nașterii lui la 24 iunie
(momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea
Domnului la 25 decembrie, după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.
Sărbătoarea Nașterii a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea
datelor altor sărbători: Tăierea împrejur, Întâmpinarea, Buna Vestire și Nașterea Sf.
Ioan Botezătorul. În calendarul răsăritean au luat naștere totodată pomenirile unor
sfinți mai importanți din V.T. și N.T., grupate înainte și după data Nașterii Domnului
(cele două duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e
atestată încă din sec. IV. După cum Paștile guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu
dată variabilă, Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe.
În ziua precedentă sărbătoririi Nașterii se ajuna (încă din sec. IV), se făcea
slujba în cadrul căreia se botezau catehumenii (ca și la Paști și Rusalii) și se citeau
Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și
împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea.
Tot în ajun, slujitorii Bisericii umblau cu icoana pentru a vesti măritul praznic.
Cu timpul a fost instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească
pentru întâmpinarea sărbătorii. Până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile
obișnuite, erau oprite prin legi civile spectacolele și jocurile de teatru și cele din
palestre și circuri. Era interzisă plecarea genunchilor până în ajunul Bobotezei.

Botezul Domnului
Boboteaza, sărbătoarea instituită în amintirea botezului primit de Mântuitorul
din mâna Sf. Ioan Botezătorul la Iordan (Matei 3, 3-17 & Luca 3, 21-22). Se mai
numește și Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului, pentru că Hristos S-a
arătat sau a ieșit pentru prima oară în lume, fiind arătat sau mărturisit ca Mesia, atât
prin glasul lui Ioan, cât și al Tatălui din Ceruri.
Începutul sărbătorii datează cel puțin din sec. III înainte, fiind atestată pentru
prima dată la Alexandria de Clement Alexandrinul. Se atribuie Sf. Grigorie
Taumaturgul din sec. III o predică la această sărbătoare, iar în Testamentum Domini
(sec. IV), Epifania e singura sărbătoare pomenită, pe lângă Paști și Rusalii.
Constituțiile Apostolice o menționează printre primele sărbători creștine, alături de
Nașterea și Învierea Domnului.

25
 Apusenii au luat această sărbătoare în sec. IV de la răsăriteni, dându-le în
schimb sărbătoarea deosebită a Nașterii Domnului, mai veche la apuseni. Prin acest
schimb între Apus și Răsărit, cele două sărbători se generalizează treptat în toată
lumea creștină, cu excepția donatiștilor africani, care nu au acceptat Epifania.
La catolici, Epifania a devenit cu timpul (încă din sec. V) în mentalitatea
populară Sărbătoarea celor trei magi (Festum trium Magum), ale căror relicve
apusenii pretind că s-ar fi păstrat mai întâi la Mediolanum, de unde ar fi fost furate
(de cancelarul lui Barbarosa) și duse la Colonia, unde s-ar fi păstrat până azi.
Pe la anul 400, împărații Honorius și Arcadius au interzis spectacolele din
circuri în ziua sărbătorii Botezului. Cel mai de seamă eveniment era botezul solemn
al catehumenilor, care voiau să imite botezul Mântuitorului în Iordan. Botezul, fiind
numit iluminare, a ajutat ca sărbătoarea Bobotezei să fie văzută drept sărbătoarea
luminilor sau a luminării (dies luminum). Pentru aceasta se sfințeau încă din ajun
apele (Aghiasma mare), iar pentru că în acea zi catehumenii se pregăteau sufletește
prin post și ajunare, s-a păstrat până astăzi obiceiul de a posti în Ajunul Bobotezei.
În aceeași zi se săvârșea slujba solemnă a Ceasurilor mari sau împărătești la care,
după cum am observat la sărbătoarea Nașterii, luau parte împărații și domnitorii.
În ziua serbării, preoții vesteau credincioșilor în biserici data Paștilor și cea a
începutului Postului Mare, pe care episcopii, după ce le primeau de la episcopul
Alexandriei, le comunicau preoților și credincioșilor prin epistolele pastorale sau
festive, care stau la originea pastoralelor chiriarhale de mai târziu. Sfințirea apelor
se făcea totdeauna de către mitropolitul țării, în prezența Domnitorului și a întregii
curți, așa cum se făcea odinioară la Marea Biserică și la Curtea împărătească din
Bizanț.
Obiceiul ca preoții să meargă în ajun cu botezul, stropind casele credincioșilor
cu apa sfințită în acea zi, e destul de vechi, ca și acela de a săvârși Aghiasma mare
(Sfințirea cea mare a apei) în însăși ziua Bobotezei, după Liturghie. O imitație
folclorică a acestei stropiri sacramentale este obiceiul popular al mersului cu
Iordanul, practicat în noaptea de 6-7 ianuarie.

26